Relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi disciplinele juridice de ramură

Teoria generală a dreptului ne ajută să înțelegem fenomenul juridic prin însușirea

conceptelor și categoriilor juridice teoretice pe care le elaborează; elaborează și definește
norma juridică și raportul juridic, noțiunea de subiect de drept, noțiunea de răspundere
juridică, de aplicare ori interpretare a dreptului.

Stiințele juridice de ramură, pe de altă parte, sunt știinte juridice care analizează
normele juridice si raporturile de drept aferente, după criteriul obiectului de reglementare.
Toate aceste știinte juridice, ca parte a știintelor sociale, sunt știinte dedicate studiului
existenței, făcand parte din efortul uriaș depus de către oameni in dorința lor de
cunoaștere riguroasă, prin abstractizare si generalizare a legilor care guvernează
societatea, in evolutia sa.

Teoria generală a dreptului investighează problematica generală a dreptului, fiind astfel

o disciplină stiințifică distinctă de teoria generală a statului, impreună cu care intr-un mod
intercondițional se ocupă de studiul categoriilor de stat si de drept, atat din punct de
vedere genetic cat și din punct de vedere structural si functional. Teoria generală a
dreptului studiază dintr-o perspectivă maximă de generalitate fenomenul dreptului.
Stiințele juridice de ramură studiază in mod aplicat, specific anumite aspecte rezultate din
fenomenalitatea dreptului.

Stiințele juridice de ramură aduc, din cercetarea proprie, date concrete care transformă
demersul de generalizare al teoriei generale a dreptului, fără ca aceasta sa devină o
speculație sterilă, o pură generalizare teoretică. Totodată, teoria generală a dreptului
conferă stiințelor juridice de ramură premisa general-teoretică a ințelegerii fenomenului
juridic, perspectiva general sintetică.

Teoria generală a dreptului ca știintă juridică cu caracter eminamente general se ocupă,

intr-un cadru mai larg, de fenomenul juridic in ansamblul lui, incluzand pe langă normele
de drept, constiinta juridică, si raporturile juridice din societate.

Normele de morală implică un model al conduitei necesare, cat si sancțiunile cu

caracter moral in caz de nerespectare a exigențelor valorice ale modelului. Sancțiunile se
diferențiază după faptul dacă sunt reacția mediului social la comportamentul imoral sau a
cugetului moral al subiectului care constientizează vinovația sa. Mediul social
sancționează prin oprobiul public, prin dispreț etc., iar subiectul vinovat, constient de
fapta sa, se autopedepseste prin mustrari de cuget, prin pareri de rau. Pentru normele
morale, constrangerea fizică se aplică numai cu rol de adaos la sancțiunea propriu-zis
morală a opiniei publice si doar in cazurile in care respectiva faptă imorală este interzisă
si de normele de drept.

Interacțiunea complexă dintre morală si drept a preocupat gandirea juridică incă din
antichitate. Legiuirile cele mai vechi invocă expres principiile morale, lăsand chiar
impresia identitații lor cu regulile juridice. Faptul ca atare nu denota un neajuns teoretic,
ci situația caracteristică stadiului inițial al dreptului, aflat in relație sincretica (de
nediferentiere) cu morala.

Relația dintre drept și morală

Intre morală si drept există o stransă legatură, pentru că principiile morale ale binelui,
dreptăţii, adevărului, sunt apărate si promovate de drept, insă fiecare din aceste două
categorii isi păstrează identitatea.

Dreptul şi morala au o origine raţională comună. Chiar dacă, spre deosebire de morală,
dreptul reglementează conduita exterioară, nu există o diferenţă de natură sau scop între
regula de drept şi cea morală.

Cateva asemănări si deosebiri intre morală si drept ar fi:

- Ambele reprezintă un ansamblu de conduită;

- Normele morale variază in funcţie de grupul social, de colectivitatea naţională, socială,

religioasă, nu există valori morale absolute pentru că ele se schimbă in timp sau in
funcţie de clasa socială sau categoria profesională;

- Dreptul in schimb este si trebuie sa fie unitar asigurand o ordine juridică in societate
intr-o ţara dată;

- O legatură stransă există si intre morală si religie, procesul fiind diferenţiat insă de la o
religie la alta.

Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirile dintre drept si morală sunt foarte mari.
Normele de drept pot fi asigurate prin forţa corectivă a statului; pe cand normele morale
au ca sancţiune, marginalizarea, regretul.

Între drept şi morală nu există decât o aparentă contradicţie, cele două noţiuni fiind, de
fapt, complementare.

Comparaţie interpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă

Interpretarea oficială este acea formă de interpretare înfăptuită de un organ sau autoritate
de stat potrivit competenţei sale, fiind folosită în aplicarea normei. Provenind de la un
organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct sau indirect din propria lege de
organizare, aceasta formă de interpretare se mai numeste autentică sau legală.

Interpretarea oficială poate fi:

1· Interpretare generală – făcută de către un organ de stat împuternicit să

elaboreze norme juridice, prin acte normative cu caracter general obligatoriu şi
retoactiv.

2· Interpretarea cazuală – forma interpretării oficiale, făcută de organul de

aplicare a dreptului care se referă la un anumit caz concret. Chiar dacă
interpretarea cazuală este obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă, nu
se exclude posibilitatea ca instanţele de judecată care fac interpretarea cauzală să
ţină cont şi de soluţiile date în alte cazuri similare.

Interpretarea oficială reprezintă determinarea ințelesului unei norme juridice de către

autoritatea emitentă a actului normativ. Sub acest aspect, legiuitorul este pus in situația de
a constata că legea pe care a adaptat-o se aplică neuniform, dand nastere unei diversitați
de soluții juridice pe care non-contradictorialitatea dreptului nu le acceptă. In astfel de
cazuri, el poate interveni, printr-o lege de interpretare, pentru a obliga pe toți destinatarii
legii sa o aplice in acelasi mod. Spre deosebire de interpretatea oficială, cea oficioasă
reprezintă părerea oficialității, fără a fi recunoscut expres ca atare.

Interpretarea oficioasă este o modalitate de interpretare neoficială a dreptului, deşi nu

are efecte obligatorii, rezultă totuşi din opiniile unor conducători ai organelor de
autoritate publică, ale funcţionarilor şi deputaţilor sau ale altor persoane oficiale, opinii
exprimate cu prilejul dezbaterii proiectelor de acte normative sau al interpelărilor
parlamentare. Interpretarea neoficială rezultă şi din opiniile unor jurişti (procurori,
avocaţi, jurisconsulţi) asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la
care participă.

Interpretările provenind de la factorii amintiţi prezintă o anumită valoare pentru organele

care elaborează sau aplică dreptul, deoarece ele evidenţiază şi clarifică diferite sensuri ale
reglementărilor în vigoare şi semnificaţialor pentru cazul concret. Organul de stat şi le
poate însuşi, în funcţie de prerogativele sale, pe cale normativă sau prin acte individuale,
asigurând astfel şi recunoaşterea juridică a interpretării oficioase.