Sindrom umar mana

PLANUL LUCRĂRII Argument PARTEA I I. Generalități – definiție, clasificare, date

epidemiologice II. Etiopatogenie – cauze, mecanisme, anatomie patologică III. Criterii de
susținere a diagnosticului 1. Examenul clinic 2. Investigații paraclinice IV. Evoluție și prognostic
V. Tratament 1. Tratament profilactic 2. Tratament igieno - dietetic 3. Tratament medicamentos
4. Tratament ortopedico - chirurgical PARTEA II Tratament recuperator BFKT 1. Principiile și
obiectivele tratamentului BFKT 2. Tratamentul prin hidro-termoterapie (tehnică, efecte) 3.
Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte) 4. Tratamentul prin masaj: a) descrierea
anatomică a zonei afectate; b) tehnica masajului; c) efectele fiziologice ale masajului 5.
Kinetoterapia – tehnici de mobilizare – programe de exerciții recuperatorii. 6. Terapia
ocupațională 7. Tratamentul balneologic (ape minerale, nămoluri, stațiuni balneo-climaterice
indicate). Argument Lucrarea Recuperarea medicală în sindromul dureros umăr-mână< prezintă
rolul tratamentului fizical într-una dintre cele mai frecvente afecțiuni, caracterizată printr-un
simptom principal (sindromul dureros), însoțit de o pleadă de alte manifestări clinice. Prima
parte a lucrării evidențiază principalele cauze ale sindromului dureros umăr-mână, teoriile care
stau la baza mecanismului de producere, în funcție de substratul etiologic, caracteristicile clinice
ale diferitelor tipuri de sindrom dureros umăr-mână, precum și atitudinea terapeutică
medicamentoasă. Partea a doua a lucrării prezintă obiectivele și mijloacele terapiei fizicale (după
trierea cazurilor care se pretează unui astfel de tratament), prin care se obțin diminuarea
simptomatologiei și redarea stării de bine a pacientului. Motivația personală a realizării Lucrării
de Diplomă cu o astfel de temă a avut la bază interferarea, în timpul efectuării practicii în spital,
cu un număr mare de pacienți care se prezentau cu sindromul dureros umăr-mână și evaluarea
răspunsului acestora la tratamentul de recuperare, aplicat conform prescripției medicale.
PARTEA I I. GENERALITĂȚI – DEFINIȚIE, CLASIFICARE, DATE EPIDEMIOLOGICE
Prima descriere a fost făcută în secolul al XIX-lea în SUA,de către chirurgul Weir Mitchell în
timpul războiului civil. A fost descris ca un proces inflamator cu aspect violaceu, algic, cu
caracter particular de arsură localizată la nivelul mâinii sau piciorului. Manifestările au fost puse
în legătură cu lezarea structurilor nervoase, fără strivire, amputații sau explozii de gloanțe în
țesuturi. Prima descriere relativ completă anatomo-clinică a fost făcută de Sudek în 1901, până la
el făcându-se diferite completări în descrierea algoneurodistrofiei de diferiți medici. În 1904 C.
Destot, după o analiză clinică și paraclinică introduce noțiunea de lezare a sistemului nervos
simpatic. În primul război mondial și după, apar o serie de noi descrieri făcute de Babinski,
Froment, descrieri apropiate mult de cele de astăzi, ce includ aspecte vasomotorii și trofice de
origine reflexă. Definiție: Sindromul dureros umăr-mână a apărut și sub numele de
algoneurodistrofie simpatică a membrului superior,este caracterizată prin durere la nivelul
umărului și mâinii, însoțită de tulburări vasomotorii și trofice . Sindromul dureros vasomotor
apare ca un răspuns imediat la un agent agresor: edem, tulburări vasculare, trofice, loco-regionale
, durere, modificări structurale ușoare. Algoneurodistrofia sau sindromul distrofic simpatic reflex
este o suferință întâlnită la circa 5% din patologia postraumatică. Este descrisă frecvent după
patologii inflamatorii, imobilizări prelungite, intervenții chirurgicale la arși, în cancer și în
patologia postraumatică (unde apare cu frecvența cea mai mare). Interesările ortopedice
traumatice în care apar sunt extrem de variate de la contuzii, entorse sau luxații până la fracturi
(mai frecvent la mână sau picior) sau amputații. II. ETIOPATOGENIE - CAUZE,
MECANISME, ANATOMIE PATOLOGICĂ Sindromul dureros umăr- mână (sau
algoneurodistrofia membrului superior) poate fi determinată de o diversitate foarte mare de
cauze. Cauzele sindromului dureros umăr- mână sunt determinate de anumiți factori: a. Factori
favorizanți: - Vârsta se consideră că sindromul dureros umăr-mână se prezintă la 50% dintre
indivizii de 40-50 de ani. - La copii incidența este mai mare dar cu forme ușoare incomplete ca
simptomatologie dar care se rezolvă spontan sau prin tratarea afecțiunilor declanșate cum ar fi
arsura ca factor agresiv. Intervalul de timp de la agresiune la apariția fenomenelor vasomotorii
dureroase este de câteva zile. Apariția după 70 de ani a sindromului dureros umăr-mână se poate
corela cu creșterea duratei de viață. - Sexul este mai frecvent la femei (55%). Procentul este mai
mare la femei deoarece sunt implicate în diverse activități care le predispun la traumatisme
fizice, stres dar și diagnosticarea mai exactă a unor forme atipice de sindrom dureros. -
Constituția neuroendocrină și vegetativă. Se descrie sindromul dureros Sudec reprezentat de
persoane anxioase cu instabilitate nervoasă, cu o importanță stigmatizare vegetativă: dispnee și
hipersecreție sudorală la stres. Se pune accentul pe răspunsul particular la durere al individului
care are un substrat neuroendocrin cu hipersensibilitate întâlnită mai frecvent la hipertiroidieni
(femei). Deasemeni persoanele cu un dezechilibru nervos și endocrin pot declanșa sindrom
dureros umăr-mână și neadaptându-se la condițiile sociale administrative. Psihologic aceste
persoane sunt cu o emotivitate crescută, neexprimată întotdeauna, persoane interiorizate cu un
fond general de nemulțumiri, de interpretări negativiste, pesimiste privind evoluția bolii și
apariția unei infirmități definitive. Bolnavii au tendința de a nu recunoaște progresele făcute, de a
acuza dureri pe perioade lungi, uneori dureri fantomă, alteori impotența funcțională nejustificată,
de deficitul real. - Tipul de activitate apare cu preponderență la muncitorii manuali din mediul
urban și rural fiind supuși mai des la traumatisme. Cei care desfășoară activități intelectuale
solicitante sunt predispuși la sindroame dureroase mai ales ca o complicație a unor afectări
viscerale. - Comportamentul sistemului nervos vegetativ cu mediul prin apariția unor forme
atipice. b. Factori declanșatori: - Traumatismele aproximativ 60 până la 90% sunt de origine
postraumatică (fracturi, atunci când sunt localizate la oasele lungi sau la cele mici: carpiene și
metacarpiene; luxații: de umăr, cot și degete dar într-un procent mai mic), leziuni postraumatice
de nervi cu elongația sau compresiunea de diferite grade a plexului braial, strivirile sau secțiunile
de nervi care determină sindromul dureros în funcție de gravitatea strivirii, de durata elongației,
sau celelalte leziuni traumatice asociate. - Traumatisme minore (entorse, contuzii, întinderi de
tendon). - Afecțiunile neurologice (hemiplegii, tumori cerebrale, boala Parkinson, traumatisme
cerebrale). Hemiplegia cea mai frecvent asociată cu sindromul dureros umăr-mână determină
după 6-24 de luni de la accident 25% sindroame dureroase în special localizate la membrul
superior. Zona Zoster este recunoscută ca determinantă a sindromului dureros umăr-mână,
deasemeni localizările radiculare la nervul radial, cubital și median. - Afecțiunile locomotorii aici
este dată boala Dupuytren cu fenomene de algoneurodistrofie. - Afecțiunile cardiovasculare:
infartul determină cel mai frecvent distrofii neuroreflexe ale membrului superior stâng la care se
adaugă crizele angioase, după infart ce generează des fenomene algoneurodistrofice. Apariția
fenomenului cu dureri vii ale umărului sau mâinii la un bolnav coronarian, determină o anxietate
deosebită, atribuită cardiopatiei ischemice. c. Factori iatrogeni: sunt incriminați doi factori clinici
: - Tratamentul prelungit cu tuberculostatice. - Administrarea îndelungată sau în doze mari de
barbiturice. Componența iatrogenă există în toate sindroamele dureroase nediagnosticate la timp,
supuse la investigații repetate și inutile. d. Factori endocrini: se fac numai prin examene
paraclinice. S-au descris modificări paraclinice, radiologice și scintigrafice la mână în
hiperparatiroidism. Sunt cazuri de sindroame dureroase apărute și după înțepături sau mușcături
de viespie, albină, țânțar, păianjăn care au determinat sindromul dureros imediat după agresiune.
După câteva săptămâni sau o nouă agresiune au apărut fenomene inflamatorii vasomotorii foarte
dureroase cu impotență funcțională de durată a segmentului respectiv. Mecanisme: Există o serie
de ipoteze în legătură cu mecanismul de producere al sindromului dureros umăr-mână, dar
niciuna din ele nu este promptă și completă. Ipoteza inflamației la baza procesului stă o
acumulare de substanțe de tip histaminic care determină un proces inflamator difuz ce
interesează țesuturile noi, însă biochimic nu s-a constatat o acumulare de substanță histaminică.
Ipoteza infecțioasă la baza sindromului dureros umăr-mână este un agent microbian care prin
migrarea prin tecile nervilor sau prin toxine determină simptomatologia zgomotoasă a primei
faze a sindromului. Ipoteza vasculară în sindromul dureros este o determinare vasculară
primitivă de cauză necunoscută care prezintă decât modificări funcționale și nu structurale.
Ipoteza mecanică - compresiunea veno-limfatică adică se produce stază la baza membrelor.
Ipoteza neurogenă consideră că la baza apariției sindromului dureros ar sta leziuni de axoni sau
de ganglioni spinali. Anatomie patologică: Cauza leziunilor neurologice este întotdeauna
cunoscută dar se consideră a fi de natură virală, vasculară mai rar traumatică. Factorul cauzator
ar declanșa un arc reflex vegetativ care determină o lipsă de control a vasomotricității locale
(vasoconstricția, apoi vasodilatație periferică cu stază și deschiderea anastomozelor
arteriovenoase), hiperosteoclastoză, edem al părților moi (tendon, capsulă și chiar membrană
sinovială) și în cele din urmă scleroza retractilă a capsulei și a aponevrozelor. III. CRITERII DE
SUSȚINERE A DIAGNOSTICULUI Deoarece sindromul dureros umăr-mână este un sindrom
subiectiv un rol deosebit în investigarea bolnavului îl are anamneza. Prin anamneza stabilim
antecedentele heredo-colaterale şi personale , istoricul afecţiunii precum şi particularităţile
durerii: modul în care ea a apărut şi locul în care a apărut, precum şi prezenţa celorlalte simtome
asociate. Sindromul dureros umăr-mână, în urma anamnezei are mai multe modalități de debut.
Prin anamneză medicul realizează primul contact între pacient și recuperator. Anamneza
deschide calea cunoașterii complexe a pacientului sub raport psihologic, social și
educațional,aspecte deosebit de importante în alcătuirea programului de recuperare: - Vârstă. -
Profesie și condițiile concrete de muncă și de viață a pacientului. - Antecedente personale care
vor da informații asupra zestrei patologice ale pacientului. 1. Examenul clinic Stadiile de debut
sunt: - Stadiul acut întâlnit la 30-40% din bolnavi în plină sănătate, după săptămâni de la un
traumatism sau o afecțiune ce se instalează în 24 de ore sau în 3-5 zile. - Stadiul subacut
caracteristic pentru 40-50% din cazuri, care este forma cea mai frecventă și se instalează în 5-10
zile cu sindrom dureros și vasomotor. Simptomatologia este mai puțin zgomotoasă decât în faza
acută. - Stadiul cronic se întâlnește la vârste mai înaintate, la bolnavi neurologici și la persoane
puțin reactive, se instalează între 15-20 de zile de la traumatism se conturează printr-un sindrom
dureros și vasomotor extompat, dificil de diagnosticat. Semne subiective Semnele caracteristice
în sindromul dureros umăr- mână sunt: - Durerea care este vie, constantă, exacerbată de orice
tentativă de mișcare a segmentului respectiv. - Repausul diminuă în general intensitatea durerii,
dar există și forme cu dureri nocturne în plin repaus, extrem de vii care determină agitații
psihomotorii. - Limitarea mișcărilor. - Contractură musculară ce poate determina blocarea
umărului. Sindromul umăr-mână are trei stadii: - Umăr dureros simplu. - Umăr blocat acut. -
Umăr blocat cronic. Umărul dureros simplu se caracterizează prin dureri vii dar cu mișcări
posibile, abducția fiind cea mai dureroasă mișcare (mușchiul supraspinos este strivit între
acromion și humerus, spațiu care reprezintă un adevărat defileu). Umărul blocat acut se
caracterizează prin durere vie și imobilizare (blocarea umărului datorită contracturii musculare).
Umărul blocat cronic se caracterizează prin blocarea totală a umărului cu dureri minime. În
stadiul “cald-inflamator” (1-4 luni) este caracterizat prin dureri violente ale membrului superior
afectat, cu intensitate maximă la nivelul umărului, care prezintă redoare marcată la nivelul
mâinii, unde sunt prezente și modificări obiective ca: - Edeme ale degetelor cu aspect roz al
pielii. - Turgescența venelor regiunii dorsale a mâinii. - Creșterea temperaturii locale. -
Hipersudație și redoare care afectează toate degetele și toate articulațiile. Degetele se prezintă
ușor flectate și orice mișcare a lor este imposibilă, uneori redoarea afectează și articulația
pumnului. Apare redoarea matinală marcată care poate fi confundată cu forme zgomotoase de
reumatism inflamator (diagnostic diferențiar). Ca simptome generale apar: insomnie, anxietate,
uneori agitație psihomotorie. Stadiul 2: evoluția spre acest stadiu nu este obligatoriu dacă în
stadiul precedent s-a diagnosticat correct și datorită unei terapii eficiente efectuate.
Simptomatologia este dominată de atrofii care interesează tegumentul, țesutul subcutanat
conjuctiv și mușchii. Degetele devin subțiri, palide acoperite cu un tegument foarte subțire,
transparent și fără pilozități. Pielea este rigidă, aderentă, în planurile profunde. Pe alocuri sunt
insule de pilozitate sau fire de păr răzlețe, subțiri, implantate superficial. Unghiile sunt subțiri și
friabile. Nodulii fibroși se palpează dealungul tendoanelor, flexorilor în aponevroza palmară.
Prin procesul de fibroză al aponevrozelor, apar retracții ce mimează stadiile doi și trei din boala
Dupuytren. În final apare mâna cu aspect de grefă cu impotență totală a prehensiunii. Intervenția
chirurgicală nu ameliorează decât parțial funcția afectată. Durata stadiului este de ordinul lunilor,
unele disfuncții fiind definitive. Bolnavii prezintă și semne generale de suferință din partea
sistemelor neuropsihice și endocrine. Bolnavii sunt anxioși cu accese depressive cu
dermografism și eretism cardiac, prezintă insomnii sau un somn superficial neodihnitor. Ei
reacționează supradimensional la excitațiile externe. Noi afectări articulare pot fi determinate de
un teren neuroendocrin modificat. Stadiul 3; durerea nu mai domină tabloul clinic, ea apărând
doar la mobilizarea mâinii. Ea mai poate apărea uneori spontan dar cu intensități medii și
pasagere. Elementele principale ale acestui stadiu sunt: - Redoare articulară. - Tulburări trofice.
Redoarea cuprinde întregul ansamblul articular al mâinii determinată de infiltrația edematoasă și
de proliferări conjunctive. Apar contracturi musculare, reducerea mobilității prin infiltrații
tegumentare și a țesutului subcutanat. Degetele au tendința de retracție - inflexie, excepțional în
extensie. Hipotrofia musculară interesează mușchii interosoși, flexori palmari, eminența teneră și
hipotenară. Pielea devine subțire foarte fină, palidă, lucioasă, transparentă pentru vasele din
tegument. Elasticitatea tegumentului este foarte redusă și dispare aspectul catifelat, devine
uscată. Intensitatea tulburărilor trofice este în funcție de cauza declanșatoare dar este influențaţă
și de momentul începerii terapiei. Acest stadiu corespunde în general formelor neglijate, netratate
sau formelor de algoneurodistrofii ce nu au răspuns la tratament. Durează 3-6 luni în funcție de
începerea și răspunsul la tratament. Semne obiective Prin examen clinic se urmărește: - Tipul
constituțional. - Poziția sau atitudinea segmentului sau a membrului lezat. - Deformări articulare
(articulațiile mărite ca volum). - Aspectul tegumentului și al țesutului subcutanat. - Culoarea (în
mod normal expresia circulației capilare poate fi influențată de staza veno-capilară și hiperemie
inflamatorie). - Troficitatea pielii și a fanerelor (pielea poate prezenta descuamare intensă,
unghiile cu striațiuni sunt casante și perii sunt rupți). - Rețeaua venoasă este superficială. -
Edemul segmentului interesat. - Temperatura tegumentelor (care este sub dependența circulației
anterioare). - Gradul de suplețe al pielii și țesutului subcutanat (în stadiul 1 tegumentele sunt
umede). - Depistarea diverselor modificări de consistență a țesuturilor moi: hipotonie musculară
și retracție tendinoasă. - Depistarea punctelor dureroase. În cadrul examenului clinic curent,
măsurătorile ocupă un rol important, completând diagnosticul și orientând chiar terapia.
Măsurătorile se fac comparativ între membrul afectat și cel sănătos, cu un centimetru obișnuit. Se
măsoară: - Circumferința articulară. - Circumferința segmentului (care este crescută în edem și
scăzută în atrofie musculară). - Bilanțul articular. Investigații paraclinice: - examen radiologic, -
probe de laborator și alte investigații În sindromul dureros umăr-mână examenul radiologic arată
integritatea suprafețelor articulare și osteoporoza difuză bipolară (a capului humeral cât și a
omoplatului). Patologic se evidențiază osteoporoza ‘pătată’ a capului humeral și a oaselor
carpului. Uneori pot apărea deode (găuri, cavități în os). Manifestările biologice ale sindromului
umăr-mână sunt necaracteristice. Accelerarea moderată a V.S.H. întâlnită în aproximativ 20%
din cazuri, poate fi de regulă atribuită unor factori circumstanțiali. Deci, în mare, probele de
laborator sumt normale. Diagnostic diferențial: Se face cu poliartrita reumatoidă. În sindromul
dureros umăr-mână afectarea este unilaterală. Când afectarea este bilaterală, bolnavul nu spune
că a avut tuberculoză sau epilepsie. Edemul degetelor în P. R. este difuz atingând mai multe
articulații odată. Deasemeni se face diagnostic diferențial cu accesul de gută. În sindromul umăr-
mână, nivelul acidului uric este normal, iar în gută este crescut. Dar poate fi normal când
bolnavul a luat colchicină. În stadiul III (cel sechelar), se face diagnostic diferențial cu
sclerodermia difuză. IV. EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC Evoluția manifestărilor este extrem de
capricioasă. Au fost descrise cazuri severe cu implicarea manifestărilor caracteristice celor trei
stadii dar și rezoluții spontane în orice moment al evoluției cu sau fără fenomene galopante.
Evoluția lugă a algoneurodistrofiei pune și problema duratei tratamentului care este lung și
dificil. Dealungul perioadei de debut acut ca și în prima parte a stadiului doi, pacientul trebuie
tratat intensiv urmând ca în continuare să se efectueze la domiciliu cu medicația și kinetoterapia,
până la recuperarea totală a mobilității. V. TRATAMENT 1. Tratamentul profilactic: În primul
rând se va căuta înlăturarea cauzelor care pot produce boala. Se va combate inflamația și durerea
și se va urmări în același timp stabilizarea evoluției. se va întări starea generală a bolnavului și se
va efectua sensibilizarea terenului reumatic. 2.Tratamentul igieno-dietetic: Tratamentul igieno-
dietetic urmărește restabilirea echilibrului ponderal și a echilibrului fosfo-calcic, deși este puțin
probabil ca regimul alimentar ar avea vreo influență asupra evoluției acestei boli. I se va
recomanda bolnavului alimente bogate în vitamine, proteine, săruri minerale cum ar fi: fructe și
legume proaspete, pește, regim desodat (fără sare) și regim lacto-vegetarian. 3. Tratamentul
medicamentos: Este deosebit de variat: - Corticoterapia este de neînlocuit în stadiul I și parțial în
II. Efectul antiinflamator se traduce prin scăderea durerii, a edemului și ameliorarea circulației.
Bolnavul este obligat să respecte regimul desodat. - Antiinflamatoarele nesteroidiene se asociază
întotdeauna corticoterapiei. Se utilizează cu bune rezultate: Indometacin, fenilbutazonă, Brufen,
Perclusone, Diclofenac (Voltaren). Ca și corticoterapia se utilizează doar în primele două stadii
ale bolii. - Beta-blocantele (propanolol) își găsesc locul mai ales în stadiul I și II și mai puțin în
stadiul III. - Simpatolicele-adrenoliticile au fost și mai sunt utilizate plecându-se de la teoria
activității eferenței simpatice locale. Ele sunt considerate ca medicație adjuvantă. Se folosesc:
Talazolin, Perifen, Hydergine. - Calcitonină: efectul asupra osteoporozei localizate pare că este
foarte bun în cazul în care administrarea de calcitonină este precoce. Calcitonina oprește
fenomenul de deperdiție calcică osoasă dar nu repară ce s-a pierdut. - Calciterapia: S-au
recomandat încă din primele terapii, diverse preparate de calciu, de la alimente bogate în calciu
până la cele mai moderne preparate calcice industriale. Valoarea acestei terapii este însă
discutabilă. Dozele mari de calciu inhibă osteoliza osteoclastică, dar niciodată nu repară
osteoporoza. - Anabolicele de sinteză se administrează în asociație cu calcitoterapia sau
independent. Stadiul II și mai ales III al bolii ar fi cele mai indicate la administrarea de
Cecanofort (Decadurobolin). El se administrează și pentru efectul de contracarare a stării
hipercatabolice induse de corticoterapia prelungită. - Medicația psihotropă: starea sistemului
nervos central este în mod sigur una din cauzele care determină doar la unii traumatizați apariția
acestui sindrom. Este, deci normal să o asociem în medicația acestui sindrom psihotrop, un
tranchilizant major (neuroleptic) ca: clordelazinul și levonepronazină sau minor: neprobanat,
tiorizadin în funcție de starea pacientului și aprecierea clinică a medicului. Alături de medicația
psihotropă un loc deosebit îl ocupă psihoterapia, fiind foarte importantă în contextul acestui
sindrom. Neținând seama de ambianța în care bolnavul își desfășoară activitatea, riscăm ca după
vindecare sau ameliorare clinică a pacientului să asistăm la o recrudescență a manifestărilor bolii.
Stările tensionate, regimul de viață dezordonat, eforturile supradozate fac ca rezistența precară a
organismului aflat într-o perioadă de echilibru a bolii să cedeze agresiunilor și afecțiunea să se
manifeste din nou printr-un puşeu al bolii. 4. Tratamentul ortopedico/chirurgical; - Imobilizarea
gipsată se practică frecvent mobilizarea în aparat gipsat, timp de circa trei săptămâni a
membrului afectat în stadiul I. Este adevărat că această măsură ameliorează net durerea
suprimând odată cu mișcarea segmentului și eferențele nociceptive care deshid cercul vicios al
reflexelor locale. Imobilizarea gipsată grăbește însă atrofia musculară și mărește iritația
simpatică locală cu punct de plecare receptorii vasculari. Din acest motiv majoritatea autorilor nu
agrează aparatul gipsat. - Simpatectomia chirurgicală: intervenția își are justificarea în concepția
patogenică a “ furtunii simpatice”. Simpatectomia se execută numai în cazul în care blocada
simpatică cu novocaină produce ameliorarea durerii pentru cel puțin câteva ore. - Chirurgia
reparatorie funcțională: în stadiul III, numit și stadiul sechelar cu retracturi musculo-ligamentare
și redori articulare. Chirurgia plastică este chemată să contribuie la rezolvarea funcțională a
acestor sechele. De aici necesitatea cooperării între medicul chirurg, ortoped și plastician.
PARTEA II TRATAMENT RECUPERATOR BFKT 1. PRINCIPIILE ȘI OBIECTIVELE
TRATAMENTULUI BFKT Principiile și obiectivele acestui tratament sunt: - Reducerea durerii,
care este factorul determinant în cazul recuperării, cu decontracturarea mușchilor: supraspinos,
subspinos, deltoid și biceps brahial. - Obținerea mobilității articulațiilor cu coordonarea
mișcărilor: scapulo-humerală, cot și mână propriu-zisă. După fixarea obiectivelor și principiilor
de recuperare stabilim metodele și procedeele de tratament recuperator. Acest tip de tratament,
așa cum îi arată și numele utilizează în acțiunea sa terapeutică factori balneofizicali, care folosiți
într-un anumit ritm de intensitate devin benefici pentru organismul uman, cu ameliorarea sau
vindecarea proceselor patologice care au avut loc, contribuind alături de tratamentul
medicamentos la însănătoșire. 2. TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE
(TEHNICĂ, EFECTE) Dintre procedurile de hidrotermoterapie care au efect antiinflamator și
antiedem sunt folosite următoarele: Compresele reci rezortive cu sulfat de magneziu cu o durată
de 15-20 de minute la interval de 2-3 ore. Comprese cu noxocaină sau xilină care sunt calmante.
Băile cu bule de aer sau cu CO2 care sunt antiinflamatoare locale și calmează sistemul nervos
central. Tehnică de aplicare: într-o cadă obișnuită cu apă la temperatura de 36-37 de grade, pe
fundul căreia se găsește o instalație cu un grătar format din niște tuburi cu găuri legat printr-un
cablu la o butelie de oxigen sau dioxid de carbon. Bolnavul este introdus în cadă, se dă drumul la
bulele de aer sau CO2 de la butelie. Aceste bule în apă respectiv se sparg de pielea bolnavului,
deci au acțiune mecanică calmând nervii senzitivi din piele care apoi pe cale reflexă ajunge până
la sistemul nervos central. Durata băii este de 15-20 de minute. Bolnavul trebuie să aibă
compresă pe frunte înmuiată în apă la temperatura camerei (18-20 de grade). Baia jacuzzy este o
metodă modernă similară cu această procedură. Baia cu vârtejuri (sau baia wirl-pol) care se face
pentru întreg membrul superior, este foarte mult agreată în fizioterapia anglosaxonă (similară cu
baia Halbad) care se execută astfel: într-o cadă obișnuită cu apă la temperatură de 36-37 de grade
. Bolnavul este introdus în cadă cu comprese pe frunte și cu un şiştar din lemn, se aruncă foarte
rapid apă pe tot membrul superior; având acțiune mecanică, termică, antiinflamatoare și
calmantă. Durata băii este de 10-15 minute. Afuziunile care se aplică la tot membrul superior: la
o baterie de apă sunt instalate două tuburi de apă, unul cu caldă și altul cu rece. Bolnavul este
așezat cu membrul superior pe un scaun și asistentul începe tehnica cu apa caldă pornind de la
degete, antebraț, braț până la umăr de două trei ori atât pe partea anterioară cât și pe cea
posterioară a membrului superior. După care continuăm cu jetul de apă rece tot de jos în sus până
la umăr de două trei ori. Această alternare a apei se face de 5-6 ori până apare o hiperemie
puternică și întotdeauna se termină cu jetul de apă rece. Are acțiune hiperemiantă, calmantă și
rezortivă. Dușul subagval: Tehnică de aplicare: într-o cadă sub formă de treflă mai mare se
introduce apă la temperatura de 36-37 de grade, printr-o instalație de apă de la capătul căzii care
este prevăzută cu două tuburi de apă la capătul cărora se găsește o pompă aspirătoare și una
respingătoare, care au și un manometru de presiune ce acționează astfel: - Pompa aspirătoare
trage apa din cadă; - Pompa respingătoare prin tubul la capătul căruia se găsește o duză sub
formă de sul sau evantai și cu o presiune de 1,5-2 atmosfere a apei. Asistentul în apă
direcționează jetul cu presiune, pornind de jos în sus, atât pe partea anterioară cât și pe cea
posterioară. Durata acestei proceduri este de 6-7 minute. Efectul acestei proceduri constă în
faptul că bolnavul suportă presiunea jetului de apă mai ușor în apă decât ar fi în aer; contribuind
la o vasodilatație mai rapidă și tonifiind musculatura, deci are o acțiune mecanică, iar factorul
termic activează circulația locală și cea generală. Dintre procedurile de termoterapie în
algoneurodistrofie sunt indicate: Împachetările cu plăci de paraffină Tehnică de aplicare mai întâi
se fac plăcile de parafină, pentru acest lucru se topește parafina într-un vas până se lichefiază,
laterminare se adaugă 1150-200 grame de ulei de parafină, cu scopul ca atunci când se încheagă
placa de parafină să fie elastică. După care lichidul de parafină se toarnă într-o tavă
dreptunghiulară, cu o cană având grosimea de 2 centimetri și se fac mai multe plăci. Se lasă să se
răcească până devine albă, apoi cu un cuțit se scoate și se răstoarnă pe o pânză care este mai
mare decât placa și se mai pot pune plăci peste ea. Pentru algoneurodistrofie se aplică astfel: se
pune placa de paraffină pe membrul superior, peste care se pune o pătură de lână pentru a ține
căldura. Bolnavul trebuie să aibă comprese pe frunte. Se lasă bolnavul 20-25 de minute până se
răcește parafina, după care se îndepărtează placa de parafină și vom observa pe tegument o
hiperemie puternică cu o transpirație abundentă, apoi vom lua o compresă muiată în apă la
temperatura camerei cu care ștergem regiunea respectivă de transpirație închizând porii. După
procedură bolnavul se odihnește cel puțin o jumătate de oră. Soluxul: Lampa solux are montat un
bec cu filament de tungsten sau wolfran de mărime (putere) diferită, unele becuri pot fi mai mici
de 300-500 w, altele mai mari de 1000-1500 până la 2000w. Lampa este prevăzută cu un
reflector în formă de semisferă care concentrează radiațiile și le reflectă pe o suprafață restrânsă,
precum și cu un localizator de formă tronconică, care la nivelul orificiului distal are un dispozitiv
pentru interpunere de filtre roșii sau albastre. În cazul algoneurodistrofiei se pun filtrele albastre.
Lampa este fixată prin intermediul unor pârghii cu diferite articulații pe o tijă metalică terminată
pe un piedestal mobil. În cazul acestei afecțiuni lampa cu filtru albastru se așează deasupra
membrului superior și a umărului la o distanță de 40-50 de centimetri. Durata procedurii este 15-
20 de minute. În timpul aplicației se recomandă supravegherea bolnavului pentru a se
preîntâmpina producerea unor eventuale arsuri. Ca efect se produce o vasodilatație a capilarelor
cu producerea hiperemiei și odată cu ea încălzirea puternică regiunii, sedarea terminațiilor
nervoase senzitive din piele și totodată calmarea sistemului nervos central. Sauna: Această
procedură termică se efectuează într-un spațiu închis. Aplicarea clasică originală utilizează o
încăpere căptușită cu lemn în care sursa de căldură este reprezentată de pietre încinse peste care
se toarnă apă sub formă de picături, temperatura camerei este de 100 de grade, cu o umiditate
produsă de la aburii pietrelor încinse care conferă un caracter de aer cald acționând asupra
tegumentului, încălzindu-l și a cărui temperatură ajungând până la 40 de grade. Această
procedură este cu un transfer moderat de căldură atât cantitativ cât și în timp și nu este solicitantă
pentru organism fiind suportată destul de bine chiar de bolnavii cardiaci. Durata saunei este de
maxim 30 de minute și întotdeauna se termină cu imersiunea bolnavului într-un bazin cu apă la o
temperaturăă de 18-20 de grade, unde execută mișcări. Sauna are ca scop corectarea
termoreglării deficitare. Baia de lumină parțială: Este o procedură de termoterapie în care
hiperemia este realizată prin încălzirea aerului într-un spațiu închis cu raze inflaroșii, capul
bolnavului rămânând afară și i se pune o compresă pe frunte, muiată în apă la o temperatură de
18-20 de grade. În cazul algoneurodistrofiei se face baia de lumină de jumătate superioară a
corpului. Aparatul de inflaroșii constă într-un hemicilindru pe pereții căruia sunt montate 30-40
de becuri de 50 de waţi legați în serie care furnizează energie calorică până la 2000-2500 W. La
această iradiere calorică corespund 8-12 calorii pe minut, realizând în interiorul spațiului o
temperatură de aproximativ 70-80 de grade. Durata procedurii este de 20-30 de minute, având ca
efect o sudorație puternică ceea ce duce la activarea circulației sângelui atât locale cât și
generale, deasemeni este calmantă pentru sistemul nervos periferic și cel central. 3.
TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE (TEHNICĂ; EFECTE) Asupra
algoneurodistrofiei din electroterapie sunt folosite următoarele proceduri: 1. Terapia cu curentul
continuu sau curentul Galvanic Prin curent electric se înțelege deplasarea ordonată de (sarcină)
sarcini (electroni) de-a-lungul unui conductor. Curentul galvanic(Galvani-fizician Italian care a
studiat curentul continuu). Galvanizarea simplă constă în utilizarea curentului electric continu
aplicat asupra tegumentului membrului superior unde se aplică cei doi poli plus și minus, unul la
umăr și celălalt pe palmă, fluxul electric fiind longitudinal (ascendent sau descendent). Se mai
poate face și galvanizare transversală cu electrozi lungi de 30-40 centimetri și cu lățimea de 3-4
centimetri,Un electrod se aplică pe lungimea externă a membrului superior și celălalt pe
lungimea internă a acestuia. Efectul galvanizării este analgezic cu scăderea excitabilității
receptorilor din zona tratată. Deasemeni mai are efect vasodilatator asupra circulației arteriale și
veno-limfatice. Durata procedurii este de 10-15 minute. Ionogalvanizarea (ionoforeza) – în cazul
algoneurodistrofiei se face cu novocaină, clorură de calciu sau xilină pentru calmarea durerii.
Aceste substanțe se pun la electrodul pozitiv și cu ajutorul curentului electric trec de la electrodul
pozitiv la cel negativ. Efectele ionogalvanizării asupra algoneurodistrofiei sunt: analgezic și
efectul chimic al substanțelor. Durata procedurii este de 10-15 minute. 2. Curenții de joasă
frecvență Curentul diadinamic- utilizează curenți de joasă frecvență care au ca efecte: -
Analgezic; - Hiperemiant; -Antinflamator. Efecte ce sunt determinate de nivelul intensității
curentului electric cât și de formele curentului diadinamic: - Monofazat fix. - Difazat fix. -
Perioadă lungă. - Perioadă scurtă. - Ritmul sincopat. Intensitatea curenților se reglează progresiv
ajungându-se la senzația de vibrație, bine tolerată, nedureroasă până la pragul dureros.
Acomodarea bolnavului cu curentul electric se instalează repede, după care asistentul mărește
intensitatea până sub pragul dureros. Dacă se urmărește obținerea contracțiilor musculare
intensitatea se mărește la pragul de contracție fără senzație de crampă musculară. Efectele
diadinamicului sunt: - Monofazatul fix are efect excitomotor crescând tonusul muscular. -
Difazatul fix este considerat cel mai analgezic ridicând pragul sensibilității de durere. - Perioada
scurtă are un efect excitator tonicizant acționând ca un masaj profund mai intens dar are și un
efect rezortiv în edemele cu tulburări trofice sau stazele circulatorii periferice. - Perioada lungă
prezintă un efect analgezic și miorelaxant, anticongestiv. Durata acestei proceduri este de 2-3
minute pentru fiecare formă de curent diadinamic. Curentul Trabert este un curent de joasă
frecvență cu impulsuri triunghiulare, cu efecte analgezice și hiperemiante. Tehnică de aplicare:
se utilizează electrozi de aceeași mărime, cel negativ se pune pe punctul nevralgic, în cazul
algoneurodistrofiei se pune pe mușchii supraspinos și subspinos, iar polul pozitiv pe regiunea
palmei. Durata unei ședințe este de 15-20 de minute. Frecvențele curenților sunt cuprinse între
1000şi 100000 Hz. 3. Curenții de medie frecvență Curenții interferențiali sunt curenți de medie
frecvență, ajungând până la 100000 de Hz. Tehnică de aplicare: constau în aplicarea a doi curenți
de medie frecvență care se încrucișează, având fiecare câte doi poli. Curentul de medie frecvență
în zona întâlnirii a celor 4 electrozi produc un câmp electric interferențial, în care direcția și
amplitudinea curentului se modifică respectiv având loc o amplitudine și o scădere a acestor
sinusoide până la dispariția totală a intensității. Trecerea de la amplitudinea maximă până la
dispariție variază între 0-100 de Hz, având o acțiune de stimulare asupra zonei respective.
Efectele acestei proceduri sunt: - Excitator pe musculatura striată. - Decontracturant. -
Hiperemiant. - Vasculotrofic. - Analgezic. Durata procedurii este între 10-15 minute. 4 Curenții
de înaltă frecvență În afara curentului de medie frecvență în tratamentul algoneurodistrofiei
membrului superior se mai utilizează și curenții de înaltă frecvență care au ca efecte electrolitice
și excitomotorii, permițând aplicarea unor intensități mari cu declanșarea unui efect caloric în
profunzimea țesuturilor. Se pot folosi unde decimetrice și microundele emise de un singur pol
sub forma unui fascicul de unde electromagnetice, direcționate pe regiunea de tratat. Ultrasunetul
este un curent de înaltă frecvență prin transformarea acestuia în oscilații mecanice prin vibrațiile
unui cristal piezoelectric care se găsește la capătul emițătorului. Tehnică de aplicare: întotdeauna
între capătul emițătorului trebuie să punem un unguient pentru a adera pe toată suprafaţța
tegumentului în mod egal. Nu se poate ridica într-o parte pentru că produce arsuri. Mișcările se
fac circulare și numai pe musculatură, lente nu se efectuează pe oase. Frecvență ultrasunetelor
ajunge până la 800 de Hz. Formele de ultrasunete utilizate în electroterapie sunt: - În câmp
continu. - Cu impulsuri. Efectele ultrasunetului sunt: - Mecanice produse de vibrația lamei de
cuarţ. - Efect termic( care se face prin absorbția energiei ultrasonice cu fricționarea moleculelor
în profunzime). - Efect analgezic. - Miorelaxant. - Hiperemiant cu un micromasaj. Durata acestei
proceduri este de 7-8 minute. Undele scurte fac parte din înaltă frecvență; au lungimea de undă
între 10-15 mm; cu o frecvență de 27 până la 120 MHz. Undele scurte au ca electrozi rigizi din
sticlă sau flexibili care sunt formați dintr-o plasă de Pb învelită într-o pâslă; cei rigizi sunt așezați
pe regiunea de tratat prin cele două brațe ale aparatului la capătul cărora se găsesc electrozii din
sticlă, se așează la o depărtare de 10-15 cm de tegument, transversal pe regiunea de tratat. Se
utilizează doze reduse între 0,4-0,8 W pe cm3. 4. TRATAMENTUL PRIN MASAJ Masajul este
un complex de manevre manuale terapeutice, aplicate în mod sistematic și metodic asupra
părților corpului, în scopul obținerii unor efecte fiziologice, profilactice și terapeutice. a.
Descrierea anatomică a regiunii de masaj pentru afecțiunea în cauză: În sindromul dureros umăr-
mână descrierea anatomică se împarte în: - Centura scapulară. - Regiunea umărului (articulația
scapulo-humerală). - Braț. - Antebraț. - Mâna propriu-zisă. 1. Centura scapulară: Legătura dintre
partea superioară a trunchiului și membrele superioare este realizată de centura scapulară.
Scheletul centurii scapulare este alcătuit din două oase: clavicula și omoplatul. Clavicula este un
os lung, turtit, așezat transversal, deasupra toracelui între manubriul sternal și acromionul
omoplatului. Omoplatul (scapula) este un os lat, triunghiular, cu baza în sus, turtit antero-
posterior, aplicat pe fața postero-externă a toracelui, între primul și al optulea spațiu intercostal.
Articulațiile centurii scapulare sunt: articulația sterno-claviculară; articulația acromio-
clavicular;ă articulația scapulo-toracică. 2.Structura funcțională a articulaţței scapulo-humerale:
Această articulație este o enartroză (capul articular este mai mic decât o jumătate de sferă). a.
Suprafețele articulare sunt: capul humerusului, și cavitatea glenoidă a omoplatului, ambele
acoperite cu cartilaj hialin. Cavitatea glenoidă este înconjurată de bureletul glenoidian, care-i
mărește capacitatea. b. Mijloace de unire: cele două suprafețe sunt menținute în contact de o
capsulă articulară întărită în partea superioară de un ligament coraco-humeral și anterior de trei
ligamente gleno humerale. Mușchii care participă la mișcările umărului sunt: Mușchii posteriori
ai coloanei vertebrale: - Trapezul, prin baza lui se inseră pe linia mediană de la protuberanța
occipitală externă, pe ligamentul cervical posterior și pe apofizele spinoase ale vertebrelor
cervicale inferioare și ale celor dorsale. Prin vârful lui se inseră pe cele două oase ale centurii
scapulare (claviculă, acromion, spina omoplatului). Rolul lui: mobilizează centura scapulară și
umărul ridicându-le și apropiind omoplatul de coloană, înclină capul lateral, înclină coloana
cervicală lateral și înclină coloana dorsală spre omoplatul de aceeași parte. - Marele dorsal, prin
baza lui se inseră pe ultimele 4 coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale și
lombare și pe buza externă a crestei iliace. Rolul lui: este adductor, proiector înapoi și rotator
înăuntru al brațului; tracționează asupra coastelor (mușchi expirator), tracționează asupra
trunchiului spre braț (ca în mișcarea de atârnare sau cățărare). - Romboidul situat în partea
inferioară a cefei și în partea superioară a regiunii dorsale. - Unghiularul situat pe partea laterală
a cefei. Proximal, se inseră pe apofizele transverse ale primelor 5 vertebre cervicale, iar distal, pe
unghiul supero-intern al omo¬platului. 2-5. - Micul dințat postero-inferior. De la apofizele
spinoase D11-L3 până pe ultimele 4 coaste. Este mușchi inspirator. Mușchii cefei: Situați sub
trapez, romboid și micul dințat, deasupra unghiularului, sunt în număr de 8. Cel mai important
este mușchiul splenius. Sunt mușchi de extensie, înclinație laterală și de rotație a capului. -
Mușchii spinali se găsesc în șanțurile vertebrale formate din apofizele spinoase și coaste (ilio-
costalul, lungul dorsal, spino-transversalul). La nivelul regiunii lombare inferioare alcătuiesc
sacro-spinalul. - Mușchii intertransversali înclină coloana lateral de partea lor mușchii
interspinoși sunt extensori ai coloanei. Mușchii toraco-brahiali: Mușchii toraco-brahiali sunt cei
care leagă toracele de centura scapulară şși de extremitatea superioară a humerusului. - Marele
pectoral este mușchi superficial, de formă triunghiulară. Cu baza lui se inseră pe marginea
anterioară a celor două treimi interne ale claviculei, pe fața anterioară a sternului și pe cartilajele
primelor 7 coaste. Toate aceste fascicule converg către un tendon comun de formă patrulateră,
care trece prin fața axilei și se inseră pe buza interioară a culisei bicipitale. Când ia punct fix pe
torace, marele pectoral face adducția brațului și duce umărul înainte; când ia punct fix pe
humerus, ridică trunchiul (ca în poziția atârnat). - Micul pectoral este situat sub marele pectoral
și se inseră proximal pe apofiza coracoidă, iar distal pe fața externă a coastelor 3, 4, 5. -
Subclavicularul se întinde transversal de la prima coastă la fața inferioară a claviculei. Când ia
punct fix pe torace, coboară clavicula; când ia punct fix pe claviculă, este un mușchi inspirator. -
Marele dințat este un mușchi lat, situat pe fața laterală a toracelui. Se inseră înapoi pe marginea
internă a omoplatului, trece printre acesta și grilajul costal și se inseră înainte, pe primele 10
coaste, printr-o serie de digitații ce se încrucișează cu digitațiile marelui oblic abdominal.
Mușchii scapulo-brahiali: -Deltoidul este cel mai voluminos. Prin baza lui, se inseră proximal pe
treimea externă a marginii anterioare a claviculei, pe marginea externă a acromionului și pe buza
inferioară a marginii posterioare a spinei omoplatului. Toate aceste fascicule converg spre
tendonul distal, care se inseră pe buza superioară a amprentei deltoidiene de pe fața externă a
humerusului. Acțiunea lui este complexă, în totalitatea lui. Dacă ia punct fix pe centura
scapulară, este abductor al brațului. Când ia punct fix pe humerus, deltoidul trage centura
scapulară și toracele, cum se întâmplă în poziția atârnat și în mișcările de cățărare. - Coraco-
brahialul se inseră proximal pe apofiza coracoidă împreună cu scurta porțiune a bicepsului, iar
distal în treimea mijlocie a feței interne a humerusului. - Supraspinosul are o formă triunghiulară,
se inseră intern pe fosa supraspinoasă a omoplatului și extern pe fațeta superioară a marii
tuberozități a extremității superioare a humerusului. - Subspinosul se inseră intern pe fosa
subspinoasă a omoplatului și extern pe fațeta mijlocie a marii tuberozități a extremității
superioare a humerusului. - Micul rotund, situat imediat în afara subspinosului, se inseră intern
pe fosa subspinoasă a omoplatului și extern pe fața inferioară a marii tuberozități a extremității
superioare a humerusului. - Marele rotund este un mușchi puternic, se inseră intern pe unghiul
inferior al omoplatului, se îndreaptă în sus, în afară și înainte, ocolește fața internă a extremității
superioare a humerusului și se inseră pe buza posterioară a culisei bicipitale a humerusului. -
Subscapularul se inseră intern în fosa subscapulară și extern pe mica tuberozitate a extremității
superioare a humerusului. 3. Brațul Structura osoasă a acestei regiuni este alcătuită din osul
humerus, care este un os lung ce are o diafiză și două epifize. Acesta participă prin epifiza
proximală la formarea articulației scapulo-humerale, iar prin cea distală la alcătuirea articulației
cotului. Musculatura acestei regiuni este alcătuită din: - bicepsul Brahial, cu două capete
superioare (de unde și numele) și unul inferior. Proximal, se inseră cu un cap (scurta porțiune a
bicepsului) pe vârful apofizei coracoide, printr-un tendon comun cu coraco-brahialul; cu celălalt
cap (lunga porțiune a bicepsului) se inseră pe suprafața de deasupra cavității glenoide. Prin
unirea celor două porțiuni se formează corpul muscular care descinde vertical în fața
humerusului și a cotului și se inseră distal, printr-un tendon puternic, pe tuberozitatea bicipitală a
radiusului. - Brahialul anterior este situat sub biceps. Se inseră proximal pe buza inferioară a
amprentei deltoidiene și pe fața internă și externă a jumătății inferioare a humerusului. Se
îndreaptă în jos și după ce trece de fața anterioară a articulației cotului, se inseră distal pe o mică
suprafață rugoasă, situată pe fața internă a bazei apofizei coronoide a cubitusului. - Tricepsul
brahial este un mușchi voluminos, ocupă singur fața posterioară a brațului. Are trei capete
superioare (de unde și numele) și unul inferior. Din cele trei capete, unul este lung (lunga
porțiune a tricepsului) și se inseră pe suprafața rugoasă, sub cavitatea glenoidă a omoplatului.
Celelalte două sunt scurte: vastul extern și vastul intern. - Anconeul este un mușchi scurt și
trunghiular, situat pe fața posterioară a cotului. Se inseră proximal, prin baza sa, pe fața
posterioară a epicondilului. Se îndreaptă în jos și înăuntru și se inseră distal, prin vârful său, pe
marginea externă a olecranului. 4. Antebrațul Legătura dintre braț și antebraț se realizează prin
articulația cotului care este o trohleartroză; are un singur grad de libertate și permite numai
executarea mișcărilor de flexie și extensie a antebrațului pe braț. Se întâlnesc aici trei oase, iar
suprafețele articulare sunt: - Extremitatea inferioară a humerusului (trohleea, condilul humeral și
epicondilul); - Extremitatea superioară a cubitusului prezintă o scobitură semilunară (marea
cavitate sigmoidă), apofiza coronoidă în partea anterioară a cavității sigmoide și tuberozitatea
(olecranul) în partea posterioară a cavității sigmoide. La marginea externă a acestei cavități se
află o altă scobitură semilunară (mica cavitate sigmoidă) care ia parte la alcătuirea articulației
radio-cubitale superioare. - Extremitatea superioară a radiusului prezintă o scobitură (cupula
radială) care se adaptează pe condilul humeral. Capul radial, prin fața sa superioară, contribuie la
alcătuirea articulației cotului, iar prin fața sa laterală contribuie la alcătuirea articulației radio-
cubitale superioare. Cele două oase ale antebrațului se articulează între ele prin cele două
extremități ale lor, formând, astfel, două articulații radio-cubitale: superioară și inferioară. -
Articulația radio-cubitală superioară este o cilindroidă de tip trohoid, cu un grad de libertate.
Suprafețele articulare sunt reprezentate de mica cavitate sigmoidă a extremității superioare a
cubitusului, de incizura radială a cubitusului completată de ligamentul unelar și de capul radial.
Cele două suprafețe articulare sunt menținute în contact de ligamentul inelar și de ligamentul
pătrat. Sinoviala articulației este dependentă de sinoviala articulației humero-cubito-radiale. -
Articulația radio-cubitală inferioară este tot o trohoidă cu un grad de libertate. Suprafețele
articulare reprezentate de cavitatea sigmoidă a radiusului de pe extremitatea inferioară și
mediană și o suprafață convexă de pe partea mediană și inferioară a capului cubital. Ele sunt
acoperite de cartilaj hialin și unite prin intermediul unei capsule fibroase, un ligament
triunghiular și două ligamente radio-cubitale. Mușchii antebrațului sunt în număr de 20 și se
împart în trei grupe: Mușchii anteriori: - Rotundul pronator se inseră proximal pe fața anterioară
a epitrohleei și pe marginea internă a apofizei coronoide; în continuare se îndreaptă în jos și în
afară și se inseră distal pe fața externă a porțiunii mijlocii a radiusului. Este un mușchi pronator
și accesoriu un flexor al antebrațului pe braț. - Marele palmar se inseră proximal pe fața
anterioară a epitrohleei, se îndreaptă în jos și în afară și se inseră distal pe fața anterioară a bazei
celui de-al doilea metacarpian. - Micul palmar se inseră proximal pe fața anterioară a epitrohleei,
se îndreaptă în jos și puțin în afară și se inseră distal pe ligamentul inelar al carpului și
aponevroza palmară. Este flexor al mâinii pe antebraț. - Cubitalul anterior se inseră proximal pe
epitrohlee și pe marginea internă a olecranului și distal pe osul pisiform. Este flexor al mâinii pe
antebraț și un fixator al mâinii în prehensiune. - Flexorul comun superficial al degetelor se inseră
proximal pe epitrohlee, ligamentul lateral intern al articulației cotului, marginea internă a
apofizei coronoide și marginea anterioară a radiusului. Corpul lui ocupă toată lățimea
antebrațului. În treimea mijlocie a antebrațului se ramifică în 4 fascicule musculare care se
continuă fiecare cu câte un tendon. Cele 4 tendoane trec pe sub ligamentul inelar al carpului și se
îndreaptă către ultimele 4 degete pe care se inseră la nivelul bazelor falangelor doi. - Flexorul
comun profund al degetelor se inseră proximal pe treimea superioară a feței anterioare, pe
treimea superioară a marginii interne și a feței interne a cubitusului, pe ligamentul interosos
cubito-radial și pe fața anterioară a radiusului, sub tuberozitatea bicipitală, formează 4 tendoane
care alunecă pe sub ligamentul inelar al carpului și se îndreaptă spre ultimele 4 degete. Ele se
inseră distal pe baza celei de-a treia falange. Este flexor al falangei a treia pe a doua falangă și
accesoriu al falangei a doua pe prima, al degetelor pe mână și al mâinii pe antebraț. - Lungul
flexor propriu al policelui se inseră proximal pe cele 3 / 4 superioare ale feței anterioare a
radiusului și pe marginea externă a apofizei coronoide, apoi se îndreaptă vertical în jos, trece pe
sub ligamentul inelar anterior al carpului și se inseră distal pe baza ultimei falange a policelui. -
pătratul Pronator situat la partea inferioară a antebrațului, între marginea anterioară a cubitusului
și marginea și fața anterioară a radiusului. Mușchii posteriori: Extensorul comun al degetelor se
inseră proximal pe fața posterioară a epicondilului, formează 4 tendoane, care după ce trec pe
sub ligamentul inelar carpian posterior, se îndreaptă spre ultimele 4 degete. - Extensorul propriu
al degetului mic se inseră proximal pe fața posterioară a epicondilului și la nivelul degetului mic
se unește cu tendonul extensorului comun al acestuia. - Cubitalul posterior se inseră proximal pe
fața posterioară a epicondilului, pe fața și marginea posterioară a cubitusului și distal, se inseră
pe fața internă a bazei metacarpianului al cincilea. - Lungul abductor al policelui se inseră
proximal pe fețele posterioare ale cubitusului, radiusului și ligamentului interosos, trece pe sub
ligamentul inelar carpian posterior și se inseră distal pe fața externă a bazei primului
metacarpian. - Scurtul extensor al policelui se inseră proximal tot pe fețele posterioare ale
cubitusului, radiusului și ligamentului interosos. Trece pe sub ligamentul inelar carpian posterior
și se inseră distal pe fața posterioară a bazei celei de-a doua falangă a policelui. - Lungul
extensor al policelui se inseră proximal pe fața posterioară a cubitusului, coboară oblic în afară
spre gâtul mâinii, alunecă prin șanțul extern al feței posterioare a radiusului, delimitează
tabachera anatomică și trece pe fața posterioară a primului metacarpian și a falangei proximale a
policelui, pentru a se insera distal pe fața posterioară a bazei falangei distale a policelui. Este
extensor al policelui. - Extensorul propriu al indexului se inseră proximal pe fața posterioară a
cubitusului și a ligamentului interosos, trece pe sub ligamentul inelar carpian posterior și se
inseră distal pe tendonul extensorului comun pentru index. Este extensor al indexului. Mușchii
externi: - Brahio-radialul se inseră proximal pe marginea externăă a humerusului, iar distal, pe
apofiza stiloidă a radiusului. - Primul radial extern se inseră proximal pe marginea externă a
humerusului, sub lungul supinator, și distal se inseră pe fața posterioară a bazei celui de-al doilea
metacarpian. Este extensor și abductor al mâinii pe antebraț. - Al doilea radial extern se inseră
proximal pe epicondil și distal pe fața posterioară a bazei celui de al treilea metacarpian. -
Scurtul supinator se inseră proximal pe marginea externă a cubitusului, înconjoară treimea
superioară a radiusului și se inseră distal pe fața anterioară și externă a radiusului, deasupra
rotundului pronator. 5. Mâna propriu-zisă Prin gâtul mâinii înțelegem regiunea care face legătura
între antebraț și mână, care împreună formează un tot funcțional. Cele 27 de oase care alcătuiesc
scheletul gâtului mâinii și al mâinii sunt reprezentate de trei grupe : Oasele carpiene: (8 la
număr), dispuse pe două rânduri: - Rândul superior: scafoid, semilunar, piramidal, pisiform. -
Rândul inferior: trapez, trapezoid, osul mare, osul cu cârlig. Oasele metacarpiene (5 la număr)
sunt lungi, așezate cu extremitatea lor proximală (baza) spre rândul metacarpian, iar cu
extremitatea lor distală (cap) se continuă cu oasele degetelor. Se numerotează din afară înăuntru.
Oasele degetelor (falange) continuă direcția metacarpienelor. Degetul mare (policele) are doar
două falange, celelalte patru (indexul, mijlociul, inelarul și degetul mic) au câte trei falange.
Segmentele osoase se articulează între ele prin 30 de articulații. Acestea sunt: articulațiile
intercarpiene, radio-carpiană, medio-carpiană, carpo-metacarpiene, intermetacarpiene,
metacarpo-falangiene, interfalangiene. Toate articulațiile mâinii sunt întărite de către un manșon
capsular și de ligamente dispuse lateral, de o parte și de alta a capsulei. Degetele sunt segmente
de membru formate din piele și os cu articulații și curele de transmisie (tendoane) acționate de la
distanță, pe de o parte, de mușchii antebrațului și pe de altă parte, mușchii intrinseci ai mâinii.
Mușchii antebrațului (descriși anterior) reprezintă grupul mușchilor de forță ai mâinii. Ei
acționează asupra degetelor, dar și asupra articulației gâtului mâinii, contribuie la mișcările
mâinii, dar și la mișcarea și fixarea articulației gâtului mâinii în pozițiile cele mai convenabile
executării mișcărilor degetelor. Mușchii intrinseci ai mâinii (19 mușchi proprii) reprezintă grupul
mușchilor de finețe și precizie ai mâinii. Ei sunt: - Mușchii tenarieni se găsesc în regiunea tenară,
la partea supero-externă a palmei: - Scurtul abductor al policelui, - Scurtul flexor al policelui, -
Opozantul, - Adductorul policelui. - MuSchii hipotenarieni se găsesc în regiunea –hipotenară
aflată în partea internă a palmei: - Palmarul cutanat, - Adductorul degetului mic, - Scurtul flexor
al degetului mic, - Opozantul degetului mic. - Mușchii lojei mijlocii se găsesc între eminența
tenară și eminența hipotenară, ei sunt: - Mușchii lombricali (flexori ai primei falange și extensori
ai ultimelor două falange ale degetelor 2-5). - Mușchii interosoși (flexori ai primei falange și
extensori ai ultimelor două falange ca și lombricalii, dar în același timp, sunt și adductori și
abductori ai degetelor 2-5). b. Tehnica masajului în sindromul dureros umăr-mână (regiunea
centurii scapulare și membrul superior): Sub aspect funcțional centura și membrul propriu-zis
alcătuiesc o unitate "sine qua non"; în cadrul acestei unități centura scapulară are un rol
subordonat segmentului apendicular, căruia îi asigură de fapt legătura cu blocul toracic. Masajul
umărului: Pentru masajul umărului trebuie să se ia în considerare musculatură acestei regiuni,
care se împarte în trei grupuri: mușchiul supraspinos și subspinos, mușchiul deltoid, mușchiul
pectoral. Pentru ca articulația să fie ușor accesibilă masajului, bolnavul va sta pe un taburet liber
din toate părțile. Se începe cu masajul de introducere, apoi la fiecare mușchi în parte se
procedează după cum urmează: - Se face netezirea cu palma a mușchiului supraspinos, apoi a
celui subspinos (se poate aplica și tehnica pieptene). Frământatul se face cu două degete sau
rezemând mâna pe spina scapulei; se poate face și un fel de geluire cu rădăcina mâinii de jos în
sus. - La mușchii pectorali se face netezirea, fixând cu mâna umărul, apoi se aplică frământatul
cu două degete. La femei se va masa cu grijă regiunea mamară, care este foarte sensibilă. Aici se
poate face și geluire pe distanță scurtă. Fricțiunea se face sedativ, cu unul sau două degete. -
Urmează mușchiul deltoid. Se netezește în sus, cu o mână sau cu două mâini, apoi se aplică
petrisajul, mai mult sedativ făcută în sus. Se poate aplica și geluirea . Se trece apoi la fricțiune,
procedură foarte importantă pentru articulația umărului, care se începe cu partea anterioară a
capsulei articulare. Pentru a fi accesibilă, mâna bolnavului se plasează la spate până la limita
pragului dureros, în această poziție capul humeral proemină, putându-se acționa direct asupra
capsulei, aplicând fricțiunea orizontal, vertical și circular. După aceasta, bolnavul își așează
mâna pe umărul sănătos ajutat de maseur, punând astfel în evidență partea posterioară a capsulei
articulare, astfel încât se poate pătrunde cu degetul sub acromion. Pentru a fricționa partea
inferioară a capsulei articulare, bolnavul își va așeza mâna pe umărul maseurului, care plasează
ambele degete mari în axila bolnavului și cu celelalte degete cuprinde partea superioară a
umărului. Se trece apoi la fricțiunea bursei seroase a bicepsului. Bolnavul lasă să atârne mâna de-
a lungul corpului, se palpează șanțul mușchiului deltoid între cele două porțiuni ale deltoidului și
se fricționează, eventual combinat cu vibrația, șanțul bicipital. Masajul brațului: - Se începe
masajul cu grupul tricepsului, care suferă cel mai mult în urma traumatismului, reumatismului,
proceselor osoase sau în urma inactivității, devenind cel mai repede atrofie. Maseurul ține cu
mâna stângă antebrațul stâng al bolnavului în ușoară flexie, iar cu cealaltă mână cuprinde mai
întâi masa musculară a tricepsului și netezește cu degetul mare, alunecând pe șanțul bicipital
extern, apoi pe marginea posterioară a deltoidului, până la axilă, unde întâlnește celelalte patru
degete care alunecă de-a lungul șanțului bicipital intern. - Se trece apoi la netezirea bicepsului pe
partea stângă. Degetul mare va urma traiectul șanțului bicipital intern, celelalte degete traiectul
șanțului bicipital extern, prin alunecare îndreptându-se în sus, spre partea internă a umărului. Se
trece apoi cu policele pe marginea anterioară a deltoidului spre axilă, unde se aduc și celelalte
degete. - Urmează netezirea deltoidului, care este împărțit printr-un interstițiu ce traversează
mijlocul masei musculare, în două părți: partea externă și internă. Se va masa fiecare parte
separat. Partea internă se va netezi de la mijlocul brațului în sus, până la acromion, aplicând
degetul mare de la mâna dreaptă pe mijlocul mușchiului, iar celelalte degete pe partea lui
anterioară. Partea externă se va netezi cu mâna stângă, pornind de la treimea inferioară către
scapulă. Netezirea se poate combina, cu vibrația, în aceeași ordine, fiind mai puțin dureroasă și
cu rezultate dintre cele mai bune. Frământatul se începe la triceps, se continuă cu bicepsul, apoi
cu partea internă a deltoidului și la urmă cu partea externă a deltoidului, făcându-se cu degetul
mare și cu arătătorul sau cu palma. Aici se poate aplica mângăluirea, făcută cu două palme, de
sus în jos, de-a lungul mușchiului și geluirea, mai ales la persoanele obeze, executată cu trei
degete la partea anterioară, apoi la cea posterioară a brațului. Baterea se face cu dunga mâinii -
degetele fiind lăsate libere - cu palma mâinii sau cu dosul mâinii. Identic se execută la brațul
drept, cu prizele corespunzătoare. Masajul antebrațului: Elemente: - Venele superficiale (vena
cefalică, vena bazilică, vena intermediară a antebrațului), nervii superficiali (ramurile anterioare
din musculocutanat și din cutanatul medial al antebrațului). - Fascia antebrahială - este mai
groasă inferior, unde este întărită de fibre transversale care îi dau un caracter aponevrotic. -
Nervul median, mănunchiul vasculo-nervos radial, mănunchiul vasculo-nervos ulnar,
mănunchiul vasculo-nervos interosos anterior. Vasele sangvine sunt însoțite de vasele limfatice
profunde. Nervul median își are originea în rădăcinile C6-T1. Pe traseul antebraț-mână se
desprind ramuri motorii pentru: rotundul și pătratul pronator(pronația antebrațului); marele
palmar (flexia pumnului, la care participă însă și cubitalul anterior inervat de nervul cubital).
Nervul cubital dă ramuri pentru inervarea mușchilor antebrațului și mâinii, nu și pentru cei ai
brațului inervează. La executarea masajului antebrațului se va ține seama de cele două grupuri
musculare: grupul extensorilor și grupul flexorilor. - Se începe cu netezirea flexorilor. Degetul
mare va urma cursul șanțului dintre flexori și extensori, pe când celelalte degete cuprind
extensorul și pornind în aceeași direcție, se vor întâlni deasupra epicondilului intern. După
aceasta se face netezirea extensorilor. Maseurul schimbă poziția mâinilor, degetul mare va netezi
flexorii, iar celelalte patru degete vor netezi în același timp extensorii, unindu-se deasupra
epicondilului extern. - Frământatul începe cu grupul extensorilor de la extremitatea distală a
antebrațului până la articulația cotului, cuprinzând întregul grup muscular al extensorilor și al
părților laterale ale flexorilor între degetul mare și celelalte degete. La persoanele obeze,
frământatul se poate face și cu ambele mâini. Urmează frământatul grupului flexor, bolnavul
ținând brațul în abducție, cotul îndoit și antebrațul în supinație. Mișcările de stoarcere se vor face
în sus, alunecând spre epicondilul intern. - Fricțiunea nu se face, exceptând cazurile când sunt
cicatrice sau indurații de-a lungul tendoanelor. - Vibrație ușoară pe toată suprafața regiunii.
Masajul mâinii propriu-zise: Articulația gâtului mâinii este un segment scurt, de legătură între
antebraț și mână. Postero- medial proemină procesul stiloidian al ulnei.Limitele sunt: - Proximal
- planul transversal dus la 2 cm deasupra procesului stiloidian ulnar. - Distal - planul dus imediat
sub pisiform și sub tuberculul scafoidului. Regiunea anterioară a gâtului mâinii: Stratigrafia
regiunea cuprinde: - Pielea – subțire și aderentă de fascie, este vizibilă rețeaua venoasă
subcutanată prezintă trei pliuri transversale (ce se accentuează la flexia mâinii). - Planul
subcutanat - format din țesut conjunctiv dens, conține ca elemente epifasciale: o rețea venoasă
superficială, vase limfatice superficiale, ramurile palmare (cutanate) din nervul median, ramura
cutanată palmaraă din nervul ulnar. - Planul fascial - este reprezentat de continuarea fasciei
antebrahiale. În partea inferioară a regiunii, ea este dublată de o panglică fibroasă transversală
profundă - retinaculul flexorilor. Aderent de retinacul trece tendonul mușchiului palmar lung. În
partea ulnară trece mănunchiul vasculo-nervos ulnar. Regiunea posterioară a articulației
pumnului: Stratigrafic regiunea cuprinde: - Pielea - mai groasă, mai mobilă și cu pilozitate mai
accentuată ca cea anterioară - Planul subcutanat - alcătuit dintr-un țesut conjunctiv lax ce conține
și grăsime, prezintă: originea venelor cefalică și bazilică, vase limfatice superficiale, ramuri
nervoase din ramura superficială a radialului și ramura dorsală a nervului ulnar. - Planul fascial -
este întărit de fibre transversale, care formează retinaculul extensorilor. - Planul profund - este
tendinos. În ordine radio-ulnară întâlnim tendoanele. mâna propriu-zisă se subîmparte la rândul
ei într-o regiune palmară și una dorsală. Regiunea palmară a mâinii: Are o formă concavă, cu o
depresiune centrală delimitată între eminența tenară - în partea radială. cea hipotenară - în partea
ulnară, ambele date de masa musculaturii policelui, respectiv a degetului mic, iar distal de
bureletul digito-palmar. Stratigrafia cuprinde următoarele planuri: - Pielea - groasă, puțin mobilă,
lipsită complet de păr și glande sebacee, în schimb cu multe glande sudoripare. - Planul
subcutanat - prezintă fracturi fibroase, prin care pielea aderă de planul următor. La nivelul
eminenței hipotenare, planul conține mușchiul palmar scurt. Nervii acestui plan sunt reprezentați
de ramurile palmare ale medianului (ce inervează pielea eminenței tenare și a porțiunii mijlocii a
palmei) și de către nervul cutanat palmar (care inervează pielea eminenței hipotenare). - Planul
fascial - este reprezentat de fascia palmară superficială, care în porțiunea mijlocie alcătuiește
aponevroza palmară. - Planul profund subfascial - este alcătuit din două straturi, unul musculo-
tendinos și altul muscular interosos. Regiunea dorsală a mâinii (dorsum manus). - Pielea - foarte
subțire, mobilă, acoperită în mod variabil cu păr, se vede prin transparența ei rețeaua venoasă
superficială. - Planul subcutanat - este lax, aproape lipsit de grăsime, ceea ce permite difuzarea
exudatelor, edemațiindu-se considerabil în inflamația regiunii palmare și în tulburările
circulatorii cardio-renale. - Planul fascial - este reprezentat de fascia dorsală a mâinii, care se
continuă proximal cu retinaculul extensorilor. - Planul profund - cel tendinos, este alcătuit din
tendoanele întâlnite și la gâtul mâinii. Degetele mâinii : Ca și mâna propriu-zisă, degetele pot fi
frecvent sediul unor leziuni, care se pot complica cu supurații, dând naștere panarițiilor. Tendința
supurațiilor este de a difuza în profunzime amenințând periostul, osul și teaca sinovială; ele se
pot extinde proximal spre palmă, în special în cazul tenosinovitelor degetelor l și V, deoarece
tecile sinoviale ale tendoanelor acestor degete se continuă în regiunea palmară, până în canalul
carpian. Masajul articulațiilor degetelor mâinii și a articulației radio-carpiene: Mâna bolnavului
se așează pe genunchiul maseurului, care începe cu masajul de introducere. - Se netezește cu
palma în sus, de la vârful degetelor spre articulația cubitală, apoi fiecare deget în parte de la
vârful degetului, pe partea anterioară, posterioară și laterală, cu policele și indicele. - După
netezire, urmează frământatul, prinzând și comprimând între police și indice musculatura laterală
a falangelor, pe partea internă, apoi pe cea externă sau concomitent. Frământatul se poate face și
în sens vertical și înapoi, sub formă de mângăluire, cu două degete. - În continuare se
fricționează cu atenție toate articulațiile interfalangiene și metacarpo-falangiene, mai ales pe
partea posterioară și laterală, deoarece exsudatele intraarticulare proemină de obicei dorsal și
lateral. Masajul regiunii dorsale a mâinii se face astfel: - Mâna bolnavului se sprijină pe
genunchiul maseurului sau pe un support și se netezește cu mâna dreaptă în sus, de la articulația
metacarpo- falangiană spre fața dorsală a antebrațului, până la articulația cotului. - Frământatul
se face mai ales pe regiunea tenară și hipotenară sub formă de stoarcere, cu degetul mare și cu
indexul. - La musculatura degetului mare se aplică netezirea, apoi frământarea de compresiune,
urmate de frământarea cu două degete, vertical, pe musculatura policelui. - Se masează apoi
mușchii interosoși, care nu trebuie uitați, deoarece aici se instalează frecvent atrofii pronunțate.
Maseurul pătrunde cu pulpa degetelor în spațiile intermetacarpiene, apoi netezește și frământă cu
partea laterală a degetelor, sub formă de geluire, în ambele direcții. Masajul palmei nu are
aceeași importanță ca masajul regiunii dorsale. Totuși, această regiune poate fi grav atinsă prin
plăgi, accidente sau flegmoane. Din cauza aponevrozelor puternice ale palmei, masajul acestei
regiuni este mai dificil. De aceea, mâna se așează în flexie palmară și se netezește mai energic de
la rădăcina degetelor spre antebraț cu partea dorsală a degetelor al ll-lea și al V-lea complet
îndoite. Prin apăsări adânci și prin frământat lateral, se mobilizează tendoanele acestei regiuni.
Masajul articulației radio-carpiene se efectuează în modul următor: - Va începe cu masajul de
introducere, netezind în sus, spre articulația cotului. - Mâna se așează în flexie dorsală ca să se
poată pătrunde în articulație și se fac fricțiuni între apofiza stiloidă a radiusului și cubitusului. -
Se trece apoi la partea anterioară, flectând palmar complet mâna pentru a relaxa tendoanele în
vederea unei mai ușoare pătrunderi între ele. -De asemenea trebuie să se ia în considerare atât
partea internă, cât și cea externă a articulației. Eventual fricțiunea se va combina cu vibrația. -
Masajul se termină totdeauna cu netezirea, după care urmează toate mișcările posibile din
articulația degetelor și cea radio-carpiană. c. Efectele fiziologice ale masajului: Efectele
masajului sunt multiple și pot fi clasificate după mai multe criterii: 1. Efecte: - Directe asupra
țesuturilor (masajul somatic). - Indirecte-profunde asupra organelor interne (masaj profund). -
Reflexogene. 2. Efecte: - Stimulante, excitante. - Calmante, relaxante, liniștitoare. 3. Efecte: -
Parțiale (locale) - calmarea durerii, hiperemie locală, creșterea circulației locale, îndepărtarea
stazelor, accelerarea proceselor de resorbție. - Generale - stimularea funcțiilor aparatului
respirator și circulator, creșterea metabolismului, îmbunătățirea stării psihice și a somnului,
îndepărtarea oboselii. 4. Efecte: - Obiective, ce pot fi monitorizate de către medic prin metode
clinice și paraclinice. - Subiective, declarate de către bolnav. 5. Efecte asupra structurilor:
Asupra pielii: - Asuplizare, creșterea pragului sensibilității cutanate, influențarea substanței
fundamentale și a fibrelor elastice. - Facilitarea secreției glandelor sudoripare cu creșterea
secreției lor, favorizarea penetrației substanțelor grăsoase. - Vasodilatație activă cu creșterea
vitezei de circulație, ceea ce determină menținerea echilibrului dintre circulația profundă și
superficială, creșterea schimburilor nutritive. - Creșterea pragului de recepție al terminațiilor
nervoase cu analgezie. - Descuamarea pielii și creșterea celulelor tinere. - Prin mecanism reflex,
ce influențează circulația și metabolismul, contribuie la termoreglare. - Crește schimburile
respiratorii la nivelul pielii, ceea ce contribuie la menținerea igienei sale. Asupra țesutului
conjunctiv (țesutului celular subcutanat): - Reface elasticitatea și suplețea, ceea ce determină
favorizarea mișcărilor corpului, dezvoltarea tonusului și rezistenței elementelor cu rol de fixare și
protecție a organelor interne. - Favorizează schimburile nutritive prin creșterea aportului de
sânge, cu evacuarea mai eficientă a reziduurilor. - Contribuie la resorbția și scăderea depozitelor
de grăsime în cazul prezenței obezității. - Are influențe reflexe asupra: circulației sângelui și
limfei, schimburilor metabolice și excreției, funcțiilor hormonale și reacțiilor neuro- vegetative,
organelor profunde prin intermediul zonelor reflexe . Asupra elementelor aparatului locomotor:
a. Asupra mușchilor: - Crește performanța musculară prin creșterea conductibilității, a
excitabilități și contractibilității, prin creșterea elasticității mușchilor. - Accelerează refacerea
mușchiului obosit prin creșterea schimburilor vasculare cu aport de substanțe nutritive proaspete
și îndepărtarea reziduurilor. - Crește rezistența musculară la efort prin hiperemie și deschiderea
de capilare. - Crește viteza de refacere după traumatisme, atrofii. -Crește sau scade tonusul și
excitabilitatea, în funcție de tehnică. b. Asupra tendoanelor și tecilor tendinoase, fasciilor,
aponevrozelor: - Creșterea supleței și consistenței. - Activarea circulației locale. - Combaterea
stazei sanguine și limfatice. - Stimularea proprioceptorilor. Asupra circulației sângelui și limfei -
La nivelul circulației venoase – crește viteza de circulație și ușor presiunea venoasă și susține
valvulele venoase. - Circulația limfatică este augmentată de aproximativ 25 de ori. - La nivelul
circulației capilare există efecte pasive (indirecte) și active (directe) cu stimularea
vasomotricității (deschiderea capilarelor închise), prin mecanism mecanic, neural și prin
eliberarea de mediatori chimici. - Circulația arteriolară suferă un proces de adaptare secundar
modificărilor de la punctele anterioare, existând și un efect direct mecanic și ambele determină
creșterea fluxului sanguin. - Munca inimii este astfel ușurată existând un efect de "digitalizare". -
Valorile tensionale pot fi controlate în funcție de necesități (scad la masajul relaxant și cresc la
cel excitant). - Se constată și modificarea compoziției sanguine – crește numărul de hematii și
leucocite și cantitatea de hemoglobină. - Astfel se realizează mobilizarea masei sanguine,
activarea volumelor sanguine periferice stagnante, accelerarea circulației sanguine și
vasodilatație capilară, drenaj și resorbție cu ameliorarea secundară a troficității celulare. Asupra
sistemului nervos: - La nivel local se produce un reflex de axon cu vasodilatație secundară. -
Apar reflexe segmentare (prin interesarea segmentului medular și a arcurilor reflexe) la care se
asociază efectul reflex nesegmentar realizat prin acțiunea asupra zonelor Head (cutanate), Dicke
(țesut celular subcutanat), McKenzie (musculare) și astfel sunt influențate viscerele. - Prin
mecanism suprasegmentar de transmisie la nivel subcortical și cortical apar efecte sedativ-
relaxante și chiar hipnotice. Asupra țesutului și organelor profunde: - Prin masajul peretelui
abdominal apar efecte directe mecanice cu reglarea secreției, excreției și motilității viscerelor. -
Prin masaj reflex de toate tipurile apar în mod indirect aceleași efecte. Efecte locale: - Acţiune
sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular şi articular; - Acţiune hiperemiantă locală, de
îmbunătăţire a circulaţiei locale; - Înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea
proceselor de rezorbţie în regiunea masată; Efectele masajului generale: - Se stimulează în sens
reglator circulația, procesele endocrine, secrețiile endocrine, hematopoeza, procesele coagulării. -
Se intensifică schimburile nutritive cu creșterea temperaturii corpului. - Se produce relaxarea,
scăderea sensibilității, reducerea tonusului neuro-muscular sau dimpotrivă creșterea acestora cu
stimularea organismului, în funcție de tehnica folosită. 5. KINETOTERAPIE – TEHNICI DE
MOBILIZARE – PROGRAME DE EXERCIȚII RECUPERATORII În tratamentul sindromului
dureros umăr-mână kinetoterapia se face în faza cronică, în umărul blocat. Pentru ca mișcările să
se poată executa mai ușor se fac întotdeauna după o procedură caldă cum ar fi: împachetarea cu
parafină, băile de lumină parțiale,soluxul sau băile kinetoterapeutice. Mișcările pasive care au loc
în articulația umărului sunt: - Antepulsia. - Retropulsia. - Abducția. - Adducția. - Rotația internă.
- Rotația externă. - Circumducție. - Elongație. Mișcările active sunt executate de bolnav la
indicațiile asistentului și sunt aceleași. Mișcările active cu rezistență bolnavul executa mmișcarea
și maseorul opune rezistență astfel: - Pentru antepulsie maseorul opune rezistență pe partea
anterioară a brațului, ia cealaltă este pe umăr. - Pentru retropulsie maseorul opune rezistență pe
partea posterioară a brațului. - Pentru abducție maseorul opune rezistență pe partea externă a
brațului. - Pentru adducție maseorul opune rezistență pe partea internă a brațului. 1. Exerciții
pentru flexia umărului (antepulsie): - Din poziția șezând, umărul este împins înainte și mâna este
plasată în spatele umărului opus. - Din poziția pe genunchi se efectuează târârea cu brațele
înainte ca mișcarea brațelor din înotul “ Craul”. - Cu mâinile sprijinite pe perete, trunchiul cade
înainte prin flexie la nivelul gleznelor și împingând cu mâinile în perete să recâștige poziția
inițială. - Flotări cu brațele. - Din poziția șezând, sau cvadrupedă se ridică alternativ brațele în
sus. Din decubit dorsal, ridicarea brațului spre verticală pentru a trece o minge dintr-o mână în
alta. - Din decubit ventral pe bancă se apucă bine banca și se împinge cu capul înapoi de-a lungul
băncii. 2. Exerciții pentru extensia umărului (retropulsie): - Din decubit ventral se ridică capul și
umerii, iar brațele se duc înapoi. - Din ortostatism cu trunchiul aplecat și membrele inferioare
depărtate, brațele se duc înainte și înapoi alternativ. - Bolnavul așezat sub o bară pe care o ține cu
mâinile, flectează brațele pentru a trage toracele spre bară. 3. Exerciții pentru abducția umărului:
- Din ortostatism sau șezând se efectuează abducții repetate ale brațelor. - Așezat lateral față de
un perete, brațul se cațără treptat pe perete. - Din poziția șezând, brațele se ridică lateral și în sus
pentru a trece o minge dintr-o mână în alta. - Din ortostatism rotarea brațelor lateral și în sus. 4.
Exerciții pentru adducția umărului: în ortostatism mișcările de adducție sunt efectuate prin
gravitații și controlate de abductorii umărului. Deoarece toți adductorii lucrează în cursul altor
mișcări ale umărului, se face reeducarea lor separată: - Din decubit ventral se retropulsează
brațul și se duce mâna până la fesa opusă. - Din poziția șezând sau ortostatism plecând de la
poziția brațului în abducție se adduce brațul, în timp ce kinetoterapeutul opune rezistență. 5.
Exerciții pentru rotația externă: - Din poziția șezând cu cotul flectat, se fac mișcări largi cu
antebrațele în plan orizontal ”aplaudând”, cu accent pe întinderea palmelor. - Din poziția șezând
baterea palmelor deasupra capului. - Din ortostatism, un baston ținut cu ambele mâini este trecut
prin ridicarea brațelor și flexia cotului în spatele umerilor. - Cu mâinile la ceafă se trag coatele
înapoi. - Din poziția ghemuit, capul se găsește pe genunchi acoperit cu mâinile, apoi se ridică sus
capul și trunchiul, brațele rămânând fixate pe cap. 1. Exerciții pentru rotația internă: - Ducerea
brațelor la spate și înaintarea de-a lungul coloanei cu mâinile în sus. - Bolnavul ține la spate un
baston pe verticală: membrul superior care ține partea de jos a bastonului lucrează în rotație
internă (celălalt în rotație externă) și alternează brațele. 6. TERAPIA OCUPAȚIONALĂ
Aproape toate gesturile vieții zilnice și activitățile casnice, precum și numeroase profesii solicită
intens articulația scapulo-humerală în cadrul deplasării gestuale a membrului superior. Astfel
terapia ocupațională în care se pot efectua activități care solicită umerii sunt: depănatul, aplicarea
de tapet cu ruloul pe perete, scris și desenat pe tablă, lustruirea unei suprafețe plane și se
recomandă din poziția șezând cu cotul sprijinit pe masă, care preia o parte din greutatea brațului
ca și în alte activități cum ar fi ștergerea geamurilor, cusutul la mașină manuală, călcatul rufelor,
activități de grădinărit. Activități recomandate pentru mână în algoneurodistrofie: scris cu inele
corectoare, confecționarea mărgelelor din hârtie (prin rularea pe o andrea a unor hârtii
triunghiulare cu ambele mâini), rularea unei feșe sau a altor materiale în direcția radială,
confecționarea de flori, coșulețe și a altor obiecte prin înșirarea de mărgele pe sârmă. 7.
TRATAMENTUL BALNEOLOGIC (APE MINERALE, NĂMOLURI, STAȚIUNI BALNEO-
CLIMATERICE INDICATE) În sindromul dureros umăr-mână se beneficiază de tratament
balneo-fizical în stațiunile: - Băile Felix. - Eforie Nord. - Mangalia. - Techirghiol, unde asocierea
factorilor naturali apă minerală, nămolul terapeutic, sunt benefice împreună cu programele de
kinetoterapie adegvate. Deasemeni mai sunt stațiuni cu nămoluri și ape sărate la : - Amara. -
Slănic Prahova. - Vatra-Dornei. - Govora. - Giuagiu- băi. BIBLIOGRAFIE 1. Compendiu de
reumatologie – Eugen Popescu, Editura Medicală 2. Tratat de medicină internă – Radu Paun,
Editura Medicală 1999 3. Tratat de medicină internă – Leonoda Gherasim 1995 4. Principiile
medicini interne – Harrison, Editura Teora 2001 5. Tratat de neurologie – Constantin C. Arseni,
Editura Medicală 1979 6. Fiziokinetoterapie și recuperare medicală – Kiss Iaroslav, Editura
Medicală 2007 7. Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare – Sbenghe Tudor, Editura
Medicală 1987 8. Recuperarea medicală a sechelelor post traumatice ale membrelor - Sbenghe
Tudor, Editura Medicală 1981 9. Kineziologie, știința mișcării Sbenghe Tudor, Editura Medicală
2002 10. Balneofizioterapie - Dinculescu Traian, Editura Medicală 2005 11. Electroterapia -
Andrei Rădulescu, Editura Medicală 2005 12. Patologia aparatului locomotor, vol. I - Dinu M.
Antonescu, Editura Medicală 2005 13. Patologia aparatului locomotor, vol. II - Dinu M.
Antonescu, Editura Medicală 2005 14. Tehnica masajului terapeutic - Diaconu Anghel, Editura
Medicală 2008