Importanţa şi valoarea literară impun o recitire analitică a

romanului Arhanghelii.
Geneza romanului nu e complexă şi nici complicată, dar
prezintă cîteva aspecte care merită să fie punctate. Nesocotind un
posibil dezacord între vis şi realitate, tînărul prelat cere
canonicului Ion Micu Moldovan să fie numit preot în parohia
Abrudului. Între 1906-1910 Agîrbiceanu este preot în Ţara
Moţilor, în Bucium Şasa. Lumea de aici va fi punctul de plecare
pentru o parte a prozei scurte. În 1907 începe publicarea
Fragmentelor în revista ―Ramuri‖. O parte din ele vor trece în
volumul În întuneric (1910). Schiţele şi povestirile respective
ilustrează şocul produs de contradicţia dintre idealismul
preotului-scriitor şi realitatea dură din Ţara de Piatră. Din acest
moment opera se încarcă de noi sensuri socio-morale, iar
scriitura se va îmbogăţi (M. Zaciu). Paralel scriitorul va citi
marea literatură realistă europeană a secolului al XIX-lea:
Balzac, Zola, Tolstoi, Dostoievski. E o lectură cu urmări
catalitice. Scriitorul devine conştient că povestirea şi schiţa nu
mai sunt suficiente ca structuri prozastice pentru oglindirea în
totalitate şi profunzime a lumii noi pe care a descoperit-o. Astfel
se naşte ideea romanului. Pentru
început tentaţia se materializează prin
rezultate modeste. Neînplinirea vine din disproporţia dintre
înalta problematică şi neajunsul scriiturii româneşi, din
neacoperirea ideologiei de către ficţiune.
Roman realist, în tradiţia secolului al-XIX-lea,
Arhanghelii prezintă mai multe straturi problematice, e drept cu
denivelări. Romanul abordează în spaţiul literaturii noastre, ―o
lume cu totul inedită pînă la el, atît din punct de vedere
geografic, cît şi social şi psiologic‖ (M. Popa).
Sub aspect social, romanul surprinde momentul tensionat
de trecere de la epoca meşteşugului la epoca industrială în
exploatarea minereului aurifier, pentru început, prin renunţarea la
―munca economică‖ în favoarea ―epocii de aur‖, în concepţia şi
terminologia originale ale scriitorului. Avînd drept pretext epic
acest aspect social romanul are caracter de frescă socială în care
domină ―legea trupului‖. Legea trupului nu se referă doar la
―partea tăcută‖ a animalului din ―om‖, ci în primul rînd la ispita
şi căderea în păcat (C. Regman). Legii trupului, în acest înţeles,
nu i se opune o lege a spiritului de nuanţă faustică, ci o idilă care
rezistă păcatului. Această reducere a posibilui faustism al
subiectului la confruntarea idilic-creştină dimiuează tensiunea
tramei romanului favorizînd tezismul etic. Marele păcat al
vălenilor este identificarea în mintea, sufletul şi simţurilor lor a
minei cu biserica, a comorii diavoleşti din pămînt cu smerenia
credinţei: ei ―simţeau parcă prezenţa aceleaşi puteri şi în clipa
cînd coborau în măruntaiele pămîntului şi cînd intrau în mîndra
lor biserică‖. Sub ispita aurului diavolesc toţi sunt cuprişi de
beţia îmbogăţirii şi a puterii. Printre multe neajunsuri această
beţie generează inconştienţa care adoarme orice prudenţă şi
cumpătare. Rezultatul va fi dezastrul acelor personaje care se
lasă smintite. Scriitorul imaginează situaţii, gesturi etc. care
ilustrează acţiunea de degradare a tradiţiilor şi obiceiurilor
moţilor. Aceştia dau tot mai puţină atenţie celor sufleteşti. Ei mai
bucuroşi frecventează crîşma. Birtul permanent geme de lume,
cîntece şi chiote; petrecerea tradiţională a satului unde se joaca
ţarina se transformă în petrecanie. De reţinut că niciodată
scriitorul nu foloseşte vreun sinonim pentru ―petrecanie‖. Astfel
cuvîntul îşi depăşeşte statutulde regionalism
cîştigînd semnificaţii morale cu sens negativ. Datinile
sunt pervertite de dezlănţuirea bezmetică a băieşilor (bărbaţi,
femei, feciori, fete). Ţarina, jocul ancenstral se deşfăşoară
numai în aburii băuturii. Întreaga manifestare şi-a pierdut
solemnitatea şi caracterul de ritual. Jocul a devenit dans, iar
participanţii nu mai sunt flăcăi şi fete, ci domnişori şi
domnişoare. Sărbătoarea cîmpenească de Paşti nu mai exprimă
bucuria vieţii, a reînoirii, ci este doar o manifestare
gălăgioasă, haotică; e o învălmăşeală de grupuri umane, de
vorbe şi strigăte, de urări bahice. Participanţii nu mai prezintă o
comunitate umană moral-psihologică. Mulţimea e
fragmentată: ―societarii‖, băieşii cu nevestele, tinerii—la rîndul
lor şi ei grupaţi, pe de o parte, odraslele ―societarilor‖, iar pe de
altă parte, tinerii: Vasile Mureşan, Gheorghe Rodean şi sora sa,
Elenuţa. Notînd fel şi fel de amănunte din viaţa de zi cu zi,
scriitorul surprinde mezalianţa dintre tradiţie şi apucăturile
impuse de febra aurului. Sub aspect socio-moral e prezentă
 Recitiri din literatura română
tradiţional-creştine, uitarea celor sufleteşti. ―Aurul a răscolit poftele
trupeşti‖ (Gh. Perian). Scriitorul notează mereu guri pline şi largi, gîtlejuri
care înghit fără întrerupere mîncare şi mai ales băutură, plescăit de
plăcere, gesturi bahice cîntece şi urlete. Toc-toc-ul ciocanelor care sfarmă
piatra auriferă e însoţit în acelaşi ritm de ciocnitul paharelor şi de
zăngănitul veselei. Abundenţa de băutură şi mîncare şi ―pofta‖ băieşilor
cu care le consumă nu mai au nimic din comicul şi ironia pe care le-
am întîlnit la Rabelais, Ion-Budai Deleanu, Creangă. Spectacolul
―petrecaniei‖ e burlesc, a devenit hidos.
În fresca realistă a romanului e prezentă iubirea, idila dintre
Vasile Mureşan şi Elenuţa. Scopul ei l-am menţionat mai devreme. Din
păcate dimensiunea erotică a idilei este firavă. În tezismului moral-
creştin scriitorul prezintă şi alte ipostaze ale iubirii. Astfel, iubirii
celor doi tineri îi este alăturată iubirea spontană curată dintre Gheorghe
şi Laura. În opoziţie cu această iubire care urmează calea de la
platonism la căsătorie apare iubirea pasiune (patimă), a lui Cornean
pentru Dochiţa, cu atît mai păcătoasă, cu cît e în afara familiei. În
acelaşi spirit moralizator apare şi scurta aventură a lui Ungurean-fiul
cu mediocra actriţă Irmuşca, o semiprostituată. Tema iubirii e
ilustrată prin opoziţii simetrice. În cazul cuplurilor Mureşan-Elenuţa şi
Ghiţă-Laura există armonie între ―legea trupului‖ şi ―legea minţii‖. În
cazul celorlalte două amoruri ―legea minţii‖ a dispărut.
În cadrul ―romanului iubirii‖ spaţiul cel mai mare, în mod motivat,
e acordat idilei dintre Elenuţa Rodean şi clericului Vasile Mureşan.
Povestea lor de iubire e impregnată de ecouri ale romantismului minor
peste care romancierul altoieşte un idealism creştin. Cei doi tineri vor
trăi fericiţi şi fără aurul lui Iosif Rodean. Sub aceleaşi auspicii este
aşezat şi cuplul Ghiţă -Laura.
Scriitorul a dorit ca problematica socială a romanului să fie
întregită şi de una ideatică. Această dorinţă încearcă să o realizeze, în
principal, prin ―disertaţiile‖ din interiorul idilei. În
acest scop, romancierul orientează discuţiile şi dialogul epistolar dintre
Vasile şi Elenuţa spre reflecţii etico-filosofice.
Frămîntările lor interioare nu au tensiunea necesară şi repede cad în
banalităţi şi discursivitate. Partea de analiză a romanului rămîne
anemică. Cauzele neîmplinirii acestei dimensiuni sunt mai multe. În
primul rând diferenţa socială şi opoziţia morală dintre tineri şi Iosif
Rodean sunt lipsite de vigoare, de dramatism. De exemplu scena în care
Rodean refuză atît de mitocăneşte cererea în căsătorie a fiicei de către
Vasile Mureşan nu este deloc dramatică şi nu afectează în nici un fel
iubirea celor doi tineri; scena respectivă e semnificativă pentru alte
aspecte ale romanului. În al doilea rând momentele de reflecţii sunt
lungite peste măsură şi încărcate cu prea multe banalităţi. În al treilea
rând trenează prea mult mărturisirea directă a iubirii celor doi tineri.
Aceste cauze afectează şi ritmul naraţiunii care, într-un anumit scop,
din start înaintează în mersul căruţei care îl aduce pe seminaristul Vasile
acasă.
Unii dintr cei care au comentat romanul au avansat ideea că
Arhanghelii ar fi şi un roman pedagogic, interesat de problemele
educaţiei şi ale formării intelectuale. Cred că ideea lui Gh. Perian e cam
exagerată. Dacă voia să dea şi o astfel de dimensiune romanului său,
atunci autorul lui ar fi insistat şi asupra studenţiei lui Gheorghe
Rodean, viitorul inginer de drumuri şi poduri, ori asupra anilor de
şcoală petrecuţi de Elenuţa Rodean prin marile oraşe ale Imperiului.
Doar pentru a contura mai viguros portretul moral al lui Vasile
scriitorul apelează la imaginea hilar-comică a lui Ungurean şi Pruncul,
veşnici studenţi. Aceste aspecte ―pedagogice‖ intră în construcţia opoziţiei
sacru/profan. Avînd în vedere ―drumul‖ lui Vasile Mureşan putem
concede că în roman există cîteva aspecte de bildungsroman.
Din tratarea monografică a problematicii etajate scriitorul ―extrage‖
următoarea cugetare retorică pe care o atribuie lui Vasile Mureşan:
―Ce folos că frăţietatea, egalitatea între oameni e proclamată de atîtea
veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căldură de atîţia mari
gînditori, dacă averea pune atîtea stavile între oameni!‖ Astfel de idei
vin pe urma motoului romanului: ―Unde e comoara ta, acolo e şi inima
ta‖ (Matei, VI, 23). Zicerea evanghelistului va fi parafrazată de Vasile
prin dedicaţia pe care o scrie pe cartea dăruită Elenuţei: ‖Adevărata
fericire e în noi înşine.‖
La nivelul discusului narativ problematica romanului e purtată şi
de o adevărată ţesătură de motive literare dintre care unele devin şi
componente ―tari‖ ale structurii compoziţionale (drumul).
 Romanul are două părţi egale ca număr de capitole (21), dar
diferite ca întindere şi ritm epic. Prima parte prezintă mărirea lui
Iosif Rodean, iar partea a doua decăderea acestuia. Mai ales partea întîi
are un puternic caracter monografic. Cu răbdare scriitorul trasează
spaţiul epicului în cercuri concentrice de la mare şi general, la mic şi
particular: ţinutul muntos al Ţării de Piatră, satul, biserica, crîşma,
prăvălia. Descrierea satului e realizată din mici panouri orînduite după
acealşi principii: satul cu drumul şi uliţilele pe care circulă neîntrerupt
căruţele cu piatra scoasă din mină; casele cu ogrăzile pline de piatră şi
din care răzbat ritmic zgomotele instalţiilor de sfărâmant minereul şi, în
fine, oamenii surprinşi cu predilecţie în două locuri total diferite, opuse,
biserica şi cîrciuma. Firul descriptiv-narativ e împînzit de o serie de
―disertaţii‖ şi de ―sentinţe‖ care rar depăşesc banalitatea. Rostul
acestora este de a asigura armătura ideologică a romanului. Tot ele, în
parte, sunt vinovate de momentele cînd ritmul e domolit peste măsură.
Evenimentul în care se adună firele epice şi din care apoi pornesc din
nou este ―petrecania‖ din ziua de Paşti. Cu toate minusurile
semnalate, romanul are caracter de viguroasă frescă socială, prima de
acest fel din proza românească. Scriitorul a învăţat ceva din lecţia oferită
de Balzac, Zola, Tolstoi.
Prologul destul de amplu considerat de unii (M. Scarlat) inutil este
realizat în cea mai bună tradiţie a romanului realist-clasic. Incipit-ul ne
oferă cîteva imagini, fizionomii, sintagme relaţionate a căror semnificaţii
se desluşesc pe măsură ce lectura înaitează. Reproducem un fragment
ilustrativ. Sublinierile ne aparţin: ―În gangul lung şi rece al
seminarului de clerici se deschiseră aproape într-acelaşi timp patru uşi
vopsite alb, cu cîte un triunghi negru în jurul mînerelor, şi cei patru
profesori ieşiră cu paşi repezi din sălile de curs.[…]. Deşi vorbeau tare,
nu se putea înţelege ce-şi spun, căci în urma lor, din sălile de curs
creştea tot mai mult un vuiet, o larmă grea, care umplea, c-un fel de
clocot gangul boltit. Larma cea mare părea că aduce nouri nevăzuţi de
praf fin şi-i răspîndeşte[…]. Clericii, în lungile lor reverende, ieşiau
de-a valma din sălile de curs, umpleau coridorul, se strigau pe
nume, cîntau, alergau[…]. Dar orice chemare la ordine era zadarnică.
Larma creştea mereu. Profesorii ajunseră în curtea largă a seminarului.
Castani bătrîni umbreau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de
aprilie. O lumină dulce se cobora de sus din văzduhul albastru.‖
Primul termen al opoziţiei care stă la temelia romanului în trama
acestuia. Din vorbele celor patru profesori-preoţi, din gesturile şi
gîndurile lor se conturează chipul preotului-profesor Marina – ‖capul şi
începătura‖ dimensiunii moral-creştine a romanului. Acesta se
adresează tînărului seminarist, Vasile Mureşan venit la chemarea sa: -
Of! Ticală, şi te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu ştiai că sînt dator popii
din Văleni treizeci de coroane? Nu ştii nici acum, după atîtea lecţii
de morală, ce înseamnă dacă-ţi apasă conştiiţa o datorie? Domnule
Iliescu, te rog să aduci tinerilor cazuri practice în lecţiile dumnitale de
etică creştină, zise întorcîndu-se spre profesorul cel tînăr.[…]‖. În
continuare zice naratorul: ―Ştia şi el (Vasile Mureşan) că viaţa nu se
termină cu cei patru ani de seminar, şi că abia de aici încolo începe.[…]
e foarte adevărat că se muncea aici pentru luminarea laturii celei mai
preţioase a sufletului omenesc, pentru formarea şi întărirea acelei
conştiinţe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru
cîştigarea acelui reazim moral care nu prea obişnuieşte să se clatine
fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea.‖
Primele pagini fixează unul din elementele din structura de
adîncime a romanului: opoziţia sacrul (credinţa în Dumnezeu, morala
creştină, care vor fi întruchipate de Vasile Mureşan) / profanul (ispitele
de tot felul care vor atinge punctul culminant în Iosif Rodean). În sensul
acestei opoziţii sunt sugestive rîndurile care îl prezintă pe tînărul
seminarist prin labirintul magazinelor căutînd daruri pentru cei dragi
de acasă şi mai ales pentru domnişoara Elenuţa Rodean. În urma
―deliberărilor‖ pentru Elenuţa alege o carte pe care va scrie o
dedicaţie. De reţinut amănuntul că naratorul nu spune ce daruri a ales
pentru ceilalţi.
În roman confruntarea spirit/materie, natură/civilizaţie se
manifestă sub diferite forme. Astfel, folosind tehnica simetriilor,
prozatorul pune faţă în faţă două descrieri panoramice: muntele cu
pădurile lui seculare, solemne şi măreţe. Descrierea drumului lui Vasile
Mureşan spre casă cu căruţa părintească prilejuieşte scriitorului unul din
tablourile de natură dintre cele mai realizate. Natura emană numai
sănătate trupească şi sufletească; şi satul surprins în plină activitate
lucrativă. În descrierea satului sunt reţinute amănunte care cumulate
degajă ideea că activitatea lucrativă a oamenilor nu e expresia
hărniciei, a spiritului gospodăresc, ci a goanei după aur. Acestei munci
intese şi grele de a strînge aur i se va adăuga lăcomia ―(o plăcere şi
bucurie nefireşti)‖ de a risipi banii opţinuţi din schimbarea aurului. Cu cît
se apropia de sat Vasile Mureşan nu-şi mai încînta ochii cu
frumuseţea măreaţă a muntelui, nu se mai îmbăta cu mireasma pădurii
şi cu cîntecul păsărilor. Din sat vine tot mai desluşit o larmă ―toc, toc-
toc-toc‖, avînd drept trenă un huruit ciudat: ―[…] piule băteau asurzitor
pretutindeni. Bărbaţi, femei, copii furnicau în toate părţile pe drum, prin
curţi, pe sub şoproane. Alegătorii de aur stăteau frînţi de şale spălînd,
clătărind. Care încărcate cu piatră scîrţiau pe drum [la Coşbuc carele
scîrţiau din cauza poverii bucatelor]‖. Satul Văleni e gura iadului:
pădurile au fost pustiite, unde şi unde dintre grămezile de piatră se iveau
tufişuri sărace; oamenii furnicau pe sus ca nişte pitici; mereu din
măruntaiele muntelui se auzeau detunături, iar gurile negre ale băilor
răsuflau o răcoare umedă.
Topografia satului imaginat de scriitor e una cu tîlc.
Sublinierile din următorul citat ne aparţine: ―Aproape de biserică era casa
parohială, o casă (…) bătrînă, dar încă bine conservată. Cu grădiniţă de
flori, cu grădină de zarzavaturi. De cealaltă parte a bisericii, spre
răsărit(…) se înălţă o casă c-un etaj(…) ca o vilă, zidită de curînd.
Avea ferestre largi, cu geamuri largi, luminoase, care din trei părţi
priveau dealurile împădurite. Era locuinţa notarului, trecut la pensie,
Iosif Rodean. În curtea lui largă piuele băteau mereu vara-iarna.‖ Între
cele două case se află clădirea primăriei fără personalitate. Tot în lumina
―poeticii spaţiului‖ a lui Gaston Bachelard, celor trei case trebuie să le
asociem cele două case construite de Rodean în oraş pentru fiicele
sale, Eugenia şi Octavia.
O altă celulă spaţială tîlcuitoare de sensuri care trebuie alăturată
celor din Văleni este birtul. Drumul care uneşte aceste spaţii delimitează
centrul care concentrează simbolic existenţa comunităţii.
La simbolistica casei se adaugă incă două obiecte
emblematice: căruţa cu care tânărul seminarist călătoreşte domol,
cu răbdare, parcă în ritmul cosmic spre casă, şi trăsura cu care în goană,
nerăbdător Iosif Rodean străbate satul şi oraşul.
Cîteva din toponimele din sat sunt alese cu mare atenţie, cu
intenţii clare din partea romancierului. Muntele în care se află mina
―Arhanghelii‖ poartă numele Corăbiuţa. În hotarul satului, în munte se
află Izvorul Precesteii şi Poiana Cerbului. Urcuşul lui Rodean şi a
―societarilor‖ la Poiana Cerbului e dificil, dar el duce doar spre iniţiere
bahică. Coborîrea în sat nu e o întoarcere, ci o prăvălire. Aceste spaţii
şi-au pierdut sacralitatea. Imediat după paginile cu cheful din poiană
urmează paginile cu lunga scrisoare a Elenuţei către Vasile
Mureşan, expresie a frămîntărilor şi gîndurilor celor doi tineri.
Un spaţiu demonic este crîşma. În aşteptarea căruţei părinteşti care
trebuie să-l ducă acasă, Vasile Mureşan e nevoit să înnopteze la birtul-
hotel din oraş. În birt, în jurul meselor încărcate cu băutură oamenii
vorbesc în şoaptă, misterios, avînd ―privirile aprinse‖, numai despre
aurul de la ―Arhanghelii‖. Despre mină se spun ―adevărate
minuni‖. Folosindu-se de superstiţii şi legende scriitorul introduce
în textura narativă motivul norocului. Unul din meseni zice: ―sînt
încredinţat că tot ce mi-a spus Vasile Roşu e adevărat.[…] Venea Vasile
[…] în puterea nopţii de la ―Corbul‖.[…] Se opreşte priveşte înfricoşat
în sus: o flacără: «Norocul Vălenilor, norocul Vălenilor!». Şi pe lîngă
glasul ăsta mare se auzeau încă multe […] flacăra s-a coborît pe
muntele Corăbiuţa, unde e baia Arhanghelii. Oamenii uită însă uşor vorba
altuia: ―- Da, roata norocului se schimbă aşa de des‖. Motivul norocului
e ilustrat şi de jocul de cărţi. E ilustrativă ultima partidă din ―camera
de 14 carate‖ cînd Rodean primeşte vestea dezastrului de la mină. Pînă
atunci norocul a fost mereu de partea lui. De data aceasta pierde
sistematic. Cine are noroc acum? Tocmai noul notar Popescu.
O altă opoziţie funcţională este aceea construită pe motivul
familiei. Pe de o parte, familia tradiţional-creştină a preotului
Mureşan întemeiată pe iubirea cea adevărată; familie armonioasă care
trăieşte modest în cultul muncii. În drumul spre casă în ţăcănitul ritmic
al roţilor trenului tînărul seminarist, Vasile Mureşan trăieşte intens
bucuria întoarcerii în familie. Cu ochii minţii vede familia (părinţii,
fraţii), casa, ograda, grădina. În timp ce trăieşte acest sentiment al
fericirii, din cer ―se coboară lumina dulce din cerul albastru; în zare,
departe, cerul se îmbrăţişa cu pămîntul.‖ (pe acest model se vor întemeia
familiile lui Vasile Mureşan şi Ghiţă Rodean), iar pe de altă parte, familia
―păgînă‖ a lui Iosif Rodean (şi acelea ale ―societarilor‖ Cornean,
Ungurean, Pruncul întemeiate pe interesul material, pe iubirea
mincinoasă).
Familia Rodean e un clan în care se confruntă concepţii şi interese
divergente. De o parte se află Iosif Rodean cu cele două fiice, mai mari,
Eugenia şi Octavia, de cealaltă parte ceilalţi fraţi Rodeanu, Ghiţă şi
Elenuţa. Maria căsătorită mai demult a plecat şi aproape că s-a
înstrăinat. Mama pendulează între cele două aripi ale familiei.
Sunt în roman la intervale bine alese o succesiune de scene
emblematice pentru mărirea şi decăderea lui Iosif Rodean. Un exempu:
Primind vestea cea rea despre mină, într-o stare de transă aleargă călare
pînă acolo şi coboară în galerie. Aceasă coborîre ad Inferos nu mai este
una iniţiatică. La ieşire Rodean e altul; ―îmbătrînise‖. Privind la grupul
mut al băieţilor conştienţi de dezastru, Iosif are o izbucnire de diavol -doar
numai de cîteva clipe s-a întors din iad! ―-Pentru ce n-aţi murit cu toţii
cîinilor? Cum de n-aţi fost cu toţii acolo, să vă zdrobească puterea
iadului? Ce mai voiţi? Pentru ce mai trăiţi? Aveţi încă chef de viaţă?
Of, of, am să vă arăt eu vouă viaţă! — Tăcu o clipă, apoi, schimonosindu-
şi îngrozitor chipul, se înholbă şi mai tare la ei şi le zise: văzut-aţi pe
dracu? Iaca dracul! Şi el îşi scoase limba însîngerată, lungă. Mulţi din
băieţi îşi făcură cruce, întorcîndu-şi capetele.‖ Scena ne trimite spre
imagini zugrăvite pe zidurile mănăstirilor şi bisericilor româneşti. Scena
ilustrează hybris-ul în care a decurs viaţa personajului.
În diferite momente ale bifurcărilor narative scriitorul plasează
petrecerile studenţeşti a căror iniţiatori, susţinători financiari şi
protagonişti sunt odraslele societarilor Ungurean şi Pruncul, veşnicii
studenţi. În atmosfera bahică se cîntă troparul arhanghelilor coborîndu-se
sublimul şi frumosul cîntării creştine în cel mai sordid profan. Aceste
petreceri nu mai au absolut nimic din semnificaţia ritualică a agapelor
studenţeşti.
O altă pagină care ilustrează tehnica simetriilor şi a
opoziţiilor este aceea în care se succed sujba Prohodului şi
―petrecania‖ din zilele de Paşti.
În prima parte a romanului ritmul este lent, iar materia epică bogată este
riguros ordonată şi organizată. După vreo două sute de pagini scriitorul
opreşte timpul prezent al naratiunii şi folosind o analepsă intoduce în
materia romanului şi, apoi, îl menţine în prim planul lui, pe Iosif
Rodean acţionarul majoritar la mina de aur ‖Arhanghelii‖. Folosind
tehnica rezumatului, naratorul îi prezită biografia pînă la momentul
prezent al naraţiunii.
Partea a doua are o derulare mai rapidă. E urmărită
precipitarea destinelor individuale utilizînd noi tehnici narative, dar
folosind în continuare tehnica simetriilor. Partea a doua începe sub
forma unui roman epistolar. Între Elenuţa şi Vasile are loc un schimb
de epistole. Depăşind momentul epistolar, ritmul se înteţeşte şi
naraţiunea curge ferm teleologic, în tradiţia romanului ―doric‖.
Afirmaţia lui Mircea Scarlat conform căreia ―Prologul‖ prea lung în
prezentarea închiderii cursurilor la seminarul teologic unde e
student Vasile Mureşan şi ―Epilogul‖ care rezumă la distanţă de
opt ani în patru capitole sfîrşitul personajelor, ar fi putut lipsi
fără să afecteze în nici un fel construcţia şi conţinutul romanului,
este prea absolutistă. Dincolo de unele stîngăcii [lumgimea începutului
şi impresia de lipitură pe care o are finalul] incipit-ul şi sfîrşitul aşa cum
au fost concepute în semnificaţiile lor sunt necesare. Finalul scoate la
iveală schema de basm pe care se sprijină romanul: Binele învinge
Răul. Elenuţa şi Vasile, Gheorghe şi Laura se căsătoresc, părăsesc satul cu
mina blăstămată şi vor trăi fericiţi. Personajele negative au un sfîrşit
pe măsura faptelor săvîrşite: Rodean înebuneşte, fiicele, Octavia şi
Eugenia vor ajunge nişte babe-cadavre vii, Cornean, paralizat se,
chinuie părăsit ―în cram‖, părăsit de nevastă. Şi totuşi, în tezismul său,
preotul-scriitor nu e habotnic. Părăsirea satului de către cele două
cupluri nu înseamnă numai victoria virtuţii la ispita aurului, ci şi
o înfrîngere parţială deoarece comportamentul şi gîndurile lor bune şi
frumoase n-au reuşit să îndrepte pe văleni. Finalul romanului lasă să
întrezărim ideea că preotul-scriitor acceptă ideea că viaţa curge mai
departe împletind şi amestecînd binele cu răul. După căderea lui Iosif
Rodean nu urmează sfîrşitul satului. În sat îşi face apariţia mesagerul
lumii ce se arată la orizont: Paulo Marino, iar bărbaţii din Văleni vor
porni spre alte exploatări, la minele din Moldova şi Lupeni. Pruncul,
fostul societar va deschide banca de credit ―Arhanghelii‖. Începe un
nou ciclu de viaţă: ―Unul merge, altul vine! Aşa-i lumea asta, afirmă
un personaj.‖
Pe porţiuni mici construcţiei romanului i se pot găsi
neajunsuri: redundanţa, nearmonizarea întru totul a firelor epice
secundare cu firul principal, discursivitatea, momente de slăbire a
tensiunii conflctelor (C. Regman). Cu toate acestea, în ansamblu
romanul lui Agârbiceanu se impune ca o construcţie masivă, coerentă,
cu o tipologie bogată. Dacă ―Ciocoii vechi şi noi‖(1863) ne-a învăţat
cum nu trebuie să se scrie un ronan; dacă ―Mara‖ (1906) şi ―Viaţa la
ţară‖ (1898) şi ―Tănase Scatiu‖ (1907) ne-a arătat ce este un roman,
―Arhanghelii‖ ne învaţă în ce părţi şi cum se poate perfecţiona romanul.
Importanţa şi valoarea romanului vin şi dinspre creaţia de tipuri.
Romanul realist-clasic îşi îndreaptă atenţia, observaţia atît spre omul
comun, cît şi spre cel de excepţie cărora le urmăreşte mărirea şi
decăderea făcînd din respectivele personaje tipuri sociale şi morale.
Romanul naturalist îşi fixsează observaţia pe cazuri şi mulţimea ca
personaj. Prin tipologia socială şi morală pe care o conţine, Arhanghelii
se înscrie în tradiţia romanului realist din şcoala Balzac-Tolstoi.
În basm anumite semne anunţă apariţia zmeului. Ceva
asemănător întîlnim şi în romanul lui Agîrbiceanu. Prin diferite
stratageme narative, autorul amînă intrarea în scenă a eroului. De abia în
capitolul XIV-lea folosindu-se de analepsă aduce în scenă pe Iosif
Rodean, protagonistul romanului, făcîndu-i biografia pînă la momentul
prezent al naraţiunii.
Cu toate sursele şi modelele străine reale, totuşi eroul lui
Agîrbiceanu coboară direct din Lică Sămădăul, memorabilul personaj
din ―Moara cu noroc‖, nuvela lui Ioan Slavici.
În arcul narativ mărire-decădere, personajul trece prin trei ipostaze: de
cuceritor al ―vestului sălbatic‖, de parvenit îmbogăţit, şi cea de
posedat. Ultimele două etape sunt interşanjabile. Romanul are drept
materie epică ultimele două faze, prima fiind conţinută de analepsa
amintită. Pentru o vreme pentru văleni, Iosif Rodean e ―o venitură‖:
―Venise înainte cu vreo treizeci de ani, dintr-un sat de pe Mureş.‖ Şcoala
a urmat-o tîrziu şi puţină. ―Anii miliţiei l-au apucat în clasa a cincea
de liceu şi cu învăţătura asta rămase.‖ Cum prinse ceva nemţeşte, după
miliţie obţinuse un post de notar. ―În Văleni a venit călare pe o iapă albă,
c-un vechi geamantan în şa. Vălenii mai în vărstă îşi amintesc şi acum
foarte bine de tînărul acela uriaş, ale cărui picioare atingeau tina
drumului cum venea călare pe iapa albă.‖ Singuratic, trăia retras, nu
vorbea decît despre lucruri care ţineau de slujba sa. Era aspru cu toată
lumea. Era un dur. Toate aceste trăsături compuneau o mască: ―Dar în
schimb observa necurmat şi se gîndea cu atît mai mult.‖ Autoritar şi
corect a devenit repede temut şi respectat. Ca orice fiinţă robustă,
voluntară, ruptă din coasta naturii, Iosif Rodean nu avea idei înalte
despre viaţă, preocupările lui netrecînd dincolo de ―viitorul de aur‖
întrupat de mina ―Arhanghelii‖. După doi ani ceru de nevastă pe
Marina, fiica lui Ion Neagu cel mai avut om din sat. Pretinde drept zestre
―o roată‖ şi ―zece părţi din cele douăsprezece pe care le avea la
Arhanghelii‖, cu toate că mina era părăsită. Fire voluntară,
ambiţioasă, tenace, Iosif Rodean nu renunţă la planul său. Rînd pe rînd
ia în arendă băi mai mici şi începe să muncească cu ―patimă şi
înfrigurare‖. ―După şase ani fără cîştig ia un înprumut din bancă şi trece
la Arhanghelii. Curînd norocul a început să-i surîdă. Săptămîni la rînd
din fiecare ―ladă‖ scotea pe puţin douăsprezece grame de aur‖.
Scriitorul surprinde cu subtilitate schimbarea de statut social a
personajului. Un prim semn al acestei schimbări este plăcerea de a se
hrăni din belşug.
Încrederea oarbă în mina lui şi dorinţa de a atrage admiraţia celor
din jur au devenit două patimi care ―creşteau în el zi de zi‖. Visul de
cuceritor a devenit realitate. Toate drumurile duc… în curtea casei celei
noi a lui Rodean: ―El o luă (pe Marina) cu putere de braţ şi o duse la
fereastră; […] – Vezi satul ăsta? o întrebă Iosif, zguduind-o. E al meu
întreg, îi bag în buzunar pe toţi vălenii, cu băiţele lor cu tot! Vezi
drumurile, potecile pe colnice? Toate trag, toate se-ntîlnesc la mine în
curte! Da, priveşte oriîncătrău vei voi! Peste foarte puţin timp nimeni nu
va putea trece între Corămioara şi muntele Vălenilor fără ca să fi călcat
pragul curţii mele. Voi fi tot mai temut, tot mai puternic.‖
În dorinţa de poleire a noului său statut social Iosif Rodean
vrea să-şi ―completeze‖ educaţia. În acest scop ―îşi abonă gazete,
reviste româneşti şi nemţeşti şi, îndată ce avea un strop de timp liber,
citea cu sete de la articole prime pînă la cele mai neînsemnate notiţe‖.
Vocabularul personajului s-a îmbogăţit şi vorbirea i-a devenit mai
fluentă. Acum putea discuta fără complexe cu avocatul sau cu
medicul întîlniţi la cafenea. Dar ―cronicile ştiinţifice, artistice erau şi
acum pentru el, de cele mai multe ori, fără nici un înţeles…‖. Din cele
relatate de narator se evidenţiază ambiţia nemăsurată a personajului
susţinută de spiritul pragmatic şi de puţină inteligenţă, însuşiri necesare
celui dornic de parvenire.
Prima înfăţişare ―în carne şi oase‖ a stăpînului
―Arhanghelilor‖ are loc la ―petrecania‖ din ziua de Paşti. În
zgomotul veseliei se aude glasul primarului Cornean, ―societar‖ la mină:
―- Să trăiască Arhanghelii! Bîlbîindu-se întreabă: «- Pe domnul notar nu
l-am văzut azi. N-o fi venit?» Pruncul, celălalt ―societar‖ îi răspunde: «-
Ştii că dumnealui vine de obicei după prînz»―. Exact ca zmeul din
poveste îşi face apariţia şi Iosif Rodean: ―Deodată pîlcuri de oameni
începură să se ferească repede deoparte. […]. Ca într-o vijelie trecu
trăsura […] – Merge ca prorocul Ilie, ziceau unii dintre băieşii pe lîngă
care sfîrîia trăsura‖. Trece trăsura destinului!
În mulţime, trupul lui uriaş se ridică deasupra tuturor. Dominînd
mulţimea petrecăreţilor, ―tună vocea lui grozavă‖ şi ―învîrtind în toate
părţile ochii lui crunţi‖ strigă după cîrciumar pentru a-i porunci să dea
pe cheltuiala sa băutură la tot satul. Văzînd chipul îngrozitor al
stăpînului, Spiridon, birtaşul ―crezuse c-a înnebunit‖. Cu cei din jurul
său Rodean nu vorbeşte, nu comunică, ci strigă, urlă, vociferează,
răgneşte dînd porunci. Împotriva celor care au nesăbuinţa să-i rănescă
orgoliul de zeu tună şi fulgeră la modul mitocănesc. În acest sens sunt
ilustrative cele două scene în care tînărul avocat Crăciun şi,
respectiv, tînărul seminarist Mureşan cer mîna Elenuţei, mezina Rodean.
Pe primul pur şi simplu îl alungă pentru că a îndrăznit să fixeze el
zestrea miresei. Pe Vasile Mureşan îl umileşte din poziţia sa socială,
şi din nesocotirea lui Dumnezeu. Să ne amintim că în cadrul unei
discuţii filozofice, într-o atmosferă bahică, în postura arhanghelului
răzvrătit, Iosif Rodean decretează: ―Nici o putere nu ne cîrmuieşte. Noi
ne cîrmuim dacă ne pricepem şi avem voinţă‖.
Stăpînul ―Arhanghelilor‖ crede orbeşte că reuşitele lui de-a
lungul anilor sunt rezultatul vredniciei sale, al curajului său de
întreprinzător. Ambiţia, tenacitatea, gestul, şi vorba energice sunt calităţi
ale cuceritorului. Dar ajuns ―autocrat în principatul «aurului slobod» (C.
Regman) toate calităţile se metamorfo-zează, încet dar sigur, în reversul
lor.
Ca oricare parvenit ajuns bogat şi puternic, adulat şi temut,
Rodean ridiculizează şi bajocoreşte pe cei din jur şi sfidează lumea
prin gesturi de risipă, nu de dărnicie. Îşi creşte fiicele în lux, le poartă
prin lume, le satisface toate capriciile, le construieşte case mari la oraş,
le înzestrează mai mut decît generos. Orgoliul de învingător îi dezvoltă
vanitatea. Renunţă la funcţia de notar care înseamnă doar slujbaş dorind să
fie şi să i se spună director. Dinu Păturică şi Tănase Scatiu se opresc
la stadiul de îmbogăţiţi. Ideea de putere dacă nu le era străină, în orice
caz le era nebuloasă. Lui Iosif Rodean lucrurile sunt clare. El e stăpînit
de patima puterii. Pentru el a avea înseamnă a stăpîni. Mai mult şi
mai dramatic decît pentru Mara sau Lică, pentru stăpînul
―Arhanghelilor‖ banul înseamnă putere.
Stăpînul de necontestat al ţinutului Iosif Rodean e imprevizibil, cu
treceri bruste de la o stare la alta: cînd mohorît, aprig, cînd amabil şi bine
dispus; cînd înţelegător, cînd neiertător şi brutal; risipitor dar nu darnic;
plin de viaţă îi plac chefurile cu muzică, dar e lipsit de sensibilitate umană;
Lăiţă îi cîntă fiindcă îl plăteşte bine, dar niciodată nu i-a văzut ochii
umeziţi de cîntecele lui nici cel puţin la beţie.
Treptat cel care posedă devine cel posedat. În partea a doua a
romanului sunt cîteva scene grăitoare în acest sens. În ciuda tuturor
evidenţelor şi opunîndu-se cu încăpăţînare tuturor sfaturilor (ale
societarilor, ale fiului) continuă lucrul la galeria cea nouă care se
încăpăţînează să rămînă stearpă în aur. În acelaşi timp nu mai
rezistă ispitei jocului de cărţi (jocul dracului). Acestea i-au înghiţit
toţi banii. Parcă trăia în transă, realitatea o ia drept vis şi visul drept
realitate. În el este diavolul, chiar el e diavolul. Dar cel călare pe noroc
devine un laş şi un smintit. Îngrozit de dezastrul de la mină şi nemaiavînd
cu ce să-şi plătească lucrătorii îi părăseşte în curte şi se ascude în
casă. Laşitatea e însoţită de disperare. Prăbuşirea e bruscă. Ultimul act al
decăderii zeului este licitaţia din ziua de ―25 februarie‖. De dimineaţă,
în oraş se licitează cele două case ale fiicelor Eugenia şi Octavia, iar la
prînz, în sat, casa şi mina cu tot ce aparţine de ea. Stăpînul asistă într-o
totală absenţă, într-o linişte şi nepăsare nefireşti. La un moment dat, într-
un calm înfiorător ia arma şi trage asupra celuia care oferă ultima sumă
strigată. Împuşcatul în ochi nu este altul decît fostul societar, micul
cămătar, Gheorghe Pruncul, cel care, în sinele lui, permanent l-a urît.
Un an şi jumătate petrece Iosif Rodean într-o casă de sănătate. În
bunătatea sa creştinească, scriitorul îl aduce acasă pe smintitul Iosif sub
înfăţişarea unui moş de poveste, blînd şi cuminte: într-o seară intră tăcut în
curte ―un moş înalt, adus tare de spate, cu o barbă lungă albă, c-un palton
vechi pătat de tină alburie, încălţat cu cizme mari înglodate‖ ţinînd în
mîna stîngă ―o batistă murdară, în care ascundea ceva rotund‖, iar în
dreapta ―un ciocan şi un sfredel de băit‖. Zilnic moşul ciocănea în
galeria de la ―Arhanghelii‖. Oamenii îi dădeau bineţe, iar copii nu se
temeau de el. Doar un singur om se umplea de spaimă de cîte ori îl zărea
pe moşul cu barbă albă: Gheorghe Pruncul, directorul şi casierul băncii
Arhanghelii. Iată un subiect pentru psihocritică!
Mărirea şi decăderea stăpînului trag după ele şi destinul celorlalte
personaje.
Unul din motivele care coagulează materia socială şi afectiv-
ideatică a romanului este cel al familiei. În prim planul romanului se
află familia lui Iosif Rodean. Construită pe simetrii contrastante devine
ilustrativă pentru ideologia romanului.
Dezicîndu-şi descendenţa, Iosif Rodean, în ideea de stăpîn, se
vrea şi întemeietor de clan numai că dorinţa îi rămîne neîmplinită. În
creionarea portretelor membrilor familiei, scriitorul dă dovadă de
ştiinţa observaţiei şi a reţinerii amănuntului caractierizator încărcat de
înţelesuri. Autorul nu este analitic, el dezvoltă şi rafinează fiziologia
literară.
Cu toate că are apariţii episodice, Marina, soţia lui Rodean, e un
personaj care rămîne în atenţia cititorului prin cîteva aspecte care
ilustrează metamorfozele sociale şi morale prin care trece comunitatea
vălenilor cuprinsă de febra aurului. Marina e fiica celui mai înstărit om
din Văleni. Măritată prin voinţa părinţilor, rămîne o vreme cu
nostalgia fecioarei după iubitul dorit, care dă tîrcoale tinerei soţii, ca
zburătorul din tradiţia populară. În el, fără sfială şi reproşuri, soţul
trage cu puşca. În timp vin copii, grijile. Cînd norocul de îmbogăţire se
arată ea se schimbă radical. Scriitorul e destul de subtil în
surprinderea schimbării. La început Marina e un amestec de ţărancă şi
de ―boieroaică de oraş‖. Ţăranca se scoală cu noaptea în cap şi roboteşte
toată ziua, merge la biserică, e stăpînită de teama că într-o zi sau alta se
poate întîmpla o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. Cîtă vreme munca
şi cheltuielile soţului nu dau încă rezultate ea se simte nenorocită. Acest
amănunt reţinut de scriitor dezvăluie punctul vulnerabil
din caracterul personajului, care facilitează schimbarea,
înstrăinarea de origini. Cînd roata norocului se opreşte la casa lor
Marina descoperă plăcerea belşugului. Soţia marelui acţionar de la
―Arhanghelii‖ renunţă la portul naţional pentru toaletele de la oraş pe
care, alături de fiicele Octavia şi Eugenia, le schibă des. Orgoliul
mîndriei dat de noul statut social pune stăpînire pe ea. După faliment
îmbătrîneşte prea devreme tîrîndu-şi zilele amare prin casa pustie.
Fiica cea mare, MARIA părăseşte familia cînd belşugul abia
începuse să se arate. Nu e săracă, a primit zestre frumoasă, trăieşte
mulţumită alături de soţul ei, doctorul Vraciu. Personajul, aşa episodic
cum este, ilustrează, fără ostentaţie, morala scriitorului.
Dacă soţia şi fiica cea mare sunt nişte ―prezenţe absente‖ în
schimb pe scena familiei, în prim plan se confruntă două tabere: pe
de o parte, fiicele Eugenia şi Octavia care ţin partea tatălui, iar de
cealaltă, Ghiţă şi Elenuţa. Sub aspectul relaţiilor din interiorul familiei,
Iosif Rodean se încadrează în matricea ―Regele Lear‖.
Eugenia şi Octavia, odraslele surori, au aceleaşi dorinţe, aceleaşi gînduri,
acelaşi comportament. Pentru împlinirea lor ele adulează pe regele casei.
Faţă de mama lor, de la o vreme, au o anumită indiferenţă şi
desconsiderare abil ascunsă. Mistificate de iluzia libertăţii se simţeau
fericite cînd în jurul lor roiau petendenţii la zestrea lor. Măritate şi
înzestrate sunt de tatăl lor. Trăsătura de caracter care le defineşte este
invidia dusă pînă la ultimile ei manifestări: ura. Eugenia şi Octavia nu
puteau suporta sub nici un motiv fericirea surorii lor mai mici,
Elenuţa. Manifestarea cea mai mîrşavă a caracterului celor două surori
este furtul scrisorilor Elenuţei primite de la Vasile Mureşan, şi
aruncarea lor în foc. Apoi îi ridică corespondenţa direct de la poştă
din oraş distrugînd-o cu o ură diabolică provocînd un hiatus de
comunicare între cei doi tineri care se iubesc. Prin firea lor egoistă şi plină
de ură nu acceptă gija şi ospitalitatea frăţească a Mariei, a lui Ghiţă, a
Elenuţei. Părăsite de soţi după falimentul ―Arhanghelilor‖ sunt nevoite să
se întoarcă la Văleni în ―casa morţilor‖. Întoarse la Văleni, sufletul lor
devine tot mai pustiit şi mai îngheţat. Portretele celor două surori
sunt deosebit de expresive şi ilustrative pentru prăbuşirea biologică şi
morală a celor două fiinţe. Din cînd în cînd la fereastră se arătau ―două
spectre‖. Îmbătrănirea şi decrepitudinea celor două fiinţe nu sunt efectele
timpului, ci ale sufletului lor meschin, în care s-a cuibărit diavolul
răutăţii şi al urii. Scriitorul cam neinspirat, este mult mai necruţător cu
destinul celor două fiice decît cu cel al tatălui. Cele două personaje
anticipează pe Aglaia şi Aurica, numai că G. Călinescu foloseşte ironia
pentru caricaturizare nu moralizarea.
Elenuţa, mezina familiei (Cordelia shakespeariană) este total
diferită faţă de surorile sale, Eugenia şi Octavia. Inocentă, Elenuţa are
tăria morală de a se opune miasmelor măririi deşarte. Iosif Rodean îşi
iubeşte fiica, dar nu atît din dragoste părintescă, cît din vanitate. Conştient
că mezina lui diferă total, intelectual şi moral, de surorile ei, tatăl încearcă
să profite în favoarea mîndriei sale de calităţile fiicei. Cînd Elenuţa a ajuns
la vîrsta şcolarităţii, Rodean se hotărî s-o poarte pe la toate şcolile
vestite ale Imperiului. În faţa soţiei, Iosif îşi motivează hotărîrea ca
oricare parvenit: ―Partide strălucite fac fetele cu o cultură completă dacă
mai au şi o zestre frumoasă.‖ În hotărîrea sa putem vedea şi o reacţie a
inconştientului său la incultura sa.
Crescută pînă la şaptesprezece ani mai mult printre străini, în
Văleni şi în familie tînăra fată se simte străină.
Elenuţa e o fiinţă tăcută, blîndă. Sensibilitatea e una din trăsăturile
fundamentale care o caracterizează. Ea vorbeşte omeneşte, chiar
prieteneşte cu slugile din casă, cu oamenii din sat şi chiar politicos cu
cei pe care îi dezavua. Petrece multe ceasuri în grădină în tovărăşia
florilor, citeşte, merge la biserică. Timpul petrecut printre străini i-a
dezvoltat simţul observaţiei şi puterea de judecată. E de reţinut intuiţia
scriitorului: înstrăinarea personajului şi refugiu în lectură şi
iubire. Din păcate nefructificată în potenţele majore. Dincolo de
naivităţile şi entuziasmele tinereţii, Elenuţa se dovedeşte mult mai
matură şi cu personalitate decît surorile ei şi mai pregătită
pentru confruntarea cu viaţa decît ele. Între Elenuţa şi Vasile Mureşan se
înfiripă o idilă finalizată printr-o căsătorie. Din păcate, opoziţia
dintre cuplul celor doi tineri şi Iosif Rodean nu există o confruntare
dramatică. Dorind să facă din iubirea celor doi tineri contrafortul
ideologic al romanului, scriitorul o diluează abuzînd de reflecţiile
filosofico-morale şi prin mereu amînarea
momentului de trecere de stadiul platonic al iubirii.
În parte, imaginea lui Vasile Mureşan, un tînăr înalt, bine legat, cu
umerii largi, căruia lumina primăverii îi mîngîia fruntea înaltă şi chipul cu
ochi vioi, albaştri, e o copie a lui Făt-Frumos care salvează pe Ileana
Cosînzeana din ghearele zmeului. Prin urmare scriitorul îşi înzestrează
eroul cu toate calităţile: cinste, sinceritate, moralitate, hotărîre, cu un
ideal de viaţă ferm. În lumina acestui portret situaţiile de existenţă în
care personajul este pus, lipsite de tensiunea necesară nu sunt
suficient de convingătoare. Vorba lui Rebreanu, în scenele respective
nu pulsează viaţa. Scriitorul e mai convingător atunci cînd surpride zonele
instictuale ale fiinţei, erupţiile de energie. La
Agîrbiceanu, ca şi la înaintaşul Slavici şi urmaşul Rebreanu şi pînă
tîrziu şi la alţi scriitori ardeleni surprinde nu atît sărăcia ideaţiei, a
intuiţilor, etc, cît inhibiţia în faţa cuvîntului; surprinde la ei discrepanţa
dintre pofunzimea gîndirii şi a simţirii care coboră pînă în zonele
obscure ale inconştientului şi deficitul verbalizări. Se pare că
descoperind prăpastia din om au suferit un adevărat şoc materializat într-un
blocaj verbal.
Pînă să ajungă la momentul căsătoriei tînărul prelat va fi supus
unor probe. Mai întîi ispitei erotice din partea fiicei preotului din
satul în care Vasile îşi face ucenicia de învăţător. Ca învăţător trece
proba mesianismului cultural şi naţional. Prin tecerea probelor, Vasile
Mureşan se opune tendinţei de desacralizare şi de îndepărtare de
tradiţii şi morala creştină.
Alături de Elenuţa şi Vasile Mureşan se află Ghiţă Rodean,
―o Elenuţă mai bătrînă cu unsprezece ani‖. Această ―bătrîneţe‖ îi dă
un ascendent de maturitate pragmatică şi sufletească. Nu e lipsit de
semnificaţie faptul că el va fi inginer de poduri şi drumuri. De timpuriu
îşi dă seama că tatăl său poate foarte uşor să se prăbuşească în prăpastie.
Onest şi realist el îşi atenţionează tatăl asupra riscurilor la care se supune
nesocotind legile economice. Previziunile sale… inginereşti se vor adeveri.
Frumuseţea morală şi intelectuală ale tînărului Rodean sunt completate
de bunătatea sufletească, iubirea frăţească şi de intuiţia psihologică. El
contribuie la ―precipitarea‖(finalizarea) idilei dintre sora sa şi Vasile. Şi
lui Ghiţă, era firesc, scriitorul îi rezervă un viitor fericit alături de ingenua
Laura.
În lumina ideologiei romanului demn de semnalat e că cele două
cupluri îşi crează un supraeu din învăţături creştine şi livreşti.
În final cei trei tineri părăsesc Vălenii, lumea aurului. Plecarea
lor are dublu sens, după cum am menţionat mai devreme.
Romancierul are inspiraţia de a nu tranşa soluţia, lăsînd cititorul să judece
şi să aleagă.
Urmărind destimul celor trei tineri în paralel cu cel al altor
personaje identificăm ceva din slăbiciunile romanului. Cînd scriitorul îşi
surprinde personajele în luptă cu viaţa animaţi de pofta îmbogăţirii şi
puterii naraţiunea are nerv, autorul dînd dovadă de autentice intuiţi
pshologice. De îndată ce autorul se aventurează în lumea ideală a
inocenţilor, a imunităţii la ispite şi patimi, nervul narativ şi de analiză se
diluează pagina devenind discursivă, iar tezismul evident. Este prea
mare discrepanţa de tensiune dintre patima (individuală sau colectivă)
pentru aur şi puritatea caracterelor celor trei tineri şi cuminţenia pasiunii
lor erotice. (M. Zaciu)
În paginile consacrate ―petrecaniei‖ autorul schiţează portretul de
grup al ―societarilor‖ de la Arhanghelii: ―erau aici Vasile Cornean,
Ionuţ Ungurean şi Gheorghe Pruncul‖. De-a lungul romanului,
Gheorghe Pruncul e un personaj şters. Pentru început reţine atenţia
cititorului prin statutul de ―societar‖, că e un tată care strînge punga
fiului veşnic ―studinte‖ şi prin ―prietenia‖ cu noul notar, tînărul
Popescu. Agârbiceanu dă dovadă de abilitate de romancier cînd,
pornind de la aceste insignifiante trăsături, face din micul cămătar cel
mai răbdător duşman şi apoi succesorul lui Rodean. Gheorghe Pruncul
este cel care cîştigă licitaţia minei pe care apoi o vinde cu cîştig; el este
acela care va înte Rodean care e risipitor şi nechibzuit, Gheorghe
Pruncul e strîngător şi foarte sever cu fiul risipitor şi pretăcăreţ, dar
această severitate nu vine din grijă părintească pentru educaţia fiului, ci
din avariţie. Cînd ―Arhanghelii‖ nu mai dă aur suficient şi se cheltuie
în zadar cu galeria cea nouă, lui Pruncul îi pare că banii cheltuiţi sunt
rupţi din trupul său. Prin urmare renunţă la calitatea de societar, iar ura, în
parte inconştientă, împotriva lui Rodean creşte mereu. Micul cămătar e
mai ticălos decît Rodean. Este un răbdător malefic care devine unealta
prin care se împlineşte destinul lui Iosif Rodean.
După opt ani de la licitaţie naratorul încheie şi destinul lui Pruncul.
El deschide ―Arhanghelii‖ institut de credit şi economii, societate pe
acţiuni. Pagina în care naratorul relatează deschiderea băncii
pentru o nouă zi de activitate este un veritabil incipit pentru un nou roman.
Şi în privinţa noului notar, Popescu, stăpînul minei se înşeală,
fiind convins că-i simte puterea. Zîmbind din ochii lui verzi, Popescu e
răbdător şi îngăduitor pînă la slugărnicie. La el totul, mai ales rîsul, e o
mască pîndind din spatele ei lovitura de graţie.
Pruncul şi Popescu nu luptă cu diavolul, dar nici nu se lasă
supuşi lui, ci dimpotrivă îl pun la treabă (C. Regman). Ei încheie pactul
cu diavolul.
Narativ, de o atenţie mai mare se bucură primarul Cornean.
În firul epic consacrat sunt urmărite tribulaţiile erotice. Însurat din interes
cu Salvina, fată înstărită, prin comportament brutal şi pasiunea pentru
Dochiţa, Cornean va cauza moartea soţiei. Pe măsura hybrisului
erotic, Cornean are un sfîrşit pe măsură. Din momentul cînd nu mai e
de folos nici ca bărbat, nici ca ―societar‖ îl scoate din casă părăsindu-l în
―cram‖ unde zace paralizat vegheat de o slugă miloasă. Din păcate acest
fir epic nu se integrează întru totul în firul epic principal, iar personajul
nu are pregnanţa lui Pruncul şi Popescu.
Cu toate că apare doar episodic, Salvina are un loc bine precizat în
ideologia romanului. Salvina are un destin dramatic. S-a măritat
împotriva voinţei părinţilor cu un flăcău chipeş, dar sărac aducîndu-i
zestre ―cinci funţi de aur‖. După ani de căsnicie aparent fericită va fi
răpusă de … destinul ales. Prin soarta ei, Salvina anticipează pe Ana din
romanul lui Rebreanu.
Pentru a întregi fresca socială şi pentru a-şi susţine teza morală
scriitorul introduce în trama romanului încă două personaje:
odraslele lui Ungurean şi Pruncul. Acestea sunt vestite pentru vechile lor
state în ale studenţiei şi repetatele şi nesfîrşitele escapade bahice.
Dintre personajele episodice, dar importante în
construcţia şi ideologia romanului mai amintim pe Ilarie,
hocmanul, care în esenţă ilustrează destinul lucrătorilor de la mină,
ante şi post ―Arhanghelii‖, şi pe Nichifor, cel cu mintea ―smintită‖,
oracol nebăgat în seamă de văleni. Numele personajului nu e
ales întîmplător. Vălenii ―smintiţi‖ şi ei cred numai în povestea lui
Vasile Roşca. Viziunea lui am citat-o înainte în alt context, acum
reamintim doar finalul: ―Norocul vălenilor, norocul vălenilor!‖. Toată
puterea unui oracol stă în ambiguitatea mesajului care dă
posibilitatea interpretării convenabile. Aşa că mai aproape de oracol
sunt vorbele lui Roşca decît cele profetice ale lui Nichifor.
În prezentarea personajelor domină portretul fizic.
Scriitorul are ştiinţa amănuntului (fizionomic, gestual, verbal) a cărui
semnificaţie se dezvăluie ulterior. În notarea amănuntelor autorul nu uită
niciodată ochii şi caracteristicile vocii.
Romancierul exersează bine şi creionarea scenelor de masă atît în
dimensiuni panoramice (slujba de la biserică, ―petrecania‖), cît şi
cele de dimensiuni mici, de grup. Scriitorul ―ştie să zugrăvească
mişcarea mulţimii, aglomerînd un impresionant număr de
personaje, din masa cărora individualizează pe viitorii
eroi ai dramei‖ (M. Zaciu). Scenele de masă sunt realizate printr-un aliaj
de vizual, auditiv şi cinetic, se pare cu dominarea auditivului: ―mulţimea romanului numai la cea istorică şi am nesocoti şi pe cea literară. Opera a
asculta [pe lăutari] într-o imensă roată, asculta tăcută. […] cîteva clipe fu fost mereu acuzată de excesiva moralizare creştină neglijindu-se
o tăcere de moarte. Apoi văzduhul începu să se cutremure. – că scriitorul a reuşit să unifice morala cu creaţia autentică, ideologia
Trăiască directorul de la Arhanghelii. Vivat Arhanghelii, trăiască romanului fiind absorbită în fapte şi caractere. În legătură cu influenţa
Arhanghelii! Izbucni deodată din sute de piepturi. De la o vreme nu se sămănătorismului trebuie să precizăm că nu i-a afectat opera mai mult
mai putea auzi nici strigătele de «director», nici «să trăiască», nici decît pe cea a lui Sadoveanu, monstru sacru al epocii, de pînă la Hanu
«vivat», ci un nesfîrşit lanţ de «Arhanghelii» […] tot mai mult se ridica Ancuţei. După cum am mai afirmat, preotul-scriitor nu este hatbotnic.
în văzduhuri […]. Veselia începu acum să vuiască. Se auzeau urale, Din roman se desprinde ideea: viaţa curge mai departe împletind şi
chiote.‖ Asistăm la manifestarea în masă a unui hybris care ne aminteşte amestecînd binele cu răul.
de procesiunile dyonisiace. Iată şi imaginea de grup a băieşilor din
birt: feţe palide de nesomn, dar şi de aburii băuturii, murdari, cu
izbucniri verbale violente.
Febra aurului a dus lumea Vălenilor la o trăire într-o fericire
bolnavă, intr-o stare de sminteală. Nu întîmplător scriitorul nu
foloseşte niciodată un sinonim pentru ―petrecanie‖.
Prin titlu şi prin foarte desele şi variatele modalităţi de referire
la mina de aur, scriitorul face din ―Arhanghelii‖ personajul
simbolic al romanului. Mina îşi întinde umbra diavolească asupra
satului. În răsuflarea ei demonică înghite nu numai vieţile oamenilor, ci şi
iluziile acestora.
Cînd a ales titlu romanului în mod sigur Agîrbiceanu a avut în
minte imaginea arhanghelilor din Apocalipsa sfîntului apostol şi
evanghelist Ioan. Romancierul i-a coborît pe pămînt rupîndu-i de cele
cereşti făcînd din ei demoni după modelul lui Lucifer. Arhanghelul
răzvrătit, demonul orgoliului se va întrupa în Iosif Rodean,
―stăpînul‖ minei de aur. ―Arhanghelii‖ lui
Agârbiceanu ţin liturghia îmbogăţirii (M. Tomuş). Sensul şi menirea
arhanghelului biblic sunt luate în derîdere şi desacralizate pînă
la blesfamie. Arhanghelilor aurului ―studintul‖ Ungurean le închină imnuri
bahice pe care petrecăreţii în prag de isterie le însoţesc cu strigăte de
―vivat‖ şi chiote.
Cu toate cusururile pe care le are, romanul părintelui Agârbiceanu e
―creaţie în înţelesul înalt al cuvîntului‖ (C. Regman). Prin părţile lui
bune, care nu sunt chiar puţine şi nici firave, e o adevărată repetiţie
generală pentru pregătirea apariţiei capodoperei ION de Liviu
Rebreanu. Romanul scriitorului transilvan încheie procesul de asimilare
a marelui realism. Am fi nedrepţi şi am greşi dacă am reduce valoarea