REMEDIILE ANTIULCEROASE

CLASIFICAREA:

I. Inhibiotoarele secreţiei acidului clorhidric

1. M—colinoliticele (parasimpatoliticele):
— neselective — atropina, platifilina, metacina, oxifenciclimina, propantelina,
oxifenoniul;
— selective — pirenzepina (gastrozepina, pirefar etc.);
2. Blocantele H2 — histaminergice — I generaţie — cimetidina (tagamet, histodil
etc.) — II generaţie — ranitidina (ranisan, zantak, aciloc etc.);
— III generaţie—famotidina (ulfamid, ulceran, licedil etc.);
roxatidina (roxane, roxit etc.) nizatidina (axid, gastrax, nizax etc.);
3. Antigastrinicele — proglumida (milid etc.);
4. Inhibitorii pompei protonice (H+K+ATP-azei) — omeprazolul (gastroloc,
omeprol, omez, losek, moprol etc.);
5. Inhibitorii carboanhidrazei — acetazolamida (diacarb, fonurit);
6. Analogii prostaglandinelor (E1, E2, I) — misoprostolul (citotec etc.) —
enprostilul, arboprostilul, rioprostilul;
7.Analogii somatostatinei—octreotidul (sandostatina etc.).
II. Preparatele ce neutralizează acidul clorhidric — anitiacidele:
1. Compuşii de aluminiu — hidroxidul de aluminiu, carbonatul bazic de aluminiu,
trisilicatul de aluminiu, fosfatul de aluminiu;
2. Compuşii de magneziu — hidroxidul de magneziu, oxidul de magneziu,
carbonatul de magneziu, trisilicatul de magneziu;
3. Carbonatul de calciu;
4. Bicarbonatul de sodiu;
5. Antiacidele combinate — magaldratul, maaloxul, gelusilul, gelusil-lac, almagelul,
almagelul A, coalgelul, fosfalugelul, gestidul etc.
III. Preparatele gastro- şi citoprotectoare
l. Preparatele ce conţin aluminiu—maaloxul, fosfalugelul, almagelul, gelusilul,
sucralfatul (venter, asucral etc.);
2. Preparatele ce conţin bismut — de-nolul, tribimolul;
3. Analogii prostaglandinelor — misoprostolul, enprostilul;
4. Preparatele cu acţiune mineralocorticoidă — carbenoxolona, DOXA;
5. Citoprotectoarele — anabolizantele nesteroidiene şi steroidiene, vitaminele U, E.
A, oleul de cătină, solcoserilul, dalargina, glunatul, sulpiridul, etadenul etc.
Acţiunea antiulceroaselor este îndreptată în trei direcţii principale:
1. Micşorarea acţiunii factorului acidopeptic agresiv.
2. Accentuarea acţiunii factorilor protectivi (creşterea secreţiei mucusului şi
glicoproteinelor, stimularea sintezei prostaglandinelor şi bicarbonaţilor, accentuarea
circulaţiei în mucoasă şi preântâmpinarea vasoconstricţiei).
3.Influenţa asupra Helicobacter pylori.
Analizând remediile antiulceroase din acest punct de vedere putem constata că
majoritatea antiacidelor reduc activitatea factorilor de agresie şi amplifică rolul factorilor
de protecţie, neinfluenţând practic infecţia. O acţiune asemănătoare o are sucralfatul care
spre deosebire de antiacide nu influenţează aciditatea sucului gastric. În acelaşi timp
preparatele bismutului cresc rolul factorilor de protecţie şi oprimă infecţia cu H.pylori.
Analogii prostaglandinelor preponderent majorează beneficiul mecanismelor de protecţie
cu o reducere slabă a acidităţii. Totodată antisecretoriile combat acţiunea factorului de
agresie şi în primul rând al acidului clorhidric.

ANTIACIDELE
Antiacidele sunt baze slabe capabile să neutralizeze acidul clorhidric. Anionii de
bază sunt: bicarbonatul, carbonatul, fosfatul, trisilicatul, hidroxidul. Cationii: sodiul,
calciul, magneziul şi aluminiul deasemenea influenţează proprietăţile farmacoterapeutice.
Antiacidele se pot subdiviza după:
A. gradul de absorbţie:
1. Absorbante (sistemice) — bicarbonatul de sodiu.
2. Predominant neabsorbante (nesistemice) — compuşii de Mg şi Ca.
3. Neabsorbante (nesistemice) — compuşii de Al.
B. după solubilitate în apă şi acidul clorhidric:
I. Alcalinizante—bicarbonatul de Na — solubil în apă şi acid.
Administrate în doze mai mari decât cele necesare pentru neutralizarea acidului
clorhidric produc o alcalinizare a mediului cu o stimulare secundară a secreţiei sucului şi
acţiunea negativă directă asupra mucoasei lezate.
2. Neutralizante — compuşii de Mg şi Al, parţial Ca (în afară de silicatul de Al şi
Mg) — insolubili în apă dar solubili în acid. Administrate în exces nu pot realiza decât un
pH neutru al sucului gastric. Surplusul formează o suspensie care are efect protector
mecanic asupra mucoasei gastrice.
3. Adsorbante—silicatul de Al şi Mg, sărurilede de bismut. Practic nu au efect
antiacid, acţionând ca nişte «pansamente» pe suprafaţa mucoasei gastrice.
Antiacidele se administrează de obicei asociate între ele sub formă de comprimate
(orale sau pentru supt), granulate, pulbere sau suspensii lichide. Disponibilitatea pentru
acţiune este mai mare pentru formele lichide. Majoritatea preparatelor combinate conţin
hidroxid sau trisilicat de aluminiu, hidroxid, oxid sau trisilicat de magneziu, carbonat de
calciu. În plus diferite antiacide mai pot conţine:
l. beladonă sau alte anticolinergice — inhibă activitatea secretorie a celulelor
parietale şi întârzie golirea stomacului, prelungind efectul antiacid;
2. acid alginic — realizează o spumă ce menţine antiacidul în partea superioară a
conţinutului gastric şi-l poartă către esofag, fiind avantajos în esofagita de reflux;
3. dimeticonă (simeticonă) — derivat siliconic care scade tensiunea superficială şi
are proprietăţi antispumante cu consecinţe antiflatulente;
4. sorbitol—posedă efect laxativ şi coleretic;
5. anestezină—efect anestezic local;
6. pectină — întârzie evacuarea stomacului şi prelungeşte efectul antiacidelor.
Dozarea antiacidelor depinde de scopul propus şi situaţia clinică. Acţiunea lor este
optimală dacă se administreăză cu l—2 ore după masă, iar eficacitateă este într-o mare
măsură dependentă de viteza cu care se elimină din stomac. În acest caz chiar doze duble
nu măresc durata de acţiune a antiacidului, căre se supune variaţiilor individuale şi se
cuprind între 30—60 min pentru stomac şi 40—150 min pentru duoden. Durata acţiunii
se măreşte pe fondul M-colinoliticelor şi blocantelor H2-histaminice, precum şi după
mese (pănă la 4 ore dacă se administrează peste l şi 3 ore după masă).
 Efectul analgezic al antiacidelor contemporane creşte odată cu majorarea dozei în 24
ore pănă la 400 mEq/zi. Dozele mici cu capacităte de neutralizare pănă la 120 mEq/zi nu
asigură cuparea durerii şi pot fi recomandate bolnavilor fără sau cu dureri slabe sau în
asociere cu alte antiulceroase. Dozele cu capacitatea de neutralizare între 200 şi 400
mEq/zi cresc procentul de cicatrizare şi cupare a durerii, mai ales 400 mEq/zi. Dozele
mai mari sunt limitate din cauza reacţiilor adverse, în primul rând al diareei. Ele totodată
nu cresc procentul ulcerelor cicatrizate şi nu cupează mai efectiv durerea. Un şir de stări
patologice necesită doze mai mari de 400 mEq/zi: profilaxia ulcerelor stresante; ulcer
duodenal cu sindrom algic la pacienţii ce nu suportă M-colinolitice; ulcer gastric şi
duodenal cu secreţie marcată ce se manifesta prin constipaţie stabilă. Utilizarea
cantităţilor de antiacid cu capacitatea peste 600 mEq/zi poate duce la micşorarea
eficacităţii preparatului.
Se consideră că doza «raţională» este acea cantitate de antiacid capabilă să
neutralizeze 50 mEq (mmol H).
Capacitatea de neutralzare a antiacidelor depinde de raportul dintre cantitatea de
alumimu şi magneziu (pentru preparatele combinate). De exmplu, pentru gelusil, gelusil
lak este de 0,5; maalox suspensie — 0,9; comprimate — l; coalgel 60—2,2; almagel—3;
maalox 70—l,7; gestid—4.
Administrarea de antiacide se face ţinând cont de influenţa alimentelor asupra
secreţiei şi motilităţii gastrice. O schemă raţională de tratament ar recomanda:
l) o primă doză la o oră după ingestia alimentelor când efectul de tamponare al
acestora diminuează şi secreţia de acid este maximă;
2) a doua doză după 2 ore de la prima priză de antiacide sau 3ore după masă pentru a
restitui echivalentul antiacid, redus datorită evacuării stomacului;
3) urmează ca după o oră de la a doua priză de antiacid sau 4 ore după masă să se
reia un nou ciclu masă antiacide;
4) o ultimă doză se administrează seara înainte de culcare;
5) dimineaţa îndată după somn înaintea micului dejun se poate administra o doză
pentru protecţia mucoasei de acidul secretat în timpul nopţii.
În afară de această schemă e necesar de respectat unele recomandaţii suplimentare
care vor contribui la creşterea eficacităţii antiacidelor, şi anume:
l) după administrarea antiacidului se recomandă de culcat şi fiecare l—2 minute de
căteva ori de întors de pe o parte pe alta;
2) timp de 30 minute după ingerarea antiacidului nu se foloseşte lichid, iar pe
parcurs a 60 minute hrană;
3) acţiunea antiacidului se măreşte pe fondul M-colinoliticelor şi blocantelor H2-
histaminergice. În caz de asociere cu ele se recomandă ca antisecretoriile să fie utilizate
cu 2 ore înainte sau 2 ore după antiacide.
Antiacidele sunt larg folosite în tratamentul ulcerului. Ele nu se administrează
obişnuit ca medicaţie unică, deoarece dozele mari, necesare pentru eficacitate sunt
neplăcute şi voluminoase. Se pot asocia, unui medicament antisecretor mai ales în prima
săptămănă de tratament al ulcerului activ, realizând, în doze relativ mici, liniştirea durerii
şi uşurarea simptomatică. Tratamentul de lungă durată nu totdeauna este avantajos.
PARASIMPATOLITICELE CA ANTIULCEROASE
Acţiunea antisecretorie se datoreşte blocadei M-colinoreceptorilor şi înlăturării
influentelor vagale de ordin metabolic — stimularea sistemului mesager fosfolipază
C/fosfatidilinozitol Ca; inhibarea sistemului adenilat ciclază/AMPc; activarea canalelor
potasiului. Efectul selectiv al pirenzepinei se datoreşte blocadei M1-colinoreceptorilor,
situaţi la nivelul celulelor ganglionare din plexul intramural gastric şi în terminaţiunile
nervoase colinergice presinaptice. Fiziologic în aceste formaţiuni are loc eliberarea
mediatorilor cu creşterea secreţiei de acid clorhidric de celulele parietale. Posibil că în
realizarea selectivităţii are importanţă şi capacitatea pirenzepinei de a crea concentraţii
superioare la nivelul celulelor parietale. Dacă acţiunea blocantă a atropinei asupra
receptorilor M1, M2, M3 o luăm ca l, atunci la pirenzepină reprezintă respectiv 10; 50 şi
200.
M-colinoliticele inhibă secreţia bazală de suc gastric cu 40—50% prin reducerea
preponderentă a volumului, concentraţia acidului clorhidric fiind puţin influenţată. Este
deasemenea diminuată secreţia în faza cefalică. Reduc secreţia de pepsină. Totodată se
micşorează cantitatea de mucus şi bicarbonat ce este un dezavantaj al preparatelor. M-
colinoblocantele scad tonusul şi activitatea motorie a tubului digestiv. În acelaşi timp are
loc relaxarea sfincterului inferior al esofagului ce poate fi dăunător în esofagita de reflux.
Se constată deasemenea constricţia sfincterului pilorusului cu întârzierea golirii
stomacului, efectul poate fi util în ulcerul duodenal şi prelungirea acţiunii antiacidelor.
Însă acesta poate fi dezavantajos în ulcerul gastric (măreşte timpul de contact al leziunii
cu sucul gatric), precum şi în condiţii de stază gastrică şi obstrucţie pilorică.
M-colinoliticele grăbea vindecarea ulcerului gastric şi duodenal, micşorând
frecventa recidivelor. Sunt de ales în ulcerele cu dureri nocturne, posibil şi prin efectul
spasmolitic. Este avantajoasă asocierea cu antiacide şi H2histaminoblocante. Durata
efectului antisecretor la atropină este de 3—5 ore, propantelină (neopepulsan) — 6 ore,
iar prenzepină — 12 ore.
Parasimpatoliticele neselective blochează toţi receptorii colinergici M1, M2, M3 (şi
posibil M4, M5) provocând un şir de efecte farmacologice sistemice deseori nedorite ca:
uscăciunea în gură (M3), tahicardie (M2), dereglări ale acomodaţiei si fotofobie (M3).
Inhibarea secreţiei în acelaşi timp survine la doze mari din cauza sensibilităţii reduse a
celulelor parietale. Pirenzepina ca M1colinoblocant are o activitate antisecretorie marcată
fără efecte sistemice pronunţate.
IHIBITORII POMPEI PROTONICE
Omeprazolul inhibă H+K+ATP-aza care funcţionează ca un sistem transportor.
Preparatul în mediul acid al canaliculelor secretorii din componenţa celulelor parietale
este protonat într-o sulfenamidă, care este forma biologic activă. Sulfenamida se leagă
covalent cu grupele SH ale resturilor de cisteină de pe suprafaţa celulară a H+K+ATP-
azei, care îndeplineşte atât funcţia de sistem transportor, cât şi de enzimă. Pompa de
hidrogen este inhibată ireversibil. Pentru ca ea să-şi reea activitatea este nevoie de a
sintetiza o nouă proteină enzimatică cu o perioadă de înjumătăţire de 18 ore. Prin aceasta
se explică efectul durabil al omeprazolului, când activitatea secretorie a celulelor
parietale este inhibată pentru mai mult de 24 ore. Efectul antisecretor este mai intens ca al
blocantelor H2-histaminergice. Secreţia de pepsină este redusă puţin. Timpul de golire a
stomacului şi presiunile esofagiene nu sunt influenţate.
Omeprazolul este îndeosebi eficace în afecţiunile cauzate de agresiunea factorului
acidopeptic. Efectul curativ în ulcerul duodenal e mai mare ca al H2histaminoblocantelor.
Vindecarea ulcerelor rezistente la antihistaminice se realizează în 96%. La tratamentul
ulcerului gastric se realizează rezultate bune fără avantaje faţă de H2litice, manifestănd o
eficacitate mai mare în caz de rezistenţă la aceştea. În esofagita de reflux efectul este
superior antihistaminicelor. Omeprazolul se consideră ca medicament de prima elecţie în
sindromul Zollinger—Ellisson în care realizează efecte mai superioare
H2histaminoblocantelor şi chiar poate rezolva cazurile refractare.
Omeprazolul se foloseşte sub formă de comprimate enterosolubile deoarece se
inactivează sub influenţa acidului clorhidric din stomac cu reducerea absorbţiei.
Biodisponibilitatea constituie aproximativ 50% care poate creşte la 70% la utilizarea
repetată din cauza micşorării acidităţii sucului gastric. Se cuplează cu proteinele 95%.
Timpul de înjumătăţire constituie 60 minute. Epurarea are loc prin metabolizare. 80% din
metaboliţi se elimină prin urină, restul prin bilă.
Omeprazolul este bine suportat. Poate provoca greaţă, flatulenţă, constipaţie, erupţii
cutanate. O problemă particulară este legată de stimularea secreţiei de gastrină. Ca
urmare a inhibării marcate a secreţiei de acid clorhidric creşte simţitor (2—4 sau chiar 10
ori) eliberarea de gastrină. Ultima rămâne în limitele patologiei doar în sindromul
Zollinger—Ellisson. Nivelul gastrinei revine la cifrele fiziologice peste 2—4 săptămâni
după suspendarea omeprazolului. Hipergastrinemia poate determina hiperplazia celulelor
enterocromafine, rareori tumori carcinoide, riscul este mai mare la tineri. Inhibarea
secreţiei gastrice duce la creşterea nivelului de nitrozamine în stomac, ce teoretic poate
favoriza dezvoltarea cancerului. Hiposecreţia gastrică deasemenea poate duce la creşterea
numărului bacteriilor în stomac cu dezvoltarea ulterioară a infecţiilor intestinale. Aceste
manifestări pot fi valabile şi pentru H 2histaminolitice. Certitudinea clinică a acestor
fenomene nu a fost stabilită. Dar trebuie să fie bine argumentată utilizarea pe un timp mai
mult de 8 săptămâni a acestor preparate.
Omeprazolul inhibă sistemul citocromului P-450 din ficat cu o diminuare a
inactivării unor medicamente. Înteracţiuni medicamentoase de această geneză sa constatat
cu fenitoina şi varfarina.
BLOCANTELE H2HISTAMINERGICE CA ANTIULCEROASE
Histamina este un stimulator foarte activ al secreţiei acidului clorhidric prin
excitarea H2 — receptorilor situaţi la polul circulator al celulelor parietale. Aceştea din
urmă sunt cuplaţi prin intermediul proteinei Gs cu sistemul mesager secundar adenilat
cilază/AMPc la activarea căruia are loc creşterea de AMPc şi stimularea secreţiei
gastrice. H2histaminoliticele manifestă un antagonism competitiv cu histamina faţă de
receptorii respectivi cu împiedicarea activării sistemului adenilat ciclază/AMPc şi
diminuarea secreţiei. Preparatele respective într-o măsură oarecare înlătură parţial şi
efectele excitosecretorii induse de sistemul colinergic şi gastrină, deoarece histamina
implică în condiţii fiziologice şi aceste mecanisme în secreţia acidului clorhidric.
Blocantele H2histaminergice manifestă proprietăţi inhibitoare marcate faţă de
secreţia gastrică, diminuând volumul sucului, secreţia de acid şi pepsină. Efectul se
răsfrânge atât asupra secreţiei bazale, cât şi celei stimulate prin histamină, pentagastrină,
insulină, carbocolină şi cafeină. Administrate la bolnavii cu ulcer activ provoacă o
uşurare simptomatică, înlăturând durerea în prima săptămână de tratament, precum şi
micşorează necesitatea în antiacide şi grăbeşte vindecarea ulcerelor.
 Indicaţiile blocante H2histaminergice sunt variate şi depind de localizărea şi evoluţia
maladiei. Tratamentul ulcerului activ duodenal necesită o cură de 4 săptămâni,
continuând încă 2 săptămâni dacă eficacitatea nu a fost deplină, iar în ulcerul gastric
durata este de 6-8 săptămâni. În aceste cazuri cimetidina se poate indica 800 mg,
ranitidina 300 mg şi famotidina 40 mg seara la culcare. Pentru prevenirea recidivelor
ulcerului duodenal se utilizează 400 mg cimetidină, 150 mg ranitidină şi 20 mg
famotidină în zi seara la culcare. Hemoragiile în caz de ulcer gastric necisită doze mai
mari de H2-blocante. Sindromul Zollinger-Ellisson reprezintă o altă indicaţie pentru acest
grup de medicamente. Aproximativ 15-20 % din bolnavi pot fi rezistenţi la tratament cu
blocante H2-histaminergice. Eficacitatea terapeutică creşte odată cu majorarea dozei,
precum şi de la preparatele generaţiei I la a II şi a III.
H2-histaminoblocantele de cele 3 generaţii se deosebesc nu numai prin eficacitate
dar şi prin frecvenţa reacţiilor adverse posibile. Acestea sunt mai numeroase şi mai
pronunşate la I generaţie. Cel mai des cimetidina poate provoca diaree, greaţă, vomă,
ameţeli, cefalee, constipaţie, uscăciunea gurii şi dureri musculare. Rar la tratament
îndelungat apare ginecomastie şi galactoree, iar la doze mari oligospermie şi impotenţă,
care poartă un caracter reversibil şi sunt cauzate de blocarea receptorilor pentru
androgeni. Simptomele din partea sistemului nervos central ca: somnolenţă, letargie,
iritabilitate, stare de agitaţie, confuzie, dizartrie, halucinaţii, convulsii se produc la
bolnavii bătrâni, renali şi hepatici. La administrare i.v. rapidă se pot provoca aritmii şi
hipotensiune. Cimetidina poate favoriza apariţia sau dezvoltarea cancerului gastric fie
prin inhibarea marcată a secreţiei acidului clorhidric sau prin formarea de nitrozo-
cimetidină. Deacea cimetidina şi alte H2-blocante trebuie prescrise numai dacă ulcerul
este diagnosticat prin radiografie sau endoscopie. Pe parcursul tratamentului trebuie
folosite doze care micşorează dar nu oprimă secreţia gastrică. Ranitidina este mai bine
suportată ca cimetidina. Reacţiile adverse sunt asemănătoare dar ea nu provoacă:
ginecomastie sau alte efecte endocrine; confuziile şi discraziile sanguine sunt mai rare;
dozele obişnuite nu inhibă enzimele oxidante microzomiale şi respectiv nu există riscul
toxicităţii altor medicamente utilizate concomitent. La famotidină nu au fost semnalate:
stări confuzionale, ginecomastie sau alte reacţii de tip anti-androgen; discrazii sanguine,
nu inhibă enzimele oxidative microzomale. Cimetidina exercită un efect inhibitor asupra
oxidării microzomială a unor medicamente: varfarinei şi altor anticoagulante indirecte,
teofilinei, fenitoinei, lidocainei, propranolonului, metoprololului, blocantelor canalelor
calciului, benzodiazepinelor, carbamazepinei, antedepresivelor triciclice, antidiabeticelor
sulfamidice şi metronidazolului. Acest efect poate duce la creşterea concentraţiei
preparatelor şi risc de reacţii toxice. Antiacidele micşorează biodisponibilitatea
preparatelor, deacea ele se indică la o oră diferenţă.
SĂRURILE DE BISMUT
DE-NOLUL (subcitratul de bismut coloidal, dicitratobismutal tripotasic) un
antiulceros lipsit de toxicitate sistemică, solubil în mediul alcalin (pH>10). Preparatul în
contact cu acidul clorhidric din sucul gastric la pH între 2,5—3,5 formează oxiclorura de
bismut insolubilă. Efectul este atribuit formării unei pături protectoare pe leziunea
ulceroasă datorită afinităţii pentru rezidurile proteice de la suprafaţa eroziunii de care
aderă, formând un depozit cristalin. De-nolul creşte secreţia de mucus şi formează un
complex stabil cu proteinele mucinei, mărind funcţia protectoare a mucusului. Sa stabilit
deasemenea capacitatea preparatului de a inhiba pepsina şi de a creşte formarea de
prostaglandine E. De-nolul manifestă proprietăţi antimicrobiene faţă de H.pylori, germen
gram negativ care întreţine inflamaţia locală cronică. Pe lângă acţiunea bactericidă faţă de
H.pylori se produce inhibiţia unei proteaze secretate de germen, care are proprietăţi
mucolitice, afectând capacitatea protectoare a mucusului.
Eficacitatea în tratamentul ulcerului duodenal şi gastric este asemănătoare
cimetidinei şi ranitidinei. Preparatul este bine suportat, dar uneori produce greaţă, vomă,
înnegrirea scaunului datorită interacţiunii cu hidrogenul sulfurat din intestin şi formarea
sulfurilor de bismut. Este contraindicat în insuficienţa renaţă şi sarcină.
Sucralfatul reprezintă o moleculă complexă dintr-o zaharoză sulfatată conjugată cu
hidrohidul de aluminiu. Este practic insolubil, formând o stare de gel. În prezenţa acidului
clorhidric eliberează aluminiu şi se încarcă puternic negativ, ceea ce determină legarea de
substanţele posesooare de sarcini pozitive – proteine şo peptide, glicoproteine şi
glicopeptide, medicamente şi metale. Legarea cu mucinele din componenţa mucusului
este urmată de formarea unui gel complex, având proprietăţi protectoare prin acţiune
mecanică, adsorbantă, de tampon şi prin schimb de ioni.
Mecanismul acţiunii preparatului este atribuit:
A) acţiunii antipeptice prin absorbţia moleculilor de pepsină şi legarea proteinelor
care ulterior împiedică formarea complexului pepsinei cu substratul proteic;
B) creşterii secreţiei de mucus şi modificării compoziţiei sale ce duce la mărirea
vâscozităţii, rezistenţei mucusului la proteoliză, precum şi protecţiei mecanice şi
chimice a mucoasei;
C) stimulării formării şi secreţiei de prostaglandine de către mucoasa gastrică
urmată de majorarea secreţiei de mucus şi bicarbonat, îmbunătăţirea circulaţiei în
mucoasa gastrică, ameliorarea troficii şi faforizarea proceselor reparative.
Preparatul este bine suportat. Cel mai frecvent apare constipaţia, mai rar —
uscăciunea în gură, greaţă, vomă, cefalee, urticarie şi alte erupţii cutanate. Au fost
semnalate cazuri de intoxicaţii cu aluminiu în tratament îndelungat mai ales dacă persistă
insuficienţă renală, risc de hipofosfatemie.
La administrarea asociată cu ciprofloxacina, norfloxacina, tetraciclina, teofilina,
aminofilina, digoxina, amitriptilina va micşora biodisponibilitatea acestora. Nu se
recomandă utilizarea concomitentă cu fluorchinolonele. Interacţiunea cu antiacidele nu a
fost relevată clinic, necătând că în condiţii experimentale antiacidele reduceau capacitatea
de aderare la leziunea ulceroasă dacă sucralfatul se administra cu 15 minute înaintea
antiacidelor.
 ANALOGII PROSTAGLANDINELOR
Cel mai bine studiate sunt misoprostolul şi enprostilul.
Misoprostolul — reprezintă un analog sintetic al prostaglandinei E 1. Inhibă secreţia
bazală şi îndeosebi cea stimulată prin alimente, pentagastrină. Efectul durează 2—3 ore.
Efectul antisecretor se datoreşte influenţei asupra unor receptori specifici de pe
membrana celulelor parietale urmată de micşorarea activităţii adenilat ciclazei şi
respectiv al AMPc şi a secreţiei de hidrogen.
Preparatul posedă şi un efect gastro- şi citoprotector ce se realizează prin creşterea
secreţiei de bicarbonat şi mucus, intensificarea proprietăţilor protectoare ale mucusului,
ameliorarea circulaţiei locale şi favorizarea proceselor de reparare a mucoasei. La bolnavi
este evidentă capacitatea de protejare a mucoasei faţă de acţiunea agresivă a acidului
acetilsalicilic, manifestată prin reducerea pierderilor de sânge, produse de acesta.
Reacţiile adverse cele mai frecvente sunt diareea, de regulă trecătoare, ce se
atenuează pe parcursul tratamentului. Rareori survin greţuri, dureri abdominale,
meteorism, cefalee, ameţeli, reacţii alergice (erupţii cutanate, prurit, edemul Quincke),
metroragii.
Misoprostolul este contraindicat în dereglări grave ale funcţiei hepatice, graviditate,
lactaţie, maladii inflamatorii intestinale, sensibilitatea la prostaglandine. La femei în
perioada genitală se recornandă contraceptive. Sunt necesare precauţii la pacienţii cu
hipotensiune, afecţiuni ale vaselor coronariene şi cerebrale (prostaglandinele E1 au efect
hipotensiv).
Enprostilul (gardrine) — analog de sinteză al PGE2. Are proprietăţi asemănătoare
misoprostolului. Durata efectului antisecretor constituie 11 ore. Se indică în tratamentul
ulcerului activ 0,035 mg 2 ori/zi oral. Poate provoca diaree trecătoare. Nu este
avantajoasă asocierea cu cimetidina, deoarece îi micşorează concentraţia plasmatică. Este
contraindicat în timpul gravidităţii, la pacienţii cu insuficienfă renală şi hepatică.

ANALOGII SOMATOSTATINEI
Octreotidul (sandostatina) — o octapeptidă de sinteză, analog al somatostatinei —
hormon secretat de hipotalamus si de celulele D ale pancreasului.
Preparatul inhibă secreţia peptidelor sistemului endocrin gastroenteropancreatic ca
serotonină, peptida intestinală vasoactivă (VIP), gastrină, glucagon, insulină. De rând cu
inhibiţia secreţiei de gastrină octreotidul acţionează asupra unor receptori specifici de pe
membrana celulelor parietale, cuplaţi prin mecanism negativ cu sistemul adenilat
ciclază/AMPc. Ca rezultat are loc diminuarea activităţii secretorii a celulelor parietale şi
acidităţii gastrice.
Octreotidul inhibă secreţia de hormon de creştere şi de hormon eliberator al
hormonului de creştere. Spre deosebire de somatostatină efectul este mai selectiv şi mai
durabil.
Sandostatina este indicată în tratamentul simptomatic al acromegaliei; tumorilor
endocrine ale sistemului gastroenteropancreatic: turnori carcinoide, vipom, glucagonom,
gastrinom (sindromul Zollinger—Ellisson).
În sindromul Zollinger—Ellisson are loc o hipersecreţie de gastrină cu o
hiperaciditate cronică. Octreotidul înlătură simptomele cauzate de hipergastrinemie şi
poate fi util în asociere cu blocantele H2receptorilor atunci cănd acestea nu controlează
suficient evoluţia ulcerului.
La utilizarea preparatului se pot produce tulburări digestive: anorexie, greaţă, vomă,
dureri abdominale, meteorism, diaree, steatoree care sunt de obicei trecătoare. Uneori se
modifică toleranţa la glucoză, rareori se dezvoltă o hiperglicemie persistentă. La pacienţii
cu diabet insulinodependent pot apărea reacţii hipoglicemice ceea ce necesită reducerea
dozelor de insulină. În toate cazurile de diabet trebuie controlat nivelul glucozei în sănge
şi corectat tratamentul la necesitate. La adminirea subcutană din cauza acţiunii iritante
locale, pot apărea dureri şi chiar inflamaţie. Poate influenţa sistemul hepatobiliar prin
provocare ocazională de hepatită, hiperbilirubinemie, creşterea enzimelor hepatice,
favorizarea calculilor biliari. Sa menţionat deasemenea micşorarea absorbţiei intestinale a
cimetidinei şi a cicloserinei.
GASTRO- ŞI CITOPROTECTOARELE
Carbenoxolona este o sare disodică a hemisuccinatului de enoxolonă sau a acidului
gliceretinic căpătată din rădăcina de licviriţie. Efectul terapeutic în ulcerul activ este
cauzat de stimularea secreţiei de mucus bogat în glicoproteine protectoare, precum şi de
prelungirea duratei vieţii celulelor epiteliale a mucoasei gastrointestinale. Se consideră
mai efectivă în ulcerul gastric decăt cel duodenal. Vindecarea ulcerului gastric este mai
inferioră cimetidinei.
Din cauza efectului mineralocorticoid poate avea loc retenţia apei şi sodiului cu
creşterea în greutate, apariţia edemelor, hipertensiunii arteriale, hipokaliemiei. Aceste
efecte nedorite sunt mai frecvente la dozele mari, la pacienţii mai în vârstă şi cei cu
maladii cardiovasculare asociate. Deaceea la tratament îndelungat cu carbenoxolonă este
strict necesar controlul presiunii arteriale, nivelului potasiului în ser, precum şi evitarea
asocierii de antiacide ce conţin sodiu de rând cu respectarea unei diete hiposodate.
Efectele mineralocorticoide nedorite sunt înlăturate de spironolactonă, însă dispare şi
efectul antiulceros. Influenţa triamterenului şi amiloridului asupra acestor efecte nu sunt
stabilite.
Dalargina este un analog sintetic al lei-encefalinei endogene prin nişte modificări
ale poziţiilor aminoacizilor, ceea ce o face mai stabilă şi cresc activitatea opioidă.
Totodată nu penetrează bariera hematoencefalică şi nu provoacă dependenţă fizică şi alte
simptome opioide caracteristice celor clasice. Acţiunea benefică în ulcer este cauzată de
micşorarea secreţiei acidului clorhidric; secreţia de mucus protector; contribuie la
regenerarea mucoasei, normalizarea microcirculaţiei în zonelc afectate, preîntâmpinarea
dezvoltării schimbărilor distrofice sau atrofice ale mucoasei tubului digestiv. Poate
manifesta deasemenea un efect antistres. Micşorează nivelul ACTH şi corticosteroizilor
în sânge şi ţesuturi.
Dalargina este indicată în boala ulceroasă a stomacului şi duodenului.
Din reacţiile adverse se pot menţiona hipotensiune. Dalargina este contraindicată în
timpul gravidităţii şi în caz de tendinţă spre hipotensiune.
Solcoserilul — extract deproteinizat din săngele de bovine (viţel). Preparatul
stimulează metabolismul aerob, fosforilarea oxidativă, contribuie la formarea ATP în
celule. În hipoxie şi dereglarea metabolismului creşte utilizarea oxigenului şi transportul
glucozei în celule, ameliorează procesele reparative şi regeneratorii, creşte cantitatea de
ADN, ARN în mucoasă, stabilizează membrana şi menţine homeostaza intracelulară.
 În ulcerul cu evoluţie nefavorabilă (cicatrizarea lentă mai mult de 3 luni) poate fi
aplicată metoda prin injectarea solcoserilului în regiunea ulcerului prin fibrogastroscop cu
accelerarea vindecării ulcerului.
Etadenul — stimulează procesele reparative ale epiteliului şi hemopoezei, participă
în metabolismul acizilor nucleici.
Eglonilul (sulpirida) — se administrează în tratamentul complex al bolii ulceroase
datorită efectului sedativ, precum şi capacităţii de a creşte circulaţia în mucoasă cu
amplificarea proceselor regeneratorii. Se consideră că preparatul e capabil să cupeze
sindromul dureros. Eglonilul reglează deasemenea funcţia motorie a tubului digestiv
(vezi medicamentele prokinetice).
Preparatul se consideră îndeosebi efectiv la bolnavii cu sindrom astenovegetativ, mai
ales la bătrăni din cauza cancerofobiei.
Oleul de cătină (oleum Hippopheae) — conţine carotine si carotinoide, tocoferol şi
acizi graşi nesaturaţi.
Tratamentul bolii ulceroase este complex şi deseori empiric. Toate antiulceroasele
contemporane sunt capabile: să liniştească durerea; sa accelereze cicatrizarea ulcerului; să
diminuie proporţia pacienţilor cu evoluţie nefavorabilă sau ce necesită intervenţie
chirurgicală. Terapia ulcerului activ presupune în primul rând cuparea sindromului algic
şi vindecarea ulcerului. E necesar de menţionat că rolul factorului placebo în aceste
cazuri este de aproximativ 20—70%. Preparatele antiulceroase prezintă o eficacitate de
60—90% sau chiar mai mult, dovedită prin examene radiologice şi endoscopice.
O problemă discutabilă rămâne tratamentul de durată al bolii ulceroase. Acesta
presupune prevenirea recidivelor şi evitarea complicaţiilor (sângerărilor, perforaţiilor).
Indicaţii pentru tratamentul de durată sau de întreţinere se consideră: boala ulceroasă cu 3
sau mai multe recidive pe an; rezistenţa la tratamentele precedente; maladii concomitente
ce necesită utilizarea îndelungată antiinflamatorilor steroidiene şi nesteroidiene; esofagita
erozivulceroasă concomitentă; cicatrice deformante ale zonei pilorobulbare; complicaţii
grave în anamneză (hemoragii, perforaţii etc.). Posibilitatea micşorării recidivelor este
limitată, îndeosebi pentru tratamentul medicamentos îndelungat care inhibă marcat
secreţia acidă. Pentru a elucida evaluarea eficacităţii terapiei de durată e necesar ca
aceasta să se întindă pe o perioadă de cel puţin 5 ani cu un control sistematic. Odată cu
apariţia medicamentelor antisecretorii foarte puternice, îndeosebi utilizarea lor cu scop de
profilaxie a recidivelor, a dezvăluit o problemă ipotetică a riscului de cancer gastric.
Suprimarea marcată a secreţiei de acid clorhidric, mai ales la utilizarea îndelungată a
antisecretoriilor, favorizează formarea de nitrozamine cancerigene în stomac. Deşi nu
există dovezi clinice certe, este recomandabil ca preparatele de acest fel să fie folosite în
doze care să nu oprime complet secreţia acidă, iar utilizarea îndelungată să nu îie
prelungită în mod nejustificat.
Elecţia remediilor antiulceroase este foarte dificilă şi cauzată de caracterul secreţiei
gastrice, evoluţia bolii ulceroase, vârsta pacienţilor, localizarea ulcerului, maladiile
concomitente etc. În ulcerele cu secreţie normală sau micşorată, precum şi în cel gastric,
posibil, mai important va fi nu atât reducerea acidităţii, cât creşterea rolului factorilor de
protecţie. La baza dezvoltării leziunilor mucoasei stă hipoxia, dereglarea microcirculaţiei,
permeabilităţii şi metabolismului mucoasei gastrice cu predominarea proceselor
catabolice ce şi determină reducerea troficii şi rezistenţei ei la factorii agresivi. În ulcerul
mediogastral înrăutăţirea troficii mucoasei gastrice este cauzată de micşorarea tonusului
vagusului cu predominarea simpaticului. Aceste momente vor încetini evacuarea
conţinutului stomacal. Asocierea insuficienţei pilorusului şi a refluxului duodenogastral
vor contribui la favorizarea leziunilor gastrice. E constatată deasemenea micşorarea
proprietăţilor reologice a mucusului protector. Deci în aceste cazuri e important în primul
rând de a contribui la formarea mucusului şi a intensifica procesele reparative şi trofice
prin utilizarea gastro şi citoprotectoarelor. Intensificarea proceselor reparative şi de
protecţie este îndeosebi prioritară la pacienţii cu cicatrizarea lentă şi evoluţie capricioasă.
Un efect pozitiv pot avea antiacidele cu o capacitate relativ mică de neutralizare (până la
200 mEq/24 ore).
În patogenia ulcerului piloroduodenal factorilor agresivi le revine poziţia centrală,
deaceea tratamentul de bază îl vor constitui remediile antisecretorii şi neutralizante.
Elucidarea minuţioasă a anamnezei pacienţilor într-o mare măsură va determina
preparatele de elecţie. Prezenţa sindromului dureros marcat cu hipersecreţie vor face ca
antiacidele să fie de elecţie. Dozele acestora vor depinde de gradul acidităţii şi vor
determina tipul de antiacid, reieşind din capacitatea de neutralizare. În caz de dureri
nocturne sau prezenţa motoricii excesive mai efective pot fi colinoliticele de diferit nivel.
Cele neselective (atropina, platifilina etc.) manifestă efect spasmolitic, ce prezintă un
beneficiu în aceste situaţii. Trebuie de avut în vedere că bolnavii de vârstă înaintată,
îndeosebi femeile, mai rău suportă atropina. În cazurile de reacţii neurotice şi constipaţii
sunt indicate metoclopramida şi sulpirida.
Dificultăţi mari prezintă bolnavii cu ulcere combinate gastrice şi duodenale. S-a
stabilit cu certitudine că în aceste cazuri primele survin ulcerele duodenale, iar ulcerul
gastric predomină în regiunea piloroantrală sau unghiul stomacului. Tratamentul se
efectuează după aceleaşi principii, însă timp mai îndelungat. Se includ măsuri îndreptate
spre înlăturarea spasmului pilorului şi stazei gastrice, deoarece situaţiile respective se
manifestă prin dismotorie gastroduodenală marcată şi duodenostază cu accese de dureri
repetate şi ca rezultat vome acide, ce deobicei ameliorează starea pacientului. În aceste
cazuri se recomandă asocierea parasimpatoliticelor periferice (gastrozepina, metacina,
atropina) cu spasmoliticele (papaverina, no-şpa, halidor), eglonil, metoclopramidă. La
persistarea durerilor se poate administra baralgina sau chiar promedolul. În tratamentul
complex pot fi incluse contricalul, hordoxul care vor inhiba sistemul calicreinkininic cu
ameliorarea microcirculaţiei şi cuparea durerii. Efect pozitiv vor avea antiacidele,
îndeosebi cele sub formă de gel (almagelul, fosfalugelul, maaloxul etc.) prin reducerea
activităţii factorului acidopeptic. După ameliorarea acutizării se vor indica preparatele ce
stimulează regenerarea cu cure de 5—6 luni sub controlul endoscopic şi biopsie.
Prezintă unele particularităţi şi tratamentul bolii ulceroase la pacienţii de vârstă
înaintată, care necesită individualizarea dozelor şi elecţiei preparatelor, utilizarea unui
număr cât mai mic de preparate, prezenţa maladiilor concomitente. Deobicei în
tratamentul complex, indiferent de nivelul secreţiei gastrice se includ: antiacide,
preparatele bismutului, sucralfatul, analogii prostaglandinelor, preparatele ce intensifică
secreţia mucusului. Colinoliticele trebuie utilizate cu precauţie reieşind din
contraindicaţiile lor (glaucom, adenomul prostatei, cardioscleroză etc.). Preparatele cu
acţiune reparativă vor fi omise sau administrate cu precauţie din cauza diferencierii
insuficiente a celulelor din regiunea ulcerului cu riscul de malignizare. Sulpirida poate fi
de elecţie în caz de sindromul astenodepresiv cu cancerofobie. În tratamentul complex
pot fi incluse angioprotectoarele (parmidina, etamzilatul etc.) datorită ameliorării
microcirculaţiei. Uncle cazuri de evoluţie capricioasă a bolii ulceroase sunt cauzate de
predominarea unor reacţii vegetative şi psihogene ce necesită indicarea preparatelor cu
acţiune neurotropă. Prezenţa sindromului astenodepresiv poate servi indicaţie pentru
administrarea amitriptilinei, melipraminei (25 mg l—2 ori/zi), melerilului (10 mg 2—3
ori/zi). Sindromul neurotic va necesita utilizarea preparatelor de valeriană, doze mici de
fenobarbital, diazepam, tazepam, eleniu, rudotel (căte l—2 comprimate/zi).