Sunteți pe pagina 1din 8

Apa în sistemele biologice

Obiective:
Prin studierea acestui capitol studentii trebuie sa fie capabili sa explice - importanta apei
pentru viata
- structura si proprietatile remarcabile ale apei
- modul de organizare al moleculelor de apa in sistemele biologice.

Apa este substanţa chimică cea mai larg răspândită pe glob, acoperind peste 70% din suprafaţa
planetei noastre. Ea poate fi considerată drept “ matrice a vieţii “, atât din punct de vedere istoric cât
şi actual, deoarece este aproape sigur că viaţa a apărut în mediul acvatic, că acesta a fost codrul ei
primar de dezvoltare şi este evidentă dependenţa şi condiţionarea oricărei forme actuale de viaţă de
prezenţa apei.

Importanţa apei în sistemele biologice


Apa constituie solventul universal atât în mediul interstiţional ce scaldă toate celulele, cât şi în
mediul intracelular în care au loc reacţiile chimice caracteristice materiei vii. Apa este mediul de
transport al substanţelor de la un organism la altul (prin intermediul fluidelor circulante extracelulare)
şi de eliminare a produşilor de dezasimilaţie în afara organismului (prin urină şi transpiraţie). În
interiorul celulelor, în afara rolului său ca mediu de dispersie, apa este necesară pentru reacţiile de
hidroliză şi apare ca produs final al oxidărilor biologice şi al reacţiilor de condensare. În cazul
plantelor, apa este alături de CO2, un reactant primar în procesul de fotosinteză.
Având conductibilitate termică şi căldură specifică foarte mari, apa constituie factorul esenţial
de “tamponare” a variaţiilor de temperatură în cadrul organismelor, iar la homeoterme evaporarea apei
constituie principala modalitate de degajare în mediu a căldurii rezultată din catabolism.
In afara acestor funcţii de bază ale apei în organisme, mai pot fi enumerate şi altele ca, de
exemplu, aceea de protecţie mecanică a unor sisteme (sistemul nervos central) şi mediu de flotaţie
(suspensie) al unor celule libere (elementele figurante ale sângelui, spermatozoizii).

Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor


Dacă pentru formele sporulate ale bacteriilor conţinutul apei este sub 50%, el ajunge, în cazul
celeritoratelor, până la 97%, aşa încât despre aceste organisme s-ar putea afirma, în sens metaforic, că
reprezintă “apă care trăieşte”.
Conţinutul de apă al oricărui organism prezintă o tendinţă constantă de scădere pe parcursul
evoluţiei ontogenetice.

Conţinutul procentual de apă al organismului uman în diferite stadii:


Embrion în luna : 2 3 4 5 6 Nou Adult
născut
Apa % din masa totală 97 94 92 85 74 67-74 58-67

O explicaţie a scăderii conţinutului de apă al organismului pe măsura dezvoltării ontogenetice,


ar putea fi scăderea intensităţii proceselor metabolice, iar apa, ca cel mai dinamic component, urmează
această tendinţă.
Corelaţia directă între dinamica metabolică şi conţinutul în apă este ilustrată de către datele
următorului tabel, referitoare la diferitele ţesuturi ale organismului uman adult.
Conţinutul procentual de apă al principalelor ţesuturi.
Ţesuturi Apă (% din masă)
Dentină 10
Schelet 30
Tesut adipos 30
Cartilaj 50
Ficat 70
Tesut nervos (substanţă albă) 70
Tesut nervos (substanţă cenuşie) 85
Pancreas 75
Muşchi striat 76
Inimă, plămân, rinichi, splină 80

Din tabelul de mai sus rezultă că majoritatea ţesuturilor conţin aproximativ aceeaşi proporţie de
apă, cu excepţia ţesutului adipos, care joacă mai ales rol de rezervă energetică a organismului şi a
sistemului osos, care are rolul predominant de susţinere mecanică.
Paralelismul între dinamica metabolică şi conţinutul de apă este confirmat de procentul foarte
mic de apă din dentină, despre care se ştie că are un metabolism foarte redus, ca şi de conţinutul de apă
mai mic în substanţa nervoasă albă (formată mai ales din fibre nervoase) faţă de materia cenuşie
(alcătuită din somele neuronale, care sunt principalul sediu al metabolismului celulei nervoase).

Proprietăţi fizice şi structura apei


Proprietăţile fizice esenţiale ale apei, pentru rolul ei în sistemele biologice sunt : căldura
specifică, conductibilitatea termică, căldura latentă şi vaporizare, densitatea, constanta dielectrică,
punctele de topire.
1. Căldura specifică a apei (4,2 kJo kg-1) este mai mare decât a oricărei substanţe solide sau
lichide. Căldura specifică mare conferă apei rolul de a tampona variaţiile de temperatură atât la nivel
planetar prin intermediul hidrosferei, cât şi la nivelul fiecărui organism. Ponderea mare a apei în masa
tuturor ţesuturilor, împreună cu capacitatea termică mare a acesteia, fac, de exemplu, ca o eliberare
masivă de căldură, ca urmare a unui travaliu muscular intens, să nu determine vreo supraâncălzire
semnificativă înainte ca sistemele de reglare a temperaturii să intre în funcţie.

2. Conductibilitatea termică (0,59 J.sec-1.cm-1.K-1 la 200C, este de câteva ori mai mare decât
a majorităţii lichidelor. Această proprietate accentuează rolul de “amortizor termic” al apei în
organism, intervenind atunci când, datorită prezenţei membranelor sau a altor structuri, căldura nu
poate fi evacuată prin circulaţia fluidelor în jurul locului ei de producere.

3. Căldura latentă de vaporizare (2,43.106 J.kg-1 la 370C a apei este, de asemenea, mult mai
mare decât a celorlalte lichide). Acesta este un factor determinant al homeotermiei, şi anume al
pierderii de căldură (termoliza) ce se produce la temperaturi superioare celor de “confort termic”.

4. Densitatea Spre deosebire de majoritatea substanţelor la care densitatea scade în mod


continuu cu creşterea temperaturii, apa prezintă o temperatură (40C) la care densitatea este maximă.
Prin răcire sub această temperatură densitatea ei scade, iar prin îngheţare densitatea scade brusc.

5. Constanta dielectrică a apei (78,5 la 250C) este foarte mare, ceea ce explică marea
capacitate a apei de a ioniza substanţele dizolvate în ea.

6. Punctele de topire (00C) şi de fierbere (1000C) ale apei sunt extrem de ridicate,
comparativ cu compuşii de tipul H2Fe, H2Se, H2S.
Toate aceste proprietăţi particulare ale apei se datorează forţei mari cu care moleculele se atrag
reciproc, datorită caracterului dipolar şi capacităţii de a forma legături de H2 astfel încât apa se
comportă ca şi cum masa ei moleculară ar fi cu mult mai mare de 18 U. Atât caracterul dipolar, cât şi
capacitatea de a forma legături de H2 decurg din caracteristicile structurale ale moleculei de H2.
Analiza spectroscopică a vaporilor de H20 a arătat că aranjarea atomilor de H2 şi 0 în molecula
de apă este ca în figura următoare.

H
104 O 31’ H

0,958 Å
H

Această dispunere face ca molecula de H20 să aibă un moment de dipol de 1,858 Debye ≈ 6,2 x
10-30C.m. Caracterul dipolar al moleculei face ca apa să aibă o constantă dielectrică atât de ridicată,
datorită capacităţii moleculelor de apă de a se orienta în câmp electric. În acelaşi timp, momentul
dipolar mare face ca moleculele de apă să tindă să se combine cu ionii pentru a forma hidranţi. Aceste
două proprietăţi explică excepţionalele calităţi ca medii de dispersie, de dezvoltare şi de ionizare a
apei.
Din considerente de mecanică cuantică, rezultă că cele 2 perechi de electroni liberi ai atomului
de 02 al apei sunt organizate în orbitali care, împreună cu cei doi orbitali ce leagă atomii de H legaţi de
respectivul oxigen, sunt aranjaţi tetraedric în jurul atomului (nucleului) de 02.
Fiecare din cei doi protoni poate forma o legătură de hidrogen cu unul dintre cele două centre
de sarcină negativă de atomul de 02. Deoarece fiecare 02 este acceptor de 2 legături de H donor pentru
alte 2, fiecare moleculă de apă este înconjurată, tetraedric, de alte 4
molecule de apă. Din gheaţă, această orientare tetraedrică se extinde în toate direcţiile, formând o
reţea.
Fiecare moleculă fiind înconjurată numai de alte 4 molecule învecinate, acest lucru face ca
gheaţa să aibă o structură afânată, cu o densitate anormal de scăzută. Prin topire, dispunerea tetraedrică
este parţial distrusă, moleculele de apă împachetându-se mult mai strâns, şi densitatea creşte brusc. Se
păstrează însă multe din legăturile de H care se desfac pe măsura încălzirii, determinând o creştere în
continuare a densităţii până la temperatura de 4oC, când dilatarea normală, datorită creşterii agitaţiei
termice, ajunge să compenseze iar apoi să depăşească acest efect.
Asocierile moleculare prin legături de H fac să crească momentul efectiv de dipol, determinând
astfel valoarea anormal de mare a constantei dielectrice. Faptul că energia acestor legături ( ≈ 20 k Jo
mol -1) este superioară energiei interacţiilor moleculare obişnuite prin forţe Van der Waals, ( ~ 1 k Jo
mol –1) explică valorile foarte mari ale căldurii specifice, căldurilor latente şi punctelor de topire şi
fierbere.
Faţă de dispunerea tetraedrică foarte ordonată a moleculelor în gheaţă, în lichid sunt prezente
deformări, defecte şi distorsiuni, structura locală în lichid prezentând şi fluctuaţii în timp.
Starea apei în sistemele biologice
Faptul că apa, prin ponderea ei deosebit de mare în ansamblul componenţilor organismelor
reprezintă “cadrul molecular”
în care se desfăşoară viaţa, face ca problema stării ei fizice să fie de o importanţă fundamentală. Din
punct de vedere teoretic, elucidarea stării apei în organisme, şi în special în interiorul celulelor,
constituie etapa majoră şi cea mai dificilă a înţelegerii stării fizice a materiei vii în general. Din punct
de vedere practic, este important să se cunoască ce fracţiune din apa organismului poate funcţiona
drept solvent pentru substanţele de genul medicamentelor, a căror acţiune depinde de accesul lor la
diferite formaţiuni celulare.
O serie de alte probleme practice importante, nemijlocit legate de starea apei în organism, sunt
cele ale sociobiologieica, de exemplu, menţinerea viabilităţii organelor izolate păstrate la temperaturi
joase, în vederea transplantului şi modalităţile opţionale de realizare a acestei păstrări sau chiar aspecte
de interes economic, cum ar fi conservarea prin frig a alimentelor.
Problema centrală referitoare la starea apei în materia vie este aceea a apei citoplasmatice.

Modelul polimerilor.
Experienţele efectuate au condus la idea că există o analogie între comportamentul molecular al
apei şi cel al polimerilor, Ca şi apa, polimerii sunt corpuri caracterizate de numeroase legături. Un
polimer este o înlănţuire de monomeri, adică de molecule identice, legate unele de altele. Mişcările
acestui lanţ lung, sunt caracterizate de două timpuri de relaxare (durata de reîntoarcere la echilibru).
Primul timp de relaxare numit şi timp de relaxare alfa, corespunde mişcărilor scheletului polimerului.
Al doilea, timpul de relaxare beta corespunde muşcărilor ramificaţiilor grefate pe schelet.
Mişcările scheletului sunt relativ lente şi depind mult de temperatură. Polimeii trec şi ei printr-o
tranziţie vitroasă atunci când scădem temperatura. Când temperatura tinde către cea de tranziţie
vitroasă, timpul de rellaxare alfa este divergent, adică mişcările scheletului devin infint de lente.
Comportamentul polimerilor este comandat de mişcările lanţului, adică de timpul de relaxare alfa şi de
temperatura de tranziţie vitroasă. Sub această temperatură polimerul are aspectul şi proprietăţile unui
solid, chiar dacă la nivelul molecular, dinamica legată de mişcările de tip beta este întotdeauna
prezentă.
Ca şi un polimer,apa este o reţea întinsă, cvasifinită de legături de H. Mişcările de ansamblu
ale moleculelor de apă , adică şocurile între molecule , difuzia moleculelor , deformaţiile reţelei ,
care se formează , corespund relaxării alfa a polimerilor . Intreruperea formării si distrugerea
continuă a legăturilor de H corespunde relaxarii beta a polimerilor . In urma experienţelor
efectuate , s-a pus in evidenţă o divergenţă a viscozităţii si deci a timpului caracteristic in
apropierea temperaturii de nucleaţie omogenă , adică spre -45oC. Se inţelege astfel că, dacă
mişcările de ansamblu ale moleculelor sunt singurele care contează ,această temperatură va fi efectiv
temperatura de tranziţie vitroasă ,cea la care apa ingheaţă . Spre-35oC comportamentul viscozităţii
apei este incă dominat de modelul alfa ,dar foarte rapid modelul beta impune mişcări (o dinamică) care
depinde foarte puţin de temperatură.
Acest model oferă câteva avantaje : dă o posibilă explicaţie plauzibilă a faptului că temperatura
de divergenţă a vâscozităţii corespunde temperaturii de nucleaţie, se apleacă asupra observaţiilor
microscopice şi se procedează prin analogie cu polimerii în loc să se invoce noţiuni abstracte ca linia
spinoidală sau un nou punct critic.
Un dezavantaj ar fi acela că explică comportamentul apei, tot speculativ în ceea ce priveşte
domeniul -40oC - 135oC, unde rezultatele experimentale sunt rezistente.
O dată cu apariţia laserelor femtosecundă, va fi posibilă studierea mai amănunţită a acestor
legături de H care aşa cum se poate desprinde din acest material joacă un rol foarte important în
comportamentul apei.
Comportamentul apei la temperaturi foarte scăzute
În organismul uman adult se găseşte 58% apă din care 45% în spaţiul extracelular şi 55% în cel
intracelular.
În aparenţă apa este un corp simplu. În realitate ea prezintă proprietăţi uluitoare şi particulare la
temperaturi scăzute. Apa este practic singurul corp mai dens în faza sa lichidă decât în faza solidă.
Interesante sunt şi tranziţiile de fază, adică schimbările de stare. Cu certitudine apa se transformă în
gheaţă la 0oC în vapori la 100oC, dar, în anumite condiţii, poate să rămână în stare lichidă şi în afara
acestui interval. Astfel apa , ultrapură, poate fi adusă la 220oC fără a fierbe. Această stare este însă
foarte instabilă şi cea mai mică perturbare declanşează o fierbere explozivă. Invers, apa poate să
rămână lichidă sub 0oC, caz în care spunem că este supraînmuiată.
Cauza acestor remarcabile proprietăţi este legătura de hidrogen. Această pseudolegătură este
diferită de adevăratele legături covalente care leagă, în fiecare moleculă de apă, un atom de hidrogen
de doi atomi de hidrogen. Legătura de hidrogen nu leagă între ei atomii aceleiaşi molecule ci atomii de
oxigen şi hidrogen din molecule diferite. Ea explică comportamentul apei în stare de vapori şi gheaţă.
Totuşi, există un domeniu de temperatură : între –40oC şi – 135oC în care schimbările de stare
rămân în continuare enigmatice. Peste – 40oC apa este fie supraînmuiată, fie sub formăm de ghiaţă.
Dacă se menţine în starea supraînmuiată, până în jurul a –40oC, la această temperatură, numită
temperatura de nucleaţie omogenă, apa se transformă spontan în ghiaţa cristalină. Sub –135oC,
temperatura de tranziţie vitroasă, apa se poate transforma în gheaţa vitroasă. În acest tip de gheaţă
vitroasă moleculele de apă nu se aranjează de-a lungul unei reţele cristaline regulate, ci ca un lichid
îngheţat brusc.

Rolul legăturii de hidrogen


Apa este un lichid asociat,
adică legăturile intermoleculare
joacă un rol dominant. În cazul
apei predomină interacţiunile
atractive şi anume legăturile de
hidrogen între molecule. Aceste
legături se formează şi se rup de
0,18nm
mii de miliarde de ori pe secundă.
Ele au rolul de a impune o 0,1nm
anumită ordine. Astfel
multiplicarea legăturilor de
hidrogen antrenează gelifierea.. 104o
Într-o legătură covalentă,
în sânul aceleiaşi molecule,
fiecare atom cedează un electron
Fig.1 Legătura de hidrogen se formează când un atom de
şi cei doi electroni puşi în comun
hidrogen al unei molecule de apă se leagă de un atom de oxigen
constituie legătura. Într-o
al altei molecule. Această legătură, de 50 ori mai slabă decât cea
legătură de hidrogen cei doi
covalentă este responsabilă de proprietăţile extraordinare ale
electroni ai legăturii sunt
apei.
furnizaţi de un singur atom, în
cazul de faţă oxigenul care poartă
două dublete electronice
Astfel oxigenul se poate angaja singur în două legături de hidrogen în plus faţă de cele două legături
covalente.
Energia legăturii de hidrogen, de 10KJ/mol, este mult inferioară legăturii covalente, de 492
KJ/mol, iar la temperatura ambiantă este de 4-5 ori superioară celei furnizate de agitaţia termică. Apa,
ar trebui să fie deci un solid, deoarece agitaţia termică nu furnizează energia necesară distrugerii
legăturilor de hidrogen. Lungimea legăturii de hidrogen este de 1,18 nm, practic dublul lungimii
legăturii covalente.
Când o legătură de hidrogen se rupe, cele două molecule iniţial menţinute la distanţă, se pot
apropia. De aceea gheaţa este mai puţin densă decât apa lichidă şi motivul pentru care densitatea apei
trece printr-un maxim la 4oC este : cu cât sunt mai multe legături de hidrogen cu atât apa este mai puţin
densă. Numărul legăturilor de hidrogen descreşte linear cu temperatura. Acest lucru ţine de echilibrul
care se stabileşte în sânul lichidului şi agitaţia termică ce distruge legăturile de hidrogen. Când se trece
de la gheaţă la apa lichidă se rup suficiente legături de hidrogen ca reţeaua cristalină să se dizloce.
Fiecare moleculă de apă este înconjurată de 4 vecini. În alte lichide numărul de vecini este în
general mai mare, putând ajunge chiar 10 vecini în lichidele atomice (argon lichid). Astfel în sânul
apei există un mare volum liber disponibil în care au loc vibraţii interne ale fiecărei molecule de apă.
Francesco Sette a studiat propagarea sunetului în apă. El a demonstrat că dacă frecvenţa
sunetului este suficient de mare pentru a nu modifica structura reţelei legăturilor de hidrogen pe durata
a mai multor perioade, unda sonoră se propagă ca într-un solid, din aproape în aproape.
Legăturile de hidrogen impun în mod natural o geometrie cristalină a reţelei tetraedrice a apei.

Apa supraînmuiată
Apa supraînmuiată se transformă într-un cristal de gheaţă în momentul în care este introdusă o
impuritate : acesta este fenomenul de nucleaţie (din latinescul nucleus=nucleu). In prezenţa impurităţii
toată masa de apă se transformă într-o fracţiune de secundă în cristal de gheaţă deoarece ordonarea
cristalină se propagă precum unda. In condiţii normale nucleaţia se produce la 0oC. Toate asperităţile
de la suprafaţa recipientului care conţine apă sau toate impurităţile prezente pe suprafaţa recipientului
constituie germeni de cristalizare. In schimb cu apa pură aflată într-un recipient perfect neted şi lipsit
de impurităţi, curat, nucleaţia nu este spontană decât la temperatura de nucleaţie omogenă, aflată în
jurul temperaturii de –40oC. O explicaţie calitativă a acestei temperaturi ar fi următoarea : o dată ce
temperatura este mică, micile variaţii locale ale agitaţiei termice vor fi suficiente pentru a iniţia
procesul de nucleaţie. Pe de altă parte, în apropierea temperaturii de –40oC apar micile zone de
densităţi egale cu a gheţei cristaline şi acestea se vor putea menţine mai mult timp pentru a iniţia
cristalizarea.
Când ne apropiem de temperatura de tranziţie vitroasă, inferioară celei de nucleaţie omogenă,
vâscozitatea creşte brusc şi se spune că ea este divergentă. In stare vitroasă moleculele îngheaţă şi îşi
pierd câteva din gradele lor de libertate, deci o parte din capacitatea lor de a absorbi energie.
In cazul apei totul este diferit : vâscozitatea apei supraînmuiate nu este divergentă la
temperatura de tranziţie vitroasă ci la temperatura de nucleaţie omogenă. Compresibilitatea (tendinţa
de a se comprima sub presiune), căldura specifică (capacitatea de a absorbi energie termică) a apei
adoptă şi alte evoluţii diferite de cele pe care le aşteptăm, prin comparaţie cu alte lichide.

Modele propuse
Au fost propuse mai multe modele care să explice comportarea deosebită a apei. Primele
modele au fost elaborate de către Osamu Mishima şi Eugene Stanlez de la Institutul japonez de
cercetare asupra materialelor anorganice. In 1994 ei au emis teoria conform căreia tranziţiile de fază
ale apei la temperaturi coborate se traduc prin prezenţa unui amestec şi anume apa este compusă din 2
forme de gheaţă vitroasă de densităţi diferite. Cea de-a doua teorie se bazează pe dinamica moleculelor
de apă. Aceste molecule formate dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen participă la mişcări
de ansamblu, lente, dar şi la mişcări individuale, rapide pentru ca legăturile de hidrogen între molecule
se formează şi se desfac fără încetare.
Diagrama de fază a apei ce cuprinde zonele semnalate a fost introdusă de Robin Speedz şi
Austen Angell, de la Universitatea din Illinois, acum 30 ani, în 1976.
Domeniile de existenţă ale
diferitelor stări (sau faze) sunt separate Gheaţa
Densitate
Lichid-
de linii de coexistenţă (sau linii de mare220
Solid Punct critic
echilibru). Linia de coexistenţă lichid- Gheaţă
Lichid Linie de
densitate
gaz se termină într-un punct critic. De la mică Lichid gaz coexistenţă
1
acest punct apa este supercritică , într-o Solid Linie
stare care nu e nuâici gaz, nici lichid. 0,0060 Punct spinoidală
Cele 3 linii de coexistenţă se unesc în 3
punctul triplu. Diagrama de fază prezintă Solid - gaz Gaz
deasemenea şi linii spinodale, care
T(0 C)
marchează limita peste care o fază - -40 0,0098 100 374
50
metastabilă nu poate exista, aceste linii
se găsesc întotdeauna în continuarea unei
linii de coexistenţă. Apa rămâne lichidă Fig.2 Diagrama de fază a apei ce indică zonele de
sub linia de coexistenţă lichid-solid şi existenţă a gheţii, apei lichide şi vaporilor de apăm în
gazoasă peste liinia de coexistenţă lichid- funcţie de presiune şi temperatură
gaz. Indiferent de măsurile luate în
exteriorul liniei spinodale, apa se transformă în gheaţă (la stânga) şi în vapori (la dreapta).
Pe diagramă se observă că apa supraînmuiată întotdeauna dispare la o anumită temperatură (în
jur de –40oC la o presiune de sub o atmosferă).
Producându-se tranziţia vitroasă plecând de la apa lichidă s-a demonstrat că linia spinodală nu
există.
În 1984 s-a propus un nou model acela al existenţei unui amestec de 2 lichide în domeniul
cuprins între -40oC şi - 135oC. Mishima, Calvert şi Whalley, au comprimat gheaţa obişnuită (cu reţea
hexagonală) la presiuni de 12.000 ori mai mari decât presiunea atmosferică normală, la temperatura
azotului lichid ( -196oC). Au constatat o spectaculoasă reducere de volum a gheţii care persistă şşi
atunci când se revine la presiunea atmosferică normală (menţinând temperatura la – 1960C).
Măsurătorile cu raze X au relevat că această gheaţă are o structură vitroasă. S-a obţinut astfel o nouă
formă de gheaţă vitroasă şi de densitate foarte mare. Măsurătorile efectuate ulterior arată că în pofida
densităţii sale mari, fiecare moleculă din această gheaţă vitroasă nu are decât 4 vecini, ca în cazul apei
clasice. Aceasta înseamnă că gheaţa a suferit modificări structurale în care unghiurile au fost
modificate.

Apa legata
proprietati: - rezista la deshidratare
- nu se evapora uşor
- nu ingheata chiar la – 20o C
- nu dizolva cristalele, medicamentele, gazelle
- nu participa la osmoza
- nu permite desfasurarea reactiilor chimice

Metode de determinare a ponderii apei legate intracelulare


- distructive – determinarea punctului de congelare
- determinarea punctului de fierbere (deshidratare)

- nedistructive – spectroscopia IR (spectrul apei lichide este diferit de al


ghetii)
- masuratorile calorimetrice ( capa = 2cghiata )
- masurarea constantei dielectrice
- metoda RMN : se masoara valorile B la care au loc
tranzitiile cuantice ale atomilor de H
Ordonarea apei celulare influenteaza desfasurarea proceselor celulare (excitatia, contractia,
diviziunea, etc.). In D2O legatura de deuteriu este mult mai puternica ca cea de hydrogen si creste
gradul de ordonare. Consecinte: - transportul activ prin membrane se blocheaza
- contractilitatea dispare
- inceteaza diviziunea celulara.
Apa la temperaturi foarte scazute:
 este mai densa in faza lichida decat in cea solida
 apa ultrapura se poate adduce la 220oC fara sa fiarba-este o stare instabila
declanseaza o fierbere exploziva
 apa ultrapura poate atinge -40oC fara sa inghete (apa inmuiata)
 apa sub -40oC (tempertura de nucleatie omogena) se transforma spontan in gheata
cristalina

Apa sub -135oC (temperatura de tranzitie vitroasa) trece in gheata vitroasa (amorfa)
Comportarea apei poate fi interpretata pe baza modelului polimerilor – prin analogie.
Atat apa cat si polimerii prezinta o insiruire de monomer intre care se manifesta interactiuni.
Lantul polimeric prezinta miscari termice ale scheletului si ale ramificatiilor. Aceste miscari
sunt caracterizate prin timpii de relaxare specifici t1 si t2. Primul( alfa) este characteristic scheletului si
al doilea ( beta) este characteristic ramificatiilor.
Print imp de relaxare se intelege intervalul de timp necesar sistemului respective sa atinga
starea de echilibru.
Polimerii, la temperaturi scazute trec printr-o tranzitie vitroasa si sub aceasta temperature
polimerul este in stare solida
Miscarile ansamblurilor de molecule de apa - (H2O)n pot fi caracterizate astfel: miscarile de
ansamblu, respective deformarea retelei corespunde relaxarii t1 (alfa), iar intreruperea lantului si
distrugerea puntilor de hidrogen corespunde relaxarii t2 (beta).