METODA OBSERVAȚIEI

Observația face parte din metodele descriptive constând în urmărirea sistematică și

înregistrarea exactă atât a manifestărilor comportamentale ale individului sau grupului cât și a
elementelor contextului situațional în care acestea se produc .
Prima și una din marile dificultăți ale metodei constă în decuparea realități și alegere
proprietăților demne de interes .Comportamentele, ca și majoritatea elementelor realități, se
desfășoară în flux continuu, printr-o multitudine de manifestări,și a să înregistrezi totul, este o
iluzie care duce la epuizarea forțelor fără niciun rezultat notabil.A observa înseamnă a
extrage, a desprinde unele proprietăți și ale ignora pe altele, dar problema este de ale alege pe
cele relevante, esențiale sau invariabile chiar atunci când ele sunt mascate de proprietăți
secundare, uneori mai frapante, mai evidente. Una dintre cele mai vechi metode de cercetare
ale tuturor științelor,observația a fost valorizată în medicină de Claude Bernard, pentru că ere
metoda care ducea la constatarea exactă a unui fapt, cu anumite mjloace de investigație, ceea
ce perimitea o studiere ulterioară aprofundată. Fiind prima zonă de contact cu natura,metoa
observației cere, pe lângă un spirit de observație exersat, abordarea răbdătoare și fără idei
preconcepute a obiectului investigat.Auguste Compte, cel care a susținut metoda pozitivă în
științe(adică fundamentate pe fapte), dădea un statut special observației a cărei dozare cu
raționamentul permitea descoperirea succesiuni, similitudini sau a relațiilor invariabile ceea ce
conduce deja spre sesizrea unor legături logice între fenomene .Dar cre anume proprietăți ale
pshimului sunt demne de reținut și care secundare este o problemă importantă a observației.
Există o diferență majoră între legile naturi(cărora observațiile anterioare li se potrivec
cel mai bine) și faptul psihic, care este global și greu de separat în unități descriptive clare.
La această dificultate Zlate mai adaugă încă două:
-„semnificația de suprafață nu coincide cu semnificația de profunzime, care se dezvăluie
constucției teoreice și nu observației directe;
-faptul psihic presupune plasare în situați atât a observatului(de unde necesitate considerări
solidare a persoanei și a situației)cât și a observatorului (care în interpretare va fi influențat de
analogia dintre el și subiect)”1.

1
Zlate.M.(1996),Introducere în psihologie,București;casa de editură,„Șansa”,p.,96.
 Dacă în ștințele fizice obiectivitatea este posibilă (subiectul și obiectul sunt
independente) în cele socio umane subiectul cunoscător (epistemic) poate modifica sau poate
fi modificat el însuși de fenomenul observat, de unde obiectivitatea mai redusă.
Depășirea acestor situați ar fi posibilă prin studierea copiilor sau a animalelor în
mediul lor natural de viață, prin ceea ce Lewin numea „cercetare acțiuni”.
Este însăși aici dificil de realizat aceea condiție care cere observatorului să fie
prezent în situație și să se inplice cntrolat, acordând atenție coportamentelor observte, da și
cotextului situațional în care el apare, pentru ale putem explica avînd nevoie și de o anumite
„simpatie inteectuală”(empatie prin care reconstrui „sensul pshilogic impus fiecărui
observator în cîmpul ștințific pe care îl oculă”2.
Auto observația este orientată spre comportamentul propriu, fie prin confruntarea
prin sine însuși (ceea ce duce în timp la cristalizarea imagini și apoi a identități de sine
componentă de bază a Eului), fie prin compararea cu ceilalți.
Atunci cand observația se indreaptă spre propria interioritate avem deaface cu o
formă de introspecție, a cărei valuare ca metodă ștințifică a fost mult controversată.
Observația propriu-zisă poartă asupra coportamentelor celor lalte persoane, fiin o
metodă recuperatăde psihologia ștințifică de la cea a simțului comun, aceasta fiind probabil
cea mai generală metodă de cunoaștere inter umană.
Observația mai poate fi sistematică (proiectată intenționat, pentru un anume câmp
comportamental, uneori armată cu instrumente și dehnici speciale ) sau întâmplătoare
conjucturală caz în care nu are o regulă precisă fiind provocată oarecum de caracterul
aleatoriu a faptului relevant.
Există apoi o observație directă (observatorul este prezent, lucrul conștentizat și de
subiect) și mediată (observatorul își maschează sau disimulează prezența, fie în spatele
oglinzilor cu vedere uni laterală, fie apelând la mijloace electronice de observare cum ar fi
videocamera sau televiziunea cu circuit închis).
Uneori observatorul este uitat, ignorat în observațiile naturaliste din grupurile de
copii sau de animale unde, fiind cunoscut și integrar în grup, prezența lui trece neobservată.
Unele observați sunt pasiv detașate altele sunt activ participative(observatorul
devenit membru al grupului, se implică activ în viața lui, altele sunt continuee acoperind
perioade lungi de timp sau diicontinuue, aceasta din urmă apelând fie la o eșantionare
temporală(prin care notăm prezența sau frecvența comportamentului studiat.

2
Zlate.M.(1996),Introducere în psihologie,București;casa de editură,„Șansa”,p.,97