NEOMODERNISMUL este un curent ideologic, literar definit de spiritul

creator postbelic, caracterizat prin respingerea formelor grave şi prin redarea

temelor grave într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura
neomodernistă este definită prin revenirea la lirismul poeziei moderniste din
perioada interbelică, intelectualism, cultivarea marilor teme existenţiale,
lirismul abstract, ambiguitatea limbajului şi un puternic metaforism şi imagism.

Poeţii neomoderni au debutat în jurul anului 1960 şi au intenţionat să

redea poeziei atributele firescului şi libertatea formelor de exprimare. Acest
demers a fost posibil în contextul în care, la începutul anilor’ 60, autorităţile
manifestă o oarecare toleranţă în privinţa formelor de expresie, fără a abandona
însă ideea abordării unor teme corespunzătoare ideologiei comuniste.

„Leoaică tânără, iubirea”, Nichita Stănescu

Poet în adevăratul sens al cuvântului, desprins dintr-o generaţie care, în

ultima jumătate de secol, va duce „lupta cu inerţia” unui limbaj poetic obosit şi
deturnat de la sensurile profunde ale lirismului, Nichita Stănescu îşi dobândeşte
astăzi, în ciuda unor tendinţe contestatare sau amnezice, o singularitate
incontestabilă. Încă de la debutul său, cu „Sensul iubirii” (1960), el va scrie
altfel decât până atunci în poezia românească şi, probabil, în literatura lumii.
Cuvintele devin „necuvinte”, spaţiul poetic are „noduri şi semne”, după o
geometrie insolită a sensurilor, poezia devine un fluid de dincolo de lucruri, ce
se roteşte de la sine, poetul fiind doar vocea, un medium, prin care poezia se
exprimă singură.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a

sentimentelor” (1964) şi aparţine neomodernismului prin ineditul abordării
temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, de insolitul
imaginilor artistice, de noutatea metaforelor şi de înnoirile prozodice. Poetul
surprinde iubirea ca sentiment, ca unic mod de existenţă, indiferent de forma ei:
stare extatică, modalitate de integrare în armoniile universale sau chiar cale spre
revelaţie.

1
 Viziunea despre lume este una inedită asupra sentimentului de iubire,
concretizat în imaginea leoaicei, plină de energii ascunse, de ameninţări teribile
la adresa poetului, aflat la vârsta tumultoasă a primelor iubiri. Situat în centrul
lumii sale, eul trăieşte plenar experienţa care vine din afara timpului, sub
semnul incertitudinilor. Tema este iubirea, care reprezintă o forţă creatoare ce
reordonează universul, tinzând spre perfecţiune şi care schimbă raportul eului
poetic cu lumea exterioară şi cu sine.

Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este cel
al leoaicei, simbol pentru această fascinaţie copleşitoare. Titlul, reluat în incipit,
este o metaforă, care sugerează imaginea iubirii văzute ca un animal de pradă
agresiv. Alcătuit dintr-o apoziţie dezvoltată, prin „Leoaică tânără, iubirea” se
defineşte sentimentul prin raportare la o „leoaică”, ilustrând forţa şi
senzualitatea. Poetul închină această creaţie iubirii- „o întâmplare a fiinţei mele”
(„Cântec”), dar şi factorului demiurgic, pentru că numai Dragostea şi Cuvântul
au stat la baza lumii.

Structural, textul poetic prezintă trei secvenţe lirice, care corespund

celor trei strofe: naşterea sentimentului de iubire, transformarea lumii ca efect al
întâlnirii eului cu iubirea şi conştientizarea transformărilor produse asupra
propriei fiinţe ca urmare a întâlnirii cu „leoaica- tânără”. În prima strofă, poetul
reconstituie o „poveste sentimentală”: iubirea îl „pândise”, îi stătuse în preajmă
multă vreme, iar acum îi prinsese, dur şi irevocabil, fiinţa, asemenea unei tinere
leoaice. Folosirea pronumelui personal la persoana I („mă”, „mi”, „m-”)
potenţează confesiunea lirică, în sensul că eul era conştient de eventualitatea
ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/ mai demult”, dar
nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta forţă devastatoare
(„mi-a sărit în faţă”, „colţii albi mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat […] de
faţă”). În strofa a doua se ilustrează o dublă transfigurare a fiinţei, invadată de
sentiment, şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a eului poetic. Lumea
se recreează, reiterând metaforic momentul genezei: „în jurul meu natura/ se
făcu un cerc, de-a dura/ când mai larg, când mai aproape/ ca o strângere de
ape”. Apare astfel motivul cercului ca imagine simbolică a perfecţiunii, dar şi a
eternei reversibilităţi. Metafora curcubeului „tăiat în două” conferă ambiguitate
prin pluritatea deschiderii sale: simbol biblic al armoniei şi al împăcării,
curcubeul tăiat este şi imaginea unităţii în multiplicitate. Ultima secvenţă
evidenţiază imaginea eului metamorfozat după trăirea iubirii, transformare ce
este ireversibilă: „dar mâna nu le mai ştie”. Sinele poetic îşi pierde concreţea şi

2
contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează, eul nu se
mai recunoaşte, simţindu-se confuz în faţa „atacului” surprinzător al unui
sentiment extrem de puternic. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul,
conferind energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme/ şi-ncă-o vreme…”. Se
evidenţiază motivul trecerii timpului, iar precizia temporală iniţială („azi”,
„deodată”) este înlocuită de abolirea timpului, în starea de graţie a iubirii.

Relaţia de simetrie se realizează prin cele două imagini ale iubirii-

leoaică, de la începutul şi sfârşitul textului poetic. Metaforele „leoaică tânără” şi
„leoaică arămie” se corelează cu cele două percepţii diferite ale eului asupra
lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.

În opinia mea, Poezia exprimă starea de graţie pe care o cunoaşte eul

liric, stare decurgând dintr-o ipostază solară a fiinţei aflate, prin iubire, în
armonie cu Universul. Îndrăgostitul uită de sine, îşi anulează identitatea,
rămânând „un deşert în strălucire”, iar iubirea reduce totul la mişcare spre înalt
şi lumină.

În concluzie, aşa cum spunea Aurel Martin, Nichita Stănescu „are

cultul mitologiilor şi vocaţia miturilor”, unul dintre acestea fiind şi cel al iubirii,
metaforizată într-o „întâmplare a fiinţei”, mereu reiterată în şiruri lungi de
generaţii. Poetul aspirant la Absolut, la cunoaşterea „ideii prime”, generatoare
de experienţe existenţiale, condamnat însă la „marea trecere”, încearcă să
elimine efemeritatea fiinţei, prin „resurecţia iubirii”, înţeleasă ca o
autodignosticare exactă a naturii umane.