Sunteți pe pagina 1din 24

DEZVOLTAREA IDENTITĂŢII DE GEN

Introducere

Societatea noastră contemporană poartă în sine dorinţa tot mai mare de schimbare,
înclinând sau uneori forţând balanţa către diversitate şi pluriculturalitate, tendinţe despre care
nu se poate afirma cu tărie că o conduc spre educaţie şi succes. În sine, educaţia este o
activitate absolut necesară de transmitere şi difuzare a culturii prin mijloace moderne, prin
intermediul cărora generaţiile se îmbogăţesc şi diversifică în mod continuu.
În acest început de mileniu trei, spaţiul existenţei individuale este adesea tentat să
depăşească limitele tradiţionale ale ambianţei originare, de socializare şi formare iniţială. În
ciuda distanţelor care separă oamenii de diferite culturi, întâlnirile şi dialogul despre acestea
devin uneori inevitabile, în multe cazuri complexe şi chiar problematice. Astfel, pot apărea
anumite disfuncţionalităţi precum incapacitatea de adaptare mutuală, ambiguităţi privind
comportamentul sau identitatea persoanei, refuzul sau percepţia eronată a alterităţii etc.
În opinia specialiştilor, problema coexistenţei diferitelor culturi în cadrul aceleiaşi
societăţi reprezintă o provocare destul de grea sau mai degrabă o încercare timidă de
împăcare a trecutului cu prezentul. În situaţia în care un individ se află între două culturi,
apare riscul dezvoltării unui dezechilibru transcultural, din cauza căruia valorile ar putea
căpăta valenţe specifice celor două sisteme culturale, considerate pentru fiecare răsturnate.
Tensiunile acumulate între cele două culturi provoacă o adevărată tranziţie culturală,
perioadă în care individul riscă fie să se rătăcească în trecut fie să se grăbească spre viitor,
întrucât valorile tradiţionale nu sunt încă acceptate sau validate în prezent în noua cultură de
inserţie socială. Criteriile axiologice sunt fie neidentificate corect fie prost reperate, situaţie
care înclină spre parcurgerea unei perioade mai mari de timp, de acomodare cu noile
percepţii sau culturi, pentru discernerea sau înţelegerea noilor valori, în vederea stabilirii
valorii acestora şi a locului pe care acestea l-ar putea ocupa în viaţa oamenilor.
Persoanele care îmbrăţişează un alt sistem de valori culturale se vor confrunta de fapt
cu alte percepţii ale realului, cu un ansamblu de viziuni culturale specifice asupra spaţiului şi

1
timpului, cu un mod diferit de relaţionare între oameni. Astfel, se apelează la identificarea
simbolurilor comune, ce pot transforma procesul de trecere într-unul permisiv, accesibil cu
fiecare individ. Permisivitatea valorilor eterogene asigură relaţionarea mai bună dintre
indivizi şi la o înţelegere mutuală mai accentuată, necesară pentru negocierea noului sistem
de referinţe comune dintre partenerii acestui schimb.
Elementele comune din fiecare cultură se pot transforma în adevărate suporturi pentru
catalizarea procesului de integrare. În cadrul acestui proces, prima identitate va fi absorbită
de o a doua identitate care va fi mai pregnantă şi mai contrastantă. În ciuda acestui fapt,
ambele culturi, atât cea veche cât şi cea nouă, pot cunoaşte dificultăţi de adaptare sau de
imposibilitate de percepere a uneia în detrimentul celeilalte. Inevitabil, aceste valori capătă
valenţe antagoniste, constituind totodată obstacole pentru procesul de tranziţie a individului
spre îmbăţişarea unei alte culturi, iar încorporarea noilor valori se produce printr-o necesară
sau forţată devalorizare a altora.
Noile identităţi sau culturi, cum sunt numite mai recent, trebuie îmbrăţişate într-o
manieră atentă şi rafinată, fără lezarea indivizilor care le promovează, întrucât diversitatea
culturală presupune totodată şi toleranţă în toate încercările de schimbare culturală.
În cadrul unei interacţiuni culturale, devine absolut necesară realizarea unui
continuum valoric şi nicidecum a unei rupturi sau negări, chiar şi parţiale, a unor valori
preexistente. Perspectiva disjunctivă asupra problemei promovării noilor culturi devine
malefică dacă nu este percepută ca atare, iar catalogarea ca rele sau bune devine inevitabilă.
În materie de cultură, obiceiuri şi tradiţii, individul trebuie să facă distincţia clară între cele
două culturi, acordând respect celuilalt din cealaltă cultură, fără rezerve sau încercări de
convingere. Trebuie păstrate şi exploatate ambele culturi, încercând medierea dintre ele.
La acţiunile diferiţilor stimuli culturali, individul trebuie să răspundă cu echitate şi
atenţie, ţinând cont şi de ceilalţi indivizi care îmbrăţişează alte culturi, asigurând o receptare
şi o trăire a diversităţii interculturale în noul mediu. Devine absolut necesară restabilirea unei
ordini de priorităţi axiologice, iar recunoaşterea tuturor valorilor neexperimentate poate
deveni necesară atât pentru îmbogăţirea individului cât şi pentru acceptarea noilor orizonturi.
Societăţile democratice pregătesc educaţia interculturală gândită ca opţiune
ideologică, vizând mai ales pregătirea noilor cetăţeni astfel încât aceştia să ia cea mai bună
hotărâre şi să se orienteze în contextul multiplicării sistemelor de valori. Adaptarea la

2
diversitatea culturală reprezintă o necesitate atât pentru minorităţi cât şi pentru majorităţi. De
altfel, demarcarea celor două tipuri de indivizi – majoritate sau minoritate – devine tot mai
imposibil de realizat, întrucât perspectivele fluctuează continuu iar oamenii sunt schimbători,
raportându-se la valori în funcţie de stările lor sufleteşti.
Perspectiva promovării educaţiei interculturale poate conduce la atenuarea anumitor
conflicte şi la eradicarea violenţei în şcoli, prin formarea unor comportamente precum:
comunicarea, încrederea şi respectul faţă de celălalt, toleranţa faţă de opiniile diferite, luarea
unor decizii în stil democratic, soluţionarea responsabilă a unor probleme interculturale şi
interpersonale, stăpânirea emoţiilor privind diferenţele interculturale, evitarea conflictelor,
acceptarea propriului eu şi armonizarea cu persoana diferită din anturaj etc.
Interculturalitatea şi interculturalizarea presupune schimbul de valori şi experienţe,
deschiere, solidaritate şi reciprocitate, oferind sens termenului de cultură, de recunoaştere a
valorilor personale, a modurilor de viaţă diferite, a reprezentărilor simbolice la care se
raportează indivizii sau a recunoaşterii importanţei acestora, în raport cu globalizarea şi
dezvoltarea continuă a societăţii contemporane.
Educaţia interculturală presupune o abordare pedagogică a problemelor legate de
identitatea de gen, evitându-se astfel riscurile provenite din schimburile inegale dintre culturi
sau, mai rău, tendinţele de atomizare a culturilor. Abordarea interculturală nu este o nouă
disciplină, ci implică o nouă metodologie menită să integreze toate ideile şi culturile în
spiritul recunoaşterii diferenţelor şi a diversităţii ideilor indivizilor. Această atitudine
facilitează introducerea unei sinteze de elemente comune, ca fundament principal al
comunicării reciproce între diferitele grupuri culturale.
Multiculturalismul mondial este văzut ca o bogăţie potenţială, cu condiţia să nu
minimizeze sau să anuleze identitatea fiecărei culturi şi obicei. Acceptând principii precum
respectul mutual al opiniilor, toleranţa, diversitatea, complementaritatea sau egalitatea
valorilor, şcoala va exploata diferenţele dintre aceste principii şi valori locale, ataşându-le la
obiceiurile generale ale umanităţii. Fiecare principiu local sau comportament diferit trebuie
acceptat şi păstrat de cei care aspiră la apropierea de cultura mondială. În acest fel, valorile
pot funcţiona pentru cultura de origine, ca porţi de intrare în perimetrul valorilor generale.

3
CAPITOLUL I – IDENTITATEA DE GEN

1.1. CE ESTE GENUL?

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, noţiunea de gen desemnează


categoria bazată pe distincţia clară dintre fiinţele umane, precum şi diferenţele dintre fiinţele
de sex masculin de cele de sex feminin.1 Din punct de vedere anatomic, genul indică sexul
unei persoane şi este reprezentat de totalitatea particularităţilor genetice şi morfofiziologice,
care diferenţiază indivizii în două categorii, în vederea reproducerii speciei.
Din punct de vedere sociologic, genul reprezintă totalitatea caracteristicilor
psihosociale şi culturale care deosebesc oamenii împărţindu-i în două mari categorii, bărbaţi
şi femei. Aceste caracteristici esenţiale sunt date de forma sexului biologic, sex masculin şi
sex feminin, cu rol distinctiv în viaţa şi activitatea oamenilor, în sensul că, sexul feminin
asigură, cu participarea celui masculin, fireşte, reproducerea şi înmulţirea speciei umane.
Noţiunea de gen (engl. gender) a fost preluat recent de aproape toate ştiinţele umane
din domeniul lingvisticii2 pentru a evidenţia un nou tip de înţelegere a relaţiilor dintre femei
şi bărbaţi, cu accente pe aspectele sociale şi culturale. Această separare analitică sex-gen a
însemnat o intervenţie sociologică importantă care a schimbat nu doar limbajul academic şi
lingvistic, ci şi pe cel politico-legislativ. După anii ’70, mişcarea denumită feminism a
contribuit decisiv la promovarea diferenţelor şi raporturilor dintre barbaţi şi femei.
Cuvântul gen desemnează înţelesurile asociate culturii şi normelor unui anumit
segment de oameni, în anumite sisteme sociale particulare, prin intermediul cărora oamenii
sunt catalogaţi drept masculini, feminini şi androgini, în situaţia când se combină ambele

1
DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 78.
2
În lingvistică, acest termen reprezintă o categorie gramaticală prin care substantivele şi adjectivele comportă
situaţii de gen masculin, feminin sau, în unele ţări, neutru (ex. dulap, birou, ceas etc.). În anumite zone
europene, există controverse în legătură cu utilizarea genului întrucât sunt limbi, precum maghiară, finlandeză,
unde genul nu există sau există dar fără sens, iar în alte situaţii se manifestă ca ambigen extins şi asupra fiinţelor
nonumane ori a lucrurilor care provin din limbi străvechi, precum slavă sau latină.

4
caracteristici. Genul se referă aşadar la calităţile, gusturile, aptitudinile, aşteptările, rolurile,
responsabilităţile asociate bărbaţilor şi femeilor într-o anumită societate.
Comparativ cu noţiunea de gen, cuvântul sex desemnează caracteristicile genetice şi
morfofiziologice înnăscute ale unei persoane, observabile în mod evident, prin care se
definesc şi se diferenţiază corpurile bărbăteşti de cele femeieşti. Astfel, există persoane de
sex feminin, persoane de sex masculin, şi mai rar, persoane hermafrodite, cu sex ambiguu.3
Termenul gen se completează perfect, în acest context, cu noţiunea de sex, ambii
utilizaţi ca sinonime interschimbabile care se se explică reciproc. Termenul de gen se referă
la toate aspectele sociale, psihologice şi comportamentale ale unui individ, în special normele
impuse de societate, aspecte pe care psihologii le consideră potrivite pentru bărbaţi şi femei.
Unele comportamente sunt adesea susţinute de aşteptările sociale, din cadrul familiei, de
către educaţie, mass-media, religie etc. şi explicate pe linie ereditară şi genetică.
Conceptul de gen este explicat prin noţiunea de sex, în sensul atribuirii unei persoane
anumite caracteristici biologice, fiziologice şi anatomice, termeni ce definesc bărbaţii şi
femeile şi care sunt determinate din momentul concepţiei umane, dezvoltându-se în timpul
vieţii intrauterine, dar şi pe durata copilăriei şi adolescenţei. Organele genitale definesc
caracteristicile sexuale primare, în timp ce alte diferenţe care se dezvoltă pe durata pubertăţii
sunt denumite secundare, pornind de la diferenţele hormonale dintre cele două sexe.4
Genului uman îi corespund termenii de masculin şi feminin, aşa cum sexul uman are
două mari categorii: bărbaţi şi femei, iar în lumea animală: mascul şi femelă. Din punct de
vedere biologic, există mari diferenţe între cele două sexe, întrucât au funcţii diferite în ce
priveşte aparatul reproducător, expresii ale genelor, concentraţiile de hormoni sexuali, într-un
cuvânt un pachet de date genetice diferit pentru fiecare categorie. Oamenii se nasc cu 46 de
cromozomi, grupaţi în 23 de perechi. Cromozomii X şi Y determină sexul unei persoane.
Astfel, femeile au 46 de cromozomi XX, iar bărbaţii 46 de cromozomi XY.
În general, genul este asociat cu comportamentul uman, cu experienţele acumulate pe
parcursul vieţii şi cu stilul de viaţă. Din punct de vedere sociologic, genul unei persoane
cuprinde caracteristici şi comportamente culturale fundamentale. În ciuda tuturor diferenţelor
anatomice vizibile, bărbaţii şi femeile se nasc cu diferenţe comportamentale minore, fiind
dictate ulterior de mediul în care trăieşte, de cultura, normele sociale şi stilul de viaţă. Din
3
Lazăr VLĂSCEANU, Manual de Sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 209.
4
Mălina MANCAŞ, Gen vs sex – diferenţa dintre cei doi termeni, articol publicat pe site-ul www.romedic.ro.

5
motive de identitate, noţiunea de sex pierde teren în detrimentul genului, fiind utilizată mai
des într-un sens pur tradiţional, ceea ce nu se poate spune că ar fi ceva greşit, dimpotrivă s-ar
căuta calea consensuală.
În utilizarea generală, noţiunea de gen este considerat mult mai potrivit, atunci când
afirmăm identitatea, în contextul în care sexul şi sexualitatea nu sunt subliniate. Noţiunea de
gen se referă la principiile şi cultura individului şi, prin urmare, trebuie utilizată când vorbim
în mod distict de bărbaţi şi femei, ca grup social, în vreme ce noţiunea de sex trebuie folosită
când diferenţele biologice ale individului sunt vădit accentuate.
Pentru a stabili gradul de masculinitate, respectiv feminitate al unei persoane, a fost
elaborat un inventar 5 ce conţine aproximativ 60 de caracteristici ale personalităţii, din care
20 sunt în mod stereotip masculine (de exemplu, ambiţia, asertivitatea, independenţa etc.), 20
de tip feminine (de exemplu, blândeţea, afecţiunea, sensibilitatea, frumuseţea etc.), iar 20 de
caracteristici cu sens general (cum ar fi, fericit, mândru, încrezător etc.).
Acest inventar de rol de sex măsoară gradul de asumare şi conştientizare a rolului de
sex prin răspunsurile oferite în mod spontan de către subiecţii care îşi dezvăluie preferinţa
spre un rol asumat, masculin sau feminin. Sandra Bem este o susţinătoare a stilului de viaţă
androgin, considerând faptul că masculinitatea şi feminitatea extremă pot avea efecte
negative asupra individului.
Genul nu este un simplu sistem de clasificare a identităţii, prin care bărbaţii şi femeile
sunt separaţi din punct de vedere biologic, sortaţi pe roluri sociale echivalente, ci mai mult
decât atât. În societăţile transatlantice, indentităţile de gen sunt considerate nu doar distincte,
formând un tot binar, ci şi anumite sisteme, evaluate în mod diferit.
Noțiunea de gen face referire la ideile unei societăți sau percepția în legătură cu ceea
ce considerăm că se potrivește unui om în materie de atitudini, temperament sau
comportament atribuite masculinității sau feminității. Altfel spus, noțiunea de gen
desemnează modul în care membrii unei societăți anume consideră că bărbații și femeile se
poartă sau ar fi indicat să se poarte conform unei conduite morale specifice fiecărei ramuri,
respectiv masculin și feminin.

5
Inventarul BEM de rol de sex, BEM sex role inventory, BSRI.

6
Stereotipurile de gen reprezintă ideile, convingerile sau credințele pe care le au
oamenii în societate în privința atributelor și așteptărilor comportamentale ale bărbaților și
femeilor. Stereotipurile de gen sunt formate din două mari categorii, și anume:
 Stereotipuri culturale provin din imaginile reprezentate în cadrul propriei culturi, prin
intermediul artei, școlii, bisericii, mass-media, filmelor etc. Reclamele comerciale
joacă un rol deosebit în cultura stereotipurilor legate de gen, întrucât băbrabții sunt
prezentați în calitate de experți, iar femeile în calitate de consumatori. De obicei,
bărbații sunt reprezentați ca fiind sexul putenic, iar femeile ca sexul slab.
În mod categoric, între cele două sexe există asimetrii de imagine, între cele două
comportamente bărbătești și femeiești. Astfel, femeile deși în proporție superioară, sunt
adesea subreprezentate ca imagine publică, iar bărbații, deși persoane active, cu influență în
societate nu ar putea trăi fără femei, întrucât acestea asigură și completează familia.
Asimetriile influențează în mod direct comportamentele ambelor sexe precum și
imaginea lor unul despre celălalt, oamenii tinzând mereu să se apropie de anumite modele
care sunt deja mediatizate lăsând impresia unor aprecieri conform grilelor oferite la ora
actuală, mai ales prin intermediul televiziunii.
 Stereotipuri personale reprezintă propriile convingeri privind atributele unui grup
sau, în cazul nostru, al unui sex. De obicei, grupul respectiv are atribute care îl
caracterizează a fi bărbat sau femeie.
Stereotipurile de gen sunt reflectate în viața de zi cu zi în rolurile de gen, de pildă, în
situația în care un bărbat e convins că poate repara o mașină mai bine decât o femeie sau că
treburile casnice sunt de competența femeilor etc. Dacă o definiție s-ar limita la ideea că
sexul este determinat biologic, ignoră diferențele legate de clasă socială, rasă, cultură,
experiență, orientare sexuală etc. Dihotomia dintre bărbat și femeie sunt puse sub semnul
întrebării, întrucât toți oamenii sunt egali cu sentimente și trăiri complexe.
Noțiunea de gen apare ca un evantai se sentimente și comportamente, cu nivele
sociale de masculinitate și feminitate aplicate trăsăturilor pe care ambele sexe le-ar putea
manifesta. Astfel, identitatea de gen nu este fixată la naștere întrucât factorii sociali și
psihologici contribuie decisiv la stabilirea timpurie a unei identități fundamentale modificată
mereu de societate pe măsură ce copilul se maturizează.

7
1.2. DEZVOLTAREA IDENTITĂŢII DE SINE

Fiecare om are o personalitate unică, iar identitatea de sine este oferită de unicitatea
persoanei în cauză. Cu alte cuvinte, identitatea de sine reprezintă combinaţia diverselor tipare
psihologice ale omului. Identitatea de sine reprezintă pilonul central al personalităţii, în jurul
căruia gravitează cinci mari componente estenţiale din viaţa omului, şi anume: caracter,
temperament, aptitudini, inteligenţă, creativitate).
Conceptul de identitate de sine poate fi definit ca liantul conţinuturilor psihice supuse
schimbării, care oferă stabilitate şi continuitate fiinţei psihice. Identitatea de sine presupune
crearea unei imagini de sine care, la rândul ei, ocupă un rol important între componentele
orientative ale personalității omului, situație ce ar putea conduce spre o orientare constantă și
o trebuință marcantă de autocunoaștere. Preocuparea de bază a adolescentului este aceea de a
găsi un sens al personalității, fiind conștient de propria sexualitate și de faptul că aceasta
ridică mari întrebări și provocări.
Dezvoltarea identității de sine are loc cu preponderență în timpul adolescenței,
perioadă descrisă de Stanley Hall ca fiind momentul manifestărilor ciudate și al furtunilor de
stres. Tot în această perioadă se dezvoltă anumite transformări în plan fizic, mental și
emoțional.
Conștiința de sine poate fi primul pas spre formarea sinelui și implicit a identității de
sine, fiind direcționată către cunoașterea de sine și definirea propriei identități. G.W. Allport
spunea că problema centrală devine: cine sunt eu?6 Căutarea de sine începe încă din
adolescență, chiar mai devreme la unii copii mai dezvoltați, atunci când se produc anumite
schimbări biologice. Noile capacități cognitive dobândite îi permit să înțeleagă mai bine care
este locul lui printre semeni, precum și schimbarea sistemului de relații al celorlalți către el.
Originalitatea propriei persoane îi descoperă individului un om autonom, capabil a
atinge țeluri dintre cele mai înalte, să acționeze spre a finaliza obiectivele mărețe și să fie
responsabil pentru toate faptele sale. Formarea propriei identități devine obiectivul major

6
Gordon W ALLPORT, Structura și dezvoltarea personalității, traducere Ioana Herseni, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1991, p. 135.

8
pentru orice tânăr, iar în eventualitatea unui eșec în dobândirea unei identități ferme și
durabile ar putea avea ca rezultat difuziunea rolului.
Presiunile venite din partea părinților și a persoanelor apropiate pot crea tânărului
disperare și dezorientare, provocând înstrăinări fizice sau mentale de mediile normale.
Difuzarea rolului poate duce până la adoptarea unei identități negative de o manieră
inacceptabilă față de persoanele care îl ocrotesc.
Dacă la pubertate procesul dezvoltării identității de sine este sinusoidal, ca și
transformările în plan biologic, în adolescență individul evoluează spre nevoia de maturizare
centrată pe identificarea resurselor personale, gen aspirații și idealuri, precum și spre
realizarea identității de sine, a propriei lumi interioare, spre a se detașa de sub tutela
părinților și spre creșterea autonomiei și independenței.
Adolesceța este etapa transformărilor majore psihice și biosomatice caracterizată prin
solicitări și eforturi adaptative continue la diversitatea și exigențele societății de azi, în fața
provocărilor exterioare și a frământărilor interioare, a meditațiilor, reveriilor și
restructurărilor de conștiință. Toate acestea au drept rezultat constituirea imaginii de sine, a
identității de sine.
Ca dimensiune socială complexă a personalității, dezvoltarea identității de sine
reprezintă rezultatul depășirii egocentrismului specific copilăriei, al achizițiilor de roluri
multiple și al asumării de noi statusuri, împreună cu cerințele și responsabilitățile pe care la
incumbă acestea. Această etapă a vieții realizează o restructurare afectivă a personalității, un
proces de metabolizare a transformărilor fiziologice legate în principal de integrarea sexuală.

1.3. CE ESTE IDENTITATEA DE GEN?

Genul reprezintă un sistem simbolic prin intermediul căruia persoanele se identifică


în raport cu sentimentele pe care le dezvoltă. Dacă sexul ne duce cu gândul la diferenţele
biologice dintre indivizi, bărbaţi şi femei, genul se referă la modul în care o anumită cultură
sau ideologie defineşte aceste diferenţe, la deosebirile între modul în care bărbaţii şi femeile

9
îşi trăiesc vieţile, precum şi la modul în care indivizii îşi văd viaţa în mod dihotomic sau
dual, respectiv masculin-feminin.
În încercarea de identificare a unei posibile identităţi de gen, individul dezvoltă o
ambiguitate în utilizarea termenilor de sex şi gen, atât în limbajul ştiinţific, cât mai ales în cel
comun. Cel mai adesea, aceşti doi termeni se folosesc în mod interschimbabil, în sensul că,
sex este înlocuit cu gen şi invers, gen utilizat cau un eufemism pentru sex, prin atitudine, port,
vorbă şi prezenţă.
Identitatea de gen reprezintă totalitatea sentimentelor sau orientărilor de gândire într-
o anumită direcţie sexuală, masculină sau feminină, precum şi asumarea şi empatizarea cu
această stare cu trăsături preponderent feminine sau masculine, în funcţie de ceea ce simte
individul.
Pentru individ, genul înseamnă asemănare, asociere cu o latură feminină sau
masculină, indiferent dacă sexul anatomic dezvăluie altceva. Judith Lorber spune că omul se
naşte cu un anume sex, iar pe parcursul vieţii sale intră în pielea genului prescris,
asemănându-se cât mai bine cu putinţă cu tipul de feminitate sau masculinitate atribuit.7 Pe
de altă parte, genul înseamnă şi diferenţă, ceea ce, la nivelul societăţii, poate fi perceput ca
fiind diferit de ceea ce face individul de sex opus.
În viaţa cotidiană, individul face eforturi susţinute pentru a corespunde genului
prescris, iar acest lucru se vede în modul cum ne purtăm, cum ne îmbrăcăm, cum vorbim sau
cum ne mişcăm, în conformitate cu standardele de masculinitate/feminitate, atitudini
considerate normale, până într-un anumit moment.
Societatea contemporană sancţionează derapajele şi devierile de la normele de gen
prescrise considerate normale, presiunea exercitată de aceasta fiind puternică. De exemplu,
bărbaţii, pentru care masculinitatea echivalează în mod tradiţional cu succesul, aleg calea
suicidului, în medie, comparativ cu femeile din motive de eşec profesional sau de nereuşită
publică, iar femeile, pentru care, feminitatea normală este considerată împlinire în sfera
privată, mai ales din dragoste şi neîmplinire în viaţa de familie.

7
Judith LORBER, Paradoxes of Gender, Yale University Press, Londra, 1994, p. 145.

10
Indivizii cu identităţi de gen ambigue (cum ar fi, androginii, travestiţii, bisexualii,
homosexualii, transgenderii, transexualii, pansexualii etc.) au diverse probleme de integrare
în societate, date fiind tulburările lor asociate identităţii de gen.8
Definiţiile celor mai importante noţiuni cu care indivizii se identifică sunt:
 Androgin (fr. androgyne) – persoană cu organele de amândouă sexele, hermafrodit,
(pop.) fătălău, fătărău. În lumea botanică, plantă sau floare care are atât androceu cât şi
gineceu, ambele sexe, cu flori diferite. În mitologia greacă, androginul era o fiinţă
jumătate femeie, jumătate bărbat.9
 Travestit – individ care se identifică cu sexul atribuit de la naştere, dar care, ocazional,
poartă hainele sexului opus, spre a face divertisment.
 Bisexual – individ care este atras sexual atât de persoane cu acelaşi sex dar şi de cele cu
sex opus.
 Homosexual – individ care este atras sexual şi întreţine relaţii sexuale cu persoane de
acelaşi sex. Noţiunea de gay este folosit pentru bărbatul homosexual, iar lesbiană pentru
femeia homosexuală, fiind utilizate pentru prima dată în anul 1860 de către nuvelistul
Karl Maria Kertbeny, într-un pamflet.
 Transgender/transgen – termen umbrelă pentru a desemna indivizii a căror identitate de
gen nu corespunde cu cea asociată sexului biologic dobândit la naştere, persoanelor care
nu se conformează rolurilor de gen tipice.10 Transgenderii nu sunt hotărâţi şi nu îşi asumă
încă identitatea de la început, pendulând între androgini, heterosexuali, homosexuali,
bisexuali, asexuali, bisexuali sau transsexuali.
 Transsexual – individ care trăieşte permanent ca membru al sexului opus atribuit la
naştere.
 Pansexual – individ care îşi asumă o orientare sexuală caracterizată printr-un potenţial de
atracţie romantică, estetitcă, dorinţă sexuală faţă de oameni, indiferent de identitatea lor
de gen sau de sexul biologic.

8
Geert HOFSTEDE, Masculinity and Feminity. The taboo dimensions of naţional cultures, Sage Publications,
Londra, 1998, p. 216.
9
Conform DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009, p.
78.
10
Lazăr VLĂSCEANU, op. cit., p. 211.

11
 Queer (eng. ciudat) - este un termen colectiv asociat minorităţilor sexuale sau
comunităţilor cu practici sexuale considerate non-normative (exemplu, masochismul,
sadomasochismul, umilirea sexuală, fetişismul etc.).
 L.G.B.T. – este un acronim utilizat pentru comunitatea persoanelor lesbiene, gay,
bisexuale şi transgen.11
Existența umanității însăși se situează la răspântia dintre sociologic și psihologic,
fiind integrată pe de o parte într-un mediu social unde își recunoaște aparteneța la grup, iar pe
de altă parte, caută să se diferențieze și individualizeze cât mai mult de membrii grupului din
care face parte și din rândul unui grup oponent în mod distinct. Procesul de identificare și
individualizare cu semenii se desfășoară astăzi sub presiunea mediului social.
Identitatea de gen apare în jurul vârstei de 3-4 ani și se fixează în jurul vârstei de 6-7
ani, acolo unde caracteristicile apar ca certitudini, fiind foarte greu de modificat. Dacă sexul
biologic a fost ușor ambiguu la naștere mai târziu va fi mult mai greu chiar imposibil a se
restabili cu exactitate identitatea de gen, dacă s-a acționat după vârsta de șase ani. De cele
mai multe ori, încercarea de a schimba identitatea copilului încă de la vârste fragede a
culminat cu dezorientarea individului la vârsta pubertății, și implicit atragerea cu sine a unor
urmări grave, greu de controlat.
În societatea contemporană, psihologii se confruntă cu diverse probleme legate de
identitatea de gen, cazuri în care identitatea unei persoane nu este strict feminină sau
masculină, acești indivizi fiind numiți sugestiv androgini psihologici. Pentru aceste persoane
sexul biologic este clar stabilit, nu și sexul simțit, retrăit dincolo de aparențele fizice.
Androginul psihologic se confruntă cu prezența atât a calităților masculine cât și
feminine întrucât calitățile resimțite sunt disociate unele față de altele derulându-se astfel în
mod distinct nedisimulat și sincer. Acesta își poate asuma cu ușurință o caracteristică
masculină renunțând totodată la caracteristicile feminine și invers, noțiunea de temperament
fiindu-i excesiv de restrictivă. Acest tip de individ poate încorpora ambele sexe cu ușurință,
putând fi masculin și feminin, instrumental și expresiv, în funcție de interacțiunile sociale.

11
Ibidem.

12
1.4. PERSPECTIVE TEORETICE
ASUPRA IDENTITĂŢII DE GEN

Identitatea de gen este, în teorie, un fenomen complex, întrucât genul în sine este un
concept dinamic, aflat într-o continuă dezvoltare, definire şi redefinire. Masculinitatea şi
feminitatea sunt concepte istorice şi culturale, cu înţelesuri fluctuante, fiind asimilate în mod
diferit de către membrii unei culturi, întotdeauna cu sensuri contextuale.
Modelele de gen variază de la o cultură la alta şi de la o perioadă istorică la alta, în
funcţie de vremurile trăite, pretrecute între bărbaţii şi femeile cu aceleaşi culturi şi obiceiuri,
de-a lungul vieţii. Factorii sociali de genul, rasa, vârsta, clasa, etnia, localizarea geografică
etc., modelează permanent semnificaţiile, înţelesurile şi modalităţile de exprimare ale genului
şi identificării cu acesta a fiecărui individ în parte.
Identitatea de gen, respectiv masculinitatea sau feminitatea fiecăruia dintre noi, se
schimbă de la o etapă a vieţii la alta, întrucât schimbările fiziologice devin tot mai evidente,
cu fiecare an care trece. Trupul uman se schimbă, mintea şi experienţele de viaţă se schimbă
şi ele odată cu vârsta, situaţie în care identitatea se poate modifica. De pildă, feminitatea unei
femei de 30 de ani este total diferită de feminitatea aceleiaşi femei la 50 de ani.
Masculinitatea poate însemna creşterea masei musculare a bărbatului, puterea sau
capacitatea acestuia de a impresiona femeia, în funcţie de clasa socială, însă schimbările
survenite odată cu trecerea anilor pot modifica masculinitatea bărbatului şi pot influenţa
identitatea de gen. De pildă, un bărbat de 50 de ani care până nu demult era un cuceritor,
acum poate avea dificultăţi privind identitatea de gen, alegând mai degrabă travestiul, ca mod
de comportament într-o societate modernă.
Identitatea de gen este direct influenţată de mediul în care individul trăieşte, de
educaţia primită în familie, massmedia şi insitituţiile educaţionale. Astfel, un adolescent din
Europa, comparativ cu unul din Asia sau Africa, învaţă şi trăieşte alte modele de gen, în
funcţie de cultura şi educaţia primită. Pe de altă parte, sărăcia sau lipsa moralităţii pot
influenţa mult gradul de educaţie al unui popor prin care oamenii se identifică cu anumite
genuri. Nivelul de educaţie indică modul prin care indivizii alec să-i trăiască vieţile.

13
Endocrinologia şi biologia au descoperit că nu toţi indivizii pot fi încadraţi în mod
strict într-una din cele două categorii de gen. Conceptul de gen relevă faptul că distincţiile
legate de sex le fac persoanele care trăiesc în contexte temporale şi culturale diferite.
Gândirea umană despre gen şi sex a evoluat în decursul timpului şi va continua să o facă în
continuare sub impactul progreselor rapide ale ştiinţei şi tehnicii moderne.
Oamenii de ştiinţă nu au gândit dintotdeauna în termeni precum sexul tare la bărbaţi
şi sexul slab la femei, încercând să nu creeze o identitate greşită de gen orientându-se după
sexul anatomic atribuit la naştere. Acest lucru s-a putut observa în intenţia ultimului deceniu
de a atribui unui sex însuşirile celuilalt, fără însă a afecta masculinitatea sau feminitatea.
Astfel, până în secolul al XVIII-lea se credea că există un singur sex şi că organele genitale
interne feminine erau inversul organelor genitale masculine.
După secolul al XIX-lea, ierarhiile au devenit orizontale, favorizând egalitatea
sexelor, dezvoltându-se astfel o nomenclatură anatomică specială pentru genitaliile feminine,
respectiv definirea organelor care până atunci aveau acelaşi nume (exemplu, ovar-testicol),
primind astfel nume separate, organe ce nu aveau nume, precum vagin şi cele comune,
precum creierul, scheletul, ficatul, rinichii etc. din acest punct de vedere, înţelesurile au
evoluat dinspre eforturile de a identifica genul oamenilor, într-o dinamică continuă.12
În ce priveşte caracterul dinamic al genului, literatura de specialitate, arta, istoria,
antropologia şi chiar natura în sine aduc argumente solide în acest sens. Contrar aşteptărilor,
natura umană este mai diversă decât ne putem imagina. Conform principiilor anatomice
universale, dimorfismul sexual este foarte răspândit în lume. Astfel, din peste 2 milioane de
specii, aproximativ 2000 (cu un procent de 0,1 % din totalul amintit) sunt asexuate.
În lumea animală există nevertebrate fără dimorfism sexual, care produc simultan ouă
şi spermă sau specii de peşti cu inconsistenţă în comportamentul sexual, în sensul că, atât
femela cât şi masculul pot deveni fertili, sau reptile şi păsări care se reproduc prin
partogeneză (prin ou nefecundat), tot astfel există şi oameni, cu identităţi sexuale ambigue, în
raport cu cele considerate normale de către societate.
Din punct de vedere biologic şi anatomic, omul moşteneşte anumite gene sau
anormalităţi cromozomiale, fiind amintiţi aici cei care suferă în special de sindromul Turner,
o situaţie genetică foarte rar întâlnită la fete, cauzată de lipsa unui cromozom X, care
12
Thomas LAQUER, Facerea sexului. Corp şi gen de la greci la Freud, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
143.

14
afectează caracteristicile feminine, sau de sindromul Klinefelter, o boală genetică la băieţi
cauzată de exces de cromozom X, care afectează caracteristicile masculine.13
În alte conjuncturi, omul moşteneşte anumite gene sau anormalităţi hormonale,
precum sondromul feminizării testiculare în sensul că, ţesutul embrionic nu răspunde la
testosteron, hormonul masculin, în urma cărora, se nasc copii cu organe genitale exterioare
feminine şi organe interne masculine.
Anatomia umană dezvăluie existenţa unor indivizi care se nasc cu sex ambiguu, şi
anume hermafrodiţii, o categorie de oameni fie cu ovare şi testicule de la naştere, fie
dobândite pe parcursul vieţii, prin intermediul unor operaţii chirurgicale. În literatura de
specialitate, sunt cunoscute câteva cazuri, precum cazul Agnes, un băiat care se simţea
femeie, iar la vârsta de 19 ani face prima intervenţie chirurgicală de schimbare de sex. 14
Aceste studii certifică faptul că imaginea noastră despre asemenea cazuri este incertă şi este
important să analizăm toate situaţiile strânse în jurul identităţii sexuale şi cât de grea poate fi
munca de dobândire a genului, de afişare şi asumare a acestuia în societate.
Studiile antropologice au demonstrat faptul că există anumite modele de gen, dintre
cele mai diverse, în rândul societăţilor primitive, ceea ce dovedeşte faptul că genul variază în
mod transcultural, căpătând înţelesuri variate în diverse culturi.
În ce priveşte manifestarea umană de gen, anumite societăţi încurajează o
masculinitate rigidă şi stoică, pe când altele una mult mai relaxată şi empatică, cu participare
activă la viaţa comunităţii. Sunt categorii de populaţii primitive care combină în mod diferit
organele genitale, statusul de gen şi orientarea sexuală, recunoscând nu doar două, ci trei sau
chiar patru genuri umane. De pildă, s-a descoperit populaţia Navaho, în care există 3 genuri
de oameni: bărbaţii masculini, femeile feminine şi aşa-numiţii nadle – cei al căror sex este
ambiguu la naştere sau cel puţin aşa s-au simţit ei.
Antropologul Margaret Mead15 a studiat comportamentele tipice ale membrilor a trei
culturi diferite din Noua Guinee, identificând astfel populaţii care, conform standardelor
europene, ar fi fost etichetate ca feminine (de pildă, populaţia africană Arapesh, unde bărbaţii
au un comportament feminin, prin care spală, întind rufe, gătesc etc.) sau ca masculine (de

13
Lazăr VLĂSCEANU, op. cit., p. 216.
14
Harold GARFINKEL, Stidies in Ethnomethodology, capitolul V, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall.
15
Margaret

15
exemplu, populaţia Mundugumor, unde femeile dezvoltă un comportament masculin, prin
care lucrează în construcţii, ară pământul, cară greutăţi etc.).
Identitatea de gen capătă un dinamism ieşit din comun în mai puţin de un secol, ceea
ce ne induce ideea că oricine doreşte să respecte canoanele stricte ale masculinităţii sau
feminităţii face eforturi colosale fără niciun rezultat. De pildă, în societăţile europene şi
transatlantice, nu se mai aşteaptă ca fetele să fie virgine la căsătorie, obicei păstrat în trecut
cu sfinţenie. Astăti, se doreşte experimentarea cât mai mare a sexualităţii, a descoperirii celor
mai neobişnuite identităţi menite a distruge minţile copiilor.
Dinamismul identităţii de gen capătă proporţii uriaşe, încercând nu doar clarificarea
genului ci şi modificarea lui prin presiuni psihice. Dacă în trecut, tatăl avea rolul de cap al
familiei (pater familias) cu atitudini bărbăteşti, specific masculinităţii, într-o epocă în care
căsătoria era consacrată strict procreării şi naşterii de prunci, astăzi, bărbaţii sunt forţaţi de
societate să adopte atitudini, idei şi garderobe feminine, în numele principiilor identităţii de
gen. Istoria consemnează statornicia şi principiile identităţii de gen a lumii antice, iar
diferenţa dintre atunci şi acum este uriaşă, cel puţin din punct de vedere al dinamismului.
De-a lungul secolelor, s-au petrecut schimbări permanente ale modelelor de
masculinitate/feminitate, în domenii importante precum artă, literatură, modă. Astfel,
operele de artă au venit cu informaţii, aluzii şi mesaje legate de simbolistica de gen a epocii
cărora aparţin. De pildă, feminitatea rubensiană a secolelor XVI-XVII a fost înlocuită treptat
cu idealul de frumuseţe 90-60-90 al anilor 200016 sau masculinitatea idilică a lui
Michelangelo este absorbită traptat de o masculinitate feminizată, adesea ironizată de artiştii
care se pretind a fi moderni.
Literatura considerată modernă oferă şi ea numeroase dovezi ale schimbărilor şi
variaţiei raporturilor de gen. Personajele marilor romane, obiceiurile şi poveştile lor
reprezintă tot atâtea mărturii ale mentalităţilor, cutumelor de gen, prejudecăţilor legate de
identitatea de gen ale epocilor şi ţărilor în care au trăit. Pentru sociologi, faptul că genul este
un concept mereu dinamic, a constituit o premiză de lucru interesantă, determinându-i să
analizeze toate aspectele dinamice ale vieţii sociale, aceştia având mereu temeiul şi motivaţia
studierii cu maximă seriozitate a acestor aspecte delicate ale vieţii sociale.

16
Lazăr VLĂSCEANU, op. cit., p. 217.

16
Faptul că identitatea de gen are un caracter dinamic o arată şi lumea modei, care, de
fiecare dată, atribuie genului schimbări majore, sub pretextul modificării gusturilor şi a
ţinutelor considerate la modă. Fiecare epocă are moda potrivit mentalităţilor şi imaginilor
despre gen ale momentului respectiv. Femeile, de pildă, au parcurs un drum lung spre
libertatea vestimentară, trecând de la corsetele strânse pe corp şi extrem de periculoase
pentru sănătate, la fustele scurte şi pantalonii lejeri sau franjuraţi poate prea sexy pe alocuri.

1.5. DIFERENŢE ÎN FUNCŢIE DE SEX

Încă de la naşterea omului, apar anumite diferenţe care ţin strict de sexul biologic al
persoanei, lucru care atrage cu sine o serie de aşteptări, ritualuri şi comportamente bazate pe
diferenţieri clare din partea familiei, şcolii, bisericii, grupului, societăţii în general.
Între bărbaţi şi femei există diferenţe incontestabile, în funcţie de sex, în sensul că,
doar femeile, potrivit naturii lor, pot da naştere sau alăpta copii, ceea bărbaţii nu pot face
acest lucru, iar de cealaltă parte, bărbaţii au o constituţie mai solidă, în sensul că posedă o
masă musculară mai mare decât cea a femeilor, făcându-i mai puternici.
Cu toate acestea, identificarea unei persoane ca fiind bărbat sau femeie se confruntă
cu identitatea de gen, ca ideologie sau informaţie ce trece dincolo de simpla descriere a
anatomiei cuiva. Sexul atribuit unei persoane este adesea saturat de semnificaţii sociale, ceea
ce constituie un mijloc de categorisire a oamenilor, o etichetă socială ce prescrie prin
aşteptări, atitudini şi comportamente şi nu doar descrie o realitate. Diferenţa dintre descriere
şi prescriere este colosală, întrucât una este a descrie o persoană şi alta a o eticheta.17
Etichetarea unei persoane presupune îndrăzneala de a o judeca în faţa societăţii şi de a
pune săgeţi totodată asupra propriului comportament. Iniţial, eticheta de femeie sau bărbat,
pusă pe baza organelor genitale şi a aspectului exterior, este prima identitate afişată pentru
toţi cu care intră în contact. Într-un timp relativ scurt, eticheta biologică a unei persoane
devine una socială care operează ca o normă socială, ce produce uneori anumite corelaţii
17
Lazăr VLĂSCEANU, op. cit., p. 208.

17
iluzorii, şi care pune accent pe diferenţe mai mult decât pe asemănări, funcţionând ca
predicţie autocreatoare.18
De-a lungul anilor, sociologia a abordat diferenţele dintre bărbaţi şi femei în termeni
de diferenţe de natură biologică, şi nu de inagalităţi. Astfel, diferenţele sociale, culturale şi
economice dintre bărbaţi şi femei, pentru a marca disticţia clară dintre acestea şi sexul
anatomic precum şi a pune accent pe mecanismele sociale complexe prin care anumite
diferenţe se transformă treptat în inegalităţi, sociologia a inventat, dacă se poate spune, un
concept de gen, operând cu distincţia sex-gen.
În societatea contemporană, sociologia a creat un vocabular specific pentru a sublinia
distincţia dintre sexul trăit şi cel anatomic, precum şi un context teoretic adecvat pentru a
studia modalităţile prin care identitatea sexuală sobândită, adică sexul, împreună cu cea
prescrisă de o anumită societate la un anumit moment, adică genul, influenţează în mod
direct interacţiunile umane, deciziile, oportunităţile de realizare, opţiunile etc.
Diferenţierea de gen apare atât la nivel individual, unde fiecare individ operează cu
un set de stereotipuri şi prejudecăţi în încercarea de definire a masculinului şi femininului,
cât mai ales la nivel structural, unde orice societate prescrie, în baza sexului atribuit la
naştere, comportamente şi modalităţi de interacţiune socială pentru membrii săi. Acest
pattern insituţionalizat asociat diferenţierii de gen este denumit sistem de gen/sex al
societăţii, care poate varia în funcţie de cultura şi impactul în rândul bărbaţilor şi femeilor.
Genul exprimă diferenţe şi inegalităţi majore considerate universale, însă nu
uniforme, dintre bărbaţi şi femei, ori între bărbaţi sau între femei. Din punct de vedere
sociologic, genul delimitează puterea, ierarhia, inegalitatea dintre cele două sexe, iar
diferenţa dintre cele două nu se rezumă doar la caracteristici de ordin fizic, ci şi de stereotipii
legate de gen care stau la baza prejudecăţilor şi discriminărilor de gen.
Discriminările legate de gen/sex sunt adesea denumite sexisme, definite ca acele
comportamente, reguli, practici, politici, care exprimă un comportament inegal, defavorabil
faţă de un individ sau grup cauzat de apartenenţa acestuia la un anume gen/sex. Întrucât şi
bărbaţii şi femeile pot deveni victime al sexismului, tegmenul se referă mai ales la femei,
care sunt supuse mai des la această formă de discriminare.

18
Ibidem.

18
Discriminarea de gen, sexismul împotriva femeilor, cu înţelesul general de negativism
sau ură faţă de femei, atitudinile şi comportamentele lor, se numeşte misoginism sau
misogonie. Majoritatea misoginilor sunt bărbaţi, dar sunt şi femei misogine. La celălalt pol,
sexismul împotriva bărbaţilor, în sensul de negativism sau ură faţă de bărbaţi şi
comportamentul acestora, se numeşte misandrism sau misandrie.
De obicei, discriminările de gen19 sunt de două categorii:
 discriminarea directă – este tratamentul nefavorabil oferit unui individ de un anume
gen/sex din motive de apartenenţă la acel sex, comparativ cu tratamentul aplicat unei
persoane de alt gen, în situaţii şi contexte similare (de pildă, oferirea de salarii inegale
pentru acelaşi tip de activitate, hărţuire sexuală, promovarea unei femei pe listele unui
partid etc.) fiind o formă de discriminare vizibilă şi uşor de documentat.
 discriminarea indirectă – este, de obicei, asociată cu aplicarea de prevederi, practici
sau criterii de cele mai multe ori neutre, care afectează persoanele de un anume sex şi
care poate trece neobservată (de exemplu, promovarea la un examen sau în rang în
cadrul unei academii militare, sau de poliţie din simplul motiv ca este sexul frumos,
discriminări legate de înălţime, putere, dexteritate sau inteligenţă etc.).
Discriminarea structurală de gen poate fi cea în care statul român limitează sau
îngrădeşte cu bună ştiinţă, prin legile in vigoare a reprezentării femeilor sau bărbaţilor în
diferite domenii (de exemplu, procentul scăzut al femeilor parlamentari sau în funcţii cheie,
procentul scăzut al bărbaţilor în funcţii considerate femeieşti). Dacă primele două forme de
discriminare pot fi sancţionabile, evidenţierea discriminării structurale prin metode statistice
are mai ales rolul de a impulsiona şi justifica nevoia luării unor măsuri speciale de diminuare
a diferenţelor legate de gen/sex.20
Dincolo de diferenţele în funcţie de sexul individului, genul, ca variabilă şi categorie
impotantă de analiză, este omniprezent în viaţa noastră şi trebuie luat în calcul aşa cum
individul simte şi îşi asumă modul de trai.
Identitatea de gen pare a fi într-o continuă şi permanentă schimbare, dinamică oferită
de politicile, obiceiurile şi comportamentele ţărilor aflate în curs de dezvoltare şi emancipare,
în interiorul cărora, oamenii aleg întotdeauna schimbarea şi modernizarea pe toate planurile,
atitudini care, de cele mai multe ori, se pot întoarce împotriva lor şi a sănătăţii personale.
19
Conform Legii nr. 202/2002, privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi.
20
Lazăr VLĂSCEANU, op. cit., p. 212.

19
Aşa cum problemele legate de clasă, rasă şi etnie prezintă o importanţă majoră pentru
fiecare popor, la fel de important este şi faptul că trebuie să acordăm o atenţie deosebită
mecanismelor prin care se reproduc stereotipurile de gen în scopul asigurării unui mediu
sănătos şi care transformă anumite diferenţe de gen/sex în inegalităţi de gen. Prin urmare, e
important să rezonăm la nevoile şi dimensiunea de gen a vieţii sociale, în scopul asigurării
unui mediu sănătos atât pentru sine cât şi pentru mediul înconjurător.

1.6. FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ


DEZVOLTAREA IDENTITĂŢII DE GEN

Unul din factorii care influențează în mod direct dezvoltarea identității de gen este
societatea, moment în care individul se vede dirijat de mediul extern, de presiunile maselor și
a celor ce conduc lumea. Asupra acestor persoane acționează mai mulți factori socializanți,
iar influența acestora poate varia de la o vârstă la alta. În aceste condiții, ne punem firesc
întrebarea, cum își poate dezvolta un copil identitatea de gen în contextul actual?
Societatea influențează dezvoltarea identității de gen atât în mod pozitiv cât și
negativ, situație explicată prin trei teorii sociologice, și anume: teoria dezvoltării cognitive,
teoria învățării sociale și teoria identificării parentale. Teoria dezvoltării cognitive susține că
perceperea sinelui se formează înaintea comportamentului, iar preșcolarii își asigură mai întâi
aprecierea cognitivă a permanenței propriului sex. Aceștia dezvoltă constanța genului,
înțelegând faptul că sexul rămâne același chiar dacă părul, atitudinea, hainele se schimbă.
Teoria învățării sociale asigură un comportament intițial care apare ănaintea
autoperceperii. Copiii mici împrumută comportamentele specifice genului prin imitare și
întărire, iar mai târziu aceștia își organizează comportamentul în funcție de așteptările
societății, pe care mai apoi le va accepta ca normale.
Identificarea parentală reprezintă procesul prin care copilul adoptă atitudinile,
interiorizează valorile și trăsăturile de comportament precum și cele legate de personalitatea
părinților. Această teorie este considerată de specialiști o teorie psihanalitică întrucât copiii

20
vor copia și adopta comportamentele părinților de același sex. Cu certitudine se poate
menționa că, încă de la naștere, copilul imită comportamentul părinților, iar mai târziu,
învățarea rolurilor de sex se produce aproape în mod inconștient.
Teoriile despre gen relevă importanța în formarea identității despre gen prezentă în
perioada 3-6 ani, atunci când achizițiile dezvoltate de copii sunt foarte mari. Studiile de
specialitate relevă faptul că unii părinți nu sesizează la început problema diferențelor de gen
decât în perioada școlară atunci când copiilor li s-au format deja atitudinile și
comportamentele legate de identitatea de gen. Școala are rolul de a flexibiliza aceste atitudini
și comportamente, încercâd identificarea principiilor care caracterizează tinerii.
Schimbările multiple din cadrul societății noastre prin care trec adolescenții de astăzi
îi determină să fie mai conservatori și totodată mai tradiționali în comportamentele lor de
gen, având tendința de a accepta și a se conforma stereotipurilor de gen promovate de
societate. Consilierul școlar are rolul de a dezvolta programe pentru părinți și profesori în
care să fie informați despre problematica diferențelor de gen.
Identitatea de gen nu este un dat ființial al individului, nu se moștenește genetic și
nimeni nu se naște cu această identitate, dimpotrivă, ea este însușită din exterior, preluată de
la anumiți factori de decizie și formatori de opinii. Factorii care influențează identitatea de
gen pot fi familia, școala, mass-media, cultura locală, influențe multiple ce conțin informații
importante despre stereotipul de gen. Și întrucât aceste credințe acționează aproape
permanent și în condiții vitrege, copiii și le însușesc încă de timpuriu.
Factorii care influențează dezvoltarea identității de gen sunt următorii:
1. Factorii biologici sunt foarte importanți întrucât în mediul contemporan
sociobiologia induce ideea conform căreia există o bază genetică pentru toate
comportamentele specifice rolului de sex. De exemplu, D. Symons crede că
pragmatismul şi independenţa masculină versus afectivitate și dependența feminină
este explicabilă prin însăși strategiile diferite de reproducere genetică la cele două
sexe. Astfel, se pleacă de la premisa că indivizii tind să maximizeze probabilitatea de
a transmite genele lor urmaşilor supravieţuind astfel de-a lungul generaţiilor.
Bărbatul este la pol opus femeii când vorbim de bagajul genetic, în sensul că deși
având spermatozoizi în cantitate foarte mare, și implicit posibilitatea de însămânţare după
bunul plac a cât mai multor femei, acesta nu are preocuparea de a da atenţie prea mare

21
îngrijirii copiilor întrucât, după un simplu algoritm, la un număr mai mare, şansa de a
supravieţui este genetic mai mare. La pol opus, femeia, care, de regulă, produce doar un ovul
pe lună, maximizează succesul reproductiv genetic prin investirea de timp și energie în
creşterea și îngrijirea odraslei sale până când și aceasta se va reproduce, la rândul ei. De aici
și ataşamentul excesiv faţă de copii şi relaţia specială şi de lungă durată cu aceștia.
Din punct de vedere genetic, există dispoziţii înnăscute care trimit bărbatul spre relaţii
sexuale cu mai multe partenere şi contacte mai limitate cu proprii copii de vârstă mică, iar pe
femeie înspre stabilitate și grijă excesivă pentru copii. Astfel s-ar putea explica şi acurateţea
mai mare a femeilor în a decodifica mesajele non-verbale: acestea sunt programate genetic cu
o receptivitate sporită la semnalele non-verbale datorită rolului lor în îngrijirea celor mici.
Aportul factorilor sociali și culturali în comportamentele diferenţiate bărbat-femeie
este evident, însă aceștia susţin că baza este una genetică. Acceptarea acestor diferenţe nu
înseamnă neapărat a pune problema în termeni de superioritate și inferioritate, ci de
complementaritate.
2. Factorii sociali au meritul de a determina specificitatea rolurilor de sex, intervenţia
decisivă în construirea personalităţii de un tip sau altul, respectiv bărbat sau femeie, îl
au socializarea și jucarea de roluri.
Din punct de vedere social, adulţii văd fetele și băieţii în mod diferit și, în consecinţă,
îi tratează diferit. Contextul social în care se dezvoltă copiii, respectiv familia, școala,
comunitatea, oferă multe oportunităţi în a observa oamenii care se poartă în concordanţă cu
stereotipurile de gen. din momentul în care copiii intră în viaţa socială, aceștia vor fi
încurajați în conformitate cu rolurile de gen.
Între fenomenul de stereotipizare şi socializare funcţionează o cauzalitate circulară, în
sensul că rolul social prescris, reprezentat de înfățișările colective stereotipe determină un
anumit conţinut educativ și total socializant și, în consecinţă, un anume profil de
personalitate. Prin respectivul profil, rolurile de sex, acompaniate de clişeele corespunzătoare
se reproduc.21

21
Petru ILUȚ, Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom,
Iași, 2004, p. 118.

22
1.7. TULBURĂRI ALE IDENTITĂŢII DE GEN

Sindromul disforic de gen induce ideea că genul, în sine, nu reprezintă același lucru
și nu se confundă cu sexul deoarece acesta din urmă este o activitate biologică, un
comportament ce are drept scop satisfacția sexuală. Acest comportament poate sau nu să fie
redirecționat către o altă persoană și să producă un efect de plăcere.22
Din punct de vedere psihologic, genul reprezintă identificarea unei persoane cu un
anumit sex, masculin sau feminin. Sindromul disforic de gen este diferit de homosexualitate
sau lesbianism, iar disforia de gen este opusul este opusul euforiei, traducându-se prin
nemulțumire și suferință. Disforia se referă la alienare și la insatisfacția față de propriul
aspect exterior. O persoană disforică este caracterizată ca o femeie într-un corp bărbătesc sau
ca un bărbat într-un corp femeiesc.
Între anii ’60-’70, medicii chirurgi au făcut operații de schimbare de sex persoanelor
care s-au simțit cu adevărat prinse în alt corp. În aceste condiții, indivizii care treceau de la
un gen la altul se numeau transsexuali sau cum se zice astăzi, persoană transgen. Medicul
poate începe procedurile chirurgicale de modificare a organelor genitale numai după
studierea temeinică a vieții și istoricului pacientului său. După o examinare detaliată a
istoricului vieții individului și a formării hormonilor de-a lungul vieții, plus o așteptare pentru
asigurarea că decizia nu a fost de moment, abia atunci medicul realizează intervenția.
După procedura medicală de schimbare de sex, hormonii sunt cei care finalizează
procesul de modificare, completând astfel tabloul cu dezvoltarea sânilor la bărbați și
creșterea părului pe față și corp la femei. Din pacate pentru indivizii care aleg aceste metode
chirurgcale, sunetul vocii nu poate fi schimbat întrucât acest lucru depinde doar de structura
interioară a corzilor vocale.
În general, după intervenția chirurgicală de schimbare de sex, toate manierele și
atitudinile sexului opus pot fi manifestate și cultivate, deși, din punct de vedere istoric, după
operație, transsexualii tind să adopte unele comportamente sexuale stereotipe exagerate. De
obicei, persoana care își face operație de schimbare de sex își asumă înfățișarea și atitudinea

22
Russell A. DEWEY, Introducere în psihologie, Editura Trei, București, 2009, p. 13.

23
unui individ de sex opus. Însă, unii indivizi nu par a fi de sex opus nici după intervenția
medicală, deoarece hormonii nu pot schimba înălțimea, vocea și structura oaselor faciale.
Disonanța dintre genul simțit și cel atribuit poate apărea din cauza fluctuațiilor
hormonale în timpul perioadelor critice de formare și dezvoltare în uter, când pruncul este
deranjat din exterior, fie prin viciile excesive ale mamei fie prin contactele sexuale repetate
și în momente nepotrivite.
Hormonii pot influența dezvoltarea organelor interne de reproducere, a organelor
externe și a comportamentelor tipice sexului, în diferite momente. Astfel, identitatea sexuală
resimțită a unei persoane poate fi formată într-un moment diferit comparativ cu cel al
formării organelor sexuale. Dacă nivelul de testosteron este prezent în timpul unei faze, însă
absent în timpul celeilalte, atunci rezultatul poate fi caracterizat printr-o nepotrivire între
identitatea sexuală interioară și cea exterioară.
O altă tulburare a identității de gen este parafilia descrisă ca acea atracție sexuală
nepotrivită sau neobișnuită care alimentează obsesia sau fetișul pentru anumite obiecte
neînsuflețite, cum ar fi lenjerie intimă sau pantofi. Aceste fetișuri pot include și voyeurism-ul,
travestiul, exhibiționismul, zoofilia, sadismul, masochismul sau alte curiozități sexuale,
precum excitarea în prezența fecalelor sau urinei.
Acest tip de tulburare parafilică implică întotdeauna ceva interzis. Astfel, un voyeurist
poate fi atras de o simplă privire furată pe gaura cheii spionând o femeie în timp de face baie,
în timp ce introduce un tampon sau în timp ce urinează. Voyeur-istul parafilic este pasionat
de ceva ascuns legat de viața sexuală a unei femei, care, de cele mai multe ori, nu iubește
contactul sexual în sine, cât spionarea acestor atitudini sexuale, preferând excitarea de la
distanță, în condițiile în care apropierea sau chiar invitația la sex îl plictisesc.

24