Sunteți pe pagina 1din 13

SUBIECTE BIOFIZICA LP

1.Def indicatorii de tendinta central:


Indicatorii de tendinţă centrală sunt valori ce localizează într-un fel oarecare mijlocul setului de date. Dintre
indicatorii de tendinţă centrală menţionăm:
Modul - valoarea care apare cel mai frecvent.
Un set de date poate fi non-modal (dacă toate valorile posibile au aceeaşi frecvenţă), mono-modal (o singură valoare
maximală), multi-modal (cu mai multe valori ce apar cu aceeaşi frcvenţă maximală).
Mijlocul - media aritmetică a valorilor extreme ale setului de date.
Mediana - valoarea ce împarte setul de date în două grupe egal populate.
Media - cele mai folosite sunt: media aritmetică (Xma), geometrică (XG), armonică (XH) şi cuadratică (XQ). Se poate
arăta uşor că aceste medii se află în relaţia:

2.Definiti:intervalul de confidenta si deviatia standard


Orice rezultat experimental trebuie prezentat prin media aritmetică +sau-deviaţia. Intervalul (<x>-ơ, <x>+ơ) se
numeşte interval de încredere sau confidenţă.
Întrucât în biologie şi medicină sunt în general puţine date de procesat, trebuie să se înlocuiască varianţa V cu
varianţa standard SV şi deviaţia ơn cu deviaţie standard ơn-1 sau SD (se utilizează indicatorii standard ơn-1 şi SV când
n<30, adică setul are mai puţin de 30 de valori).

3.Microscopia de transmisie (drumul optic al razelor de lumina in microscop si caracteristicile acestuia)

I. Noţiuni teoretice
Microscopul reprezintă un instrument optic alcătuit dintr-un ansamblu de dioptrii (sferici) şi centraţi ce are rolul de a
forma imagini mult mărite ale unor obiecte de dimensiuni mici.
Microscopul este alcătuit din :
- sistemul mecanic
- sistemul electric
- sistemul optic

Sistemul mecanic (principalele elemente componente):

-măsuţa microscopului prevăzută cu doi cavaleri (sau călăreţi) -şuruburi de punere la punct a imaginii -şuruburi de
centrare a componentelor optice -revolverul cu obiective şi diafragmele
Sistemul optic (principalele elemente componente):
-condensorul -obiectivul-ocularul
Sistemul electric (principalele elemente componente):
-sursa de tensiune.
-aparate de măsură.
Mărimi caracteristice microscopului:
mărirea transversală: f
grosismentul: f
puterea separatore: f

Microscopia de transmisie: se foloseşte pentru preparate ce nu au grosimi mai mari de un micron şi prezintă un
contrast bun.

Microscopia de reflexie: se foloseşte pentru preparate ce nu permit o transmisie eficientă a luminii. Obiectivul poate
juca rol de condensor sau poate exista un condensor special dispus coaxial cu obiectivul.

4.Explicati modalitatea de determinare a diametruui eritrocitelor folosin microscopul optic;


A. Determinarea diametrului eritrocitelor
Materiale necesare:
preparat
microscop
micrometru ocular
Mod de lucru: se aşează preparatul pe măsuţa microscopului şi se pune la punct imaginea. Se înlocuieşte
ocularul cu micrometul ocular. Se localizează apoi o celulă (eritrocit) şi se determină diametrul în diviziuni.
Diametrul în microni se calculează cu ajutorul formulei:
Φµn=Φdiv*1/100 (Gob=40)

5.Tehnici special de microscopie:

Această lucrare urmăreşte studierea metodelor de observare a preparatelor ce nu pot fi vizualizate cu ajutorul
microscopului în transmisie sau în reflexie.

Metodele clasice de microscopie nu pot pune în evidenţă detaliile preparatelor atunci când acestea au
dimensiuni foarte mici (sub 1 m) sau nu prezintă un contrast bun (detaliile au aceeaşi culoare ca şi
restul preparatului). În această situaţie, la dispoziţia observatorului stau metodele de colorare a
preparatului sau tehnicile speciale de microscopie.

Pentru înlăturarea acestor deficienţe pt colorarea preparatelor pot fi utilizate tehnicile speciale de
microscopie. Dintre acestea amintim:
- Microscopia de imersie
- Microscopia în ultraviolet (UV)
- Microscopia de câmp întunecat
- Microscopia de polarizare
- Microscopia de fluorescenţă
- Microscopia de contrast de fază
- Microscopia electronică
6.Microscopia de imersie:

Pentru a permite observarea unor detalii mai fine una din soluţii este introducerea între obiect şi
obiectiv a unui lichid omogen, transparent şi izotrop cu indice de refracţie cât mai mare, numit lichid de
imersie. De obicei, se utilizează ulei de cedru (n=1.3-1.5) sau compuşi sintetici (n=1.3-1.6)
În acest mod se poate creşte mărirea până la cca. 2000 de ori fără să apară fenomenul de difracţie.
Un alt avantaj al folosirii imersiei este mărirea luminozitatii imaginii.
E=(1.2-4)*E0

În cazul utilizării tehnicii de imersie este necesar ca preparatul să fie acoperit cu o lamelă pentru ca
lichidul de imersie să nu modifice structura acestuia. De asemenea, se utilizează obiective speciale
(de imersie) ce sunt inscripţionate ”Apo” .
7. Microscopia de ultraviolet
O altă modalitate de a creşte puterea separatoare este micşorarea lungimii de undă a radiaţiei folosite
până în domeniul ultraviolet UV (6·10-10, 3.8·10-7)m. În acest mod s-au putut distinge obiecte de
dimensiuni de 0,15 m, atingându-se o mărire de 6000-7000 de ori.
În cazul folosirii radiaţiei UV este necesar ca toate componentele optice ale microscopului să fie
realizate din cuartz deoarece sticla comună este opacă la acest tip de radiaţii. Imaginea finală va fi
obţinută pe un ecran de proiecţie acoperit cu o substanţa fluorescentă. În cazul folosirii radiaţiei UV
este obligatorie folosirea ochelarilor şi a ecrnaelor de protectie deoarece retina este foarte sensibila in
acest domeniu de lungimi de unda .
8. Microscopia de câmp întunecat

Tehnica de câmp întunecat este utilizată pentru observarea preparatelor transparente şi se bazează
pe împrăştierea luminii pe detaliile preparatului. Orice neomogenitate din preparat va determina o
modificare a direcţiei razelor de lumină. Din punct de vedere constructiv se utilizează un condensor
special alcătuit dintr-o oglindă concavă şi una convexă (figura 3.1) astfel încât doar razele de lumina
împrăştiate pe neomogenităţile preparatului să ajungă în obiectiv
9. Microscopia de polarizare
Microscopia de polarizare se utilizează în evidenţierea şi observarea substanţelor optic active ce se
găsesc în preparat. Substanţele optic active au proprietatea de a roti planul luminii polarizate.
Microscopia de polarizare se utilizează în evidenţierea şi observarea substanţelor optic active ce se
găsesc în preparat. Substanţele optic active au proprietatea de a roti planul luminii polarizate. În cazul
montării corecte a polarizorului şi a analizorului doar razele de lumina ce străbat zonele din preparat
ce conţin substanţe optic active vor ajunge la observator.
10. Microscopia de fluorescenţă:
Fluorescenţa este proprietatea anumitor substanţe de a emite lumină (radiaţie vizibilă) atunci când
sunt excitate cu radiaţie UV. Deoarece multe substanţe de interes medical prezintă fluorescenţă (acizi
nucleici, proteine) această tehnică este foarte utilizată în practica de laborator şi de cercetare
medicală.
În cadrul acestei tehnici, pentru observarea substanţelor ce nu prezintă fluorescenţă în mod direct, se
utilizează ”markeri de fluore-scenţă”, substanţe ce au următoarele proprietăţi:
- fluorescenţă intrinsecă
- aditivitate foarte mare
- deteriorează minim structura (substanţa) de care se fixează
11. Microscopia de contrast de fază:
Este o tehnică ce se utilizează în special pentru observarea celulelor şi organismelor vii atunci când
tehnicile de colorare nu pot fi folosite. Metoda pune în evidenţă diferenţa de drum optic pe care o face
lumina trecând prin diferite zone ale preparatului. Deci această tehnică pune în evidenţă atât diferenţe
de grosime între diferitele zone ale preparatului cât şi diferenţe de indice de refracţie între acestea.
Sunt utilizate obiective speciale (inscripţionate Cf) care au dispuse în planul focal o placa de fază, ce
defazează lumina cu o semilungime de unda (în + se numeşte contrast de fază pozitiv sau în –
contrast de fază negativ), şi un inel parţial absorbant.
12.Vascozitatea :definitii si formule .

Vâscozitatea este fenomenul de frecare internă ce apare în sistemele lichide. Fenomenul de


vâscozitate se manifestă în două ipostaze: când o particulă se mişcă în raport cu un lichid staţionar –
vâscozitate statică şi când straturile adiacente de lichid se mişca unele în raport cu altele – vâscozitate
dinamica.

Vâscozitatea statică – face obiectul unei alte lucrări practice de tehnici de separare (sedimentarea).

Vâscozitatea dinamică – În cazul lichidelor reale care curg se constată că acest proces are loc în
straturi subţiri vecine, moleculele din acelaşi strat având aceeaşi viteză, în timp ce moleculele din
straturile vecine au viteze diferite

Pentru curgerea laminară, forţa de vâscozitate este dată de legea lui Newton:
Fv=ŋ*s*dv/dx

Lichidele pentru care este valabilă relaţia de mai sus se numesc lichide Newtoniene. Marea majoritate
a lichidelor de interes medical (lichidul cefalorahidian, plasma sangvină, serul sangvin, urina) sunt
lichide Newtoniene
Ŋ-coef de vascozitate dinamica a lichid
dv/dx-gradientul de viteza
S-aria comuna a celor 2 straturi
Pentru lichidele care curg în conducte se introduce aşa numitul număr Reynolds;

unde: r = raza conductei


ρ= densitatea fluidului
v = viteza de curgere
ŋ= coeficientul de vâscozitate dinamică a lichidului
Re=ρ*(v*r/ŋ)
13.Vascozitatea sangelui:

(1)
13.Vâscozitatea sângelui
Vâscozitatea sângelui, la temperatura de 37 oC, este de aproximativ 4 ori mai mare decât cea a apei,
sângele fiind un lichid nenewtonian. Mai mult, sângele nu constituie o fază omogenă, ci un sistem
dispers heterogen, mai precis, o suspensie de elemente figurate în plasmă.
Tot lichidele nenewtoniene sunt şi soluţiile coloidale şi macromoleculare, pentru care coeficientul de
vâscozitate depinde de concentraţia particulelor dispersate, conform legii lui Einstein:
Ŋ=ŋd(1+KV) unde:
ηd = coeficientul de vâscozitate dinamică al mediului respectiv,
V = volumul fazei dispersate din unitatea de volum a suspensiei,
K = constantă ce depinde mărimea şi natura particulelor
dispersate (pentru proteine globulare K=4-10)

14.Determinarea vascozitatii cu ajutorul vascozimetrului Oswald:


Principiul metodei: Determinarea vâscozităţii cu vâscozimetrul Ostwald se bazează pe măsurarea
timpului de scurgere a unui volum determinat de lichid printr-un tub capilar etalonat sub acţiunea unei
diferenţe de presiune cunoscută.
Pornind de la relaţia (1) şi ţinând cont că diferenţa de presiune este de tip hidrostatic p 1-p2= ρgh se
poate arăta că expresia coeficientului de vâscozitate se poate scrie sub forma:
ŋ=k*ρ*t
K = o constantă ce depinde numai de vâscozimetrul utilizat
Dacă un volum V de lichid al cărui coeficient de vâscozitate ŋ este necunoscut curge în timpul t printr-
un tub capilar între doua repere şi dacă acelaşi volum de apa V având coeficientul de vâscozitate
cunoscut ŋ0 parcurge aceeaşi distanţă în timpul to putem determina vâscozitatea relativa a lichidului
ŋrel:

Ŋrel=ŋ/ŋ0=ρ*t/ρ0*t0=d*(t/t0)(2)
Unde: d=ρ/ρ0

(1)

15.Tensiunea superficiala:definitii ,not teoretice:

_O substanţă lichidă este separată de atmosfera înconjurătoare (în care se găsesc şi vaporii săi)
printr-o pătură superficială. Moleculele din pătura superficială se găsesc în condiţii care se deosebesc
de cele din interiorul lichidului astfel:

- fiecare moleculă din interiorul lichidului este înconjurată complet de moleculele lui.

- moleculele de la suprafaţă se găsesc la limita de separare între starea lichidă şi atmosfera


înconjurătoare.

Forţe de tensiune superficială apar ca rezultat macroscopic al forţelor de interacţiune între moleculele
lichidului. Forţele de tensiune superficială sunt tangente la suprafaţa lichidului şi acţionează în sensul
micşorării ei.

Mărimea fizică care caracterizează lichidul din acest punct de vedere se numeşte coeficient de
tensiune superficială ( ). Acesta se poate defini în două moduri:
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu lucrul mecanic efectuat de forţele de
tensiune superficială pentru a mării suprafaţa lichidului cu o unitate:
Unde : ơ=W/S
sau
- coeficientul de tensiune superficială este numeric egal cu forţa de tensiune superficială care se
exercită asupra unităţii de lungime: ơ=F/I
Din experienţă se ştie că unele lichide udă pereţii solidelor cu care intră în contact iar altele nu,
aceasta depinzând de valorile forţelor de coeziune şi de adeziune.
16.Determinatea coeficientului de tensiune superficiala prin metoda stalagmometrica :
A. Metoda stalagmometrică
Este o metodă dinamică de determinare a tensiunii superficiale a unui lichid biologic constând în
numărarea picaturilor ce se formează la curgerea unui volum bine determinat de lichid printr-un orificiu
capilar. Pornind de la condiţia de desprindere a unei picături se poate determina expresia coeficientului
de tensiune superficială:
F=G rezulta F=2 π r ơ si G=mg=ρvg si din toate rezulta 2π r ơ=V/n*ρ*g
Ơ=(V*g/2π r)*ρ/n
Ơ=K*(ρ/n)(1)
K = constantă ce depinde de tipul stalagmometrului utilizat
ρ = densitatea lichidului
n = număr de picături
daca nu se conoaste constanta k rel 1 devine:ơ1=ơ0*(n0/n1)*(ρ1/ρ)(2)
Dispozitivul experimental folosit (stalagmometrul) este prezentat în figura 10.5. Este alcătuit dintr-un
tub de sticlă prevăzut cu două porţiuni capilare, una verticală (A) şi una orizontală (B), un tub vertical
(C) ce prezintă un rezervor de volum V şi un sistem de aspiraţie (D) alcătuit dintr-un tub de cauciuc, un
tub de sticlă prevăzut cu un orificiu lateral şi o pară de cauciuc.

17.Determinatea coeficientului de tensiune superficiala prin metoda ascensiunii capilare:


Metoda ascensiunii capilare:este o metoda foarte simpla de determinate a coeficientului de tensiune
superficială ce se bazează pe faptul că ascensiunea capilară (înălţimea la care urcă un lichid) pentru
un tub capilar este dată de relaţia: h=2ơ/ρgr
Metoda presupune folosirea a două tuburi capilare de diametre diferite D 1 şi D2 pe care le imersăm
într-un lichid (figura 10.6) al cărui coeficient de tensiune superficiala dorim să-l determinăm.

expresia coeficientului de tensiune superficială: ơ=(h2-h1)*ρ*g*D1*D2/4*(D1-D2)

18.Difuziunea (Legile lui Fick pt difuziune):

Difuzia pasivă reprezintă fenomenul de transport pasiv, datorat agitatiei termice, a unor particule din
zonele de concentratie, densitate mai ridicate, spre zonele cu valori mai mici ale acestor mărimi, printr-
un mediu suport omogen

Difuzia pasivă într-un mediu omogen se supune la două legi, cunoscute sub numele de legile lui
Fick:
(1) Cantitatea de substanţă difuzată printr-o suprafaţă , în unitatea de timp este proporţională cu aria
suprafeţei, cu gradientul de concentraţie şi depinde de condiţiile de mediu. Factorul de
proporţionalitate se notează cu D şi reprezintă coeficientul de difuzie.
dm/dt=-D*S*(dc/dx)

m=masa de substanţă, S=supraţa de difuzie, D=coeficientul de difuzie, dc/dx= gradientul de


concentraţie, t = timpul.
(2) Viteza de variaţie a concentraţiei este proporţională cu variaţia spatială a gradientului de
concentratie.
Transportul de substanţă prin difuzie conduce la modificarea concentraţiei în fiecare punct al spaţiului
ocupat de ansamblul solvit-solvent, în final ajungându-se la o egalizare a concentraţiei.
Prima lege a lui Fick permite calcularea cantităţii de substanţa ce strabate o membrana permeabilă:
Δm=P*S*Δc*Δt unde: Δc = diferenţa de concentraţie, Δt = intervalul de timp.
19.Osmoza
În unele situaţii solvitul este împiedicat să difuzeze între compatimente datorită existenţei unei
membrane semipermeabile. În această situaţie sistemul tinde spre o stare stationară (steady state) şi
nu spre o stare de echilibru, prin difuzia solventului prin membrană.
Osmoza duce la apariţia unei asimetrii a presiunii hidrostatice în sistemul considerat. Diferenţa de
presiune hidrostatică ce blochează difuzia solvitului se numeşte presiune osmotică.
Pentru soluţii diluate presiunea este dată de legea lui Van't Hoff:
π*V=n*R*T unde:
π=presiune osmotic
n=numarul de moli de substosmotica active
R=constanta universal a gazelor
T=temperature absoluta
20.Potential de actiune, aspect teoretice(legea intensitate-durata,reobaza,cronaxia)

În starea normală (numită stare de repaus) membrana celulară este polarizată, având faţa internă mai
negativă decât cea externă. În mod uzual se ia faţa internă drept referinţă.

Potentialul de actiune se declanseaza doar la membrane excitabile cu propietate de


excitabilitate,acestea sunt:cel nervoase,muscular si glandular .El este rrezultatul actiunii unui stimul cu
nivel prag asupra membranei celulare si detemnina depolarizarea sa.
Legea Intensitate-Durata:
Actiunea unui stimul pt producerea depolarizarii trebuie sa aibe o intensitate care sa se supuna
legii”totul sau nimic”si sa actioneze o perioada de timp necesara(durata) dar daca aceasta este mai
mare determina acomodarea membrane cu stimulul.
I=A+(B/t)

Intensitatea minimă a unui stimul rectangular ce excită membrana (având o durată infinită) se numeşte
reobază (notată cu R).

Cea mai mică durată a unui puls rectangular, cu amplitudinea egală cu dublul reobazei, care încă
excită membrana, a fost denumit cronaxie (ζ ).

Cronaxia este cea mai utilizată mărime în caracterizarea excitabilităţii unui ţesut. Cu cât este mai mică
cronaxia, cu atât mai mare este excitabilitatea membranei. O membrană mai excitabilă are nevoie de
mai puţină energie de stimulare.

Reobaza şi cronaxia depind de acţiunea unor chimicale: hormoni, toxine, anestezice etc., ce pot fi
utilizate în scop medical, atât în diagnostic cât şi în terapie. Uneori este necesară creşterea
excitabilităţii, alteori, din contră, este nevoie să fie scăzută.

21.Modelul electric al membranei.Efectul TTX si Efectul Cesiului


Teoria ionică, propusă de doi cercetători britanici, laureaţi Hodgkin şi Huxley.
Considerând că:
- există blocanţi diferiţi pentru cele mai importante fluxuri ionice ”active” (TTX pentru Na + şi TEA pentru
K+),
- membrana celulară este un dielectric (izolator) ce separă două medii conductive (citoplasma şi
lichidul interstiţial sunt electroliţi),

-axonul perfuzat cu soluţie salină izotonă, având aceleaşi concentraţii de sodiu, potasiu şi clor ca şi
axoplasma, are o comportare electrică similară celui integral, deci impulsul nervos este un fenomen de
membrană,
Hodgkin şi Huxley au propus modelul electric al membranei ;
Citoplasma şi lichidul interstiţial, medii conductoare, sunt reprezentate prin rezistori electrici conectaţi
în serie. Membrana este concepută ca fiind compusă din “celule” electrice independente.
Fiecare “celulă” conţine un condensator şi trei ramuri pentru transportul selectiv al ionilor: una pentru
sodiu, una pentru potasiu, şi una de “scurgere” pentru toţi ceilalţi ioni la un loc.
Din cauza gradienţilor de activitate chimică a ionilor implicaţi între cele două feţe ale membranei,
fiecare ramură conţine o baterie Nerst, a cărei forţă electromotoare ”E” este proporţională cu logaritmul
raportului activităţilor chimice.
Conductanţele ionice selective sunt reprezentate de rezistori, a căror rezistenţă poate varia datorită
unui puls de tensiune a membranei sau/şi acţiunea unor liganzi.

Efectul TTX
Adăugarea de tetrodotoxină, TTX (o neurotoxină puternica extrasă din ficatul şi ovarele unui peste din
Marea Japoniei, Sphoeroides rubripes, şi unii tritoni), în soluţia de imersie a axonului, blochează
transportul de sodiu şi nu are efecte directe notabile asupra transportului de potasiu.
Toxina are nevoie de ceva timp pentru a difuza în structură şi a da efect. Când conductanţa maximă a
sodiului scade sub o valoare critică, membrana nu mai răspunde.

Efectul cesiului
Datorită competiţiei la legarea de componentele proteice ale membranei cu ceilalţi cationi monovalenţi
(în special cu ionii de K+) prezenta cesiului în soluţia de imersie afectează dinamica probabilitatilor n,
m si h şi duce la o scădere semnificativă a conductanţei superficiale a potasiului şi la o foarte mică
creştere a conductanţei de sodiu. Aceste schimbări modifică potenţialul de acţiune, crescându-i puţin
durata.

22.Sedimentarea:

1. Sedimentarea
Sedimentarea - Este o tehnică de separare ce se bazează pe diferenţa de densitate dintre
componentele amestecului. În practica medicală se utilizează nu numai ca tehnică de separare dar şi
ca o metoda de analiză (VSH - viteza de sedimentare a sângelui).

Pentru o înţelegere mai bună a procesului se poate modela comportarea unei hematii în câmp
gravitaţional.

Să consideram o suspensie de particule sferice de rază R şi densitate aflate într-un lichid de densitate
ρ0 (ρ<ρ 0). Asupra particulelor acţionează următoarele forte:

- forţa de greutate: G=m*g=4/3*π*Rla3*ρ*g

- forţa Arhimedică: FA=m0*g=4/3*π*Rla3*ρ*g

- forţa de frecare cu moleculele lichidului - forţa de vâscozitate; pentru particule sferice şi viteze mici
de deplasare, forţa de vâscozitate este dată de legea lui Stokes:
Fv=6*π*ŋ*R*v
După cum se constată din relaţia (1) viteza de sedimentare depinde atât de mărimea particulelor (R)
cât şi de interacţiunea acestora cu lichidul în care se află, prin coeficientul de vâscozitate .
Sedimentarea poate fi deci folosită nu numai ca tehnică de separare a unor particule de interes dar şi
ca metodă de cercetare în vederea obţinerii unor informaţii legate de aceste particule.

23.Centrifugarea:
Centrifugarea - reprezintă o tehnică de separare a componentelor unui amestec cu densităţi diferite
sub influenţa unui câmp centrifugal.
Deoarece viteza de sedimentare pentru particule de mărimea hematiilor, sau mai mici, este deosebit
de scăzută, este necesară o metodă care să crească forţa activă (greutatea în cazul sedimentarii).
Astfel, în cazul centrifugării, rolul forţei de greutate îl joacă forţa centrifugă.

Fcf+=m*ac=16/3*πla3*Rla3*vla2*ρ*x

Ultracentrifugarea - Pentru particule foarte mici cum ar fi proteinele plasmatice sedimentarea prin
centrifugarea obişnuită este practic nerealizabilă din cauza fenomenelor de difuzie. Sunt necesare în
acest caz turaţii deosebit de mari >15000rot/min.

Când sistemul este monodispers apare o limită netă de separaţie între solvent şi particulele dispuse la
fundul eprubetei.
Când sistemul este polidispers apar mai multe câmpuri şi este necesară o ultracentrifugare fracţionată.
Se centrifughează pe rând la fiecare turaţie de interes şi se recoltează sau sedimentul sau super-
natantul
24.Cromatrografia pe coloana:
Cromatografia reprezinta un grup de metode de laborator care se bazeaza pe adsorbtia selectiva, prin
care componentele unui amestec complex pot fi identificate si/sau purificate (adsorbtia reprezinta aderenta
moleculelor la suprafata unei alte substante).
In cromatografia in coloana un amestec de molecule este separat pe baza afinitatii fiecarei molecule pentru
faza mobila sau stationara: daca o molecula are o afinitate mai mare pentru faza stationara decat o alta
molecula, atunci cea din urma va migra prin coloana mai rapid decat prima molecula. Solutia de analizat
este adaugata prin partea superioara a coloanei si este apoi eluata cu solvent; fractiunile sunt colectate
prin partea inferioara a coloanei. Exista mai multe varietati de cromatografie in coloana: cromatografia cu
gel filtrare (excludere moleculara), cromatografia cu schimb de ioni, cromatografia cu faza inversa,
cromatografia cu gaz-lichid, cromatografia cu interactiuni hidrofobe, cromatografia cu afinitate,
cromatografia cu separare.

25Cromatrografia pe hartie:

In cromatografia in strat subtire si cromatografia cu hartie coloana este inlocuita cu un strat adsorbant
(silicon, aluminiu, celuloza) aplicat pe un suport de sticla/plastic/folie de aluminiu. Solutul este aplicat cu un
tub capilar, iar solventul este lasat sa se evapore. Apoi componentele sunt eluate cu un solvent care este
lasat sa urce pe placuta prin actiune capilara, antrenand componentele amestecului in grade diferite. In
final se aplica un agent oxidant, astfel incat fiecare component apare ca o pata intunecata pe placuta,
localizarea si marimea fiecareia dintre acestea servind pentru identificarea si masurarea cantitatii relative a
componentelor.

26.Electroforeza :
27.Electroforeza de joasa tensiune:
28.Spectrofotometria de absorbtie UV si vizibil.(Legea Beer-
Lambert,absorbanta,transmitanta)

În această lucrare încercăm să prezentăm aplicaţiile spectro-fotometriei în ultraviolet şi vizibil pentru


substanţe în stare lichidă, lichide pure, amestecuri şi în special soluţii.
În aceste condiţii tranziţiile electronice implică cele mai mari variaţii de energie, iar frecvenţele cuantelor absorbite se
situează atât în domeniul vizibil cât şi de ultraviolet al spectrului.
La aceste tranziţii electronice participă electronii unor anumite grupări structurale ale moleculelor numite
cromofori. În cazul substan-ţelor organice asemenea grupări structurale sunt reprezentate de legătura simplă, dublă şi
triplă, gruparea bazică, etc.
. Interacţia cromoforilor între ei sau cu alte grupări atomice provoacă importante modificari ale spectru1ui de
absorbţie atribuit cromoforului singur. În aceste condiţii pot apare următoarele efecte:
- efectul batocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre lungimi de undă mai mari (deplasarea spre
rosu),
- efectul hipsocromic - de deplasare a maximului de absorbţie spre lungimi de undă mai mici (deplasarea spre
albastru),
- efectul hipercromic - de creştere a intensităţii de absorbţie,
- efectul hipocromic - de descreştere a intensităţii de absorbţie.
- Proprietăţile de absorbţie ale mediului pot fi caracterizate prin mărimile: absorbanţă, trasmitanţă, extincţie,
coeficient de extincţie.
Legea Bouguer-Lambert exprimă relaţia cantitativă dintre inten-sitatea I, a luminii emergente, intensitatea I 0, a luminii
incidente, grosimea x a substanţei absorbante şi natura substanţei. Expresia legii Bouguer-Lambert se poate scrie:
I( x )  I 0e  kx
Prin definiţie transmitanţa (T), sau coeficientul de transmisie al unei substanţe este dată de formula:
I
T (%)  100
I0

Prin absorbanţă (A), sau coeficient de absorbţie se înţelege:


I0  I
A(%)  100
I0
În practică, deoarece logaritmii naturali sunt mai puţin comozi se foloseşte o relaţie asemănătoare în care
intervin, însă logaritmii zecimali:
I  I 0 10  kx  I0  e  E
unde k reprezintă coeficientul zecimal de extincţie iar E extincţia zecimală sau densitatea optică.
Lege Beer – este valabilă numai pentru soluţii diluate şi stabileşte o legătură matematică între extincţia E, concentraţia
C a substanţei şi coeficientul molar de extincţie care depinde de natura substanţei şi de lungimea de undă.
E ( , x )   (  )  C  x

unde C se măsoară în mol/dm3.


În aceste condiţii legea Bouguer-Lambert-Beer se poate scrie:

I(, x )  I 0  10   (  ) C x
Curbele care dau dependenţă E=f(), T=f(), A=f(), =f() sau f(), sunt cunoscute sub numele de spectre de
absorbţie.
29.Telecobaltoterapia-schema de dezintegrare a Co-60(radiatia Gamma,Efectul
fotoelectric,Efectul Compton,Generarea de perechi).
Radiaţia Cobalt-60 este considerată ca o radiaţie de energie mult mai scăzută decât cea obţinută cu
acceleratoare liniare. Fascicolul de radiaţii al Cobalt-60 prezintă o serie de particularităţi de ordin calitativ, geometric
şi cantitativ. 1. Calitatea fascicolului
Izotopul radioactiv artificial Cobalt-60 se obţine prin reacţia (n, γ), din elementul natural Cobalt-59.
59 1 60
27 Co  0 n  27 Co 
60
Dezintegrarea 27 Co are loc în cascadă: fiecare atom emite o radiaţie beta cu energia E=0.31MeV şi doi
60
fotoni gamma de 1.17MeV şi 1.33MeV, trecând în elementul 28 Ni .
Radiaţia gamma emisă de cobalt-60 este de natură electro-magnetică fiind constituită din fotoni transportori
de energie şi poate fi considerată monocromatică, cu o energie medie de 1.25MeV.
În aer, fascicolul de fotoni nu prezintă practic interacţiuni şi energia pe care o transportă rămâne constantă,
indiferent de distanţa de sursă, repartizându-se uniform pe secţiunile sferice ale suprafeţelor de unde crescânde.

1. modificarea traiectoriei fotonilor incidenţi, fără modificarea energiei;


2. modificarea traiectoriei fotonilor cu cedare de energie sau efect Compton;
3. dispariţia fotonilor: efectul fotoelectric şi generarea de perechi;
4. fascicolul, respectiv fotonii, trec fără nici o modificare.
Efectul fotoelectric este important până la 0.5MeV şi constă în expulzarea unui electron periferic de către un
foton incident care, în această interacţiune îşi cedează întreaga energie.
Efectul Compton sau fenomenul de difuziune inelastică este o interacţiune prin care fotonul îşi cedează doar o
parte din energie unui electron care este expulzat de pe orbită, iar fotonul incident îşi continuă parcursul, dar cu
modificarea traiectoriei.
Generarea de perechi este prezentă pentru fotoni a căror energie depăşeşte 1.05MeV, dar nu devine importantă
decât pentru radiaţii de circa 20MeV. Fotonul incident, trecând în apropierea nucleului, se transformă într-un electron
şi un pozitron, fiecare cu energia de 0.51MeV. Pozitronul este anihilat de un electron şi se produc 2 fotoni de
0.51MeV, numiţi radiaţie de anihilare.

30.Calculul dozei absorbite.


●Calculul dozeiabsorbite în mediul iradiat se face cu relaţia:
D med  A ,DSP   Exp ( DSP )  C  FRD  A   f

unde:
- D med  A ,DSP  debitul dozei absorbite în mediul iradiat, pentru un câmp de secţiune A, la distanţa DSP,
exprimat în cGy/min
- Exp(DSP)= debitul sau expunerea măsurată în aer pentru un câmp de 10x10cm 2 la distanţa de referinţă DSP,
exprimat în R/min
- C = factorul collimator
- FRD(A) = factorul de retrodifuziune corespunzător radiaţiei difuzate de mediu pentru câmpul pătrat echivalent
de secţiune A
- f= factorul de conversie doză absorbită/doză expunere (cGy/R) egal cu 0,957 pentru ţesutul muscular şi
0.922 pentru oase

●Calculul dozei adsorbite în axul fascicolului la profunzimea p


Doza absorbită în axul fascicolului poate fi determinată prin două metode: folosind randamentul în
profunzime (RP), când se lucrează cu distanţa sursă-piele (DSP) fixă, sau folosind raportul ţesut aer (RTS) când
distanţa sursă-ax (DSA) este fixă şi distanţa sursă piele variabilă.
a) Calculul cu randamentul în profunzime: tehnica de iradiere foloseşte o distanţă sursă-piele fixă, cu
dimensiunile câmpului stabilite la nivelul porţii de intrare. Astfel, debitul dozei adsorbite în axul fascicolului la
profunzimea p este:
D med  A , DSP , p   D med  A , DSP   RP A , DSP , p 

unde:
- D med A , DSP , p  = debitul dozei absorbite în mediu, pentru câmpul de secţiune A, la distanţa DSP faţă de
sursă şi profunzimea p, exprimată în cGy/min
- D med  A ,DSP  = debitul dozei absorbite în aer pentru câmpul A şi distanţa DSP

- RP A , DSP ,p  = randamentul în profunzime pentru câmpul A, distanţa DSP şi profunzimea p

Randamentul în profunzime (RP) este definit de raportul dintre debitul dozei pentru câmpul de secţiune A, la
distanţa DSP şi profunzimea p, D(p,A,DSP), faţă de debitul dozei într-un punct de referinţă r, D (r,A,DSP), în condiţii similare
(câmp de secţiune A şi distanţă DSP). Punctul de referinţă în cobaltoterapie corespunde dozei maxime 100% la
profunzimea de 5mm. Randamentul în profunzime se exprimă în procente faţă de doza de referinţă:
D  p , A ,DSP 
RP p , A , DSP    100%
D  r ,A , DSP 

Valorile randamentului în profunzime, a raportului ţesut-aer şi a factorului de retrodifuziune sunt date pentru
câmpuri pătrate. Valorile respective pentru câmpurile dreptunghiulare, care sunt mai frecvent folosite în radioterapie,
sunt inferioare celor pătrate sau circulare de aceeaşi suprafaţă, datorită contribuţiei mai reduse a radiaţiei difuzate de
periferia volumului la doză în axul central. Din acest motiv, înainte de a utiliza tabelele din literatură, care se referă la
o anumită suprafaţă a câmpului, se face trecerea de la câmpul dreptunghiular folosit la câmpul pătrat echivalent,
aplicându-se formula:
2ab
l
 a  b
unde: l = latura câmpului pătrat echivalent;
a şi b = lungimea şi lărgimea câmpului dreptunghiular;
Timpul de expunere se obţine prin împărţirea dozei D pe care dorim să o administrăm la D med  A , DSP , p  :

D
cGy
Timp expunere = cGy
D med ( A , DSP , p )
min
b)Calculul cu raportul ţesut-aer: tehnica de iradiere cu DSA (DTS) fixă se utilizează la aparatele cu montaj
izocentric, dimensiunea câmpului de iradiere fiind luată în axul de iradiere sau centrul volumului tumoral.Debitul
dozei în punctul p se calculează după formula:
cGy
D  A , DSA , p   Exp( DSA )  C  f  RTA ( A , p )
min
unde:
- D  A , DSA , p  = debitul dozei absorbite pentru câmpul de secţiune A, la distanţă DSA şi profunzimea p,
exprimat în cGy/min
- Exp(DSA) = expunerea pentru câmpul standard (10x10cm2) la distanţa DSA, exprimată în R/min
- C = factorul colimator pentru câmpul pătrat echivalent de secţiune A
- f = factorul de conversie doză absorbită/doză expunere
- RTA(A ,p) = raportul ţesut-aer pentru câmpul A la profunzimea p

Raportul ţesut-aer(RTA) a fost introdus de Johns în 1953 şi reprezintă raportul dintre debitul dozei absorbite
măsurat într-un anumit punct p în ţesut şi debitul dozei absorbite măsurat în acelaşi punct în aer, în condiţii de
echilibru electronic şi condiţii similare de iradiere
D p , tesut ,A
RTA  p , A ,E  
D p ,aer ,A

31 .Timpul de expunere (telecobaltoterapia): Timpul de expunere se obţine prin împărţirea dozei D pe


care dorim să o administrăm la D  A , DSA , p  :

D cGy
Timpul de expunere = cGy
D ( A , DSA , p )
min
32.Densitatea –metode de determinare in laborator.
I. Noţiuni teoretice
Densitatea unei substanţe este o mărime fizică caracteristică substanţei respective. Densitatea absolută se
defineşte ca fiind masa unităţii de volum.
m
 (1)
V
având ca unitate de măsură g/cm3 şi kg/m3.
Cele mai utilizate metode pentru determinarea densităţii lichidelor sunt:
- cu densimetre
- cu picnometre
- cu balanta Mohr-Westphal
a) Determinarea densităţii cu densimetrul
Densimetrul numit şi plutitor liber sau areometru, fiind un instrument bazat pe principiul plutirii corpurilor,
este format dintr-un tub de sticlă, având prevăzută la partea inferioară o umflătură unde se introduce mercur sau alice
de plumb pentru menţinerea sa în poziţie verticală la introducerea în lichide. Citirea valorii densităţii relative se face
cu ajutorul unei scări gradate aflată pe tija densimetrului.
Se utilizează truse de densimetre gradate diferit pentru intervale de densitate diferite. Lichidul de analizat se
introduce într-un cilindru uscat şi se aduce la temperatură constantă. Densimetrul perfect uscat se introduce în lichid,
iar măsurarea densităţii se face când densimetrul ocupă o poziţie verticală fără să atingă pereţii vasului. Se citeşte
gradaţia de la nivelul meniscului lichidului. Pentru o precizie mai mare citirea se repetă de mai multe ori şi se face
media determinărilor.
b) Determinarea densităţii cu picnometrul
Picnometrele sunt vase de sticlă de diferite forme în funcţie de tipul de determinare. Au capacitate cunoscută
înscrisă pe vas, ca de altfel şi temperatura de lucru.
În cadrul lucrării se va urmări determinarea:
- punctului zero al balanţei;
- masei picnometrului gol;
- masei picnometrului pentru soluţii date şi pentru apa distilată;
- densităţii relative
a) Determinarea densităţii cu densimetrul
Densimetrul numit şi plutitor liber sau areometru, fiind un instrument bazat pe principiul plutirii corpurilor,
este format dintr-un tub de sticlă, având prevăzută la partea inferioară o umflătură unde se introduce mercur sau alice
de plumb pentru menţinerea sa în poziţie verticală la introducerea în lichide. Citirea valorii densităţii relative se face
cu ajutorul unei scări gradate aflată pe tija densimetrului.
Se utilizează truse de densimetre gradate diferit pentru intervale de densitate diferite. Lichidul de analizat se
introduce într-un cilindru uscat şi se aduce la temperatură constantă. Densimetrul perfect uscat se introduce în lichid,
iar măsurarea densităţii se face când densimetrul ocupă o poziţie verticală fără să atingă pereţii vasului. Se citeşte
gradaţia de la nivelul meniscului lichidului. Pentru o precizie mai mare citirea se repetă de mai multe ori şi se face
media determinărilor.
b) Determinarea densităţii cu picnometrul
Picnometrele sunt vase de sticlă de diferite forme în funcţie de tipul de determinare. Au capacitate cunoscută
înscrisă pe vas, ca de altfel şi temperatura de lucru.
În cadrul lucrării se va urmări determinarea:
- punctului zero al balanţei;
- masei picnometrului gol;
- masei picnometrului pentru soluţii date şi pentru apa distilată;
- densităţii relative