Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Birchall, A. (2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția
a II-a, București, Editura Universul juridic
1
În dreptul cetăților italiene care, așa cum arată literatura de specialitate2, au avut un rol
important în dezvoltarea instituției și procedurii falimentului, se regăsesc principiile care vor sta
la baza instituției falimentului, printre care se enumeră: legarea falimentului de încetarea plăților,
desesizarea falitului de averea sa, decăderea din beneficiul termenului, declararea și valorificarea
creanțelor, concordatul de majoritate etc.
Este considerată ca o primă reglementare care a pus bazele instituiței și procedurii
falimentului, Ordonanța lui Colbert, denumită și Ordonanța Comerțului promulgată sub domnia
lui Ludovic al XIV-lea, în Franța.
Cateva dintre elementele de noutate incluse în această Ordonanță sunt: introducerea unor
cauze de anulare pentru actele încheiate de debitorul falit și posibilitatea oferită majorității
creditorilor de a decide asupra angajamentelor amiabile încheiate cu falitul. De asemenea, erau
stabilite cazurile de anulare a actelor anterioare declarării falimentului. O altă noutate o
reprezintă reglementarea în titlul IX al Ordonanței, a încă două instituții, “les letters de repit”,
însemnând scrisori de păsuire de plată.
Perioada modernă
Sub influența lui Napoleon, nemulțumit de comportamentul unor furnizori ai armatei,
regimul falimentului consacrat de Codul Comercial Francez de la 1807 a fost extrem de sever.
Noua reglementare urmărea îndeplinirea a două funcții: realizarea asigurării plății creanțelor și
pedepsirea falitului și asanarea activității comerciale a falitului.3
Codul Comercial Francez a fost preluat de Codul comercial italian din 1882 și Codul
comercial român din 1887.
În mai 1838 a avut loc reforma care a înlăturat abuzurile și exagerările precum
întemnițarea falitului prin sentință declarativă de faliment.
Perioada contemporană
În această perioadă pedepsele aplicate comercianților aflați în dificultate au fost
înlăturate, astfel s-a renunțat la ideea de faliment și a fost adoptată o nouă legislație care era
2
Cărpenaru, S.D. (2000), Drept comercial român, Ediția a IV-a, București, Editura Allbeck
3
Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția
a II-a, București, Editura Universul juridic
2
menită să ajute comerciantul. S-a admis ca un anume comerciant poate avea dificultăți financiare
independent de poziția sa și această situație nu trebuie să ducă la dispariția lui de pe piață.
În acest sens, s-a înstituit o procedură de redresare judiciară a activității care ajută
debitorul să supraviețuiască și să îșî organizeze activitatea, inclusiv prin permisiune de întârziere
a plăților sau a unor plăți către creditori. În situația în care într-o perioadă determinată de timp,
comerciantul nu își redresează activitatea astfel încât aceasta să devină profitabilă, se aplică
procedura lichidării judiciare, cu consecința dispariției comerciantului din circuitul comercial și
satisfacerea creditorilor săi.4
Falimentul în dreptul românesc
La începutul secolului al XIX-lea în dreptul românesc apar primele legi privitoare la
faliment, cuprinse în codurile lui Caragea și Calimach.
În Codul lui Caragea este susținuta ideea că dacă datornicul “molfuzește”, adică ajunge în
starea de faliment, el trebuie să obțină “milostivirea” creditorilor, în caz contrat fiind considerat
prefacut sau falit fraudulos. În aceste situații, pentru a se elibera de datorie, molfuzul putea
cesiona, abandona patrimoniul său debitorilor printr-o dare de avere.
Codul Calimach prevedea următoarele etape ale procedurii falimentulu5:
1. Deschiderea concursului prin publicarea edictului, edictul fiind practic o sentință
declarativă de faliment;
2. Catagrafia și prețuirea averii;
3. Cârmuirea averii supusă la concurs creditorilor;
4. Limpezirea înfățișatelor sume de datorii care erau practic creanțe declarate;
5. Clasificarea pretențiilor desăvârșit limpezite;
6. Procesele pentru potimisirea în clase care erau contestații pentru stabilirea cauzelor de
preferință;
7. Împărțirea averii concursului;
8. Sfârșitul sau desființarea concursului.
4
Ibidem
5
Ibidem
3
Prima lege românească completă a falimentului a fost adoptată în 1840 sub denumirea de
Condica pentru Comerciu, reprezentând o traducere a dispozițiilor Codului comercial francez
privitoare la faliment.
Codul comercial român din 1887 este considerat ca fiind legiferarea cea mai complexă în materie
comercială.
Dreptul falimentului este reglementat în Codul Comercial în Cartea a III-a intitulată
“Despre faliment” art. 695-888.
Falimentul era considerat ca o procedură de executare silită asupra bunurilor
comerciantului debitor, care a încetat plata datoriilor sale comerciale, al cărei scop era
satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor.
Conform prevederilor din Codul Comercial, procedura falimentului se aplică numai
comercianților. Aceasta poate fi declanșată fie din oficiu, de către instanța judecatorească, fie
prin declarația debitorului, la cererea unuia sau mai multor creditori.
Codul comercial român prevede mai multe etape ale procedurii falimentului: stabilirea
activului efectuată prin operațiunile de constatare, conservare șî întregire a activului,
identificarea creditorilor, stabilirea pasivului, și a masei credale, căutarea unor soluții amiabile
pentru plata datoriilor debitorului falit, lichidarea activului prin vânzarea la licitație publică a
bunurilor falitului, repartizarea între creditori a rezultatului activului în limita cotei falimentare.
Judecătorul sindic, adunarea creditorilor și instanța judecătorească sunt principlele organe care
aduceau la îndeplinire procedura falimentului.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de “faliment” provine din latinescul “fallo,
fallere” însemnând “a lipsi”, în cazul procedurii falimentului reprezentând lipsa debitorului de la
datoria lui de a plati creditorilor săi.
Din punct de vedere juridic, s-au propus o serie de definiții6 care au încercat să cuprindă
trăsăturile distinctive ale procedurii falimentului.
6
Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția
a II-a, București, Editura Universul juridic
4
Astfel, în doctrina interbelică, falimentul era definit ca fiind procedura de executare silită,
aplicabilă “comercianților aflați în încetare de plăți pentru datorii comerciale cu scopul de a
lichida avutul acestora pentru satisfacerea în mod egalitar a drepturilor tuturor creditorilor.
O altă definiție a falimentului poate fi reprezentată de acea stare de imposibilitate a
efectuării plăților comerciale.
De asemenea, dreptul falimentului este definit ca fiind legea pentru beneficiul și ușurarea
creditorilor și a debitorilor în cazul în care ultimul nu poate sau nu vrea să își plătească datoriile.
Cu alte cuvinte, dreptul falimentului este organizarea legală și procedurală a apărării în comun a
creditorilor față de insolvența comercianților.
În actuala reglementare procedura falimentului este definită ca fiind procedura de
insolvență concursuală colectiva și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii
acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat.
7
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței
5
bănești pentru plata datoriilor față de creditori. Cea din urmă, procedura falimentului constă în
anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a bunurilor din patrimoniul
debitorului, în vederea plăților datoriilor față de creditori.8
Falimentul
Legea insolvenței consacră o procedură “generală” care se deschide printr-o fază de
observație și se continuă cu două modalități alternative ale procedurii: reorganizare judiciară
și/sau falimentul care pot fi succesive precum și o procedură simplificată care presupune fie
deschiderea directă a procedurii falimentului, fie trecerea la faliment după o scurtă perioadă de
observație fără posibilitatea de reorganizare judiciară. Trecerea de la faza de observație direct la
faliment este marcată de hotârârea prin care se dispune începerea procedurii de faliment. Odată
ce s-a trecut la faliment, prin hotărâre a judecătorului-sindic, debitorul se află în fază definitivă a
8
Cărpenaru, S.D. (2000), Drept comercial român, Ediția a IV-a, București, Editura Allbeck
9
Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs, Ediția
a II-a, București, Editura Universul juridic
6
procedurii insolvenței. Prin această hotarâre, judecătorul-sindic numește provizoriu un lichidator,
care va fi supus confirmării creditorilor, în prima adunare a creditorilor de după trecerea la
faliment. Lichidatorul va trece la reconfigurarea masei credale, notificând creditorii în vederea
depunerii cererilor de admitere a creanțelor și prcedând la verificarea creanțelor, după care va
elabora și înregistra tabelul suplimentar de creanțe și, după eventualele contestații, va elabora și
afișa tabelul definitiv consolidat. El va incepe imediat lichidarea după ce va fi efectuat
inventarul. Închiderea procedurii falimentului înseamnă, de regulă, descărcarea de datorii a
debitorului persoană fizică. În cazul debitorului persoană juridică, închiderea procedurii
falimentului semnifică stingerea personalității juridice debitorului.10
Protagoniștii procedurii falimentului11 sunt următorii: judecătorul-sindic, adunarea
creditorilor și tribunalul.
Judecătorul-sindic are două categorii de atribuțiuni: jurisdicționale (închiderea sau
deschiderea procedurii, contestațiile la tabelul creanțelor, trecerea la reorganizarea judiciară sau
la faliment, anularea actelor frauduloase etc)12 și de administrare.
Adunarea creditorilor reprezentată de totalitatea creditorilor îndreptățiți să participe la
procedură)13 fără personalitate juridică are atribuții care se circumscriu celor trei soluții amiabile:
continuarea comerțului, moratoriul și concordatul.
10
Piperea, Ghe. (2009), Drept comercial, Volumul II, București, Editura C.H. Beck
11
Birchall, A. ( 2010), Procedura insolvenței. Reorganizare judiciară și procedura falimentului. Note de curs,
Ediția a II-a, București, Editura Universul juridic
12
Piperea, Ghe. Op.cit.
13
Ibidem
14
Ibidem
7
sau nu au sediu cunoscut; debitorilor care nu au prezentat în termen actele și informațiile la care
se referă art.3 din Legea insolvenței; societățile comerciale dizolvate anterior deschiderii
procedurii; debitorilor care și-au declarat intenția de a intra în faliment sau cărora legea le
interzice reorganizarea.
Procedura simplificată presupune că debitorul este sau va fi declarat în faliment după o
scurtă perioadă de observație, întrucât reorganizarea judiciară nu este posibilă.
Procedura simplificată se deschide fie direct, spre exemplu, comercianții persoane fizice,
asociațiile familiale, societățile comerciale anterior dezvoltate, debitorii care și-au declarat
intenția de a intra în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de reorganizare
judiciară; fie ca procedură de insolvență în care nu este permisă reorganizarea, cu o scurtă
perioadă de observație de maximum 60 de zile, spre exemplu debitorii care nu au depus sau nu
au prezentat documentele prevăzute la art.28, comercianții care nu dețin bunuri în patrimoniu.
Această procedură poate fi provocată de debitor, de lichidatorul unei societăți comerciale
dizolvate și de administratorul judiciar.
În cazul în care procedura se deschide direct, ca procedură de faliment stricto sensu,
regulile de procedură sunt aceleași ca și cele obișnuite pentru procesul inițial, adică procesul de
deschidere a procedurii.
15
Ibidem
8
societății comerciale debitoare, precum și a organizației cooperatiste debitoare, ridicarea
dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, predarea gestiunii averii de
la debitor către lichidator, notificarea intrării în faliment aplicarea dispozițiilor art.45 în ceea ce
privește creantele existente la data intrării în faliment, aplicarea dispozițiilor art. 75-90 cu privire
la data deschiderii procedurii și data intrării în faliment) Falimentul se justifică pentru că nu
există, în opinia administratorului judiciar, nici o șansă de reorganizare a debitorului.
Prin procedura de deschidere a falimentului sau prin procedura prin care se decide
intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunța dizolvarea societății debitoare și va dispune
ridicarea dreptului de administrare al debitorului, desemnarea unui lichidator, cu stabilirea
atribuțiilor și a remunerației acestuia.
În toate cazurile de trecere la faliment, într-un eventual recurs se poate dispune
suspendarea executării hotărârii de trecere la faliment.
16
Turcu, I. (2005), Falimentul, actuala procedură, Ediția a V-a completă și actualizată, București, Editura Lumina
Lex
17
Piperea, Ghe. (2009), Drept comercial, Volumul II, București, Editura C.H. Beck
9
Efectuarea lichidării
Lichidarea se efectuează de către lichidator, sub controlul judecătorului-sindic, ținându-se
cont de câteva reguli de bază:18
a) Bunurile se vor vinde cât mai avantajos și cât mai curând, dar la timpul potrivit și la
prețul maxim;
b) Bunurile vor putea fi vândute în bloc- ca un ansamblu în stare de funționare- sau
individual;
c) De regula, bunurile se vor vinde prin negociere directă și numai dacă nu se pot vinde
astfel, vor fi vândute la licitație;
d) În vederea vânzării, evaluarea bunurilor, necesară pentru stabilirea prețului de vânzare
directă sau a prețului de strigare, se va efectua de un expert contabil care îl va asista pe
lichidator;
e) Evaluarea se va efectua atât individual, cât și în bloc, ca un ansamblu în stare de
funcționare.
Închiderea procedurii
Situațiile de închidere a procedurii sunt următoarele: insuficiența fondurilor, îndeplinirea
planului, stingerea datoriilor debitorului, neînregistrarea creanțelor, terminarea lichidării.
Închiderea procedurii are ca efect continuarea existenței debitorului persoană juridică, în
următoarele situații: îndeplinirea planului confirmat, plata datoriilor, neînregistrarea nici unei
creanțe.
Odată cu încheierea procedurii, încetează și existența debitorului societate comercială,
prin dizolvare și radiere din registrul comerțului în situațiile de lichidare totală a averii
debitorului, dacă procedura de reorganizare a încetat și s-a trecut la procedura falimentului și
dacă bunurile debitorului nu sunt suficiente.19
18
Turcu, I. (2005), Falimentul, actuala procedură, Ediția a V-a completă și actualizată, București, Editura Lumina
Lex
19
Ibidem
10
11