Răul şi păcatul

Exerciţiu de morală

În toate timpurile istorice,omul,ca supremă creaţie a lui Dumnezeu dar şi ca moştenitor al

păcatului primordial,s-a confruntat cu nenumărate şi diferite neajunsuri,neîmpliniri,speranţe
trunchiate dar şi cu maladii sau dezastre. Toate au dus şi din păcate mai duc,spre o cauzalitate de
multe ori îndoielnică. În morală,gândirea şi concepţiile actuale găsim vagi încercări de a căuta,pe
lângă o ieşire socială,materialistă,momentană,scuzabilă,o refacere a răvăşirilor pe care răul,păcatul
îţi face tot mai mult loc în preocupările omului modern,veşnic în căutarea unei proprii
autodepăşiri,plin de sine,dar tot de mai mult neajutorat şi neputincios,tentat să se întrebe,retoric dar
mai adesea răzbunător,de ce Dumnezeu îngăduie răul,boala sau dezastrul?
Răspunsul moral,prim,dar uneori prea stânjenitor,îl putem găsi în
problematica răului,a obrăzniciei spiritului răzvrătit. În esenţă,răul se leagă de
problema libertăţii. În a aborda aceasta,se impune o constatare. Problema răului o
găsim actuală în fiecare epocă care a fost marcată şi de rău,care în situaţii
personale şi comunitare îl însoţeşte pe om pas cu pas,căci răul este o problemă
care o găsim în fiecare inimă,în fiecare din noi. Încercările de a înţelege răul, sau
succedat mereu învăţături creştine,care,a avut de fiecare dată un răspuns:ignorarea
răului şi a păcatului,însoţită de o răvăşire a prezenţei lui Dumnezeu în noi,duce la
suferinţă.
Astăzi datorită secularizării,învăţătura creştină a pierdut impactul socio-cultural. S-a trecut de
la o cedare a luptei omului cu păcatul,cu răul. Pierzându-se această semnificaţie,păcatul a devenit o
realitate relativă. Umanismul modern a distrus noţiunea creştină de păcat şi a introdus ideologia
conform căreia răul,păcatul,sunt expresii a unei tradiţii alienate,represive,retrograde. Omul dorind
să se depăşească pe sine s-a emancipat pe rând de principii,de tradiţii,de neam,de gândirea creştină
şi de instituţiile sale. El afirmă că a devenit major,adult şi pretinde că este responsabil de el şi de
acţiunile sale,înlocuind cu ştire rolul Bisericii cu alte instituţii comunitar-statale sau personale.
Duhovnicul nu-şi mai găseşte locul în viaţa omului „plin de eu şi de raţiune”,fiind mult prea uşor
înlocuit de psiholog sau psihiatru. Paradoxal,acelaşi om,când întâlneşte răul,nenorocirea sau
dezastrul,nu poate să-i de-a o soluţie,căutând scuze materiale diverse,ajungând până la socotirea
voii lui Dumnezeu sau revoltându-se contra învăţăturilor creştine ,care până atunci le-a mascat sau
ignorat.
Ştiinţele umaniste,în speţă psihologia,defineşte răul folosindu-se de o terminologie nouă. Răul
,nu mai este păcat,ci o maladie,care poate să cuprindă mai multe dimensiuni ale vieţii individului. De
aici o primă observaţie:maladia mentală,observată de psihologi şi psihiatri ar fi un dezechilibru al
unei sănătăţi psihologice care la rândul ei,este la o frontieră imprecisă cu maladia. Însă această
sănătate,este o stare de echilibru precară,fragilă,noi,fiind,mai mult sau mai puţin candidaţi la nevroze
sau depresii,care,sunt o dimensiune principală a experienţei răului în noi şi care evidenţiază
sentimentul de culpabilitate. Astfel,răul psihologic ajunge la un fatalism radical,periculos,iar
tratamentul este de fapt o dezvinovăţire a individului de la subconştient la conştient,o îndepărtare a
unei angoase pomenită prea des de întemeietorul psihanalizei Sigmund Freud. De aici,răul se
prezintă ca un destin impus individului,independent de voinţa sa şi că el îşi are originea în centrul
responsabilităţilor sale. Neliniştea lui,se înserează în această dialectică,răul ca destin şi răul ca
vinovăţie personală.
Pe de altă parte,sociologia de azi are o concepţie dominantă,afirmând că izvorul răului se află şi în
ordinea socială,actualizând învăţătura lui J.J.Rousseau,conform căreia,omul este bun de la natură,dar
societatea este rea şi vinovată.
Experienţa ne arată că,răul din om,ca individ,este mai rău ca răul social. Umanismul atroce,fie el şi
condensat în studii ştiinţifice,constată dar nu rezolvă,evaluează,diagnostichează,dar nu tratează.
 Sub lumina hristică ,omul nu trebuie să fie pasiv în apariţia răului,ci el are datoria să-şi clarifice
ferm,la timp şi constant,situaţia şi locul în relaţia sa cu sinele ,cu aproapele şi cu Dumnezeu ,nu în
ultimul rând.
Cauza răului,a problemelor majore sau minore fie ele boli,catastrofe sau dezastre,nu se poate
rezuma în tratarea răului social,dar nu stă nici în răul individual,în instinctele sale,ci originea
tuturor relelor,a răului în sine,stă în căderea originală a omului din har,pornind de la păcatul
original şi ajungând la libertatea rău înţeleasă. Se orientează astfel voinţa spre un altceva,mai
nou,dar nu legat de creştinism şi de Biserică. Răul,ororile,suferinţele sunt consecinţe ale acestei
căderi. Astăzi,noţiunea de păcat este rău înţeleasă sau uitată. Pervertirea sensului are mai multe
cauze,pornind de la neînţelegerea libertăţii umane. Omul modern se luptă pentru libertate,dar ce
înseamnă libertatea,el nu ştie. Alături stă,deismul vieţii creştine,printr-o excludere a lui Dumnezeu
din creaţie,o schizofrenie a conştiinţei personale şi colective. Se ajunge astfel la aceea
singurătate,din păcate,prea mult pomenită de semenii noştri,căci în fond,omul fără de Dumnezeu
este nespus de singur,iar acolo unde nu este Dumnezeu,nu mai există nici om.
Printre multiplele manifestări ale răului,teologul Paul Evdokimov discerne trei aspecte
simptomatice: parazitismul,impostura şi parodia. Răutatea trăieşte ca parazit pe făptura creată de
Dumnezeu,formând o excrescenţă monstruoasă,o floare demonică. Impostor,el pofteşte la
atributele divine,substituie egalitatea asemănării:”Veţi fii la fel cu Dumnezeu”,egali Lui. În
sfârşit,înşelător,invidios,el parodiază pe Creator şi construieşte propria lui împărăţie fără de
Dumnezeu,imitaţie cu semn inversat.
De aceea pentru a reface stabilitatea,a reactualiza binele este necesar o reactualizare a poziţiei
noastre faţă de păcat,faţă de rău,o revenire la concepţiile şi învăţăturile biblice. Filozofii n-au
reuşit niciodată să elucideze problema răului,ei l-au complicat şi l-au înceţoşat şi mai mult.
Scripturile nu fac filozofie,Biblia nu vede în rău o simplă lipsă a binelui şi a perfecţiunii,o
neîmplinire,ci o libertate eşuată şi devenită o rea-voinţă. Păcatul îndepărtează pe om de la scopul
pentru care a fost creat,ebraicul –hatat-exprimând o relaţie nedreaptă între om şi Dumnezeu şi
între om şi om. El este o revoltă,o răzvrătire descrisă des în Vechiul Testament şi prin cuvântul
-amartia-care desemnează orientarea voinţei omului spre un scop străin lui Dumnezeu .
În Epistolele Pauliene,denumirea de păcat,cu origine în latinescul –pacatum- are un sens
larg,dobândit din sensul moralo-religios al cărţii ,,Facerea,, unde păcatul,defineşte neascultarea de
Dumnezeu,fiind o ofensă Lui şi aproapelui,o infidelitate faţă de legământul lui Dumnezeu cu
omul. Păcatul poate să fie identic şi cu cuvântul –adulter-, care exprimă o relaţie între membrii
unei familii,un eşec al iubirii,al familiei,a normalităţii. În Noul Testament păcatul este şi o
dezordine a voinţei umane,accentuându-se pe distrugerea lui şi având un aspect interior.
Mântuitorul Iisus Hristos defineşte păcatul,alăturat de ceea ce se petrece în inima omului,în
sanctuarul său tainic,cu expresia ,,inima rea,,. Sfântul Pavel,defineşte păcatul ca fiind o robie
spirituală din care nu e putem elibera decât cu harul lui Dumnezeu.
Sf.Ioan Gură de Aur consideră păcatul ,,neascultare”, iar Sf.Vasile cel Mare ,,o separare de
Dumnezeu”.Sf.Ioan Damaschin ,ca fiind o îndepărtare voluntară la ceea ce este împotriva naturii.
O definiţie clasică o găsim şi la Fer. Augustin ,,păcatul este o faptă,un cuvânt sau un gând
îndreptat împotriva legii veşnice care este identică cu voinţa lui Dumnezeu,care porunceşte
păstrarea ordinii naturale. Definiţia a fost preluată de Toma de Aquino şi de scolastici,fiind
actualizată şi de părintele Dumitru Stăniloaie,de A.Mironescu,de H.Andrutsos,de C.Yannaras ş.a.
Se fundamentează decisiv astfel concepţia biblică despre rău şi păcat şi care implică relaţia
calitativă a omului cu Dumnezeu.
Spre a concluziona,majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că foarte multe din problemele
morale şi spirituale,inclusiv cele ce privesc răul şi păcatul,cu care se confruntă omul de astăzi nu
sunt constituite ca o noutate. Dimpotrivă,ele au existat din momentul căderii omului în păcat
şi,probabil,vor însoţi omul până la sfârşitul istoriei.
 Totuşi,în societatea modernă,aceste probleme delicate au un specific aparte pe care trebuie să
le înţelegem,dacă dorim să inspirăm o cale de înnoire morală şi spirituală,atât de necesară,o cale
de a-l accepta pe Dumnezeu în socotelile noastre,calea unică prin care binele învinge
răul,virtutea stârpeşte păcatul iar frumosul umbreşte urâtul.
În sfârşit,vom preciza că în societatea modernă actuală există o tensiune acută între morala
tradiţională creştină şi morala post-tradiţională seculară. Într-o societate tradiţională,toate
instituţiile care se ocupă de problemele omului condamnă aceleaşi vicii şi patimi şi încurajează
aceleaşi virtuţi. Societatea post-tradiţională de azi ,în schimb este greu de definit,dar am putea-o
defini ca fiind o consecinţă a destrămării valorilor morale tradiţionale,care pot fi acceptate sau
nu,după bunul plac al fiecăruia.
Încălcarea acestor relaţii,în care răul nu mai este rău,păcatul nu mai este păcat,prin voinţă
liberă,individuală sau colectivă a omului,a adus şi aduce,consecinţe catastrofale asupra omului şi
a comunităţii.
Preot Ilie Rusu, Ciocăneşti,Bucovina,Ro