Liviu Oprea - Comportamentul Individual in Sanatate Vol 1 PDF

Liviu OPREA Cristina GAVRILOVICI
BAZELE COMPORTAMENTULUI INDIVIDUAL

ÎN SĂNĂTATE
Irina Crumpei-Tanasă
-2-
Fundamentele psihologiei
Liviu OPREA Cristina GAVRILOVICI
BAZELE COMPORTAMENTULUI INDIVIDUAL

ÎN SĂNĂTATE
-3-
Irina Crumpei-Tanasă
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al autorilor
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bazele comportamentului individual în sănătate / ed.: Liviu Oprea,
Cristina Gavrilovici. -
Bucureşti : Pro Universitaria, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0423-3
I. Oprea, Liviu (ed.)

II. Gavrilovici, Cristina (ed.)
614
-4-
CUPRINS
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Irina CRUMPEI-TANASĂ ................................................................................................ 12
FUNDAMENTE ÎN ETICĂ
Teodora MANEA, Cristina GAVRILOVICI, Liviu OPREA .................................................. 22
PARADIGME SOCIOLOGICE ALE SĂNĂTĂȚII
Adrian LUPU, Daniela COJOCARU ................................................................................. 40
FUNDAMENTE ÎN ECONOMIA SĂNĂTĂȚII
Doru BOTEZAT .............................................................................................................. 52
GENETICA ȘI COMPORTAMENTUL UMAN
Mircea COVIC ................................................................................................................ 63
EREDITATE ȘI MEDIU ÎN DEZVOLTAREA FIINȚEI UMANE
Cornelia MĂIREAN ........................................................................................................ 96
BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN
Irina CONSTANTINESCU, Radu ILIESCU ....................................................................... 104
SUBSTANŢE CARE MODULEAZĂ COMPORTAMENTUL UMAN
Irina CONSTANTINESCU .............................................................................................. 119
BAZELE MOTIVAȚIONALE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN
Mihail-Radu ROBOTĂ, Liviu OPREA ............................................................................ 129
CONSTRUCŢIA INSTRUMENTELOR DE EVALUARE PSIHOMETRICĂ
Andrei C. HOLMAN, Loredana Ruxandra GHERASIM ................................................. 154
DEZVOLTAREA INDIVIDULUI PE PARCURSUL VIEŢII
Mihaela BOZA ............................................................................................................. 172
LIBERTATEA PROCREAȚIEI
Cristina GAVRILOVICI .................................................................................................. 188
ASPECTE ETICE LA FINALUL VIEȚII
Cristina GAVRILOVICI, Ștefan ILOAIE .......................................................................... 214
Doru BOTEZAT este lector la Universitatea de Medicină și Farmacie ’’Gr. T. Popa
Iași’’ activând în cadrul disciplinei Științele Comportamentului. Licenţiat în Economie
(1997) şi Sociologie (2003), ambele la Universitatea "Al I. Cuza" din Iaşi, a primit titlul
de Doctor în Economie, domeniul Doctrine Economice în noiembrie 2008, la
Universitatea "Al I. Cuza". O parte a studiilor doctorale (ianuarie 2004 - iunie 2006)
au fost realizate într-un stagiu privat la Universitatea din Mannheim, Germania,
unde s-a specializat în domeniile Economie Spațială și Arhitecturi Strategice. Teza sa
de doctorat este distinsă în 2010 cu Premiul de merit al Comitetului Regiunilor.
Mihaela BOZA este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie şi

Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi. Susţine cursuri de psihologia
vârstelor, dezvoltare atipică şi psihologia atitudinilor. Are multiple colaborări
internaţionale, iar temele sale de interes în cercetare sunt schimbarea de atitudine,
identitatea europeană şi teoria minţii. Colaborările internaţionale şi studiile
efectuate în ţară s-au concretizat prin publicarea mai multor articole în reviste
naţionale, internaţionale şi în volume colective, precum şi publicarea unei cărţi în
domeniul psihologiei atitudinilor, Atitudinile sociale şi schimbarea lor.
Daniela COJOCARU este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului

de Sociologie şi Asistenţă Socială a Facultăţii de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din
cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde predă sociologia familiei,
sociologia copilăriei, metodologia cercetării sociale şi evaluarea programelor de
asistenţă socială. A urmat, în perioada 2010-2013, programul postdoctoral de
cercetare în domeniul Eticii în politicile de sănătate, organizat de Universitatea de
Medicină şi Farmacie ”Gr.T.Popa” Iaşi. A participat la numeroase cercetări în
domeniul social şi la evaluări ale unor programe din domeniul asistenţei sociale
implementate atât de furnizori publici, cât şi privaţi. A publicat articole de
specialitate vizând strategii şi modalităţi de evaluare la nivelul familiei, organizaţiei şi
serviciilor sociale, metodele de cercetare în domeniul social, aspecte etice ale
îngrijirii bolilor cronice. Este cercetător asociat în cadrul Centrului de Etică şi Politici
de Sănătate înfiinţat în cadrul UMF Iaşi.
Mircea COVIC este profesor universitar de genetică medicală la UMF Iași. Printr-
o prestigioasă activitate didactică, profesională și științifică de aproape 50 de ani a
avut o contribuție decisivă la crearea unei veritabile școli de genetică medicală în
Romania, la introducerea specialității de genetică în practica medicală din țara
Bios
noastră, la înființarea Societății Române de Genetică medicală (SRGM) și a Centrului

de Patologie Genetică din Iași (1995); a publicat primul Tratat de genetică medicală
din România și peste două sute de monografii, manuale și lucrări științifice. Pentru
întreaga sa activitate a primit distincția de profesor emerit și președinte de onoare al
SRGM.
Irina CRUMPEI-TANASĂ este asistent universitar doctor în cadrul Facultății de

Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, cercetător
postdoctoral în cadrul Academiei Române și psihoterapeut. Domeniile sale de
interes includ : reacțiile traumatice, psiho-oncologia și reziliența psihologică. Este
autoarea lucrării Stresul traumatic secundar. Efectul advers al empatiei (2014)
precum și a altor capitole și studii publicate în jurnale de specialitate și volume
colective.
Cristina Gavrilovici este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și

Farmacie Gr. T. Popa Iași, unde predă bioetica la nivel universitar, postuniversitar și
doctoral. Este medic primar pediatru și a obținut titlul de Doctor in Medicină la
aceeaşi universtate. A absolvit cursurile programului de Master in Bioetică la
Universitatea Case Western Reserve din Cleveland, Ohio, SUA . Este Președintele
Comisiei de Etica Cercetării a UMF Iași, expert al Comisiei Europeene în etica
cercetării si presedintele Comisiei de etică a Colegiului Medicilor din Romania . A
contribuit la publicarea a 6 cărţi in domeniul bioeticii si la redactarea a 37 capitole de
carte in diverse monografii.
Loredana Ruxandra GHERASIM este conferenţiar la Facultatea de Psihologie şi

Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Domeniile
de interes includ dezvoltarea emoțională și cognitivă a adolescenților, orientarea
spre viitor, diferențe de gen și culturale ale adaptării adolescenților. A publicat
articole în reviste internaţionale şi naţionale, cum ar fi Happines Studies, Substance
Use and Misuse, Educational Studies sau Annals of Psychology of Journal of
Psychology. Este autoarea a două volume - Neajutorarea învăţată. Concepte şi
aplicaţii (2009) și Performanță școlară. Determinanți individuali și contextuali în
adolescență (2013) apărute la editurile Universității Al. I. Cuza și Polirom şi coautor a
mai multor volume din domeniul psihologiei pozitive.
Andrei HOLMAN este doctor în Psihologie, conferenţiar la Universitatea

“Alexandru I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
Departamentul de Psihologie. Predă cursuri de Psihologie cognitivă, Metodologia
cercetării, Analiza datelor şi Evaluare psihologică – metode psihometrice. A realizat
cercetări şi a publicat articole (printre altele, în reviste ISI cum ar fi Cognition and
-8-
Bios
Emotion, Psychology Health and Medicine, Transportation Research Part F:

Psychology and Behaviour etc.) pe teme ca interacţiunile dintre emoţii şi procesele
cognitive, psihologia judecăţilor morale, construcţia de instrumente de evaluare
psihologică, psihologia conducerii auto, psihologia mediului, psihologia evaluărilor
frumuseţii corporale, psihologia deciziior şi comportamentelor cu relevanţă
biomedicală.
Radu ILIESCU este profesor de farmacologie la Universitatea de Medicină și

Farmacie Gr. T. Popa Iași. Are un doctorat obținut în anul 2003 la Centrul Max-
Delbrück pentru Medicină Moleculară la Berlin-Buch, Germania și un stagiu postdoctoral
în cadrul Departamentului de Fiziologie și Biofizică, University of Mississippi, Statele
Unite. Radu Iliescu are multiple publicații în jurnale și volume cu renume mondial.
Interesele sale acoperă reglarea presiunii arteriale și mecanismele hipertensive,
leziuni cardiace și renale datorate hipertensiunii, rolul hormonilor sexuali în sistemul
cardiovascular.
Radu continuă să cerceteze rolul baroreflexelor și autoreglării renale în
dinamicile cardiovasculare în starea de boală și sănătate.
Ştefan ILOAIE este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă,

Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, disciplina Morala creştină. Este directorul
Departamentului de Teologie Ortodoxă al Facultăţii, Directorul Centrului de Bioetică
al Universităţii Babeş-Bolyai și preot. Domeniile de interes sunt teologia morală,
bioetica, spiritualitatea, morala şi contemporaneitatea. Este autor al volumelor:
Responsabilitatea morală personală şi comunitară. O perspectivă teologică, Cultura
vieţii. Aspecte morale în bioetică, Morala creştină şi etica postmodernă. O întâlnire
necesară., și altele.
Adrian Lucian LUPU este bursier postdoctoral la Universitatea de Medicină și

Farmacie "Grigore T. Popa" Iași, “Program de excelență în cercetare doctorală și
postdoctorală multidisciplinară în bolile cronice” şi lector universitar doctor la
Departamentul de Sociologie și Asistență Socială din Facultatea de Filosofie si Științe
Social Politice a Universității Al. I. Cuza din Iași. A obținut titlul de doctor în sociologie
in 2011 cu teza Migrațiile internaționale și funcția socializatoare a familiei. Predă la
nivel de licență și master cursuri de metodologia cercetării sociale, sociologia
organizațiilor, sociologia sănătăţii, migraţia internaţională a forţei de muncă.
Principalele domenii de interes sunt migraţia internaţională, sociologia sănătăţii,
metodologia cercetării sociale.
Teodora MANEA este lector asociat la University of Exeter, Medical School, UK,
unde din 2010 predă bioetică, filosofie și sociologie medicală. A studiat filosofie la
-9-
Bios
Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași (1992-1996), încheind cu un doctorat despre

teoria categoriilor în 2001. Ulterior a lucrat ca lector la aceeași universitate (2001-
2006) și a urmat stagii de specializare și cercetare în Konstanz, Hanovra și Tübingen.
În prezent, pe lângă activitatea didactică, lucrează ca expert etic pentru Comisia
Europeană și realizează activități de interpret medical. Dintre cele mai recente
publicații: Medical Bribery and the Ethics of Trust, Journal of Medicine and
Philosophy (2015, 40.1:26-43), ‘Our Posthuman Skin Condition’ în Handbook of
Posthumanism in Film and Television, Palgrave Macmillan (2015), ‘Care for Carers.
Care Issues in the Context of Medical Migration’ în Ethics of Care: Critical Advances
in International Perspective, Policy Press, Bristol, 2015.
Cornelia MĂIREAN este doctor în Psihologie și asistent universitar în cadrul

Facultății de Psihologie şi Ştiinte ale Educaţiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași. Domeniile sale de interes includ stresul și pierderea traumatică, reziliența și
dezvoltarea personală, psihologia traficului. A publicat în calitate de autor şi coautor
studii în volume colective, în reviste indexate ISI Thomson sau în alte baze de date de
prestigiu, precum și o carte, Psihologia traumei (în colaborare, Iași, 2014, Editura
Polirom).
Irina Oana MOISEI CONSTANTINESCU a făcut primii pași în descoperirea gândirii

și practicii medicale la UMF „Grigore T. Popa” Iasi (1999-2005). Pasionată de
neurologie și neuroștiințe, a efectuat ulterior, la Universitatea din Geneva, un doctorat
în neuroștiințe, pe tema reactivărilor neuronale și a proceselor de neuroplasticitate
legate de consolidarea memoriei în somn (2006-2010), finalizat cu publicații in
domeniu. În cadrul formării ca neurolog la Spitalul Cantonal din Geneva (2010-2013),
a aprofundat studiul epilepsiei, obținând competența pe electrofiziologie clinică.
Întoarsă în Iașul natal, îmbină activitatea de asistent universitar la catedra de
Neurologie, cu practica medicală ca specialist neurolog la Sp. de Urgențe “N. Oblu”.
Liviu OPREA este conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore

T. Popa din Iași, aria sa disciplinară fiind bioetica și științele comportamentului in
sănătate. El și-a obținut doctoratul în medicină (sănătate publică) la University of
Adelaide (Australia) și masterul în Bioetică la Case Western Reserve University (SUA).
Liviu are experiență în cercetarea calitativă a relației medic-pacient și în cercetarea
aspectelor etice și de sănătate publică ale îngrijirii pacienților cu boli cronice în
medicina primară. De asemenea, Liviu are experiență în predarea interdisciplinară a
eticii clinice și a eticii in sănătatea publică.
Radu ROBOTĂ este asistent universitar doctor la Departamentul de Psihologie,

din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza”
- 10 -
Bios
Iaşi. Domeniile sale de competenţă sunt: psihologie generală, psihodiagnostic

experimental, psihodiagnosticul preșcolarului și școlarului, psihologia personalității și
psihologie proiectivă. A obţinut titlul de doctor în psihologie în 2012 cu lucrarea
Structuri de personalitate în prima tinerețe - cu referire specială la studenți. În
prezent este interesat de problematica investigării competențelor transversale și a
componentelor motivațional-afective asociate acestora.
- 11 -
Irina Crumpei-Tănasă
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
Irina CRUMPEI-TANASĂ
„Psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie doreşti

Depinde numai de cel care o mânuieşte.”
Dostoievski – „Frații Karamazov”
INTRODUCERE
Există numeroase prejudecăți despre psihologie. În timp ce unele au la bază

lipsa de informație despre această știință relativ tânără, multe dintre ele pornesc din
proliferarea fără precedent a subiectelor cu tentă psihologică. Librăriile sunt
încărcate cu lucrări de popularizare conținând teorii, strategii și sfaturi de auto-
ajutorare. Revistele improvizează săptămânal teste care facilitează în zece întrebări
cunoașterea optimă a multiplelor aspecte personale și relaționale. Pagini lucioase
descriu tehnici de dezvoltare personală capabile să vă schimbe radical viața. Dacă
sunteți utilizator de rețele sociale probabil citiți aproape zilnic câteva sfaturi
înțelepte despre emoții, comportamente și schimbări pentru o viață mai bună. În
același timp formatori cu studii variate promit soluții panaceu pentru neliniști sufletești
și transformări evolutive. Astfel se creează iluzia falsei cunoașteri a acestui domeniu
vast și complex. Psihologia nu deține, însă, adevăruri absolute și soluții panaceu.
Orice constatare despre mintea și comportamentul uman trebuie particularizată în
funcție de vârstă, gen, cultură, nivel de educație sau experiențe anterioare. Momentul
zilei, muzica de fundal, starea vremii și spațiul în care ne aflăm sunt doar câteva
dintre elementele care ne pot afecta semnificativ reacțiile. De altfel, probabil unul
dintre cele mai valide principii în psihologie este regula lui „depinde”. Psihologia are
răspunsuri, dar este esențial ca ele să ia în considerare fascinantele diferențe
interindividuale și situaționale. Cunoașterea de sine și cunoaşterea celorlalţi nu se
realizează prin seturi de întrebări cu alegere multiplă improvizate imaginativ. Felul în
care sunt construite întrebările, ordinea lor, tipurile de răspuns și persoana care le
adresează influențează răspunsurile pentru astfel de chestionare.
Miturile despre psihologie sunt numeroase, astfel încât o definiție negativă a
domeniului ar fi anevoioasă. În această secțiune vom încerca mai curând să arătăm
- 12 -
ce este psihologia dincolo de intuiție și simț comun. Parcurgând etapele esențiale din
evoluția sa, vom ilustra dezvoltarea caracterului său științific și vom încheia cu metodele
de cercetare folosite pentru împlinirea cunoașterii psihologice.
1. CE ESTE PSIHOLOGIA?
Asociația Psihologilor Americani (2015) definește psihologia ca studiul științific

al minții și comportamentului de la funcțiile cerebrale până la acțiunile națiunilor și
de la dezvoltarea copilului până la îngrijirea persoanelor vârstnice. Etimologia
cuvântului ilustrează succint începuturile sale. Provine din cuvintele grecești „ψυχή,
ῆς, ἡ = suflet” și „λόγος, ου, ὁ = știință”, fixându-i domeniul de studiu inițial la știința
sufletului. Astfel, psihologia are un obiect de studiu revendicat în parte și de alte
științe, dar mai ales un domeniu revendicat constant de fiecare dintre noi. Este firesc
să ne întrebăm despre comportamente, emoții și percepțiile asupra lumii. Evaluăm
motivele pentru care am fost atât de emoționați la interviul de angajare. Încercăm să
găsim explicații pentru reacția impulsivă a lui Victor, cel mai calm și calculat dintre
prietenii noștri. Ne formulăm opinii despre actele de cruzime ale reprezentanților
ISIS și încercăm să intuim gândurile pilotului sinucigaș care a strivit avionul
Germanwings de munte. Elliott Aronson (1989) își începe capitolul despre Animalul
raționalizator notând că, deși ne place să ne credem ființe raționale, suntem mai
curând ființe raționalizatoare și încercăm doar să părem raționali față de noi înșine și
față de ceilalți. Cu siguranță experiența de viață ne permite stabilirea unor regularități și
principii după care ne ghidăm reacțiile. Cu toate acestea, cercetările arată că evaluările
noastre sunt adeseori supuse erorilor: estimăm că alternativele care ne sunt mai
puțin cunoscute sunt mai puțin probabile (Baron, 2000), căutăm, ascultăm și reținem
preferențial informațiile care ne confirmă credințele (Oswald, Grosjean, 2004), ba
chiar avem tendința să ne întărim și mai mult credințele preexistente atunci când
suntem confruntați cu dovezi care le contrazic (Lawrence, Schwartz, Stocker, 2002).
Acestea sunt doar câteva dintre zecile de erori cognitive care ne afectează evaluările.
În concluzie, cele șapte sfaturi pentru o viață mai bună, fie că au fost scrise de un
jurnalist cu experiență, povestite de un miliardar cu o viață împlinită sau repetate de
bunica precum o mantră de suflet, trebuie ascultate cu o ureche critică. Experiența
personală și interpretările subiective nu pot deveni reguli și teorii fără o testare
temeinică pe un eșantion reprezentativ, în condiții atent controlate.
Psihologia a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpului, urmând calea de la
cunoașterea speculativă a comportamentului și minții umane către metode obiective,
științifice.
- 13 -
2. EVOLUȚIA PSIHOLOGIEI
2.1. Structuralismul
Încă din antichitate filozofi greci precum Platon și Aristotel au adresat probleme
care preocupă în continuare psihologii zilelor noastre. Cercetări recente studiază
raportul influenței factorilor genetici și a celor de mediu asupra dezvoltării
individului. Platon și Aristotel au abordat această problemă adoptând păreri divergente.
În timp ce Platon considera că anumite caracteristici sunt înnăscute, Aristotel
susținea că toți copiii se nasc precum o tablă goală (tabula rasa) pe care se aștern
învățarea și experiențele de viață. De-a lungul timpului subiecte de natură
psihologică au fost dezbătute și speculate de filozofi precum René Descartes,
Thomas Hobbes, John Locke și alții. Chiar dacă lucrările lor au ridicat dileme
importante și ipoteze pertinente, le lipseau mijloacele pentru a studia sistematic
concluziile formulate. De altfel, multă vreme s-a considerat că mintea umană și
reacțiile sale sunt concepte abstracte, imposibil de abordat într-o manieră obiectivă.
În 1879 psihologul german Wilhelm Wundt a întemeiat la Leipzig primul
laborator de psihologie experimentală. Acest moment a marcat nașterea psihologiei
ca disciplină academică formală. Wundt a studiat în principal percepțiile vizuale,
tactile și auditive folosind metoda introspecției. Participanții la cercetările sale erau
invitați să analizeze experiența conștientă a stimulilor percepuți și apoi să o descrie
cât mai obiectiv și detaliat. El a devenit fondatorul psihologiei științifice și a inițiat un
nou curent de gândire în psihologie numit structuralism. Obiectivul acestei noi școli
psihologice era de a identifica „structurile” de bază ale experiențelor conștiente.
Wundt și colaboratorii săi considerau că experiențele umane pot fi reduse la
elemente de bază precum senzațiile pure care, grupate, formează percepții. Pentru a
explica viziunea structuralistă foloseau exemplul elementelor chimice care pot fi
reduse la particule primare și grupate pentru a forma substanțe complexe. În afară
de metoda introspecției, Wundt și colaboratorii săi au folosit și evaluarea timpilor de
reacție, măsurând de cât timp aveau nevoie participanții săi pentru a percepe un
stimul și pentru a-l descrie. Timpii de reacție sunt folosiți adesea în cercetări
moderne pe teme variate. Între cei mai cunoscuți structuraliști se numără Edward
Bradford Titchener, unul dintre studenții lui Wundt, care a înființat un laborator de
psihologie la universitatea Cornell din Statele Unite ale Americii.
Structuralismul a fost criticat pentru folosirea introspecției ca metodă principală
de cercetare. Deși obiectivul lor principal era studierea proceselor psihice cu ajutorul
unor metode obiective, similare celor din alte științe, introspecția prezenta limite
tocmai din acest punct de vedere. Persoane diferite aveau perspective diferite
asupra aceluiași stimul. Chiar și atunci când erau expuși unei probe sistematice
precum o problemă simplă de matematică, participanții descriau experiențe diferite
- 14 -
și incomplete. Aveau dificultăți în a explica detaliat procesele prin care au ajuns la

rezolvarea problemei. Structuraliștii au descoperit astfel că limitele introspecției se
suprapun în parte cu limitele vieții conștiente. Participanții procesau mare parte din
rezolvarea problemei într-un plan secundar, inaccesibil autoobservației, inconștientul.
2.2. Funcționalismul
Funcționalismul a abordat o perspectivă diferită asupra psihicului uman. În timp

ce structuralismul reprezenta conștiința prin structuri fixe, stabile, William James,
fondatorul curentului funcționalist, susținea natura dinamică, în continuă schimbare
a conștiinței. Viziunea sa a fost puternic influențată de teoria selecției naturale a lui
Charles Darwin. Așa cum Darwin propunea că de-a lungul timpului s-au selectat și au
evoluat caracteristicile fizice necesare supraviețuirii, paradigma funcționalistă
susține prezența unui fenomen similar în transmiterea caracteristicilor psihologice.
Particularitățile dezvoltării creierului uman ar putea fi explicate prin funcțiile pe care
le împlinește pentru garantarea supraviețuirii în condiții optime.
Pornind de la aceste principii de bază, funcționaliștii au avut obiective foarte
diferite în cercetările lor comparativ cu structuraliștii. Cei din urmă și-au propus să
înțeleagă structura conștiinței în timp ce James și colaboratorii săi analizau funcția
caracteristicilor psihologice de care dispunem. Înțelegând rolul lor în adaptarea
noastră la mediu am avea o mai bună reprezentare a experiențelor noastre.
Funcționalismul nu mai există ca paradigmă de sine stătătoare, dar a fost
asimilat de psihologia evoluționistă. Această ramură a psihologiei pornește de la
aceleași teorii susținând că mintea cuprinde numeroase specializări cu rol adaptativ,
organizate funcțional pentru a rezolva problemele complexe ale supraviețuirii și
perpetuării speciei întâmpinate de strămoșii noștri vânători și culegători (Cosmides
& Toby, 2013). Procese afective, cognitive, motivaționale sau mnezice (de memorie)
sunt studiate din această perspectivă. De exemplu, psihologia evoluționistă studiază
aspecte ale atracției interpersonale cum ar fi criteriile folosite în alegerea
partenerilor. Studiile arată că femeile și bărbații prețuiesc diferit unele caracteristici
în evaluarea unui potențial partener. Aspectul fizic al partenerei este mai important
pentru bărbați, în timp ce femeile pun mai mult preț pe ambiție și status socio-
economic (Graziano, Jensen-Campbell, Todd, Finch, 1997). O explicație evoluționistă
pentru aceste diferențe vine chiar de la Darwin care explica preferința femeilor
pentru bărbații care le puteau apăra și susține chiar dacă aceștia nu erau neapărat și
cei mai atractivi.
Funcționalismul și psihologia evoluționistă au un rol important în teoretizarea
psihologică. Cu toate acestea paradigmele pe care se bazează și implicit concluziile
formulate sunt adeseori imposibil de testat. În timp ce evoluția fizică a speciilor
poate fi într-o oarecare măsură confirmată prin studiul fosilelor, este mult mai
anevoios să stabilim care erau trăsăturile psihologice ale strămoșilor noștri.
- 15 -
2.3. Psihanaliza
Conceptul de psiholog este adesea asociat cu psihanaliza. Imaginea unui

psihoterapeut luându-și notițe în timp ce pacientul întins pe canapea povestește
despre copilărie și relația cu părinții a devenit aproape caricaturală și este printre
primele fotografii generate pe internet de motoarele de căutare pentru cuvântul
psiholog. La fel de reprezentativ este și părintele psihanalizei, medicul vienez
Sigmund Freud.
Dincolo de stereotip, această imagine tipică transmite câteva adevăruri despre
abordarea psihanalitică. În primul rând a fost formulată pornind de la pacienți și
pentru pacienți. Spre deosebire de paradigmele anterioare, psihanaliza a avut o
motivație practică mult mai pregnantă. Freud nu a avut un laborator de psihologie
experimentală, ci un cabinet în care își trata pacienții cu patologii diverse.
Ascultându-i și observându-i și-a dezvoltat teoriile, folosite pentru multă vreme în
procesul psihoterapeutic.
În al doilea rând, socializarea timpurie și experiențele din copilărie sunt esențiale în
formarea psihicului persoanei. Mintea umană ar fi precum un ghețar în care
conștientul este cea mai mică parte regăsită deasupra apei. Controlul acțiunilor noastre
este reglat de partea masivă și nevăzută reprezentată de inconștient. Experiențele
copilăriei formează mecanismele ascunse care ne determină reacțiile. Manifestările
psihopatologice pot fi înlăturate aducând în planul conștient procesele maligne.
În al treilea rând, imaginea descrisă anterior ilustrează procesul terapeutic
precum și raportul dintre pacient și psihanalist. Descoperirea mecanismelor nocive
se realizează prin analiza relatărilor pacientului. Psihanalistul este expertul care
încearcă să descifreze mesajele simbolice transmise de inconștient prin asocierile de
cuvinte și idei, prin vise și simptome. Alfred Adler, Carl Jung și Karen Horney sunt
doar câțiva dintre psihologii influențați de ideile lui Freud.
Teoretizările psihanalitice au la bază mai ales observația clinică și au fost prea
puțin studiate sistematic. Încercările ulterioare de a valida eficiența strategiilor
terapeutice propuse cu ajutorul cercetărilor controlate au întâmpinat piedici
generate de durata extinsă a psihanalizei sau de dificultatea cuantificării unei
intervenții reușite.
În ciuda criticilor și limitelor sale, psihanaliza a avut un impact de netăgăduit
asupra dezvoltării psihologiei. Idei precum importanța inconștientului și a
experiențelor timpurii au stat la baza altor orientări psihoterapeutice.
2.4. Behaviorismul
După cum am văzut, școlile anterioare nu au reușit să dezvolte tehnici suficient

de obiective pentru studiul psihicului uman. Behaviorismul a apărut ca reacție la
aceste dificultăți adoptând o perspectivă categorică. Behavioriștii susțineau că
- 16 -
predecesorii lor au greșit încercând să studieze sistematic mintea sau conștiința.

Mintea nu poate fi cercetată direct și nici nu ar fi necesar. Ea funcționează precum o
cutie neagră în care stimulii primiți sunt procesați pentru a genera răspunsuri.
Răspunsurile și stimulii sunt vizibili, observabili și cuantificabili. Tocmai de aceea
obiectul lor de studiu a fost comportamentul.
Cercetările inițiale au fost influențate de munca fiziologului rus Ivan Pavlov.
Acesta a realizat experimentul binecunoscut prin care a condiționat un câine să
saliveze la auzul unui anumit sunet care în prealabil îi fusese prezentat de mai multe
ori atunci când era hrănit. John Watson, primul psiholog behaviorist, a extins aceste
constatări pentru a explica răspunsurile învățate ale oamenilor la diferiți stimuli din
mediu. Un experiment controversat este cel în care Watson a expus în mod repetat
un băiat de câteva luni, micuțul Albert, unui șoarece alb. Copilul a îndrăgit inițial
animalul, dar după ce, în repetate rânduri, apariția sa a fost însoțită de un zgomot
puternic care îl speria, Albert a început să simtă teamă la vederea animalului (Beck,
Levinson, Irons, 2009). Deși controversat prin impactul negativ asupra dezvoltării
acestui copil, experimentul lui Watson a reprezentat debutul studiilor care au dus la
dezvoltarea desensibilizării sistematice, tehnica cea mai folosită în tratarea fobiilor.
Burrhus Frederick Skinner a dezvoltat teoriile învățării behavioriste integrând
conceptul de întărire. El a folosit recompense pentru a învăța porumbei și alte
animale diferite comportamente. Pornind de la aceste constatări a teoretizat
metode eficiente pentru educația copiilor și adulților.
Teoriile behavioriste au avut un rol revoluționar în înțelegerea mecanismelor
învățării și a impactului experiențelor de viață în formarea comportamentului.
Limitele acestei abordări au stat în centrarea categorică asupra comportamentului,
ignorând celelalte manifestări psihologice.
2.5. Cognitivismul
Psihologia cognitivă s-a dezvoltat cu precădere în anii 60 odată cu popularizarea

computerelor. Analogia imperfectă dintre creierul uman și computer s-a asociat cu
centrarea studiilor asupra proceselor cognitive precum percepția, gândirea, rezolvarea
de probleme sau memoria. Spre deosebire de behavioriști, cognitivștii au înțeles că
stimulii nu determină răspunsurile într-o manieră pasivă. Interpretarea lor poate
determina răspunsuri variate la același stimul. Un buchet de flori primit poate fi
interpretat ca un gest de dragoste, o încercare de manipulare, compensarea unui
sentiment de vină, semn de mulțumire etc.
Deși începuturile formale ale acestei școli sunt plasate în anii 60, au existat
psihologi care au cercetat noțiuni conexe și pot fi situați ca precursori ai
cognitivismului. Jean Piaget a dezvoltat un model stadial al dezvoltării cognitive la
copii. Hermann Ebbinghaus a studiat memoria folosind liste de cuvinte pe care
participanții la studiile sale trebuiau să le memoreze în diferite condiții. Psihologia
- 17 -
cognitivă este în continuare o ramură activă cu influențe extinse în toate domeniile

psihologiei. Dezvoltarea tehnologiilor neuroimagistice au permis aprofundarea studiilor
și susținerea teoriilor formulate cu mijloace obiective.
Spațiul disponibil acestei secțiuni nu ne permite prezentarea tuturor abordărilor
care au marcat dezvoltarea psihologiei ca știință. Psihologia umanistă, gestaltistă sau
socială sunt doar câteva dintre celelalte perspective care au contribuit la parcursul
către psihologia modernă.
3. METODE DE CERCETARE
De la înființarea primului laborator de psihologie, obiectivul cercetărilor în domeniu

a fost obținerea de date obiective, generalizabile, puternic explicative. În acest sens
este esențială descrierea principalelor metode de cercetare folosite în psihologie.
3.1. Metodele descriptive
Metodele descriptive se caracterizează printr-un grad mai limitat de sistematizare și

obiectivitate. În același timp, prezintă avantaje oferind acces la date noi și neașteptate,
la cazuri deosebite care nu pot fi abordate prin alte metode și oferă o validitate
externă optimă permițând studiul comportamentelor în mediul necontrolat. Sunt
recomandate în etapa inițială a cercetărilor pentru clarificarea ipotezelor și stabilirea
celui mai potrivit design de studiu. În etapa finală, metodele descriptive permit
obținerea de interpretări psihologice pertinente pentru datele analizate statistic.
Observația naturală presupune observarea și înregistrarea comportamentelor în
mediul natural în care acestea se produc fără a controla sau a influența cadrul. Acest
tip de observație permite înregistrarea de date total nealterate cu o validitate
externă maximă. De asemenea, comportamente precum reacțiile în fața războaielor
sau a dezastrelor naturale nu ar putea fi studiate prin alte metode. Prezintă însă
câteva limite importante printre care distorsiunile cauzate de observator prin așteptările
sale sau prin implicarea sa emoțională în înregistrarea datelor care i se par pertinente. O
altă limită este imposibilitatea de a provoca reacțiile așteptate. Ele trebuie să apară
spontan. În plus, având în vedere determinismul complex al evenimentelor este
imposibil să stabilim relații cauză-efect bazându-ne doar pe observația naturală.
Observația controlată, sistematică se desfășoară în medii naturale controlate
sau în laborator. Permite un control mai mare al variabilelor iar comportamentele dorite
pot fi provocate. Pe de altă parte tocmai aceste avantaje duc la scăderea validității
externe a datelor. Comportamentele provocate și manipulate în laborator nu vor
avea acelaşi nivel de autenticitate precum cele produse spontan, în mediul natural.
Izolarea variabilelor necesară unor concluzii mai precise limitează firescul situațiilor.
Studiile de caz presupun analiza profundă, calitativă, adeseori longitudinală a
unei persoane sau un grup limitat de persoane cu caracteristici similare. Deși au un
- 18 -
caracter preponderent narativ, studiile de caz pot conține și date numerice obținute
prin chestionare psihologice sau măsurători fiziologice. Interviul și observația sunt
însă strategiile cel mai adesea folosite în realizarea studiilor de caz. Psihanaliza a fost
teoretizată în mare parte pornind de la studiile de caz ale pacienților lui Freud. Deși
poate fi deosebit de utilă în fazele de început ale unei cercetări sau în studiul unor
grupuri sau persoane cu caracteristici particulare, studiile de caz nu permit stabilirea
de relații cauză-efect și concluziile lor nu pot fi generalizate.
3.2. Metoda corelațională
Metoda corelațională este inclusă adesea între metodele descriptive, dar

presupune un grad mai ridicat de sistematizare și analiză. Metoda evaluează statistic
relația dintre două variabile. Acestea pot fi comportamente, evenimente, caracteristici.
Coeficientul de corelație ia valori cuprinse între +1 și -1, valoarea 0 reprezentând
absența oricărei legături între două variabile. Semnul corelației indică tipul de relație
dintre cele două variabile. Corelația pozitivă (0, +1] semnalează că variabilele
fluctuează în aceeași direcție. De exemplu, există o corelație pozitivă între numărul
de ore petrecute pentru a învăța pentru un examen și nota obținută la acel examen.
Numărul mare de ore se va asocia nu o notă mai mare iar numărul mic de ore cu o
notă mai mică. Corelația negativă (0,-1] arată că cele două variabile fluctuează în
sens opus una față de cealaltă. De exemplu, ar putea exista o corelație negativă între
oboseală și performanța la examen. Cu cât persoana este mai obosită cu atât poate
avea o performanță mai slabă la examen și deci o notă mai mică. Cu cât persoana
este mai puțin obosită cu atât performanța va fi mai bună. Oboseala ar putea fi
evaluată prin numărul de ore nedormite în săptămâna premergătoare examenului
iar performanța prin nota la examen. Un număr mare de ore nedormite s-ar asocia
cu o notă mai mică.
Nu toate relațiile dintre variabile sunt la fel de puternice. Valoarea numerică a
coeficientului de corelație indică puterea corelației respective. Cu cât valoarea e mai
aproape de 1, indiferent de semnul corelației, cu atât relația între variabile e mai
puternică. Coeficientul -0.78 indică o relație mai puternică între variabile decât un
coeficient de 0.25.
O limită importantă a metodei corelaționale este imposibilitatea stabilirii
relațiilor cauzale. O corelație negativă între stresul profesional și satisfacția în cuplu
poate însemna că un stres ridicat la locul de muncă determină o satisfacție scăzută
între parteneri sau că satisfacția scăzută între parteneri cauzează mai mult stres la
locul de muncă sau că o a treia variabilă, de exemplu lipsa timpului liber, cauzează
stresul profesional și satisfacția scăzută în cuplu deopotrivă.
În ciuda acestei limite, metoda corelațională este utilă pentru că permite
explorarea unor fenomene imposibil de studiat pe altă cale. De exemplu, relația
dintre numărul de țigări fumate și apariția cancerului pulmonar nu se pretează la o
- 19 -
manipulare experimentală din considerente etice. În plus corelația stă la baza

formulării de predicții cu privire la comportamentul indivizilor.
3.3. Metoda experimentală
Metoda experimentală este singura metodă care permite stabilirea relației de

cauzalitate între variabile. Ipotezele cercetătorilor vor fi formulate tocmai în sensul
prezicerii unei astfel de relații între două sau mai multe variabile. Variabilele vor fi
evenimente, trăsături sau reacții care pot fi controlate, manipulate sau măsurate. Va
exista o variabilă independentă, despre care cercetătorul crede că ar putea fi cauza
celeilalte variabile. Aceasta va fi manipulată de experimentator. A doua variabilă se
numește dependentă și ar trebui să varieze în funcție de schimbările provocate în
prima variabilă. Experimentul are două sau mai multe grupuri de participanți. Cel
puțin unul dintre grupuri este experimental și este expus la manipularea variabilei
independente. Adeseori, există și un grup de control având caracteristici similare, în
cadrul căruia nu se realizează nicio manipulare, dar se măsoară variabila dependentă
la sfârșit pentru a observa diferențele față de grupul experimental. Prezența grupului
de control permite eliminarea situației în care schimbările produse în grupul
experimental ar fi determinate de modificările naturale apărute în timp, cauzate de
factori externi experimentului.
Deși metoda experimentală este cea mai obiectivă și singura care poate stabili
relații cauză-efect, ea prezintă la rândul ei limite. În ciuda încercărilor de a controla
optim toate variabilele, există riscul apariției de variabile parazit. Pot apărea
probleme în împărțirea participanților în grupe, grupul experimental poate avea
rezultate diferite ca urmare a efectului placebo sau așteptările experimentatorului
pot influența răspunsurile participanților în sensul confirmării ipotezelor sale. Există
soluții construite pentru a preveni fiecare dintre aceste limite. Totuși respectarea
tuturor acestor reguli poate fi dificilă sau imposibilă în anumite contexte. Metoda
experimentală prezintă și limita situației create artificial, controlul strict al
variabilelor diminuează firescul reacțiilor și validitatea externă a cercetării.
CONCLUZII
Psihologia este un domeniu fascinant imposibil de separat de existența umană.

Nu putem să nu ne comportăm, să nu gândim să nu simțim astfel încât fie că
reflectăm la propriile noastre reacții sau la reacțiile celor din jur, ne situăm într-o
oarecare măsură în câmpul de studiu al psihologiei. Totuși, ambiția psihologiei ca
știință a fost de la începuturile sale, să stabilească niște tehnici și metode obiective
care să permită formularea de regularități și teorii sistematice, repetabile,
generalizabile. Adevărul psihologic se naște din controversele stârnite de rezultatele
- 20 -
contradictorii obținute de studii atent controlate. Acestea pot particulariza condițiile

situaționale și caracteristicile indivizilor cărora li se aplică anumite principii. De-a
lungul timpului, abordări psihologice s-au construit și s-au dizolvat din lipsă de
metode obiective de cercetare. Orice metodă, oricât de puternică, se însoțește de
limitele sale. Tocmai de aceea, regulile formulate categoric, universal valabile, cu
impact miraculos sunt cel puțin parțial false. Cunoașterea psihologică necesită
gândire critică și respectarea regulii lui „depinde”.
BIBLIOGRAFIE
American Psychological Association (2015) How does APA define „psychology”?

http://www.apa.org/support/about/apa/psychology.aspx#answer
Aronson, E. (1989). The rationalizing animal. In H. J. Leavitt, L. R. Pondy, D. M. Boje
(Eds.), Readings in managerial Psychology (4th ed, 134–144)
Baron, J. (2000). Thinking and deciding (3rd ed.). New York: Cambridge University
Press.
Beck, H. P., Levinson, S., & Irons, G. (2009). Finding Little Albert: A journey to John B.
Watson’s infant laboratory. American Psychologist, 64(7), 605–614.
Cosmides L., Tooby J (2013) Evolutionary Psychology: New perspectives on cognition
and motivation, Annual review of psychology, 64: 201-229.
Graziano, W.G., Jensen-Cambell, L.A., Todd, M., Finch, J.F. (1997). Interpersonal
attraction from an evolutionary psychology perspective. In J.A. Simpson &
D.T.Kendrick (Eds.), Evolutionary social psychology (pp. 141-167). Hillsdale,
NJ:Erlbaum.
Lawrence S. J.; Schwarz, N.; Stocker, S. L. (2002). "When debiasing backfires:
Accessible content and accessibility experiences in debiasing hindsight.". Journal
of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition 28 (3): 497–502.
Oswald, M. E.; Grosjean, S. (2004). "Confirmation Bias". In Pohl, Rüdiger F. (Ed)
Cognitive Illusions: A Handbook on Fallacies and Biases in Thinking, Judgement
and Memory. (pp. 79–96) Hove, UK: Psychology Press.
- 21 -
Teodora Manea, Cristina Gavrilovici, Liviu Oprea
FUNDAMENTE ÎN ETICĂ
Teodora MANEA, Cristina GAVRILOVICI, Liviu OPREA
1. INTRODUCERE
Ne punem firesc întrebarea la ce este bună etica? Felul în care ne comportăm

este reglat de o multitudine de factori. O parte dintre aceștia sunt determinați de
considerațiile noastre morale. Întrebări precum: Cum ar trebui să mă comport sau să
acționez?, sau Ce trebuie să fac? deși par să trimită la decizii individuale imediate,
ele au un suport moral care le influențează sau chiar le determină. Ca membri ai
societății sau ai unei anumite culturi, știm în genere ce se așteaptă de la noi, și știm ce
așteptăm noi de la ceilalți în interacțiunile noastre. Rădăcinile morale ale
comportamentului individual sunt extrem de complexe, împletind educația, tradiția,
apartenența la o anumită cultură, la un anumit grup social, gen, statut socio-
economic etc. La acestea se vor adăuga circumstanțe socio-istorice, trăsături de
caracter, aspecte ale personalității etc.
De ce ne interesează totuși ideea de etică, dată fiind complexitatea deciziilor
noastre? Etica poate fi o disciplină academică despre care putem aduna informații și
cunoștințe, fără ca prin aceasta să și devenim automat mai buni sau mai morali. Care
este atunci scopul eticii? Eticienii încearcă să formuleze imperative morale care să ne
ajute în deciziile și acțiunile noastre. Formularea și clarificarea pe cât posibilă a
acestor principii ne ajută să înțelegem mai bine drepturile pe care le avem de a fi
respectați ca ființe morale și datoriile care ne revin în respectarea celorlalți.
De asemenea etica poate fi formalizată și transformată într-un instrument care
să legitimizeze o acțiune sau o instituție. Un cod etic, sau un formular de consimțământ
informat poate fi scris, citit și semnat. Proiectele de cercetare trebuie să aibă o parte
de etică. Toate aceste instrumente sunt importante. Ele sunt lecția pe care am
învățat-o din greșelile majore ale trecutului, ale abuzurilor și negărilor flagrante ale
valorii morale a individului. Dar pericolul constă în simpla semnare, o bifare a unui
pătrățel, fără o suficientă reflectare asupra conținutului, sau o încercare de a însuși
principiile enunțate. Etica poate fi instrumentalizată, transformată într-o formalitate,
fără ca prezența ei să afecteze semnificativ moralitatea comportamentului uman. În
special într-o lume din ce în ce mai birocratică, etica se confruntă cu pericolul
- 22 -
Fundamente în etică
schematizării și standardizării excesive. Ceea ce va fi scris în paginile următoare are

rolul de a stimula reflecția personală asupra diferitelor doctrine etice care încearcă
să definească ce anume putem considera comportament moral.
Pentru a răscoli rădăcinile comportamentului uman în sănătate, vom prezenta
mai întâi actorii principali ai acestui scenariu particular al conviețuirii noastre sociale:
medici, asistente, personal medical auxiliar, pacienți, parteneri și familii ale
pacienților, directori și administratori de spitale, politicieni și economiști implicați
direct în politicile sau economiile sănătății. În mod ideal, toți ar trebui să fie conduși
de ideea generală și supremă a binelui pacientului, ca să formulăm într-o nuanță
aristotelică. În plus, o garanție morală și mai puternică a acțiunilor lor ar fi dacă ne-
am putea imagina că toți respectă un set de principii morale clare, și că indiferent de
circumstanțe, ei vor respecta și aplica aceste principii. Dar această dorință este
cumva utopică. Mai întâi, este discutabil dacă putem vorbi de un bine general al
pacientului. Să dăm un exemplu extrem: eutanasia a fost legalizată în unele țări
tocmai pentru a face un bine pacientului. Alte țări, în parte datorită unor baze
culturale diferite, consideră eutanasia inacceptabilă din punct de vedere moral, și prin
urmare se opun legalizării ei, argumentând cu aceeași idee de bine al pacientului.
Pe fondul economiei de piață, îngrijirile medicale tind să se transforme din ce în
ce mai mult în servicii medicale. Ele implică deci costuri, cheltuieli bugetare,
economii. Chiar dacă o idee a Ministrului Sănătății poate urmări binele pacientului,
implementarea acesteia va trebui să treacă prin furcile caudine ale economiei și
restricțiilor bugetare. Pentru faptul că sănătatea are un buget limitat, cel mai adesea
deciziile celor care implementează politicile de sănătate sunt guvernate de principii
utilitariste, cum ar fi: resursele trebuie distribuite astfel încât cel mai mare număr de
persoane să beneficieze de ele. Chiar dacă în medie pacienții necesită tratamente
mai mult sau puțin costisitoare, și pe hârtie se poate stabili o medie, cazuri
individuale excepționale nu vor putea avea tot suportul financiar necesar. În aceste
situații, statutul socio-economic al individului poate decide dacă nevoile sale de
sănătate pot fi sau nu satisfăcute. Întrebarea etică este dacă astfel de diferențe
sociale sunt sau nu în acord cu ideea noastră de dreptate. În principiu vrem ca toți să
avem parte de aceeași considerație morală, iar dacă dreptul la sănătate este un
drept fundamental al ființei umane, acesta nu ar trebui compromis pe criterii de gen,
vârstă, putere socio-economică, orientare sexuală, religie, etnie etc.
În această secțiune vom discuta distincția dintre etic și moral, și vom lămuri ce
este și ce presupune o etică deontologică. În contrast, vom prezenta doctrina
utilitaristă și limitele sale (ilustrate cu exemplul vagonetului). Principialismul, în
viziunea lui Beauchamp şi Childress va fi urmat de expunerea principiului autonomiei
și a datoriei de a face bine. Viziunea lui Rawls asupra dreptății și echității, și teoria
echilibrului reflectiv vor încheia această parte dedicată fundamentelor etice ale
comportamentului uman.
- 23 -
2. MORAL SAU ETIC?
Este util poate să discutăm distincţia dintre adjectivele etic şi moral: etic se
referă mai mult la aspecte teoretice, iar moral are o conotaţie concretă, practică şi
contextuală. Exemplul următor este ilustrativ pentru a înţelege aceasta distincţie.
Într-o anumită societate, într-un moment istoric concret, o faptă poate fi clasificată
drept acceptabilă din punct de vedere moral, de exemplu, a arde pe rug o vrăjitoare.
Dacă însă noi reflectăm acum asupra acestui fapt, şi punem în prim plan demnitatea
şi valoarea persoanei umane, nu putem justifica din punct de vedere etic o asemenea
acţiune, şi am spune că dacă acum în societatea noastră cineva ar arde pe rug o
vrăjitoare, acest fapt ar fi imoral și reprobabil. Prin urmare, un etician este o
persoană care are cunoştinţe semnificative în domeniul teoriilor etice, dar acestea
nu-l fac automat să fie o persoană morală. Moralitatea este ceva care se dovedeşte
şi se aplică în practica şi viaţa cotidiană. Cu toate acestea, adjectivul etic este deseori
folosit cu înţelesul de moral. De exemplu, ne întrebăm dacă este etic sau nu să refuzi
un tratament inutil (prescrierea hormonului de creştere) unei persoane care doreşte
acest tratament, deşi în opinia medicului persoana se încadrează în limitele normale
de înălţime. Etic aici are înţelesul de moral, dar vom accepta că cei doi termeni se
pot suprapune sau substitui în limbajul curent1.
Ceea ce ne face să acţionăm într-un fel sau altul sunt cel mai adesea principiile şi
convingerile noastre morale. Acestea sunt dobândite prin educaţie, influenţate de
familie, de religie sau de un anumit context socio-cultural în care suntem formaţi.
Teoriile etice sistematizează anumite seturi de principii şi discută prin prisma
acestora moralitatea acţiunilor umane. Trebuie să fim conştienţi că aceste doctrine
morale au un rol orientativ, deoarece în practică unul şi acelaşi subiect moral poate
adopta principii care aparţin unor teorii etice distincte. De exemplu, un medic va
acţiona respectând datoria de a nu face rău pacientului, deci pe baze deontologice.
Dar acasă, alegând poate cele mai bune şcoli pentru copiii săi, va fi condus de
principii utilitariste, care vizează mai mult efectele acţiunilor, şi nu alinierea lor la un
principiu prestabilit.
Prin urmare medicii au nevoie să înțeleagă și să utilizeze teoriile etice în practica
medicală pentru a soluționa dilemele etice specifice profesiei. Teoriile etice
modelează realitatea şi astfel ne ajută să încadrăm şi să înţelegem mai bine fapte
care se petrec în lumea reală. Teoria utilitaristă oferă un model sau o explicaţie a
acţiunilor care au la bază preponderent principiul utilităţii. Dar aceste modele sau
teorii nu constituie lumea reală, ci doar oferă o perspectivă asupra acesteia. Astfel,
diferite culturi au diferite valori care guvernează comportamentul calificat „moral” în
acele culturi. Ceea ce este agreat ca fiind etic corect într-o cultură, poate fi respins ca
1
Pentru cei a căror expertiză principală este în afara eticii (medicale), cuvintele etic- moral pot deveni
interschimbabile, diferențierea lor neavând o conotație relevantă.
- 24 -
inacceptabil de altă cultură. Acest fapt arată că nu există ceva precum „o teorie etică
universal valabilă”, ci diferite modele ale acţiunilor morale, care sunt specifice unei
anumite culturi. Desigur că acceptarea relativismului cultural aduce cu sine alte
probleme cum ar fi acceptarea unor practici culturale care pentru noi sunt considerate
aici şi acum ca fiind imorale. Întrebarea care apare este dacă putem găsi o teorie
morală mai generală care nu doar să explice diferenţele de valori, dar să şi găsească
soluţii pentru acţiunile noastre „morale”. De exemplu, cum am putea face să coexiste
modelul socio-cultural dominant în Afganistan cu valorile democratice liberale şi
principiile agreate în spaţiul anglo-american? Este clar că oamenii aparţinând celor
două culturi diferite au convingeri morale diferite şi prin urmare vor acţiona diferit.
Fiecare cultură va tinde să-şi păstreze şi chiar să impună propriile valori. Poate fi
găsită o cale de mijloc? Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să
identificăm şi să teoretizăm acele valori care stau în ambele culturi la baza acţiunilor
morale. Mai departe, trebuie identificate conflictele şi punctele de concordanţă şi
construit un model amplu care să poată integra cel mai bine cele două modele
particulare de moralitate.
Este dificil de găsit sau de construit o teorie etică în stare să rezolve toate
dilemele morale care apar în domeniul îngrijirilor de sănătate. Ţări diferite, realităţi
sociale diferite, practici şi mentalităţi ale unor instituţii locale, factori individuali
precum familia sau mediul profesional ar trebui luaţi în considerare pentru a putea
analiza din punct de vedere etic o soluţie a unei dileme morale/medicale. În
continuare vom prezenta două teorii etice ample și frecvent utilizate în analiza
dilemelor etice: deontologia și utilitarismul.
3. CE PRESUPUNE O ETICĂ DEONTOLOGICĂ?
Deontologia ar fi într-o traducere etimologică știința datoriilor sau a obligațiilor

morale, derivând din grecescul δέον: datorie sau obligație. Pentru deontologi principiile
care guvernează acțiunile umane sunt mai importante decât consecințele acestora.
Prin urmare, un deontolog se va întreba dacă o acțiune este în acord sau nu cu
principiile morale, și nu dacă această acțiune ar avea consecințe bune sau rele. Etica
deontologică este opusă în spaţiul anglo-saxon categoriei eticilor consecvenţialiste,
care subliniază efectele sau consecinţele acţiunilor noastre. Pentru un deontolog,
datoriile morale trebuie respectate cu orice preţ. Chiar dacă din respectarea lor nu
vom avea un beneficiu imediat, sau chiar dacă prin aceasta am putea dăuna celor din
jurul nostru, suntem obligaţi să ne respectăm valorile morale în orice condiție.
Aceste valori ne direcţionează acţiunile şi principiile, şi deci valoarea morală
supremă este să respectăm consecvent şi coerent legea morală. Cel mai simplu
exemplu pentru o acțiune pur deontologică, este cel kantian: avem datoria de a
spune adevărul, indiferent de consecințe.
- 25 -
După Kant, dacă un criminal ne-ar întreba dacă mai sunt și alte persoane în casă,
va trebui să spunem adevărul, chiar cu prețul de a le primejdui celor dragi viața.
Minciuna nu poate fi acceptată în nici o circumstanță (Kant, Bazele metafizicii
moravurilor). Cu toată absurditatea exemplului, Immanuel Kant este unul dintre cei
mai importanţi reprezentanţi ai eticii deontologice. Din perspectiva deontologică, o
acțiune este corectă dacă și numai dacă aceasta este în concordanță cu o regulă
generală denumită “maximă”. Pentru Kant, a spune adevărul are valoare morală
supremă şi este o parte componentă a respectării demnităţii umane. Dacă am face
loc excepţiilor, ar fi greu de păstrat coerenţa şi consistenţa acestui sistem moral.
Spre exemplu, ar fi dificil de apreciat dacă persoana din faţa noastră spune adevărul
şi o putem credita cu încredere, dacă am şti că din când în când, persoana în cauză
admite să facă excepţii de la regulă.
Kant accentuează valoarea supremă a regulilor, principiilor şi valorilor morale.
Pentru deontologi, alegerile noastre morale nu pot fi justificabile din perspectiva
efectelor sau rezultatelor lor. Anumite acţiuni sunt interzise din punct de vedere
moral, indiferent de cât de bune din punct de vedere moral ar fi consecinţele lor. De
exemplu, este inacceptabil moral primirea unor cadouri sau bani din partea
pacienţilor, chiar dacă am ști că aceste bunuri ar putea ajuta un medic tânăr cu un
salariu mic să-şi facă familia mai fericită sau să-şi ajute o mamă singură, cu o pensie
derizorie, să-şi ducă un trai decent. O persoană morală, în opinia deontologilor, nu
are voie să facă alegeri greşite, chiar dacă rezultatele acestora ar avea consecinţe
morale pozitive. Acţiunea sau alegerea sunt morale doar dacă respectă un principiu
moral. Normele morale trebuie respectate de fiecare individ care acţionează moral.
În literatura de specialitate (Alexander 2004; Kamm 2007) teoriile deontologice
centrate asupra pacientului accentuează mai ales drepturile pacientului. De exemplu,
nu este corect din punct de vedere moral să foloseşti pacientul doar ca mijloc pentru
a testa un anumit medicament, tratament sau studiu clinic, fără a avea consimţământul
său informat. Pacientul are dreptul total asupra corpului său şi asupra capacităţilor
lui mentale (în cazul afecțiunilor psiho-neurologice). Acestă idee este considerată de
deontologi un imperativ moral care are valoare intrinsecă (Alexander, Moore 2008),
şi care, dacă ar fi să transpunem în termeni kantieni, poate deveni maxima oricărei
acţiuni în domeniul medical.
Kant dinstinge între lucruri pe care le facem din datorie, altele făcute conform
datoriei, şi în fine unele făcute din înclinaţie. Pentru el, ceea ce facem din înclinaţie
(adică prin tendința naturală) nu are valoare morală, deoarece înclinaţia este ceva
care ne face să acţionăm uneori automat şi fără să reflectăm la ceea ce facem. La fel
este și situația în care facem ceva conform datoriei, deoarece aceasta are doar
aparenţa datoriei, dar nu este făcută din datorie. Unul dintre exemplele sale, folosite
în Bazele metafizicii moravurilor (Kant, 1906, pp. 15-16) este imperativul moral de
a-ţi conserva viaţa. Să analizăm următoarele situaţii. De exemplu, un pacient care,
deşi ştie că are o boală incurabilă sau degenerativă şi ar putea să recurgă la
- 26 -
sinuciderea asistată (acolo unde aceasta este legalizată), alege să trăiască până la
capăt, deoarece consideră că are datoria morală de a nu se sinucide, și îşi conservă
viaţa din datorie. Fapta sa are, conform doctrinei kantiene, valoare morală. Dar ar fi
fals să spunem că o persoană care are o viaţă normală şi nu se sinucide întreprinde o
faptă morală. Fiecare fiinţă vie are o înclinaţie, o tendinţă naturală de a trăi. Faptul
că această persoană alege să trăiască este conform datoriei, dar poate că persoana
respectivă nici măcar nu a reflectat asupra acestei probleme, şi deci nu merită laudă,
pentru că nu face nimic deosebit din punct de vedere moral. Acest exemplu devine şi
mai clar pentru acele persoane care iubesc viaţa, se bucură de ea, deci au tot
interesul să trăiască şi nu trebuie apreciate moral pentru că nu se sinucid.
Kant consideră că fiecare om are datoria de a face bine. Urmărind
raţionamentul de mai sus, ar trebui să facem bine, indiferent dacă fapta noastră este
recunoscută sau recompensată de ceilalţi, pentru că doar aşa am acţiona din datorie.
El exemplifică în felul următor: dacă cineva face un act de caritate sau de filantropie
pentru că aşa este firea sa (din înclinaţie/ prin tendința naturală a firii), sau pentru a
primi laude şi recunoaştere, acest fapt NU are valoare morală, chiar dacă pare să fie
conform datoriei de a-i ajuta pe ceilalţi. Dacă actul filantropic este făcut din interes,
pentru a primi laudele, sau pentru că persoana în cauză ar dispune de sume
fabuloase de bani, valoarea sa morală este absentă. Valoare morală are actul de a
ajuta pe cineva chiar şi atunci când resursele noastre sunt limitate, fără a spera să
fim lăudaţi sau recompensaţi pentru fapta noastră. Desigur că este greu de definit
clar limitele binefacerii din datorie, dar ca imperativ moral general, fiecare persoană
are datoria să facă binele şi să ajute alţi oameni.
Imperativul moral kantian a fost formulat în diferite moduri (Kant, 1906, pp. 52-77):
formula de bază a imperativului kantian este: „Acţionează conform acelei maxime
morale, care ar putea să fie o lege universală“. Această formulare accentuează faptul
că acţiunile noastre trebuie să aibă valoare universală, adică să fie valabile pentru
orice persoană şi să poată fi luate ca exemplu pentru orice acţiune morală posibilă.
Doar dacă ne putem imagina că ele ar putea fi generalizabile într-o lege universală,
atunci ele sunt bune şi au valoare morală. De exemplu, pentru a trata un pacient, ar
trebui să acţionăm astfel încât acest model ar putea fi valabil pentru orice mod de
tratare a unui pacient în general, şi mai mult, dacă medicul însuşi şi-ar imagina că
este pacient, atunci ar fi mulţumit cu acest gen de tratament. Desigur, nu avem în
vedere aici tratamente specifice, care trebuie să varieze în funcţie de persoană şi
diagnostic, ci ideea de a-ţi face datoria de medic faţă de pacient conform celor mai
înalte standarde pe care un medic şi le poate imagina.
A doua formulare a imperativului moral aduce ideea legii naturale: „Acţionează
astfel încât maxima acţiunii tale să poată deveni prin voinţa ta o lege naturală“. Aici
Kant trebuie înţeles în context. Ideea de lege naturală, nu este numai universală, ca
la prima formulare, dar este şi necesară, adică este o lege căreia nu te poţi sustrage.
Kant accentuează aici ideea de voinţă, faptul de a-ţi dori ca acest comportament
- 27 -
moral pe care îl practici să fie asemenea unei legi naturale, adică să aibă siguranţa şi
consistenţa acesteia. De exemplu, aşa cum gravitaţia acţionează asupra oricărui
obiect, la fel, un imperativ moral precum: „nu-ţi discrimina pacienţii din punct de
vedere rasial“, ar trebui să se aplice mereu şi constant.
A treia formulare priveşte ideea de umanitate: „Acţionează astfel încât
umanitatea, atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altcuiva, să fie considerată
întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc“. Ce înseamnă să consideri
umanitatea în persoana cuiva în acelaşi timp ca scop şi niciodată numai ca mijloc?
Această formulare accentuează demnitatea şi valoarea fiinţei umane. Dacă
diferenţiem între oameni şi lucruri, de lucruri ne putem doar folosi, dar avem
obligaţia morală de a nu ne – doar folosi – de oameni. De exemplu, unei persoane
care lucrează la triajul unui spital, i se va cere mereu diverse informaţii. Ea este un
mijloc de a obţine informaţii, direcţii, fişe medicale etc. Dar, în interacţiunea cu
această persoană, fiecare pacient, medic etc. va trebui să aibă în vedere că ea este
un om, şi să o trateze ca atare, adică respectându-i demnitatea, adresându-se
politicos, având răbdare şi eventual empatie în anumite cazuri.
A patra formulare a imperativului moral kantian aduce problema autonomiei,
accentuând rolul voinţei: „Acţionează astfel încât voinţa prin maximele sale să se
poată fi considerată în acelaşi timp ca legiuitor universal“. Nu vom insista asupra
acestei formulări, deoarece metafizica modernă a voinţei este destul de complicată.
Voinţa se opune în viziunea lui Kant intereselor, sentimentelor, motivelor etc. Voinţa
este raţiunea practică, şi trebuie să fie motorul acţiunii morale.
Ultima formulare, cea a domeniului scopurilor este: „Acţionează astfel ca prin
maximele tale să poţi fi considerat oricând un membru legiuitor în domeniul general
al scopurilor“. După cum am observat anterior, pentru Kant umanitatea este un scop
în sine, adică aparţine domeniului valorilor morale care trebuie respectate cu orice
preţ. A fi un membru legiuitor în domeniul valorilor morale supreme dă persoanei
umane nu doar demnitate, dar o şi obligă la o conduită morală perfectă şi
exemplară. Fiecare individ însumează în sine umanitatea în genere. Kant diferenţiază
între Homo Noumenon şi Homo Phainomenon (Manea 2005, pp. 10-17), adică omul
aşa cum ar trebui să fie (omul în sine) şi cum este omul în realitate, în viaţa sa
cotidiană (aşa cum îl receptăm noi, ca fenomen). Faptele omului „fenomenal“, care
pot include minciună, crimă, nerespectare a principiilor morale etc., nu pot fi
niciodată o normă a acţiunii morale, ci doar omul noumenal, adică acea fiinţă
perfectă pe care o putem doar gândi sau construi pur raţional, și doar aceea ar
trebui să fie etalonul legii morale. Cu alte cuvinte, faptul că alţii greşesc în jurul
nostru nu ar trebui să ne conducă la concluzii precum: „greşeala este ceva uman,
deci e normal să mai greşesc şi eu din când în când“. O persoană morală nu va găsi
niciodată o scuză sau o întemeiere a propriului comportament imoral în conduita
greşită a celorlalţi. Din acest motiv Kant accentuează ideea unei raţiuni practice,
unde practic se referă la domeniul moral. Fără norme (sau maxime) morale clare,
- 28 -
consistente şi cu valoare universală şi necesară de lege, comportamentul moral nu

poate fi corect.
4. UTILITARISMUL
În opoziție cu deontologii, utilitariștii accentuează asupra efectelor acțiunilor

noastre. Pentru ei, scopul moralității nu este de a urmări orb aplicarea unor principii,
ci atenta observare a consecințelor aplicării principiilor morale. Scopul final al unei
acțiuni trebuie să fie realizarea binelui. Dacă trebuie să mint pentru a salva viața
celor dragi, atunci acțiunea mea este morală, pentru că va avea un efect bun. John
Stuart Mill a acceptat teoria lui Kant şi anume că a acţiona conform principiului
datoriei morale este un lucru moral şi mai ales util unei societăţi. Dacă fiecare individ
respectă regulile, atunci întregul sistem social va funcţiona mai bine. De asemenea,
dacă în deontologie consecințele nu au semnificație morală, în utilitarism acestea
diferenţiază o acțiune bună de una rea. Dar pentru Mill, sunt situaţii în care
consecințele negative ale unei acţiuni morale sunt atât de clare, încât pura idee de a
respecta o anumită regulă trebuie pusă în discuţie. De exemplu, cetăţenii sunt datori
să respecte legile unui stat, dar atunci când o lege este dictatorială şi nedreaptă,
cetăţenii ar trebui să apeleze la nesupunere civică şi să încerce schimbarea ei.
Utilitarismul nu este o teorie individualistă, și de aceea este dificil de urmat
consistent și coerent. În utilitarism, sunt luate în considerare consecințele unei
acțiuni asupra fiecărei persoane afectată voluntar sau involuntar de acea acțiune.
Pentru a fi bună din punct de vedere moral, o acțiune trebuie să producă cea mai mare
cantitate de bine pentru cei mai mulți oameni. În mod practic, o decizie utilitaristă
respectă următorul algoritm: când am o problemă eu (persoană sau instituție):
(1) Fac o listă cu toate alternativele care sunt disponibile pentru mine;
(2) Pentru fiecare alternativă, identific cine va fi afectat de acțiunile mele;
(3) Analizez cum ar putea fi afectate diferite persoane, și cât de mult (care sunt
consecințele intenționate și neintenționate);
(4) Pun în balanță consecințele bune și pe cele rele pentru fiecare dintre
alternativele mele;
(5) Compar fiecare alternativă în raport cu toate celelalte;
(6) Aleg acțiunea care produce maximum de bine pentru cei mai mulți oameni.
Algoritmul de mai sus arată că utilitarismul este o doctrină etică destul de

complicată. În primul rând, ne cere să maximizăm efectele benefice ale acțiunilor
noastre. O întrebare legitimă este dacă ar trebui ca un medic să acţioneze astfel
încât să promoveze cele mai bune servicii pentru cât mai mulţi pacienţi. Dacă
formulăm întrebarea în acest fel, este foarte greu să dăm un răspuns negativ. Totuși
înainte de a da un răspuns tranșant, ar trebui să clarificăm ce înseamnă consecințe
- 29 -
bune sau rele pentru utilitariști. Întrebarea a generat în timp diverse răspunsuri.
Astfel, utilitariștii au asociat binele cu: plăcerea (Jeremy Bentham), fericirea (John
Stuart Mill), sau preferințele (Kenneth Arrow). Jeremy Bentham (1748-1832),
părintele doctrinei utilitariste, consideră că natura a plasat specia umană sub
guvernarea a doi stăpâni suverani: durerea şi plăcerea. Doar aceştia ne arată, în
opinia sa, ce suntem datori să facem pentru ceilalţi şi cum trebuie să acţionăm noi
înşine. Dacă înţelegem durerea şi plăcerea într-un sens mai larg, ca temeri şi
interese, atunci acţiunile noastre sunt guvernate de urmărirea intereselor şi de
evitarea temerilor sau fricilor noastre.
Acest lucru poate fi ilustrat în medicină de următorul exemplu. Pentru un medic,
durerea de care vorbea Bentham poate fi înţeleasă literal: un medic trebuie să
suprime sau să pună capăt durerii pacientului, aşa că alungarea durerii şi redarea
sentimentului de bine par să fie prin excelenţă legate de munca medicului. Problemele
morale apar atunci când am întreba dacă fericirea trebuie înţeleasă în sens distributiv
pentru toţi, sau doar pentru un anumit pacient. Dacă un medic are resurse medicale
limitate (medicamente, aparate, timp etc.) cum ar trebui să le prioritizeze? Ar trebui
să aloce cât mai multe resurse unui pacient, pentru a fi sigur că acesta este mulţumit
şi perfect tratat, sau ar trebui să se gândească la binele a cât mai mulţi pacienţi, şi
astfel să distribuie resursele, micşorând partea individuală pentru cea colectivă? Este
greu de dat un răspuns absolut, pentru că pot fi imaginate cazuri sau scenarii
practice în care plăcerea în sens distributiv să poată fi acceptabilă moral. De
exemplu, să zicem că o fundaţie medicală primeşte o donaţie. Cu aceşti bani poate
trata un copil dintr-o ţară africană care suferă de leucemie şi necesită un tratament
sofisticat şi de durată în străinătate, sau fundaţia poate cumpăra vaccinuri împotriva
malariei care ar ajuta o sută de copii. Desigur că vom considera, pe principii
utilitariste, că ultima variantă ar fi cea dezirabilă. Dacă am analiza, însă, din puct de
vedere deontologic, nu putem spune că viaţa a o sută de copii este mai importantă
decât viaţa unuia.
Utilizarea plăcerii pentru cuantificarea binelui a fost criticată, argumentându-se
că umanitatea nu poate fi redusă la plăcere și durere și că utilitarismul hedonist
ignoră valori mai înalte precum prietenia sau iubirea. Astfel, John Stuart Mill a
propus înlocuirea plăcerii cu fericirea. Pentru acesta, principiul celei mai mari fericiri
sau principiul utilităţii poate fi văzut ca un principiu consistent care are la bază
valoarea producerii binelui, în baza căruia putem decide în mod obiectiv dacă ceva
este bun sau nu din punct de vedere moral. Acţiunile noastre sunt bune în măsura în
care acestea contribuie la fericirea cuiva, şi rele dacă produc efectul contrar. O
anumită acţiune sau activitate este bună sau dreaptă dacă (fiind comparată cu o alta
similară) conduce la cel mai bun echilibru posibil al consecinţelor benefice sau la cel
mai redus număr al consecinţelor malefice. De exemplu, un medic va trebui să
prescrie, dacă are de optat între două medicamente cu efecte similare, acel
medicament care are cea mai eficientă rată de succes, sau acel medicament care are
- 30 -
cele mai puţine efecte secundare nedorite. Pentru Mill, ideea datoriei morale şi a
drepturilor trebuie să fie subordonate ideii de maximizare a beneficiilor şi de minimizare
a riscurilor sau a efectelor nedorite. Astfel principiul utilităţii şi ideea de binefacere
au valoare supremă, şi deci primează asupra datoriei, obligaţiilor şi drepturilor.
O problemă pe care o are considerarea fericirii ca bine ce trebuie maximizat este
faptul că fericirea este dificil de cuantificat. Aceasta a reprezentat o problemă
semnificativă pentru utilitariști, deoarece producerea maximului de bine pentru cei
mai mulți oameni presupune un calcul matematic.
O altă teorie consecvenţialistă este doctrina dublului efect (Foot, 1978). Această
doctrină susține că o acţiune este permisă, chiar dacă poate implica un rău major,
precum moartea unei persoane, dacă acest rău este un efect secundar al unui bine
intenţionat. De exemplu, dacă un bolnav de cancer intenţionează să participe la o
procedură clinică încă nevalidată, dar prin aceasta ar avea o şansă de a supravieţui,
eventualul eşec al procedurii poate fi văzut ca dublu-efect şi justificabil din punct de
vedere moral. Acest dublu efect poate fi acceptabil moral, fără ca ideea de a pune în
pericol viaţa unei persoane în genere să fie acceptabilă moral.
Limitele utilitarismului (teoria vagonetului)
Pentru a înţelege limitele utilitarismului vom considera următorul exemplu care

este un experiment moral foarte cunoscut. Un vagonet scăpat de sub control a luat-o
la vale pe linie şi pune în pericol viaţa a cinci muncitori (Foot, 1978). Pentru testarea
intuiţiilor noastre morale să considerăm următorul scenariu. Dacă o persoană aflată
prin preajmă schimbă macazul, vagonetul poate fi deviat pe altă linie unde lucrează
doar un muncitor. El va fi omorât, dar viaţa celor cinci muncitori este salvată. Un
utilitarist ar spune că aşa ar trebui să procedăm. Dar este moral să cântărim viaţa
unei persoane comparativ cu viețile a cinci persoane? Cineva ar putea argumenta că,
dacă persoana care poate schimba macazul este în preajmă şi nu face nimic ca să
salveze pe cei cinci muncitori, atunci persona în cauză este vinovată moral. Uneori a
nu salva poate fi echivalent cu a ucide. Un adept al doctrinei deontologice va spune
că sub nicio formă nu este acceptabilă sacrificarea activă a unei vieţi, cum ar fi
situația în care am accepta să deviem vagonetul. Faptul că prin aceasta am omorî o
persoană ne va face vinovaţi moral, iar faptul că am salvat în total patru vieţi este
irelevant.
Exemplul poate fi translat în domeniul medical (Thomson 1985) sub următoarea
formă: un chirurg excelent are posibilitatea de a ucide un pacient sănătos (un tânăr
călător a cărui lipsă nu va fi resimţită de nimeni) ca să salveze viaţa a cinci persoane
de pe lista de transplant, persoane care fără aceste organe ar muri. Poate fi acest fapt
justificabil moral? Un utilitarist, sau un adept al unei doctrine etice consecvenţialiste
ar putea argumenta că este acceptabil moral să salvezi cinci vieţi sacrificând una. Un
deontolog ar spune că sub nicio formă o viaţă nu poate fi sacrificată, indiferent de
- 31 -
consecinţe. Un principialist va spune că dacă unul dintre principiile medicale este cel
de a nu ucide, atunci medicul va trebui să urmeze acest principiu cu orice preţ.
5. PRINCIPIALISMUL
Principialismul este o abordare etică, elaborată inițial în Statele Unite ale

Americii de către Tom Beauchamp și James Childress. Această abordare s-a dezvoltat
pornind de la argumentul lui David Ross în 1930, potrivit căruia principiile kantiene
(deontologice) și utilitarismul sunt prea rigide pentru a rezolva problemele etice în
viața de zi cu zi. Situațiile și problemele morale cu care ne confruntăm sunt mult mai
complexe și ele conduc la încălcarea acestor principii rigide. Pilonii de bază ai
principialismului contextualizează cumva deontologia de tip kantian. Cele patru
principii sunt: 1. respectul autonomiei (respectarea dreptului persoanei de a alege
liber); 2. datoria de a face bine (scopul final al actului medical este binele
pacientului, așadar menţinerea unui echilibrul dintre avantaje şi riscuri); 3. datoria
de a nu vătăma (evitarea cauzării răului); 4. principiul dreptății (obligaţia de a trata
corect și drept orice pacient). În continuare vom descrie aceste patru principii, ele
reprezentând datorii ale medicului.
Principiul respectării autonomiei
O întrebare legitimă în diferite contexte medicale ar fi: ce greutate să acordăm

respectului autonomiei pacientului în cazul persoanelor aflate în mare pericol? De
exemplu, ce atitudine ar trebui să adoptăm, şi cum putem justifica moral această
alegere, în cazul în care un pacient nu mai vrea să trăiască și imploră medicul să-i dea
un medicament care i-ar cauza rapid moartea? Cum trebuie un medic să se
comporte dacă o mamă refuză să-și vaccineze copiii sau refuză un tratament fără de
care moartea este iminentă? Este foarte greu de stabilit limitele respectării
autonomiei persoanei. Ideea autonomiei pacientului este în principiu bună, dar ea
are la bază un gen de nivelare a diversității umane și asumpția că fiecare este o
persoană perfect rațională și capabilă să ia deciziile cele mai bune pentru sine sau
pentru copiii minori care-i revin în grijă. Acest respect plasează mare parte a
responsabilităţii de pe umerii medicului pe cei ai pacientului. Dar este pacientul
mereu gata să accepte acest fapt? Autonomia pacientului contrabalansează caracterul
autoritar sau paternalist din etica medicală tradițională, protejând dreptul pacientului de
a alege sau respinge un anumit tip de tratament.
Respectul pentru autonomia persoanei nu exclude datoria medicilor de a ajuta
pacienții să ajungă la propriile decizii medicale. De asemenea, autonomia persoanei
poate fi restricţionată în anumite circumstanţe, cum ar fi: (a) pentru a opri acea
persoană să facă rău altei persoane; (b) pentru a opri o persoană să își facă rău sieşi
- 32 -
(parternalism moderat); (c) pentru a face bine acelei persoane (paternalism radical)
și pentru a promova binele societății (principiul bunăstării).
Paternalismul se opune autonomiei, dar, atunci când cantitatea de rău care ar
rezulta în urma exercitării autonomiei unui pacient ar putea fi contracarată printr-o
intervenţie de tip paternalist, o astfel de acţiune poate fi justificată moral. Să luăm
ca exemplu o persoană care crede ca vaccinul este ceva rău şi periculos pentru copii
şi refuză să-i vaccineze. Cum ar trebui să acţioneze un medic? A respecta autonomia
pacientului înseamnă a pune copiii acestuia, prin nevaccinare într-o situaţie de risc
potenţial. În acest scenariu avem de-a face de fapt cu două tipuri de acţiuni
paternaliste, din care una se poate ascunde sub ideea de autonomie. Faptul că
părintele decide pentru copiii săi este un caz literal de paternalism. În acest caz, am
avea de-a face cu concurenţa a două acţiuni paternaliste cu efecte asupra unuia şi
aceluiaşi obiect moral, anume copiii. Dacă acţiunea paternalistă a părinţilor de a
refuza vaccinul este bazată pe informaţii inconsistente sau eronate, cea a medicului
are la bază pregătirea profesională. Cum putem diagnostica moral acest caz? Ce este
mai important: respectarea autonomiei părintelui, sau calcularea consecinţelor şi, ca
atare, acceptarea unei intervenţii paternaliste? O aplicare a teoriei utilitariste ar fi
utilă în acest caz. Dacă am lua în considerație interesele fiecărei persoane implicate
în acest caz și anume părinții, copilul, medicul și colectivitatea unde trăiește acel
copil împreună cu familia sa, ar fi uşor de justificat decizia morală de a persuada sau
chiar de a obliga a părintele respectiv să-și vaccineze copilul. Această acțiune ar
promova desigur interesele celor mai multe persoane implicate.
Ce formă de paternalism poate fi justificată şi pe ce bază? În general câteva
condiţii par a justifica paternalismul. De exemplu, dacă o persoană este expusă unui
risc semnificativ sau unei pierderi semnificative a unui beneficiu, risc ce ar putea fi
prevenit prin acţiunea paternalistă. O altă situaţie ar fi dacă rezultatele pozitive sau
beneficiile intervenţiei parternaliste ar fi semnificativ mai mari decât riscurile la care
este expusă persoana care altfel ar acţiona în baza principiului autonomiei.
Datoria de a face bine
Jurământul lui Hippocrate stipulează datoria de a face bine: “Atât cât mă ajută
forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare
a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.”.
Principiul datoriei de a face bine și a datoriei de a nu vătăma vor fi discutate
împreună în această secțiune. Am ales această abordare deoarece în medicină, în
momentul actual orice act terapeutic are atât efecte benefice cât și efecte potențial
dăunătoare. Conceptul care stă la baza datoriei medicului de a face bine, include
toate formele acţiunii care vizează un beneficiu sau promovează ceva bun, sau
binele unei persoane. O formulare normativă a obligaţiei morale de a face bine, ar fi
aceea de a acţiona spre binele celorlalţi, ajutându-i să-şi realizeze propriile interese
legitime sau să prevină sau să înlăture orice rău iminent sau posibil.
- 33 -
În timp ce binefacerea se referă la o acţiune făcută spre binele celorlalţi,

bunăvoinţa priveşte mai mult o trăsătură de caracter a unei persoane. Cineva este
binevoitor dacă este dispus să acţioneze spre binele celorlalţi. Bunăvoinţa pare să fie
o condiţie a binefacerii. Binefacerea are un caracter liber, altruist şi profund uman.
Astfel, acte de caritate extraordinare sau comportamentul eroic sunt exemple de
binefacere. Binefacerea depăşeşte limitele datoriei. Datoria este mai mult un
principiu conform căruia satisfaci ceea ce se aşteaptă de la tine, fie pe plan
profesional, atunci când de exemplu datoria medicului este să-şi trateze corect
pacientul, fie pe plan social, când îţi îndeplineşti datoriile sociale, cum ar fi plata
corectă a taxelor şi impozitelor. Datoria de părinte este de a creşte şi educa copiii.
Dar nici un părinte nu are datoria de a dona un rinichi copilului său. Când acest fapt
se petrece, atunci avem un act de binefacere. Niciun medic nu are datoria de a face
fapte eroice sau de a susţine acţiuni caritabile etc. El poate face aceasta conform
principiului bunăvoinţei, dacă stă în caracterul său şi dacă el consideră că
binefacerea are o valoare morală deosebită. Pentru că binefacerea este oarecum
„liberă”, ţinând doar de voinţa şi de caracterul unei persoane, ea este mult mai de
apreciat, pentru că presupune altruism.
Binefacerea are mai multe nuanțe. În general, putem diferenţia între obligaţii
stricte (bazate pe normele morale din sistemul moralității comune), apoi către
obligaţii mai slabe (la periferia externă a aşteptărilor unei persoane rezonabile) către
un domeniu în care acţiunile noastre nu sunt aşteptate. Şi din acest motiv ele sunt în
mod excepţional virtuoase. De exemplu, un medic este obligat să-şi consulte
pacientul şi să-i pună un diagnostic corect. Este mai puţin obligat să se intereseze de
soarta pacientului, de viaţa şi de emoţiile lui. Dacă, de exemplu, medicul doreşte să
facă un act de binefacere, să zicem să ofere o bursă de studiu unui copil al
pacientului, acest lucru nu este de aşteptat de la un medic, dar îl va transforma într-
o persoană virtuoasă în mod excepţional.
În afară de rădăcinile utilitariste ale principiul binefacerii, o altă sursă istorică a
sa o constituie teoria sentimentelor morale descrisă de David Hume. El consideră
facerea binelui ca pe un principiu central al naturii umane. Chiar dacă în doctrina
deontologică a face bine nu este semnificativ moral (acest loc este ocupat de
datorie), ea este presupusă de orice acţiune conformă datoriei.
Filosofia lui Hume şi etica virtuţii acordă un loc central bunăvoinţei. Hume
argumentează că bunăvoinţa ar fi piatra de temelie sau originea moralităţii. Opusul
bunăvoinţei este egoismul. În istoria filosofiei au existat opinii opuse privind care
dintre cele două trăsături ar fi fundamentală naturii umane. De exemplu, Aristotel,
Hume şi Nietzsche au considerat că omul este prin excelenţă o fiinţă egoistă şi că
doar cadrul social îl face să se comporte moral. În afara societăţii omul ar fi „fiară sau
zeu” (Aritotel). Dar pentru Hume, egoismul este un fel de eroare sau disfuncţie a
facultăţilor morale. O persoană cu o psihologie normală ar trebui să fie în mod
natural binevoitoare. Pentru Hume bunăvoinţa cuprinde mai multe virtuţi cum ar fi
- 34 -
generozitatea, iubirea aproapelui şi o voinţă bună. Aceasta se manifestă în atitudini

precum prietenia, compasiunea, actele de caritate, ajutorul către ceilalţi etc. Deşi
Hume consideră că bunăvoinţa şi simţul dreptăţii sunt două virtuţi sociale, doar
bunăvoinţa este inerentă naturii umane, simţul dreptăţii având la bază convenţii
umane cu caracter normativ.
Atunci când discută principiul iubirii de sine, Hume nu respinge unele aspecte
egoiste care stau uneori la baza acţiunilor noastre. Comportamentul moral este
pentru el un amestec de bunăvoinţă şi iubire de sine. Dacă cineva priveşte fiinţa
umană doar limitată la frică şi ambiţie, Hume va spune că persoana în cauză este
motivată de pasiuni, ambele generoase şi egoiste. Amestecul de generozitate şi
egoism variază de la o persoană la alta.
Deşi teoria Kantiană este în dezacord cu interpretarea utilitaristă a principiului
binefacerii (datoriei de a face bine), el îi recunoaşte totuşi valoarea morală. Conform
rigorilor teoriei sale universaliste, acest principiu are valoare morală dacă poate fi
justificat ca principiu universal al datoriei. Dacă bunăvoinţa ar fi bazată doar pe
sentiment, şi nu pe universalitatea şi necesitatea raţiunii, atunci acest principiu nu ar
avea valoare morală pentru Kant.
Principiul dreptății și echităţii
Conceptul echităţii încearcă să traducă un termen consacrat în limba engleză,

anume fairness. În limba română acest termen este mai mult asociat cu întrecerile
sportive sau cu meciurile de fotbal. Cel mai apropiat sinonim ar fi corectitudine, sau
cinste, dar ambii termeni nu au relevanţa etică necesară pentru a fi consacraţi. Cel
mai bine putem înţelege conţinutul acestui concept dacă ne întrebăm: ce înseamnă
fairness în sport? Înseamnă că toţi jucătorii respectă regulile, iar arbitrii sunt
imparţiali, adică recunosc egalitatea jucătorilor, iar meritele sunt acordate doar
corespunzător performanţelor, şi nu datorită unor interese individuale, înclinaţii,
nepotisme etc.
Cum ar trebui să înţelegem în general dreptatea ca fairness? Ar însemna ca toţi
cetăţenii să fie trataţi în mod egal, adică nediscriminaţi în funcţie de origine socială,
etnie, sex, vârstă, capacitaţi intelectuale etc. Această direcţie este numită în
literatura de specialitate dreptate distributivă. În contextul îngrijrilor de sănătate,
dreptatea distributivă, sau echitatea, presupune accesul egal la îngrijiri şi tratarea
nediferenţiată a pacienţilor.
Numele cel mai asociat cu ideea de dreptate ca echitate este filosoful american
John Rawls, cu lucrarea sa de referinţă Justice as Fairness: Political not Metaphysical
(1985). Echitatea, în viziunea lui Rawls, are la bază două principii, anume libertatea şi
egalitatea. Primul principiu este enunţat astfel: “Fiecare persoană are un drept egal
la o alocare a drepturilor şi libertăţilor de bază, care trebuie să fie compatibil cu o
alocare similară pentru toţi”. Al doilea stipulează: “Inechităţile economice şi sociale
- 35 -
trebuie să îndeplinească două condiţii: mai întâi trebuie să fie asociate cu posturi şi
poziţii accesibile tuturor sub condiţia unei oportunităţi echitabile (fair), şi apoi de
acestea ar trebui să beneficieze cel mai mult cei mai dezavantajaţi membrii ai
societăţii” (Rawls 1985, p. 227). De exemplu, posturile de directori de spitale produc
o inegalitate între medici, pentru că aceia care vor fi aleşi directori vor avea avantaje.
Dar, dacă în principiu orice medic ar avea şansa să fie ales director de spital, această
inechitate şi inegalitate este una acceptabilă, pentru că ea nu este creată pentru o
anumită persoană, ci este o funcţie accesibilă tuturor.
Ne putem imagina ideile lui Rawls transpuse pentru paradigma sănătăţii în felul
următor: fiecare persoană are dreptul la o alocare a îngrijirilor de sănătate care să fie
compatibilă cu o alocare similară pentru toţi. Altfel, o societate care ar ignora acest
principiu ar aloca resursele financiare pentru cei bogaţi, astfel că tot ce aceştia îşi
doresc, de la tratamente de rutină, la chirurgie cosmetică să fie finanţate, în timp ce
lucruri simple cum ar fi vaccinurile pentru copiii săraci sau o asistenţă sanitară de
bază ar putea fi total ignorate. Într-o societate care ar respecta principiile dreptăţii
distributive, ar trebui ca de exemplu un pachet de bază pentru diagnosticul,
tratamentul şi îngrijirile paleative pentru cancer să fie accesibile tuturor. Al doilea
principiu ar putea fi astfel reformulat: inechităţile economice şi sociale sunt acceptabile
dacă ele sunt legate de poziţii sociale sau instituţionale accesibile tuturor. Adică, un
post de director de spital, care creează o situaţie privilegiată, şi deci o anumită
inechitate, trebuie să fie deschis tuturor care îndeplinesc condiţiile profesionale
pentru aceasta, indiferent dacă persoana în cauză are o dezabilitate, este dintr-o
anumită etnie, sau aparţine de un gen specific. Aceste condiţii formale oferă
egalitatea şanselor, şi mai mult, persoane din mediii defavorizate pot avea o voce în
societate şi pot milita pentru drepturile fundamentale ale celor pe care îi reprezintă.
Rawls consideră că anumite drepturi şi libertăţi sunt fundamentale, adică nicio
societate sau regim politic nu are dreptul să le ignore sau suprime. Deşi dreptul la
sănătate poate fi considerat unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale, aşa
cum este menţionat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), nu toate
statele au politici de sănătate care să respecte acest drept. În unele societăţi
anumite grupuri vulnerabile pe criterii de etnie, sex etc. nu au acces la îngrijirile de
sănătate, în altele, costurile ridicate ale serviciilor de sănătate sunt un impediment al
respectării acestui drept fundamental. De exemplu ne putem întreba dacă este drept
ca un medic să trateze doar pacienţii care au suficienţi bani să-şi plătească
asigurările de sănătate. Pacienţii săraci sunt în acest fel discriminaţi şi degrevaţi de
un drept fundamental. Sau o altă întrebare ar fi, dacă într-un sistem de îngrijiri
sociale finanţat de stat, acele categorii de persoane care au comportamente
dăunătoare pentru propria sănătate (persoanele care fumează, care consumă alcool
sau care sunt obeze) au dreptul moral să consume mai mult din banii publici decât
persoanele care au un stil de viaţă echilibrat. În ipoteza în care toţi cetăţenii ar
contribui în mod egal la fondul de sănătate, distribuirea acestei resurse pentru
pacienţii care îşi periclitează conştient starea sănătăţii pare să fie injustă.
- 36 -
Aspectele sociale care determină starea de sănătate au fost denumite determinanţii

sociali ai sănătăţii. Identificarea acestora ne ajută să înţelegem contextele sociale
responsabile pentru starea de sănătate. Pe scurt, determinanţii sociali ai sănătăţii
sunt condiţiile sociale şi sistemul de sănătate în care oamenii sunt născuţi, cresc,
trăiesc, lucrează şi îmbătrânesc. Aceste condiţii sociale sunt determinate de
distribuţia financiară, putere, şi de resurse la nivel local, naţional sau global.
Determinanţii sociali ai sănătăţii sunt cei responsabili pentru inechităţile din
sănătate, de diferenţele nedrepte din sistemul de sănătate, atât în interiorul unui
stat, cât şi internaţional (WHO, 2008).
O altă întrebare este: cine are obligaţia să asigure dreptul fundamental la
sănătate? Este doar de datoria statului să asigure un sistem de sănătate eficient şi
funcţional sau trebuie avută în vedere o acţiune colectivă pentru realizarea acestui
drept? Acţiune colectivă ar semnifica implicarea nu doar a instituţiilor naţionale, dar
şi aspecte de justiţie transnaţională. De exemplu, recrutarea activă a medicilor din
ţările sărace contribuie la dezechilibre majore şi la periclitarea dreptului la sănătate
al unor cetăţeni aflaţi oricum în situaţii economice dezavantajoase. Faptul că ţările
bogate folosesc stimulente financiare pentru atragerea profesioniştilor din sănătate,
deşi ar dispune de suficiente resurse financiare şi umane interne pentru a forma
propria resursă umană, trebuie considerat inechitabil. Deci starea de sănătate a
populaţiei ar trebui considerată, conform teoriei dreptăţii distributive, dintr-o
perspectivă globală.
Pentru bioetică, principiile etice enunţate de Beauchamp şi Childress (autonomia,
binefacerea, non-vătămarea şi dreptatea) (Beauchamp, Childress 1994) particularizează
problema dreptăţii distributive în context medical. Pe scurt, ideea de dreptate ar
însemna să distribuim bunurile şi serviciile medicale în mod corect. Problemele etice
apar atunci când avem de distribuit îngrijiri medicale costisitoare, sau când resursele
şi serviciile medicale sunt limitate. Cum putem acţiona corect în aceste cazuri? Ideal
ar fi ca să tratăm cazuri similare în mod egal, de exemplu doi pacienţi care suferă de
aceeași boală ar trebui să fie trataţi la fel, chiar dacă ei au un statut socio-economic
diferit. Trebuie să presupunem că două persoane cu probleme de sănătate similare
au aceleaşi nevoi. Aici apare o altă problemă, de această dată de natură mai mult
filosofică: cum definim nevoile. O variantă ar fi să le înţelegem ca o necesitate a
individului de a-şi satisface o funcţie de bază. Cineva care are dureri şi cere un
analgezic încearcă să acopere nevoia fundamentală de confort. Dar sensibilităţile
oamenilor la durere, nevoile de confort, ideea unui standard de sănătate sunt
diferite, sunt construite social şi este foarte greu de trasat o linie definitivă care să
demarce nevoile de bază, aşa că decizia bazată pe nevoi revine în cele din urmă
medicului care evaluează fiecare caz în parte. Cum ar trebui prioritizate nevoile de
sănătate la nivel naţional pentru a respecta principiile dreptăţii distributive? Mai
întâi aceste nevoi trebuie determinate corect, apoi trebuie estimate costurile
îngrijirilor de bază pentru satisfacerea acestor nevoi, mai ales în cazurile resurselor
limitate. În acest caz se va impune o raţionalizare a acestor servicii şi bunuri
- 37 -
medicale. Pe ce baze? Ideal ar fi consensul social, dar în termeni practici acest lucru
este imposibil. Dar ceea ce se poate face este ca procesul alocării resurselor să fie
cât mai democratic şi transparent cu putinţă, pentru a evita erorile procedurale.
Echilibrul reflectiv
Metoda echilibrului reflectiv îşi are originea în lucrările timpurii ale lui John
Rawls. În opinia lui Arras, „justificarea etică a convingerilor noastre implică tentativa
de a aduce la un stadiu de echilibru judecăţile noastre etice cele mai sigure, principiile
noastre etice, background-ul social, şi psihologic, ca şi teoriile noastre filosofice”
(Arras, 2007).
Întrebarea lui Arras este dacă echilibrul reflectiv poate soluţiona problemele
atât în domeniul eticii teoretice, cât şi în al eticii practice. Echilibrul reflectiv pare să
fie convenabil pentru etica practică, deoarece este flexibil, non-dogmatic şi acceptă
fluiditatea motivelor şi a justificărilor morale. De asemenea, nu privilegiază nici o
anumită convingere particulară. Cu toate acestea, Arras va critica acest principiu şi
se întreabă dacă nu am putea găsi un drum mai bun în a ne justifica judecăţile
morale în domeniul eticii practice. De exemplu, el crede că intuiţiile noastre morale
conţin deja în ele germeni teoretici mai generali şi mai cuprinzători, şi de aceea este
greu şi artificial de separat intuiţiile noastre morale de teoriile morale care ne
guvernează. O altă critică importantă este că principiul echilibrului reflectiv nu ar
avea suficientă putere normativă. Ideea de a folosi echilibrul reflectiv ca metodă
universală în domenii precum bioetica este foarte criticată, deoarece uneori pare să
fie folosită de metodologii morale extrem de divergente, cum ar fi bioetica feministă,
narativismul, principialismul sau pragmatismul etic etc., ceea ce poate scădea
consistența și valoare teoretică a doctrinei.
CONCLUZIE
În concluzie, bazele comportamentului moral au fost analizate din diferite

perspective etice care au condus la enunțarea unor teorii etice. În linii mari, aceste
teorii pun în prim plan fie principiile acțiunilor noastre, fie rezultatele acestora.
Pentru cele mai multe dintre activitățile noastre cotidiene, este greu de trasat foarte
clar sau de îmbrățișat doar un model etic de comportament. În realitate, uneori
acționăm punând în prim plan consecințele faptelor noastre, alteori, dorim să fim
consecvenți principiilor noastre conducătoare, indiferent de consecințe.
Rolul acestei secțiuni este acela de a invita asupra reflecției morale și de a vedea
modele alternative de comportament, modele care ne vor ajuta să înțelegem de ce
semenii noștri se comportă într-un fel sau altul.
- 38 -
BIBLIOGRAFIE
Alexander, L., 2004, The Jurisdiction of Justice: Two Conceptions of Political Morality,
“San Diego Law Review”, 41(3): 949–966.
Alexander, L., Moore, M., Deontological Ethics, The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Fall 2008 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/fall2008/entries/ethics-deontological/>.
Arras J. D., The Way We Reason Now: Reflective Equilibrium in Bioethics, The Oxford
handbook of bioethics, Steinbock B. (ed.), Oxford: Oxford University Press, 2007,
pp.: 46 – 71.
Beauchamp T., Childress, J., Principles of Biomedical Ethics, ed. a 5-a, Oxford, 2001.
Beauchamp T., Methods and principles in biomedical ethics, “Journal of medical
ethics”, (0306-6800), 29 (5), 2003, pp. 269-274.
Beauchamp, T., "The Principle of Beneficence in Applied Ethics", The Stanford
Encyclopedia of Philosophy (Fall 2008 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/fall2008/entries/principle-beneficence/>.
Bentham, J., An Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1789),
London: University of London, Athlon Press, 1970.
Foot, Ph., (1978), The Problem of Abortion and the Doctrine of the Double Effect in
Virtues and Vices, Oxford: Basil Blackwell, 1978.
Hume, D., Enquiries Concerning Human Understanding and Concerning the
Principles of Morals. Ed. L. A. Selby-Bigge; P. H. Nidditch. Oxford: Oxford
University Press, 1975.
Kamm, F.M., Intricate Ethics: Rights, Responsibilities, and Permissible Harms, Oxford:
Oxford University Press, 2007.
Kant, Imm., Bazele metafizicii moravurilor (BMM), Grundlegungen der Metaphysik
der Sitten, ed. a 3-a, Verlag der Duerrschen Buchhandlung, Leipzig, 1906.
Manea, T., Kommentarzum Text von Volker Gerhardt: „Was sollen wir heute (nicht)
tun. Moralphilosophie nach Kant“ in: Nach Kant. Erbe und Kritik, Ian Kaplow
(ed.), Lit Verlag, Münster, 2005, pp.110-117.
Mill, J. S., Utilitarianism (1861), ed. G. Sher, Hackett Publishing Company, 2001.
Rawls, J., Justice as Fairness: Political not Metaphysical, „Philosophy and Public
Affairs”, Vol. 14, No. 3. (Summer, 1985), pp. 223-251.
Thomson, J. J., The Trolley Problem, 94 Yale Law Journal 1395-1415, 1985.
WHO. (2008). Commission on social determinants of health, 2005–2008, Accesat în
10/01/2013.
- 39 -
Adrian Lupu, Daniela Cojocaru
PARADIGME SOCIOLOGICE ALE SĂNĂTĂȚII
Adrian LUPU, Daniela COJOCARU
INTRODUCERE
Sociologia sănătăţii reprezintă rezultatul colaborării dintre ştiinţele medicale şi

sociologie. Sociologia contribuie la lărgirea orizontului teoretic al sociologiei
sănătăţii, propunând paradigme explicative privind modul în care există şi este
construită societatea sau insistând asupra construcţiei sociale a relaţiilor dintre
indivizi, pe de o parte şi a relaţiilor dintre indivizi şi corpul social, pe de altă parte. De
asemenea, sociologia, prin modelele sale teoretice, contribuie la înţelegerea
provocărilor teoretice şi empirice specifice sociologiei sănătăţii, oferind o cheie de
înţelegere şi interpretare a modului în care indivizii se raportează la starea de
sănătate sau de boală, la instituţiile specifice domeniului medical şi la relaţiile pe
care aceştia le construiesc cu personalul medical.
Analiza stilului de viaţă al diverselor categorii socio-profesionale (în special
categorii aflate în situaţie de risc), procesul de medicalizare, evaluarea accesului şi
gradului de satisfacţie la servicii medicale, construcţia socială a relaţiei medic-
pacient, strategii de responsabilizare şi educaţie sanitară, evaluarea programelor şi
proiectelor de intervenţie în zonele defavorizate, studierea modului de raportare a
populaţiei la noile obiceiuri culinare, reprezintă câteva teme specifice sociologiei
sănătăţii (Cockerham, 2000).
În continuare vom prezenta câteva dintre modelele teoretice principale care au
influenţat în mare măsură gândirea sociologică, în general şi construcţia corpusului
teoretic al sociologiei sănătăţii, în special.
STRUCTURALISMUL-FUNCŢIONALIST
ŞI COMPORTAMENTUL INDIVIDUAL ÎN SĂNĂTATE
Modelul teoretic dominant între anii 1950 şi 1960 a fost structuralismul-

funcţionalist. Acest model teoretic a furnizat, în fapt, primele argumente teoretice
pentru sociologia sănătăţii prin conceptul de rol al bolnavului propus de Talcott
Parsons (Cockerham, 2000). În fapt, Parsons propune un model de înţelegere a
- 40 -
Paradigme sociologice ale sănătăţii
societăţii, insistând asupra structurii şi funcţiei elementelor care compun societatea.

Autorul construieşte o sociologie a acţiunii sociale, care îi va servi argumentele
necesare pentru dezvoltarea teoriei sistemului social.
Perspectiva pe care o propune Parsosns se sprijină pe două elemente esenţiale:
acţiunea socială şi sistemul social. Acţiunea socială este o acţiune individuală,
voluntară, determinată de motivaţii subiective (scopuri şi semnificaţii) şi reprezintă,
de asemenea, un produs al unui actor înzestrat cu resurse care operează opţiuni
finalizate şi care întrebuinţează în acest scop mijloace materiale şi simbolice.
Opţiunile acţionale ale actorilor sunt dependente de un ansamblu de valori comune
validate de preferinţele colective, iar elementele acţiunii sociale sunt (Sharrok,
Hughes şi Martin, 2003):
a) actorul, care poate fi individual sau colectiv;
b) situaţia acţională, care reprezintă un set de circumstanţe determinante
pentru acţiune şi specifice cadrului social sau cultural,
c) rezultatul sau finalitatea pentru care este întreprinsă acţiunea şi
d) regulile care guvernează adaptarea mijloacelor care sprijină acţiunea la
scopul acesteia.
Această paradigmă se confirmă cel mai sugestiv prin noţiunea sociologică de rol,
în sensul că rolul este o funcţie comandată de societate individului pentru menţinerea
ambilor (Stănciulescu, 1996). Rolurile sunt valorizate prin intermediul normelor şi a
valorilor în general. Practic, aşteptările de rol se instituţionalizează, fiind guvernate
de norme colective. De fapt, instituţionalizarea este modul prin care colectivitatea se
impune, însă nu prin coerciţie, ci prin determinarea internalizării valorilor. Astfel,
individul învaţă să dorească ceea ce societatea îi permite.
Definiţia socială a stării de sănătate este derivată din concepţia lui Parsons
(1951) despre sistemul social şi se referă la abilitatea individului de a juca diverse
roluri cu scopul de a fi funcţional din punct de vedere social. În acest sens, boala este
o funcţie a capacităţii reduse a individului de a adapta jocul de rol la situaţii
aşteptate şi poate fi observată prin referire la activităţile vieţii curente (alimentaţie,
igienă, deplasare etc.)
În acest sens, boala poate fi privită ca o formă de devianţă socială, întrucât
alterează funcţionalitatea normală a individului în cadrul sistemului social (Parsons,
1951). Persoana afectată de boală nu deţine controlul asupra bolii (Whitsitt, 2010) şi
nu este responsabilă pentru propria condiţie, fiind scutită de la îndeplinirea rolurilor
sociale normale pe perioada bolii (Young, 2004; Armstrong, 2014). Boala este
indezirabilă din punct de vedere social şi este exterioară pacientului, iar obligaţia
bolnavului este de a se însănătoşi, apelând la ajutorul competent al medicului.
Medicul este investit cu funcţia de control social în cadrul acestui sistem de roluri şi
stabileşte legitimitatea stării de boală (Cockerham, 2000) şi, implicit, modalităţile
prin care boala poate fi corectată. Intervenţia medicului este, de asemenea,
exterioară pacientului. În cadrul interacţiunii medic-pacient, exercitarea rolurilor
- 41 -
este direcţionată de aşteptările pe care le are fiecare actor de la partenerul său, iar
caracteristicile rolurilor se referă la drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceste
caracteristici sunt în acord sau derivă din normele general acceptate în societate.
INTERACŢIONISMUL SIMBOLIC
Interacţionismul simbolic reprezintă unul dintre cele mai importante curente de

gândire în sociologie, constituind o sursă generatoare de teorii asupra
comportamentului social. Cadrul general al interacţionismului simbolic tradiţional
încorporează o varietate de poziţii, însă majoritatea propoziţiilor tind să
împărtăşească un set de imagini caracteristice fiinţelor umane, societăţii, relaţiilor
dintre indivizi şi societate şi naturii acţiunilor şi interacţiunilor indivizilor (Atkinson şi
Housley, 2003). Societatea este o reţea de comunicare sau interacţiune, în care
persoanele se influenţează reciproc, iar mediul acţiunii şi interacţiunii indivizilor este
definit simbolic. Persoanele utilizează simboluri dezvoltate în interacţiunea lor şi
acţionează prin comunicarea simbolurilor respective, producând, în fapt, societatea.
În acest sens, viaţa socială reprezintă, în întregime, un proces dinamic, iar societatea
nu poate exista ca entitate statică, ci este continuu creată şi recreată în timpul derulării
acţiunilor dintre indivizi. Realitatea socială (Berger şi Luckmann, 1966) este un flux de
evenimente la care participă mai multe persoane. Atât societatea, cât şi persoanele
derivă din procesele sociale, ambele dobândind semnificaţii emergente din
interacţiunile sociale, iar, din moment ce ambele derivă din aceeaşi sursă, nici
societatea, nici individul nu posedă o realitate a priori celeilalte. Societatea, ca reţea
a interacţiunii, creează persoane, iar acţiunile persoanelor, prin interacţiune, creează
societatea. Astfel, societatea şi individul sunt ca două feţe ale aceleiaşi monede şi nu pot
exista una fără cealaltă (Stănciulescu, 1996).
Capacitatea simbolică a indivizilor implică activarea conştiinţei şi gândirii şi
manipularea internă a simbolurilor. Indivizii pot gândi despre ei înşişi, având, astfel,
conştiinţă de sine a cărei formă este dată de procesele sociale şi de angrenarea în
aceste procese (Sharrok, Hughes şi Martin, 2003). Gândirea se produce în forma
conversaţiei interne, folosindu-se de simbolurile dezvoltate în cadrul proceselor
sociale. Mecanismul gândirii (Mind) şi Sinele (Self) apar ca răspuns la întreruperile
fluxurilor de activităţi sau la apariţia problemelor şi implică formularea şi selectarea
din întreg cursul de acţiuni a celei care duce la rezolvarea problemei. Alegerea este
un atribut al condiţiei umane, iar conţinutul ei constă în experienţa subiectivă a
persoanei dobândită în cadrul proceselor sociale. Pentru înţelegerea comportamentului
uman, sociologia trebuie să ducă la bun sfârşit studierea experienţei subiective a
indivizilor şi să o incorporeze în explicaţii. O parte a experienţei, importantă pentru
alegerile făcute, este experienţa Sinelui (Stănciulescu, 1996).
- 42 -
O altă idee importantă este cea potrivit căreia oamenii sunt activi şi creativi, atât
individual, cât şi colectiv şi nu doar reactivi la forţele externe ale mediului. Mediile în
care indivizii acţionează şi interacţionează sunt medii simbolice, iar simbolurile care
sunt ataşate mediilor umane şi non-umane sunt produse în interacţiune şi pot fi
manipulate în cursul interacţiunii. Gândul poate fi folosit pentru anticiparea
eficienţei sau alternativelor acţiunilor destinate să ducă la rezolvarea de probleme,
iar alegerea unei acţiuni din mai multe alternative este o componentă a conduitei
sociale. Astfel, comportamentul social uman este indeterminat. Nici cursul şi nici
rezultatele interacţiunii sociale nu sunt predictibile pornind de la factorii şi condiţiile
care preced acea interacţiune.
Dewey (1925) consideră că organizarea personalităţii este, în mare parte, o
problemă a organizării sociale a obişnuinţelor colective. Relaţia intimă a cutumei sau
obiceiului implică o relaţie intimă între persoană şi societate. Din moment ce fiecare
se naşte în societate, obiceiul redă, înainte de toate, o imagine a ordinii sociale.
Cutuma şi obiceiul sunt necesare gândirii, iar gândirea este instrumentală, permiţând
individului să se adapteze mediului propriu. Oamenii definesc obiectele din mediul
propriu, exersează în gând posibile acţiuni care includ obiectele respective şi aleg
acţiunile care duc la o adaptare facilă. Baldwin (1906) consideră că Sinele este un
produs al relaţiilor dintre individ şi ceilalţi. Relaţia dintre social şi personal, dintre
societate şi mecanismul gândirii, trece prin trei stadii ale dezvoltării (Stryker, 2001):
un stadiu proiectiv, în care copiii sesizează existenţa celorlalţi, disting între obiecte şi
persoane şi diferenţiază persoanele între ele; un stadiu subiectiv, în care conştiinţa
de sine apare prin imitarea celorlalţi şi prin învăţarea asocierilor sentimentelor cu
imitaţiile respective şi un stadiu în care copiii devin conştienţi, prin asocierea
sentimentelor cu concepţiile persoanelor, că şi ceilalţi au sentimente precum au şi ei.
Cooley (1902) deplasează aceste idei într-o direcţie fenomenologică. Potrivit
autorului (1902) principala preocupare a sociologiei sunt mentalul şi subiectivul,
deoarece acestea sunt determinate social. Persoanele există în ideea de persoană,
societatea este o relaţie între aceste idei, iar faptele din societate reprezintă imaginea pe
care o au persoanele unele despre altele (Atkinson şi Housley, 2003). Astfel, sociologia ar
trebui să observe aceste imagini. Cooley respinge introspecţia carteziană ca metodă
a sociologiei, privilegiind introspecţia simpatetică, proces care reprezintă imaginarea
vieţii celorlalţi prin implicare intimă şi apoi prin amintirea şi descrierea formelor
respective (Stryker, 2001). Autorul consideră că individul şi societatea sunt aspecte
distributive şi colective ale aceleiaşi vieţi umane. Sinele se află într-o legătură strânsă
cu ceilalţi şi reprezintă un produs definit şi dezvoltat în cadrul interacţiunii sociale
prin procesul punerii sub lupă a Sinelui. Persoanele îşi imaginează cum apar în ochii
celorlalţi, îşi imaginează judecăţile celorlalţi despre aceste percepţii şi reacţionează
afectiv la aceste judecăţi. Această concepţie despre Sine întăreşte ideea specifică
interacţionismului simbolic potrivit căreia individualitatea nu există în afara ordinii
sociale. Personalitatea individuală este un produs al vieţii sociale şi o stare a
- 43 -
comunicării dintre persoanele care împărtăşesc această viaţă socială, iar în centrul
dezvoltării personalităţii se află aşteptările celorlalţi (Stănciulescu, 1996).
Mead derivă mecanismul general al gândirii şi Sinele din societate, fără a asuma
preexistenţa Sinelui, argumentând că procesul de comunicare este esenţial pentru
supravieţuire (Stryker, 2001). Comunicarea despre soluţiile problemelor care
presupun supravieţuirea este posibilă prin simbolurile comune tuturor persoanelor
care au acest obiectiv, iar aceste simboluri apar şi se dezvoltă prin interacţiune, în
cadrul proceselor sociale. Mecanismul gândirii, Sinele şi societatea sunt produse
concurente ale proceselor sociale. Mead (Atkinson şi Housley, 2003) insistă asupra
naturii active a comportamentului uman, asertând că lucrurile devin stimuli atunci
când dobândesc semnificaţii, iar acest proces este posibil atunci când lucrurile sunt
definite ca relevante în ducerea la bun sfârşit a acţiunilor iniţiate de indivizi, fie
pentru consolidarea legăturilor dintre ei şi mediul fizic, fie pentru implicarea altor
persoane. Ceilalţi sunt, la rândul lor, actori şi dobândesc semnificaţii dezvoltate în
interacţiuni, în cadrul procesului social şi prin comunicare.
Sinele se dezvoltă în cadrul aceluiaşi proces social şi există în privirea asupra
propriei persoane într-o manieră reflexivă şi prin ataşarea la propriul Sine a
semnificaţiilor derivate din punctele de vedere ale celorlalţi. Astfel, Sinele apare în
urma interacţiunilor şi este un produs social. Potrivit lui Mead (1934), este necesară
înţelegerea rolului critic al Sinelui în înţelegerea comportamentului uman. Mead
identifică două părţi ale Sinelui: „mie” sau atitudinile organizate ale celorlalţi cu
referire la o persoană şi „Eu” sau răspunsurile persoanei la atitudinile celorlalţi.
Comportamentul este un produs al conversaţiei interne, în care „Eu” răspunde lui
„mie”, răspunde lui „Eu” şi aşa mai departe. Sinele reprezintă tensiunea dintre cele
două componente. „Mie” reprezintă Sinele social, iar „Eu” este considerat Sinele
personal (Stănciulescu, 1996). Sinele personal reprezintă spontaneitate şi
creativitate, iar aceste caracteristici apar în cadrul proceselor sociale. Comportamentul
este controlat de către Sine, însă acest lucru nu este posibil fără existenţa controlului
social. Sinele se dezvoltă în stadii, odată cu dezvoltarea competenţelor lingvistice.
Prin joc, copilul preia rolurile celorlalţi semnificativi şi învaţă să reacţioneze şi să
răspundă comportamentelor organizate ale celorlalţi. Astfel, dezvoltarea Sinelui
presupune existenţa anterioară, în formă organizată, a acţiunilor multiple ale
persoanelor. Dezvoltarea Sinelui presupune societatea, iar societatea presupune
existenţa Sinelui. Aşa cum societatea influenţează forma Sinelui, la fel, Sinele
influenţează societatea, care este într-o continuă construcţie şi recreare. Acest
proces influenţează continua construcţie a Sinelui, iar, atât ordinea socială şi
schimbarea socială, cât şi ordinea personală şi schimbarea personală sunt
componente ale proceselor sociale.
Blumer (1969) defineşte interacţionismul simbolic, punându-l în contrast cu
principiile sociologiei convenţionale. Potrivit acestei perspective, comportamentul
social, aşa cum rezultă din norme, valori, aşteptări, prescripţii de rol etc., reprezintă
o practică inconsistentă în raport cu capacitatea oamenilor de a defini, interpreta şi
- 44 -
indica alte persoane, care au la rândul lor Sine prin care construiesc acţiuni necesare
funcţionării în mediul în care trăiesc. Organizarea socială are un impact redus în
societăţile moderne, întrucât există un număr neînsemnat de situaţii a căror
rezolvare necesită acţiuni standardizate. De asemenea, formele consacrate ale
acţiunii sociale trebuie să fie continuu reînnoite prin interpretare şi reatribuirea
sensurilor, iar organizarea socială intervine doar pentru a pune la dispoziţia actorilor
simbolurile necesare interpretării diverselor situaţii (Denzin, 1992). Din acest punct
de vedere, societatea nu reprezintă organizare sau structură, ci este suma acţiunilor,
care apar în situaţii construite sau reconstruite de către participanţi prin interpretarea
situaţiilor, identificarea şi evaluarea aspectelor specifice situaţiilor respective.
SOCIOLOGIA CRITICĂ
O parte importantă a sociologiei critice a fost dezvoltată în cadrul unui grup de

intelectuali cunoscut sub numele de Şcoala de la Frankfurt. Acest grup a fost
constituit în 1923 la Universitatea de la Frankfurt şi a funcţionat formal în cadrul
Institutului de cercetări sociale de la Universitatea din Frankfurt (Jay, 1973).
Intelectualii asociaţi Institutului propuneau construcţia unei teorii critice de factură
europeană ca răspuns la conservatorismul ideologic specific gândirii pozitiviste şi
funcţionalismului (Calhoun, 2001). În acest sens, au fost preluate şi revizuite o serie
de idei din modele propuse de Marx şi Weber, care au condus la conturarea
obiectivului central al Institutului, concretizat în dezvoltarea unei teorii a totalităţii
sociale printr-o mai bună înţelegere a forţelor fundamentale care modelează şi
orientează societatea (Sharrok, Hughes şi Martin, 2003). Critica culturii capitaliste şi
a modernităţii, alienarea şi raţionalizarea, critica gândirii pozitiviste, culturii şi naturii
investigaţiei sociale reprezintă temele centrale specifice gândirii critice dezvoltate în
cadrul Institutului. Obiectivul central, împreună cu temele propuse, au început să se
contureze odată cu preluarea conducerii Institutului de către Max Horkheimer. În
acest timp, o serie de intelectuali din diverse domenii (economie, filosofie, psihanaliză,
muzică, literatură, ştiinţele politice etc.) au fost asociaţi Şcolii de la Frankfurt şi au
propus diverse modele de înţelegere a societăţii. Cei mai importanţi reprezentanţi ai
Şcolii de la Frankfurt au fost Max Horkheimer, Erich Fromm, Friedrich Pollok, Theodor
Adorno, Herbert Marcuse, cărora li s-au alăturat mai târziu Ralf Dahrendorf şi Jürgen
Habermas (Scheuerman, 2008).
Inspirându-se din ideile lui Marx şi Lukacs, în Şcoala de la Frankfurt problema
alienării culturale a fost considerată o caracteristică a societăţilor capitaliste, în care
instituţiile sociale şi patternurile de conduită socială, deşi au fost create şi implementate
de indivizi, nu reprezintă sau nu răspund nevoilor oamenilor. Aceste structuri şi procese
sociale, aparent obiective, s-au dezvoltat ca o consecinţă a maximizării producţiei
schimbului de valori, care generează plus-valoarea şi, implicit, profitul. Principala
- 45 -
consecinţă a eficientizării acestui proces de producţie a fost alienarea indivizilor prin

afectarea capacităţilor intelectuale şi emoţionale (Sharrok, Hughes şi Martin, 2003).
Un alt subiect de cercetare în atenţia membrilor Institutului a fost înţelegerea
modului în care personalitatea individului este formată sau deformată în cadrul
culturii de masă specifică organizării capitaliste. A fost abandonată ideea potrivit căreia
proletariatul va deveni, la un moment dat, conştient de propria conştiinţă, iar acest
lucru va conduce, prin revoluţie, la sfârşitul capitalismului şi, implicit, a condiţiei
alienate a umanităţii (Wright, 1999). În varianta susţinută în Şcoala de la Frankfurt,
experienţa cotidiană a indivizilor îi privează pe aceştia de abilitatea de a gândi
radical sau critic propria situaţie şi, implicit, capacitatea de o schimba. Rolul cel mai
important în acest proces în joacă mass media prin promovarea experienţei culturale.
Preocuparea pentru înţelegerea efectelor presiunii constante a capitalismului
pentru eficientizarea tehnică a producţiei prin urmărirea obiectivelor specifice
raţionalităţii economice conectează preocupările Şcolii de la Frankfurt cu conceptul
de raţionalizare dezvoltat de Max Weber. Raţionalizarea reprezintă un principiu
organizator al societăţilor moderne şi, în acelaşi timp, o caracteristică definitorie a
modernităţii în contrast cu societăţile tradiţionale (Turner, 2000). Raţionalizarea
reprezintă, de asemenea, modul de viaţă al cărui principiu călăuzitor este de a face
lucrurile în aceeaşi manieră ca în trecut. Weber vede acţiunea umană prezentă în
toate părţile societăţilor moderne (nu doar în sfera producţiei economice) şi intens
organizată după principiul raţionalităţii economice şi ştiinţifice, în principal, după
principiul calculabilităţii (Collins, 1986). Eficienţa este, spre deosebire de tradiţie şi
practicile obişnuite, principiul de bază în reorganizarea continuă societăţii. În
condiţiile unui capitalism raţional modern, costurile şi beneficiile activităţilor sunt
constant măsurate, iar viaţa socială (şi cea economică) este ordonată după
imperativele predictibilităţii şi calculabilităţii (Gane, 2002). Efectul raţionalităţii este
acela că produce o dezvrăjire a lumii şi de a crea o cultură în care dispar nu doar
misterul şi magia, ci şi sensul vieţii (Shull, 2005). Cu cât viaţa socială este mai
organizată potrivit principiilor raţionale, cu atât mai puţin indivizii îşi vor putea
exercita libertatea şi capacitatea de a alege, diminuându-se astfel spontaneitatea
specifică vieţii curente (Sharrok, Hughes şi Martin, 2003). În acest sens, instituţiile
societăţilor moderne sunt văzute ca organizări administrative birocratice, în care
sunt detaliate toate aspectele specifice muncii şi în care această detaliere specifică
elimină discreţia individului (Turner, 1992). Cultura de masă creează un mediu
cultural în care nevoile sunt practic inculcate indivizilor, iar, de vreme ce procesul de
raţionalizare cere inovarea constantă şi producerea de noi idei, rezultatul este un
stoc în continuă creştere de elemente culturale obiectivate, care copleşesc şi
ameninţă indivizii (Simmel şi Wolff, 1964).
Adorno încearcă să construiască o legătură între studiul teoriei muzicale şi
analiza asupra societăţii, pornind de la ideea potrivit căreia societatea se
obiectivează în producţia artistică (DeNora, 2003). Ideea de societate la Adorno este
- 46 -
fundamentată pe premisa potrivit căreia chiar şi cea mai sublimă manifestare a

spiritului poartă amprenta societăţii şi este caracterizată de dezvoltarea istorică (Jay,
1973). Autorul propune categoria de mediere socială pentru înţelegerea condiţionărilor
dintre universal şi particular, întreg şi aparenţă particulară şi, în cele din urmă,
societate şi individ. Astfel, toate produsele acţiunii umane sunt determinate de
mecanisme ale interşanjabilităţii universale a producţiei capitaliste de bunuri.
Dinamica determinată structural a mişcărilor de capital şi cerinţele individului
derivate din efortul creativ generează conflictul, care afectează relaţiile sociale şi are
ca efect antagonismul social (Müller-Doohm, 2006).
Modelele teoretice dezvoltate în cadrul Şcolii de la Frankfurt reprezintă puncte
de plecare în înţelegerea sursei inegalităţilor dintre indivizi, care are efecte şi planul
sănătăţii.
STRUCTURALISMUL CONSTRUCTIVIST
Gândirea sociologică a lui P. Bourdieu, concretizată în modelul structuralist

constructivist, este orientată către explicarea şi înţelegerea relaţiei dintre agent
(actorul social sau individ) şi structură. Acest model încearcă să completeze şi să
rezolve limitele modelelor clasice (în special, structuralismul funcţionalist în ambele
variante, franceză şi anglo-americană, interacţionismul, etnometodolologia,
fenomenologia socială) de a surprinde dinamica şi complexitatea relaţiilor dintre
indivizi, pe de o parte şi a relaţiilor dintre indivizi şi structurile sociale, pe de altă
parte. Modelul teoretic propus de P. Bourdieu valorizează, în aceeaşi măsură, ideea
propusă de paradigma interacţionistă de construcţie intersubiectivă a lumii sociale şi
maniera în care opţiunile actorilor sociali sunt raportate la structurile sociale
obiective ca rezultat al procesului de încorporare. În acest sens, obiectivul central al
paradigmei structuralist constructiviste este principiul de generare reciprocă şi
interdependenţă relativă dintre structurile sociale obiective şi structurile mentale
(Stănciulescu, 1996). Pentru a explica aceste tipuri de relaţii, Bourdieu păstrează
elemente specifice paradigmelor clasice şi dezvoltă o serie de teorii specifice în care
propune conceptele spaţiu social, câmp social, capital social şi habitus. Spaţiul social
este o construcţie teoretică în care agenţii, individuali sau colectivi, posedă
proprietăţi sau bunuri comune. Câmpul social este, de asemenea, o construcţie
teoretică a cărei consistenţă este dată prin corelarea mizelor specifice şi a
intereselor agenţilor. Câmpul social reprezintă o reţea sau o configurare a relaţiilor
obiective dintre poziţiile actorilor (Bourdieu şi Wacquant, 1992). Fiecărui câmp îi
corespunde un interes specific (Bourdieu, 1990), însă interesul general este
reprezentat de acţiunile care sunt orientate către obţinerea bunurilor rare specifice
câmpului respectiv (Bennett, Savage, Silva et al., 2009). În acest sens, acţiunea
socială trebuie înţeleasă ca un joc reglementat şi poate fi identificată prin
- 47 -
observarea statistică a regularităţilor specifice. În acest context, este importantă

poziţia agentului în interiorul câmpului, întrucât acesta investeşte o serie de
capitaluri (social, economic, cultural) în efortul de a obţine bunurile rare specifice
câmpului (Bourdieu, 1986). Capitalul social reprezintă forma de capital care există în-
şi prin dinamica relaţiile dintre indivizi. Capitalul economic reprezintă proprietăţile
concrete pe care le deţine actorul (bani, terenuri etc.), iar capitalul cultural se
reflectă în obiectivarea unor elemente culturale (nivelul de educaţie, cărţi, tablouri
etc.) sau a unor elemente încorporate la nivel mental (strategii de gândire şi
acţiune). Aceste capitaluri pot fi transformate sau convertite în cadrul câmpului în
capital simbolic (onoare, prestigiu etc.). Distribuţia actorilor într-un câmp conturează
ideea de clasă socială. Poziţia actorilor împreună cu capacitatea lor de a converti sau
transforma şi obiectiva capitalurile respective reflectă puterea pe care o au aceştia
(Swartz, 1997). Miza cea mai importantă în cadrul jocului este dominarea (Bourdieu
şi Wacquant, 1992) celorlalţi actori prin convertirea capitalurilor social, economic şi
cultural în capital simbolic şi conservarea raporturilor de forţă. Efectul conversiei
este că raporturile de forţă devin raporturi de semnificaţie, puterea fiind impusă, în
acest sens, prin violenţă simbolică şi nu prin violenţă materială. Autorul respinge
determinismul specific paradigmei structuraliste şi înlocuieşte noţiunea de regulă cu
cea de practică socială. Regula, împreună cu regularităţile, asigură coerenţa şi
consistenţa structurii. Individul este integrat la nivelul structurii sociale în condiţiile
în care încorporează sau internalizează aceste structuri prin recunoaşterea şi
aplicarea regulii sau/şi conformarea la aceasta (Bouveresse, 1999). Concepţia lui
Bourdieu este diferită de variantele deterministe care propun distribuţia agenţilor în
interiorul clasei în sensul că agenţii se autoplasează într-o clasă anume prin
identificarea clasei respective şi prin definirea propriei identităţi (Stănciulescu,
1996). Regula reprezintă un mod de a face, formalizat în sens juridic şi utilizat în mod
conştient sau inconştient de indivizi. Acest mod de a privi regula sau norma limitează
acţiunea individuală prin anularea raţionalizării acţiunii, actorii sociali conformându-
se în mod mecanic în vederea obţinerii consensului asupra necesităţii şi conţinutului
regulii. Bourdieu înlocuieşte noţiunea de regulă, care guvernează şi produce
comportamentul, cu un model de practică socială. Acest model reprezintă rezultatul
strategiilor acţiunii individuale într-un cadru organizat de dispoziţii culturale
denumit şi habitus (Jenkins, 1992). Habitusul reprezintă o schemă mentală sau un
cadru organizat de percepţii dezvoltate, modificate şi menţinute în memorie şi
obişnuinţe prin procesul de socializare (Swartz, 1997), experienţa practică şi
realitatea impusă de apartenenţa la o clasa socială şi care predispune individul în
alegerea unui anume comportament diferit de cel pe care l-ar alege ceilalţi indivizi
(Cockerham, 2001). În altă ordine de idei, habitusul este o structură internalizată sau
un set de structuri care determină modul în care individul acţionează în societate
şi/sau reacţionează la aceasta, servind la generarea practicilor, percepţiilor şi
atitudinilor (Throop şi Murphy, 2002). Bourdieu stabileşte o legătură cauzală
- 48 -
indirectă între poziţiile din spaţiul social şi practici, propunând conceptul de habitus
de clasă, care poate fi înţeles ca sistem subiectiv al structurilor interiorizate şi ale
acţiunii comune membrilor unei clase. Fiecare habitus individual, ca sistem de
dispoziţii individuale care exprimă clasa socială reprezintă o variantă structurată a
celorlalte, iar stilul personal este, în acest caz, o îndepărtare mai mare sau mai mică
de stilul clasei (Stănciulescu, 1996). Conflictele dintre clase comportă o componentă
simbolică deoarece diferenţele dintre stilurile de viaţă generează conflicte la nivelul
spaţiului social între poziţiile pe care actorii le ocupă (Weininger, 2005).
CONCLUZII
Modelele teoretice prezentate, începând de la structuro-funcţionalism, şi

continuând cu interacţionismul simbolic, şcoala de la Frankfurt şi structuralismul
constructivist al lui Pierre Bourdieu propun maniere diferite de a lectura sănătatea,
boala şi modul în care indivizii se raportează la acestea; de asemenea, sunt avute în
vedere legăturile între starea de sănătate a indivizilor, stilul lor de viaţă şi distribuţia
indivizilor în spaţiul social pe clase, dar şi raporturile dintre corpul social şi instituţiile
din domeniul sănătăţii. La Pierre Bourdieu regăsim ideea explicită că diferenţele în
starea de sănătate a indivizilor sunt o expresie a diferenţei dintre clase şi, implicit, a
diferenţei dintre stilurile de viaţă. Comportamentul, gusturile şi preferinţele
indivizilor sunt structurate odată cu configurarea spaţiului social, iar stilul de viaţă
poate fi considerat un marker al poziţiei sociale (Bourdieu, 1984). Dacă acceptăm că
stilul de viaţă este, de fapt, o construcţie socială, este lesne de înţeles sursa
dificultăţii pacienţilor de a face schimbări în stilul de viaţă, fie la recomandarea
medicului, fie din proprie iniţiativă.
REFERINŢE
Armstrong, D. (2014). Actors, patients and agency: a recent history. Sociology of

Health and Illness, 36(2), 163-174.
Atkinson, P., Housley, W. (2003). Interactionism. An Essay in Sociological Amnesia.
London: Sage Publications.
Baldwin, J.M. (1906). Mental development in the child and the race. New York:
Macmillan.
Bennett, T., Savage, M., Silva, E., Warde, A., Gayo-Cal, M., Wright, D. (2009). Culture,
Class, Distinction. New York: Routledge.
Berger, P.L., Luckmann, T. (1966). The Social Construction of Reality. A Treatise in
Sociology of Knowledge. London: Penguin Books.
- 49 -
Blumer, H. (1969). Symbolic Interactionism: Perspective and Method. New Jersey:

Prentice-Hall.
Bourdieu, P. (1984). Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste. London:
Routledge.
Bourdieu, P. (1986). „The Forms of Capital”. În Richardson, J.E. (ed.). Handbook of
Theory of Research for the Sociology of Education. New York: Greenword Press.
241-258.
Bourdieu, P. (1990). In Other Words. Essays Towards a Reflexive Sociology (traducere
de Adamson, M.). Stanford: Stanford University Press.
Bourdieu, P., Wacquant, L.J. (1992). An Invitation to Reflexive Sociology. Chicago: The
University of Chicago Press.
Bouveresse, J. (1999). „Rules, Dispositions, and the Habitus”. În Shusterman, R. (ed).
Bourdieu. A Critical Reader. Massachusetts: Blackwell Publishers Inc. 45-64.
Calhoun, C. (2001). „The Critical Dimension in Sociological Theory”. În Turner, H.J.
(ed.). Handbook of Sociological Theory. New York: Springer .85-113.
Cockerham, C.W. (2001). „Medical Sociology and Sociological Theory”. În
Cockerham, C.W. (ed.). The Blackwell Companion to Medical Sociology.
Massachusetts: Blackwell Publishers Inc. 3-23.
Cockerham, W. (2000). Medical sociology. New Jersey: Prentice-Hall.
Collins, R. (1986). Weberian Sociological theory. New York: Cambridge University
Press.
Cooley, C.H. (1902). Human nature and the social order. New York: Scribner’s.
DeNora, T. (2003). After Adorno. Rethinking Music Sociology. Cambridge: Cambridge
University Press.
Denzin, N.K. (1992). Symbolic Interactionism and Cultural Studies. The Politics of
Interpretation. Malden: Blackwell Publishing.
Dewey, J. (1925). Experience and Nature. Chicago: Open Court.
Gane, N. (2002). Max Weber and Postmodern Theory: Rationalization versus Re-
enchantment. New York: Palgrave.
Jay, M. (1973). The Dialectical Imagination. A History of the Frankfurt School and the
Institute of Social Research 1923-1950. London: Heinemann Educational Books Ltd.
Jenkins, R. (1992). Pierre Bourdieu. Key Soiologists. New York: Routledge.
Mead, G.H. (1934). Mind, Self, and Society. Chicago: Chicago University Press.
Müller-Doohm, S. (2006). „The Critical Theory of Society as Reflexive Sociology”. În
Huhn, T. (ed.). The Cambridge Companion to Adorno. Cambridge: Cambridge
University Press. 279-302.
Parsons, T. (1951). The Social System. New York: Free Press.
Pinxten, W., Lievens, J. (2014). The importance of economic, social and cultural
capital in understanding health inequalities: using a Bourdieu-based approach in
research on physical and mental health perceptions. Sociology of Health and
Illness, 36(7), 1095-1110.
- 50 -
Scheuerman, W.E. (2008). Frankfurt School Perspectives on Globalization, Democracy,

and the Law. New York: Routledge.
Sharrock, W.W, Hughes, J.A., Martin, P.J. (2003). Understanding Modern Sociology.
London: Sage Publications.
Shull, K.K. (2005). Is the Magic Gone? Weber’s „Disenchantment of the World” and
its Implications for Art in Today’s World. Anamesa, 3, 61-73.
Simmel, G., Wolff, K.H. (1964). The Sociology of Georg Simmel. New York: Collier-
Macmillan.
Stănciulescu, E. (1996). Teorii sociologice ale educaţiei. Iaşi: Polirom.
Stryker, S. (2001). „Traditional Symbolic Interactionism, Role Theory, and Structural
Symbolic Interactionism: The Road to Identity Theory”. În Turner, H.J. Handbook
of Sociological Theory. New York: Springer .211-233.
Swartz, D. (1997). Culture and power: the sociology of Pierre Bourdieu. Chicago: The
University of Chicago Press.
Throop, C.J, Murphy, K.M. (2002). Bourdieu and phenomenology. A critical
assessment. Anthropological Theory, 2(2), 185-207.
Turner, B.S. (1992). Max Weber: From history to modernity. New York: Routledge.
Turner, S.P. (2000). The Cambridge companion to Max Weber. New York: Cambridge
University Press.
Weininger, E.B. (2005). „Foundations of Pierre Bourdieu’s class analysis” .În Wright,
E.O. (ed). Approaches to Class Analysis. Cambridge: Cambridge University Press.
82-119.
Whitsitt, D. R. (2010). Illness and Meaning: A Review of Select Writings. Journal of
Humanistic Psychology, 50(1), 108-131.
Wright, E.O. (1999). Alternative Perspectives in Marxist Theory of Accumulation and
Crisis. Critical Sociology, 25(2), 115-142.
Young, J. T. (2004). Illness behavior: a selective review and synthesis. Sociology of
Health and Illness, 26(1), 1-31.
- 51 -
Doru Botezat
FUNDAMENTE ÎN ECONOMIA SĂNĂTĂȚII
Doru BOTEZAT
INTRODUCERE
Omul este, prin natura sa, o ființă economică -homo oeconomicus- susțineau
fondatorii1 economiei ca știință. Putem să contestăm radicalitatea acestei informații,
dar nu și de adevărul ei. Oamenii au înclinații care pot fi ușor trecute la categoria
comportament rațional economic. De altfel, chiar raționalitatea însăși este văzută de
economiștii fondatori ca înclinația individului de a-și maximiza utilitatea proprie din
consumul de bunuri și profitul maxim din schimburile cu semenii săi. Orice căutare a
individului, orientată spre satisfacerea nevoilor, este deja un comportament
economic. Apoi, tendința de a schimba bunuri și servicii pentru a satisface această
căutare este, iarăși, comportament economic la un nivel mai rafinat (de homo
oeconomicus). Evident că această căutare și schimbul se conturează pe o bază de
raționalitate (homo sapiens) dar, în fine, ce ne desprinde complet de regnul animal
este înclinația spre acumulare de bunuri care schimbă acea „luptă pentru existență”,
specifică oricărei specii, în comportament concurențial, specific uman. 2
În esență, cum se poate înțelege din aserțiunile de mai sus, într-o evocare
simplistă dar utilă, economia este știința despre utilizarea resurselor (consum) și
schimbul de resurse pentru satisfacerea nevoilor umane. Sănătatea, ca orice nevoie
umană, se satisface prin consum de resurse. Precondiția socială sau resortul care
generează comportamentul economic este limitarea sau raritatea resurselor în
raport cu nevoile. În primul rând, pentru că resursele sunt rare, oamenii trebuie să
facă alegeri (în alocarea resurselor disponibile). Apoi, pentru că există un spectru larg
de nevoi și un spectru mai restrâns de opțiuni și oportunități, oamenii trebuie să
schimbe bunuri (resurse) între ei. Dacă unele resurse le prisosesc indivizilor, pot
schimba acele resurse cu altele care prisosesc altor indivizi, așa încât să obțină un
plus de utilitate pentru nevoile proprii. Din această perspectivă, ca să înțelegem
resortul economic al unor fapte banale de viață observăm, de exemplu, cum munca
pe care o prestăm pentru a obține un salariu este, economicește vorbind, resursa pe
1
Există controverse privind atribuirea acestui concept unui autor anume. Cert este că prima utilizare în
această formă se regăsește în niște critici la textele lui John Stuart Mill. Totuși accepțiunea sensului de
homo oeconomicus-ființă rațională orientată de satisfacerea propriilor interese de consum și de
maximizarea profitului- este unanim acceptată
- 52 -
Fundamente în economia sănătăţii
care o deținem și suntem dispuși să o cedăm pentru a dobândi anumite bunuri.

Evident, pentru facilitarea schimbului și pentru găsirea unor unități de măsură a
valorii, au apărut banii (sau orice alt instrument financiar) care mijlocesc sau
intermediază acest schimb.
ECONOMIA SĂNĂTĂȚII –DELIMITARE
Există câteva particularități ale economiei în sănătate. În primul rând, există o

percepție subiectivă a nevoii de sănătate. Uzual, în limbaj popular, spunem că
sănătatea este „neprețuită” sau spunem că „ducem orice greu numai sănătoși să
fim”. În realitate, puși să alegem între două bunuri, unul folositor sănătății și altul
pentru satisfacerea oricărei alte plăceri, de cele mai multe ori vom alege al doilea,
dacă la momentul respectiv suntem sănătoși. Câți dintre noi ar fi dispuși să-și
sacrifice, la timpul prezent (presupunându-ne a fi într-o stare de bine), o parte
substanțială a resurselor proprii pentru o sănătate continuă sau pentru presupuse
nevoi de sănătate din viitor? Acest fapt se întâmplă, nu neapărat dintr-o inconștiență
sau iresponsabilitate, ci mai ales pentru că indivizii nu pot proiecta sănătatea proprie
în viitor. Știm că sănătatea, și ca întreținere, și ca redobândire (atunci când suntem
bolnavi) costă resurse. Dar nu putem ști costul sănătății apriori. Nimeni nu știe când/
dacă/ și de ce se poate îmbolnăvi în viitor sau cât îl va costa tratamentul adică, nu se
poate anticipa o nevoie de sănătate viitoare. Tot ce putem ști este costul sănătății, a
posteriori (după ce s-au consemnat fapte de sănătate) și nici pe acesta nu-l putem
estima individual, ci global, raportat la populație (agregând, pe baze statistice,
costurile întreținerii sănătății trecute). Din aceste motive, ca soluție “inventată” de
societate, indivizii plătesc, în fapt, pentru sănătatea lor, nu costul efectiv al sănătății
proprii, ci o asigurare globală de risc, care este calculată teoretic pe baza
probabilităților la care sunt expuși la situațiile de boală.
Aceste particularități în mecanismul de formare a nevoilor se răsfrâng în
particularități ale gestiunii economice a sănătății. De aceea, sănătatea nu poate fi
decât parțial furnizată prin mecanismele pieței. Spre deosebire de alte bunuri,
pentru care nevoia se transformă direct în cerere, sănătatea este o nevoie elevată pe
care o percepem, fie când suntem în situația inversă (de boală), fie ca nevoie elevată
în sine (servicii de întreținere, alimentație sănătoasă, etc.) În același timp, sănătatea
este preluată în exigențele societății contemporane ca un drept și, ca atare, nu poate
fi lăsată în reglajul pieței care acționează la nivelul nevoilor elevate. Dacă piața ar
funcționa în termeni absoluți, ar putea fi atinsă eficiența alocării, dar ar fi neglijat
criteriul echității în furnizarea serviciilor. Administrarea sănătății este, deci, o
problemă economică și, implicit, una etică (sănătatea costă resurse, care sunt
limitate). În aceste condiții, economia sănătății este greu de definit pentru că
înglobează un spectru foarte larg de concepte și teorii.
- 53 -
Doru Botezat
Studiul economiei sănătății presupune aplicarea unor instrumente / concepte

microeconomice clasice precum cerere, cost, preț, concurență, asupra problemelor
de sănătate.
C. V. Mosby (1992) definește economia sănătății în faimoasa Mosby Medical
Encyclopedia ca fiind studiul asupra furnizării și cererii de îngrijire de sănătate
asupra resurselor și a impactului utilizării lor în populație. Într-o anumită măsură,
această definiție este una restrictivă: există calcule economice în abordarea
individuală a sănătății care nu sunt acoperite de definiție. Mai aproape de adevăr am
defini economia sănătății în termeni de determinare/ producere a resurselor și
alocare a resurselor (medicamente, instrumente, echipamente/ personal/ inputuri
de capital – spitale, echipamente medicale, logistică, infrastructură).
Cum s-a spus, raritatea (resurselor) face ca fiecare societate să fie pusă în
situația de a alege tipul de producție şi modalitatea de distribuire pentru consum. În
aceste condiții, economia sănătății ar trebui să răspundă la următoarele întrebări
(Santerre și Neun, 2010):
1. Care este mixul/ balanța dintre bunurile medicale vs. bunurile non-medicale
(pentru sănătate) ce trebuie produse în societate?
2. Care este mixul (spectrul) de bunuri și servicii medicale (pentru sănătate) ce
trebuie produs în economia societății?
3. Ce (cantitate de) resurse trebuie utilizată în producerea spectrului de bunuri
susmenționate?
4. Cine trebuie să primească/ să beneficieze de bunurile și serviciile produse?
Modul în care o societate anume alege să răspundă la aceste întrebări definește

chiar tipul de societate/ sistem și are un impact major în operarea și performanța în
sănătate a acelui sistem.
Prima întrebare se referă la decizia asupra combinației de bunuri și servicii ce
urmează să fie produsă în economie. Este vorba de a alege între sectoare la nivelul
întregii economii. Este vorba de a alege cu cât „valorizăm sănătatea” în raport cu alte
sectoare. De exemplu, dacă producem mai mulți doctori și asistente vom avea mai
puțini producători de alte bunuri (la un nivel fix al resurselor). A doua întrebare
vizează decizia asupra mixului corespunzător între bunuri și servicii medicale care se
produc în economia sănătății. Este vorba de a alege între bunuri și servicii, dar în
cadrul aceluiași sector (sănătatea). Această decizie implică, de asemenea, compromisuri.
De exemplu, dacă mai multe resurse de îngrijire a sănătății (de exemplu, asistenți
medicali și echipamente) sunt alocate producției de servicii de îngrijire pentru
maternități, mai puține resurse vor fi disponibile pentru producția de îngrijire la
domiciliu sau pentru persoanele în vârstă. Sau, a decide între mai mult personal în
sistem vs. mai multe echipamente sau medicamente, etc.
Primele două întrebări se referă la o așa-numită eficiență alocativă în economia
globală și în economia sănătății. Această eficiență este atinsă atunci când cea mai
- 54 -
bună combinație de bunuri este aleasă conform preferințelor societății (Santerre și

Neun, 2010).
A treia întrebare - Ce / (Ce cantitate de) resurse trebuie utilizată în producerea
bunurilor pentru sănătate (medicale)?—se referă la eficiența de producție. De obicei,
resursele sau inputurile pot fi combinate în mai multe moduri (diferite) pentru a
produce un anumit bun sau serviciu. De exemplu, serviciile spitalicești pot fi produse
într-o manieră de utilizare intensivă, fie a capitalului, fie a forței de muncă (mai mult
echipament sau mai multă îngrijire). Eficiența de producție presupune faptul că
societatea obține maximum de output din combinația de resurse utilizată pentru
producerea fiecărui bun decis (prin alocare). Răspunsul la a patra întrebare, cine ar
trebui să primească bunurile și serviciile medicale? se referă la justiția distributivă
sau la echitate. Dilema alegerii, în acest caz, poate fi tradusă la nivel social în bătălia
politică dintre sistemul de piață pură sau un sistem egalitarist perfect precum și
glisarea pe acest spectru.
Într-un sistem de piață pur, bunurile și serviciile sunt distribuite bazat exclusiv
pe dorința fiecărei persoane și capacitatea ei de a plăti, deoarece deciziile privind
cele patru întrebări se iau pe o bază descentralizată în cadrul unui sistem de piețe.
Astfel, bunurile și serviciile sunt distribuite raționalizat, numai la acele persoane care
sunt atât dispuse cât și capabile să le achiziționeze în piață. În acest sens, oamenii
sunt înclinați, dacă vor mai multe bunuri pentru un consum, prezent sau viitor, să
muncească mai mult sau mai greu. În consecință, resursele productive tind să fie
alocate în mod eficient într-un sistem de piață pur. În multe cazuri, diferențele în
capacitatea de a plăti în rândul persoanelor reflectă faptul că unii au ales în mod
conștient să lucreze mai mult sau să economisească mai mult decât altele. Din
păcate, diferențele în capacitatea de a plăti pot, de asemenea, indica faptul că unii
oameni au un venit mai redus din cauza circumstanțelor vieții sau a unor limitări de
natură mentală, fizică, ori socială. Indiferent de motivul specific, rezultă că
persoanele fără venituri suficiente se confruntă cu o barieră financiară pentru
obținerea de bunuri și servicii. Având în vedere diferențele de venituri, unele
persoane pot fi private de accesul la unele bunuri și servicii necesare. În consecință,
sistemul de piață pură este de obicei considerat apriori nedrept atunci când vine
vorba de distribuirea de bunuri și servicii mai sensibile, cum sunt considerate a fi
cele de îngrijire a sănătății (Santerre și Neun, 2010).
Sistemul egalitarist presupune alocarea arbitrară, pe baza criteriilor de echitate
a resurselor în sistem, de manieră a garanta accesul la bunuri și servicii pentru toate
persoanele, indiferent de venturi sau de capacitatea lor financiară. Evident, din
considerentul accesului egal și universal, ar fi preferabil celui de piață, dar din cauza
limitării resurselor (și nu numai) este imposibil de atins.
În fine, există trei filtre sau trei exigențe care se interpun între alocarea resurselor și
sănătate ca rezultat al demersului uman de finanțare a stării de sănătate, a
populației:
- 55 -
Doru Botezat
-Echitatea, care cenzurează raționamentele economice de eficiență prin

constrângere etică sau din considerente sociale;
-Eficiența, care limitează efectivitatea și echitatea și care se calculează cu
instrumentul economic;
-Efectivitatea, care limitează și echitatea și eficiența.
VALOARE ȘI SĂNĂTATE. ECONOMIA, INSTRUMENT AL ETICII
Din 1960 până astăzi, în toate țările industrializate, cheltuielile cu sănătatea au

crescut, nu numai ca valori absolute, ci și relativ la PIB-ul acestor țări. Câtă vreme
PIB-ul a crescut, la rândul său, prin dezvoltare economică, această creștere a
cheltuielilor în sănătate a fost privită ca un progres social, ca o modificare în standardele
de viață. Numai că sănătatea a devansat în creștere, creșterea economică, făcând
nesustenabile sistemele de finanțare astfel proiectate, necorelat cu un raport real
cerere-ofertă sau cu unele criterii minimale de eficiență economică. Din acest motiv,
în principal, piața tinde să impună câteva reguli și în domeniul gestiunii sistemului de
sănătate.
Cum s-a arătat mai sus, există câteva particularități ale sănătății care complică
funcționalitatea ei economică: când în limbaj uzual, conectăm sănătatea cu economia,
utilizăm formulele menționate mai sus („sănătatea - cel mai de preț bun” sau
“sănătatea este neprețuită”, vizând, de asemenea, sensul „foarte scumpă”, dar în
mod voluntar și liber nu investim în sănătate foarte mult. Tocmai de aceea, pentru
că sănătatea este o nevoie (adesea) neconștientizată la timpul prezent, sunt
necesare pârghii de împuternicire pentru sistemele de gestiune, pentru a colecta
resursele sau pentru a le imobiliza pentru diverse nevoi în viitor. Apoi, neputând
estima un cost al sănătății „viitoare” sau neputând estima perfect un risc de sănătate
individual, s-au inventat și perfecționat sisteme de calcul complex care asigură
finanțarea pe baza unor măsuri obligatorii de asigurare populațională. În acest sens,
sănătatea este perfect dependentă de produsul intern sau, mai precis, de evoluția
economică (dacă excludem de la început un sistem de piață pur, în care costurile s-ar
stabili direct între furnizori și beneficiari prin interjocul dintre cerere și ofertă).
Reversul acestor sisteme este nesustenabilitatea pe termen lung. La orice variație în
sens negativ a PIB-ului, sănătatea ar avea de suferit. Mai mult decât atât, sistemele
de finanțare bazate pe asigurări obligatorii au și mecanisme de alocare indirectă a
resurselor în raport cu prestarea serviciilor, care fac loc și la alte pierderi de eficiență
în sistem. De exemplu, există o prealocare între sistemul primar și cel secundar care,
nu în mod automat, se va potrivi cu nivelele de accesare ale celor două sisteme.
Această prealocare poate fi gândită ca o pârghie de politică a sănătății pentru a
încuraja sau descuraja diverse comportamente sau pentru a glisa între diverse
- 56 -
ponderi de încărcare a instituțiilor din sistem, dar, până la instituționalizarea

comportamentului vizat, poate provoca disfuncționalități. În fine, sănătatea se
„distribuie” la beneficiari și după alte filtre (criterii) decât cel al nevoii directe (al
costului serviciului accesat): mai exact, sistemele impun criterii de echitate în acces,
distribuție teritorială uniformă etc. toate contribuind la diminuarea eficienței sau
distribuirii optimale. Din aceste perspective particulare ale mecanismelor de alocare
a resurselor se nasc câteva probleme majore în gestiunea curentă a sistemelor și în
etica serviciilor de sănătate. Prin urmare, cel puțin în sistemele europene, corpul
social optează pentru intervenția statului, în general, din considerente de etică:
garantarea unor pachete minimale, împărțire echitabilă, acces universal, etc.
Evident, toate aceste considerente pot intra și în conflict. Aceste conflicte survin, cel
mai adesea, din limitarea resurselor. De aceea, se poate ajunge ușor la concluzia că
singurul criteriu valid al deciziei umane este „valoarea” pe care o atribuie decidentul
unei alternative sau alteia, exprimată într-o măsură unitară.
Cum s-ar putea deci exprima, în aceeași termeni, valoarea diverselor situații din
sistemul de sănătate, aceasta este esența problemei de economie în sănătate.
Valoarea este un concept economic foarte complex, explicitabil în mod diferit la
nivel micro față nivelul macro. De exemplu, în microeconomia sănătății, acest
criteriu funcționează la nivelul deciziei individuale. Dar o decizie favorabilă (deci cu
valoare atribuită) unui pacient poate fi nefavorabilă pentru sistem în ansamblu.
Pentru individ, sănătatea are două funcții: sănătatea perfectă e valoare în sine, țintă
a existenței. A doua ține de o valoare relativă: cum se partajează sănătatea între
celelalte scopuri ale vieții. Analiza microeconomică vizează aceste tipuri de decizie:
cum își gestionează individul viața utilizând servicii de sănătate sau schimbând
resurse (valori) pentru sănătate. Macroeconomia extrapolează această raționalitate
la nivel populațional. De exemplu, cât alocăm ca societate nevoii de sănătate sau
cum alegem între un sector sau altul (de exemplu, între finanțarea cercetărilor în
vindecarea cancerelor sau în vindecarea bolilor cardio-vasculare) în alocarea unor
resurse bugetare. În acest sens, decizia macro poate fi defavorabilă unor indivizi și
favorabilă altora.
Economia este importantă deci pentru etică sau, mai bine spus, din punctul de
vedere al analizei sănătății, economia este un instrument la îndemâna eticii. Spre
exemplificare, există câteva așa-numite legende urbane sau spețe pe care opinia
publică le-a dezbătut pe motivații și criterii etice, fără a avea întotdeauna informația
completă sau fără a cunoaște repercusiunile din sistem pe care le implică o decizie
sau alta. Bunăoară, „se spune” că „salvarea nu vine la un pacient de 99 de ani”.
(această legendă a inspirat și un film românesc celebru‚ “Moartea domnului
Lăzărescu”). Evident, „salvarea” este dreptul oricărui pacient, indiferent de vârstă,
sex sau alte considerente, iar acest drept este respectat de către sistemele moderne.
Dar în subsidiar, din cauza resurselor limitate, la nivelul finanțărilor bugetare, există
- 57 -
Doru Botezat
calcule economice care țin cont de speranța de viață generală la nivelul populației. În
fapt, fracțiunea de adevăr a legendei este că salvarea pentru pacientul de 99 de ani
nu este luată în calculul bugetului, care lucrează cu indicatori medii. De asemenea,
etica intervine în decizie și în alte situații care pot avea consecințe „dureroase”. De
exemplu, este etic să folosim (consumăm?) resursele disponibile la timpul prezent
fără a considera nevoile de viitor? Mai concret, este etic să ocupăm un loc la terapie
intensivă pentru o persoană în vârstă, dislocând astfel o resursă potențială pentru o
intervenție asupra unor persoane foarte tinere? Toate aceste decizii (uneori greu de
luat) se bazează, totuși, și pe criterii obiective impuse de sistem. Ceea ce, însă, nu
poate fi obiectivizat complet este o așa-numită „valoare de utilizare” sau „utilitate”
pe care o atribuim alternativelor existente. Cu alte cuvinte, economia distinge între o
valoare ’intrinsecă’ (ireductibilă) generată de costuri sau consumul de resurse și o
valoare ’subiectivă’ (umană) a lucrurilor pe care o atribuie fiecare (potențial) în mod
diferit.
Pentru decizie (în alocarea resurselor) al doilea tip are o pondere substanțială.
În acest sens, e important să înțelegem care este valoarea vieții ca bun pe care îl
apărăm prin accesarea serviciilor de sănătate. Din păcate, această alegere subiectivă
este una socială (nu poate fi diferită pentru fiecare individ). Dar există totuși mai
multe criterii de alegere:
VALOAREA VIEȚII
Principalul beneficiu anticipat al unei intervenții în sănătate este salvarea vieții

omenești. Atribuirea unei valori economice vieții este utilă pentru calculele bugetelor în
sănătate sau pentru motive juridice, de exemplu, pentru despăgubirile eventuale
cuvenite familiei unei persoane care își pierde viața ca urmare a, de exemplu,
neglijenței unui medic. Valoarea vieții omenești din punct de vedere economic a fost
calculată pentru prima dată de William Petty în 1699 (Phillips, 2005) în dezvoltarea
ideii lui de a inventa o „aritmetică politică”. În 1876, William Farr a folosit „tabele de
viață” pentru a calcula echivalenți economici ai vieții (Phillips, 2005). Mai recent,
economiștii au introdus alte metode de cuantificare a valorii vieții umane, cum ar fi
calcularea valorii capitalului uman, sau disponibilitatea de a plăti pentru servicii,
valoarea anilor de viaţă salvată, și evaluări mai precise cum ar fi indicatorii QALY
(Quality Adjusted Life Years) și DALY (Disability Adjusted Life Years) (descrierea lor
este prezentată în capitolul Economie în sănătate, Volumul: Instituții și sisteme) care
iau în calcul și anii de viață și calitatea vieții.
Există dileme/conflicte etice și politice în jurul problematicii calculului valorii
economice a vieții. De exemplu, o abordare materialistă ar putea evalua viața umană
bazat exclusiv pe valoarea contribuțiilor pe care individul le-ar putea face pentru
societate. O abordare umanistă ar declara valoarea practic nelimitată pentru o viață
- 58 -
umană în conformitate cu principiul etic care presupune că salvarea unei vieți este la
fel de importantă ca și salvarea tuturor ființelor umane (McGuire et al., 2005). Dar,
prin conferirea de valoare infinită vieții umane, societatea oferă, implicit, teoretic,
medicinei resurse nelimitate pentru a salva un om, fără a lua în calcul că acest lucru
poate fi în detrimentul altor vieți. De exemplu, un transplant de inimă, care poate
adăuga calitate și ani de viață unei persoane, poate fi mai costisitor sau echivalent cu
costul unui program de prevenire a bolilor de inima care ar putea salva mai multe vieți.
Alt exemplu din literatură: pentru eradicarea poliomelitei – boală gravă, dar neletală – se
cheltuie anual milioane de dolari, în timp ce o boală comun recunoscută ca benignă,
pojarul, omoară sute de mii de copii, fără a induce măsuri de contracarare (Phillips, 2005).
Evident, valorizarea vieții nu e suficientă ca aport pentru argumentul etic, ci mai
degrabă, pentru a oferi un instrument de măsurare pentru planificarea priorităților și
a nevoilor, sau pentru gestionarea litigiilor și a deciziilor administrative. În economia
sănătății se utilizează câteva măsuri convenționale pentru a se putea decide în
alocarea resurselor limitate. De exemplu, valoarea socială împlicită (VSI) este o
mărime/metodă de estimare a valorii prin prisma costurilor unor programe de
sănătate destinate salvării unor vieți (se asumă apriori că, într-o societate
democratică, toate viețile au aceeași valoare intrinsecă deși, valoarea unei vieți
salvate în copilărie este, teoretic, mai mare decât valoarea unei vieți salvate la
bătrânețe). De exemplu, un program de mamografii la femeile de vârstă 40-49 ani
vs. grupa de femei 60-65 ani este, în mod evident, diferit ca eficiență în termeni
monetari. Valoarea socială implicită se calculează prin suma costurilor minus suma
de beneficiilor, raportat la numărul de ani de viață salvată. De exemplu, în Marea
Britanie, un program de dializă acasă a avut drept costuri sociale cu 5000 dolari mai
mult decât beneficiile sociale calculate ca efect pozitiv al programului. Cu alte
cuvinte, societatea a fost dispusă să plătească 5000 dolari pentru a păstra un
membru al societății în viață, timp de 1 an. Din această decizie convențională, putem
deduce o VSI de cel puțin 5000 dolari (Tulchinsky și Varavikova, 2009).
Alte abordări în estimarea valorii în sănătate: din perspectiva capitalului uman -
specifică economiei clasice (McGuire et al., 2005) - valorizează viața în termeni de
pierdere produs (output) net pentru societate sau pierderile viitoare de venituri
minus pierderile viitoare de consum rezultate din moartea prematură a unui individ.
Este relativ simplu de calculat și este utilizată pe scară largă, dar are niște limite:
nu ia în calcul durerea și stresul care pot afecta și produsul persoanelor
apropiate (familie);
asumă implicit o valoare negativă pentru pensionari care nu mai sunt
‘producători’, ci doar consumatori;
nu ia în calcul (nu poate lua în calcul) munca (altminteri productivă)
persoanelor casnice (creștere, îngrijire copii, mâncare, spălat, etc);
Nu dă valoare aspectelor psihologice (intangibile) și beneficiilor sociale ale
familiei – de exemplu, relațiile intergeneraționale, moșteniri, succesiuni, etc.
- 59 -
Doru Botezat
Abordarea prin prisma valorii despăgubirilor obținute în instanță – extrem de

subiectivă, bazată pe interpretările și hotărârile instanței asupra unor aspecte precum
gradul de contributivitate al despăgubitului la risc (care elimină riscul concurent- de
exemplu, cum ar fi fost dacă accidentatul ar fi purtat centură de siguranță, chiar dacă
accidentul nu s-a produs din culpa sa) sau cum ar fi evoluat cariera (și productivitatea)
persoanei despăgubite în anii pierduți din cauza accidentului, etc.
Abordarea prin prisma disponibilității (individului) de a plăti- reflectă cât sunt
dispuși indivizii să plătească pentru a reduce probabilitatea lor de a muri (McGuire
et al., 2005). De exemplu, cât suntem de dispuși să dăm ca să ne punem cauciucuri
de iarnă (dacă nu ar fi obligatoriu). Sau, cât am fi dispuși să cheltuim pe asigurare/
plată serviciu direct, ca să beneficiem de serviciile celui mai bun chirurg (în caz că am
avea nevoie)? O astfel de măsură este dificil de obținut pentru că se bazează pe
răspunsuri la întrebări în situații ipotetice (de exemplu, s-ar putea să fim mai puțin
dispuși să plătim asigurare și mult mai dispuși să plătim direct serviciul, dacă s-ar
întâmpla situația). Răspunsurile sunt, de asemenea, influențate și de nivelul de venit
al respondentului, de atitudinea sa față de risc, precum și de probabilitatea
percepută cu privire la un eventual deces.
Societățile și indivizii trebuie să facă alegeri între priorități și în alocarea
resurselor. De exemplu, alegerea de a construi autostrăzi mari, neglijând transportul
public în masă, este o decizie care presupune anumite valori sociale, dar poate costa
vieți și sănătate din cauza efectelor în aval, cum ar fi creșterea poluării și a numărului
de accidente ș.a.m.d. În aceste procese decizionale, intervine economia sau nevoia
de economie, pentru că, din această perspectivă, economia are un mare avantaj:
poate traduce (mai mult sau mai puțin) diversele alternative în aceeași unitate de
măsură: banii (sau, mai corect, orice unitate de măsură a valorii).
CONCLUZII: DE CE LE ESTE NECESARĂ ECONOMIA PROFESIONIȘTILOR

ÎN SĂNĂTATE?
Pe lângă gestiunea propriei sănătăți care comportă nevoia de a avea cunoștințe

economice, medicii mai trebuie să observe că activitatea lor profesională nu va
însemna 100% medicină. Într-o măsură foarte mare, profesiile liberale necesită
cunoștințe de economie. Și profesioniștii salariați au nevoie de o înțelegere a
sistemului în care intră ca actori cu capacitate de influență sau pasivi în raport cu
sistemul.
Dar, cel mai important, în condițiile economico-sociale actuale, medicina, sănătatea
și economia sunt indestructibil dependente. Practic, economia este o componentă a
medicinei, mai bine spus, este parte a deciziei de intervenție a cadrelor medicale.
Poate nu a deciziei medicale care este gestionată de niște protocoale, dar, cu
siguranță, interjocul dintre medic și pacient implică o proporție de raționare
- 60 -
economică. Putem numi această decizie‚ decizia terapeutică extinsă pentru a face loc
și acelor criterii care, în mod obiectiv, acționează asupra raționalității umane (fig. 1)
Fig 1.- Modelul deciziei terapeutice extinse. Sursa: adaptare proprie
Spre exemplu, la nivel microeconomic, o așa-numită “decizie terapeutică

extinsă” (a nu se confunda cu decizia medicală- subordonată evidențelor științifice,
protocoalelor și ghidurilor de practică medicală) îl include și pe pacient: mai exact,
include un spectru de teme luate spre analiză care țin de caracteristicile
individuale/populaționale ale fiecărui caz. De exemplu, o decizie individuală trebuie
să răspundă la niște întrebări:
-Ce așteaptă/dorește pacientul? (de exemplu: să fie îngrijit? Să-și amelioreze
durerea (simptomele)?, să se liniștească (să știe că este într-o situație curabilă), etc.
-Ce nevoi/interese are pacientul? (adică, ce anume îi face bine – de exemplu,
validitatea pentru muncă sau confortul, vindecarea sau lipsa durerii, etc. Sunt indivizi
pentru care e mai important să fie apți pentru muncă, decât un repaus binefăcător
sau recomandat).
-Care sunt valorile care trebuie protejate la pacient? (de exemplu, demnitatea în
cazul unui prognostic sumbru sau integritatea fizică în cazul unei presupuse nevoi de
extirpare, dorința de a avea copii, etc).
Toate aceste caracteristici se interferează cu valorile, preferințele și credințele
(subiective) ale medicului sau curantului, rezultând într-o valoare de decizie asupra
unei alternative.
Mai există și problema resurselor disponibile care trebuie să răspundă la întrebarea:
dacă există toate mijloacele, dotările și resursele necesare pentru o intervenție în
perfect acord cu protocolul medical (decizia bazată pe evidența științifică). De
exemplu, un medicament indicat de protocol poate nu este accesibil la un moment
dat. De asemenea, problema resurselor include și problema disponibilităților la fața
- 61 -
Doru Botezat
locului. Pot exista resurse teoretic disponibile, dar practic inaccesibile într-un spațiu
dat, situație care naște opțiuni de decizionare noi, în afara protocolului medical. De
exemplu, din cauza distanțelor sau spațiului - o eventuală trimitere într-un centru
regional care are toate dotările necesare unei intervenții conform protocolului
comportă analize de oportunitate cum ar fi: situația pacientului pe un interval de timp
estimat pentru transport, resursele de sistem implicate în raport cu caracteristicile
pacientului, expertiza medicală existentă la fața locului, costuri de transport, etc.
Toate alternativele care se deschid în parcursul unui arbore de decizie sunt tot
atâtea dileme, posibil etice, dar cu siguranță condiționate economic. Inevitabil,
problema existenței/disponibilității resurselor și problema confruntării cu interesele
și caracteristicile indivizilor implicați în exercitarea profesiei generează pentru medici
un spectru de cunoaștere care combină noțiuni de economie, sociologie, psihologie,
etică, etc., în general, tot ce ține de manipularea legitimă, în scop profesional, a
comportamentelor umane.
În această secțiune s-a încercat doar descrierea unui context în care se
desfășoară activitățile umane care au tangență cu sănătatea. Scopul vizat este
înțelegerea de ordin general asupra faptului că sănătatea este un bun care comportă
un consum de resurse și, din această perspectivă, implică procese decizionale sau
alegeri cu consecințe potențial pozitive sau negative. Într-un capitol separat, se vor
descrie în detaliu mecanismele și instrumentele cu care operează economia în
sistemele de sănătate contemporane.
BIBLIOGRAFIE
Mosby, C.V. , Glanze, V., Anderson, K. Mosby Medical Encyclopedia, Revised Edition,
Signet, 1996
McGuire A., Henderson J., Mooney G. The economics of health care. An introductory
text. Routledge, Taylor & Francis, 2005
Phillips C.J., Health Economics: an introduction for health professionals. BMJ Books,
Blackwell Publishing Ltd., 2005
Santerre, R. E., Neun, S. P. Health Economics. Theories, Insights, and Industry Studies,
South-Western, Cengage Learning, 2010.
Tulchinsky Th., Varavikova, E.A. The New Public Health. Elsevier Academic Press, 2009
- 62 -
GENETICA ȘI COMPORTAMENTUL UMAN
Mircea COVIC
Moto: „Caracterul este destin”
(Nietzsche – citat de Regina Maria)
1. INTRODUCERE
Încă de la primele tentative de a explica natura complexă a comportamentului

uman a apărut celebra controversă „nature versus nurture” – ce poate fi tradusă
prin „natură/ereditate versus învățare/educație”. Se căuta un răspuns la întrebarea
dacă genele sau mediul de viață influențează comportamentul uman. Primul savant
care a susținut rolul eredității în determinismul abilităților umane, în special a unor
caracteristici mentale (inteligență, talent), a fost Sir Francis Galton (sec. XIX), în
celebra sa lucrare „Hereditary Genius” (1869). Galton considera, corect, că aceste
trăsături sunt determinate de mai multe gene (poligenic) și pot fi influențate de
mediu, „heritabilitatea” lor putând fi analizată prin studiul gemenilor (Plomin et al.,
2013; Kim, 2009; Backer, 2004). El a fost însă creditat și ca fondatorul eugeniei,
inspirându-l pe A. Hitler la inițierea „soluției finale” în cel de Al doilea Război mondial
(Hu, 2013) (vezi caseta 1).
Studiul complex al geneticii comportamentului a început însă abia în 1960
(Fuller & Thompson: „Behavior Genetics”) având ca obiectiv studiul relațiilor cauzale
dintre gene și comportament (Backer, 2004). Astăzi nu există nici un dubiu că cele
mai multe caracteristici comportamentale, normale sau patologice (boli psihice), au
diferite grade de influențe genetice (Plomin et al., 2013). Primele argumente au fost:
specificitatea de specie, caracterul familial al unor trăsături comportamentale și
modificările de comportament produse prin mutațiile genelor. Concomitent a
devenit clar că nu este vorba de „o confruntare„ – „nature versus nurture”– ci de„o
colaborare”, de o influență duală reciprocă – „nurture and nurture”. Dotarea noastră
biologică interacționează cu mediul, experiența și cultura, pentru a produce
cunoaștere și comportament; „genele” („nature”) nu sunt o alternativă la „învățare”
- 63 -
Mircea Covic
(„nurture”) ci fac posibil acest proces. Genele nu „controlează” comportamentul ci îl

influențează, sunt „implicate” în răspunsurile comportamentale la stimul interni și
externi, deci genele nu pot prezice comportamentul nostru sau, mai simplu, „ce vom
fi și ce vom face” (Rhee și Ronald, 2014).
Cu timpul a devenit o certitudine faptul că toate caracterele comportamentale
sunt complexe, multifactoriale, implicând intervenția a numeroase gene (fenomen
denumit poligenie), deseori cu efecte cumulative, precum și a multipli factori de mediu.
Complexitatea problemei a dus cu necesitate la integralitate și interdisciplinaritate;
psihologia, genetica și neurobiologia încearcă, în prezent, să explice cum „construiesc”
genele creierul uman cu anumite abilități fiziologice și psihologice, care se exprimă în
anumite condiții de mediu prin caracteristici comportamentale atât de diferite de la
o persoană la alta. Această perspectivă nouă „bio-psiho-socială1” se bazează pe
numeroase achiziții de cunoștințe, mai ales în ultimii 10 ani (Moore, 2015; Morizot și
Kazemian, 2015; Finkel și Reynolds, 2014; Plomin et al., 2014; Goldman, 2012; Kim,
2009). Amploarea subiectului geneticii comportamentului este dezarmantă; de
aceea vom discuta doar câteva probleme: obiectivele, metodele și modelele clasice
ale geneticii comportamentului uman, identificarea recentă a unor gene specifice
pentru unele comportamente umane, normale și patologice. Depășind însă
inconvenientul complexității, subiectul este pur și simplu fascinant, deoarece, alături
de funcțiile cerebrale, vizează esența superiorității ființei umane.
2. DEFINIȚIA COMPORTAMENTULUI UMAN. TIPURI DE COMPORTAMENT
Comportamentul uman este un ansamblu complex de răspunsuri (acțiuni sau

inacțiuni și reacții fiziologice/ neurobiologice sau verbale) observabile (manifeste/
obiective) și coordonate (elaborate și adaptate) ale unui individ la stimuli (interni
și/sau externi)2 din mediul său de viață (fizic, biologic, social), deci într-o situație
dată, în „contextul vieții noastre de zi cu zi”(Plomin et al., 2013; Levitis et al., 2009;
Backer, 2004). În cea mai simplă formă, comportamentul poate fi definit ca orice
acțiuni sau răspunsuri ale unui organism la diferiți stimuli din mediul intern sau
extern.
Comportamentul este controlat de către sistemul nervos central și sistemul
endocrin și este influențat de numeroși factori: ● „zestrea” ereditară parentală;
anumite trăsături individuale (inteligență, memorie, creativitate, sentimente etc.)
● vârsta (unele caracteristici comportamentale se schimbă în cursul vieții) ● normele
1
Îmi amintesc că acest termen, considerat „o perspectivă nouă” (Morizot și Kazemian, 2015), era
frecvent folosit acum câteva decenii de marele psihiatru român prof. dr. Petre Brânzei, o mândrie a
școlii medicale din Iași.
2
Stimulii externi sau interni pot fi vizibili sau nu, conștienți sau subconștienți, voluntari sau involuntari
- 64 -
Genetica şi comportamentul uman
sociale („regulile de grup”), reglate prin diferite forme de control social

(constrângeri) ● credințele de bază (religioase, morale, filosofice) și cultura
● atitudinile (expresia favorabilă sau defavorabilă a unei persoane față de alte
persoane, evenimente, lucruri, locuri etc.) (Finkel și Reynolds, 2014; Goldman, 2012).
Reacțiile comportamentale pot fi: înnăscute sau învățate, conștiente sau
inconștiente, voluntare sau involuntare, automate sau controlate, vizibile sau nu,
publice sau sociale etc.
Există o gamă largă de comportamente umane normale (de care se ocupă
„etologia” și psihologii) ce include unele conduite „comune / fundamentale” (abilitățile
cognitive; personalitatea; temperamentul; comportamentul alimentar, sexual,
matern / parental, social; apărarea / agresiunea / fuga etc.) și altele „individuale”
(neobișnuite sau remarcabile, acceptabile sau în afara normelor sociale (de ex.
dependența de droguri, rasismul) (DiLalla, 2004). La acestea se adaugă o gamă largă
de probleme psihopatologice / boli, de care se ocupă psihiatrii (Rhee și Ronald, 2014;
Jang, 2005; DiLalla, 2004;).
Scopul principal al geneticii comportamentului este de a stabili relații cauzale
între gene și comportament; un subdomeniu ar putea fi genetica cunoașterii care
vizează „generatorii interni de comportament” (de ex., mecanismele învățării,
emoțiile etc).
Obiectivele și metodele diferitelor studii genetice în comportament au evoluat în
timp, dar permanent au fost marcate de marea complexitate a determinismului
caracterelor comportamentale. S-au făcut eforturi deosebite și s-au obținut rezultate
notabile – atât în explicația unor trăsături normale (Plomin et al., 2014; Plomin et al.,
2013; Jang, 2005) cât și în psihopatologie (Rhee și Ronald, 2014; Jang, 2005) – însă,
corect este să subliniem de la început, că rezultatele obținute ne dau doar „o vedere
panoramică” asupra înțelegerii acestei probleme.
3. OBIECTIVELE GENETICII COMPORTAMENTULUI UMAN
Obiectivele studiilor de genetică în comportamentul uman au evoluat în timp,

funcție de posibilitățile metodelor de analiză la momentul respectiv (Finkel și
Reynolds, 2014; Plomin et al., 2013; Dick și Rose, 2002). Într-o sinteză actuală, ele au
urmărit / urmăresc: ● existența unor influențe genetice în comportamentul uman
● ponderea factorilor genetici și de mediu în determinismul comportamentului
uman ● efectele influențelor genetice și / sau de mediu asupra modificării
comportamentului în cursul dezvoltării, odată cu vârsta („genetica dezvoltării
comportamentale”) ● interacțiunea factorilor de mediu și factorilor genetici ce
intervin în diferite caractere comportamentale ● identificarea unor gene specifice
implicate în determinismul comportamentului ● mecanismul prin care acționează
- 65 -
Mircea Covic
aceste gene – codificând anumite proteine ce intervin în structura, dezvoltarea și

funcțiile creierului uman, deci în determinarea anumitor comportamente.
Ultimele obiective par, la prima vedere, utopice dar finalizarea „Proiectului
genom uman” (2001) – probabil cea mai mare realizare științifică după descoperirea
microscopului – precum și revoluția tehnologică a analizei structurii și funcției ADN /
genelor au produs în ultimii 10 ani rezultate majore și în studiile comportamentului
uman, normal și patologic. În anul 2014, Plomin R. și colaboratorii (din American
Psychological Association) au făcut un strălucit bilanț al realizărilor „genomicii
comportamentale” într-o amplă monografie intitulată, firesc, „Behavioral genetics in
postgenomic era” (Plomin et al., 2014). Autorii își pun, în final, câteva întrebări, la fel
de importante.
• Dacă vom ști mai multe despre structura și funcția genelor, cum vor schimba
aceste cunoștințe practica psihologiei și psihiatriei (predicție, diagnostic,
tratament)? Se vor găsi soluții terapeutice pentru tulburările comportamentale,
de ex., alcoolism, schizofrenie? Această speranță a geneticii comportamentului va
deveni realitate? Răspunsul este „probabil că DA”.
• Nu există cumva pericolul unei „noi eugenii” prin folosirea incorectă a rezultatelor
studiilor genetice în comportamentul uman, care ar putea duce la noi acțiuni
eugenice, discriminare, invazia „intimității” noastre etc. ? Răspunsul este din
nou afirmativ. Starea actuală a tehnologiilor și cunoştinţelor au spulberat
inocenţa noastră genetică şi nu ne mai permite să acţionăm ca şi cum nu am
şti că există aceste riscuri. Avem responsabilitatea de a evita riscurile oricărui
derapaj (Covic et al., 2011).
4. METODELE „CLASICE” DE ANALIZĂ GENETICĂ CANTITATIVĂ

A CARACTERELOR COMPORTAMENTALE
Stabilirea componentei genetice a unui caracter complex, multifactorial – cum

este și comportamentul uman („cel mai complex caracter cantitativ”) (Plomin et al.,
2014) – se realizează prin trei metode „clasice” esenţiale, aplicate la grupuri de
persoane a căror grad de asemănare genetică (prin rudenie) este cunoscut:
determinarea şi măsurarea agregării familiale, studiul gemenilor şi studiile de
adopţie (Covic et al., 2011). De subliniat că aceste metode servesc numai ca indicii
preliminare, cantitative, privind cota de participare a eredității în producerea
caracterelor comportamentale (Backer, 2004).
(1). Măsurarea agregării familiale – stabilește dacă anumite trăsături
comportamentale se manifestă la mai mulţi membri din familie. Prezenţa
caracterului la două persoane înrudite se numeşte concordanţă iar absenţa lui, la
una din cele două rude, discordanţă. Studiile familiale ale unor caractere
comportamentale normale (de ex., abilitatea cognitivă generală, măsurată prin
- 66 -
scorul obținut la teste de inteligență) sau stări psihopatologice (de ex., schizofrenia)
arată că asemănarea membrilor familiei (în cazul IQ) sau riscul de boală (în cazul
schizofreniei) crește sistematic cu gradul de rudenie, ce exprimă procentul genelor
comune: rude de gr. II (25%) → rude de gr. I (50%) → gemeni dizigoți (50%) →
gemeni monozigoți (100%) (Plomin et al., 2013; Covic et al., 2011). Reamintim însă
că agregarea familială poate fi determinată şi de factori negentici (mediul comun)
sau, pur şi simplu, de întâmplare. O altă metodă de evaluare a agregării familiale
este reprezentată de studiile caz-control, în care se compară frecvenţa bolii în
familia cazului, cu frecvenţa ei la rudele lotului-control. Studiile caz-control sunt
dificile şi pasibile de erori de recenzare, de alegere a loturilor etc. (Covic et al., 2011).
(2). Studiul gemenilor – este o metodă prețioasă pentru evaluarea rolului
eredităţii şi mediului în caracterele multifactoriale. Gemenii pot fi monozigoți (MZ)
sau identici, rezultați prin clivajul timpuriu în embriogeneză a unui singur zigot, au
întotdeauna acelaşi sex şi vor fi identici din punct de vedere genetic! Gemenii
dizigoţi (DZ) se dezvoltă din două ovule diferite, fiecare dintre ele fertilizate de
către un alt spermatozoid; au acelaşi sex sau sexe diferite (în proporţii egale) şi, din
punct de vedere genetic, sunt la fel ca şi fraţii obişnuiţi (de aceea se mai numesc şi
gemeni fraterni): au constituții genetice diferite (doar jumătate din genele lor sunt
identice) dar mediul în care trăiesc împreună este comun. Deci, cu cât concordanța
unui caracter este mai mare la gemenii MZ comparativ cu DZ cu atât influențele
genetice în determinismul acelui caracter sunt mai importante (Covic et al., 2011).
(3). Studiul copiilor adoptaţi foarte devreme în cursul vieții lor (inclusiv a
gemenilor MZ care cresc separat, în familii diferite) constă în determinarea ratei
unui caracter la copiii adoptaţi comparativ cu părinţii biologici (50% dintre gene în
comun), precum și cu părinții adoptivi (mediu comun). De exemplu, copiii unor
părinţi schizofrenici adoptaţi de o familie sănătoasă fac boala în proporţie de
8-10%, în timp ce copiii adoptaţi cu părinţi biologici neafectaţi dezvoltă boala
numai în proporţie de 1%, la fel ca şi în populaţia generală (Plomin et al., 2013).
Prin toate aceste studii se poate măsura cota de participare a eredităţii la

determinarea variabilităţii unui caracter, denumită heritabilitate3 (simbolizată prin
h2) (Covic et al., 2011). Ea este definită ca fiind proporţia din variaţia fenotipică
totală a unui caracter complex produsă de gene, deci de variaţia genotipică;
heritabilitatea variază între 0 (caracter 100% neereditar) și 1 (caracter 100% ereditar)4.
Cu cât heritabilitatea este mai mare, cu atât este contribuţia factorilor genetici la
realizarea caracterului respectiv este mai mare (de ex, h2 pentru autism = 0,90;
schizofrenie = 0,85; IQ la adult = 0,60; personalitate = 0,40;) (Backer, 2004; Kim,
2009; Plomin et al., 2013). De precizat că acest concept teoretic cantitativ se referă
la grupuri și nu la individ și nu dă informaţii privind numărul de gene implicate sau
mecanismul lor de acţiune (Covic et al., 2011).
3
Termenul de „heritabilitate” derivă de la cuvântul din limba engleză „heritability” care este practic
intraductibil; în limba franceză pentru acelaşi cuvânt se foloseşte termenul « l'héritabilité »
4
Uneori heritabilitatea se exprimă și în procente; de ex., heritabilitate IQ = 0,60 sau 60%.
- 67 -
Mircea Covic
Sute de studii privind diferite caracteristici comportamentale normale sau

patologice au permis concluzii consistente și robuste privind rolul cert al influențelor
genetice (Plomin et al., 2013; Goldman, 2012; Kim, 2009; Backer, 2004; Turkheimer,
2000); restul variației fenotipice este determinat de factorii de mediu comuni sau
individuali (figura 1).
Figura 1. Rolul și ponderea factorilor genetici și de mediu

în realizarea caracterelor comportamentale
Aceste studii au fundamentat „prima lege a geneticii comportamentului”: toate

caracterele comportamentale umane au o componentă ereditară, care a fost evaluată,
în medie, la circa 50% (Plomin et al., 2014; Turkheimer, 2000). Acest lucru este de
altfel firesc deoarece genele sunt o componentă obligatorie a oricărui proces / sistem
de dezvoltare. În cel mai complex organ, creierul, se exprimă peste jumătate din cele
21.000 de gene ce alcătuiesc genomul uman (Goldman, 2012). Studiind comparativ și
efectele mediului familial s-a formulat și „a doua lege”: efectul creșterii / educației
în aceeași familie („mediul comun”) este mai mic (circa 10%) decât efectul genelor,
fapt explicabil deoarece genotipul este o sursă de variabilitate mai mare decât
mediul familial. „A treia lege a geneticii comportamentului” arată că o parte
importantă (~40%) din variația caracterelor comportamentale complexe nu este
determinată de gene sau factori comuni din mediul familial ci de mediul individual
(socio-economic / cultural), deci „ne comun” sau „unic”, în care trăiește fiecare om
cea mai mare parte din viață5 (partenerul, „colegii de grup”) (Turkheimer, 2000).
Aceasta explică de ce copiii din aceeași familie sunt deseori așa de diferiți între ei.
Există un amplu consens între specialiști asupra celor „trei legi ale geneticii
comportamentului”; trebuie însă să ținem cont de două elemente (Finkel și
Reynolds, 2014): ● studiile pe gemeni și / sau de adopție ne oferă doar concluzii
„statistice”, cantitative, (privind variația analizată) dar nu ne furnizează nicio
informație cauzală sau mecanism între gene și comportament; variația genomică
5
Mediul individual este „incidental”, puțin /deloc „controlabil”, fapt ce determină în opinia lui Plomin „o
perspectivă sumbră („gloomy prospect”) (Plomin et al., 2013).
- 68 -
rămâne „anonimă”; ● procesul de dezvoltare / formare a comportamentului uman

este foarte complex, neliniar și se bazează pe interactivitate: orice genă individuală
sau anumit eveniment de mediu produce efecte prin interacțiunile cu alte gene și
factori de mediu; orice nouă modificare de mediu schimbă traiectoria dezvoltării,
influențând expresia ulterioară a genelor.
5. TEORIILE CARE EXPLICĂ DETERMINISMUL GENETIC

AL CARACTERELOR MULTIFACTORIALE
Studiile „clasice” ale geneticii comportamentului pledează pentru caracterul

multifactorial („complex”) al celor mai multe trăsături comportamentale, în care
intervin gene multiple și mai mulți factori de mediu (Covic et al., 2011; Kim, 2009;
Backer, 2004).
Marea majoritate a caracterele comportamentale normale sunt caractere
„cantitative” (de ex. „abilitățile cognitive generale”) și ereditatea cantitativă se bazează
pe următoarele postulate (Fisher, 1918): ● un caracter cantitativ este determinat de
acţiunea simultană a mai multor gene nealele (poligenie) ● genele acţionează
independent unele de altele și au efecte cantitative, mici şi aditive / cumulative
● caracterele cantitative poligenice prezintă în populaţie o distribuţie continuă,
normală, de tip gaussian (în formă de clopot) (figura 2) ● expresia fenotipică a
caracterelor poligenice poate fi influenţată de factorii de mediu (Covic et al., 2011).
Figura 2. Distribuția normală (gaussiană) (Covic et al., 2011)

Curbele de distribuție normală se caracterizează prin doi parametri: media (ce determină
înățimea curbei) și depărtarea de medie sau deviația standard (DS); circa 68%, 95% și 97%
din observații se încadrează în medie ± una, respectiv două sau trei deviații standard
- 69 -
Mircea Covic
De menționat că și fenotipul unor boli psihice (de ex., depresia, alcoolismul)

poate avea o distribuție normală, gaussiană; intensitatea manifestărilor poate crește
continuu de la sănătos la bolnav și diagnosticul de boală se pune doar atunci când se
ajunge la un anumit nivel de severitate („cazuri extreme”, ±2 DS, ce se deosebesc de
restul populației „cantitativ și nu calitativ”) (Plomin et al., 2013; Kim, 2009).
Numeroase boli psiho-comportamentale complexe / multifactoriale (de ex.,
schizofrenia) sunt însă caractere calitative și au o distribuție populațională discontinuă
(fiind prezente sau absente la o persoană dată, întocmai ca şi caracterele mono-
genice). Pentru a explica producerea acestor caractere multifactoriale discontinue,
Falconer (1971) a extins teoria poligenică, în aşa numitul model al susceptibilităţii cu
prag (Covic et al., 2011). Acesta presupune că toţi factorii, genetici sau de mediu,
care influenţează dezvoltarea unei afecţiuni multifactoriale, formează o singură
entitate, numită susceptibilitate. Susceptibilitatea (predispoziția) genetică este variabilă
de la o persoană la alta şi are o distribuţie continuă, normală (gaussiană) atât în
populaţia generală, cât şi la rudele individului afectat (figura 3). Curba de distribuţie
a genelor de risc – dependentă de gradul de rudenie – prezintă însă un prag
(construit teoretic) dincolo de care indivizii au mai multe gene de risc şi deci o pre-
dispoziţie mai mare de boală. Boala apare atunci când o persoană cu un număr
important de alele de risc (depăşeşte deci pragul de risc) se expune unor condiţii
defavorabile de mediu, care transformă predispoziţia genetică în boală. Sub acest
prag, individul este aparent normal; peste prag el poate fi afectat.
Figura 3. Modelul eredității multifactoriale cu prag (Covic et al., 2011)

Rudele de gradul I și II au un risc mai mare de boală, comparativ cu populația generală.
Atingerea şi depăşirea pragului de risc depinde de numărul de alele de risc pe

care o persoană le moşteneşte de la ambii părinţi. Acest fapt determină o serie de
caracteristici ale bolilor multifactoriale: ● boala are frecvent un caracter familial
● indivizii afectaţi se găsesc dincolo de pragul distribuţiei în populaţie a susceptibilităţii
- 70 -
determinate genetic, dar poziţia lor exactă nu poate fi definită ● de aceea, pentru
cele mai multe boli multifactoriale s-a stabilit un risc empiric de recurență (de circa
3%), pe baza analizei unui număr mare de familii în care apare un bolnav ● părinţii
bolnavului pot fi sănătoşi sau unul dintre ei poate fi bolnav ● un bolnav are un risc
mai mare de a avea copii bolnavi comparativ cu persoanele din populaţia generală
(Covic et al., 2011).
În final, menționăm introducerea recentă a unui model mixt „oligogenic”

pentru unele boli multifactoriale (Covic et al., 2011). Este posibil ca diferite gene
implicate în boală să joace roluri de importanţă inegală. În unele cazuri, un caracter
poate fi determinat de acţiunea combinată a unei / unor gene de susceptibilitate cu
efect major şi a unui „fond” multifactorial în care genele multiple şi factorii de mediu
au fiecare un efect adiţional mic. Această teorie deschide o perspectivă optimistă
pentru identificarea genelor de predispoziţie la boală.
6. METODE DE IDENTIFICARE A UNOR GENE SPECIFICE

ÎN DIFERITE TIPURI DE COMPORTAMENT
Cercetările cantitative de genetică „clasică” au demonstrat convingător că

influențele genetice au o contribuție importantă în producerea tuturor caracterelor
comportamentale, de la abilitățile cognitive și dizabilități, la personalitate și
psihopatologie (Plomin et al., 2013; Kim, 2009; Jang, 2005; Backer, 2004). Ștafeta
cercetărilor geneticii comportamentului a fost preluată recent de genetica
moleculară și genomică, în încearcarea de a identifica gene specifice responsabile
pentru influențele genetice asupra comportamentului, chiar dacă se știe cu
certitudine că trăsăturile comportamentale sunt multifactoriale, implicând gene
multiple ce acționează împreună cu multipli factori de mediu. Aceste gene specifice
(sau loci6) mai sunt numite și quantitative trait loci (QTLs) (Covic et al., 2011).
Identificarea și localizarea genelor implicate în bolile multifactoriale s-a realizat
inițial prin studii de înlănţuire şi de asociere genetică, care au ca scop stabilirea unei
asocieri semnificative a unui anumit marker genetic (regiune cromozomială sau
variantă genică / alelică) cu caracterul complex studiat, pe baza ipotezei boală
comună – variantă comună (Plomin et al., 2013; Covic et al., 2011; Kim, 2009;
DiLalla, 2004).
Analizele de înlănţuire genetică se efectuează pe familii (de ex., pe perechi de
frați), urmărind transmiterea concomitentă a unui marker ADN și a caracterului;
dacă markerul este prezent mai frecvent decât era de aşteptat la fraţii concordanţi
pentru boală, comparativ cu cei neafectaţi, atunci se poate presupune că în
regiunea în care se află markerul există o genă implicată în patogenia bolii.
6
Loci = pluralul de la locus ce semnifică poziția ocupată în cromozomi de o genă sau variantele ei alelice.
- 71 -
Mircea Covic
7
Studiile de asociere compară incidenţa unui anumit polimorfism genetic la
bolnavi cu incidenţa lui într-un grup de control; dacă o variantă (alelă) specifică a
locusului polimorfic are o prezenţă semnificativ mai mare la indivizii cu boală
comparativ cu cei neafectaţi, atunci se poate presupune că alela respectivă este
implicată în patogenia bolii („genă candidat”). Astfel s-a identificat asocierea dintre
gena pentru receptorul D4 al dopaminei (DRD4) și hiperactivitate (Plomin et al.,
2014; Goldman, 2012).
Datorită progreselor înregistrate în tehnologiile de identificarea polimorfismelor

ADN, prin genotipare masivă și paralelă (concomitentă) utilizând microrețele ADN,
au apărut după 2005 studiile de asociere utilizând întregul genom (în engleză
„genome wide association studies” – GWAS). În aceste studii se recurge la scanarea
întregului genom (cu ajutorul a sute de mii de markeri ADN polimorfici) în scopul
identificării regiunilor genomice prezente la persoanele ce prezintă caracterul / boala
comparativ cu loturi martor, persoane neafectate. Aceasta permite prezumţia că în
regiunea sau regiunile respective se află o genă implicată în producerea caracterului.
Identificarea variantei alelice cauzale (care de regulă este diferită de markerul ADN
identificat iniţial) şi determinarea mecanismului prin care această variantă participă
la realizarea bolii necesită, evident, alte studii ulterioare (Covic et al., 2011).
Rezultatele obținute prin GWAS – pe baza ipotezei „boală comună - variantă

comună (frecvență ≥5%)” – au fost mai reduse decât se aștepta; ele explică doar
circa 5-20% din heritabilitatea caracterelor comportamentale, stabilită prin metodele
clasice. Heritabilitatea „lipsă” ar putea fi explicată prin implicarea unor variante
rare (frecvență ≤1%) dar cu efecte mai mari sau altor variante structurale
neidentificate prin această metodă (Plomin et al., 2014; Covic et al., 2011; Kim, 2009).
În prezent se recurge la secvențierea întregului genom pentru identificarea

tuturor variantelor genetice posibil a fi asociate cu boala. Există speranțe autentice
ca, prin utilizarea noile tehnici secvențiere a ADN de generația doua (mai
performante, mai rapide și mai ieftine), studiile genomice în comportamentul uman
vor duce la noi și importante rezultate. În plus, menționăm că după genomică s-au
dezvoltat și alte domenii „omice” (transcriptomică, proteomică) care permit analiza
expresiei / funcției genelor în creierul uman („neurom”), organul central în relația
dintre gene și comportament (fenotip). Ansamblul acestor noi tehnologii se poate
reda prin relația (Plomin et al., 2014):
„genom↔transcriptom↔proteom↔neurom↔cunoaștere și comportament (fenom)”
În concluzie, progresele remarcabile ale tehnologiilor genomice, permit depășirea
stadiului de „analize statistice” și fac posibilă identificarea anumitor gene și regiuni
7
Termenul se referă la o genă sau un anumit marker ADN care există în populație în mai multe variante
- 72 -
intergenice cu rol reglator asociate cu diferite caracteristici / efecte comportamentale.

Practic începe o nouă etapă, a genomicii comportamentului, ce face posibil studiul
consecințelor cauzale și, mai ales, a mecanismelor prin care genele identificate sunt
implicate în comportamentul uman8. Descifrarea acestor mecanisme generează
speranța găsirii unor molecule terapeutice „țintite” care să blocheze disfuncțiile unor
căi patogenice implicate în psiho-patologie (Plomin et al., 2014; Plomin et al., 2013;
Kim, 2009).
7. IDENTIFICAREA UNOR GENE IMPLICATE

ÎN DIFERITE COMPORTAMENTE UMANE
Noțiuni fundamentale despre gene
Înainte de a prezenta o sinteză a genelor identificate în producerea unor caractere

comportamentale normale și patologice, considerăm că sunt utile câteva elemente
de genetică umană care ar facilita înțelegerea problemelor (Covic et al., 2011).
În primul rând, vom reaminti că genele sunt segmente din moleculele de ADN,
(polimeri de nucleotide) ce alcătuiesc în totalitatea lor genomul uman. Ele dețin
informația genetică codificată pentru sinteza unei proteine (structurale sau
funcționale / enzimă). Informația este copiată din ADN nuclear („transcripție”) de
către un mesager (ARNm) care o duce în citoplasmă, la ribozomi, unde are loc
sinteza proteinei („translație”). Proteina codificată de genă este implicată în
producerea unui anumit caracter fenotipic. Deci, genele nu determină efectiv un
anumit comportament; legătura dintre o genă unică și un anumit comportament
este lungă, complicată și departe de a fi „directă”. În plus, expresia unei gene este
influențată de alte gene și reglată de diferiți factori din mediu. În consecință, este
inexact să vorbim de „gena homosexualității”, de „gena criminalității” sau, mai
recent, de „gena minciunii”, așa cum se procedează în mass-media.
Studiile genomice au demonstrat că oamenii din întreaga lume au 99,9% din
ADN identic. Se spulberă definitiv conceptul de rase umane (putem vorbi, cel mult,
de populații) dar apare o întrebare mai tulburătoare: ce deosebește atunci, genomic,
un om de altul, făcându-ne pe fiecare dintre noi unic? Răspunsul este procentul de
0,1% din genom (pare puțin, dar asta înseamnă trei milioane de nucleotide), care
determinată variații personalizate în secvență a ADN, cunoscute generic sub numele
de polimorfisme ADN. Mărimea9, structura și poziția (intra- sau intergenică) a
acestor secvențe polimorfice sunt variabile de la o persoană la alta, fiind
caracteristice fiecărui individ, care este un unicat genetic.
8
Acest domeniu est cunoscut sub numele de genomică funcțională.
9
De la un singur nucleotid (SNP = „single nucleotid polimorfism), la polimorfismele microsateliților și
minisateliților (2-1000 nucleotide) și copy number variation (microdeleții / microduplicații) submicroscopice.
- 73 -
Mircea Covic
În acest context, este foarte important să înțelegem că o anumită genă se poate

găsi la indivizii din populație în mai multe variante normale (numite alele), care pot
avea efecte diferite (mai mic sau mai mare) asupra cantității sau funcției proteinei
codificată de genă. Mai mult, efectul genelor polimorfice asupra fenotipului poate fi
influențat, amplificat sau redus, de către factorii de mediu. Un exemplu sugestiv îl
reprezintă polimorfismul promotorului10genei 5-HTTLPR ce codifică un transportor al
serotoninei (hidroxitriptamină, 5-HT), un important neurotransmițător implicat în
reglarea diferitelor forme de comportament uman. Varianta L a promotorului
determină un nivel crescut de serotonină iar varianta S are un efect opus, explicând
diferențele individuale ale unor procese comportamentale: învățarea, memoria,
răspunsul la emoții și stres etc., dar și anumite tulburări de comportament, în
anumite condiții de mediu social. Astfel, numeroase cercetări au asociat varianta S a
genei 5-HTTLPR cu consumul de alcool, dependența de nicotină, tulburările de
conduită în copilărie sau comportamentul antisocial al adulților (Morizot și
Kazemian, 2015).
Pentru a sublinia mai pregnant relația dintre efectele genelor polimorfice și
factorii de mediu vom preciza că ereditatea determină numai o parte din caracter
(heritabilitate), mai mică sau mai mare, precum și limita superioară sau potențialul
genetic până la care poate fi dezvoltat acel caracter. Mediul este însă cel care
permite realizarea integrală sau parțială a acestui potențial; există deci „pericolul”
de a folosi incomplet potențialul nostru genetic. Inteligența este poate cel mai
sugestiv exemplu pentru acest fenomen; realizarea integrală a potențialului genetic
al unui copil depinde de mediul „cultural” (familie) și „educațional” (școală) în care el
crește. Deci genotipul nu determină întotdeauna un anumit fenotip / caracter, ci un
șir de capacități fenotipice numit normă de reacție a individului la mediu. Datorită
interacțiunii cu mediul de viață, un același genotip poate determina fenotipuri
diferite: „genotipul este doar „partitura” iar fenotipul este „simfonia” pe care noi o
auzim, marcată de personalitatea șefului de orchestră, minunată sau fără strălucire,
după calitățile executanților” (A. Jaquard) (Covic et al., 2011). Pentru stările patologice
această normă de reacție determină rezistența sau vulnerabilitate la agresiunile
mediului, făcându-ne „inegali în fața bolii”.
Există și alte fenomene genetice utile a fi cunoscute pentru înțelegerea
complexității rolului genelor identificate în diverse comportamente umane.
Pleiotropia este fenomenul prin care o genă poate produce efecte fenotipice
multiple și diferite (inclusiv asupra comportamentului) pentru că produsul genei
este folosit de celule specializate diferite sau are o funcție de semnalizare asupra
unor „ținte” diferite (neuroni / regiuni corticale diferite) (Covic et al., 2011); de ex.,
varianta S a genei 5-HTTLPR a fost implicată în anxietate, depresie, agresiune, suicid
10
Promotorul este secvența inițială a genei care, în prezența unor factori reglatori, declanșează
transcripția genei în ARNm.
- 74 -
(Kim, 2009). Există însă și fenomenul invers, mai rar, atunci când gene multiple
participă la realizarea unui produs proteic / fenotip unic.
Epistazia se referă la situația în care mai multe gene interacționează în realizarea
unui caracter; efectul unei gene poate modifica (amplificator sau antagonic) efectul
altei gene. Astfel în abilitățile cognitive generale sunt implicate numeroase gene ce
codifică: neurotransmițători, receptorii sau transportorii lor, enzime de metabolizare
(Plomin et al., 2014); aceste gene multiple nu au efecte aditive (așa cum se credea)
ci „interactive”, formând o veritabilă rețea (de ex., sistemele dopaminergic sau
glutamatergic). Dizabilitățile cognitive (și foarte probabil alte tulburări comportamentale)
nu sunt produse de anumite gene defective ci de o „rețea defectivă” de gene.
Heterogenitatea genetică este fenomenul prin care mutații în gene diferite se
pot manifesta fenotipic identic. Fenomenul invers este heterogenitatea clinică ce
se manifestă atunci când mutații diferite în aceeași genă produc boli diferite.
Identificarea unor gene comportamentale specifice
Cele mai multe gene care au fost găsite a fi în asociație cu variate caractere
comportamentale, normale și patologice, sunt implicate (prin proteinele pe care le
codifică) în procesele complexe de neurotransmisie corticală, de comunicare, prin
sinapse, a unui neuron cu alți neuroni (Morizot și Kazemian; 2015; Plomin et al.,
2014; Dick și Rose, 2002).
Neuronii presinaptici sintetizează diferite molecule de neurotransmițători sau
mediatori chimici: ● glutamat (forma ionizabilă a acidului glutamic), mediatorul
excitator cel mai răspândit în SNC ● GABA (acidul gamma-aminobutiric), principalul
neurotransmițător inhibitor al SNC ● dopamina ● serotonina (Plomin et al., 2012;
Wikipedia, accesat 2015).
Atunci când influxul nervos (potențial de acțiune) ajunge la extremitățile
axonului neuronal, mediatorul încărcat în vezicule sinaptice (de către un transportor)
este eliberat în fanta sinaptică (figura 4) și apoi se leagă la diferiți receptori (specifici
fiecărui mediator) din dendritele neuronilor postsinaptici, transmițând influxul neuronal,
printr-un proces de transducție a semnalului. Apoi excesul de mediator este
● recaptat de neuronii presinaptici (cu ajutorul unor transportori) și reutilizat
● sau este degradat, fie în fanta sinaptică (de către COMT – catecolamin-O-
metiltransferaza), fie în interiorul neuronului presinaptic (de MAOA – monoamin-
oxidaza A) (Plomin et al., 2014; Goldman, 2012; Kim, 2009; Meldrum, 2000; Wikipedia,
accesat 2015).
Toate moleculele implicate în sinteza și acțiunea neurotransmițătorilor (enzime
de sinteză sau de degradare, transportori, receptori) sunt codificate și reglate de
numeroase gene care prezintă un polimorfism important, deci se găsesc în populație,
- 75 -
Mircea Covic
la indivizi diferiți, în mai multe forme cu eficiență funcțională diferită asupra nivelului
de mediator și implicit a unor caractere comportamentale normale sau patologice.
Figura 4. Molecule implicate în neurotransmisia dopamninergică
VMAT și DAT sunt transportori; D1 și D5 sunt receptori stimulatori iar D2,D3,D4 – receptori
inhibitori; MAO și COMT sunt enzime de degradare (Wikipedia, accesat 2015).
De remarcat faptul că deși neuronii ce produc dopamină și serotonină sunt

minoritari în creier, doar circa 1%, ei au un rol important de modulatori a activităților
psihice (Siever, 2008). Dopamina este implicată în funcțiile cognitive, motivație,
memorie, temperamentul explorator precum și în diferite stări psiho-patologice:
boala Parkinson, schizofrenie, depresii, ADHD, dependența de substanțe, inclusiv
alcoolismul) (Plomin et al., 2014). Ele beneficiază în funcție de mecanismul implicat
(creșterea sau scăderea nivelului de dopamină) de medicamente antipsihotice /
neuroleptice (inhibă dopamina în exces) sau psihostimulante (cresc activitatea
dopaminei) (Plomin et al., 2014).
Efectele genelor și moleculele implicate în sistemul dopaminergic pot fi
modulate însă de mediu. Un exemplu sugestiv este caracterul impulsiv, corelat cu o
activitate dopaminergică redusă, datorită unei anumite variante a receptorului
pentru dopamină (DRD4); în anumite condiții acest caracter poate avea consecințe
- 76 -
pozitive pentru individ și societate („temperamentul de explorator” / „conduita la

risc – în engleză „novelty seeking” – dorința puternică de a experimenta acțiuni noi și
stimulante, de ex., sporturi extreme) iar în alte condiții are consecințe negative,
reprezentate de ADHD11 sau diferite sociopatii.
Serotonina este implicată în reglarea unor multiple funcții: ciclul veghe-somn,
termoreglarea, controlul motor, comportamentele alimentar și sexual, durere,
anxietate, depresie, agresivitate, efectele unor halucinogeni. La modul general,
eliberarea de serotonină reduce aceste funcții comportamentale, acționând ca un
„sistem natural de frânare” (Morizot și Kazemian, 2015; Wikipedia, accesat 2015). La
fel ca și dopamina, nivelurile de serotonină variază de la un individ la altul datorită
influențelor mediului combinat cu polimorfismului genelor implicate în producția,
transportul și degradarea serotoninei, fiind asociată cu un risc crescut pentru diferite
psihopatii (Morizot și Kazemian, 2015). Astfel, alela S a transportorului 5-HTTLPR are
o eficiență mai redusă decât alela L în eliminarea serotoninei din sinpase, fiind
asociată cu consumul de alcool, dependența de nicotină, tulburările de comportament
din copilărie sau comportamentul antisocial la adulți. La fel și polimorfismul genelor
receptorilor de sertonină a fost asociat cu diferite psihopatii: agresivitatea (5-
HTR1B), alcoolismul (5-HTR2A), psihoza bipolară (5-HTR2C). Rezultate asemănătoare
s-au observat și în cazul polimorfismului genelor ce codifică enzime care metabolizează
serotonina: gena COMT, care codifică producția de catecol-O-metiltransferază sau
gena MAOA, pentru monoaxamin oxidaza A. Subliniem încă odată că efectele
genelor polimorfice este mai puternic atunci când se asociază cu anumite condiții de
mediu (de ex., copii maltratați de părinți vor dezvolta mai frecvent un comportament
antisocial) și / sau se combină cu modulațiile de producere a altor neurotransmițători
(de ex., polimorfismul 5-HTTLPR și a DRD4) (Morizot și Kazemian, 2015; Plomin et al.,
2014; Kim, 2009; Backer, 2004; Wikipedia, accesat 2015).
În afara genelor implicate în neurotransmisia corticală există și alte gene ce
participă la realizarea unor caractere comportamentale umane influențând arhitectura
și plasticitatea corticală, precum și conexiunile fizice (asigurate de moleculele de
adeziune din familia neurexine și neuriligine) dintre neuronii cu funcții identice, care
astfel formează veritabile căi sau trasee între diferite regiuni cerebrale. Studiul lor
este abia la început dar rezultatele sunt promițătoare. Vom exemplifica această
aserțiune cu gena FOXP2 (de pe cromozomul 7) care are un rol cheie în dezvoltarea
vorbirii și a limbajului articulat la om; denumirea de „genă a limbajului” este parțial
corectă deoarece există și alte gene implicate în dezvoltarea acestei caracteristici.
Gena FOXP2 codifică un factor de transcripție ce reglează alte 300 gene cerebrale,
printre care și gena CNTNAP2 (codifică contactina 2, o moleculă de adeziune și cu
funcție de receptor, asociată cu autismul și tulburările specifice de limbaj) (Covic et
11
ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) care se manifestă prin imposibilitatea copiilor de a se
concentra asupra unui anumit subiect sau unei anumite acțiuni, însoțită de hiperactivitate (Stanford și
Tannok, 2012).
- 77 -
Mircea Covic
al., 2011; Wikipedia, accesat 2015). Compararea genei FOXP2 umane cu variantele ei
de la primatele superioare a relevat prezența la om a două mutații specifice care
determină funcții noi – limbajul și vorbirea12, caracteristici umane unice (Covic et al.,
2011). De remarcat faptul că gena este mai activă la femeie decât la bărbat și acest
lucru poate fi corelat cu abilitățile mai mari a învățării vorbirii la femeie. Mutații ale
genelor FOXP2 și CNTNAP2 produc tulburări de vorbire și limbaj (dispraxie) (Plomin
et al., 2014; Covic et al., 2011).
Efectul combinat al genelor și mediului asupra comportamentului uman
Prezentarea acțiunii unor gene care au fost implicate în diferite forme de

comportament uman nu trebuie înțeleasă ca fiind independentă de orice influențe
ale mediului. Spre deosebire de vechea controversă „nature versus nurture” –
despre care am discutat în introducerea acestei prezentări – astăzi există un consens
general că efectele genelor „operează” în tandem, împreună, cu influențele mediului,
influențându-se reciproc (Moore, 2015; Plomin et al., 2014; Rhee și Ronald, 2014;
Plomin et al., 2013). Se pot deosebi trei tipuri de efecte combinate.
Interacțiunile gene – mediu: efectele anumitor variante genice poate fi
amplificat sau redus de către anumiți factori de mediu și invers. Așa cum spuneam,
genele determină un potențial, o normă de reacție la mediu; mai recent se vorbește
de „o plasticitate” sau de „o susceptibilitate diferențiată” (la bine sau la rău)
(Morizot și Kazemian, 2015). Să ne reamintim că o variantă a receptorului DRD4 (ce
scade activitate dopaminergică) în anumite condiții de mediu social „avantajos”
poate avea consecințe pozitive pentru individ și societate („temperamentul de
explorator”) iar în alte condiții de mediu are consecințe negative, reprezentate de
diferite sociopatii sau ADHD.
Corelațiile gene – mediu: factorii genetici variază concomitent cu factorii de
mediu, comun sau individual. Este evident că părinții transmit copiilor nu numai
gene ci și un mediu comun (corelație pasivă). Dar uneori un copil care are o structură
genetică care îl face mai agresiv provoacă reacții negative din partea părinților, deci
variația mediului (mediul parental negativ) poate fi produsă de structura genetică ce
predispune la agresivitate (corelație evocativă / reactivă). Alteori, genotipul copilului
îl determină să aleagă un anumit mediu față de altul (corelație activă).
Epigenetica este un domeniu nou în studiul fenotipurilor comportamentale care
ne explică cum poate fi modificată activitatea unor gene (creștere, reducere sau
inactivare) prin acțiunea unor factori de mediu (nutriție, diferite substanțe,
experiența socială, stres) pentru a produce diferențele individuale în comportament,
12
De aceea inițial gena FOXP2 era numită SPCH1
- 78 -
cunoaștere, personalitate și stare mentală13 (Moore, 2015). Apare astfel o nouă

sintagmă: „nurtureshapesnature” (Su și Tuang-chin, 2015; Crews, 2011; Curley et al.,
2011). Această modificare se produce fără alterarea structurii ADN lor („epi” – pe
lângă, în plus față de), prin atașarea la ADN a unor markeri chimici (Covic et al.,
2011); este vorba fie demetilarea unei secvențe specifice din ADN (numite
„insuleCpG”) – care va reduce / inhiba activitatea genei, fie de acetilarea histonelor
(asociate de obicei la ADN) – care va determina transcripția și, deci, activitatea genei
(un efect invers îl are metilarea histonelor). Deși mecanismul precis prin care factorii
de mediu produc modificări epigenetice nu este încă complet elucidat, fenomenul
este real14, inclusiv în comportament, și a fost demonstrat experimental, devenind
unul dintre domeniile cele mai captivante în cercetările biosociale (Moore, 2015;
Rhee și Ronald, 2014; Curley et al., 2011; Backer, 2004). Spre ex., la om, o anumită
variantă15 a genei COMT, ce codifică o enzimă cheie în degradarea neurotransmițătorilor,
reduce cu 1/3 - 1/2 eficiența enzimei și crește astfel semnalizarea dopaminei; în plus,
această variantă poate fi metilată în condiții de stress, influențând activitatea
creierului prin inactivarea genei (Rhee și Ronald, 2014). Alte studii de epigenetică au
vizat dependența de substanțe, comportamentul antisocial dar și unele boli ca
schizofrenia, psihoza bipolară, depresia etc. dar rezultatele nu sunt încă concludente
deși indică un rol al modificărilor epigenetice. Important de precizat este însă faptul
că modificările epigenetice determinate de agresiunile mediului sunt reversibile (prin
modificarea stilului de viață și noi soluții terapeutice) și această caracteristică deschide
perspective interesante de prevenție și tratament (de ex., în comportamentul
antisocial) (Moore, 2015; Morizot și Kazemian, 2015; Crews, 2011). „Trilogia mediu –
epigenetică – boală” poate fi modificată (Su și Tuang-chin, 2015).
8. FACTORI GENETICI IMPLICAȚI

ÎN PRODUCEREA UNOR CARACTERE COMPORTAMENTALE
După prezentarea dovezilor care atestă indiscutabil rolul factorilor genetici în

determinismul comportamentului uman considerăm utilă exemplificarea implicării
genelor în producerea unor caractere comportamentale.
13
Una dintre cele mai recente și importante contribuții în domeniul geneticii comportamentului
abordează tocmai acest aspect: Moore DS – The developing genome. An introduction to behavioral
epigenetics, 2015 (Moore, 2015).
14
Epigenetica explică de ce în celulele specializate, care au același genom, funcționează doar anumite
gene, restul fiind inactivate; alterările statusului epigenetic normal al celulelor au fost descrise în
numeroase boli comune, inclusiv cancerul.
15
O substituție nucleotidică ce duce la înlocuirea valinei cu metionina în poziția 158 a enzimei.
- 79 -
Mircea Covic
Abilitățile cognitive generale
Abilitățile cognitive generale sunt numite adesea inteligență dar termenul are
multiple conotații (Finkel și Reynolds, 2014); ele includ diferite procese cognitive
intercorelate: raționament, memorie, abilități verbale, spațiale etc. Aceste
caracteristici (evaluate prin teste IQ, electrofiziologice etc.) se corelează bine cu
mărimea și structura creierului dar mai ales cu funcțiile lui: viteza de procesare a
informațiilor (timp de reacție), discriminare perceptivă (timpul de inspecție), viteza
de conducere neuronală ș.a. (Asbury și Plomin, 2014; Finkel și Reynolds 2014; Plomin
et al., 2013; Backer, 2004). Circa 50-80% din aceste corelații (procentul crește însă cu
vârsta) sunt determinate de factori genetici multipli: unii intervin în gradul de
mielinizare („ipoteza mielinizării”, Miller, 1994) și conexiunile dintre neuronii corticali.
Printre genele implicate sunt și gene ce controlează: neurogeneza șimielinizarea (de
ex., gena PMD), sistemul dopaminergic (de ex., receptorul dopaminic DRD216) sau
sistemul glutamatergic (de ex., genele pentru receptorii NMDA ȘI AMPA), dar și alte
gene a căror mutații produc numeroase sindroame monogenice cu dizabilitate
mentală (ex., retardul mintal legat de X și în special sindromul X fragil, una dintre
cele mai frecvente dizabilități mentale) (Asbury și Plomin, 2014; Finkel și Reynolds,
2014; Plomin et al., 2014; Covic et al., 2011). Pentru o imagine corectă asupra
factorilor de variație în abilitățile cognitive generale nu trebuie să uităm însă de
importanța mediului „cultural” al familiei precum și a educației școlare în determinismul
acestui caracter. Acești factori de mediu social determină realizarea integrală sau
parțială a potențialului nostru genetic, limita (genetică) maximă până la care un
caracter se poate dezvolta. Acest potențial este însă diferit de la un individ la altul și
impune cu necesitate realizarea unui învățământ diferențiat, personalizat, adaptat la
posibilitățile elevului (din păcate departe de realitățile noastre) (Asbury și Plomin,
2014). Aristotel avea dreptate când spunea că „…natura omului nu este cea cu care
s-a născut, ci aceea pe care el o poate dezvolta” (Covic et al., 2011).
Agresivitatea și comportamentul antisocial
Agresiunile și comportamentul antisocial sau violent afectează anual milioane

de persoane în întreaga lume. „Problema” nu este nouă, ține probabil de istoria
omenirii, și unele teorii evoluționiste susțin că agresiunea și violența au fost
comportări „adaptative” care au favorizat supraviețuirea (ex., alimente, adăposturi
etc.) și reproducerea strămoșilor noștri. În societatea modernă ele au însă
consecințe negative, costuri sociale și economice semnificative.
16
Alela A1 a acestei gene reduce viteza de procesare a informațiilor; este frecventă la alcoolici și copii
lor (Plomin et al., 2014)
- 80 -
Explicațiile etiologice ale comportamentului violent sau criminal au inclus, încă

din antichitate, ipoteza caracterului „înnăscut” dar și implicarea factorilor sociali /
educaționali; celebra dilemă „nature versus nurture” se pare că a fost formulată
prima oară de William Shakespeare: în „Furtuna”, Propero îl consideră pe Caliban „a
devil, a born devil, whose nature, nurture can never stick” (Covic et al., 2011).
Studiile clasice ale geneticii comportamentale au evaluat ponderea influențelor
genetice și ale mediului asupra comportamentului antisocial și au stabilit că factorii
genetici explică circa 50% din variația fenotipică, influențele mediului comun familial
circa 10% iar mediul individual / necomun circa 40%. Pasul următor a fost identificarea
precisă a genelor și factorilor de mediu care sunt implicați în etiologia fenotipurilor
antisociale (Fergurson, 2010; Gunter et al., 2010). Implicarea recentă a geneticii
moleculare a generat două întrebări pertinente: „există o posibilă genă a agresiunii?” și
„ar putea fi utilizați factorii genetici în predicția precisă a comportamentului criminal?
Totul a început cu două observații (Morizot și Kazemian, 2015):

• în 1970 s-a identificat o prevalență crescută a sindromului XYY printre diferite
persoane instituționalizate pentru comportament criminal, sugerând că
această anomalie cromozomială este asociată cu comportamentul agresiv;
studiile prospective și populaționale au infirmat ipoteza;
• în 1993, o echipă olandeză a identificat, într-o familie cu mai multe persoane
cu comportament antisocial, o deficiență a genei MAOA17 care influențează
comportamentul prin excesul unor mediatori chimici, de ex. dopamina;
frecvența populațională a acestei mutații este însă foarte mică și nu poate fi
folosită ca un marker de predicție a comportamentului agresiv.
Deși s-au studiat diferite „gene candidat” pentru comportamentul agresiv,

rezultatele actuale au generat mai multe întrebări decât răspunsuri. Ideea unei
„gene a agresiunii” este fără sens, ilogică, deoarece complexitatea comportamentului
este complet diferită de un răspuns fiziologic alterat sau o boală. Nici un studiu nu a
identificat o cauză genetică specifică ce ar putea fi aplicată la populația generală.
Există motive întemeiate să ne îndoim de existența unor markeri genetici specifici ce
pot prezice caracterul agresiv deoarece numeroase influențe ale mediului acționează
asupra individului. Există o multitudine de variabile genetice și non-genetice care
controlează predispoziția indivizilor la un comportament impulsiv sau agresiv.
Cercetările recente sugerează că aspectele genetice ale comportamentului antisocial
și agresiv/ criminal sunt cu certitudine multifactoriale. În plus influențele genetice
multiple în comportamentul agresiv sunt dinamice/ flexibile în cursul dezvoltării,
schimbându-se cu vârsta și între indivizi. Pentru a elucida aceste aspecte considerăm
17
În mod normal enzima monoamin oxidaza A codificată de această genă inactivează mai mulți
neurotransmițători.
- 81 -
Mircea Covic
că este utilă o sinteză a datelor actuale privind factorii biologici implicați în

comportamentul agresiv.
Aceasta implică însă o definire și o clasificarea a noțiunilor. În opinia specialiștilor

„agresiunile reprezintă orice formă de comportament care produce vătămarea
fizică (rănire, moarte) sau prejudiciu psihologic (insulte, abuzuri), social (afectarea
reputației, marginalizare) sau economic – unei alte persoane, motivată să evite un
astfel de tratament” (Mehta et al., 2012). Definiția este mai largă decât suntem
18
obișnuiți deoarece include și „agresiunile non-fizice” .
În mod curent comportamentul violent presupune agresiuni fizice și este
clasificat în reactiv sau proactiv (Siever, 2008). Agresiunea reactivă sau impulsivă
reprezintă un răspuns comportamental represiv disproporționat la o provocare
reală sau imaginară; se caracterizează prin mânie și impulsivitate, însoțindu-se
frecvent de dezinhibiție și instabilitate psihică. Agresiunea proactivă se produce în
absența unei provocări și urmărește obținerea unui bun, a unei valori. Deși
agresiunile proactive sunt larg mediatizate cele reactive sunt responsabile de cele
mai multe probleme societale asociate cu agresiunea.
Cercetătorii au identificat anumiți factori biologici (arii corticale și subcorticale,

gene specifice ce codifică neurotransmițători și hormoni) și factori sociali implicați în
expresia agresiunii (figura 5) dar, numai recent, cercetările interdisciplinare (din
psihologie socială, neuroendocrinologie, neuroimagistică, genetică moleculară) încep
să elucideze modul în care acești factori multipli acționează împreună pentru a
determina agresiunile reactive / impulsive (Morizot și Kazemian, 2015; Rhee și
Ronald, 2014; Mehta et al., 2012; Epstein et al., 2010; Fergurson, 2010; Gunter et al.,
2010; Siever, 2008; Moffitt, 2005). Descifrarea lor ar putea fundamenta eventuale
strategii terapeutice, medicale și psihologice.
18
Tendința actuală este de a folosi termenul de „tulburări ale spectrului antisocial” (Gunter et al., 2010)
- 82 -
Figura 5. Modelul bio-psiho-social al agresiunii reactive (după Mehta et al., 2012)
În expresia comportamentului agresiv este implicată o rețea de regiuni corticale

și subcorticale în care un rol esențial îl au cortexul orbitofrontal (ORF) (o regiune de
autoreglare și control a impulsurilor, care inhibă agresiunile impulsive) și nucleul
amigdalian din sistemul limbic (implicat în răspunsurile emoționale la provocările
sociale, care stimulează agresiunile reactive); cele două regiuni au conexiuni
reciproce una cu alta precum și cu cortexul cingular anterior (cu funcții cognitive și
emoționale) (Morizot și Kazemian, 2015; Mehta et al., 2012).
Studiile unor modulatori neurochimici și genetici ai agresiunii umane au
evidențiat că reducerea activității serotoninei stimulează comportamentul agresiv;
creșterea activității sale (inclusiv după administrarea de paroxtină – un inhibitor
selectiv al recaptării serotoninei) reduce agresiunile fizice după provocări sociale
(Fergurson, 2010; Gunter et al., 2010). Sistemul serotoninergic este reglat prin
intervenția mai multor gene, printre care și genele polimorfice care codifică
monoamina oxidaza A (MAOA) și transportorul serotoninei (5-HTTLPR). Unele
variante alelice ale acestor gene19 se însoțesc de o expresie redusă a serotoninei și
creșterea agresivității. Alte studii au arătat că prin creșterea activității sistemului
dopaminergic (prezentă la indivizii cu anumite alele ale genelor DAT1 – pentru
transportorul dopaminei, și genelor DRD2 și DRD3 – pentru receptorul dopaminei)
cresc tendințele de impulsivitate, agresiune dar și dependența de substanțe
(alcoolismul, consumul de droguri) asociată frecvent cu comportamentul antisocial.
Mecanismele efectelor serotoninei și dopaminei asupra agresiunii umane nu sunt
încă clarificate dar probabil implică receptori localizați în circuitele neuronale ce
19
Alele VNTR 3 și 5 a genei MAOA și alela S a promotorului genei 5-HTTLPR
- 83 -
Mircea Covic
includ amigdala și cortexul orbitofrontal (Morizot și Kazemian, 2015; Mehta et al.,

2012; Epstein et al., 2010; Siever, 2008; Moffitt, 2005).
În reglarea comportamentului social un rol esențial îl au și testosteronul
(creșterea nivelului în anumite situații, mai ales la persoanele care au un nivel scăzut
al cortizolului) precum și activitatea receptorilor de androgeni care ar putea avea un
rol semnificativ în agresivitate, perturbând controlul inhibitor al cortexului
orbitofrontal și crescând activitatea amigdalei – probabil prin interacțiune cu
sistemul serotoninergic. În sfârșit, mai semnalăm că unele neuropeptide – de ex.,
arginin vasopresina și oxitocina – au un rol posibil în comportamentul agresiv
(Morizot și Kazemian, 2015; Mehta et al., 2012; Epstein et al., 2010).
În afara factorilor biologici enunțați mai sus, în comportamentul agresiv intervin
factori de risc din mediu social, dintre care expunerea la violențe în media și
respingerea interpersonală / socială au fost larg analizați. Studiile de neuroștiințe
susțin ipoteza că expunerea la violență prin media (ex., jocurile video violente)
crește agresivitatea alterând (direct sau prin intermediul testosteronului), pe termen
scurt sau lung, circuitele neuronale implicate în agresiune: scăderea activității
cortexului orbito-frontal și creșterea activității nucleului amigdalian (Mehta et al.,
2012; Moffitt, 2005). Respingerea sau devalorizarea de către alte persoane are
efecte în funcție de diferențele individuale în activitatea sistemului serotoninergic
(ex., la purtătorii alelei cu expresie redusă a MAOA rejetul social crește activitatea
cortexului cingular anterior și poate duce la agresiune). În aceste cazuri psihologia
intervențională (de ex., reevaluarea cognitivă și antrenarea auto-controlului) ar
putea avea efecte benefice (Mehta et al., 2012; Siever, 2008).
Dependența de substanțe
Dependența de substanțe este o dizabilitate majoră în întreaga lume, cu

consecințe medicale, familiale și sociale importante. De exemplu, numai alcoolismul
este responsabil de 4% din „povara” medicală globală (Sommer și Spanagel, 2013)
iar fumatul și consumul de alcool circa 2,5 miliarde de decese în întreaga lume (Rhee
și Ronald, 2014).
În diferite clasificări și standarde medicale (OMS, DSM-IV, ICD-10), dependența
de o substanță (DS) – alcool, nicotină, droguri20 ilicite – este definită ca o stare
adaptativă (mentală și comportamentală / patologică) a organismului, caracterizată
prin „nevoia” de a lua produsul în mod repetat, pentru a resimți efecte psihice
20
Inițial prin drog se înțelegea un compus natural sau sintetic cu efect psihotrop / psihoactiv asupra SNC
care în anumite cazuri poate determina dependență și sevraj la oprirea administrării. În ultimul timp
acest termen a devenit sinonim cu stupefiant și s-a limitat la psihotropre ilegale.
- 84 -
(crescând dozele pentru a obține efecte similare21) și, uneori, pentru a evita starea
neplăcută determinată de oprirea folosirii lui (sevraj) (Plomin et al., 2013).
Trebuie făcută diferența dintre abuz, dependență și adicție: abuzul este folosirea
„acută” și ocazională a substanței, dependența este corelată cu utilizarea repetată,
cronică și fenomenele fiziologice asociate, iar adicția22 este o stare mai gravă decât
dependența, fiind dominată de fenomene psihice: dorință nestăpânită/ irezistibilă și
persistentă de a consuma produsul23, asociată cu manifestări psiho-somatice, în
pofida motivației (subiectul este conștient de consecințele negative – medicale,
sociale, economice – și pierderea libertății de acțiune) și efortului de a se sustrage
(Plomin et al., 2014; Plomin et al., 2013; Sommer și Spanagel, 2013; Jang, 2005).
Simple observații și numeroase cercetări au evidențiat faptul că vulnerabilitatea
la dependența de substanțe diferă de la o persoană la alta, fiind determinată bio-
(predispoziția genetică) psiho- (personalitatea subiectului) social (mediul familial, școlar,
parteneri și / sau grup) (Plomin et al., 2014; Plomin et al., 2013; Kim, 2009; Backer,
2004).
Studiile familiale, pe gemeni și de adopție au adus dovezi puternice pentru
influențe genetice importante în riscul la alcoolism și fumat și suficient de convingătoare
pentru riscul dependenței la droguri ilicite; s-a stabilit că heritabilitatea (măsura
statistică a influențelor genetice) la dependența pentru diferite tipuri de substanțe
este cuprinsă între 0,4 – 0,6 iar interacțiunea cu anumiți factori de mediu favorizanți
este necesară (care pot să-și înceapă acțiune prenatal – cum este cazul alcoolismului
fetal - și continuă toată viața prin părinți, colegi, parteneri, grup)24 (Rhee și Ronald,
2014; Plomin et al., 2013; Sommer și Spanagel, 2013). Pe această bază s-a început
identificarea unor gene specifice implicate în dependența de alcool, nicotină și
droguri ilegale, studiindu-se concomitent diferențele individuale de structură
(polimorfisme) sau de expresie precum și posibilele mecanisme moleculare.
Genele identificate până în prezent sunt implicate în căile farmacokinetice, de
metabolizare a substanțelor (ex., enzimele ADH și ALDH pentru etanol sau CYP2A6
pentru nicotină) sau în căile farmacodinamice, de acțiune a substanțelor (sinteza de
mediatori, receptori ai mediatorilor, factori de transcripție ce activează activitatea
altor gene, factori de represie etc).
21
Acest mecanism se numește toleranță.
22
Termenul de adicție este un „anglisism” care etimologic semnifică pierderea independenței și
libertății. Un sinonim „franțuzesc” este toxicomania.
23
Termenul de adicție se aplică și pentru anumite activități (de ex., jocuri video, internet) fiind numit
„dependență fără drog” sau adicție comportamentală, care nu este la fel de nocivă ca și adicția la droguri.
24
Mediul „comun” are mai puține efecte decât mediul „individual” (colegi / grup)
- 85 -
Mircea Covic
Figura 6. Genele implicate în dependența de alcool (după Plomin et al., 2013)
În figura 6 este prezentată o sinteză a căilor și genelor implicate în dependența

de alcool: farmacokinetica alcoolului (stânga) - metabolizarea etanolului în acetat - și
farmacodinamica alcoolului (dreapta) – efectele etanolului asupra unor multiple
sisteme de neurotransmisie: dopamină, serotonină, acetilcolină, GABA, opioizi endogeni
(Plomin et al., 2013). Rezultate similare sunt cunoscute pentru dependența de nicotină
sau de droguri ilicite (Plomin et al., 2014; Rhee și Ronald, 2014; Plomin et al., 2013;
Sommer și Spanagel, 2013), dar prezentarea lor depășește cadrul acestei sinteze.
Remarcăm determinismul multigenic și heterogenitatea mecanismelor
farmacodinamice; la aceste fenomene adăugăm, din nou, faptul că genele implicate
se găsesc în populație, la indivizi diferiți, în multiple variante (alele) normale
(polimorfism genic → variabilitate interindividuală), codificând proteine „mai
eficace” sau „mai puțin eficace”25; de ex., „metabolizatori rapizi” ai etanolului (risc
scăzut de alcoolism) sau „metabolizatori lenți” (risc crescut de acumulare și
intoxicare) (Plomin et al., 2014; Plomin et al., 2013; Sommer și Spanagel, 2013).
Mecanismul adicției este mai bine cunoscut, fiind comun pentru majoritatea
substanțelor ce dau dependență; el implică disfuncția „sistemului de recompensă”
(Sommer și Spanagel, 201334). Acest sistem se bazează pe o rețea neuronală
25
Un exemplu de „variantă protectivă” este alela 2 a genei ALDH2 care duce la inactivarea enzimei și
produce (prin acumularea de aldehidă) efecte neplăcute – înroșirea feței și greață – la consumul de alcool.
- 86 -
26
dopaminergică, care leagă diferite structuri cerebrale . În mod normal, sistemul
servește la realizarea unui comportament adaptat la supraviețuire (alimentare,
reproducere…) și întărește comportamentul prin activarea senzației de plăcere. În
adicție, sistemul este deturnat (prin modificările neurobiologice produse de
expunerea cronică la substanțe) și devine generator de modificări comportamentale.
Consumul repetat de substanțe crește eliberarea sinaptică de dopamină,
glutamat și / sau opioizi endogeni (endorfine) și, în final, produce (prin stimulare
postsinaptică) creșterea și acumularea ΔFosB (o variantă trunchiată a proteinei
FOSB) în neuronii postsinaptici. ΔFosB are un rol crucial, necesar și suficient, în
dezvoltarea tuturor formelor de comportament adictiv; acest factor de transcripție
modifică expresia unor gene, morfologia neuronală și plasticitatea sinaptică –
procese care stau la baza adicției (Sommer și Spanagel, 2013).
La prima vedere complexitatea rețelelor implicate în dependență este dezarmantă,

dar cunoașterea din ce în ce mai aprofundată a mecanismelor neurobiologice
permite identificarea unor „ținte candidat” pentru tratamentul farmacologic al
dependenței pentru o anumită substanță. Au fost sintetizați și utilizați în clinică, cu
rezultate bune la anumiți pacienți cu dependență de alcool și / sau nicotină,
antagoniști ai receptorilor pentru opioizi endogeni (Naltrexon = VivitrolTM) sau
antagoniști ai receptorilor nicotinici colinergici (Varenicline sau Mecamyline,
aprobați de FDA în SUA). Studiile clinice au evidențiat posibilitatea îmbunătățirii
stării clinice cu ajutorul „medicației țintite” dar și „personalizate” (funcție de
variantele genice individuale) (Plomin et al., 2014; Rhee și Ronald, 2014; Sommer și
Spanagel, 2013; Jang, 2005).
Tulburărilor spectrului autistic
În definiția clasică (Leo Kaner, 1943) autismul era considerat ruperea legăturilor
psihice cu lumea exterioară / cu realitatea și o „interiorizare” intensă (gr. „autos”=
însuși). În prezent (DSM-IV)27, tulburările spectrului autistic (TSA)28 reprezintă un
grup heterogen de afecțiuni ale dezvoltării creierului, înrudite (clinic și etiologic),
având trei caracteristici majore comune, ce apar treptat, înaintea vârstei de trei ani,
sunt ireversibile dar neprogresive: ● deﬁcite persistente de comunicare verbală ●
perturbarea interacțiunilor reciproce / relațiilor sociale ● comportamente repeƟƟve
sau restrictive (Fakhoury, 2015; Schaefer și Mendelshon, 2013).
Clasificarea fenotipică a tulburărilor spectrului autistic include patru categorii
(DSM-IV): autismul infantil, autismul atipic, sindromul Asperger și tulburările
26
În special aria tegmentală ventrală la nucleul accumbens.
27
DSM = Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders
28
Termenul de „tulburări” (disorders) semnifică o patogenie necunoscută („idiopatică) spre deosebire
de „boli” (diseases) care au patogenie bine definită.
- 87 -
Mircea Covic
dezintegrative ale copilăriei (de ex., sindromul Rett). Toate aceste afecțiuni înrudite,
incluse în TSA, diferă clinic prin: intensitatea, severitatea și evoluția manifestărilor
clinice „cardinale”; asocierea cu: dizabilități cognitive (40-60%), ADHD / anxietate
(30-50%), co-morbidități medicale (25-40%) (convulsii, malformații cerebrale, tulburări
gastro-intestinale) (Schaefer și Mendelshon, 2013).
Prevalența TSA este evaluată în prezent la 2-3/1000 de persoane în întreaga
lume29, fiind de patru ori mai frecventă la băieți decât la fete (nu se știe de ce). De
subliniat că în ultimii 30 de ani se constată o veritabilă „epidemie autistică”: circa 40-
65% din cazuri rezultă prin ameliorarea depistării și diagnosticului precoce dar restul
cazurilor sunt inexplicabile (posibil: factori de mediu ce acționează asupra unui fond
genetic de vulnerabilitate) (Fakhoury, 2015; Hu, 2013).
Deși existau dovezi concludente pentru implicarea importantă a unor factori
genetici în etiologia TSA (considerate cele mai „genetice” tulburări neuropshice) –
cum ar fi agregarea familială, concordanța mare (70-90%) la gemenii monozigoți,
comparativ cu cei dizigoți (10%), frecvența mare și inexplicabilă la băieți (x4),
creșterea riscului TSA odată cu vârsta paternă ș.a. – numai studiile genomice din
ultimii cinci ani au produs progrese semnificative în elucidarea arhitecturii genomice
a TSA, identificarea genelor și căilor patogenice implicate – generând autentice
speranțe terapeutice.
Arhitectura genomică a TSA (8,17) se poate „desena” pe patru paliere importante:

● sindroame asociate cu TSA (~10%) – ex., sdr. X fragil, scleroza tuberoasă, sdr.
Rett, sindroame metabolice sau mitocondriale etc. ● anomalii cromozomiale rare (~5-
10%) – ex., dup mat 15q11-q13, del 22q13.3 ș.a. ● variații ale numărului de copii
(CNV-uri) (~10%), în anumite regiuni cromozomiale în special duplicații – ex., dup
16p11.2, dup7q11.23 etc.; ele sunt frecvent de novo și recurente la bolnavi
neînrudiți; generează instabilitate genomică (hipermutabilitate) ● mutații genice
nesindromice (~5%) în genele NRXN1, SHANK1-3, NLGN3 ș.a. (rata mutațiilor este
influențată de vârsta paternă !!!)
Se estimează că în prezent în 25-30% din cazurile de TSA se poate identifica, prin

diferite teste, o cauză genetică precisă (Fakhouri, 2015). Un număr mic de cazuri de
TSA (~5%) sunt determinate prenatal prin: diabet gestațional, droguri psihotrope
folosite de gravide, deficite de: folați, vitamina D, acizi grași esențiali (omega 3); s-au
infirmat: alți teratogeni, evenimente imunologice din trimestrul I sarcină (infecții),
imunizările copiilor din primii ani. În majoritatea cazurilor (65%) etiologia TSA
rămâne încă necunoscută, implicând foarte probabil gene multiple de risc pentru TSA
(încă neidentificate), modificări epigenetice produse de factori de mediu sau mutații
în ARN necodant, cu rol reglator. Cert este că TSA prezintă o mare heterogenitate
29
În SUA, se înregistrau în 2011 o prevalență a autismului de 1:150 copii
- 88 -
genetică (alelică și de locus) (Fakhoury, 2015; Schaefer și Mendelshon, 2013; Devlin

și Scherer, 2012; Meldrum, 2000).
Numeroasele gene identificate în TSA (câteva sute) sunt implicate în principal

în formare, funcția și plasticitatea sinapselor (ex: NLGN – neuroligine; NRXN –
neurexine; SHANK – ankirina SH3; ș.a.), reglarea activității neuronale (ex: FMRP;
UBEA3; ARC; TSC); receptori, neuro-transmițători, canale ionice (ex: GABAR, NMDAR,
AMPAR, mGluR, SLC6A4, CACNA ș.a.); neurogeneză și migrare neuronală (ex:
HOXA1, HOXB1, RELN, WNT2) ș.a. (Hu, 2013; Devlin și Scherer, 2012). Toate aceste
gene influențează căi neuronale comune, convergente, foarte probabil după
modelul „loviturilor multiple”. De subliniat că nici-o alelă nu este specifică TSA
(prezentă la toți bolnavii), deci TSA sunt determinate poligenic prin grupe de gene
de risc, cu efecte structurale sau reglatorii care intervin convergent în diferite căi
patogenice (de ex., calea de semnalizare ce controlează dezvoltarea și funcția
sinapselor).
Cunoașterea căilor de semnalizare și mecanismelor moleculare ce controlează

dezvoltarea și funcția sinapselor (glutamatergice sau gabaergice) va permite identificare
unor ținte terapeutice. Studii recente clinice și experimentale au arătat că unele
defecte neuronale / disfuncții sinaptice pot fi inversate / anulate (la anumite grupe
de bolnavi) prin restaurarea funcției genice sau farmacologic, prin antagoniști sau
agoniști ai unor proteine deficitare (la 1/10 pacienți TSA se constată reducere
parțială a unor manifestări) (Delorme et al., 2013; Devlin și Scherer, 2012). Aceste
rezultate preliminare contestă ireversibilitatea tulburărilor de neurodezvoltare, cel
puțin în unele forme de TSA, generând speranța că la unele grupe de pacienți cu TSA,
produse prin anumite defecte sinaptice, tulburările ar putea fi reversibile.
9. PROBLEME ETICE ȘI SOCIALE

ALE GENETICII COMPORTAMENTULUI
Implicarea geneticii în determinismul comportamentului uman a ridicat, chiar de

la începuturile sale, numeroase probleme etice și sociale, generând (în primele patru
decenii ale secolului XX) un capitol nefericit în istoria științei și societății: eugenia
(caseta 1). În esență este vorba de încercările de a folosi diferențele înnăscute ale
indivizilor pentru a justifica inegalitățile sociale și anumite măsuri pentru „îmbunătățirea”
reproducerii umane sau pentru a controla persoanele cu comportamente sociale
deviante. Aceste atitudini se bazează pe înțelegerea greșită a eredității: „diferiți nu
înseamnă și inegali”, nu există „gene bune și gene rele”, determinismul comporta-
mentului uman este complex, multifactoral și implică interacțiuni între gene și între
- 89 -
Mircea Covic
gene și mediul social (Lee et al., 2015; Berryessa și Cho, 2013; Covic et al., 2011;
Nuffield Council on Bioethics, 2002).
Caseta 1.
Eugenia a fost la început un cuvânt ce exprima o idee. Termenul de „eugenie” a fost

introdus în 1883 de către Francis Galton şi derivă de la adjectivul grec eu-genos ce semnifică
„bine-născut”. Ideea exprima „orice influenţă susceptibilă de a ameliora calităţile înnăscute
ale unei populaţii şi a le dezvolta cât mai bine”. Din această perspectivă, ameliorarea
populaţiilor umane s-ar putea face – în viziunea adepţilor lui Galton – prin încrucişări
selective, preferenţiale. Eugenia este de fapt controlul opţiunilor reproductive ale individului
în beneficiul societăţii, fie prin evitarea degradării patrimoniului genetic al unei populaţii,
reducând fecunditatea sau împiedicând reproducerea celor „inapţi”/ cu caractere
defavorabile (de exemplu, indivizi cu handicap fizic, senzorial, psihic) (eugenie negativă), fie
prin creşterea fecundităţii şi încrucişarea selectivă a celor „mai buni” (eugenie pozitivă) (de
exemplu, inteligenţa, în cadrul proiectului aberant de inseminare artificială cu gameţii
laureaţilor premiilor Nobel sau, mai recent, clonarea reproductivă). Este iluzoriu să crezi că
una sau alta dintre versiuni este mai benignă, ambele fiind condamnabile (Covic et al., 2011).
La începutul secolului XX, politica eugenică a devenit populară şi a fost implementată în
America de Nord şi unele țări din Europa, într-un context ştiinţific dominat de teoriile
eredităţii şi ale evoluţiei, precum şi într-un context social dominat de inegalităţi şi conflicte
sau largii acceptări a rasismului şi darwinismului social ce către păturile conducătoare ale
timpului. Eugenia a fost folosită ca suport „ştiinţific” pentru: politica restrictivă de emigrare
în SUA, legile prohibitive ale căsătoriilor pe baza rasei şi uneori a handicapului, legile de
sterilizare ale unor persoane cu defecte genetice severe; a urmat apoi Holocaustul sau
„soluția finală”, pentru exterminarea evreilor şi a altor minorităţi etnice de către nazişti.
Ororile naziste au „întrerupt” evoluţia eugeniei clasice, iar criticile serioase şi vehemente –
bazate pe principii morale, politice, sociale şi ştiinţifice – au dat „lovitura de graţie”
(Berryessa și Cho, 2013; Covic et al., 2011; Nuffield Council on Bioethics, 2002).
Inacceptabilitatea eugeniei se bazează pe următoarele argumente: spiritual (indivizii
handicapaţi / cu dizabilităţi, fiind creaţia lui Dumnezeu, merită respectul datorat oricărei
fiinţe umane) și moral (orice program eugenic reprezintă pierderea libertăţii personale prin
subjugarea intereselor individului intereselor unei societăţi viitoare); politic – ideea că
oamenii nu sunt egali la naştere este antidemocratică; social – este iresponsabil să te
interesezi de viitorul „rasei”, în loc să ameliorezi starea prezentă a societăţii; ştiinţific – nu
există, din punct de vedere genetic, rase; inteligenţa şi retardul mental sunt multifactoriale;
programele de eradicare a tarelor genetice nu sunt realiste ştiinţific iar cunoştinţele actuale
din genetica medicală (de ex., frecvența mare a heterozigoților în populație, recombinarea
meiotică a genelor parentale etc.) nu aduc nici un suport ştiinţific programelor eugenice
Eugenia „clasică” a fost definitiv interzisă. Şi totuşi sunt suficiente personalităţi

care cred că eugenia a căpătat forme noi în special datorită… geneticii medicale. O
serie de practici biomedicale susţinute de genetică au reactualizat temerile unei noi
- 90 -
eugenii: fecundarea in vitro, diagnosticul preimplantatoriu (şi sortarea embrionilor),

larga extensie a diagnosticul prenatal sunt considerate o modalitate de selecţie a
fetuşilor şi de „eradicare” a unor boli prin eliminarea pur şi simplu a fetuşilor
afectaţi. Mai mult, ele au fost deja etichetate cu calificativele: eugenie individuală,
eugenie domestică („home eugenics”) sau „noua” eugenie – deoarece, potrivit celor
care acordă aceste „calificative”, geneticienii îşi arogă dreptul de a decide ce este
uman şi acţionează în consecinţă, selectând embrionii (Lee et al., 2015; Covic et al.,
2011; DiLalla, 2004).
Toţi cei care ştiu ce este şi ce face genetica medicală se pot întreba, firesc, cum
este posibilă o astfel de interpretare? Preocupându-se mai mult de sănătatea
individului şi a familiei sale şi mai puţin de populaţii, genetica medicală critică deschis
eugenia clasică, refuzând orice metode coercitive / discriminatorii şi bazându-şi
sfatul genetic nondirectiv pe principiul neutralităţii consilierului. Misiunea medicilor
este de a îngriji înainte de a fi judecători. În sfatul genetic nu este important viitorul
populaţiei, ci prosperitatea individului / familiei, iar regula fundamentală este respectul
autonomiei de decizie a persoanei / cuplului. În testările genetice şi screening-ul
genetic populaţional principiul de bază este noningerinţa societăţii în deciziile
reproductive ale cuplului. Diagnosticul prenatal (urmat de avortul selectiv) ar putea fi
catalogat ca o practică eugenică din punctul de vedere al efectelor disgenice, dar
acestea sunt consecinţa neintenţionată a alegerii individuale (femeile nu aleg avortul
pentru ameliorarea patrimoniului genetic al speciei). Toate practicile geneticii
medicale se bazează pe voluntariat şi sunt justificate de grija de a preveni suferinţa
umană; este drept că unele au efecte disgenetice, dar ele sunt mici şi temporare
Totuși, există riscurile unui derapaj eugenic. Starea actuală a cunoştinţelor şi
tehnicilor au spulberat inocenţa noastră genetică şi nu ne mai permite să acţionăm
ca şi cum nu am şti că există aceste riscuri. Toţi cei implicaţi în activităţi / tehnici
genetice ce ar putea deveni eugenice au responsabilitatea de a evita riscurile
derapajului. Trebuie să veghem ca erorile / ororile trecutului să nu se repete
niciodată şi sub nici o formă.
Noile abordări de genomică a comportamentului uman ridică firesc și alte
probleme etice, legale și sociale (Lee et al., 2015; Berryessa și Cho, 2013; Nuffield
Council on Bioethics, 2002) dar cadrul actual al științei și al societății împiedică
discriminările și favorizează predicția comportamentelor „periculoase” și prevenția
lor (Berryessa și Cho, 2013). În final, semnalăm o altă problemă care ar merita o
abordare separată. Dacă nu există niciu-un dubiu că genele au o contribuție la
producerea caracterelor comportamentale și dacă oamenii nu-și pot „alege” genele
pe care le moștenesc atunci ei „nu sunt responsabili pentru ele” și deci nu sunt
responsabili pentru comportamentul lor (DiLalla, 2004; Nuffield Council on Bioethics,
2002). Această interpretare „naturalistă” („our genes, our choise) (Goldman, 2012)
- 91 -
Mircea Covic
|implică un anumit fatalism și impune o diminuarea a stigmatizării și discriminării

comportamentelor deviante. Problema este complexă și soluția ei se corelează cu
respectul pentru demnitatea umană, libertate și responsabilitate. E rândul specialiștilor
în bioetică să găsească răspunsurile potrivite.
10. CONCLUZII
Comportamentul uman poate fi definit ca un ansamblu complex de acțiuni sau

răspunsuri observabile și coordonate ale unei persoane la diferiți stimuli, interni sau
externi, din mediul său de viață. A devenit o certitudine faptul că toate caracterele
comportamentale, normale sau anormale, sunt determinate multifactorial, implicând
intervenția a numeroase gene și a multipli factori de mediu. Metodele clasice de
analiză genetică a caracterelor comportamentale au fundamentat cele trei legi ale
geneticii comportamentului: ● toate caracterele au o componentă ereditară
(„heritabilitate”) evaluată, în medie, la 50% ● efectul mediului familial comun este
mic, de circa 10% ● în schimb, mediul individual, unic, în care trăiește un om cea mai
mare parte a vieții are o pondere importantă, de aproximativ 40%. Aceste concluzii
sunt statistice și cantitative (se referă la populație și nu la indivizi) și nu ne furnizează
informații despre genele și mecanismele comportamentale. Ele sunt compatibile cu
modelul distribuției continue / normale, de tip gaussian sau, în cazul unor caractere
patologice, cu modelul susceptibilității continue cu prag, dincolo de care indivizii au
mai multe gene de risc și o vulnerabilitate mai mare la boală.
Genetica moleculară și, mai recent, genomica au inaugurat o etapă nouă în
studiul eredității comportamentului, reușind să identifice numeroase gene specifice
și mecanisme responsabile pentru influențele genetice asupra comportamentului.
Ansamblul noilor tehnologii se poate reda prin relația:
„genom↔transcriptom↔proteom↔neurom↔comportament (fenom)”
Cele mai multe gene identificate în asociație cu diferite caractere comportamentale
sunt implicate în procesele complexe de neurotransmisie corticală, codificând
enzime de sinteză, transportori, receptori, enzime de degradare – pentru mediatorii
chimici: glutamat, GABA, dopamină, serotonină. Genele prezintă un polimorfism
important, găsindu-se la indivizii unei populații în mai multe forme cu eficiență
funcțională diferită asupra nivelului de mediator. Alte gene identificate sunt
implicate în arhitectura și plasticitatea neuronilor corticali; de ex., gena FOXP2 care
are rolul cheie în dezvoltarea vorbirii și limbajului articulat la om. S-au făcut progrese
importante dar încă insuficiente pentru a avea o imagine completă a geneticii
comportamentului. Cert este doar faptul că în comportamentul uman intervine
efectul combinat al genelor și mediului („nature and nurture) care operează în
- 92 -
tandem, influențându-se reciproc. Mediul poate modifica activitatea unor gene –

prin efecte epigenetice (fără alterarea structurii ADN) – producând diferențe
individuale în comportament, cunoaștere, personalitate și stare mentală („nurture
shapes nature”).
Achizițiile recente ale genomicii comportamentului sunt exemplificate prin
analiza unor caractere: abilitățile cognitive generale; agresivitatea și comportamentul
antisocial; dependența de substanțe; tulburările spectrului autistic.
Implicarea geneticii în determinismul comportamentului uman a ridicat numeroase
probleme etice, legale și sociale, de la eugenia clasică la „noua” eugenie („individuală”
sau „domestică”) și „fatalismul” genetic.
BIBLIOGRAFIE
Asbury K, Plomin R. G is for genes. The impact of genetics on education and

achievement. Wiley Blackwell, 2014
Backer C. Behavioral genetics. AAAS, 2004
Berryessa CM, Cho MK. Ethical, legal, social and policy implications of behavioral
genetics. Annu. Rev. Genomics Hum. Genet. 2013; 14:515-534
Covic M, Ștefănescu D, Sandovici I. Genetică medical. Ed. 2. Polirom, Iași, 2011
Crews D. Epigenetic modifications of brain and behavior. Hormon. Behav.
2011;59:393-8
Curley JP, Jensen CL et al. Social influences on neurobiology and behavior: epigenetic
effects during development. Psychoneuro-endocrinology. 2011;36:352-371
Delorme R, Ey E, Toro R et al. Progress towards treatments for synaptic defects in
autism. Nature Med. 2013; 19: 685-694
Devlin B, Scherer SW. Genetic architecture in autism spectrum disorders. Current
Opin. Genetics &Development. 2012;22:229-237
Dick D, Rose R. "Behavior Genetics: What's New? What's Next".Curr. Direction
Psychological Science 2002;11:70–74.
DiLalla LF. Behavior genetics principles.Perspectives in development, personality and
psychopathology.American Psychological Association. Washington, DC, 2004.
Epstein RP, Israel S, Chev SA, Zhong S, Knafo A. Genetics of human social behavior
Neuron. 2010, 65:831-844
Fakhoury M. Autistic spectrum disorders: a review of clinical features, theories and
diagnosis. Int. J. Devl.Neuroscience 2015;43:70-77
Fergurson CJ. Genetic contributions to antisocial personality and behavior. J. Soc.
Psych. 2010;150:160-180
- 93 -
Mircea Covic
Finkel D, Reynolds CA. Behaviour genetics of cognition across the lifespan. Springer,
New York, 2014.
Goldman D. Our genes, our choice. How genotype and gene interactions affect
behavior. Academic Press. Elsevier, Amsterdam, 2012
Gunter TD, Vaughn MG, Philibert RA. Behavioral genetics in antisocial spectrum and
psychopathy: a review of the recent literature. Behav. Sci. Law. 2010;28:148-173
Hu WV. The expanding genomic landscape of autism. Future neurology. 2013;8:29-
42
Jang KL. The behavioral genetics of psihopathology. A clinical guide.LEA Publishers,
London, 2005
Kim YK. Handbook of behavior genetics. Springer, 2009
Lee G, Illes J, Ohl F. Ethical issues in behavioral neuroscience. Springer, 2015
Levitis DA, Lidicker WZ, Freund G. Behavioral biologists do not agree on what
constitutes behavior. Animal Behavior, 2009; 78: 103-110.
Meldrum, B. S. "Glutamate as a neurotransmitter in the brain: Review of physiology
and pathology". The Journal of nutrition 2000; 130 (4S Suppl): 1007S–1015S
Mehta PH, Goetz SM, Carre JM. Franks. Genetic, hormonal and neural underpinnings
of human aggressive behavior. Ch 5 DD, Turner JH.(eds). Handbook of
neurosociology and social research. Springer, 2012
Moffitt TE. The new lookof behavioral genetics in developmental psychopathology:
gene-environment interplay in antisocial behaviors. Psychological Bulletin, 2005;
131:533-554
Moore DS. The developing genome.An introduction to behavioral epigenetics.
Oxford University Press, 2015
Morizot J, Kazemian L. The development of criminal and antisocial behavior.
Springer, 2015
Nuffield Council on Bioethics. Genetic and human behavior.2002
Pfaff DW, Berrettini WH, Joh TH, Maxon SC. Genetic influences on neural and
behavioral functions. CRC Press, 2000
Plomin R, DeFries J, Knopik VS, Neiderhiser JM. Behavioral genetics. 6th ed. Worth
Publishers, New York, 2013
Plomin R, DeFries J, Craig IW, McGufin P. Behavioral genetics in postgenomic era.
American Psychological Association. Washington, DC, 2014.
Rhee SH, Ronald A. Behaviour genetics of psychopathology. Springer, New York, 2014.
Schaefer GB, Mendelshon NJ. Clinical genetics evaluation in identifying the
etiologyof autism spectrum disorders: 2013 guideline revision. Genet Med
2013;15:399-407.
Siever LJ. Neurobiology of aggression and violence.Am. J. Psychiatr. 2008; 165: 429-442
- 94 -
Sommer WH, Spanagel R. Behavioral neurobiology of alcohol addiction. Springer,

New York, 2013
Stanford C, Tannok R. Behavioral neuroscience of attention deficit hyperactivity
disorders and its treatment. Springer, 2012
Su JL, Tuang-chinC (eds). Environmental epigenetics. Humana Press, 2015
Turkheimer E. Three laws of behavior genetics and what they mean. Current
directions psycholog. Science. 2000; 9:160-164
https://en.wikipedia.org/wiki/Dopamine/Serotonin/acid glutamique
- 95 -
Cornelia Măirean
EREDITATE ȘI MEDIU
ÎN DEZVOLTAREA FIINȚEI UMANE
Cornelia MĂIREAN
1. INTRODUCERE
Cercetătorii care încearcă să clarifice factorii care influențează dezvoltarea

umană au evidențiat adesea rolul eredității, însă admit faptul că efectele acesteia
sunt adesea condiționate de mediul în care se dezvoltă o persoană. Chiar și
atributele care au o puternică componentă ereditară, precum cele de natură fizică,
sunt adesea influențate de caracteristicile mediului. Învățarea reprezintă un proces
important care stă la baza dezvoltării umane, iar acest proces este favorizat sau
inhibat de caracteristicile mediului în care o persoană se dezvoltă. Putem înțelege
diferența dintre ereditate și mediu cu ajutorul unui exemplu. Deși anumite abilități
înnăscute, transmise de la părinți, determină un copil să dribleze bine o minge, orele
de practică îl vor determina să ajungă un profesionist. Multe din abilitățile noastre
nu sunt în totalitate înnăscute, ci se formează și se dezvoltă ca urmare a interacțiunii
cu părinții, profesorii, colegii și cu alte persoane semnificative din viața copilului.
Astfel, atributele pe care o persoană le posedă reprezintă atât un produs al
eredității, cât și al mediului (Shaffer et al., 2010).
În cadrul acestei secțiuni, vom prezenta principalele metode de cercetare
utilizate pentru studiul rolului diferențiat al eredității și mediului în formarea ființei
umane, precum și principalele rezultate ale studiilor empirice cu privire la rolul
eredității și mediului în formarea celor mai importante atribute umane, de natură
psihosocială, cognitivă și fizică.
2. METODE UTILIZATE PENTRU STUDIEREA INFLUENȚEI EREDITĂȚII

ASUPRA DEZVOLTĂRII UMANE
Există două metode de bază care pot fi utilizate pentru a evalua cantitatea de
variație a unei trăsături sau comportament care poate fi atribuită unor factori
ereditari: reproducerea selectivă și studiile de familie (Shaffer et al., 2010).
Manipularea deliberată a structurii genetice a animalelor pentru a studia influențele
ereditare asupra comportamentului a stat la baza multor cercetări care au utilizat
- 96 -
Ereditate şi mediu în dezvoltarea fiinţei umane
reproducerea selectivă. Un exemplu clasic al unui experiment care a utilizat

reproducerea selectivă aparține lui Tryon (1940). Acesta a demonstrate faptul că
abilitatea șoarecilor de învățare a unui labirint este un atribut ereditar.
O metodă alternativă de studiu a influențelor eredității asupra personalității și
inteligenței este cunoscută drept studiu de familie. Într-un studiu tipic de acest tip,
persoane care locuiesc împreună sunt comparate pentru a identifica gradul de
similaritate a unuia sau a mai multor atribute. Dacă atributele în cauză sunt
ereditare, atunci similaritatea între două perechi de persoane care locuiesc în același
mediu ar trebui să crească în funcție de măsura în care acestea împărtășesc gene
comune. Două tipuri de studii de familie pot fi utilizate. Primul tip de design încearcă
să răspundă la întrebarea, "Sunt gemenii monozigoți (care posedă același patrimoniu
genetic), crescuți împreună, mai asemănători între ei, din perspectiva diverselor
atribute, decât perechile de gemeni dizigoți (care posedă în comun jumătate din
patrimoniul lor genetic), crescuți împreună?" (Segal, 1997). Deoarece gemenii
monozigoți au genotipuri identice, în timp ce gemenii dizigoți împărtășesc doar 50%
din genotipul lor, iar, în ambele cazuri, gemenii se dezvoltă în medii identice, logica
studiilor realizate cu gemeni este următoarea: dacă un atribut este mult mai
asemănător la perechile de gemeni monozigoți decât la perechile de gemeni dizigoți,
atunci acesta trebuie să fie probabil sub un grad de influență genetică (Munafo MR,
2009). Compararea gemenilor identici crescuți în același mediu cu gemenii identici
crescuți în medii diferite poate oferi, de asemenea, informații referitoare la
influențele mediului asupra dezvoltării umane. Dacă gemenii identici crescuți împreună
sunt mai asemănători în privința unui atribut decât gemenii identici crescuți separat,
putem deduce că mediul joacă un rol important în determinarea acelui atribut.
Al doilea tip de design din categoria studiilor de familie se bazează pe studierea
cazurilor de adopție, în special a acelor copii care nu sunt înrudiți genetic cu membrii
familiilor lor adoptive. Acest tip de design încearcă să răspundă la întrebarea "Sunt
copiii adoptați similari cu părinții lor biologici, a căror gene le împărtășesc, sau sunt
similari cu părinții adoptivi, cu care împărtășesc aceleași caracteristici ale mediului în
care se dezvoltă?". Dacă gradul de asemănare cu părinții lor biologici, în ceea ce
privește inteligența sau personalitatea, este mai ridicat decât gradul de asemănare
cu părinții adoptivi, atunci genele au un rol determinant în dezvoltarea acestor
atribute (Segal, 1997).
Pentru a studia rolul diferențiat al eredității și mediului în formarea ființei
umane sunt preferate studiile de familie, spre deosebire de studiile care presupun
reproducerea selectivă și care sunt orientate, în principal, spre identificarea
influenței eredității în dezvoltarea atributelor umane.
- 97 -
Cornelia Măirean
3. ROLUL EREDITĂȚII ȘI A MEDIULUI ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII

ȘI COMPORTAMENTULUI
Cercetătorii din domeniul psihologiei dezvoltării susțin faptul că trăsăturile de

personalitate care condiționează modalitățile relativ stabile de a reacționa în diferite
situații sunt modelate de mediul în care o persoană se dezvoltă. Cu toate acestea,
studiile de familie arată că multe dimensiuni de bază ale personalității sunt
influențate genetic. De exemplu, studii la care au participat perechi de gemeni arată,
în mod constant, faptul că trăsăturile de personalitate din teoria personalității a lui
Eysenck, precum și cele identificate de Costa și McCrae, care formează modelul "Big
Five" (extraversiune, agreabilitate, deschidere, conștiinciozitate, nevrotism), sunt
într-un grad substanțial determinate genetic (Briley, 2013; Lewis, 2014). Studiile
referitoare la comportamentul agresiv și violență evidențiază, de asemenea, rolul
geneticii în dezvoltarea acestor aspecte comportamentale (Barnes et al., 2013).
Deși rolul geneticii nu poate fi contestat, factori specifici mediului familial,
precum educația parentală, contribuie într-un mod semnificativ la dezvoltarea
personalității (Segal, Tan şi Graham, 2015). Unii cercetători susțin faptul că mediul în
care o persoană se dezvoltă influențează diferențiat anumite aspecte ale
personalității (Novgorodova et al., 2013). În special, se consideră că mediul familial
influențează într-o mai mare măsură dezvoltarea unor aspecte pozitive ale
temperamentului precum sociabilitatea sau altruismul, dar contribuie foarte puțin la
dezvoltarea anumitor atribute negative, cum ar fi iritabilitate sau agresivitatea.
Această concluzie a rezultat din constatarea că frații care locuiesc împreună se
aseamănă între ei într-o mică măsură, în privința unor aspecte negative ale
temperamentului, dar sunt adesea asemănători în privința aspectelor pozitive ale
temperamentului (Goldsmith et al., 1999). Dacă frații nu sunt tratați la fel de către
părinți, mediul în care se dezvoltă va avea influențe diferite asupra lor, fapt care va
crește probabilitatea ca personalitatea lor să se dezvolte într-un mod diferit.
Interacțiunile dintre fraţi reprezintă o altă sursă de influență a mediului. De exemplu,
un frate mai mare care domină în mod obișnuit fratele mai mic poate deveni, în
general, o persoană dominantă, ca urmare a acestor experiențe de acasă. Pentru
copilul mai mic, acest mediu de origine este perceput ca fiind un mediu dominant
(din cauza fratelui mai mare), fapt care poate favoriza dezvoltarea unor trăsături de
personalitate ca pasivitatea, toleranța sau cooperarea (Rowe, 1993). Studiile
realizate cu gemeni monozigoți susțin existența influențelor mediului asupra
personalității. Deoarece gemenii monozigoți sunt identici din punct de vedere
genetic, diferențele dintre ei trebuie să reflecte în mod necesar contribuția mediului.
Cu cât sunt mai mari discrepanțele în ceea ce privește modurile în care gemenii
identici sunt tratați de către părinții lor, cu atât mai puțin similare sunt personalitățile lor
și comportamentele manifestate în contexte sociale (Asbury, 2003).
- 98 -
Unele date recente ale cercetărilor indică faptul că influența factorilor ereditari
asupra dezvoltării trăsăturilor de personalitate descrește pe măsură ce crește vârsta
unei persoane. Alte studii susțin că factorii genetici reprezintă sursa primară a
continuității în timp a diferențelor individuale referitoare la personalitate, în timp ce
factorii de mediu reprezintă sursa primară care justifică schimbările anumitor
trăsături de personalitate, în diferite perioade ale vieții (Kandler şi Bleidorn, 2015).
Putem identifica și o altă perspectivă referitoare la rolul eredității și al mediului în
formarea ființei umane, care susține faptul că genele interacționează cu
caracteristicile mediului în formarea atributelor psiho-sociale (Velázquez, Segal şi
Horwitz, 2015).
4. ROLUL EREDITĂȚII ȘI A MEDIULUI

ÎN DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR COGNITIVE
Studiile care au încercat să determine rolul eredității și al mediului în privința

dezvoltării abilităților cognitive au avut în vedere, în principal, studiul inteligenței. Se
consideră că inteligența este un atribut cu puternice influențe ereditare, genele
reprezentând aproximativ jumătate din variația totală a scorurilor obținute la teste
de identificare a coeficientului de inteligență (Richardson et al., 2013; Panizzon et al.,
2014) sau a percepției cu privire la propriile abilități, care are un rol important în
determinarea performanței școlare (Bratko et al., 2012). Asemănarea intelectuală
dintre perechile de persoane care locuiesc în aceeași casă crește în funcție de gradul
lor de rudenie. De exemplu, corelația dintre nivelurile de inteligență la gemenii
monozigoți, care moștenesc gene identice, este substanțial mai mare decât
corelațiile dintre nivelurile de inteligență la gemenii dizigoți și frații non-gemeni, care
au doar jumătate din genele lor în comun (Bower, 2003).
Limita acestor studii constă în faptul că nu presupun măsurători repetate, de
natură longitudinală, și nu determină în ce măsură contribuția genelor și a mediului
în conturarea diferențelor individuale în ceea ce privește performanța intelectuală s-
ar putea schimba în timp (Shaffer et al., 2010). Cu toate acestea, unele date ale
cercetărilor susțin, contrat intuiției, că pe măsură ce copiii cresc, genele par să
contribuie mai mult la diferențele individuale în ceea ce privește nivelul de
dezvoltare al diferitelor abilități cognitive (Spinath şi Gottschling, 2015). Wilson
(1983) a constatat, într-un studiu longitudinal, că asemănarea în ceea ce privește
abilitățile cognitive nu a fost mai mare la gemenii monozigoți, comparativ cu gemenii
dizigoţi, pe parcursul primului an de viață. Influențele genetice au fost identificate,
însă, până la vârsta de 18 luni. Gemenii monozigoți manifestă o asemănare mai mare
în ceea ce privește performanța la testele de dezvoltare mentală, decât gemenii
dizigoţi. Așadar, genele influențează atât cursul, cât și gradul de dezvoltare psihică a
- 99 -
Cornelia Măirean
copiilor. Asemănarea în ceea ce privește performanțele intelectuale este foarte

mare la gemenii monozigoți și s-a menținut de la vârsta de 3 ani până la vârsta 15
ani. Gemenii dizigoți au fost cei mai asemănători din punct de vedere intelectual la
vârsta de 3 ani, dar diferențele dintre ei s-au conturat mai pregnant, pe măsura
trecerii timpului. Astfel, la vârsta de 15 ani, asemănarea intelectuală dintre aceste
perechi de gemeni nu era mai mare decât asemănarea dintre perechile de frați non-
gemeni.
Studiile realizate cu copii adoptați confirmă rezultatele menționate mai sus.
Coeficientul de inteligență al copiilor adoptați este mai puternic corelat cu
coeficientul de inteligență al părinților biologici, decât cu cel al părinților adoptivi.
Această constatare poate fi interpretată ca o dovadă a influenței genetice asupra
coeficientului de inteligență (Shaffer et al., 2010). Alte cercetări au evaluat nivelul de
dezvoltare intelectuală a copiilor adoptați plecați din medii familiale defavorizate și
plasați în familii cu părinții adoptivi cu studii superioare. Rezultatele au indicat faptul
că scorurile obținute la testele de evaluare a coeficientului de inteligență al acestor
copii adoptați erau încă puternic corelate cu coeficientul de inteligență al mamelor
lor biologice, reflectând astfel influența eredității asupra performanței intelectuale.
Cu toate acestea, coeficientul intelectual actual al acestor copii adoptați a fost
considerabil mai mare (cu 10 – 20 puncte) decât ar fi fost de așteptat pe baza
nivelului de inteligență și a nivelurilor de educație ale părinților biologici (Waldman
et al., 1994). Așadar, acest rezultat susține și existența influenței mediului asupra
dezvoltării inteligenței. Deoarece părinții adoptivi, din aceste studii, au fost ei înșiși
foarte educați și cu un nivel al inteligenței peste medie, se poate presupune că au
oferit stimulare intelectuală, fapt care a încurajat dezvoltarea cognitivă a copiilor lor
adoptați (Shaffer et al., 2010). Alte studii confirmă rolul mediului în dezvoltarea
inteligenței. De exemplu, gradul de implicare al părinților în relația cu copilul,
furnizarea de materiale de joc adecvate vârstei și oferirea de oportunități pentru
stimulare de zi cu zi sunt predictori semnificativi ai coeficientului de inteligență al
copiilor și ai realizărilor școlare ulterioare (Newsome, Boisvert şi Wright, 2014).
Studii recente au identificat anumite variabile moderatoare ale influenței
eredității asupra abilităților cognitive generale, precum venitul familiei și statutul
socio-economic. Aceste rezultate susțin existența unei interacțiuni între gene și
mediu (Spinath şi Gottschling, 2015). Într-un alt studiu, rezultatele au indicat
existența unei influențe genetice semnificative asupra statutului socio-economic al
familiei și asupra asocierii dintre acest statut și coeficientul de inteligență al copiilor
la vârsta de 7 și de 12 ani (Trzaskowski et al., 2014).
- 100 -
5. ROLUL EREDITĂȚII ȘI AL MEDIULUI

ÎN DEZVOLTAREA FIZICĂ
Dezvoltarea fizică rezultă din interacțiunea complexă și continuă dintre forțele

naturii și stilul de viață. De exemplu, studiile de familie indică în mod clar faptul că
înălțimea este un atribut ereditar: gemenii monozigoți sunt mult mai asemănători în
ceea ce privește înălțimea decât gemenii dizigoți (Shaffer et al., 2010). Însăși
caracteristicile fizice, cum ar fi înălțimea, depind într-o oarecare măsură de variabile
de mediu, cum ar fi regimul alimentar.
Au fost identificate trei tipuri de influențe ale mediului care pot avea un efect
major asupra dezvoltării fizice: nutriția, bolile și calitatea îngrijirii pe care copiii o
primesc. Nutriția reprezintă, probabil, cea mai importantă influență a mediului
asupra dezvoltării umane. După cum este de așteptat, copiii care sunt insuficient
hrăniți cresc foarte lent. Dacă subnutriția nu este nici prelungită, nici severă, copiii
recuperează, de obicei, deficitele de creștere mult mai rapid decât la alte vârste,
odată ce dieta lor devine adecvată. Cu toate acestea, subnutriția prelungită are un
impact mult mai grav, mai ales în primii 5 ani de viață: creșterea creierului poate fi
serios întârziată și copilul poate rămâne relativ mic de statură (Belluscio et al., 2014).
Excesul alimentar reprezintă o altă formă de nutriție neadecvată, care este în
creștere în societățile occidentale și care poate avea mai multe consecințe pe
termen lung și scurt. Efectul imediat al supraalimentației îl reprezintă obezitatea la
copii, la care se adăugă riscul de diabet zaharat și boli cardiovasculare (Sabin şi Kiess,
2015).
6. CONCLUZII
Numeroase metode au fost concepute pentru a separa efectele eredității și ale

mediului, atât experimental, cât și statistic. Cu toate acestea, există un consens cu
privire la faptul că dezvoltarea ființei umane este influențată atât de experiențele
timpurii, cât și de factorii ereditari. Mulți teoreticieni consideră aceste două entități
ca fundamental inseparabile. O persoană cu o moștenire genetică favorabilă, care se
dezvoltă într-un mediu adecvat, va prelua și asimila informațiile din mediu și se va
dezvolta (Bjorklund et al., 2014). Un mediu neadecvat poate inhiba dezvoltarea
atributelor umane. Factorii ereditari și de mediu contribuie în moduri complexe la
dezvoltarea diferitelor atribute umane, fizice și psihice, și interacționează unii cu alții
pentru a produce diferite rezultate specifice dezvoltării.
- 101 -
Cornelia Măirean
BIBLIOGRAFIE
Asbury, K., Dunn, J. F., Pike, A., Plomin, R., Nonshared environmental influences on
individual differences in early behavioral development: A monozygotic twin
differences study. Child Development, 2003. 74(3).p.933-943.
Barnes, J. C., TenEyck, M., Boutwell, B. B., Beaver, K. M., Indicators of
domestic/intimate partner violence are structured by genetic and nonshared
environmental influences. Journal of psychiatric research, 2013. 47(3).p.371-
376.
Belluscio, L. M., Berardino, B. G., Ferroni, N. M., Ceruti, J. M., Cánepa, E. T., Early
protein malnutrition negatively impacts physical growth and neurological
reflexes and evokes anxiety and depressive-like behaviors.Physiology &
behavior, 2014. 129.p.237-254.
Bjorklund, D. F., Ellis, B. J., Children, childhood, and development in evolutionary
perspective. Developmental Review, 2014. 34(3).p.225-264.
Bower, B., Essence of g Scientists search for the biology of smarts. Science
News, 2003. 163(6).p.92-93.
Bratko, D., Butkovic, A., Vukasovic, T., Chamorro-Premuzic, T., Von Stumm, S.,
Cognitive ability, self-assessed intelligence and personality: Common genetic
but independent environmental aetiologies. Intelligence, 2012. 40(2).p.91-99.
Briley, D. A., Tucker-Drob, E. M., Explaining the increasing heritability of cognitive
ability across development: a meta-analysis of longitudinal twin and adoption
studies. Psychological science, 2013. 24(9).p.1704-1713.
Goldsmith, H. H., Lemery, K. S., Buss, K. A., Campos, J. J., Genetic analyses of focal
aspects of infant temperament. Developmental psychology, 1999. 35(4).p.972-985.
Kandler, C., Bleidorn, W., Personality Differences and Development: Genetic and
Environmental Contributions. International Encyclopedia of the Social &
Behavioral Sciences,2015.p.884-890.
Lewis, G. J., Bates, T. C., How genes influence personality: Evidence from multi-facet
twin analyses of the HEXACO dimensions. Journal of Research in Personality,
2014. 51.p.9-17.
Munafo, M. R., Behavioural genetics: from variance to DNA. The Cambridge
handbook of personality psychology. 2009: Cambridge University Press,
Cambridge, UK, 287-304.
Newsome, J., Boisvert, D., Wright, J. P., Genetic and environmental influences on the
co-occurrence of early academic achievement and externalizing
behavior. Journal of Criminal Justice, 2014. 42(1).p. 45-53.
Novgorodova, Y., Mukhordova, O. G., Sabirova, E., Barsky, P., Lobaskova, M., Malykh,
S., Genetic and environmental influences on the individual differences of
- 102 -
temperament in primary school children. Procedia-Social and Behavioral

Sciences, 2013. 86.p.435-440.
Panizzon, M. S., Vuoksimaa, E., Spoon, K. M., Jacobson, K. C., Lyons, M. J., Franz, C.
E., ... Kremen, W. S., Genetic and environmental influences on general cognitive
ability: Is g a valid latent construct?. Intelligence, 2014. 43.p.65-76.
Richardson, K., The eclipse of heritability and the foundations of intelligence. New
Ideas in Psychology, 2013. 31(2).p.122-129.
Rowe, D. C., The limits of family influence: Genes, experience, and behavior. 1993:
Guilford Press.
Sabin, M. A., Kiess, W., Childhood obesity: Current and novel approaches. Best
Practice & Research Clinical Endocrinology & Metabolism, 2015. 29(3).p.327-
338.
Segal, N. L., Behavioral aspects of intergenerational human cloning: what twins tell
us. Jurimetrics, 1997. 38(1).p.57-67.
Segal, N. L., Tan, T. X., & Graham, J. L., Twins and virtual twins: Do genetic (as well as
experiential) factors affect developmental risks?. Journal of experimental child
psychology, 2015.136.p.55-69.
Shaffer, D. R., Kipp, K., Developmental psychology: childhood and adolescence. 2010:
International Edition: Wadsworth Cengage Learning. USA.
Spinath, F.M., Gottschling, J. Intelligence, Genetics of: Cognitive Abilities
International Encyclopedia of the Social & Behavioral Sciences (Second
Edition), 2015.p.297-302.
Tryon, R. C., Genetic differences in mazelearning ability in rats. 1940: Yearbook of
the National Society for the Study of Education.
Trzaskowski, M., Yang, J., Visscher, P. M., Plomin, R., DNA evidence for strong
genetic stability and increasing heritability of intelligence from age 7 to
12. Molecular psychiatry, 2014. 19(3).p.380-384.
Velázquez, J. A., Segal, N. L., Horwitz, B. N., Genetic and environmental influences on
applied creativity: A reared-apart twin study.Personality and Individual
Differences, 2015. 75.p.141-146.
Waldman, I. D., Weinberg, R. A., Scarr, S., Racial-group differences in IQ in the
Minnesota Transracial Adoption Study: A reply to Levin and Lynn.
Intelligence, 1994. 19(1).p.29-44.
Wilson, R. S., The Louisville twin study: Developmental synchronies in behavior. Child
development, 1983. 54(2).p.298-316.
- 103 -
Irina Constantinescu, Radu Iliescu
BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI UMAN
Irina CONSTANTINESCU, Radu ILIESCU
1. INTRODUCERE
„Infinitul caută îmbrăţişarea finitului, iar finitul caută să se piardă în infinit”
(R.Tagore)
Încă din antichitate, studiul comportamentului uman a stârnit interes şi

controverse, în căutarea înţelegerii modului în care (ne) construim în permanenţă
devenirea ca fiinţe individuale, sociale, umane, acţionând sau re-acţionând, cu
consecinţe imediate sau mai îndepărtate, în funcţie de stimuli externi şi interni.
Fie ca este vorba de învăţare, prin asociere sau comparaţie, de anticipare, prin
predicţie şi proiectare, comportamentul uman are la bază modelarea permanentă în
interacţiunea cu mediul, cu finalitatea primordială a însuşi viului: adaptarea şi
supravieţuirea. Fiinţa umană îşi arogă însă, şi acea caracteristică excepţională care o
defineşte, şi anume creativitatea, abilitatea de a produce imaginativ „lucruri”,
transpunându-le în realitate. Re-dimensionându-şi eul, cu fiecare act creator, fără a
avea ca scop finit selecţia naturală şi reproducerea, omul devine un vizionar.
Depăşindu-şi era, depăşindu-şi condiţia, fiinţa umană şi complicata sa alcătuire
internă generează infinit şi atemporalitate, acesta fiind, poate, inefabilul
comportamentului uman de-a lungul evoluţiei, nedecodabil încă în parametri
moleculari sau sistemici.
Celebrul filosof grec Aristotel afirmă ca toate acţiunile umane au la bază una sau
mai multe dintre următoarele cauze : şansă, natura, compulsiuni, obiceiuri, raţiune,
pasiune şi dorinţa. Susţinător al raţiunii ca element esenţial şi distinct al fiinţei
umane comparativ cu al altor specii, Aristotel definea deja, cu aproximativ două
milenii în urmă, abordarea multimodală a înţelegerii fiinţei umane, « animal
conjugal, politic şi mimetic ». Înţelegând importanţa factorului timp asupra modelării
comportamentului uman, Aristotel susţinea că dorinţa şi raţiunea sunt două forţe
care determină acţiuni, dorinţa motivând mai ales prezentul, iar raţiunea privind mai
mult viitorul. Viziunea aristotelică asupra comportamentului uman este amplificată,
de-a lungul timpului, de empirismul promovat, printre alţii, de filosoful britanic J.
Locke (a doua jumătate a secolului 17), care consideră că, la începuturile sale, omul
este «tabula rasa », definind absenţa cunoştinţelor la naştere, urmată de
- 104 -
Bazele biologice ale comportamentului uman
îmbogăţirea acestora prin experienţa acumulată de-a lungul vieţii, mai ales prin
impactul senzorial cu mediul. Printre celelalte teorii, se impune teoria evoluţionistă a
lui C. Darwin, care afirma ca fiinţa umană este produsul evoluţiei biologice, avansând
modelul comportamentului uman comparabil între indivizi şi explicat prin selecţia
naturală. De aici, se dezvoltă ulterior şi controversa « nature versus nurture », în
sensul de «baza » deja existentă prin moştenire genetică («nature») versus
acumularea progresivă şi individuală de experienţe («nurture»). După unii
cercetători însă, biologia comportamentului uman pare a fi guvernată pe lângă
factorul genetic şi factorul mediu, de o a treia forţă şi anume «factorul stocastic»,
componenta care reflectă incertitudinea inerentă a dinamicii proprietăţilor fizice ale
materiei (Cashmore, 2010).
În prima jumătate a secolulul 17, Descartes, adresându-se dualităţii „minte-
corp”, susţine că legile lumii fizice sunt cele care dictează acţiunile corpului, în timp
ce sufletul (şi mintea), acţionând prin intermediul glandei pineale, nu cunosc
limitările aceloraşi legi; se naşte, astfel, principiul de “liber arbitru”, definită în
termeni de comportament, ca “abilitatea de a întreprinde sau nu o acţiune”
(Descartes, Meditation IV).
Nu se poate discuta despre comportamentul uman în termeni de biopsihologie,
fără a aminti de avantajul selectiv oferit de “conştiinţă”, acea entitate a “vieţuirii”
noastre dificil de încadrat, definită de William James ca “un process emergent din
interacţiunile creierului, cu corpul şi mediul”. Într-adevăr, ultimele decenii au adus
noi date fundamentale privind contribuţia sistemului nervos în producerea
comportamentului, plecând de la capacitatea formidabilă a creierului de a se auto-
organiza, generând oscilaţii ordonate în timp, în starea de somn şi veghe relaxată
până la înţelegerea mecanismelor patogene care stau la baza unor afecţiuni psihice
debilitante.
De la teoriile lui Aristotel, Darwin, Locke, Piaget, până la metodele sofisticate de
studiu aplicate în zilele noastre, în domeniile biopsihologiei, neuroştiintelor sau
sociologiei, se distinge perspectiva multimodală de abordare a uneia dintre cele mai
mari provocări, poate, ale ştiinţei din toate timpurile, şi anume, înţelegerea
mecanismelor complexe care stau la baza comportamentului uman.
2. GENE, CELULE, SINAPSE, REŢELE: FUNDAMENTUL NEURAL

AL COMPORTAMENTULUI UMAN
„In the mind's eye, a fractal is a way of seeing infinity.” (J. Gleick)
Atunci când vorbim despre comportament (uman), vorbim despre complexitate,

integrare, adaptabilitate. Vorbim despre receptori şi efectori, despre transmitere şi
conectivitate, despre structură definind funcţia sau viceversa, despre sistem şi
oscilaţii neuronale.Cu alte cuvinte, căutarea înţelegerii comportamentului se
- 105 -
orientează tot mai mult, în zilele noastre, chiar şi privind dimensiunea psiho-socială,
spre studiul sistemului nervos, de la simplu la complex, într-o provocare lansată de
progresul instrumentelor de cercetare actuală: revelarea bazelor biologice ale
comportamentul uman.
Comportamentul uman stă la baza definiţiei de individualitate a fiecărei fiinţei
umane, sub influenţa modelatoare a mediului. Totuşi, studiile moleculare sugerează
o bază biologică, moştenită genetic a comportamentului. Astfel, una dintre ideile de
bază ale sociobiologiei, ştiinţa iniţiată de E.O. Wilson (prin lucrarea „Sociobiologia”)
și R. Dawkins (lucrarea „Gena egoistă”) este centrată pe selecţia genelor (nu a
organismelor), transmiterea cu succes a informaţiei genetice prin procesele de
reproducere fiind considerată motivația centrală a luptei animalelor (inclusiv a
omului) pentru supraviețuire, ceea ce ar putea explica, printre altele, comportamentul
„altruist”, de „sacrificiul voluntar” pentru a asigura supraviețuirea rudelor apropiate,
deci a celor care transmit urmașilor aceleași gene. Selecţia naturală reprezintă
procesul în care organismele mai bine adaptate mediului înconjurător tind să
supravieţuiască şi să se reproducă mai uşor. Această teorie, iniţiată de Ch. Darwin
susţine şi în ziua de azi concepţia despre evoluţie. Studiile comportamentale implică
de obicei gemeni identici genetic pentru a caracteriza modificări adaptative de
comportament legate de mediu, însă aceste studii nu iau în calcul contribuţia
stocasticismului biologic, care nuanţează comportamentul fiecărui individ, conferindu-i
unicitate (Goodman, 1991). Comportamentul depinde de interacţiunea între multiple
secvenţe genice cu factorii de mediu, dezvoltarea genomicii şi a instrumentelor de
studiu proteomic oferind perspective promiţătoare de înţelegere a relaţiei dintre
gene/proteine şi comportament. Plasticitatea fenotipica per se (prin fenotip
înţelegându-se ansamblul de caractere sau trăsături ale unui organism) poate varia
în funcţie de genotip (compoziția genetică a unei celule, organism sau individ),
avându-se în vedere interacţiunea genotipului cu mediul (genotype by environment
interaction- GEI) (Falconer and Mackay, 1996). Trebuie subliniat ca scopul psihologiei
evolutionare nu este să descopere „schiţa” genetică (blue print) a comportamentului
uman, ci să studieze dezvoltarea plastică a comportamentului, ajustată în
permanenţă la condiţiile de mediu.
În ceea ce priveşte mecanismele comportamentului în funcţie de sex şi gen,
dacă sexul genetic diferenţiază biologic un bărbat de o femeie, fenomenul socio-
cultural tinde să capete amploare în definirea genului, ţinând cont de aspectele
filozofice, religioase, legale, sau de alte tradiţii.
Celulele esenţial implicate în modularea comportamentului sunt cele care
alcătuiesc sistemul nervos, organizat într-o constelaţie de câteva zeci de miliarde de
celule : neuroni, celule gliale, etc. Neuronii, acei uimitori “generatori de mesaje”,
sunt celulele cu rol fundamental în transmiterea, procesarea şi organizarea
informaţiilor recepţionate, astfel încât să genereze răspunsuri adecvate (reflectate în
comportament). Ce înseamnă adecvat ? În termeni strict biologici, presupune
adaptarea la mediul extern şi intern, permiţând supravieţuirea.
- 106 -
Încă de acum mai bine un secol, Ramón y Cajal a extras din aparentul „haos”
neuro-arhitectonic anumite trăsături care disting diferitele celule, formulând
principii anatomice fundamentale de organizare a celulei nervoase. Din multitudinea
de tipuri specifice de neuroni din creierul uman, se disting din punct de vedere al
funcţiei pe care o îndeplinesc: neuronii motori (transportând, procesând informaţii
legate de comandă şi execuţia programelor motorii), neuroni senzitivi (transportând
informaţiile senzitive legate de percepţia stimulilor diverşi din jur) şi interneuroni (cu
rol în transportul informaţiei între diferitele tipuri de neuroni). Neuronii pot fi
clasificaţi şi morfologic, după forma pericarionului (piramidali, stelati, piriformi,
ovalari) sau după numărul prelungirilor (multipolari, bipolari, unipolari,
pseudounipolari). Din punct de vedere al localizării, neuronii pot fi centrali (în creier)
sau periferici (corpul celular în măduva, trunchi cerebral, ganglioni, iar prelungirile în
nervii periferici). Arhitectural, neuronii sunt formaţi dintr-un corp şi din prelungiri
neuronale (dendrite şi axon), cu rol fundamental în comunicarea inter-celulară.
Corpul neuronilor („soma”) nu este numai centrul de control metabolic al celulei
nervoase, dar şi sediul proceselor de construcţie (proteinele neuronale) şi reciclare
celulară. Semnalul centripet este recepţionat la nivelul dendritelor, reprezentând
prelungiri citoplasmatice extrem de ramificate. Semnalul centrifug este transmis prin
intermediul axonului, transferul de informaţie fiind unidirecţional. Interesant este
faptul ca dacă un neuron poate avea sute de dendrite, formând arborizaţia
dendritică, deţine însă întotdeauna un singur axon, care însă poate da ramificaţii
multiple pe traiectul sau, astfel generându-se o multitudine de conexiuni inter-
neuronale (fiecare neuron este conectat cu 5.000-200.000 alţi neuroni) care
definesc, atât structural cât şi funcţional, reţele neuronale. Axonul se ramifică în
porţiunea terminală, ultimele ramificaţii fiind butonate (butoni terminali). Pentru a
parcurge distanţe mari în timp scurt, neuronii au adaptat abilităţi particulare pentru
a trimite potenţialul de acţiune de-a lungul axonilor. Acest mecanism se numeşte
conducere intra-neuronală. Potenţialul de acţiune traversează axonul cu viteză de
până la 150 m/sec. Comunicarea inter-neuronală nu se face prin contact direct, ci
prin intermediul unor entităţi funcţionale, numite sinapse (de la grecescul „syn”,
însemnând „a reuni”). Din punct de vedere structural, sinapsele „leagă” receptori de
fibre nervoase, neuroni de alţi neuroni, neuroni de efectori (muşchi şi glande).
Sinapsele sunt de natură electrică sau chimică, după modul în care este transferat
impulsul nervos: prin intermediul schimburilor de ioni prin joncţiunile comunicante
sau prin mesageri chimici, cum ar fi neurotransmiţătorii. Bazându-se pe principiul
„cheie şi broască”, neurotransmiţătorii posedă o configuraţie spaţială asemănătoare
cu a receptorului postsinaptic. Printre principalii neurotransmiţători se numără
acetilcolina, dopamina, noradrenalina, serotonina, GABA (acidul gama-aminobutiric),
glutamat, care fundamentează neurochimia comportamentului uman, prin efecte
asupra memoriei, învăţării, atenţiei, proceselor motivaţionale şi a programelor
- 107 -
motorii. Modificările arhitecturii sinaptice bazate pe procese active de procesare a

informaţiilor relevante fundamentează dinamica cerebrală a reţelelor neuronale,
reflectată în cogniţie şi comportament (Toates, 2006). Interesantă din perspectiva
„fractala” a comportamentului, este demonstrarea matematică a unei presiuni de
selecţie la nivel de configuraţie a reţelelor neuronale, care să permită „costurile”
cele mai reduse şi eficienţă maximă a sistemului (Cuntz, 2010). Astfel, transmiterea
vastă de informaţie poate fi realizată cu foarte puţine tracturi („small world
networks”).
Neuronii nu sunt însă singurii implicaţi în procesele cerebrale: celulele gliale,
mult timp (sub)-considerate celule de “liant”, de “susţinere arhitectonică” sunt
astăzi, recunoscute ca având un rol modulator asupra arhitecturii sinaptice, în
menţinerea abilităţilor de activare neuronală, prin procese de mielinizare, mitoza,
modificări morfologice.
Activitatea neuronală se bazează pe legea “totul-sau-nimic” (răspuns maximal al
celulei nervoase sau al fibrei musculare, odată ce s-a atins un prag de stimulare,
independent de intensitatea stimulului), descrisă încă din 1871 de fiziologul Henry
Pickering Bowditch, marcând astfel selectivitatea răspunsului, generatoare de
comportament adecvat. Propagarea potenţialului de acţiune de-a lungul axonului
este un proces activ. Existenţa unui axon unic per neuron şi a legii „totul-sau-nimic”
duce la rentabilizarea şi acurateţea selecţiei stimulilor. Informaţia provenind din
mediul extern sau intern este transformată într-un „cod”, bazat pe frecvenţă
descărcărilor neuronale. Dacă un stimul continuă să persiste pentru o perioadă mai
îndelungată, atunci rata de descărcare neuronală începe să decline, prin adaptarea la
informaţia monotonă. Creierul nu foloseşte însă numai procese excitatorii, ci şi
mecanisme inhibitorii pentru a şlefui reţelele neuronale, unii autori considerând că,
de fapt, diversitatea funcţiilor corticale este bazată pe procesele de inhibiţie
(Buzsaki, 2006).
Transmiterea influxului nervos se produce pe căi de conducere: intranevraxiale
(de la măduva spinării până la scoarţa emisferelor cerebrale şi invers) şi
extranevraxiale (nervi). Sunt căi nervoase aferente şi eferente: calea senzitivă,
aferentă, este formată din trei neuroni - unul periferic şi doi centrali; calea motorie,
eferenta, este formată din doi neuroni: unul central şi altul periferic. Cea mai simplă
ilustrare a comportamentului este realizarea unei mişcări reflexe susţinută de arcul
reflex, format din doi neuroni: unul senzitiv, cu corpul celular situat în ganglionul
spinal şi altul motor, cu corpul celular în coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Într-o reprezentare schematică, calea aferentă (senzitivă) reprezentată de fibre
senzitive culege informaţiile de la receptorii periferici transformându-le în impuls
nervos. Receptorii sunt formaţiuni situate la nivel cutanat, muscular, tendinos, osos
şi articular, specializate pentru detectarea şi recepţionarea diferitelor variaţii
de « energie » din afara sau din interiorul organismului şi transformarea acestora în
- 108 -
impuls nervos. Centrii nervoşi de integrare a informaţiilor primite sunt situaţi în

coarnele anterioare ale măduvei spinării şi sunt reprezentaţi de motoneuroni, aflaţi
sub controlul centrilor corticali şi subcorticali. Calea eferenta (motorie) este
reprezentată de fibre motorii, care transmit comandă efectorilor musculari.
Majoritatea mişcărilor reflexe se produc cu participarea mai multor neuroni
intercalari, care contribuie calitativ la potenţialul computaţional al celulelor
efectoare. Executarea corectă şi completă a unei mişcări, oricât de simple,
presupune integritatea absolută a aparatului receptor şi efector, a căilor nervoase şi
a centrilor de integrare (medulari şi supramedulari). Creierul răspunde însă, în
permanenţă, şi la o multitudine de semnale provenind din mediul intern, prin
intermediul interoceptorilor, care aduc informaţii despre statusul hormonal,
imunologic, metabolic, visceromotor sau nocicepţie, contribuind la homeostazia
organismului (Craig, 2002).
Procesarea de informaţii în creierul uman implică mecanisme paralele, diferitele
caracteristici ale unui obiect (de exemplu, culoarea şi forma unui cerc) fiind
procesate separat, de diferite arii cerebrale. Reprezentarea finală este, însă, una
unitară (cercul are culoare şi forma). Conceptul de integrare a diferitelor informaţii
distincte, asimilate în paralel, într-o entitate coerentă poartă în neuroştiinţe numele
de „binding problem” (concept de „legare”, de „unificare” a informaţiei într-un tot
unitar şi cu semnificaţie), procesele neurale implicate în asamblarea cu sens a
informaţiei derulându-se implicit şi rapid (de ordinul zecilor de milisecunde).
Înţelegerea mecanismelor care stau la baza organizării în timp şi spaţiu a reţelelor
neuronale fundamentează studiul comportamentului uman (şi animal), îmbinând
într-un dialog multidisciplinar diferite arii de cercetare.
3. STRUCTURI ŞI PROCESE CEREBRALE IMPLICATE

ÎN MODULAREA COMPORTAMENTULUI UMAN
"The whole is more than the sum of its parts." (Aristotel)
Ştim astăzi ca multiple arii cerebrale susţin diferite funcţii definind

comportamentul uman: limbajul, programarea acţiunilor, recompensa, plăcerea,
frica, introspecţia sau empatia. Ce nu ştim încă azi, şi aici se concentrează multe din
eforturile cercetătorilor, este cum se armonizează în permanenţă la nivel cerebral,
ca într-un puzzle imens, activitatea acestor arii, conferind coerenţă şi integritate
fiecărei oscilaţii neuronale care «transcrie» informaţiile esenţiale funcţionării
noastre. Dimensiunile vaste ale comportamentului uman sunt reflectate în dinamica
organizării activităţii cerebrale. Astfel, principiile noi pe care se bazează, astăzi,
- 109 -
studiul neurologiei comportamentale şi al neuropsihologiei au la bază conceptul de

specializare funcţională ale aceleaşi populaţii neuronale în funcţie de recrutarea în
reţele diverse, cu formarea de hărţi cerebrale complexe şi dinamice. În neurologia
clasică, sunt descrise sindroame de localizare, care conferă unor anumite zone bine
delimitate la nivel cerebral, anumite funcţii neurologice, neuropsihologice şi atribute
comportamentale specifice, cum ar fi sindromul de lob frontal, cu tulburări de
comportament motor de tip perseverare, imitare, tulburări de atenţie şi de limbaj.
Dintre marile sisteme funcţionale la nivelul creierului uman, amintim sistemul
motor, sistemele senzoriale, ariile limbajului, sistemul limbic şi sistemele atenţionale.
Sistemul motor cuprinde cortexul motor primar, responsabil de răspunsurile
motorii, aria motorie suplimentară şi aria premotorie (centri superiori în ierarhia
proceselor motorii), intervenind, alături de alte zone cerebrale (cum ar fi cerebelul şi
nucleii cenuşii centrali) la pregătirea actului motor şi la controlul mişcării. Sistemele
senzoriale (somestezic, vizual, auditiv), cu excepţia sistemului olfactiv, dispun de
releul talamic şi au un rol esenţial în aferentarea individului la mediu, implicând
reacţii şi comportamente în funcţie de variile categorii de stimuli recepţionaţi şi
consideraţi relevanţi prin procesare internă. Ariile limbajului (receptiv şi expresiv)
asigură un atribut esenţial al comunicării şi al comportamentului social (relaţii
interpersonale şi integrare socială).
Comportamentul este, în general, dictat de un scop, şi pentru aceasta este
nevoie de abilitatea de susţinere a atenţiei în timp, mecanismele atenţionale jucând
un rol important în procesarea informaţiei, prin favorizarea selectivă a anumitor
stimuli „critici” pentru organism şi alocarea distributivă a resurselor cognitive.
Sistemul fronto-parietal al emisferului drept este, se pare, proeminent în
managementul atenţiei susţinute, ducând la neglijenţă spaţială controlaterală (Paus,
1997; Coull, 1998).
Sistemul limbic, considerat „creierul visceral”, integrează emoţiile, comporta-
mentele instinctuale, sistemul vegetativ şi modulează funcţiile mnezice. Bazându-se
pe principiul „fight-or-flight” (lupta sau fugi), sistemul limbic „decide” atitudinea în
faţa potenţialului pericol, ţinând cont de „baza de date” emoţională acumulată prin
experienţă şi care serveşte ca etalon în evaluarea riscurilor. Sistemul limbic cuprinde
cele mai vechi structuri cerebrale pe linie filogenetică, deţinând un rol esenţial în
accesarea şi procesarea emoţiilor, în generarea spontaneităţii şi a învăţării. De altfel,
numeroase studii au demonstrat că informaţia cu conţinut emoţional este mai bine
încodată, prin mecanisme ce ţin de amigdală şi alte structuri limbice, amintindu-ne
mai uşor de momente cu valenţă emoţională înaltă decât de momente afectiv
neutre. Emoţiile şi procesarea acestora reprezintă un factor central al calităţii vieţii
de zi cu zi. Dezvoltarea tehnicilor de examinare a activităţii cerebrale a permis o mai
bună înţelegere a bazelor neurobiologice ale emoţiilor, o parte importantă revenind
studiului interacţiunii între procesele emoţionale şi diferitele compartimente ale
- 110 -
cogniţiei, cum ar fi atenţia, emoţiei, gândirea (Dolan, 2002). Amigdala este un centru
limbic cheie pentru modularea comportamentului emoţional (acţiuni, modificări
vegetative sau endocrine) în faţa diferiţilor agenţi stresori din mediu. Interesant
pentru înţelegerea bazelor biologice ale comportamentului este modul dublu de
activare al amigdalei: o cale rapidă, permiţând reacţii rapide, în general privind
stimuli potenţiali periculoşi (exemplul clasic fiind al plimbării în pădure şi reacţia de
retragere în faţa unei crengi de copac căzute şi asemănătoare cu un şarpe), şi cale
lentă, implicând cortexul senzitiv, care duce la procesarea cu acurateţe a unor
informaţii cu conţinut emoţional mai elaborate. Amigdala este major implicată în
modularea reacţiei de frică, însă nu numai : pacienţi cu leziuni ale structurii
amigdaliene prezintă perturbări ale înţelegerii conţinutului social al unor mesaje din
mediul extern (de exemplu, deficit în interpretarea fricii prezente la cei din jur).
Abilitatea de a integra şi a ţine sub control, adaptând emoţiile (fenomenul de
“coping”) reprezintă un atu principal al interacţiunilor sociale. De altfel, amigdala
este implicată în medierea reacţiilor de agresivitate, alături de cortexul prefrontal,
structură târziu apărută pe scala filogenetică şi a dezvoltării individuale şi deţinând
un rol critic în organizarea gândirii, a judecăţii, în introspecţie, motivaţie şi
modularea dispoziţiei afective. Astfel, persoanele cu leziuni la nivelul cortexului
prefrontal prezintă afectarea capacităţii de a lua decizii şi perturbări grave de
comportament, cu dezinhibiţie, diminuarea tactului de acţionare, agresivitate.
Rămâne însă dificil de separat o bază genetică de contribuţiile mediului înconjurător
privind explicaţia agresivităţii la indivizii umani.
Neocortexul, „creierul modern”, este dedicat funcţiilor perceptive şi cogniţiei,
metaforic vorbind, cuprinde „înţelegerea” noastră asupra lumii din jur, prin procese
de introspecţie, analiză şi planificare, distingându-ne (deşi bagajul genetic nu este
mult diferit) de alte specii. Este reputată asimetria funcţională a creierului, emisferul
drept „monitorizând” starea de bază a creierului, atunci când nu este angajat în
procese active (percepţie, acţiune). Emisferul stâng, pe de o parte, domină procesele
cerebrale atunci când acţiuni complexe necesită rezolvare. Un exemplu relevant de
lateralizare a funcţiilor cerebrale este oferit de un studiu asupra dominanţei
emisferice la traducătorii profesionişti (Fabbro,1991), atunci când efectuează
traduceri în direct la reuniunile cu participare internaţională: procesarea sintaxei în
limba maternă a traducătorilor este automatizată, recrutând mai puţine eforturi
computaţionale comparativ cu procesarea limbii străine pe care trebuie să o traducă.
Emisferul drept al acestor traducători profesionişti devine mai activ pentru
procesarea sintaxei în limba maternă, cu care sunt profund familiarizaţi, iar emisferul
stâng în procesarea sintaxei în limbă străină. Acest exemplu ilustrează modul în care
cele două emisfere cerebrale contribuie la maximizarea funcţionării globale. În
general, este acceptat că emisferul stâng deţine monopolul în controlul limbajului,
are preponderenţă în procesele raţionale secvenţiale, în calculul matematic, în
funcţia analitică riguroasă, în memoria de tip declarativ şi este profund implicat în
- 111 -
elaborarea conştiinţei; emisferul drept excelează în percepţia datelor nonverbale şi

intuitive, în percepţiile spaţiale tridimensionale, percepţia muzicală, în procesele
mnezice de tip reflexiv.
Eric Kandel (laureat al premiu Nobel în 2000 pentru contribuţii în înţelegerea
bazelor fiziologice ale proceselor mnezice) afirma ca una dintre cele mai remarcabile
calităţi ale omului este abilitatea de a achiziţiona noi idei, de a reţine aceste idei în
memorie, modulându-şi comportamentul în funcţie de experienţa învăţată. Într-
adevăr, aproape fiecare aspect al comportamentului nostru se bazează pe achiziţii şi
retenţia unor noi noţiuni: modul în care percepem lumea din jur, cum reacţionăm la
diferiţii stimuli, cum ducem la bun sfârşit diferite acţiuni, mai simple sau mai
complexe. Învăţarea şi memoria, implicând procese active de reorganizare a
activităţii neurale la diferite niveluri de integrare, joacă un rol fundamental în
controlul comportamentului. Învăţarea se referă la capacitatea de achiziţionare
progresivă de informaţie, în timp ce memoria se referă la procesele cerebrale care
reorganizează informaţia încodată, cu impact asupra comportamentului. Deci, deşi
memoria deţine informaţii despre trecut, permite predicţii şi răspunsuri adaptative
la evenimente viitoare (Schacter and Addis, 2007; Schacter, 2008). Lumea externă
este « tradusă » în termeni de oscilaţii ale celulelor nervoase, «în-codată » în
reprezentări neurale (prin neural înţelegându-se populaţii de neuroni) organizate,
consolidate prin procese de re-activare « off-line », pentru a permite o mai bună
performanţă. Este vorba, de fapt, de «experienţă », adică de tot ceea ce este
înmagazinat şi clasat « relevant » pentru fiecare individ în parte, fundamentându-i la
nivel comportamental, acţiunile şi global, existenţa.
Hipocampul, structura limbică, cu alcătuire anatomo-funcţională unică, se
distinge prin capacitatea de a integra şi procesa informaţia primită multimodal,
mediind elemente definitorii ale cogniţiei, reflectate în comportament: capacitatea
de a crea reprezentări asociative coerente, de a organiza secvenţial informaţia şi a
de a promova formarea de reţele corticale pentru procesarea şi stocarea pe termen
lung a datelor relevante.
Formarea memoriei de lungă durată presupune procese active de modelare a
configuraţiei reţelelor neuronale, modificări care se petrec atât în faza de veghe, cât
şi timpului somnului, cu scopul de a reda noilor informaţii « rezistenţa » la
interferente şi a permite optimizarea performanţei organismului privit ca sistem. La
nivel celular, consolidarea memoriei se bazează pe remodelări sinaptice persistente,
în funcţie de experienţă acumulată (potenţare de lungă durată “long-term
potentiation – LTP”), sinaptogeneza şi neuronogeneza (Bruel-Jungerman, 2007).
Pentru a înţelege, însă, procesele biologice complexe care stau la baza acestor
atribute ale comportamentului este nevoie nu numai de abordarea moleculară
(„bottom-up”), dar şi de înţelegerea funcţiilor cerebrale superioare reflectând
dinamica non-lineară a creierului prin mecanisme de control descendent („top-
down”). Sistemele mnezice pot fi caracterizate în funcţie de tipul de informaţie pe
care îl procesează şi respectiv, tipul de mecanisme cerebrale pe care le recrutează
- 112 -
(Schacter and Tulving, 1994). În accepţiunea clasică, sunt postulate două mari
sisteme de memorie: un sistem care prelucrează informaţii explicite şi care
generează memoria declarativă, la rândul sau divizată în memoria episodică
(evenimente punctuale în timp) şi memoria semantică (noţiuni generale despre
lumea din jur). Al doilea mare sistem este reprezentat de memoria procedurală,
definind încodarea şi procesarea implicită a unor abilităţi perceptive şi motorii (de
exemplu, învăţarea unui sport) (Eustache and Desgranges, 2008). Vorbind de
învăţare, condiţionarea clasică este considerată unul dintre primele modele ale
învăţării prin asociere, valabil nu numai pentru fiinţa umană. Componenţele acestui
model includ răspunsul necondiţionat (un răspuns deja fixat la un anumit stimul) şi
relaţia necondiţionată (între stimulul necondiţionat şi răspunsul necondiţionat),
stimulul condiţionat (un nou stimul la care răspunsul nu este fixat) şi relaţia
condiţionala (ce exprimă o relaţie între un stimul nou şi răspunsul vechi).
O menţiune aparte din punct de vedere al specializării funcţionale priveşte
neuronii “în oglindă”, care fundamentează o dimensiune majoră a comporta-
mentului şi anume imitarea, aceşti neuroni fiind activi nu numai când efectuăm
acţiuni, dar şi când observăm acţiuni la ceilalţi din jur. Aceşti neuroni joacă un rol
important în producerea empatiei, reflectând deci, latura socială a creierului.
Fenomenul de recompensă este o piesă turnantă a dinamicii comportamentale la
om (şi nu numai), motivând procesele de învăţare. Bazele cerebrale ale acestui
fenomen implică, printre altele, aria tegmentală ventrală, nucleul accumbens,
cortexul orbito-frontal, cingulat anterior, amigdala, cortexul prefrontal dorsolateral,
hipocampul şi insula. Recompensa are valenţa de potenţare, întărire a anumitor
reacţii comportamentale, prin caracterul sau motivant şi mobilizator (Grall-Bronnec,
2014). Un aspect major al teoriilor învăţării, strâns legat de conceptele de anxietate,
agitaţie, stres, atenţie, şi motivaţie îl reprezintă conceptul de „activare” („arousal”),
interpretat ca disponibilitate, interes intrinsec pentru derularea unei activităţi sau a
unei sarcini. Starea de activare este un element cheie în comportamentul emoţional
şi în procesul de învăţare prin observaţie (Yyick, 2015). S-a demonstrat că între
starea de „activare” şi performanţă există o funcţie de dependenţă, un nivel prea
scăzut sau prea crescut al „activării” duce la obţinerea unor performanţe minime, iar
un nivel mediu de excitare duce la obţinerea maximumului de performanţă (Legea
Yerkes-Dodson, 1908).
În concluzie şi fără a pretinde exhaustivitate, fenomenele de plasticitate
neuronală bazate pe experienţă acumulată modelează în permanentă comporta-
mentul uman, atât prin mecanisme moleculare şi celulare, cât şi la nivel de dinamică
a reţelelor neuronale extinse (Bruel-Jungerman, 2007). Nu se poate discuta însă
despre bazele biologice ale comportamentului, fără a se aminti şi de reţelele extinse
cerebrale (cuprinzând printre altele, partea posterioară a cortexului cingulat, părţi
din cortexul prefrontal) care susţin activitatea mentală internă în absenţa unei
stimulări externe specifice (stare de repaos), perturbarea acestor configuraţii
- 113 -
neuronale „de bază” („default-mode network”) având consecinţe neurologice şi

psihiatrice majore, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în boala Alzheimer,
schizofrenie sau depresie (Hagmann, 2008; Greicius, 2008). Deci, chiar şi în starea de
relaxare, de „inactivitate” aparentă, creierul este antrenat în procese dinamice
spaţio-temporal (descrise în engleză ca „resting-state”), cu rol posibil în generarea
de predicţii şi anticipare a acţiunilor viitoare, capacitatea de auto-organizare
rămânând un principiu fundamental de funcţionare al creierului uman, al cărui
complexitate continuă încă să surprindă şi să provoace. De altfel, se fac eforturi
majore pentru stabilirea unor corelaţii între organizarea anatomo-funcţională a
creierului (conectivitate cerebrală) şi comportamentul uman (în prezent, se
derulează un proiect uriaş ca resurse umane şi financiare mobilizate, „The Human
Connectome Project”), misiune dificilă, întrucât, aşa cum afirma Ken Hill «dacă
structura creierului ar fi mai simplă, astfel încât să o putem înţelege, atunci noi am fi
prea simpli ca să o înţelegem». Reprezentând o provocare biologică şi culturală,
comportamentul uman evoluează prin educaţie, însemnând „experienţă” (atât în
termeni psiho-sociali cât şi neurobiologici) proprie fiecărui individ, şi în acelaşi timp,
universalitate prin fondul comun moştenit.
4. CONCLUZII
În concluzie, rămâne întrebarea retorică: comportamentul uman se dezvoltă sub

semnul unicității sau a universalității?
Gândirea abstractă, conştiinţa socială, judecata morală, creativitatea, abilitatea
de a pretinde, religia şi credinţa, emoţiile complexe (dezgust, mândrie, vinovăţie,
cinism, empatie, etc), sensul timpului, sunt doar câteva dimensiuni în comporta-
mentul uman care indică, fără a fi pe deplin înţelese, proprietăţi unice ale
mecanismelor cerebrale la om, generând comportament diferit faţă de celelalte
specii.
În primul rând, bipedalismul, acea proprietate de menţinere a poziţiei ortostatice
pentru deplasare rămâne deocamdată specifică şi unică fiinţei umane (Niemitz,
2010). Apoi, în termeni anatomo-fiziologici, se remarcă asimetria funcţională
demonstrată a cortexului cerebral uman, implicând specializare emisferică, prin
distribuţia asimetrică a variilor funcţii cognitive, cum a fi limbajul (funcţie atribuită în
general emisferului dominant), apoi, extinderea în volum a structurilor neocorticale,
mai ales a cortexului pre-frontal, omul având cel mai mare raport creier/corp în
termeni de indici de masă (Encephalization quotient - brain-to-body mass ratio)
(Creely, 2008). Însă abilităţile de anticipare şi planificare, funcţii definitorii ale
regiunii pre-frontale, extrem de dezvoltate la fiinţa umană, par a ţine mai mult, nu
atât de dezvoltarea volumetrică a cortexului pre-frontal (care se regăseşte, conform
unor studii şi la alte primate de talie mare), cât de densitatea marcantă a
- 114 -
conexiunilor neuronale (conectivitate) între această zonă a creierului şi alte regiuni

cerebrale.
În termeni psihologici, modalitatea de învăţare, de acumulare a noilor
cunoştiinţe mai mult prin procesul de instrucţie (şi auto-instrucţie), decât prin
observaţie şi imitare, deosebeşte, din nou, comportamentul uman de cel al altor
specii (Frith, 2008). Înţelegerea limbajului şi expresia lingvistică, forma de
comportament complexă, au caracteristici unice speciei umane, prin capacitatea
multi-modală de integrare, procesare şi structurare a informaţiei în actul de
comunicare. Mai mult decât atât, dorinţa şi actul de imortalizare a comunicării, prin
dezvoltarea unui sistem de comunicare în scris, care să perpetueze informaţiile de-a
lungul generaţiilor este propriu fiinţei umane (Frith, 2010).
Cercetări de biologie comparativă au adus o lumină nouă asupra specializării
cognitive la omul modern (Subiaul, 2006). Comportamentul flexibil, permiţând auto-
reflectarea, introspecţia în căutarea unui sens şi scop al vieţii, alcătuind motivaţii
interne şi proiecţii anticipative bazate pe un plan de viitor, este proeminent la fiinţa
umană faţă de alte specii. Această capacitate face ca omul să poată alege în ceea ce
priveşte marile momente ale vieţii (de exemplu, decizia să nu procreeze sau, în
anumite societăţi, alegerea morţii asistate în caz de suferinţă fizică iremediabilă)
(Neill, 2007). Percepţia şi transmiterea emoţiilor capătă nuanţe comportamentale
specifice speciei umane: actul plânsului, de exemplu, are o evoluţie şi o semnificaţie
filogenetică, lacrimile de natură psiho-emoţională, apărând la câţiva ani după
naştere, cu rol probabil de a potenţa comunicarea empatică între indivizi.
Teoria minţii (Theory of mind), descrisă în primul rând la fiinţa umană (sunt
studii care au evidenţiat însă elemente ale acestui fenomen şi la unele mamifere),
defineşte în sens restrâns, capacitatea cognitivă a unui individ de a intui, prin
observaţie, gândirea unui alt individ într-o situaţie dată, atribuind astfel, celorlalţi
semeni din jur „o minte” distinctă de a sa (cu intenţii, opinii, convingeri diferite de
ale propriei sale minţi). Această capacitate se dezvoltă la copil începând de la vârsta
de 3-4 ani, având un rol esenţial în comportamentul social. Modificări ale acestei
capacităţi sunt generatoare de psihopatologie, cu implicaţii directe şi majore asupra
comportamentului uman (cum ar fi schizofrenia sau autismul).
Aşa cum au arătat numeroase studii, una dintre cele mai uimitoare şi încă
incomplet descifrate proprietăţi ale cogniţiei umane reflectate în comportament,
este combinaţia dintre flexibilitate şi eficienţă (Sherwood et al, 2008). Astfel, în timp
ce mintea umană foloseşte programe comportamentale, cu înaltă eficienţă şi
specificitate (de exemplu, scrisul, cititul, abilitatea muzicală), multe dintre acestea
sunt, în mod evident, „achiziţii” recente pe scala evoluţiei umane. Aceasta
dovedeşte, încă o dată, extraordinara capacitate de dezvoltare a bazei biologice
susţinând comportamentul uman de-a lungul timpului.
- 115 -
Departe de a fi o temă desuetă, problematică individualităţii comportamentului

uman în raport cu alte specii, prin dimensiunea sa psiho-biologico-socială, continuă
să provoace generaţii de oameni de ştiinţă: unii pretind că, în final, nu există nimic
care să deosebească fiinţa umană de celelalte specii în termen de comportament,
alţii continuă să caute fundamentele „inefabilului” uman, aventura care pare a fi încă
la începuturile sale.
„...şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei- căci
eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte” (Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de
minuni de a lumii).
BIBLIOGRAFIE
Polansky, R. (2007). Aristotle's De anima. New York: Cambridge University Press.

Locke, J. (1961). An essay concerning human understanding. London: J.M. Dent.
Cashmore AR (2010). The Lucretian swerve: the biological basis of human behavior
and the criminal justice system. Proc Natl Acad Sci U S A. 107(10).
Wilson, M. (1982). Descartes. London: Routledge and Kegan Paul.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new synthesis. Cambridge, Mass.: Belknap Press
of Harvard University Press.
Dawkins, R. (1989). The selfish gene (New ed.). Oxford: Oxford University Press.
Darwin, C., & Beer, G. (1996). The origin of species. Oxford: Oxford University Press.
Goodman R (1991) Growing Togethor and Growing Apart: The Non-Genetic Forces
on Children in the Same Family. The New Genetics of Mental Illness, eds Mc
Guffin P,Murray R (Butterworth-Heinemann, Oxford), pp 212–224.
Searle J (1984) Minds, Brains and Science (Harvard University Press, Cambridge,
MA).
Falconer, D. S., and T. F. C. Mackay, 1996 Introduction to Quantitative Genetics, Ed.
4. Addison-Wesley Longman, Harlow, UK.
Cajal, S. and DeFelipe, J. (1988). Cajal on the cerebral cortex: An annotated
translation of the complete writings. New York: Oxford University Press.
Toates F. A model of the hierarchy of behaviour, cognition, and consciousness.
Conscious Cogn. 2006 Mar;15(1):75-118. Epub 2005 Jun 29.
Cuntz H, Forstner F, Borst A, Hausser M (2010) One Rule to Grow Them All: A
General Theory of Neuronal Branching and Its Practical Application. PLoS
Comput Biol 6(8): e1000877
Buzsaki, G. (2006). Rhythms of the brain. Oxford: Oxford University Press.
Craig AD. How do you feel? Interoception: the sense of the physiological condition of
the body.Nat Rev Neurosci. 2002 Aug;3(8):655-66.
- 116 -
Paus, T., Zatorre, R.J., Hofle, N., Caramanos, Z., Gotman, J., Petrides, M., and Evans,
A.C. (1997). Time-related changes in neural systems underlying attention and
arousal during the performance of an auditory vigilance task. J. Cogn.
Neurosci.,9, 392–408.
Coull, J.T., Frackowiak, R.S., and Frith, C.D. (1998). Monitoring for target objects:
activation of right frontal and parietal cortices with increasing time on task.
Neuropsychologia, 36 (1998), pp. 1325–1334.
Dolan R.J.(2002). Emotion, cognition, and behavior. Science. 298(5596):1191-4.
Fabro F., Gran B., Gran L. (1991). Hemispheric Specialization for Semantic and
Syntactic Components of Language in Simultaneous Interpreters. Brain and
language 41, l-42
Kandel, E. (2006). In search of memory: The emergence of a new science of mind.
New York: W.W. Norton & Company.
Schacter, D. L. and D. R. Addis (2007). "Constructive memory: the ghosts of past and
future." Nature 445(7123): 27.
Schacter, D. L. a. T., E. (1994). Memory systems 1994, Massachusetts Institute of
Technology.
Schacter, D. L., D. R. Addis, et al. (2008). "Episodic simulation of future events:
concepts, data, and applications." Ann N Y Acad Sci 1124: 39-60.
Bruel-Jungerman, E., S. Davis, et al. (2007). "Brain plasticity mechanisms and
memory: a party of four." Neuroscientist 13(5): 492-505.
Eustache, F. and B. Desgranges (2008). "MNESIS: towards the integration of current
multisystem models of memory." Neuropsychol Rev 18(1): 53-69.
Grall-Bronnec M, Sauvaget A.(2014).The use of repetitive transcranial magnetic
stimulation for modulating craving and addictive behaviours: a critical literature
review of efficacy, technical and methodological considerations. Neurosci
Biobehav Rev.;47:592-613.
Yick YY, Buratto LG, Schaefer A. (2015). The effects of negative emotion on encoding-
related neural activity predicting item and source recognition. Neuropsychologia.
73:48-59. doi: 10.1016.
Greicius MD, Krasnow B, Reiss AL, Menon V.(2003).Functional connectivity in the
resting brain: a network analysis of the default mode hypothesis. Proc Natl Acad
Sci U S A. 2003 Jan 7;100(1):253-8.
Hagmann P, Cammoun L, Gigandet X, Meuli R, Honey CJ, Wedeen VJ, Sporns
O.(2008). Mapping the structural core of human cerebral cortex. PLoS
Biol.6(7):e159.
Niemitz C.(2010).The evolution of the upright posture and gait--a review and a new
synthesis. Naturwissenschaften. 97(3):241-63.
Buzsaki, G. and J. J. Chrobak (2005). Synaptic plasticity and self-organization in the
hippocampus. Nat Neurosci 8(11): 1418-20.
- 117 -
Peigneux, P., S. Laureys, et al. (2001). Sleeping brain, learning brain. The role of sleep
for memory systems. Neuroreport. 12(18): A111-24.
Rasch, B. and J. Born (2007). Maintaining memories by reactivation. Curr Opin
Neurobiol 17(6): 698-703.
Creely H, Khaitovich P.(2006). Human brain evolution. Prog Brain Res.158:295-309.
Frith C.D.(2008). Social cognition. Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci. 363(1499):2033-9.
Frith U, Frith C. (2010).The social brain: allowing humans to boldly go where no
other species has been. Philos Trans R Soc Lond B Biol Sci. 365(1537):165-76.
Sherwood CC, Subiaul F, Zawidzki TW.(2008).A natural history of the human mind:
tracing evolutionary changes in brain and cognition. J Anat.212(4):426-54.
Neill D. (2007). Cortical evolution and human behaviour. Brain Res Bull. 74(4):191-
205.
Hammock EA, Young LJ. (2005).Microsatellite instability generates diversity in brain
and sociobehavioral traits.308:1630–1634.
Subiaul F, Okamoto-Barth S, Barth J, Povinelli DJ. (2006).Human cognitive
specializations. In: Preuss TM, Kaas JH, editors. Evolution of Nervous Systems.
Vol. 4: The Evolution of Primate Nervous Systems. Oxford: Academic Press; pp.
509–528.
Zhou Y, Yu C, Zheng H, Liu Y, Song M, Qin W, Li K, Jiang T. (2010).Increased neural
resources recruitment in the intrinsic organization in major depression. J Affect
Disord.121(3):220-30.
- 118 -
Substanţe care modulează comportamentul uman
SUBSTANŢE CARE MODULEAZĂ

COMPORTAMENTUL UMAN
Irina CONSTANTINESCU
1. INTRODUCERE
Substanţele psihotrope sau psihoactive (care pot modula comportamentul,

emoţiile, gândirea unui individ) cunosc o evoluţie în paralel cu istoria omenirii, fiind
documentate,încă din epoca faraonilor egipteni, plante medicinale folosite cu rol
„potenţator” sau „modulator” asupra comportamentului uman. În alte societăţi
(Australia, America de Sud precoloniala), anumite plante psihotrope erau utilizate
chiar şi ca alimente. Datorită proprietăţilor cu impact asupra comportamentului, s-
au conturat de-a lungul timpului mituri şi preconcepţii legate de consumul de
substanţe psihoactive, demontate în mare parte în zilele noastre, de aprofundarea
bazelor neuro-funcţionale ale „dependenţei” sau „abuzului” de substanţe, entităţi
devenite nosologice, cu implicaţii clinice şi paraclinice multidiscliplinare (neurologice,
neuropsihiatrice, farmacologice, etice,etc). Astfel, dependenţa de alcool, de nicotină,
de droguri cum ar fi marijuana sau de benzodiazepine, reprezintă probleme de
sănătate publică, de mare amploare, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
estimând în 2009, impactul („burden of disease”) asupra morbidităţii, mortalităţii,
social, economic al patologiilor legate de utilizarea excesivă a alcoolului şi drogurilor
ilicite la 5.4% din totalitatea ponderii celorlalte afecţiuni asupra stării de sănătate a
populaţiei. Se impun deci, strategii efective de intervenţie şi prevenţie a afecţiunilor
legate de folosirea substanţelor („substance use disorders”), implicând îmbunătăţirea
sistemelor şi politicilor de sănătate la nivel local şi global. De altfel, OMS a elaborat
un document oficial ("ATLAS on Resources for the Prevention and Treatment of
Substance Use Disorders" -ATLAS-SU), cu reactualizare periodică, privind resursele
medicale şi sociale pentru prevenţia şi tratamentul afecţiunilor legate de abuzul de
alcool şi droguri, în lume. De unde, importanţa cunoaşterii şi sensibilizării atât a
opiniei medicale cât şi publice privind impactul utilizării substanţelor asupra
„binelui” individual şi colectiv în populaţie.
Fără a pretinde exhaustivitate, prezentul capitol îşi propune trecerea în revistă a
câtorva elemente de neurochimie a comportamentului, punctează elemente de
- 119 -
Irina Constantinescu
neuropsihologie a consumului abuziv de substanţe, discutând ulterior mecanisme şi

efecte ale principalelor substanţe cu impact asupra comportamentului uman.
SISTEME ENDOGENE NEUROCHIMICE ŞI COMPORTAMENTUL UMAN
Pentru a înţelege modul în care molecule exogene modulează comportamentul

uman, este necesară aprofundarea bazelor neurochimiei endogene. Termeni ca
neurotransmiţător, neuromodulator, receptor, agonist, antagonist, precursor
metabolic, enzime au fost detaliaţi în capitolele precedente. Ca un scurt rapel,
neurotransmiţătorul este o substanţă chimică permiţând comunicarea între neuroni,
iar un neuromodulator este o substanţă chimică care măreşte sau diminuă efectul
neurotransmiţătorului. Principalii neurotransmiţători endogeni includ amine
biogene, acizi aminati şi neuropeptide. În acest context, este important de re-
subliniat importanţa modificărilor neurochimice la nivel de sinapsă în modularea
reacţiilor care ne definesc starea (modificări de comportament momentane) şi
trăsăturile (modificări de comportament persistente) („state” and „trait”).În aceeaşi
ordine de idei, la nivel sistemic, fenomenele de neuroplastiticitate susţinând procese
de învăţare şi memorie, cunosc o nouă redimensionare în ceea ce priveşte formarea
şi întreţinerea dependenţei de o substanţă, prin activarea iterativă a anumitor
circuite neuronale (în special mezo-limbice).
Acetilcolina, de altfel primul neurotransmiţător descoperit, reprezintă o
substanţa endogenă cheie pentru transmiterea sinaptică (rol excitator) şi
neuroplasticitate (mediată mai ales prin receptorii muscarinici la nivel de sistem
nervos central), cu rol important în reţinerea informaţiilor noi (învăţare), în
consolidarea memoriei verbale şi spaţiale de lungă durată, pe lângă rolul
binecunoscut în iniţierea contracţiei musculare. Disfuncţia acestui neurotransmiţător
alterează excitabilitatea neuronală şi, în consecinţă, răspunsul la stimuli interni şi
externi, contribuind, printre altele, la sindromul de oboseală cronică şi la tulburările
neurocognitive din boala Alzheimer.
Dintre monoamine, serotonina (5-hidroxitriptamina), asociată în termeni de
comportament cu depresie şi agresivitate, controlează multe dintre funcţiile de bază
ale organismului cum ar fi alternanţa somn-veghe, reglarea ritmurilor circadiene,
temperatura corpului, echilibrul hormonal, cu impact asupra comportamentului
alimentar şi sexual. Prin acţiune post-sinaptica, creşte starea de activare internă
(„arousal”), amplificând emoţiile pozitive. Eficienţa inhibitorilor recaptării neuronale
a serotoninei în sindromul depresiv este cunoscută şi aplicată pe scală largă în
practica clinică, deşi mecanismul de acţiune şi efectele pe termen lung nu sunt încă
pe deplin înţelese. S-a remarcat, atât la om cât şi la animal, o creştere a agresivităţii
în paralel cu scăderea concentraţiei serotoninei, de altfel, hipofuncţia sistemului
- 120 -
serotoninergic putând constitui un marker biochimic pentru indivizii predispuşi la

agresiuni şi comportament impulsiv.
Dopamina, o altă monoamină cu rol fundamental în modularea neurochimică a
comportamentului, a fost deja amintită în capitolele precedente. Subliniem
implicarea majoră în generarea acţiunilor bazată pe motivaţie, în comportamentul
bazat pe obţinerea unei recompense, în generarea fluxului de idei creatoare şi în
luarea deciziilor. Dopamina este astfel, un neuromodulator cheie în susţinerea
atenţiei, în învăţare şi memorie, deficienţa secreţiei de dopamină generând nu
numai efectele binecunoscute la nivel de comportament motor (cum ar fi în boala
Parkinson), dar şi la nivel non-motor, prin afectarea funcţionării neurocognitive,
sociale (promovarea anxietăţii şi a fobiilor), a simptomelor negative cum ar fi
anhedonia, apatia, comportament de retragere. Pe de altă parte, excesul de
dopamină antrenează exacerbarea comportamentului hedonistic (în căutarea
plăcerii şi a recompensei), determinând, în situaţii patologice, comportamente
adictive, stări maniacale şi psihoze. Este studiată de altfel, asocierea dintre disfuncţia
dopaminergică şi schizofrenie. Dopamina a fost denumită „molecula principală” în
întreţinerea adicţiei de substanţe, sistemul de recompensă limbic şi nivelul de
dopamină liberă reprezentând o cale comună a mecanismului abuzului şi
dependenţei de substanţe, cu efecte nefaste asupra comportamentului (Nash et al.,
1997, Di Chiara, 1997; Wise, 1982). S-a demonstrat de altfel, că folosirea de
substanţe asociată unui comportament impulsiv-agresiv, are la bază disfuncţia
reglării dopaminergice (cu hiperfuncţie) şi deficienţa secreţiei serotoninergice (Seo
et al., 2008).
Modularea noradrenergică a activităţii sinaptice şi transcrierii genetice
sugerează un rol critic al noradrenalinei (tot o monoamină) în reglarea dependenţei
de experienţă, a funcţiilor neuronale şi implicit a comportamentului. Sistemul
noradrenergic (incluzând locus coeruleus) „pilotează” din punct de vedere al
dinamicii cerebrale interacţiunea cu stimulii externi. Este de la sine înţeles deci, că
disfuncţia acestui sistem complex şi critic pentru buna funcţionare a organismului în
contact cu mediul înconjurător, duce la tulburări cognitive şi de activare, aşa cum se
regăsesc în tulburarea hiperkinetica cu deficit de atenţie, afecţiuni ale ritmului somn-
veghe sau tulburări afective, cum ar fi sindromul de stress post-traumatic (Berridge
et al., 2003).
Acidul gama-aminobutiric (GABA) deţine un rol primordial în modularea
comportamentului, fiind cel mai larg răspândit neurotransmiţător inhibitor prezent
la nivel cerebral (neurotransmiţător pentru aproximativ 1/3 dintre sinapsele
interneuronale). Interneuronii GABA-ergici sunt implicaţi major în modularea
dinamicii cerebrale, asigurând prin diversitatea receptorilor inhibitori, integritatea
cogniţiei şi a funcţiilor afective. De altfel, medicaţia anxiolitica şi sedativă, atât de
răspândită în zilele noastre ca indicaţie, ţinteşte tocmai subunităţile receptoare
GABA-A, cu efecte de hiperpolarizare (inhibiţie) la nivel de membrană neuronală.
- 121 -
Aminoacizii L-glutamat şi L-aspartat sunt responsabili de principalele excitaţii în

centrii nervoşi. Glutamatul joacă un rol esenţial în modularea activităţii fiziologice a
creierului şi a metabolismului energetic cerebral, fiind implicat în diferite procese
cognitive, incluzând învăţarea şi memoria. Este interesant de ştiut că glutamatul
poate fi toxic în concentraţii extracelulare mari (cum ar fi în leziunile produse de
accidentele vasculare cerebrale), studiile actuale punctând rolul disfuncţiei
glutamatergice în producerea tulburărilor cognitive din schizofrenie (Falkenberg et
al., 2014).
2. ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE ALE ULTILIZĂRII DE SUBSTANŢE
Utilizarea de substanţe cu potenţialul de a genera comportamente dăunătoare

fizic, psihic sau social atât pentru persoana consumătoare în cauză cât şi pentru alte
persoane din anturaj, devine patologie, codată în clasificarea afecţiunilor psihice
DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders). Astfel, termenii mai
vechi pentru utilizarea de substanţe ca „dependenţă” şi „abuz” sunt regăsiţi în noua
versiune a DSM-5 reuniţi într-o singură entitate, definită ca „patologie asociată
folosirii de substanţe” („substance use disorder”), cu diferite intensităţi, de la uşoară
la severă. Fiecare substanţă este adresată separat (ex. afecţiunea legată de folosirea
alcoolului), însă criteriile de diagnostic ale afecţiunii sunt aceleaşi.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) include în a 10-a revizie a Clasificării
internaţionale a bolilor (The Tenth Revision of the International Classification of
Diseases and Health Problems - ICD-10), definiţia sindromului de „dependentă”, ca
fiind o asociere de fenomene fiziologice, comportamentale şi cognitive, în care
utilizarea substanţelor sau a unei categorii specifice de substanţe dobândeşte o
prioritate mai mare asupra unei persoane decât alte comportamente care au avut
valoare importantă şi pondere în viaţa respectivei persoane. Un element central al
sindromului de dependenţă este „dorinţa” puternică, uneori incontrolabilă de a
consuma substanţe psihoactive (prescrise sau nu din punct de vedere medical)
alcool sau tutun.
Tot în terminologia oficială a OMS, dependenţa faţă de o substanţă se referă
atât la elemente fizice cât şi psihologice, dependenţa psihologică (sau psihică)
reflectând alterarea controlului asupra utilizării substanţei (alcool sau alte
substanţe), în timp ce dependenţa fizică (fiziologică) se referă la simptomele de
toleranţă sau de sevraj. Este adevărat că în termeni biologici, de multe ori,
dependenţa de o substanţă descrie în special elementele de suferinţă fizică. Atât
dependenţa fizică de anumite molecule chimice, cât şi dependenţa psihologică de
unele activităţi (pariurile, jogging-ul, cumpărăturile, mâncare, sex sau chiar de
muncă, etc) implică mecanisme centrale comune şi anume, stimularea endorfinelor
- 122 -
intracerebrale, care dau acea stare de activare şi potenţă („feeling high”). Dacă
persoana, resimţind aceste emoţii pozitive, se angajează iterativ în aceleaşi activităţi
care îi produc starea de plăcere şi euforie, se iniţiază un cerc vicios, implicând activ
circuitele dopaminergice ale creierului, cu generarea unei dependenţe de propria
stare de bine şi căutarea acerbă a acesteia, în pofida consecinţelor (potenţial)
nefavorabile la nivel de organism sau context social ale persoanei în cauză. Putem
deci vorbi de comportamente adictive, având în comun mecanisme şi efecte, în
pofida marii varietăţi de substanţe care pot conferi dependenţă. Este adevărat că
pacienţii cu dependenţă de alcool sau de alte droguri (aici în sens de substanţă care
poate dă dependenţă) asociază de cele mai multe ori şi co-morbidităţii anxioase/
depresive, care îi vulnerabilizează şi mai mult. În plus, se descrie o predispoziţie la
dependenţa de substanţe pentru persoanele cu toleranţă mai scăzută la stres sau
provenind din medii carenţiale în afecţiune, cu istoric de maltratare şi izolare socială.
Fenomenul de dependenţă cunoaşte o evoluţie gradată: dependenţa psihologică
este de fapt etapa iniţială, de condiţionare pozitivă (de exemplu, căutarea iterativă,
compulsivă a plăcerii de a bea), soldată însă, prin perpetuarea în timp, cu fenomenul
de „toleranţă”, individul necesitând cantităţi din ce în ce mai mari de substanţă
pentru a obţine efectele dorite. Se instalează treptat adaptarea sistemelor receptive,
neurochimice, implicate în medierea senzaţiei de plăcere, cu apariţia condiţionării
prin întărire negativă şi fenomene de sevraj (de exemplu, lipsa alcoolului determină
disforie, anxietate, fenomene neuro-vegetative). În termeni de comportament,
dependenţa psihologică implică un comportament impulsiv, în timp ce dependenţa
fizică este caracterizată printr-un comportament compulsiv (D. Prelipceanu, 2011).
Fenomenul de „craving” defineşte „starea motivaţionala patologică ce precede
comportamentul adictiv, acel impuls irezistibil de a retrăi senzaţia de plăcere
produsă de consumul unei substanţe adictive” (D. Prelipceanu, 2011).
Abuzul unei anumite substanţe, dependenţa psihică şi fizică, craving-ul
reprezintă forme ale pierderii controlului asupra consumului unei substanţe,
corespunzând din punct de vedere neurobiologic unor alterări profunde ale dinamicii
cerebrale, mai ales activarea iterativă a fluxului de dopamină în „circuitul
recompensei” (în special aria tegmentală ventrală, nucleul accumbens), cu impact
dezastruos asupra funcţiilor cognitive şi sociale ale individului. Este bine de ştiut că
dopamina intervine şi în învăţarea ritualurilor de comportament adictiv, care pot,
per se, declanşa craving-ul prin asocierea învăţată cu substanţa adictivă, în procesul
de „învăţare a adicţiei” intervenind diferite regiuni cerebrale, dintre care conexiunile
anatomo-functionale ale cortexului mezo-limbic cu cortexul prefrontal având se
pare, un rol determinant în crearea paternului maladaptativ.
Persoana care prezintă un comportament adictiv, suferă cel mai adesea de
scăderea stimei de sine, experimentează un sentiment de anxietate şi insecuritate,
neagă problemele rezultante ale adicţiei, încercând chiar să le ascundă sau să le
- 123 -
minimalizeze faţă de familie sau anturaj, chiar dacă efectele negative sunt evidente.
Este adevărat că multe persoane cu afecţiuni de tip adictiv descriu o stare de
amnezie („blackout”) referitoare la detaliile temporale, spaţiale, etc ale
comportamentului de adicţie. De aceea, pe lângă dimensiunea neuro-biologică şi
psihologică individuală a comportamentului adictiv la substanţe, nu este de neglijat
şi aspectul psiho-social, care devine din ce în ce mai mult axul abordării terapeutice
pe lângă metodele farmacologice specifice.
3. SUBSTANŢE CARE AFECTEAZĂ COMPORTAMENTUL UMAN
Alcoolul continuă să reprezinte cea mai largă substanţă utilizată în scop adictiv.
Consumul de alcool cunoaşte un patern istoric, cu o individualite tradiţională, bine
conturată în unele regiuni (exemplu, regiunile viticole ale Italiei sau Franţei),
reconvertit însă, astăzi, prin prisma industrializării şi globalizării actuale, în termeni
de producţie şi consum. Un raport al OMS din 2014 privind consumul de alcool ca
problemă de sănătate publică, estimează la 3.3 milioane, numărul de decese cauzate
în 2012 de excesul de alcool, reprezentând 5.9% din totalul de decese pe glob, cifra
îngrijorătoare. În acelaşi raport se menţionează diferenţe semnificative legate de sex
în afectarea legată de alcool, cu 7.6 % dintre decese la persoanele de sex masculin şi
4% decese în rândurile persoanelor de sex feminin. «Sindromul de dependenţă la
alcool», cum este denumit în DSM III, cuprinde întreaga pleiadă de modificări
psihopatologice şi fizice dezadaptative ale consumului cronic de alcool («harmful
use»). Caracteristicile legate de acest comportament adictiv sunt eşalonate de unii
autori în ritualizarea repertoriului de consum cu învăţarea auto-evitării simptomelor
de sevraj prin menţinerea unui nivel «optim» de alcoolemie, comportamentul
impulsiv alcoolofil pentru procurarea substanţei, instalarea toleranţei, perioade
scurte de abstinenţă, cu reluarea comportamentului de consum.
Neurobiologia alcoolismului diferă în administrarea acută, faţă de consumul
cronic, care implică, logic, mai multe sisteme de receptori, având ca bază întărirea
pe cale neurofarmacologică a comportamentului adictiv. Consumul de alcool are
implicaţii clinice sistemice, la nivel cerebral perturbând conexiunile neo-cortexului
cerebral (în special frontal, cu generarea unor comportamente de dezinhibiţie,
dificultate de a lua decizii şi agresivitate), hipocampului (cu rol modulator esenţial în
procesele de învăţare şi mnezice) şi cerebel (tulburări de coordonare a mişcărilor).
Vulnerabilitatea însă la alcoolism se datorează disfuncţiei circuitului mezolimbic
dopaminergic. Este interesant de menţionat că aproximativ 40-60% din riscul de a
dezvolta un comportament adictiv faţă de alcool este considerat genetic, restul fiind
rezultatul interacţiunii cu factorii de mediu, de unde şi dimensiunea bio-psiho-
socială a problemelor legate de consumul abuziv de alcool.
- 124 -
Nicotina este un stimulant adictiv regăsit în ţigarete şi în alte forme de tabac,

consumul cronic antrenând riscuri binecunoscute de cancer pulmonar, afecţiuni
bronşice şi cardio-vasculare (afecţiunile legate de consumul de tabac a produs
aproximativ 100 milioane de decese în secolul al XX-lea). Comportamentul de
dependenţă la nicotină este determinat mai ales de efectele neplăcute ale sevrajului
la nicotină şi ale abstinenţei, cum ar fi iritabilitatea, anxietatea, dificultăţile de
concentrare, tulburările de somn, creşterea apetitului. Evoluţia spre fumător cronic
cunoaşte câteva etape, incluzând etapa de contemplare şi pregătire, încercarea
iniţială de a fuma, fumatul experimental şi apoi, fumatul cronic. Dinamica acestor
stadii ale «dobândirii» apetitului pentru fumat cronic este marcată de anumiţi
factori, printre care factorii genetici şi de mediu (anturaj şi stres) joacă, evident, un
rol decisiv. Este îngrijorătoare statistica privind dependenţa crescută de nicotină la
populaţia tânără, incluzând adolescenţii. Studiile longitudinale au arătat o asociere
marcată la adolescenţii cu dependenţa de tutun, a unor tulburări afective, a
dependenţei de alte substanţe adictive (cum ar fi alcoolul) sau prezenţa dependenţei
de tabac la părinţii acestora (Dierker et al., 2001). De unde, necesitatea abordării
multidimensionale a problematicii consumului de tutun la tineri, prin politici de
sănătate publică adaptate acestui segment vulnerabil de populaţie.
Dintre droguri, marijuana, derivată din canabis, ca şi haşişul, este unul dintre
drogurile cele mai răspândite ca folosire ilicită. Această substanţă, prin componenţa
ei psihoactivă, tetra-hidrocannabinol (THC), are efecte negative asupra capacităţii de
concentrare, memoriei, cu risc crescut de apariţie a psihozelor, antrenând
depersonalizare şi ideaţie paranoidă. Folosirea substanţelor din grupul stimulentelor,
cum ar fi cocaina sau substanţe din familia amfetaminelor, duc la stări de activare,
atât psihică (anxietate, atacuri de panică, tulburări vegetative, psihoză paranoidă)
cât şi motorie, prin modularea dopaminergica directă. De altfel, majoritatea
drogurilor «ţintesc» activarea sistemul de recompensă la nivel cerebral, prin
creşterea fluxului de dopamină (unele substanţe determină eliberarea de 2 până la
10 ori mai multă dopamină decât alte activităţi «recompensatoare » naturale, cum
ar fi alimentaţia).
Substanţele halucinogene (“psihedelice”), cum ar fi LSD-ul sau MDMA (ecstasy),
alterează starea de conştienţă, producând confuzie, simptome pozitive de tip
halucinaţii auditive şi vizuale, comportament violent, ideaţie paranoidă. Substanţele
inhalante (în principal hidrocarburi alifatice şi aromatice) se însoţesc, de asemenea,
de modificări comportamentale, de obicei, instalate acut, în urma inhalării
substanţei (această situaţie fiind mai frecvent întâlnită la persoanele fără adăpost, în
2003 în România prevalenţa fiind de 2% la populaţia care împlinea 16 ani, conform
studiului ESPAD).
Dependenţa de opioide, depăşind sfera consumului autorizat medical, în
principal, ca tratament al durerii, se datorează în mare parte fenomenului de
- 125 -
neuroadaptare a receptorilor opiozi. Persoanele dependente de opiozi poartă, de

cele mai multe ori, stigmatele dependenţei, prin semne ale uzului intravenos şi
complicaţii infecţioase secundare folosirii în comun a seringilor. Prevalenţa
dependenţei de substanţe opiacee cunoaşte o scădere odată cu înaintarea în vârstă
(«maturing-out»), factorul de suport social jucând, încă o dată, un rol esenţial
pentru renunţarea la consumul cronic. Factorii binecunoscuţi ai vulnerabilităţii faţă
de consumul de droguri (anturajul, accesul facil la droguri, tulburări de
comportament sau personalitate) sunt completaţi în cazul dependenţei de opiacee,
de existenţa, de multe ori, a unei polidependenţe (în special alcool şi
benzodiazepine), ceea ce complică strategia de intervenţie terapeutică şi de
recuperare. În acest sens, s-au dezvoltat în întreaga lume, centre de suport, cu rol de
reducere a consecinţelor asociate consumului de droguri (de exemplu, programe de
menţinere a tratamentului cu Metadonă, agonist sintetic al receptorilor opiozi, care
reduce fenomenele de craving şi de sevraj). În ceea ce priveşte abuzul de sedative,
hipnotice şi anxiolitice, substanţe folosite frecvent în practica medicală curentă de
cele mai multe ori, prescrierea prelungită nejustificată duce la fenomene de
dependenţă în momentul încercării de a diminua dozele, chiar terapeutice fiind.
«Rebound-ul» (diferit ca mecanism de sevraj, care reflectă fenomene noi, diferite de
simptomele iniţiale) se instalează la câteva ore sau zile după oprirea bruscă a
tratamentului cu benzodiazepine, cu recrudescenţă (uneori chiar mai amplă) a
simptomelor iniţiale. Un element de reţinut, cu impact asupra comportamentului la
pacienţii cu tratament benzodiazepinic este creşterea anxietăţii inter-doze, cauzată
de ineficacitatea medicaţiei sau omiterea unor doze.
4. SUBSTANŢE INERTE ŞI EFECTUL PLACEBO
Un fenomen remarcabil privind modularea comportamentului uman de către

diferite substanţe este efectul placebo. În ultimii ani, există o recrudescenţă a
studiilor care încearcă descifrarea bazelor neurofiziologice ale acestui proces, în care
o substanţă „inactivă” din punct de vedere al rolului asupra activităţii cerebrale (de
exemplu, soluţie salină sau apă distilată) administrată unei persoane ca „tratament”,
poate produce aceleaşi efecte aşteptate ca şi administrarea unei substanţei active.
Atitudinea persoanei care primeşte acest tratament pare să joace un rol important în
modularea efectului benefic: cu cât persoana este mai convinsă de eficienţa
tratamentului, cu atât efectul este mai favorabil. Studii utilizând imagistică
funcţională au arătat că administrarea de substanţe placebo antrenează modificări în
conectivitatea diferitelor arii cerebrale (de exemplu, conexiunea cortexului frontal cu
zone ale trunchiului cerebral) cu rol în potenţarea comportamentului bazat pe
aşteptări pozitive şi învăţare pavloviană. Efectul placebo este bine studiat la pacienţii
- 126 -
cu boala Parkinson, durere cronică sau depresie, entităţi nosologice care au în

comun aceleaşi neurocircuite motivaţionale şi emoţionale, ducând la remodelarea
activităţii cerebrale sub influenţa unor procese mentale complexe (Benedetti et al.,
2005).
5. CONCLUZII
În ultimele decade, înţelegerea bazelor neurobiologice ale efectelor

modulatoare ale diferitelor substanţe asupra activităţii creierului a cunoscut noi
orizonturi: s-au precizat căile neuronale care susţin comportamentele adictive, s-a
redefinit abuzul şi dependenţă de substanţe, atât la nivel de macrodinamică
cerebrală şi activare maladaptativă a mecanismelor de învăţare şi neuroplasticitate,
cât şi la nivel de neurochimie a sinapsei. În termeni psiho-sociali, s-a înţeles că
problema fundamentală a abuzului de substanţe, este definirea „ţintei” dependenţei
(adică persoana vulnerabilă, cu risc de a dezvolta comportamente adictive). S-au
identificat, astfel, o constelaţie de factori de risc privind utilizarea şi dependenţa de
substanţe (sărăcia, disfuncţia socială, mediul familial precar, educaţia redusă, etc),
care împreună cu factorii genetici, pot genera potenţiale profiluri adictive nefaste
(Leshner et al., 1998). Interesante, deşi încă la stadiul de observaţie anecdotică, sunt
diferenţele paradoxale ale dependenţei de substanţe la specia umană faţă de alte
specii: dacă animalul evită planta care i-a produs perturbări de funcţionare, omul
revine iterativ asupra utilizării acelor substanţe care îi alterează comportamentul, în
sensul stimulării sau dimpotrivă, al relaxării. Se conturează, astfel, o capacitate de
adicţie crescută la fiinţa umană, cu consecinţele ei negative şi fragilizante atât la
nivel individual cât şi social, inexplicabilă, încă, în termeni de teorie a supravieţuirii
speciei de către cei mai adaptaţi («survival of the fittest ») (Sullivan et al., 2008).
Problematica neurochimiei comportamentului uman este în continuare deschisă
aprofundării atât din perspectiva bio-psiho-individuală, cât şi din cea a dinamicii
socio-economice, amorsând eforturi sporite ale organizaţiilor competente pentru
organizarea, susţinerea şi consolidarea unor politici de sănătate adaptate şi eficiente.
.
BIBLIOGRAFIE
World Health Organisation.(2010). Atlas on substance use: resources for the

prevention and treatment of substance use disorder.
Nash JM. (1997). Addiction: Why do people get hooked? Time, 60-67 (May 5).
Di Chiara G, Bassareo V.(2007).Reward system and addiction: what dopamine does
and doesn't do. Curr Opin Pharmacol.7(1):69-76.
- 127 -
Seo D, Patrick CJ, Kennealy PJ.(2008).Role of Serotonin and Dopamine System

Interactions in the Neurobiology of Impulsive Aggression and its Comorbidity
with other Clinical Disorders. Aggress Violent Behav.13(5):383-395.
Berridge CW, Waterhouse BD.(2003). The locus coeruleus-noradrenergic system:
modulation of behavioral state and state-dependent cognitive processes. Brain
Res Brain Res Rev.42(1):33-84.
Botez MI. (1996). Neuropsihologie clinica si neurologia comportamentului, Editia a II-a,
Editura Medicala, Bucuresti.
Möhler H.(2009). Role of GABAA receptors in cognition.Biochem Soc Trans.;37(Pt 6):
1328-33.
Rothman DL, Behar KL, Hyder F, Shulman RG. (2003) In vivo NMR studies of the
glutamate neurotransmitter flux and neuroenergetics: implications for brain
function Annual Review of Physiology, 65 (2003), pp. 401–427.
Falkenberg LE, Westerhausen R, Craven AR, Johnsen E, Kroken RA, L Berg EM, Specht
K, Hugdahl K.(2014). Impact of glutamate levels on neuronal response and
cognitive abilities in schizophrenia. Neuroimage Clin. 4:576-84.
Fifth Edition of the Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-5)
(2013).
The Tenth Revision of the International Classification of Diseases and Health
Problems - ICD-10. (1999).World Health Organisation.
Prelipceanu D. (2011). Psihiatrie clinica, Editura Medicala, Bucuresti.
Fiorino DF, Phillips AG.(1999).Facilitation of sexual behavior and enhanced dopamine
efflux in the nucleus accumbens of male rats after D-amphetamine behavioral
sensitization. J Neurosci 19:456-463.
Dierker LC, Avenevoli S, Merikangas KR, Flaherty BP, Stolar M. (2001).Association
between psychiatric disorders and the progression of tobacco use behaviors.
Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry;
40(10):1159–67.
Mayhew KP, Flay BR, Mott JA. (2000). Stages in the development of adolescent
smoking. Drug and Alcohol Dependence. 59(Suppl 1):S61–S81.
The European Monitoring Centre for Drugs and Drug Addiction (ESPAD) (2003).
Alcohol and other drug use among student in 35 European countries.
Benedetti F, Mayberg HS, Wager TD, Stohler CS, Zubieta JK.(2005). Neurobiological
mechanisms of the placebo effect. J Neurosci. 25(45):10390-402.
Leshner AI.(1998). Drug addiction research: moving toward the 21st century.Drug
Alcohol Depend. 51(1-2):5-7.
Koob GF.(2000). Neurobiology of addiction. Toward the development of new
therapies.Ann N Y Acad Sci.909:170-85.
Sullivan RJ.(2008).Revealing the paradox of drug reward in human evolution. Proc
Biol Sci. 275(1640):1231-41.
- 128 -
Bazele motivaţionale ale comportamentului uman
BAZELE MOTIVAȚIONALE
ALE COMPORTAMENTULUI UMAN
Mihail-Radu ROBOTĂ, Liviu OPREA
INTRODUCERE
Din cele ce ați aflat din capitolele de până acum ați putut constata că, împreună
cu factorii de mediu, factorii genetici determină, printre altele, chiar structurarea și
funcționarea sistemului nervos. Comportamentul unui individ este întotdeauna
determinat de interacțiunea dintre organism și mediul în care se află situat acesta.
Însă, factorii biologici nu reprezintă singurii determinanți cauzali al comportamentului
unui individ, deși, capacitatea lor explicativă este foarte puternică. La fel, nici mediul
nu poate fi singurul factor cauzal al comportamentelor indivizilor. Asumarea unui
determinism simplu, de tipul stimul-reacţie, nu va putea oferi niciodată explicații
comprehensive pentru conduitele complexe. Indivizii nu reacţionează pur şi simplu la
stimulii din mediu. Ei reconstruiesc în mod activ, sistematic şi unic realitatea
(evident, și în funcție de datul lor biologic) şi utilizează constructele astfel elaborate
pentru a anticipa cursul viitor al evenimentelor. De aceea putem să afirmăm că nu
doar experienţele anterioare (stocate, prin învățare, ca experiență de viață)
influenţează specificul comportamental al unui individ ci, într-o egală măsură, și
viitorul, gândit sub semnul pluralităţii de alternative posibile (viitoruri posibile) ghidat
de scopuri mai mult sau mai puțin explicite. Prin urmare, între inputul senzorial
(generat de factorii de mediu și/sau de factorii organici) și outputul motor (ca reacție
comportamentală), psihismul joacă rolul de factor modulator al comportamentului.
Astfel, descrierea și explicarea modului de structurare și de funcționare a
psihicului, înțeles ca structură informațională supra-ordonată generată de activitatea
sistemului nervos central, se dovedește o necesitate atunci când se intenționează
înțelegerea cât mai completă a registrelor comportamentale ale diferitelor persoane. O
clasificare sistematică a mecanismelor psihice implicate în generarea și modularea
activității umane releva patru mari categorii de mecanisme psihice: 1) mecanisme
informațional-operaționale, divizate la rândul lor în mecanisme de recepționare și
prelucrare primară a informațiilor (senzațiile, percepțiile și reprezentările) și în
mecanisme de prelucrare secundară și transformare a informațiilor (gândire,
- 129 -
Mihail-Radu Robotă, Liviu Oprea
memorie, imaginație); 2) mecanisme stimulator-energizante ale activității (motivația

și afectivitatea); 3) mecanisme de reglaj psihic (limbajul, atenția, voința);
4) mecanisme de integrare ale tuturor celorlalte în structuri psihice complexe
(personalitatea) (Zlate, 2000).
În acest cadru taxonomic, scopul acestui capitol este surprinderea rolului major
al motivației (ca mecanism stimulator-energetic de bază) în comportamentul uman.
Acest capitol este structurat în şase secţiuni după cum urmează: (1) Motivația ca
factor declanșator al comportamentului; (2)Trecerea de la biologic la psihologic în
declanșarea comportamentului; (3)Motivație extrinsecă și motivație intrinsecă;
(4) Teoria motivaţiei de autorealizare; (5) Fenomenul proiectiv – sau trecerea de la
obiectivitatea situației la receptarea subiectiv-interpretativă a acesteia; şi (6) Aplicarea
teoriilor despre motivaţie în sănătate.
1. MOTIVAȚIA CA FACTOR DECLANȘATOR AL COMPORTAMENTULUI
Într-o manieră globală, motivaţia poate fi înţeleasă ca un impuls, ca o forţă

internă care ne determină într-o mare măsură să acţionăm. Observăm că termenul
se referă la un domeniu destul de larg, care include probleme extrem de diverse, ce
sunt investigate în cadre teoretice diferite şi prin metode foarte variate. Poate de
aceea nu există încă un acord unanim în ceea ce priveşte definirea motivaţiei, a
stabilirii specificului şi rolului ei în explicarea exhaustivă și strict determinstă a
comportamentului ființelor umane (Zlate,2000).
Dacă ar fi să circumscriem într-un mod mai specific problematica legată de
motivaţie, am putea să identificăm patru mari arii problematice care au suscitat
interesul cercetătorilor din domeniu. Acestea pot fi rezumate în următoarele
formule interogative: (1) Care sunt resorturile (motivele) care îi determină pe oameni
să treacă la acţiune în vederea atingerii unui anumit scop?; (2) Care este direcţia
(orientarea) spre care se îndreaptă acţiunile oamenilor? Cu alte cuvinte, ce anume îi
atrage în mod special şi ce anume evită de obicei?; (3) Cât de puternică (intensă)
este implicarea indivizilor în activităţile pe care le desfăşoară?; (4) Care este cauza
pentru care anumiţi indivizi persistă o lungă perioadă de timp în acţiunile îndreptate
către scopurile pe care şi le-au propus iar alţi indivizi nu?
Nuttin (1985) apreciază că termenul general şi abstract de motivaţie se
recomandă a fi folosit pentru a desemna aspectul dinamic şi reacţional (selectiv sau
preferenţial) al comportamentului. Astfel, motivaţia poate fi considerată, în ultimă
instanţă, responsabilă de faptul că un comportament este direcţionat preferenţial
spre anumite categorii de obiecte, persoane sau activităţi într-o mai mare măsură
decât spre altele (Nuttin, 1985). În concepţia sa, dacă motivul ar fi unitatea care
acţionează dinăuntru în afară, motivaţia reprezintă totalitatea motivelor, deci o
- 130 -
structură complexă supraordonată în cea mai mare măsură, proprie fiecărui individ.
Pe de o parte, ca aspect structural-funcţional specific al sistemului psihic uman (ce
reflectă în sens larg o stare de necesitate) motivaţia poate fi considerată un model
subiectiv al cauzalităţii obiective, elaborat în timp şi transferat prin educaţie şi
învăţare în sfera internă a persoanei. Pe de altă parte, motivul reprezintă acel mobil
ce se află la baza unui comportament sau a unei acţiuni concrete, fiind forma
concretă în care se activează şi manifestă o stare de necesitate resimţită la nivel
psihofiziologic (Golu, 2000).
Cosmovici (1972) propune o delimitare mai clară a termenului de motiv: „o
structură psihică, ducând la orientarea, iniţierea şi reglarea acţiunilor în direcţia unui
scop mai mult sau mai puţin precizat”, ce joacă rol de cauză internă a comportamentului
unui individ. Acesta determină în cea mai mare măsură selectarea din cadrul
deprinderilor existente a aceleia care va fi activată în comportamentul actual al
individului (Piéron, 2001). Ca geneză, se pare că motivele umane se construiesc ca
urmare a interacţiunii între biologic şi social, între pulsiuni interne şi cunoaştere,
între necesitatea obiectivă şi valoare, şi, de aceea, ele nu pot fi reduse la nici unul
dintre factorii care le determină şi le influenţează.
O trecere în revistă a diferitelor maniere de a clarifica sensul conceptului de
motivație o realizează Campbell (2007), care punctează o serie de definiţii propuse
de-a lungul timpului. Astfel, acesta sesizează că, Hull (1943) definea motivaţia ca
„activare realizată de către stimuli învăţaţi sau înnăscuţi ce declanşează trecerea la
comportament”. În aceeaşi direcţie, Megynson (1953) considera că „studierea
motivaţiei înnăscute presupune studierea cauzelor pentru care persoanele fac
lucrurile, pentru care se comportă într-un anume fel şi se conformează unei anumite
structuri acţionale”. Beck (1978) considera că motivaţia se constituie din aspectele
actuale ce determină alegerea, persistenţa şi energia comportamentelor orientate
spre un anumit scop. În aceeaşi ordine de idei, Mitchell (1982) rafina această
definire, afirmând că motivaţia reprezintă acea categorie de procese psihologice ce
cauzează activare, direcţie şi persistenţă a acţiunilor voluntare ce sunt orientate
către atingerea scopurilor (Campbell, 2007).
Totuși, cea mai mare parte a autorilor tind să fie de acord cu ideea că la nivelul
primar al motivaţiei stă principiul homeostaziei, în virtutea căruia organismele tind
să-şi menţină o stare constantă de echilibru, chiar dacă factorii din mediu sunt în
continuă transformare. În cazul perturbării acestui echilibru individul reacţionează,
în vederea restabilirii lui. Aceste dezechilibre se manifestă la nivel psihic sub forma
unor trebuinţe (nevoi). Trebuinţa poate fi definită astfel ca trăire a unei stări de
dezechilibru, provocată, de cele mai multe ori, de o lipsă (Cosmovici, 1996). Multe
dintre aceste trebuinţe au o cauză nativă (ex.: nevoia de hrană, nevoia de menţinere
a temperaturii corpului), dar unele sunt formate în decursul existenţei individului,
fiind un produs al experienţei de viaţă şi al interacţiunilor cu mediul natural şi cu cel
social (ex.: nevoia de afiliere, nevoia de realizare socială, etc.).
- 131 -
Aceste trebuinţe generează apariţia unor tendinţe (impulsuri), ce constau în

orientarea către un anumit comportament sau acţiune care vizează satisfacerea lor.
Dacă tendinţa nu întâmpină nici un obstacol, ea declanşează una sau o serie de
acţiuni concordante cu tipul de nevoie resimţită. În cazul în care apar simultan mai
multe tendinţe contrare, acestea se inhibă şi trecerea la acţiune nu mai are loc. Din
perspectiva conştientizării lor, se pot identifica trebuinţe inconştiente (numite de
Freud pulsiuni) şi trebuinţe conştiente (dorinţele). În cazul în care individul
conştientizează scopul trebuinţei pe care o resimte, vorbim despre intenţie (Hjelle
et. al. 1981). Intenţia marchează trecerea de la motive spre scopuri sau proiecte,
indicând cristalizarea aspectului direcţional al motivului. Ea presupune ca necesară
conştientizarea finalităţii acţiunilor, fiind în strânsă legătură cu scopurile conștientizate
pe care și le propune un anumit individ (Hjelle et. al., 1981). Poate că nici una din
abordările motivaţiei nu poate explica în totalitate cauzele pentru care oamenii au
un anumit comportament, dar fiecare model teoretic are valoarea sa. Ele diferă prin
accentul pus prin forţele dinamizatoare care stau la baza comportamentului.
Rămânând în acest context conceptual vom trece succint în revistă câteva
distincţii importante existente în acest domeniu.
2. TRECEREA DE LA BIOLOGIC LA PSIHOLOGIC

ÎN DECLANȘAREA COMPORTAMENTULUI
O primă distincţie - curentă în psihologie - se face între trebuinţele primare, în

primul rând biologice, care sunt înnăscute (ele fiind nemijlocit legate de imperativul
biologic al supraviețuirii organismului) şi trebuinţele secundare (cele apărute pe
parcursul vieţii, mediate de învățare, sub influenţa factorilor socio-culturali și
educaționali). Din categoria trebuinţelor primare fac parte trebuinţele de hrană,
odihnă, sex etc., la care se adaugă şi nevoia de securitate, de afecţiune și cea de
investigaţie (aceasta din urmă fiind sursa curiozității). Din grupul trebuinţelor
secundare amintim: cea de comunicare, de succes, de aprobare socială, trebuinţa de
autorealizare şi autodepăşire. Menţinerea unei activităţi psihice normale, de pildă,
necesită un anumit nivel al stimulării externe, precum şi o stimulare variată.
Stimularea senzorială nu îndeplineşte doar funcţia de a aduce informaţii care să
servească adaptării, ci şi aceea de a menţine creierul activ, alert. Motive, ca
trebuinţa de explorare, de activitate, de variaţie, de alternanţă etc. se mai numesc
trebuinţe funcţionale, pe baza cărora se formează numeroase alte trebuinţe
secundare. De la o etapă la alta, aceleaşi trebuinţe sunt satisfăcute - graţie învăţării -
de alte categorii de obiecte şi prin modalităţi comportamentale din ce în ce mai
variate. Îmbogățirea experienţei de viaţă a indivizilor, în funcţie de condiţiile socio-
economice şi culturale generează noi categorii trebuinţe - astfel începe să se
cristalizeze o sferă tot mai largă și diversificată a motivelor, care încep să aibă o
- 132 -
legătură tot mai estompată cu trebuințele biologice. Numeroase trebuinţe umane au

o origine socio-economică. Noile dezvoltări tehnologice: computerele, automobilele,
odată existente într-un spațiu cultural, încep să genereze şi trebuinţele umane
pentru acestea. Tot aşa şi în sfera culturii: un anumit stil de muzică, de dans, sau
infuziile simbolice din alte spații culturale creează un public capabil să le recepteze şi
care să resimtă apoi nevoia de a le cultiva sau promova.
Cel care a clarificat cel mai adecvat dinamica acestei problematici este Abraham
Maslow. Sistemul propus de Abraham Maslow pentru clarificarea trebuinţelor
specifice fiinţei umane este unul de tip piramidal, ierarhic, structurat pe cinci niveluri
(Hjelle et. al. 1981):
- nivelul inferior (bazal) – aici sunt menţionate trebuinţele fiziologice a căror
satisfacere este esenţială pentru asigurarea supravieţuirii (ex.: nevoia de
hrană, apă, somn)
- nivelul trebuinţele de securitate - presupune asigurarea unui mediu sigur şi
predictibil care să permită o existenţă relativ ferită de factori anxiogeni de
origine fizică şi psihologică.
- nivelul trebuinţelor de afiliere şi de dragoste, care emerg în măsura în care
trebuinţele specifice nivelurilor anterioare au fost satisfăcute. Ele se manifestă
sub forma orientării persoanei către ceilalţi cu scopul unei bune integrări în
mediul familial şi social.
- nivelul trebuinţelor de stimă şi statut - este un nivel cu o dimensiune valorică
mai explicită decât a celorlalte. Propriu-zis, Maslow identifică două faţete ale
acestei trebuinţe: pe de o parte identifică un aspect personal (nevoia de
dobândire a competenţei, independenţei şi a sentimentelor libertăţii), iar pe de
altă parte, un aspect interpersonal (nevoia de a dobândi respectul din partea
celorlalţi: prestigiu, recunoaştere, dragoste şi demnitate). Satisfacerea
trebuinţelor legate de dobândirea respectului (stimei) conduce la sentimentul
personal de încredere în sine şi altruism, ceea ce duce la declanşarea unor
comportamente de tip prosocial, vizând ajutorarea celorlalţi membrii ai
societăţii.
- nivelul trebuinţei de autorealizare - care implică asigurarea dezvoltării
maximale a potenţialului personal şi generarea unui sentiment de împlinire
personală. Maslow (1970) afirma „Ce o persoană poate fi, trebuie să fie” -
această trebuinţă o putem numi auto-realizare.
Ulterior, Maslow revizuieşte modelul propus iniţial. Trebuinţele care se situează

la primele patru niveluri vor fi considerate de Maslow ca fiind mai stringente
(presupun un mai mare grad al urgenţei de satisfacere a lor) decât trebuinţa de auto-
realizare. Ordinea de satisfacere a lor este în general dependentă de poziţionarea lor
în ierarhie, trebuinţele care se situează la un nivel mai ridicat presupunând
satisfacerea într-un mod rezonabil a celor de la nivelurile inferioare.
- 133 -
Primele patru tipuri de trebuinţe alcătuiesc o structură distinctă, pe care a

denumit-o structură a trebuinţelor de bază (deficiency-needs, D-needs). Satisfacerea
acestora (prin utilizarea resurselor potrivite din mediu) este necesară pentru
evitarea stărilor fizice dezagreabile şi a sentimentului de inadecvare psihologică
(Potkay et. al., 1986). Pe de altă parte, chiar dacă trebuinţele de la etajele inferioare au
fost satisfăcute, aceasta nu înseamnă că în mod automat se va produce şi auto-
realizarea. Astfel, dacă la persoanele care au atins acest stadiu al auto-realizării este
adevărat în mare măsură faptul că trebuinţele de tip D-needs au fost satisfăcute în
mod mulţumitor, reciproca nu este valabilă. Trebuinţa de autorealizare este diferită,
deoarece ea acţionează într-o manieră opusă decât celelalte - adică este direcţionată
pozitiv (în vederea „creşterii personale”) şi nu în sens negativ (cu destinaţia de a
reduce deficienţele de funcţionare a organismului şi a inadecvării resimţite în
relaţiile de ordin psiho-social). De aceea, auto-realizarea nu este o trebuinţă de bază
ci una de dezvoltare personală, de „creştere” ( growth-need). Ea este un palier
mediator către un nivel mai rafinat, cel al meta-trebuinţelor (Potkay et. al., 1986).
Acestea din urmă se orientează către scopul general al vieţii unui individ: B-values
(Being-values). La acest nivel se poate vorbi de valori personale, dintre care Maslow
menţionează: trebuinţele de tip moral (orientarea către valori precum dreptatea,
onestitatea, bunătatea), de tip cognitiv (nevoia de satisfacere a curiozităţii de a
cunoaşte, de a înţelege, de a obţine informaţii şi explicaţii) şi de cele de tip estetic
(preferinţa către simetrie, frumuseţe, armonie).
Maslow a studiat istoria vieţii unor personaje celebre (Benedict Spinoza,
Abraham Lincoln, Eleanor Roosevelt, Albert Einstein, Mahatma Gandhi) pentru a
identifica acele caracteristici care sunt specifice persoanelor la care nivelul elevat al
meta-trebuinţelor este cel care ghidează şi determină aproape întreaga arie
comportamentală.
În Motivation and Personality, Maslow (1970) conform lui Kosslyn & Rosenberg,
(Kosslyn, et. al. 2003) atribuie persoanelor autorealizate următoarele caracteristici:
- perceperea corectă a realităţii şi eficienţă în acţiune
- spontaneitate, simplicitate şi naturaleţe
- autonomie faţă de normele sociale recunoscute
- capacitatea de a trăi plenar evenimentele obişnuite de viaţă
- respectul deosebit pentru muncă
- capacitatea de focalizare pe rezolvarea problemelor
- preocupare pentru problemele generale ale umanităţii
- profunzimea relaţiilor interpersonale
- trăirea sentimentului de transcendere a spaţiului şi timpului (peak-
experience).
- acceptare de sine, toleranţă faţă de ceilalţi şi respect pentru natură
- 134 -
Astfel, acest model ierarhic are la bază motivele fiziologice care, odată
satisfăcute asigură o stare de siguranţă, un câmp disponibil pentru reliefarea
motivelor supraordonate. Pentru fiecare palier sau categorie există un minim
necesar, un prag de satisfacere dincolo de care apar în lumină nevoi de ordin imediat
superior, ce sunt activate de trebuinţa de autorealizare.
Aspectele de tip motivaţional constituie deci resortul ce stă la baza celor mai
multe comportamente ale indivizilor. Allport (1981) descrie procesul de dezvoltare
utilizând un termen sugestiv: devenire (becoming). Astfel, dezvoltarea unui stil
comportamental realist (adaptat situației obiective) necesită timp şi, consideră
Allport, numai adultul este capabil să se apropie de ceea ce el numeşte realizare de
sine (self-realization). Trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta nu este întotdeauna
facilă, ea realizându-se de cele mai multe ori într-o manieră discontinuă, fiind
posibile, pe de o parte, stagnări şi pe de altă parte salturi evolutive bruşte. Ceea ce
este însă cert, consideră Allport, este faptul că personalitatea matură (normală) este
calitativ diferită de personalitatea imatură (anormală), mai ales în ceea ce privește
privește predominanța motivelor.
Etapele timpurii ale dezvoltării personalităţii se caracterizează prin prezenţa
unor aspecte motivaţionale (pe scurt le vom numi motive) de tip periferic. Aceste
motive sunt cele orientate spre asigurarea supravieţuirii individului (reflectând
nevoile de tip biologic) fiind intens influenţate de dimensiunea biologică şi de
aspectele specifice mediului în care se dezvoltă individul.
Pe măsură ce individul se dezvoltă, se produce treptat o “ruptură” între această
categorie de motive şi cele dobândite prin învăţare. Acestea din urmă sunt
subsumate din ce în ce mai mult efortului personal focalizat şi sunt orientate în
direcţia utilizării resurselor individuale într-o manieră care să permită desăvârşirea
maturizării.
Autonomia funcţională “se referă la orice sistem de motivaţie dobândit în care
tensiunile implicate nu sunt de acelaşi tip ca tensiunile anterioare din care sistemul
s-a dezvoltat”(Allport, 1981).
Trecerea de la un sistem de motive la altul este graduală, între acestea există o
relaţie istorică. Ceea ce vrea să accentueze Allport este că motivaţia este
întotdeauna actuală. Scopurile anterioare conduc la scopuri ulterioare, dar în cele
din urmă nu mai depind de primele în funcţionarea lor prezentă. Ceea ce anterior
avea un rol instrumental şi extrinsec dobândeşte o forţă activatoare proprie, situată
la nivel intrinsec. Astfel, dacă o activitate a servit iniţial realizării unui impuls sau
trebuinţe simple (de exemplu, alegerea profesiunii de medic ca mijloc pentru
dobândirea unei situaţii financiare bune) ea poate ca ulterior să dobândească
independenţă faţă de intenţia iniţială şi să devină un scop de sine stătător (dacă
persoana, odată devenită medic, se dedică profesiunii şi o iubeşte, valorizează
pentru ceea ce ea reprezintă în sine).
- 135 -
Acest principiu al autonomiei funcţionale îi oferă lui Allport posibilitatea de a

stabili un reper care să justifice diferenţa dintre personalitatea imatură (caracterizată de
motive heteronome) şi personalitatea matură (caracterizată de motive autonome
funcţional). Ulterior, Allport va reveni asupra conceptului de autonomie funcţională,
distingând două niveluri ale acesteia: autonomia funcţională de perseverare (engl.
perseverative functional autonomy) şi autonomia funcţională esenţială (engl.
propriate functional autonomy).
Autonomia funcţională de perseverare se referă a mecanismele neurofiziologice
ce sunt guvernate de principii neurologice simple. Pentru a ilustra acest tip de
autonomie funcţională Allport aduce în discuţie comportamentele nesănătoase
(fumatul, consumul de alcool), reacţiile (mecanismele) circulare (specifice bebeluşilor),
perseverarea în sarcină şi activităţile familiare şi rutiniere (Allport, 1981).
În contrast cu acest nivel al autonomiei funcţionale perseverative (ce constă
într-o schimbare a dinamismelor primare în dinamisme ulterioare în baza unui feed-
back de tip circular), autonomia funcţională esenţială se referă la interesele, valorile,
atitudinile care au fost achiziţionate de un individ pe parcursul vieţii sale. Acest nivel
al autonomiei funcţionale esenţiale este hotărâtor în constituirea personalităţii
mature, fiind un factor ce contribuie semnificativ în focalizarea efortului personal în
direcţia realizării unei imagini de sine adecvate şi dobândirea unui stil de viaţă
echilibrat şi satisfăcător.
3. MOTIVAȚIE EXTRINSECĂ ȘI MOTIVAȚIE INTRINSECĂ
O distincţie curentă în literatura de specialitate, este aceea dintre motivaţia

intrinsecă şi cea extrinsecă. În mod obişnuit, activitatea umană este motivată atât
intrinsec, cât şi extrinsec. Un student care învaţă iniţial sub presiunea unor cerinţe
externe poate ulterior să ajungă să înveţe din plăcere, dintr-un interes cognitiv.
Apare astfel problema modalităţii de utilizare a motivaţiei intrinseci şi extrinseci
în efortul de creştere a performanţei. Experimental s-a constat că atunci când un
comportament nu apare frecvent (deci motivaţia intrinsecă a acestuia este scăzută),
poate fi folosită cu succes motivaţia extrinsecă pentru a creşte frecvenţa de apariţie
a acelui comportament. Dacă, însă, subiectul este motivat intrinsec pentru a anumită
acţiune, adăugarea de motivaţie extrinsecă duce la scăderea motivaţiei intrinseci
(Cortright, R. N. et al, 2015; DePasque, S., & Tricomi, E. 2015).
Motivele extrinseci sunt exterioare acţiunii în cauză (Cortright, R. N. et al, 2015;
DePasque, S., & Tricomi, E. 2015). De exemplu, un pacient urmează sfaturile
medicului pentru a menţine relaţia cu acesta sau pentru a nu îl dezamăgi pe medic.
Energia care-i susţine activitatea este nevoia generată de lipsa de acces la alţi medici
sau sentimentul de ruşine că şi-a dezamăgit medicul care l-a ajutat în alte
- 136 -
circumstanţe, iar scopul nemijlocit este păstrarea relaţiei cu acel medic. Cu alte
cuvinte motivul (scopul) se află în esenţă în afara scopului terapeutic. Desfăşurarea
acţiunii este susţinută de o recompensă exterioară acesteia precum percepţia că
medicul este satisfăcut că pacientul îşi ia tratamentul (Bodenheimer, 2005). Această
diferenţiere e importantă deoarece pacienţii se află sub supraveghere medicală numai
o perioadă scurtă de timp, în majoritatea timpului autoîngrijindu-se. Există dovezi că
pacienţii animaţi de motive exterioare scopului terapeutic urmează tratamentele
medicale numai scurte perioade de timp devenind ulterior necomplianti cu
recomandările terapeutice ale medicilor lor (DeJesus et al., 2014, Ladova et al., 2014,
Massey et al., 2015, Michelini et al., 2014).
Forma superioară a motivaţiei este cea intrinsecă. În cazul acesta este vorba de
motive care nu depind de vreo recompensă din afara activităţii; recompensa rezidă
în terminarea cu succes a acţiunii sau chiar în activitatea în sine. Aşadar, intrinsecă
este motivaţia care se satisface prin însăşi îndeplinirea acţiunii adecvate. De
exemplu, pasiunea pentru un domeniu ne face să investim o muncă neobosită
pentru satisfacţia ce ne-o oferă activităţile respective. Motivaţia de tip intrinsec nu
cunoaşte saturaţie.
Susținerea acestei idei provine dinspre cadrul argumentativ al teoriei
autodeterminării (Self Determination Theory) (Deci, et. al., 1985). Autorii au făcut
distincţia între două tipuri majore de motivaţie, bazate pe diferite motive sau
scopuri care pot genera acţiunea. Distincţia fundamentală este între motivaţia
intrinsecă (a face ceva pentru că acea acţiune este prin ea însăşi interesantă şi
generatoare de plăcere) şi motivaţia extrinsecă, (a face ceva deoarece acea
activitate conduce separat, la alte rezultate vizate). Astfel, motivaţia intrinsecă este
generată în cea mai mare măsură de trebuinţe stabile, cum ar fi nevoia de
competenţă şi autonomie a eului. Teoria a fost dezvoltată iniţial vizând efectele unor
situaţii sociale stimulative, cum ar fi cele de laudă, recompensă, sau instrucțiuni
directive asupra motivaţiei intrinseci (Ryan, et. al., 2000). Interesul pentru factorii
care întăresc sau diminuează motivaţia intrinsecă a condus ulterior spre cercetări
teoretice şi empirice asupra comportamentului direcționat voluntar, în general,
cercetătorii fiind interesaţi mai ales de maniera în care indivizii integrează şi
internalizează motivaţia extrinsecă şi de modul în care aceștia ajung să îşi regleze
comportamentul, pentru a se angaja autonom în activităţile zilnice.
Putem însă observa că, în ciuda diversităţii formulărilor, majoritatea acestora
converg înspre trei aspecte ce par a fi comune: rolul dinamizator (activator) al
motivaţiei, rolul direcţional şi de canalizare a comportamentului şi rolul de
menţinere sau susţinere a acţiunii. Această teorie a fost dezvoltată iniţial pe baza
experimentelor şi a investigaţiilor de teren asupra efectelor unor situaţii sociale
stimulative, cum ar fi cele de laudă, recompensă, sau instrucțiuni directive asupra
motivaţiei intrinseci (Ryan, et. al., 2000). Interesul pentru factorii care întăresc sau
diminuează motivaţia intrinsecă a condus ulterior spre cercetări teoretice şi empirice
- 137 -
asupra comportamentului voluntar în general. Cercetătorii au fost interesaţi în mod

particular de maniera în care indivizii integrează şi internalizează motivaţia
extrinsecă şi ajung să îşi regleze comportamentul, pentru a se angaja autonom în
activităţile zilnice.
Literatura de specialitate (Greiner et al., 2014, Konttinen et al., 2015) sugerează
că pot fi relevate trei componente majore ale aceluiaşi tip de motivaţie: nevoia de a
cunoaşte, nevoia unor experienţe stimulatoare şi nevoia de a îndeplini (de a duce la
bun sfârşit) activităţile începute. Motivaţia intrinsecă de a cunoaşte a fost pusă în
legătură cu diverse alte dimensiuni, precum curiozitatea, tendinţa de a explora,
plăcerea de a şti cât mai multe lucruri şi chiar motivaţia pentru a învăţa (Armitage,
2014, Camilleri et al., 2015, Farr et al., 2014, Visani et al., 2010).
Motivaţia intrinsecă orientată către îndeplinirea activităţii de învăţare a fost
studiată cu preponderenţă şi în domeniul psihologiei educaţiei, numeroase studii
indicând faptul că încă din copilărie şi trecând prin adolescenţă spre maturitate, în
cadrul diferitelor populaţii examinate, persoanele cu un nivel ridicat al motivaţiei
intrinseci au rezultate şcolare mai bune şi o părere pozitivă faţă de propria
competenţă în domeniu, decât persoanele slab motivate intrinsec (Gothfried, Cook
& Morris, 2005; Vallerand & Reid, 1984). Cu toate acestea, aceste teorii dezvoltate în
domeniul educaţiei au fost translate în domeniul sănatăţii (asa cum veţi vedea în
finalul acestui capitol), mai ales datorită faptului că motivaţia internă a pacientului
are la baza tehnici educaţionale (Chen et al., 2015, Lorig et al., 2014, Lorig et al.,
2013, Yank et al., 2013).
Referitor la motivaţia extrinsecă, promotorii acestei orientări teoretice (Deci, et. al.
1985; Ryan, et. al. 2000) identifică patru componente majore ale acesteia, distribuite
ierarhic: reglarea externă (căreia îi este specifică salienţa recompenselor/beneficiilor
sau pedepselor/consecinţelor neplăcute ale efectuării/neefectuării anumitor acţiuni);
reglarea prin introspecţie (ce presupune implicarea eului şi este focalizată pe nevoia
de autoconfirmare sau de valorizare de către alte persoane); reglarea prin identificare
(în cadrul căreia valorizarea activităţii respective este conştient girată de o categorie
supraordonată de interese) şi reglarea integrativă (cel mai autonom nivel al
motivaţiei extrinseci, ce presupune deja existenţa unei ierarhii personale a scopurilor pe
care le cunoaşte individul şi asimilarea ca relevante a acţiunilor congruente cu
acestea).
Autorii mai sus menţionaţi tratează, deci, motivaţia în termeni de schimbare
continuă a nivelului integrativ, în cadrul unui proces de internalizare a valorilor şi
comportamentelor generatoare de beneficii din ce în ce mai relevante (Deci, et. al.,
1985). Astfel, în concepţia autorilor, internalizarea motivaţională este acel proces
prin care se asumă (asimilează) o valoare sau un comportament de tip reglator şi
conduce la integrarea valenţelor diferitelor activităţi în cadrul unei structuri ierarhice
a scopurilor majore generând un puternic sentiment al eului.
- 138 -
Teoria autodeterminării afirmă că toate comportamentele pot fi aşezate pe un

continuum care evoluează de la control extern la autonomie deplină. Design-urile
metodologice care au testat teoria au propus o varietate de consecinţe asociate
comportamentului controlat extern, respectiv autonom, printre care: efortul,
persistenţa, calitatea performanţei şi calitatea experienţei subiective. Comportamentul
reglat autonom este mai stabil şi are mai multe efecte pozitive asupra bunăstării
individului. În cadrul teoriei autodeterminării sunt specificaţi şi un număr de factori
care slăbesc capacitatea de reglare autonomă a comportamentului, cum ar fi modul
în care se comportă părinţii, profesorii, managerii sau clinicienii, care pot astfel să
oprească automotivarea pentru achiziţionarea de noi comportamente .
Pe acest continuum, dinspre starea de amotivare (cel mai impersonal nivel de
participare la o activitate) către cea de reglare integrativă, conceptul de internalizare
este vectorul care conduce către dezvoltarea gradului de implicare, a gradului de
persistenţă în activitate şi la o percepţie pozitivă a propriei valori (Ryan et. al. 2000).
Pornind de la aceste premize, se poate tematiza în direcţia dezvoltării
componentei motivaţionale cel puţin în două registre: unul ar privi tipurile de
comportamente şi de valori ce pot fi asimilate şi dezvoltate într-un concept superior
al eului şi altul ar fi cel orientat către validarea empirică a ideii că, în timp, stilul
personal de reglare motivaţională devine din ce în ce mai „intern”(Chandler et. al.
1987).
O categorie particulară a motivaţiei intrinseci este motivaţia cognitivă sau
epistemică. Forma ei iniţială este curiozitatea, privită ca o trebuinţă de a obţine
informaţie fără a avea nevoie de adaptare imediată. Unii autori fac distincţie între
curiozitatea perceptivă, care este o simplă prelungire a reflexului înnăscut de
orientare şi curiozitatea epistemică, adică nevoia de a şti proprie numai omului
(Sternberg, 1993).
Pe de o parte, curiozitatea perceptivă, este un impuls spontan, o reacţie la
proprietăţile stimulilor, care se relevă din compararea/relaţionarea informaţiei:
elementul de noutate, de variaţie, de surpriză, de complexitate, ambiguitate etc. Pe
de altă parte, curiozitatea epistemică presupune şi ea conflict, disonanţă dar pe plan
intelectual: elementul problematic, conştiinţa unei lacune, a unei cote de nefamiliar
etc. Nevoia de cunoaştere devine în acest caz independentă şi se satisface graţie
activităţii însăşi (Sternberg, 1993).
4. TEORIA MOTIVAŢIEI DE AUTOREALIZARE
Împreună cu Maslow, cel mai important precursor al acestei teorii este H.A.
Murray. El defineşte trebuinţele ca fiind stări interne ale subiectului (care sunt
acompaniate de emoţii şi sentimente specifice) care îl predispun, în vederea
- 139 -
satisfacerii lor, la modalităţi de reacţie predeterminate într-o situaţie dată – ele au

statutul de forţe interne. Pe de altă parte, pentru a putea explica acţiunile unui
individ trebuie să ţinem seama şi de influenţa factorilor externi ai mediului în care se
găseşte individul. Prin constrângeri el denumeşte forţele externe, prezente sau
trecute ale mediului, aici fiind incluşi atât factori obiectivi din mediu cât şi viziunea
pe care o are individul despre lumea din imediata sa apropiere.
Deşi Murray enumeră şi defineşte o multitudine de tipuri de trebuinţe,
considerăm că, fundamentală este distincţia pe care o face între trebuinţele primare,
viscerogenice (viscerogenic needs) şi trebuinţele secundare, psihogenice (psychogenic
needs). Prima categorie este legată de satisfacerea necesităţilor de tip fiziologic
(nevoia de aer, hrană, apă şi nevoia sexuală), şi sunt considerate ca fiind determinate
biologic, iar cea de-a doua categorie se referă la acele tipuri de nevoi care sunt
dobândite pe durata procesului de dezvoltare psihologică a individului şi care au
pierdut în cea mai mare măsură legătura directă cu procesele biologice - de exemplu
trebuinţa de dominare, de autorealizare, de autonomie, de afiliere (Groth-Marnat,
et. al. 1997).
Preluând această distincţie de la Murray, McClelland accentuează importanţa
trebuinţelor secundare în explicarea cauzelor ce stau la comportamentului indivizilor.
În această categorie, el include nevoia de dominare (need for dominance), nevoia de
afiliere (need for affiliation) şi nevoia de realizare (achievement need) (Eysenck,
1998).
Nevoia de dominare este acel tip de motiv care determină individul să fie
autoritar, să-şi impună întotdeauna punctul de vedere şi să focalizeze atenţia
celorlalţi asupra sa. Astfel de persoane urmăresc să atingă într-un colectiv poziţia cea
mai înaltă, acţionând în mod constant în direcţia atingerii acestui scop.
Nevoia de afiliere este acel tip de motiv ce orientează individul către ceilalţi, şi
se manifestă prin tendinţa acestuia de a obţine acceptarea de către ceilalţi, de a fi
integrat într-un grup, de a fi iubit. Conduita generală a unui individ cu o nevoie de
afiliere puternică se caracterizează printr-o căutare permanentă de noi contacte
sociale, de noi prietenii (Eysenck, 1998).
Nevoia de realizare este acel tip de motiv ce orientează şi declanşează
comportamente ce vizează obţinerea succesului într-o activitate care este valorizată
social. Aceasta se manifestă prin dorinţa de a excela într-un anumit domeniu, de a
realiza obiectivele propuse. Această formă de motivaţie a fost studiată cu predilecţie
de D.C. McClelland şi J.W. Atkinson (McClelland et al., 1976). Studiile lor au arătat că
această nevoie de reuşită este mai intensă în cazul în care individul are conştiinţa
faptului că acţiunile sale vor fi evaluate cu ajutorul unui standard de realizare, iar
rezultatul acţiunii sale va fi supus unei aprecieri; deci, prezenţa atentă a altor
persoane stimulează acest tip de motivaţie (Cosmovici, 1996). În afară de gradul de
motivare a persoanei, autorii mai identifică două dimensiuni ce influenţează
- 140 -
trebuinţa de realizare: atractivitatea performanţei scontate şi probabilitatea de

îndeplinire a sarcinii. Acest concept a informat teoria cunoaşterii sociale (Bandura
and McClelland, 1977) pe care se bazează multiple intervenţii educaţionale în
sănătate aşa cum vom descrie în ultima secţiune a acestui capitol.
Studii destul de recente au pus însă sub semnul relativităţii această formulă.
Acestea au arătat că o sarcină cu un grad mai mare de dificultate (ceea ce ar
însemna o probabilitate mai redusă a îndeplinirii ei) este considerată mai
provocatoare decât o sarcină cu o dificultate foarte scăzută (deci pe care ar putea-o
îndeplini aproape oricine). Astfel, Koestner şi McClelland (1990) au pus în evidenţă
faptul că subiecţii cu un nivel ridicat al trebuinţei de realizare (identificată cu ajutorul
testului proiectiv T.A.T.) tind să prefere sarcini cu o dificultate medie – deoarece
acest tip de sarcini prezintă un nivel acceptabil de provocare şi, totodată riscul
eşecului este apreciat ca rezonabil. Spre deosebire aceştia, subiecţii cu un nivel
scăzut al trebuinţei de realizare, tind să prefere fie sarcini foarte uşoare, fie sarcini
foarte dificile – ceea ce sugerează că aceştia nu riscă să se expună unei provocări
reale (Eysenck, 1998). Aceste date au relevanţă pentru educaţia pacienţilor care
atunci când iau decizii privind propria sănătate tind să pună în balanţă beneficiile şi
dificultăţile atingerii unui anumit scop terapeutic, iar atunci când efortul este
important şi beneficiile nu sunt imediate tind să renunţe la acel tratament
(Bodenheimer, 2005).
5. FENOMENUL PROIECTIV – SAU TRECEREA DE LA OBIECTIVITATEA SITUAȚIEI

LA RECEPTAREA SUBIECTIV-INTERPRETATIVĂ A ACESTEIA
Primul psiholog care a scos în evidenţă valoarea psihologică a proiecţiei a fost

Sigmund Freud. În opera sa putem identifica mai multe sensuri, relativ diferite,
acordate acestui termen.
Într-o primă etapă, Freud discută despre proiecţie atunci când prezintă
simptomele specifice în paranoia. În acest context, proiecţia este considerată „ o
formă de apărare primară, care constă într-o utilizare defectuoasă a mecanismului
normal de a căuta în exterior originea unei neplăceri” (Laplanche, 1994). Astfel,
paranoicul îşi proiectează reprezentările intolerabile, care se întorc la el din exterior
sub formă de reproşuri, în care, deşi conţinutul efectiv rămâne acelaşi, există o
schimbare în amplasarea sursei nemulţumirilor. În 1896, Freud afirma că „în
paranoia, reproşul orientat către propria persoană este refulat într-o manieră pe
care am putea-o descrie ca fiind o proiecţie – suscitând un simptom de tip defensiv
ce constă în neîncrederea faţă de celălalt”(Anzieu, et. al., 1992).
Ulterior Freud clarifică şi aprofundează acest mecanism în majoritatea
comentariilor sale referitoare la paranoia, îndeosebi în prezentarea cazului Schreber
(1911): „o percepţie internă este reprimată şi în locul ei, conţinutul său – după ce a
- 141 -
suferit o anumită deformaţie - revine în sfera conştiinţei sub forma unei noi percepţii,
care de această dată provine din exteriorul persoanei sale” (Anzieu, et. al. 1992).
Pornind de la aceste considerente, putem identifica sensul cel mai des utilizat în
psihanaliză pentru termenul de proiecţie, acela de mecanism de apărare a Eului (sau
mecanism defensiv) care constă în „expulzarea din propria persoană şi atribuirea în
celălalt, în exterior- persoană sau lucru- a calităţilor, sentimentelor, dorinţelor pe
care subiectul le refuză sau le ignoră în el însuşi” (Laplanche et. al. 1994). Acesta este
sensul cel mai restrâns, ce pune în evidenţă ideea că prin proiecţie, Eul caută să
diminueze tensiunea intrapsihică, îndepărtând de la nivel conştient toate tendinţele,
dorinţele şi sentimentele intolerabile, ruşinoase şi deranjante.
Atunci când discută despre tulburările de tip nevrotic, în special în legătură cu
fobiile, Freud consideră că ansamblul construcţiei fobice este de fapt o „proiecţie” în
lumea eternă a pericolului pulsional: „Eul se comportă ca şi cum pericolul dezvoltării
angoasei n-ar veni de la o mişcare pulsională, ci de la o percepţie; el va putea deci să
reacţioneze împotriva acestui pericol exterior prin tentativele de fugă prezente în
evitările fobice” (Laplancheet. al. 1994).
Într-o etapă ulterioară, Freud va acorda un sens mai general termenului de
proiecţie, pe care, în ultimă instanţă, îl putem considera ca fiind germenele
tehnicilor proiective. În acest caz, proiecţia este înţeleasă ca simplă necunoaştere de
către subiect a dorinţelor şi emoţiilor sale, deci acesta este parţial inconştient de ele
şi atribuie existenţa lor unor realităţi exterioare.
Acest sens apare clarificat în ultimul capitol al lucrării „Psihopatologia vieţii
cotidiene”. Pornind de la postulatul determinismului psihic, Freud argumentează că
superstiţia este o formă de manifestare a unui mecanism mai general, cel al
proiecţiei. Astfel, consideră el, „superstiţiosul nu ştie nimic de motivaţia propriilor
sale acte accidentale şi pentru că această motivaţie caută să se impună cunoaşterii
sale, el este obligat să o deplaseze, situând-o în lumea exterioară” (Freud, 1980). Ba
mai mult chiar, în acelaşi capitol (i.e. Determinism. Credinţa în hazard şi superstiţie)
sunt subsumate acestui mecanism al proiecţiei fenomene precum concepţia
mitologică despre lume şi cel de deja vu.: „în bună parte, concepţia mitologică
despre lume, care animă până şi religiile cele mai moderne, nu este altceva decât o
psihologie proiectată în lumea exterioară”(Freud, 1980). Freud insistă şi cu această
ocazie asupra caracterului de normalitate al mecanismului proiecţiei, el văzând în
superstiţie, mitologie şi animism exemple de proiecţie. Căci, afirmă Freud
„cunoaşterea obscură a factorilor şi faptelor psihice ale inconştientului (percepţia
endopsihică a acestora) se reflectă în construirea unei realităţi suprasensibile, pe
care ştiinţa trebuie să o transforme în psihologie a inconştientului” (Freud, 1980).
Cele prezentate mai sus ne permit să identificăm relaţia de filiaţie între cele
două accepţiuni de bază propuse de Freud pentru termenul de proiecţie şi să
constatăm că esenţa fenomenului de proiecţie o constituie deplasarea - în sensul că
este conservat conţinutul tendinţelor sau sentimentelor inconştiente deplasând
- 142 -
obiectul acestora în exterior. Însă această deplasare poate îmbrăca două forme
diferite, ceea ce conduce la două moduri de definire diferite.
Pe de o parte, proiecţia poate fi înţeleasă ca un mod de ignorare, de mascare a
realităţii care are drept rezultat cunoaşterea în celălalt a exact ceea ce este ignorat
de subiect. Este un sens similar termenului de proiecţie cinematografică, căci subiectul
trimite în afară imaginea a ceea ce există în el, celălalt fiind un fel de ecran unde se
derulează propria dramă a subiectului - proiecţia este în acest fel apropiată de iluzie.
Pe de altă parte, „proiecţia poate fi privită ca un proces de expulzare cvasireală,
căci subiectul aruncă în afara lui ceea ce refuză în el, pentru a-l regăsi apoi în lumea
exterioară; în acest fel, proiecţia nu se defineşte ca a nu vrea să (re)cunoşti ci ca a nu
vrea să fii - sensul proiecţiei fiind fixat în bipartiţia originară a subiectului şi a lumii
exterioare”(Laplanche, et. al. 1994).
Termenul de proiecţie s-a impus în psihanaliză, fiind preluat şi rafinat de neo-
psihanalişti. Sensurile propuse se situează pe un continuum între aceste două
accepţiuni majore puse în evidenţă de Freud. Preocupată să descrie „plecările” şi
„întoarcerile” fantasmatice ale obiectelor „bune” şi „rele”, Melanie Klein, duce la
extrem accepţiunea utilizată de Freud pentru explicarea mecanismului proiecţiei în
cazul paranoiei. Ea afirmă că ceea ce este proiectat este doar obiectul „rău”- în acest
sens, este nevoie de „încarnarea” pulsiunii sau afectului negativ într-un obiect, ca
premisă necesară pentru expulzarea acestuia în afara subiectului (Laplanche et. al.
1994).
Totuși, în afară de acest sens psihanalitic al termenului se poate remarca un
sens derivat dintr-un alt domeniu - din geometrie - unde proiecţia reprezintă
operaţia geometrică de reprezentare a unui obiect în spaţiu, a unei figuri etc. pe o
dreaptă sau pe un plan. În plus, în neurologie şi psihofiziologie termenul desemnează
astfel o corespondenţă punct cu punct între o figură în spaţiu şi o figură în plan.
Pornind de la această idee de corespondenţă, neurologii şi psihofiziologii au
acreditat ideea că o anumită arie cerebrală constituie proiecţia unui anumit aparat
somatic (efector sau receptor) şi desemnează prin aceasta „o corespondenţă ce se
poate stabili după legi definite fie punct cu punct, fie de la structură la structură, şi
aceasta atât în sens centripet cât şi în sens centrifug” (Laplanche et. al. 1994).
Definirea operaţională a proiecţiei – ca aspect psihologic ce ne permite
”subiectivizarea” situațiilor în care se poate afla un individ -este cea consacrată de L.
Frank în 1939 prin faimoasa lui “ipoteză proiectivă”. El afirma că proiecţia este
tendinţa oamenilor de a fi influenţaţi de trebuinţele, emoţiile şi structura lor
psihologică de ansamblu în interpretarea realităţii, ori de câte ori câmpul perceptiv
prezintă o anumită ambiguitate (Enăchescu, 1973).
O clasificare elaborată (mult mai cuprinzătoare) a formelor de proiecţie o putem
identifica la R.B. Cattell (Anderson, 1965). Totuşi, înainte de a prezenta această
tipologie, va trebui să ţinem cont de câteva distincţii teoretice pe care le face
autorul. Astfel, el consideră că un subiect căruia îi cerem să interpreteze o imagine
- 143 -
(şi în general un stimul nestructurat) se poate îndepărta de medie datorită

următoarelor elemente (Anderson et. al., 1965):
a) diferenţe de inteligenţă sau alte aptitudini, aici fiind cuprinse şi aptitudinile
senzoriale
b) diferenţe ale capacităţii de reproducere a memoriei datorată experienţelor
cognitive trecute şi ale posibilităţilor diferite de retenţie
c) diferenţe în exprimarea emoţională trecută şi în structura dinamică actuală
Ultimele două categorii sunt cele de interes pentru fenomenele proiective.

Cattell consideră că termenul corect pentru a desemna această categorie este cel de
”distorsiune a percepţiei”. Grupul b, cel al situațiilor în care distorsiunea se datorează
unor cauze emoţionale sau unor diferenţe de memorie este specific ”dispercepţiei
cognitive”, iar grupul c este denumit cel al fenomenelor de distorsiune dinamică sau
dinaperceptivă” (Andersonet. al. 1965).
Capitolul de faţă este mai interesat fenomenul de distorsiune dinamică, cel în
care distorsiunile sunt datorate stărilor emoţionale şi tendinţelor. Acest tip de
distorsiuni, considera Cattell, poate proveni din trei tipuri principale de structură
dinamică sau de stare:
- stări emoţionale tranzitorii sau condiţii apetitive
- tendinţe permanente integrate în personalitatea conştientă
- tendinţe permanente pe care subiectul nu poate şi nici nu vrea să le
integreze şi care sunt, deci, la diferite niveluri, inconştiente.
Diviziunea tendinţelor în funcţie de sursa personalităţii este considerată de autor

mai puţin diferenţiatoare în ceea ce priveşte efectele lor decât modul de operare
care le deosebeşte. Acest mod de acţiune va fi considerat în continuare de Cattell
drept un criteriu principal. Astfel, atunci când răspunde la întrebarea „în ce măsura
va afecta o anumită nevoie dinamică (temporară sau permanentă) percepţia atunci
când persoana se află într-o stare de ne-satisafacţie”, autorul prezintă următoarele
tipuri de distorsiuni perceptive:
- distorsiunea naivă a percepţiei (generată de proiecţia naivă): originea
acestei inferenţe naive este o experienţă personală insuficientă, ceea ce ar
însemna că distorsiunea naivă ar diminua odată cu vârsta, cu nivelul de
inteligenţă şi cu experienţa
- dispercepţia prin autism: unde atitudinea generală a subiectului poate
perturba percepţia sa, făcând-o mai apropiată de ceea ce ar putea satisface
dorinţele sale
- dispercepţia din nevoia de coerenţă: cea în care subiectul distorsionează
percepţia sa asupra situaţiei făcând-o mai adaptată, logic şi psihologic, stării
sale emoţionale, nu în sensul în care ea satisface dorinţele subiectului, ci în
sensul în care va face aceste dorinţe conştiente şi acceptabile sentimentului
- 144 -
de sine (self-sentiment) şi nevoii de „logică”; nevoia de coerenţă este

superficială, logică, conştientă şi are menirea de a garanta sentimentul
securităţii personale
- dispercepţia prin mecanisme de apărare ale Eului: este diferită ca natură de
celelalte trei, căci ea apare doar în cazul tendinţelor dinamice în conflict
unele cu altele, care ameninţă securitatea ego-ului şi care sunt inconştiente;
proiecţia defensivă se caracterizează prin aceea că, fără un proces conştient
şi perceptibil imediat, o tendinţă (drive) care ar fi penibilă pentru Eu este
considerată ca venind din lumea exterioară şi în mod obişnuit, de la o altă
persoană.
Ultimul tip de distorsiune perceptivă este, fără îndoială, apropiat de termenul

psihanalitic al proiecţiei, dar, trebuie să ţinem cont şi de remarca esenţială a
autorului că, în afară de proiecţie, în reacţiile subiectului pot apărea şi alte
mecanisme de apărare. Totodată, este evident pentru autor că efectele proiecţiei
autentice pot fi modificate de către proiecţia naivă care variază sensibil în funcţie de
vârstă şi nivel de inteligenţă; proiecţia de coerenţă este, de asemenea, parţial
dependentă de diferite experienţe individuale. (Anderson et. al. 1965).
Pentru Cattell, fiecare afirmaţie făcută de un subiect asupra lumii reale (datorită
percepţiei lui) constituie un şir de argumente înlănţuite pentru fiecare etaj în care
trăsăturile de personalitate sunt incluse ca şi „premise ascunse”. Acest lucru se
produce chiar dacă subiectul este în întregime realist şi logic. Examenul credinţelor şi
axelor raţionamentului laolaltă, vor arunca o lumina asupra personalităţii
fundamentale (premisele ascunse) şi asupra structurilor defensive (Anderson et. al.
1965). În continuare în ultima secţiune a acestui capitol descriem utilizarea acestor
concepte în educaţia pacienţilor.
6. APLICAREA TEORIILOR DESPRE MOTIVAŢIE ÎN SĂNĂTATE
O contribuţie importantă în dezvoltarea conceptului de motivaţie intrinsecă

pentru propria sănătate este adusă de teoria cognitiv socială dezvoltată de Albert
Bandura (Bodenheimer et al., 2002a) care susţine că oamenii nu duc existenţe
complet autonome, deoarece existenţele oamenilor sunt complexe şi
interdependenţe şi alegerile din vieţile lor depind de contextul în care aceştia îşi duc
existenţa. Ca urmare oamenii produc şi în acelaşi timp sunt produşi de mediu
(Bandura, 1989). Însă capacitatea noastră de a ne manifesta voinţa şi exercita
control asupra naturii şi asupra calităţii vieţilor noastre este esenţa umanismului
(Bandura, 1989). O parte centrală a capacităţilor fiinţei umane este controlul asupra
proceselor de gândire, motivaţie şi acţiune (Bandura, 2001). În centrul teoriei sale
Bandura plasează conceptul psihologic de autoeficacitate percepută – încrederea
personală în atingerea propriilor scopuri dorite – care acţionează asupra proceselor
- 145 -
motivaţionale, cognitive, afective şi decizionale. Probabil, Bandura înţelege această

caracteristică psihologică ca determinant al scopului şi magnitudinii liberului arbitru
la om. Astfel, dacă autoeficacitatea percepută este mare, oamenii îşi extind gama de
oportunităţi şi alegeri pe care le iau în consideraţie, şi reuşesc să depăşească
vicisitudinile vieţii prin adaptare emoţională, rezilienţă şi perseverenţă crescută. Prin
contrast cu aceştia, persoanele cu autoeficacitate scăzută au o rezilienţă şi
perseverenţă scăzută în circumstanţele în care apar obstacole în calea atingerii
scopurilor proprii, aceştia fiind mult mai înclinaţi spre anxietate şi depresie (Bandura,
1989, Bandura, 1982).
Acest concept a jucat un rol important în sănătate, stând la baza implementării
tehnologiilor de auto-îngrijire a pacienţilor cu boli cronice. Această nevoie a fost
determinată de faptul că pacienţii cu boli cronice se află foarte puţin timp sub
supravegherea atentă a medicului, iar în majoritatea timpului se auto-îngrijesc.
Astfel, în ultimele cinci decenii a existat o tendinţa crescută pentru introducerea de
tehnologii de auto-îngrijire în bolile cronice, precum utilizarea glucometrelor pentru
auto-ajustarea insulin-terapiei, a peak-flowmetrelor pentru managementul astmului
bronşic, precum şi utilizarea tehnologiilor informaţionale pentru auto-monitorizarea
bolilor cronice (Holman and Lorig, 1997, DiIorio et al., 1996, Bramson, 1996, Ansell
et al., 1995). Aceste tehnologii sunt parte din planurile de auto-îngrijire ale
pacienţilor încorporând componente diagnostice, de monitorizare şi de tratament.
Ele tind să înlocuiască abordările tradiţionale unde controlul îl deţineau medicii iar
pacienţii erau sub apropiata supraveghere a medicilor. Implementarea acestor
tehnologii a fost acompaniată de dezvoltarea unor modele conceptuale de
managament al îngrijirilor pacienţilor cronici care au ca scop să faciliteze
implementarea în practică a acestor tehnologii.
Unul dintre cele mai relevante programe de acest gen este programul generic de
auto-îngrijire a bolilor cronice dezvoltat la Universitatea Stanford. Acesta este o
intervenţie educaţională care are ca scop dezvoltarea aptitudinilor de auto-îngrijire
la pacienţii cronici (Bodenheimer et al., 2002a) şi are la bază promovarea agenţiei
umane prin dezvoltarea autoeficacităţii la pacienţii cu boli cronice, urmând modelul
conceptual promovat de Albert Bandura descris anterior. În primul rând intervenţiile
de autoîngrijire încearcă să schimbe interacţiunea dintre medici şi pacienţi dinspre
negociere spre relaţii colaborative. Ele încearcă să reformeze instituţiile medicale,
schimbând rolul medicilor de familie din portari ai sistemului sanitar (gate-keepers)
în coordonatori ai îngrijirilor medicale ale pacienţilor, pentru a promova încrederea
reciprocă în relaţia medic-pacient şi pentru a scade asimetria de putere în această
relaţie (Wagner, 2004, Bodenheimer et al., 1999). Astfel, aceste intervenţii încearcă
să promoveze un parteneriat între medici şi pacienţi focalizat pe dezvoltarea în
comun (medic şi pacient) a scopurilor terapeutice. Nu în ultimul rând, aceste
tehnologii cresc cantitatea de informaţii cu valoare terapeutică dinspre medici spre
pacienţi, ceea ce aduce beneficii atât medicilor cât şi pacienţilor (Taylor and
- 146 -
Campbell, 2007). Aparent doctorii contribuie la dezvoltarea agenţiei pacienţilor prin

îmbunătăţirea cunoştinţelor funcţionale de sănătate ale pacienţilor precum şi prin
dezvoltarea motivaţiei interne a pacienţilor de a avea comportamente sănătoase. În
schimb, pacienţii fiind mai educaţi, şi cu aptitudini îmbunătăţite de auto-îngrijire,
contribuie la promovarea performanţelor clinice ale medicilor, urmând tratamentele
bazate pe dovezi ştiinţifice, recomandate de aceştia.
La nivel individual aceste tehnologii promovează creşterea nivelului de control al
pacienţilor asupra propriei stări de sănătate, prin creşterea robusteţii alegerile
pacienţilor cronici datorită îmbunătăţirii cunoştinţelor medicale, promovării
încrederii pacienţilor în medici precum şi prin îmbunătăţirea propriilor aptitudini ale
pacienţilor de îngrijire medicală şi a abilităţilor lor psihologice de a face faţă
adversităţilor apărute în contextul bolii (Bodenheimer et al., 2002c, Bodenheimer et
al., 2002b).
Probabil, impactul tehnologiilor de auto-îngrijire este rezultatul modalităţilor de
comunicare ce caracterizează programele de auto-îngrijire menţionate şi relaţia
colaborativă dintre medici şi pacienţi descrise anterior şi prin care aceste tehnologii
ar putea să influenţeze interacţiunea dintre medici şi pacienţi la nivelul practicii
medicale. Analiza articolelor despre programele de auto-îngrijire medicală în bolile
cronice, scrise de Kate Lorig şi bazate pe teoria autoeficacităţii dezvoltată de Albert
Bandura (Holman and Lorig, 1997, Lorig and Holman, 2003, Lorig et al., 2005, Lorig et
al., 2001a, Lorig et al., 2008, Lorig et al., 2001b, Marks et al., 2005) precum şi a
modelului de relaţie colaborativă între medici şi pacienţi (Bodenheimer, 2005,
Bodenheimer, 2007, Bodenheimer et al., 2002a, Bodenheimer et al., 2002b), scot în
evidenţă trei modalităţi de comunicare între medici şi pacienţi : furnizare de
informaţii ; feedback, negociere şi contractare ; şi persuasiune verbală. Acest
program este reprezentat de un grup de intervenţii educaţionale condus de pacienţi.
Scopul acestui program este de a dezvolta autoeficacitatea pacienţilor cu boli
cronice şi în acest fel de a promova schimbări pozitive ale comportamentului în
sănătate,(Marks et al., 2005) precum scăderea în greutate sau creşterea nivelului de
activitate fizică a pacienţilor cu boli cronice. Acest program se desfăşoară în patru
faze (Marks et al., 2005, Lorig et al., 2005, Lorig et al., 2001a, Lorig et al., 2001b,
Lorig et al., 1999).
Prima fază promovează adoptarea unui nou comportament în sănătate şi constă
în furnizarea de informaţii fiziologice şi psihologice relevante pentru activităţile pe
care pacienţii trebuie să le desfăşoare. A doua fază se caracterizează printr-o
comunicare focalizată pe negocierea unui plan de acţiune pe termen scurt în scopul
de a transfera pacienţilor aptitudinile necesare pentru a armoniza nivelul de
performanţă al noului comportament cu capacitatea şi dorinţa de schimbare a
pacienţilor dintr-un anumit stadiu. A treia fază este reprezentată de furnizarea de
- 147 -
feedback pacienţilor în legătură cu nivelul de performanţă atins având ca scop

modelarea comportamentului de auto-îngrijire. Această fază are ca obiectiv
menţinerea schimbărilor dorite de pacient, prin creearea unui mediu suportiv în care
pacienţii cronici cu mai multă experienţă utilizează persuasiunea verbală în scopul
determinării pacienţilor mai puţin motivaţi să menţină noul comportament. A patra
fază este caracterizată prin furnizare de informaţii despre cum pacienţii pot preveni
renunţarea la comportamentul nou prin managementul emoţiilor negative
(anxietate, sentiment de vinovăţie) asociate cu recăderea spre comportamentele
anterioare schimbării.
CONCLUZII
Factorii care determină comportamentele indivizilor umani sunt foarte diverși,

ei putând fi incluși în trei categorii majore – factori biologici, factori psihologici și
factori socio-culturali. Dintre aceștia, factorii psihologici joacă un rol de mediator
între cei biologici și cei sociali. Din punctul nostru de vedere, una dintre forțele cele
mai puternice ce declanșează variatele comportamente ale indivizilor este motivația.
Ca urmare a interacțiunii cu mediul (natural sau social) indivizii, în efortul lor de
adaptare continuă la situațiile cu care se confruntă, își îmbogățesc și își rafinează
reacțiile, ajungând să dobândească un grad tot mai mare de autonomie. Deși
resortul trebuințelor umane este reprezentat într-o primă instanță de cerințele de
ordin biologic (necesare supraviețuirii), pe măsura maturizării și îmbogățirii
experienței de viață trebuințele de natură psihologică încep să aibă o valoare cel
puțin similară. De la motivele biologice la cele psihologice, de la motivația extrinsecă
la motivația intrinsecă, registrul comportamental al indivizilor se diversifică,
asigurând într-o bună măsură eficiența acțională a acestora.
De asemenea, am subliniat în acest capitol că situația în care se găseşte o
persoană are forța ei cauzală specifică. Dar între specificul obiectiv al situației și
modul în care acea situație este receptată și interpretată de către individ nu există
întotdeauna o congruență perfectă. Astfel, datele obiective ale situației în sine sunt
mai puțin importante decât modul în care persoana percepe situația. Prin proiecție
indivizii ajung să acorde o interpretare subiectivă situației, la care, în funcție de
specificul lor motivațional, reacționează. Din această cauză uneori comportamentele
indivizilor pot fi imprevizibile dar nu si inexplicabile. O cunoaștere cât mai profundă a
specificului motivațional și proiectiv al unei persoane ar putea, de aceea, să ofere
mai multe informaţii care să ne permită o mai bună înțelegere a modului specific al
acesteia de a fi și de a se comporta. În final, am descris succint cum este aplicată
teoria cunoaşterii sociale în programele moderne de educaţie a pacientului.
- 148 -
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti, 1981

Anderson, H. & Anderson, L., Manuel des techniques projectives en psychologie
clinique,, (trad.), Editions Universitaires., Paris, 1965
ANSELL, J. E., PATEL, N., OSTROVSKY, D., NOZZOLILLO, E., PETERSON, A. M. & FISH, L.
1995. Long-term patient self-management of oral anticoagulation.Arch Intern
Med, 155, 2185-9.
Anzieu, D. & Chabert, C., Les méthodes projectives, Presses Universitaires de France,
Paris, 1992
ARMITAGE, C. J. 2014. Evidence that self-incentives increase fruit consumption: a
randomized exploratory trial among high-risk romanian adolescents. Prev Sci,
15, 186-93.
BANDURA, A. & MCCLELLAND, D. C. 1977.Social learning theory.
BANDURA, A. 1982.Self-efficacy mechanism in human agency. American
Psychologist, 37, 122-147.
BANDURA, A. 1989.Human agency in social cognitive theory. Am Psychol, 44, 1175-84.
BANDURA, A. 2001. Social cognitive theory: an agentic perspective. Annu Rev
Psychol, 52, 1-26.
BODENHEIMER, T. 2005. Helping patients improve their health-related behaviors:
what system changes do we need? Dis Manag, 8, 319-30.
BODENHEIMER, T. 2007. A 63-Year-Old Man With Multiple Cardiovascular Risk
Factors and Poor Adherence to Treatment Plans. Jama, 298, 2048-2055.
BODENHEIMER, T., LO, B. & CASALINO, L. 1999. Primary Care Physicians Should Be
Coordinators, Not Gatekeepers. JAMA, 281, 2045-2049.
BODENHEIMER, T., LORIG, K., HOLMAN, H. & GRUMBACH, K. 2002a.Patient self-
management of chronic disease in primary care. Jama, 288, 2469-75.
BODENHEIMER, T., WAGNER, E. H. & GRUMBACH, K. 2002b.Improving primary care
for patients with chronic illness.Jama, 288, 1775-9.
BODENHEIMER, T., WAGNER, E. H. & GRUMBACH, K. 2002c.Improving primary care
for patients with chronic illness: the chronic care model, Part 2. Jama, 288,
1909-14.
Bourbeau, J., Lavoie, K. L., & Sedeno, M. (2015).Comprehensive Self-Management
Strategies. Semin Respir Crit Care Med., 36(4), 630-638. doi: 610.1055/s-0035-
1556059. Epub 1552015 Aug 1556053.
BRAMSON, R. 1996. Self-management of asthma. J Fam Pract, 43, 21-2.
CAMILLERI, G. M., MEJEAN, C., BELLISLE, F., ANDREEVA, V. A., SAUTRON, V.,
HERCBERG, S. & PENEAU, S. 2015. Cross-cultural validity of the Intuitive Eating
Scale-2.Psychometric evaluation in a sample of the general French population.
Appetite, 84, 34-42.
- 149 -
CAMILLERI, G. M., MEJEAN, C., BELLISLE, F., ANDREEVA, V. A., SAUTRON, V.,
HERCBERG, S. & PENEAU, S. 2015. Cross-cultural validity of the Intuitive Eating
Scale-2.Psychometric evaluation in a sample of the general French population.
Appetite, 84, 34-42.
Campbell, M. M., Motivational Systems Theory and the Academic Performance of
College Students, Journal of College Teaching and Learning, Vol 4, No. 7,11-24,
2007
Chandler C.L. și Connell, J.P., Children’s intrinsic, extrinsic and internalized
motivation> A developmental study of children’s reasons for liked and disliked
behaviors, British Journal of Developmental Psychology, 5, 357-365,1987
CHEN, Z., KOH, P. W., RITTER, P. L., LORIG, K., BANTUM, E. O. & SARIA, S. 2015.
Dissecting an online intervention for cancer survivors: four exploratory analyses
of internet engagement and its effects on health status and health behaviors.
Health Educ Behav, 42, 32-45.
Cortright, R. N., Lujan, H. L., Cox, J. H., Cortright, M. A., Langworthy, B. M., Petta, L.
M., . . . DiCarlo, S. E. (2015). Intellectual development is positively related to
intrinsic motivation and course grades for female but not male students. Adv
Physiol Educ., 39(3), 181-186. doi: 110.1152/advan.00117.02014.
Cosmovici, A. (coord.) &colab., Metode pentru cunoaşterea personalităţii – cu privire
specială la elevi, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
Cosmovici, A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996
Deci, E.L., și Ryan, R.M., Intrinsic motivation and self-determination in human
behavior, NY: Plenum, 1985
DEJESUS, R. S., HOWELL, L., WILLIAMS, M., HATHAWAY, J. & VICKERS, K. S. 2014.
Collaborative care management effectively promotes self-management: patient
evaluation of care management for depression in primary care. Postgrad Med,
126, 141-6.
DePasque, S., & Tricomi, E. (2015).Effects of intrinsic motivation on feedback
processing during learning. Neuroimage., 119:175-186.(doi), 10.1016/j.
neuroimage. 2015.1006.1046.
DIIORIO, C., HENNESSY, M. & MANTEUFFEL, B. 1996. Epilepsy self-management: a
test of a theoretical model. Nurs Res, 45, 211-7.
Enăchescu, C., Elemente de psihologie proiectivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973
Eysenck, M., Psychology - an integrated approach, Addison Wesley Longman
Limited, New York, 1998
FARR, S. A., ERICKSON, M. A., NIEHOFF, M. L., BANKS, W. A. & MORLEY, J. E. 2014.
Central and peripheral administration of antisense oligonucleotide targeting
amyloid-beta protein precursor improves learning and memory and reduces
neuroinflammatory cytokines in Tg2576 (AbetaPPswe) mice. J Alzheimers Dis,
40, 1005-16.
- 150 -
FARR, S. A., ERICKSON, M. A., NIEHOFF, M. L., BANKS, W. A. & MORLEY, J. E. 2014.
Central and peripheral administration of antisense oligonucleotide targeting
amyloid-beta protein precursor improves learning and memory and reduces
neuroinflammatory cytokines in Tg2576 (AbetaPPswe) mice. J Alzheimers Dis,
40, 1005-16.
Fervaha, G., Siddiqui, I., Foussias, G., Agid, O., & Remington, G. (2015).Motivation
and Social Cognition in Patients with Schizophrenia. J Int Neuropsychol Soc, 2, 1-8.
Freud, S., Introducere în psihanaliză.Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii
cotidiene, (trad.), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Ed. Fundației “România de mâine”, București, 2000
GREINER, K. A., DALEY, C. M., EPP, A., JAMES, A., YEH, H. W., GEANA, M., BORN, W.,
ENGELMAN, K. K., SHELLHORN, J., HESTER, C. M., LEMASTER, J., BUCKLES, D. C.
& ELLERBECK, E. F. 2014. Implementation intentions and colorectal screening: a
randomized trial in safety-net clinics. Am J Prev Med, 47, 703-14.
GREINER, K. A., DALEY, C. M., EPP, A., JAMES, A., YEH, H. W., GEANA, M., BORN, W.,
ENGELMAN, K. K., SHELLHORN, J., HESTER, C. M., LEMASTER, J., BUCKLES, D. C.
& ELLERBECK, E. F. 2014. Implementation intentions and colorectal screening: a
randomized trial in safety-net clinics. Am J Prev Med, 47, 703-14.
Groth-Marnat, G., Handbook of Psychological Assessment, John Wiley & Sons Inc., 1997
Guo, J., Parker, P. D., Marsh, H. W., & Morin, A. J. (2015). Achievement, motivation,
and educational choices: A longitudinal study of expectancy and value using a
multiplicative perspective. Dev Psychol., 51(8), 1163-1176. doi:
1110.1037/a0039440. Epub 0032015 Jun 0039448.
Henshaw, H., McCormack, A., & Ferguson, M. A. (2015). Intrinsic and extrinsic
motivation is associated with computer-based auditory training uptake,
engagement, and adherence for people with hearing loss. Front Psychol.,
6:1067.(doi), 10.3389/fpsyg.2015.01067. eCollection 02015.
Hjelle, L., Ziegler, J.D., Personality theories. Basic asumptions, research and
applications, second edition, McGraw-Hill Book Company, 1981
HOLMAN, H. R. & LORIG, K. R. 1997.Overcoming barriers to successful aging.Self-
management of osteoarthritis. West J Med, 167, 265-8.
Kasser, T. (2015).Materialistic Values and Goals. Annu Rev Psychol, 13, 13.
KONTTINEN, H., PELTONEN, M., SJOSTROM, L., CARLSSON, L. & KARLSSON, J. 2015.
Psychological aspects of eating behavior as predictors of 10-y weight changes
after surgical and conventional treatment of severe obesity: results from the
Swedish Obese Subjects intervention study. Am J Clin Nutr, 101, 16-24.
Koops, K., Furuichi, T., & Hashimoto, C. (2015). Chimpanzees and bonobos differ in
intrinsic motivation for tool use. Sci Rep., 5:11356.(doi), 10.1038/srep11356.
Kosslyn, S.M., Rosenberg, R.S., Psychology - The Brain, the Person, the World, Allyn
and Bacon, 2003
- 151 -
LADOVA, K., MATOULKOVA, P., ZADAK, Z., MACEK, K., VYROUBAL, P., VLCEK, J. &
MORISKY, D. E. 2014. Self-reported adherence by MARS-CZ reflects LDL
cholesterol goal achievement among statin users: validation study in the Czech
Republic. J Eval Clin Pract, 20, 671-7.
Laplanche, J.& Pontalis, J.-B., Vocabularul psihanalizei, (trad.), Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994
LORIG, K. R. & HOLMAN, H. 2003. Self-management education: history, definition,
outcomes, and mechanisms. Ann Behav Med, 26, 1-7.
LORIG, K. R., HURWICZ, M. L., SOBEL, D., HOBBS, M. & RITTER, P. L. 2005. A national
dissemination of an evidence-based self-management program: a process
evaluation study. Patient Educ Couns, 59, 69-79.
LORIG, K. R., RITTER, P. L., DOST, A., PLANT, K., LAURENT, D. D. & MCNEIL, I. 2008.
The Expert Patients Programme online, a 1-year study of an Internet-based self-
management programme for people with long-term conditions. Chronic Illn, 4,
247-56.
LORIG, K. R., RITTER, P., STEWART, A. L., SOBEL, D. S., BROWN, B. W., JR., BANDURA,
A., GONZALEZ, V. M., LAURENT, D. D. & HOLMAN, H. R. 2001a. Chronic disease
self-management program: 2-year health status and health care utilization
outcomes. Med Care, 39, 1217-23.
LORIG, K. R., SOBEL, D. S., RITTER, P. L., LAURENT, D. & HOBBS, M. 2001b.Effect of a
self-management program on patients with chronic disease. Eff Clin Pract, 4,
256-62.
LORIG, K. R., SOBEL, D. S., STEWART, A. L., BROWN, B. W., JR., BANDURA, A., RITTER,
P., GONZALEZ, V. M., LAURENT, D. D. & HOLMAN, H. R. 1999. Evidence
suggesting that a chronic disease self-management program can improve health
status while reducing hospitalization: a randomized trial. Med Care, 37, 5-14.
LORIG, K., LAURENT, D. D., PLANT, K., KRISHNAN, E. & RITTER, P. L. 2014.The
components of action planning and their associations with behavior and health
outcomes.Chronic Illn, 10, 50-9.
LORIG, K., RITTER, P. L., PLANT, K., LAURENT, D. D., KELLY, P. & ROWE, S. 2013.The
South Australia health chronic disease self-management Internet trial. Health
Educ Behav, 40, 67-77.
MARKS, R., ALLEGRANTE, J. P. & LORIG, K. 2005. A review and synthesis of research
evidence for self-efficacy-enhancing interventions for reducing chronic
disability: implications for health education practice (part I). Health Promot
Pract, 6, 37-43.
MASSEY, E. K., TIELEN, M., LAGING, M., TIMMAN, R., BECK, D. K., KHEMAI, R., VAN
GELDER, T. & WEIMAR, W. 2015. Discrepancies between beliefs and behavior: a
prospective study into immunosuppressive medication adherence after kidney
transplantation. Transplantation, 99, 375-80.
MCCLELLAND, D. C., ATKINSON, J. W., CLARK, R. A. & LOWELL, E. L. 1976. The
achievement motive.
- 152 -
MICHELINI, I., FALCHI, A. G., MUGGIA, C., GRECCHI, I., MONTAGNA, E., DE SILVESTRI,
A. & TINELLI, C. 2014. Early dropout predictive factors in obesity treatment. Nutr
Res Pract, 8, 94-102.
Moe, A. (2015). Does displayed enthusiasm favour recall, intrinsic motivation and
time estimation? Cogn Emot, 24, 1-9.
Nuttin, J., La structure de la personalite, Ed. PUF, Paris, 1985
Piéron, H., Vocabularul psihologiei, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2001
Plamondon, A., & Martinussen, R. (2015). Inattention Symptoms Are Associated
With Academic Achievement Mostly Through Variance Shared With Intrinsic
Motivation and Behavioral Engagement. J Atten Disord, 5, 1087054715587098.
PORTER, M. E. & TEISBERG, E. O. 2004.Redefining competition in health care. Harv
Bus Rev, 82, 64-76, 136.
PORTER, M. E. & TEISBERG, E. O. 2007. How physicians can change the future of
health care. Jama, 297, 1103-11.
Potkay, C.R., Bem, P.A., Personality: Theory, Research and Applications, Brooks/Cole
Publishing Company, California, 1986
Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000).Self-determination theory and the facilitation of
intrinsic motivation, social development, and well-being. American Psychologist,
55(1), 68-78. doi: 10.1037/0003-066x.55.1.68
Ryan, R.M. și Deci, E.L, Intrinsic and Extrinsic Motivations: classic definitions and new
directions, Contemporary Educational Psychology, 25, 54-67, 2000
Sepulveda-Vildosola, A. C., Carrada-Legaria, S., & Reyes-Lagunes, I. (2015).
[Motivation and learning strategies in pediatric residents]. Gac Med Mex.,
151(4), 477-484.
Sternberg, R.J., Procedures for Identifying Intellectual Potential in the Gifted: A
Perspective or Alternative “Metaphors of Mind”, în International Handbook of
Research and Development of Giftedness and Talent, Oxford, Pergamon Press, 1993
TAYLOR, J. R. & CAMPBELL, K. M. 2007.Home monitoring of glucose and blood
pressure. Am Fam Physician, 76, 255-60.
VISANI, G., VENTURI, P., ISIDORI, A. & TRONCONI, S. 2010. Self-awareness training
associated with personality traits and sex: a pilot study. Psychol Rep, 107, 318-20.
WAGNER, E. H. 2004. Effective teamwork and quality of care.Med Care, 42, 1037-9.
YANK, V., LAURENT, D., PLANT, K. & LORIG, K. 2013. Web-based self-management
support training for health professionals: a pilot study. Patient Educ Couns, 90,
29-37.
Zlate, M., Introducere în psihologie, Ed. Polirom, Iași, 2000
- 153 -
Andrei C. Holman, loredana Ruxandra Gherasim
CONSTRUCŢIA INSTRUMENTELOR DE EVALUARE

PSIHOMETRICĂ
Andrei C. HOLMAN, Loredana Ruxandra GHERASIM
1. INTRODUCERE
Psihologii au dezvoltat teste şi scale ca mijloace pentru a evalua sau măsura

caracteristicile psihologice ale oamenilor. Importanţa măsurării în psihologie nu
poate fi subestimată, deoarece până şi cercetările foarte bine realizate pot fi inutile
dacă nu sunt folosite instrumentele de măsurare potrivite. În acest capitol vom
discuta despre strategiile şi instrumentele de măsurare folosite în domeniul
psihologiei, prezentând mai întâi elementele de bază ale măsurării, insistând apoi pe
principala abordare în construcţia şi verificarea instrumentelor din această arie – cea
psihometrică. În final, vom prezenta sintetic principalele calităţi psihometrice pe
care ar trebui să le aibă instrumentele de evaluare psihologică.
2. MĂSURAREA ÎN PSIHOLOGIE
În general, măsurarea poate fi definită ca un proces prin care cercetătorii

descriu, explică şi prezic fenomene şi constructe preluate din viaţa de zi cu zi
(Pedhazur & Schmelkin, 1991). De exemplu, putem măsura succesul financiar,
inteligenţa sau capacitatea de adaptare a indivizilor. Conceptul de măsurare este
important pentru cercetarea psihologică din două motive (Marczyk et al., 2005). În
primul rând, ea permite cercetătorilor să cuantifice conceptele abstracte şi
variabilele. Cercetarea psihologică de obicei explorează relaţii dintre variabile,
acestea trebuind să fie operaţionalizate şi cuantificate înainte de a fi studiate
(Kerlinger, 1992). Definirea operaţională presupune transformarea unei variabile
dintr-un concept teoretic sau abstract într-unul concret prin definirea variabilei în
termenii specifici procedurii folosite de cercetător pentru măsurare (Marczyk et al.,
2005). Toţi termenii ştiinţifici, indiferent dacă se referă sau nu la ceva direct
măsurabil trebuie să primească definiţii operaţionale (Christensen, 2004). Scopul
definirii operaţionale este de a specifica cu suficientă precizie conceptele, astfel încât
- 154 -
Construcţia instrumentelor de evaluare psihometrică
şi alţi cercetători din domeniu să poate înţelege şi utiliza aceleaşi concepte în

propriile cercetări. Astfel, se doreşte eliminarea subiectivităţii şi înţelegerii
individuale a conceptelor şi folosirea procedurilor şi măsurărilor publice şi obiective.
Folosirea definiţiilor operaţionale permite oamenilor de ştiinţă să gândească clar
problema de cercetare, să înţeleagă şi să realizeze replici ale studiilor realizate de alţi
cercetători. Măsurările sunt uşor de făcut atunci când fenomenele pot fi observate
direct (de exemplu, oferirea ajutorului unei alte persoane) sau când sunt utilizate
măsurători fizice. Procesul de măsurare este mai dificil de realizat în cazul altor
concepte psihologice, cum ar fi stima de sine sau aptitudinile.
În al doilea rând, tipul de analiză statistică a datelor depinde de tipul de scală de
măsurare folosit pentru cuantificarea variabilelor (Anderson, 1961). Măsurarea unui
concept reprezintă atribuirea unor valori numerice obiectelor, evenimentelor sau
caracteristicilor oamenilor ţinând cont de anumite reguli convenţionale. Când
realizăm o cercetare evaluăm numărul de mărimi, cantităţi şi calităţi ale evenimentelor
observate. Suntem familiarizaţi cu dimensiunile fizice convenţionale, cum ar fi
lungimea sau greutatea, folosind unităţi standardizate convenţionale pentru definire,
cum ar fi minutele sau metrii. În domeniul psihologiei utilizăm teste standardizate de
inteligenţă şi chestionare sau scale pentru măsurarea personalităţii, adesea standardele
fiind determinate de contextul particular al studiului. De exemplu, putem descrie un
comportament într-o situaţie determinată (cât de mult vorbesc oamenii într-o
situaţie stresantă). Deoarece folosim metode statistice pentru evaluarea rezultatelor
obţinute, avem nevoie de valori numerice sau scoruri pentru a reprezenta diferite
niveluri ale comportamentului observat.
Măsurarea în psihologie se poate realiza cu diferite instrumente de evaluare
precum chestionarele, scalele şi testele (Dunn, 2009). Acestea conţin o serie de
afirmaţii sau itemi (de exemplu, "Adesea mă grăbesc atunci când fac diverse
lucruri”), la care cel evaluat răspunde folosind o scală de evaluare (de obicei, de la
total acord la total dezacord). Instrumentele de măsurare (precum scalele de
măsurare a atitudinii, inventarele de personalitate, testele de abilitate şi măsurările
raţionamentului) sunt concepute ca măsuri permanente ale conceptelor psihologice.
Dezvoltarea acestor instrumente de evaluare necesită un grad semnificativ de
expertiză din partea autorilor. Psihologii care realizează aceste instrumente trebuie
să acorde o atenţie riguroasă metodei de eşantionare, trebuie să precizeze populaţia
corespunzătoare pentru folosirea testului şi să ofere norme de aplicare pentru
diferite sub-secţiuni din populaţia generală, stabilite în urma unui proces cunoscut
sub numele de standardizare. În plus, instrumentele de evaluare (teste şi scale)
trebuie să îndeplinească condiţiile de fidelitate şi validitate.
- 155 -
3. ABORDAREA PSIHOMETRICĂ
Utilizarea instrumentelor de evaluare elaborate după normele curente ale

ştiinţei psihodiagnosticului nu este, însă, nici pe departe un fenomen generalizat în
domeniul psihologiei (Bohrnstedt, 1983; Kerlinger, 1992). O parte din această
reticenţă vine din complexitatea informaţiilor de natură psihometrică pe care
psihologul ar trebui să le poată utiliza în selecţia şi construcţia instrumentelor
standardizate, ceea ce poate creea impresia unei matematizări excesive a psihologiei.
O altă sursă importantă de reticenţă este ideea că majoritatea problemelor
psihologice nu sunt măsurabile, ci reprezintă manifestări irepetabile, specifice acelui
individ. În realitate, psihologia ştiinţifică admite posibilitatea măsurării oricărui
domeniu al psihismului uman, iar evaluarea psihologică poate avea în vedere nu
doar aspectele stabile ale personalităţii – trăsăturile de personalitate – ci şi stările
tranzitorii – care pot fi eliminate din profilul psihologic al individului (de exemplu,
stările depresive) sau cele variabile ca nivel (de exemplu, stima de sine). La modul
general, psihologia poate utiliza evaluările prin intermediul instrumentelor
standardizate pentru a obţine informaţii cu un nivel cel puţin satisfăcător de
validitate cu privire la caracteristicile personale de interes, comportamentele
desfăşurate în mod uzual de individ, gândurile şi emoţiile sale.
Principiul construcţiei instrumentelor după regulile psihometrice este acela că în
urma folosirii acestor instrumente, evaluatorii ar acorda acelaşi scoruri oricărei
persoanei evaluate, în baza regulilor prestabilite (Dunn, 2009). În termeni mai
tehnici, acest lucru însemnă ca acordul dintre evaluatori să fie maxim, în timp ce
varianţa datorată evaluatorilor să fie minimă. Cu alte cuvinte, diferenţele rezultate în
urma evaluării (de profil psihologic) între două persoane să provină într-o măsură
minimă din faptul că una a fost evaluată de un anumit psiholog, iar cealaltă de altul.
Ideal ar fi ca aceste diferenţe de profil să fie determinate în exclusivitate din
diferenţele de personalitate dintre cele două persoane.
Prototipul instrumentelor din „arsenalul” evaluării psihometrice este testul, care
poate fi definit ca o procedură sistematică în care individului i se prezintă un set de
stimuli la care acesta răspunde, aceste răspunsuri permiţând evaluatorului să îi
acorde anumite valori numerice (Aiken, 2000). În baza acestora poate fi construită
interpretarea cantitativă a răspunsurilor, adică pot fi făcute inferenţe despre gradul
în care individul posedă respectiva caracteristică. Conceptul de „test psihologic” se
referă la un set de instrumente de evaluare psihologică care permit evaluarea
oricărui individ prin raportare la întreaga populaţie, în funcţie de caracteristicile sale
relevante pentru trăsătura evaluată (de exemplu, vârsta pentru evaluarea
inteligenţei; Aiken, 2000). Acest avantaj al universalităţii, oferit de existenţa unui
etalon pe întreaga populaţie, presupune însă investiţii considerabile (în special de
timp şi de ordin logistic) în etapa de construcţie a instrumentului. De asemenea,
- 156 -
majoritatea testelor acoperă concepte psihologice destul de generale (de exemplu,

personalitatea sau inteligenţa), încadrând individul evaluat pe un set de factori ce
compun respectivul concept, reflectând dimensiuni mai specifice (Dawis, 1998).
Cu toate că utilizarea testelor are avantaje clare – în termeni de evaluare în
raport cu întreaga populaţie şi de bogăţie a rezultatelor, de comprehensivitate a
evaluării, în psihologia contemporană (atât în spaţiul cercetării, cât şi în cel aplicat în
diverse arii, inclusiv cea clinică) – sunt din ce în ce mai des utilizate aşa-numitele
„scale scurte” (RAI - Rapid Assessment Instruments). Termenul de „scală” sugerează
diferenţa faţă de test, în cele două privinţe menţionate mai sus (Dawis, 1998). În
primul rând, ele vizează concepte mult mai specifice, bazate pe o decupare precisă a
spaţiului psihologic asociat lor (de exemplu, „auto-monitorizarea”, sau „starea de
bine”). În al doilea rând, majoritatea acestor instrumente nu au un etalon construit
pe întreaga populaţie, ci doar cel mult unul valabil pentru o populaţie foarte
specifică (de exemplu, un etalon pe copiii cu părinţi divorţaţi în cazul scalei Lipsa de
speranţă la copii). În rest, construcţia lor respectă aceleaşi exigenţe psihometrice ca
şi cele implicate în construcţia testelor, de la alegerea itemilor şi a scalelor de
răspuns potrivite la rafinarea progresivă a bateriei de itemi până la momentul în care
aceasta respectă standardele cu privire la fidelitate şi validitate (Dawis, 1998;
Kerlinger, 1992). Aceste instrumente au avantajul că oferă posibilitatea evaluării în
profunzime a unui număr mare de dimensiuni psihologice pe care psihologicul le
consideră a fi relevante pentru un individ, administrând un număr redus de itemi.
4. TIPURI DE ITEMI
Obţinerea de informaţii utile prin intermediul instrumentelor de evaluare

psihologică depinde în mare măsură de tipul de itemi pe care acestea le conţine.
Ideal, fiecare item din setul inclus în respectivul instrument ar trebui să reflecte o
anumită faţetă a dimensiunii psihologice investigate, sau un anumit grad în care
aceasta este prezentă. Această problemă, a suprapunerii itemului cu conţinutul
psihologic pe care trebuie să îl evalueze, reprezintă un aspect de importanţă
fundamentală pentru măsurarea realizată cu ajutorul metodelor psihometrice.
Calităţile de bază ale instrumentelor şi tehnicile prin care acestea sunt evaluate se
referă tocmai la corespondenţa setului de itemi cu constructul pe care acestea ar
trebui să îl măsoare.
Psihologii se bazează în evaluare cu precădere pe măsurările verbale, prin
intermediul itemilor formulaţi sub forma unei întrebări sau afirmaţii faţă de care
celui evaluat i se cere o reacţie (Christensen, 2004). Ele au avantajul de a fi uşor de
construit şi de administrat, fiind de asemenea uşor pentru participanţi să le înţeleagă
şi să răspundă la ele. În al doilea rând, ele sunt precise, ajutând psihologii să
acceseze caracteristicile reale profunde ale oamenilor.
- 157 -
Dunn (2009) face o serie de sugestii cu privire la construirea măsurărilor

verbale. În primul rând, atunci când cerem un răspuns numeric, trebuie să fim
specifici şi concreţi. Astfel, adesea participanţii sunt rugaţi să estimeze cât de des fac
un anumit lucru sau se gândesc la ceva. De exemplu, „Cât de des spuneţi minciuni cu
scopul de a nu răni sentimentele cuiva?” Astfel de întrebări pot presupune un
răspuns deschis, însă, pentru a primi un răspuns mai precis, cercetătorul ar trebui să
prezinte o serie de răspunsuri limitate, cum ar fi: niciodată, o dată pe săptămână, de
câteva ori pe săptămână, o dată pe zi, mai mult decât o dată pe zi. Prezentând
participanţilor răspunsuri specifice, ne asigurăm că toate răspunsurile sunt bazate pe
aceeaşi scală de măsură. Acest lucru face ca datele culese să poată face obiectul unei
analize cantitative. Deci, itemii „închişi” au marele avantaj că pot constitui parte
dintr-o scală care produce o măsură cuantificată a unui concept psihologic (Marczyk
et al., 2005). Cu toate acestea, aceşti itemi implică şi anumite dezavantaje:
respondenţii pot fi frustraţi de constrângerea impusă de posibilele variante de
răspuns, sau ei pot interpreta greşit sensul unui item ori să nu îl înţeleagă; de
asemenea, ei pot fi tentaţi să ofere răspunsuri deformate, în scopul proiecţiei unei
imagini mai pozitive despre ei înşişi.
Pentru a evita efectele dezirabilităţii sociale şi pentru a facilita răspunsurile
sincere, autentice, psihologii pot folosi un anumit grad de deghizare al itemilor
pentru a menţine respondentul departe de cunoaşterea adevăratei naturi a
instrumentului de măsurare, cel puţin în perioada în care acesta răspunde (Dunn,
2009). Camuflarea obiectivului adevărat al cercetării poate ajuta la obţinerea de
informaţii valide în cazul în care problemele sunt extrem de sensibile, jenante sau
percepute ca o ameninţare la adresa respondentului, în momentul în care sunt
divulgate. De exemplu, Bishop şi Slevin (2004) au folosit un instrument care
presupunea alegeri greşite pentru a evalua atitudinile profesorilor faţă de epilepsie.
Scala lor conţinea itemi cu patru variante de răspuns care erau toate greşite, dar
care înclinau fie spre o poziţie mai favorabilă decât cea reală sau spre una mai puţin
favorabilă. Rezultatele au indicat faptul că 30% dintre cadrele didactice au o
atitudine nefavorabilă faţă de epilepsie, chiar dacă e probabil ca foarte puţini dintre
ei să îşi fi declarat deschis o astfel de atitudine negativă.
În continuare vom trece în revistă câteva tipuri de itemi care sunt utilizaţi în
instrumentele de evaluare psihometrică a dimensiunilor psihologice relevante.
Variantele de itemi grupate aici pot fi utilizate doar pentru evaluarea dimensiunilor
psihologice non-aptitudinale (trăsături de personalitate mai mult sau mai puţin
generale, stiluri de raportare la diverse situaţii, stări tranzitorii de ordin cognitiv,
emoţional, şi atitudini). În cazul acestor scale scorul poate fi acordat în funcţie de
gradul de prezenţă al trăsăturii evaluate aşa cum este reflectată de răspunsul
persoanei respective. De exemplu, într-un instrument care evaluează optimismul,
acordul total (alegerea opţiunii maxime pe o scală de răspuns de la 1 la 6) cu un item
de genul „Cred că viitorul îmi rezervă numai întâmplări fericite” duce la acordarea
- 158 -
scorului 6 acelui individ; în acest caz, scorul reflectă cu precădere nivelul ridicat al
optimismului la subiectul evaluat.
Scopul itemilor din categoria cea mai frecvent utilizată în evaluarea psihologică
este de a oferi o “evaluare sintetică” a individului, prin intermediul răspunsurilor sale
la întregul set de itemi. Indicatorul de bază al acestor scale este scorul total la
respectivul instrument, considerat a fi direct proporţional cu gradul de prezenţă al
dimensiunii psihologice vizate. Prototipul acestei categorii îl reprezintă itemii de tip
Likert; pe lângă ei, în acelaşi tipar intră şi itemii dihotomici („adevărat / fals”, „acord
/ dezacord”, etc.), ca şi itemii construiţi prin tehnica diferenţialului semantic.
Itemii de tip Likert permit exprimarea intensităţii trăsăturii vizate, prin
intermediul unei scale de răspuns cu un anumit număr de trepte (Kerlinger, 1992;
Fischer & Corcoran, 2007). Ei reprezintă cea mai frecventă variantă utilizată în
instrumentele ce vizează dimensiuni psihologice non-aptitudinale. Un motiv este
avantajul uşurinţei de înţelegere de către majoritatea subiecţilor şi al comodităţii în
construcţie; este suficientă formularea aspectului psihologic urmărit sub forma unei
afirmaţii sau întrebări, şi ataşarea unei scale de răspuns adecvate, cum ar fi cele
variind între “deloc” şi “extrem de”, “niciodată” – “întotdeauna”, “nu mă
caracterizează deloc” – “mă caracterizează perfect”, etc. De asemenea, itemii de tip
Likert au un avantaj de ordin statistic faţă de itemii dihotomici, din moment ce
numărul de trepte de răspuns este direct proporţional cu varianţa scorurilor. Acest
aspect este important mai ales pentru cercetarea psihologică, pentru cercetătorii
interesaţi de relevarea diferenţelor semnificative între grupuri de subiecţi sau între
răspunsurile aceluiaşi grup în mai multe situaţii; varianţele mari ale scorurilor
facilitează descoperirea acestor diferenţe.
Cu toate acestea, opţiunea pentru un anumit număr de trepte de răspuns nu se
poate face decât pe baza analizei psihologice a posibilităţilor reale de răspuns la
respectivul item (Dawis, 1998). Mai precis, acest număr trebuie să corespundă
psihologic trăsăturii vizate, altfel apare riscul de diminuare a validităţii răspunsurilor
dacă respondentul nu poate face diferenţa dintre “trepte”. Itemii care cer distincţii
prea fine vor genera răspunsuri aleatoare din partea subiecţilor. De exemplu, un
item ce ar cere un răspuns pe o scală în zece trepte (de la „dezacord total” la “acord
total”) la un item la care majoritatea oamenilor nu au o poziţie extremizată („Sunt
mai bun decât cei mai mulţi oameni pe care îi cunosc”) ar conduce la obţinerea de
multe scoruri între 5 şi 9 (reflectând un „acord parţial” cu această afirmaţie). Însă
este foarte probabil ca alegerea unui anumit scor între aceste două valori să nu fi
fost determinată de conştiinţa clară a potrivirii între semnificaţia sa şi propria poziţie
faţă de item. Cu alte cuvinte, este probabil să fi existat un grad de nesiguranţă în
alegerea răspunsului, care să fi dus la alegeri mai mult sau mai puţin întâmplătoare,
care generează, la rândul lor, erori de măsurare ale instrumentului. Pe de altă parte,
nici opţiunea opusă (cu două variante de răspuns – „acord – dezacord”) nu este
potrivită decât atunci când psihologul consideră că aceste două variante sunt
- 159 -
singurele răspunsuri pe care oamenii le pot oferi cu certitudine deplină la respectivul

item.
În etapa de pretestare a instrumentului, o secvenţă de analiză statistică este cea
asupra distribuţiei itemilor, cu precădere asupra frecvenţei răspunsurilor la fiecare
nivel al scalei de răspuns (Bohrnstedt, 1983). În general, se consideră că itemii cei
mai „buni” sunt cei cu distribuţie largă (toate treptele de răspuns au fost alese de
procente însemnate de subiecţi), deoarece ei discriminează toate nivelurile trăsăturii
vizate de instrument. De asemenea, trebuie eliminaţi itemii la care toţi subiecţii au
răspuns la fel. Primul motiv este acela că aceşti itemi oferă puţine informaţii despre
oameni, din moment ce nu fac diferenţa între ei; cu alte cuvinte, sunt inutili pentru
scopul evaluării. Dincolo de această perspectivă psihologică, există şi raţiuni
statistice pentru eliminare: aceşti itemi corelează slab cu ceilalţi (la care există o
distribuţie mai largă a răspunsurilor), însă corelează puternic între ei (doi itemi la
care subiecţii au aceleaşi scoruri vor corela perfect). Totuşi această legătură
statistică este, foarte probabil, una falsă din punct de vedere psihologic, deoarece ea
nu se datorează asocierii de sens dintre itemi, ci faptului că oamenii se raportează la
fel la ei (îi acceptă într-un anumit grad). În baza acestor motive, păstrarea acestor
itemi ar afecta calităţile psihometrice ale instrumentului în ansamblul său (de
exemplu, ar putea conduce la eliminarea unor alţi itemi, mai utili, prin analizele de
fidelitate a instrumentului).
Totuşi, nu toţi itemii la care subiecţii din pretestare răspund uniform trebuie
eliminaţi; o categorie de itemi care se recomandă a fi păstraţi în versiunea finală a
instrumentului (dacă analizele de fidelitate şi validitate permit acest lucru) se referă
la cei care reflectă informaţii importante pentru acel concept. De exemplu, itemii cu
relevanţă psihopatologică ar trebui păstraţi deoarece populaţia clinică ar putea
răspunde altfel decât cea non-clinică din pretestare, şi astfel ar putea oferi informaţii
importante despre oamenii cu anumite tulburări.
Scalele cu analog vizual reprezintă o variantă a itemilor Likert; în acest caz, doar
extremele sunt denumite şi unite printr-o linie de dimensiune fixă (Marczyk et al.,
2005). Participanţilor li se solicită să marcheze poziţia răspunsului său pe această
linie; în cotarea răspunsurilor se ia în calcul distanţa răspunsului (în milimetri) faţă de
prima extremă. Această variantă se foloseşte mai ales atunci când, dacă am cere
oamenilor să răspundă folosind doar două categorii de răspuns, am produce
distorsiuni ale rezultatelor. De exemplu, dacă am întreba "Cum este starea dvs. de
spirit azi?" (A) ridicată (B) scăzută, este posibil că o persoană să nu se regăsească în
nici una dintre variantele prezentate. De asemenea, datele colectate ar conduce la
formarea a doar două grupuri: participanţi cu nivel scăzut şi cei cu nivel ridicat. O
variantă mai indicată, în acest caz, ar fi cea reprezentată de scala analog vizuală.
Pentru exemplul anterior, itemul ar trebui reformulat astfel:
„Vă rugăm să indicaţi pe linia punctată nivelul stării dvs. de spirit astăzi.
Scăzută…………………………………………………………………………………..Ridicată
- 160 -
În acest caz participanţii sunt rugaţi să marcheze un punct de-a lungul scalei,
pentru a indica poziţia lor. Aceasta este apoi măsurată iar variabila este exprimată ca
distanţă. Putem utiliza o astfel de scală pentru a indica ameliorarea sau schimbarea
unui aspect la aceeaşi persoană, înainte şi după tratament (de exemplu, după ce a
citit despre diferite tipuri de infracţiuni).
Tehnica diferenţialului semantic presupune includerea mai multor dimensiuni de
evaluare pentru acelaşi stimul (Dunn, 2009; Davis, 1998). Participanţilor li se solicită
să îşi exprime poziţia faţă de o afirmaţie în funcţie de cel puţin două criterii, alegând
pentru fiecare dintre aceste criterii o variantă de răspuns. Această metodă poate fi
combinată cu tehnica Likert. Un exemplu de instrument construit astfel este
Inventarul de asertivitate (Gambrill & Richey, 1975) care include două criterii pentru
fiecare item (comportament), şi anume: gradul de disconfort pe care îl resimte
subiectul realizând acel comportament, de la 1 (deloc) – 5 (foarte mult) şi frecvenţa
comportamentului: de la 1 (întotdeauna) – 5 (niciodată). Mai jos prezentăm câteva
exemple de itemi din acest instrument, împreună cu maniera de prezentare a celor
două criterii.
Disconfort Comportament Frecvenţă
A refuza o rugăminte din partea unui prieten

A cere scuze când este cazul
A recunoaşte lipsa de informaţii (ignoranţa
personală) într-un domeniu
A începe o conversaţie cu un străin
În continuare vom prezenta pe scurt cele mai importante calităţi pe care ar

trebui să le îndeplinească instrumentele de evaluare psihologică: fidelitatea şi
validitatea. Ele au raţiuni specifice derivate din principiile abordării psihometrice,
fundamentate pe nevoia de a ne asigura că respectivul instrument oferă o evaluare
corectă şi precisă a dimensiunii psihologice pe care el o vizează. Aceste calităţi sunt
estimate în urma unui demers de pretestare a instrumentului în faza construcţiei
sale. Atunci când operaţiile de estimare indică faţete ale acestor calităţi
psihometrice ce nu satisfac standardele acceptate, instrumentul intră într-o etapă de
reconstrucţie, urmată de o nouă pretestare menită să ofere un profil ai noilor
parametri de fidelitate şi validitate. Deci, cei doi parametri psihometrici pot fi priviţi
ca bareme fundamentale în elaborarea ştiinţifică a instrumentelor de evaluare
psihologică, condiţionând accesul acestora în rândul variantelor de evaluare la care
pot apela membrii comunităţii profesioniştilor din domeniu.
- 161 -
5. FIDELITATEA INSTRUMENTELOR DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ
Definiţia generală a fidelităţii este cea conform căreia ea reprezintă măsura în

care scorul obţinut de subiect la respectivul instrument de evaluare psihologică
(„scor observat”) corespunde „scorului adevărat”, adică celui care ar fi fost obţinut
cu un instrument perfect, fără eroare (Fischer & Corcoran, 2007). În termeni tehnici,
ea se referă la gradul în care diferenţele dintre subiecţi în ceea ce priveşte scorurile
lor la un instrument sunt generate de diferenţele de „scor adevărat” dintre ei, adică
de anumite caracteristici psihologice pe care ei le posedă. Această temă a
diferenţelor dintre subiecţi este exprimată în psihometrie prin intermediul
conceptului de „varianţă”; astfel, definiţia de mai sus poate fi tradusă prin proporţia
de varianţă observată (a scorurilor observate) care provine din varianţa adevărată.
Cu cât diferenţele dintre subiecţi la scorurile obţinute la acel instrument sunt în mai
mare măsură determinate de diferenţele lor reale de ordin psihologic, cu atât
instrumentul are o fidelitate mai mare; cu alte cuvinte, el oferă „imagini mai fidele”
asupra caracteristicilor lor mentale.
În realitate, nici un instrument psihologic nu are o fidelitate perfectă, deoarece
scorurile observate sunt întotdeauna afectate de diverse surse de eroare –
completare superficială, înţelegere greşită sau parţială a sensului itemilor, oboseală,
tendinţe de a răspunde într-o anumită manieră (scorul fiind, în consecinţă, altul
decât cel real psihologic), etc. De aceea, scopul construcţiei instrumentelor psihologice
nu este cel de a obţine instrumente cu fidelitate perfectă, ci doar cu un nivel
satisfăcător al acestei calităţi psihometrice, astfel încât prin folosirea lor să poată fi
obţinute informaţii cu un grad suficient de precizie despre nivelul prezenţei acelei
dimensiuni psihologice. Eroarea este admisă, cu condiţia ca ea să nu depăşească
anumite limite, şi, de asemenea, cu condiţia ca ea să poată fi estimată la anumite
grade de probabilitate.
5.1. Perspective asupra fidelităţii
Definiţia generală a fidelităţii – ca măsură a gradului în care scorurile observate

provin din cele adevărate – nu poate fi pusă în practică direct în evaluarea fidelităţii
instrumentelor psihologice. Cu alte cuvinte, nu există procedee psihometrice care să
indice în mod exact proporţia varianţei observate care este generată de cea
adevărată (Bohrnstedt, 1983). Singura cale de acces la cunoaşterea fidelităţii unui
instrument este cea indirectă; în teoria construcţiei instrumentelor se utilizează trei
astfel de abordări indirecte. Fiecare dintre ele propune un concept intermediar ca
traducere practică a conceptului abstract al fidelităţii, şi un set de metode de calcul
derivate din acest concept intermediar.
- 162 -
5.1.1. Consistenţa itemilor

În această abordare (denumită şi cea a „consistenţei interne”), conceptul
intermediar este cel de unidimensionalitate a instrumentului (Cohen et al., 2009).
Logica sa este cea a calculării intensităţii relaţiilor dintre itemii instrumentului,
căutând detecţia acelor itemii care au legături slabe cu ceilalţi; aceştia reprezintă,
conform perspectivei consistenţei interne, factori ce afectează fidelitatea
instrumentului în ansamblul său, deoarece ei inteferează cu evaluarea caracteristicilor
psihologice reale ale subiecţilor (fiind în mai mare măsură afectaţi de surse de
eroare); ca urmare, ei ar trebui eliminaţi din instrument. Deci, în logica acestui concept
intermediar, încrederea pe care o putem avea în faptul că scorurile la instrument
sunt determinate de caracteristici psihologice adevărate ţine de coerenţa itemilor:
cu cât calculul relaţiilor dintre ei ne indică faptul că ei vizează în mai mare măsură
acelaşi aspect (cu alte cuvinte, că ei sunt unidimensionali), cu atât putem fi mai siguri
că răspunsurile sunt influenţate mai puţin de eroare, şi astfel că instrumentul este
fidel.
Există mai multe procedee de evaluare a consistenţei interne (şi deci a fidelităţii)
propuse în această perspectivă. Este important de menţionat că fiecare dintre aceste
opţiuni implică anumite limitări induse de particularităţile matematice ale algoritmilor
pe care se bazează; de aceea, în situaţia construcţiei şi evaluării unui instrument
psihologic ar trebui utilizate cât mai multe din aceste procedee, doar printr-o astfel
de abordare multiplă putând obţine o estimare corectă a fidelităţii instrumentului.
a. procedeul Alfa Cronbach oferă cea mai rapidă evaluare a consistenţei interne.
El se bazează pe calculul corelaţiei medii a fiecărui item cu ceilalţi, consideraţi
simultan. Pe lângă estimarea de ansamblu a consistenţei interne, procedeul este util
şi pentru detecţia (şi, în practica uzuală) eliminarea itemilor cu o slabă legătură cu
ceilalţi (Aiken, 2000).
Principala problemă a indicatorului alfa Conbach este aceea că el este unul
ambiguu, deoarece suportul său matematic îl face direct proporţional cu numărul de
itemi; astfel, el este influenţat nu doar de consistenţa internă reală a instrumentului,
ci şi de numărul său de itemi. Pericolul indus de o astfel de influenţă este dublu: pe
de o parte, instrumentele cu un număr redus de itemi pot avea coeficienţi alfa mici
chiar dacă legăturile dintre itemi sunt, în realitate, satisfăcătoare; pe de altă parte, în
cazul celor cu un număr mare de itemi, valorile ridicate ale lui alfa Conbach rezultate
pot masca un nivel necorespunzător de fidelitate, în sensul că itemii ar putea să nu
fie, în realitate, suficient de omogeni. De aceea, se consideră că acest procedeu este
chiar inutil în estimarea consistenţei interne a instrumentelor cu peste 40 de itemi;
chiar şi un instrument multidimensional (evaluând trăsături fără legătură psihologică
între ele) poate avea un alfa satisfăcător.
b. media corelaţiilor inter-item reprezintă un procedeu alternativ; el se bazează
pe calcularea independentă a corelaţiei fiecărui item cu fiecare din ceilalţi (nu cu
- 163 -
ansamblul lor, ca în cazul lui alfa Cronbach), şi apoi calculul mediei acestor corelaţii.
Instrumentele cu o fidelitate corespunzătoare au această medie cuprinsă în
intervalul 0,15 - 0,5, în funcţie de gradul de generalitate al constructului. În cazul
instrumentelor ce vizează constructe particulare, cu o arie psihologică restrânsă (de
exemplu, „tendinţa de îngrijorare”), media corelaţiilor inter-item ar trebui să fie mai
apropiată de polul superior al intervalului, în timp ce în cazul conceptelor generale,
complexe, ce ţin de arii majore ale personalităţii (de exemplu „deschidere”) sunt
suficiente valori puţin peste 0,15 ale acestui parametru al consistenţei interne.
Totuşi, chiar şi în condiţiile unei medii a corelaţiilor inter-itemi mari, trebuie
ţinut cont de pericolul ca ea să mascheze anumite legături mult mai slabe (sau chiar
şi negative) între anumiţi itemi, care să nu fie vizibile la examinarea indicatorului de
ansamblu al mediei. Mai mult, este posibil ca instrumentul să aibă mai mulţi factori
ortogonali, adică cu corelaţii nule între itemii din fiecare, şi deci el să vizeze
dimensiuni psihologice în plus faţă de cele pe care ar trebui să le evalueze. Din
aceste motive, trebuie examinată şi matricea inter-corelaţiilor, conţinând corelaţiile
dintre fiecare pereche itemi în sine; valoarea fiecărei corelaţii ar trebui să se
încadreze în acelaşi interval - între 0,15 şi 0,5.
c. corelaţia itemului cu scorul total al instrumentului oferă o estimare a
legăturii fiecărui item cu ansamblul itemilor instrumentului, similară procedeului alfa
Cronbach, dar recomandabilă în special în cazurile în care limitările matematice ale
acestuia ridică semne de întrebare cu privire la validitatea sa.
d. analiza factorială poate fi utilizată în estimarea consistenţei interne, prin
intermediul asocierilor calculate între fiecare item şi factorul din care face parte. Ea
se foloseşte în acest context în special în cazul unui număr mare de itemi, construiţi
pentru măsurarea mai multor dimensiuni ale constructului, adică a situaţiei în care
Alfa Cronbach devine aproape inutil ca valoare informaţională. Şi acest procedeu are
însă un dezavantaj, şi anume numărul mare de subiecţi (200 – 300) necesar în
pretestarea instrumentului.
e. split-half reprezintă o metodă de estimare a consistenţei interne ce
calculează corelaţia dintre două jumătăţi ale instrumentului. Aceste jumătăţi pot fi
stabilite în diverse forme; corelaţia split-half poate fi calculată între prima jumătate
dintre itemi cu cea de-a doua, între jumătatea ce conţine itemii cu numere de ordine
impare cu cea a itemilor pari, sau între jumătăţi construite aleator. Pentru a ajunge
la o evaluare cât mai completă a fidelităţii instrumentului, în etapa de pretestare ar
trebui evaluate corelaţiile dintre toate jumătăţile sale posibile.
5.1.2. Fidelitatea test – retest

Această metodă necesită aplicarea instrumentului la un moment dat şi apoi re-
aplicarea sa după un anumit timp pe aceeaşi oameni. Când sunt evaluate trăsăturile
stabile ale unei persoane, testul ar trebui să conducă la aceleaşi rezultate atunci
- 164 -
când este aplicat în momente diferite. Prin această metodă, testăm stabilitatea în
timp a rezultatelor la un instrument. Deci, în această perspectivă, fidelitatea unui
instrument este echivalată cu gradul de stabilitate al scorurilor pe care le obţin
subiecţii la el (Rosenthal, 1994). În contextele în care este importantă detecţia
schimbărilor psihologice ale unui individ, această abordare este deosebit de
importantă. Motivul este acela că prin cunoaşterea fidelităţii test – retest a
instrumentelor aplicate se pot alege acele instrumente cu stabilitate maximă, astfel
încât ele să fie cât mai sensibile la schimbările reale ale individului de la un moment
la altul. În cazul instrumentelor instabile, se pot înregistra modificări mari de scor de
la o aplicare la alta (generate de erorile de construcţie ale respectivului instrument),
chiar dacă individul nu s-a schimbat în realitate în privinţa trăsăturii psihologice
evaluate de ele. Dimpotrivă, această abordare este mai puţin utilă în construcţia
instrumentelor ce evaluează dimensiuni psihologice fluctuante; în aceste cazuri este
imposibil să separăm variaţiile scorurilor care provid din erorile instrumentului de
cele veridice din punct de vedere psihologic, care ţin de schimbarea reală a
individului evaluat.
Estimarea fidelităţii test – retest presupune calcularea corelaţiei dintre scorurile
subiecţilor la cele două aplicări. În general, se consideră că la o lună distanţă între
ele, o corelaţie (şi deci un coeficient de fidelitate) de 0,69 ar indica un grad
„rezonabil” de stabilitate; la intervale mai scurte între aplicări (de o săptămână sau
două) corelaţia trebuie să fie una mai ridicată (în jurul valorii de 0,8).
5.1.3. Fidelitatea ca asociere dintre forme paralele ale aceluiaşi instrument

În acest caz, în construcţia testului se compun două colecţii de itemi,
considerate a fi echivalente din punctul de vedere al acoperirii constructului
psihologic vizat, iar fidelitatea este estimată prin intermediul corelaţiei dintre ele.
Principiul acestei abordări este similar celui al consistenţei interne, însă nu la nivelul
particular al itemilor, ci la cel general al întregului instrument. Astfel, dacă scorurile
obţinute indică o asociere puternică între cele două forme, atunci poate fi acceptat
faptul că ambele vizează „scoruri adevărate”, aspecte psihologice reale, şi că
scorurile lor observate sunt afectate de eroare într-o măsură tolerabilă. Ca atare,
ambele forme constituie instrumente cu un grad satisfăcător de fidelitate (Nunnally
& Bernstein, 1994).
Versiunile paralele ale testelor sunt rare, un motiv fiind dificultatea de
producere adecvată a acestora. Itemii generaţi trebuie să fie foarte asemănători, cu
alte cuvinte eşantioane foarte asemănătoare de itemi trebuie să fie incluse în
ambele versiuni. În ceea ce priveşte testele de personalitate sau de aptitudini, este
dificil de construit două seturi de întrebări care sunt foarte asemănătoare în
acoperirea conţinutului vizat.
- 165 -
6. VALIDITATEA INSTRUMENTELOR DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ
Validitatea se referă la gradul în care instrumentul măsoară ceea ce şi-a propus

să măsoare. Ea depăşeşte sfera fidelităţii, în sensul că ea vizează măsura în care
scorul obţinut de subiect (scorul observat) este determinat nu doar de un aspect
psihologic real în general, ci chiar de cel pe care ar trebui să îl evalueze instrumentul.
În timp ce fidelitatea are în vedere precizia măsurării, deci capacitatea instrumentului de
a reflecta cât mai acurat realitatea psihologică a individului (astfel încât scorul lui să
fie cât mai puţin afectat de surse exterioare, ce nu au legătură cu aceasta),
validitatea se referă la calitatea măsurării. În psihometrie, o măsurare de calitate
implică, în plus faţă de una precisă, evidenţierea chiar a dimensiunii psihologice
vizate de instrument, şi evitarea contaminării scorului observat cu alte caracteristici
psihologice ale individului (Clark & Watson, 1995).
În termenii mai tehnici ai varianţei, fidelitatea este definită ca proporţia
varianţei adevărate din cea observată, scopul analizelor centrate pe creşterea ei fiind
minimizarea varianţei eroare. Definirea validităţii pleacă de la segmentarea varianţei
adevărate în două componente: cea pertinentă - care provine din diferenţele între
subiecţi pe trăsătura vizată de instrument - şi cea non-pertinentă, care provine din
diferenţele pe alte caracteristici psihologice decât cea vizată de instrument. Acestea
sunt considerate erori în estimarea validităţii, chiar dacă reflectă caracteristici reale;
deoarece ele influenţează răspunsul subiectului de fiecare dată când el completează
acel instrument, se numesc „erori sistematice”.
Validitatea este definită ca proporţia varianţei pertinente din cea observată.
Faptul că diferenţele dintre scorurile observate sunt determinate de diferenţe
psihologice reale între subiecţi nu mai este suficient. Ea solicită ca aceste diferenţe
reale să fie „pertinente”, adică să nu se refere la orice caracteristici psihologice, ci
doar la cea pe care îşi propune să o evalueze instrumentul. Deci, scopul analizelor
centrate pe validitate este minimizarea varianţei non-pertinente (Havârneanu,
2000); dacă diferenţele dintre scorurile observate la instrument provin în cea mai
mare măsură din diferenţe psihologice reale dintre subiecţi, însă care nu au legătură
cu dimensiunea psihologică vizată de el, atunci instrumentul este unul fidel, dar nu
este valid. El evaluează precis oamenii, îi localizează la niveluri de intensitate
psihologică ce corespund realităţii lor mentale, ierarhiei lor adevărate, însă nu se ştie
care sunt aceste dimensiuni psihologice; în orice caz, ele sunt altele decât cele pe
care ar trebui să le evalueze instrumentul. Cu alte cuvinte, am avea un instrument
care evaluează corect oamenii, numai că nu am şti ce anume evaluăm cu adevărat la
ei (Urbina, 2004).
Relaţia dintre fidelitate şi validitate nu este una simplă. Pe de o parte, fidelitatea
este necesară pentru validitate. Fidelitatea este uşor de măsurat şi relativ uşor de
îmbunătăţit, aşa că cercetătorii au tendinţa să o maximizeze. Dar o fidelitate mare
- 166 -
nu înseamnă implicit faptul că instrumentul este şi valid. Fidelitatea poate fi

excelentă, dar ea nu răspunde la întrebarea: măsoară instrumentul ceea ce
presupune că măsoară?
6.1. Tipuri de validitate
Ca şi în cazul fidelităţii, validitatea reprezintă o calitate psihometrică abstractă;

evaluarea ei nu se poate face decât prin intermediul unor faţete particulare. Totuşi,
spre deosebire de fidelitate, unde fiecare astfel de faţetă este susţinută de o
perspectivă distinctă şi auto-suficientă (în sensul că de multe ori estimarea fidelităţii
se realizează printr-o singură abordare din cele trei posibile), estimarea validităţii
necesită toate cele trei abordări, adică evaluarea validităţii de conţinut, de criteriu şi
de construct (acestea fiind cele trei categorii „tradiţionale” ale validităţii, abordări
mai recente propunând şi alte tipuri, cum ar fi cel al validităţii incrementale). Deci,
susţinerea validităţii unui instrument se bazeză pe dovezi ce se referă la toate aceste
tipuri; ele nu sunt abordări echivalente între ele, ci planuri diferite de analiză ce
compun împreună validitatea instrumentului.
6.1.1. Validitatea de conţinut

Acest tip de validitate are în atenţie măsura în care itemii scalei acoperă
satisfăcător conţinutul conceptului evaluat de acel instrument (Messick, 1995). Se
presupune că orice concept psihologic poate fi vizat de o populaţie infinită de itemi
posibili; instrumentul are validitate de conţinut dacă itemii săi compun un eşantion
reprezentativ din această populaţie. Această problemă are două componente,
corespunzătoare celor două forme ale validităţii de conţinut, ambele focalizate pe
conţinutul itemilor şi a conceptului psihologic evaluat de instrument. Validitatea
aparentă se referă la gradul în care fiecare item din instrument se încadrează în aria
psihologică a conceptului vizat. Evaluarea ei se face prin raţionament (aşa-numita
„metodă a experţilor”), judecându-se potrivirea dintre fiecare item şi constructul pe
care îl evaluează instrumentul. Cea de-a doua formă, validitatea logică se referă la
măsura în care ansamblul de itemi acoperă toate faţetele conceptului vizat; ea
presupune tot o evaluare subiectivă, prin analiza psihologică a conceptului,
identificarea tuturor nuanţelor sale şi judecarea gradului în care fiecare dintre
acestea se regăseşte în conţinutul itemilor.
6.1.2. Validitatea de criteriu

Dacă validitatea de conţinut se referă la interiorul instrumentului, la formularea
şi semnificaţiile itemilor săi, cea de criteriu are în vedere legăturile dintre dintre
scorurile obţinute de subiecţi la instrument şi un criteriu exterior. În acest caz, un
instrument este considerat a fi valid dacă el ne poate ajuta să cunoaştem
- 167 -
comportamentele şi deciziile din viaţa reală a individului care sunt determinate de

trăsătura evaluată. Cu alte cuvinte, validitatea de criteriu se referă la utilitatea
practică a scalei, măsura în care el poate ajuta psihologul să realizeze prognoze şi
decizii corecte (Kerlinger, 1986). De exemplu, un instrument care evaluează
anxietatea socială are validitate de criteriu dacă oamenii care obţin scoruri ridicate la
el sunt cei care evită să intre în situaţii în care ar putea interacţiona cu alţi oameni, în
timp ce subiecţii care obţin scoruri reduse pot face acest lucru cu uşurinţă.
Asocierea dintre instrument şi comportamentele reale este evaluată, în mod
tradiţional, prin intermediul metodei statistice a regresiei. În termenii acestei
metode, instrumentul este etichetat ca „predictor”, iar comportamentele exterioare –
„criteriu”. Validitatea de criteriu a instrumentului este estimată prin intermediul
unui parametru statistic care arată puterea legăturii dintre cele două, şi anume
pătratul corelaţiei dintre ele, ce indică procentul de varianţă a criteriului explicat de
varianţa scalei de evaluare. Astfel, dacă acest procent ar fi, de exemplu, 60% în cazul
asocierii dintre instrumentul de anxietate socială şi evitarea comportamentală a
situaţiilor sociale, acest lucru indică faptul că diferenţa dintre doi oameni pe criteriu –
unul evitând în mai mare măsură decât celălalt situaţiile sociale – este determinată
într-o proporţie de 60% de diferenţele dintre scorurile lor la instrumentul respectiv.
6.1.3. Validitatea de construct

În psihologie rareori sunt evaluate concepte concrete şi observabile, sau care să
aibă manifestări exterioare uşor de remarcat şi direct asociate cu ele; un exemplu de
caracteristică ce implică astfel de manifestări este dependenţa de modificări
corporale, ce poate fi evaluată prin intermediul schimbărilor corporale vizibile
(tatuaje, piercing-uri, etc.) ale persoanei. Însă de cele mai multe ori sunt utilizate
instrumente ce vizează concepte latente şi abstracte, denumite „constructe”.
Premisa în construcţia unui instrument psihologic este că toate constructele au
o serie de manifestări care pot fi evaluate prin intermediul unor itemi; deci,
ansamblul acestor itemi se referă la un set de comportamente care ar trebui să fie
inter-relaţionate, în virtutea faptului că sunt generate sau cel puţin influenţate de
acelaşi construct. Analiza validităţii de construct se referă la măsura în care
instrumentul permite evaluarea unui construct prin intermediul acelui set de
comportamente observabile prin care este el operaţionalizat în itemi.
Experienţa construcţiei instrumentelor psihologice arată că unele constructe
sunt mai uşor de operaţionalizat decât altele; de asemenea, în cazul unor constructe
încrederea pe care o putem avea în instrumentele elaborate pentru a le evalua este
mai mare decât în cazul altora. De exemplu, viteza de reacţie – ca trăsătură
individuală – poate fi măsurată printr-un număr redus de metode, ale căror rezultate
sunt puternic corelate. Pe de altă parte, anxietatea reprezintă un construct ale cărui
instrumente dezvoltate până acum sunt mai puţin consensuale. Ea poate fi evaluată
- 168 -
prin metode diverse, însă studiile indică faptul că această diversitate a metodelor
este însoţită şi de o diversitate a rezultatelor; de exemplu, între rezultatele scalelor
de auto-raportare şi cele de observaţie clinică există de obicei corelaţii slabe, deci
evaluările aceluiaşi individ prin cele două abordări pot fi diferite. Acelaşi lucru poate
fi valabil şi în cazul folosirii instrumentelor psihometrice.
Pentru a elucida această problemă a corespondenţei dintre itemi şi construct,
perspectiva validităţii de construct se focalizează pe încadrările teoretice ale
acestuia. Astfel, teoria pe care se bazează constructul cuprinde, pe de o parte,
definiţiile acelui concept, dar şi „reţeaua sa nomologică”, adică acele constructe
apropiate psihologic de cel vizat. Scopul procedurilor de estimare a validităţii de
construct este acelaşi ca cel al validităţii în general, adică cel de a identifica sursele
diferenţelor dintre scorurile la instrument, ale varianţei observate. Un instrument
valid este cel care generează scoruri ce provin din constructul urmărit şi nu din altele
irelevante sau din alte surse de eroare. Pentru a obţine informaţii despre sursele
varianţei scorurilor, în estimarea validităţii de construct există două abordări majore
(Cohen et al., 2009):
a. validitatea convergentă se referă la legăturile instrumentului cu altele ce
măsoară concepte apropiate (din „reţeaua sa nomologică”). Această abordare pleacă
de la premisa că un instrument ce vizează cu adevărat constructul pe care ar trebui
să îl evalueze va avea asocieri puternice cu instrumentele care evaluează concepte
apropiate psihologic de acesta. De aceea, dovada validităţii de construct a unui
instrument nou poate fi constituită din legăturile sale puternice cu alte instrumente,
deja validate şi acceptate de comunitatea ştiinţifică, ce vizează celelalte (sau o parte
din) conceptele din reţeaua sa nomologică. În caz contrar, asocierile slabe cu aceste
instrumente indică faptul că ceea ce evaluează acel instrument nu reprezintă un
concept din acea reţea, şi deci itemii săi nu se referă cu adevărat la constructul pe
care ar trebui să îl operaţionalizeze.
b. validitatea divergentă are în vedere „limitele instrumentului”; un instrument
valid nu ar trebui să fie influenţat de trăsături psihologice din afara reţelei
nomologice a constructului vizat. Practic, aceasta implică faptul că o condiţie a
validităţii de construct este ca scalele ce evaluează astfel de trăsături non-relevante
să nu fie asociate cu scorurile la instrumentul respectiv. În construcţia
instrumentelor există pericolul acoperirii unei arii psihologice prea mari, semnificativ
mai extinse decât constructul vizat. În aceste cazuri, condiţia validităţii convergente
ar fi respectată (instrumentul ar fi asociat cu cele care măsoară caracteristici
apropiate), însă scorurile ar fi influenţate şi de alte trăsături cu o legătură slabă cu
acel construct, şi deci ar apărea surse de varianţă non-pertinentă; de aceea este
necesară şi respectarea validităţii divergente.
Ambele abordări presupun, de obicei, calcularea corelaţiilor dintre scorurile
subiecţilor la acel instrument şi scorurile la alte instrumente. Corelaţiile mari dintre
- 169 -
scorurile totale ale instrumentului şi cele ale altor instrumente ce vizează constructe
psihologice apropiate indică un nivel satisfăcător de validitate convergentă.
Corelaţiile mici cu scorurile totale ale instrumentelor ce vizează concepte din afara
reţelei nomologice a celui vizat indică niveluri satisfăcătoare de validitate divergentă.
7. CONCLUZII
În prezent, numărul de instrumente de evaluare psihologică este unul uriaş.

Practic, pentru majoritatea dimensiunilor psihicului uman există soluţii deja propuse
care promit evaluarea lor acurată. Unele au fost dezvoltate în contextul cercetării
ştiinţifice din domeniu, fiind utilizate cu precădere pentru verificarea relaţiilor dintre
respectivele dimensiuni şi altele. În alte cazuri, autorii instrumentelor au elaborat şi
un etalon, adică un set de puncte de reper pe baza cărora orice persoană din
respectiva populaţie poate fi încadrată într-un anumit nivel al acelei trăsături
psihologice. De cele mai multe ori, astfel de instrumente sunt apoi lansate pe „piaţa
testelor psihologice”, una din ce în ce mai dezvoltată şi în România. Aşadar, cei
interesaţi de evaluarea psihologică au la dispoziţie multiple variante. În acest
context, miza informaţiilor şi ilustrărilor din acest capitol este nu doar de a oferi
repere metodologice sumare în construcţia de noi instrumente de evaluare, ci şi cea
de ghidaj în selecţia dintre multiplele instrumente deja existente. Pentru a ajunge la
rezultate valide, selecţia instrumentelor utilizate ar trebui să se bazeze pe o analiză
informată a parametrilor lor psihometrici, care ar trebui să se regăsească în materialele
ce prezintă (şi recomandă) acele instrumente. Cu alte cuvinte, şi instrumentele de
evaluare psihologică ar trebui evaluate de către utilizatorul lor prin optica ştiinţifică a
caracteristicilor probate în etapele lor de construcţie. Sperăm că elementele
prezentate de-a lungul acestui capitol vor fi folositoare în această privinţă.
BIBLIOGRAFIE
Aiken, L.R. (2000). Psychological testing and assessment, (10th edition), Allyn and
Bacon.
Anderson, N. H. (1961). Scales and statistics: Parametric and nonparametric.
Psychological Bulletin, 58, 305–316.
Bishop, M., & Slevin, B. (2004). Teachers' attitudes toward students with epilepsy:
results of a survey of elementary and middle school teachers. Epilepsy &
Behavior, 5(3), 308-315.
Bohrnstedt G. (1983). Measurement. în Rossi PH, Wright JD, Anderson AB
(Eds.) Handbook of Survey Research. Orlando , FL : Academic Press
- 170 -
Christensen, L. B. (2004). Experimental methodology (9th ed.). Boston: Allyn &

Bacon.
Clark, L. A., & Watson, D. (1995). Constructing validity: Basic issues in scale
development. Psychological Assessment, 7, 309-319.
Cohen, R., Swerdlik, M., & Smith, D. (2009). Psychological testing and assessment: An
introduction to tests and measurements (7th ed.). New York: McGraw-Hill
Dawis, R. (1998). Scale Construction, în Kazdin, A. E. (Ed.), Methodological issues &
strategies in clinical research, Washington, DC : American Psychological
Association
Dunn, D. S. (2009). Research methods for social psychology. Wiley-Blackwell.
Fischer J & Corcoran K (2007). Measures for clinical practice: A sourcebook. 4nd Ed.,
New York: Oxford University
Gambrill, E. & Richey, C. (1975). An Assertion Inventory for use in assessment and
research. Behavior Therapy. 6, 550-561
Hair, J. F., Anderson, R. E., Tatham, R. L., & Black, W. C. (1995). Multivariate data
analysis (4th ed.). Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Havârneanu, C. (2000). Cunoaşterea psihologică a persoanei, Iaşi, Polirom.
Kerlinger, F. N. (1992). Foundations of behavioral research (3rd ed.). Fort Worth, TX:
Harcourt Brace.
Marczyk, G., DeMatteo, D., & Festinger, D. (2005). Essentials of research design and
methodology. John Wiley & Sons Inc.
Messick, S. (1995). Validity of psychological assessment: Validation of inferences
from persons' responses and performances as scientific inquiry into score
meaning. American Psychologist, Vol 50(9), 741-749.
Nunnally, J., Bernstein, I. (1994) Psychometric Theory. New York: McGraw Hill, 3rd ed.
Pedhazur, E. J., & Schmelkin, L. P. (1991). Measurement, design, and analysis: An
integrated approach. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum.
Rosenthal, J. A. (1994). Reliability and social work research. Social Work Research,
18, 115-121.
Switzer, G., et al. (2000). Measurement issues in intervention research. în R. Schulz
(Ed.), Handbook on dementia caregiving: Evidence-based interventions for family
caregivers. New York: Springer
Urbina. S. (2004). Essentials of Psychological Testing, John Wiley & Sons, Inc.
- 171 -
DEZVOLTAREA INDIVIDULUI PE PARCURSUL VIEŢII
Mihaela BOZA
1. INTRODUCERE
În 1948, OMS a definit sănătatea ca "o stare de bunăstare fizică, mentală şi

socială completă, nu doar absenţa bolii sau a infirmităţii". Abordarea holistică a
sănătăţii presupune utilizarea ca sinonime a termenilor "sănătate" şi "stare de bine".
În mod tradiţional, serviciile de îngrijire medicală au pus accent pe abordarea
sănătăţii prin opoziţie cu boala, faţă de care rolul principal al asistenţei medicale este
de a calma durerea şi suferinţa. Astăzi, prevenţia bolilor este un domeniu aflat în
plină evoluţie şi în centrul preocupărilor privind serviciile de asistenţă medicală.
Această schimbare presupune noi cerinţe şi provocări pentru profesioniştii din
domeniul sănătăţii, mai ales în ceea ce priveşte aspectele practice ale prevenţiei,
subliniind rolul cadrului medical în educarea pacientului şi în promovarea sănătăţii în
toate ciclurile vieţii.
Sănătatea nu include numai aspectele fizice, ci şi pe cele psihice, sociale,
cognitive şi influenţele de mediu. Sănătatea fizică este influenţată de zestrea noastră
genetică, care include toate caracteristicile pe care oamenii le moştenesc de la
părinţii lor. Aceste caracteristici includ aspectele fizice, dar şi predispoziţiile genetice
deopotrivă. Sănătatea psihologică se referă la modul în care o persoană simte şi îşi
exprimă emoţiile. Sănătatea socială se referă la problemele de zi cu zi, cum ar fi cele
legate de economie, religie şi cultură, precum şi la interacţiunile cu alte persoane sau
grupuri sociale. Sănătatea cognitivă cuprinde capacitatea unei persoane de a învăţa
şi de a se dezvolta. Preocupările legate de mediu includ aspecte precum calitatea
apei şi a aerului, zgomotul şi poluarea biochimică.
În acest capitol voi aborda dezvoltarea pe tot parcursul vieţii, prezentând
succint principalele achiziţii ale fiecărei etape de vârstă. Aceste achiziţii sunt descrise
de teorii care aderă la punctul de vedere holist asupra dezvoltării, iar autorii
acestora sunt consideraţi drept cei mai importanţi şi mai cunoscuţi teoreticieni ai
dezvoltării: Sigmund Freud (teoria psihanalitică, apud Miller, 2002), Erik Erikson
(teoria psihosocială, 1985), Jean Piaget (teoria cognitivă, apud Beard, 2007) şi
Lawrence Kohlberg (teoria dezvoltării morale, 1981).
Dezvoltarea individului pe parcursul vieţii
2. PERIOADA PRENATALĂ ŞI PRIMUL AN DE VIAŢĂ
Orice substanţă care poate afecta negativ copilul în curs de dezvoltare este
numit teratogen. Perioada de la concepţie până la naştere se numeşte perioada
prenatală. Imediat după concepţie, noua structură se numeşte zigot şi devine un
blastocist la momentul implantării. Această structură în dezvoltare este numită
embrion în primele patru săptămâni şi fetus ulterior (Santrock, 2007).
Travaliul începe aproximativ la 280 de zile de la concepţie şi are trei etape
distincte: dilatare, expulzare sau naştere şi eliminarea placentei. Durata fiecăreia
dintre aceste etape variază în funcţie de persoană. Imediat după naşterea copilului,
cordonul ombilical este secţionat. Această acţiune încheie circulaţia fetală. Scorul
Apgar este prima evaluare a nou-născutului şi se face la 1 minut şi la 5 minute după
naştere. Acest scor evaluează culoarea tegumentului, reflexele, ritmul cardiac,
frecvenţa respiratorie şi tonusul muscular (Santrock, 2007).
Capul copilului este mare în raport cu restul corpului. Oasele craniului sunt moi,
pentru a permite trecerea prin vagin. Fontanela anterioară a copilului ar trebui să se
închidă între 12 şi 18 luni; fontanela posterioară se închide în primele trei săptămâni.
Greutatea medie la naştere este de 3kg, înălţimea medie la nou-născut este de 50
cm. Băieţii tind să fie puţin mai mari decât fetele. Pielea nou-născutului este subţire
şi delicată şi variază ca grad de pigmentare. Tegumentul acoperit la naștere de un
strat numit vernix caseosa sau lanugo, poate prezenta pete mongole (de obicei la
etnia rromă) și de cele mai multe ori icter fiziologic (Papalia & Martorell, 2014).
Nou născutul are capacitatea de a înghiţi, digera, metaboliza şi de a absorbi
nutrienţi. Primul scaun apare în primele 24 de ore de la naştere şi se numeşte
meconiu. Reflexele primare prezente la un nou-născut sunt reflexul automat de
supt, reflexul Moro, reflexul parașutei, reflexul de apucare, reflexul tonic al gâtului şi
reflexul Babinski (Shaffer & Kipp, 2014).
Valorile normale ale semnelor vitale la nou născut sunt: temperatura rectală
37.5ºC, puls 120-140 bătăi pe minut, tensiune arterială 65/40 mm Hg, frecvenţa
respiratorie 40 - 60 de respiraţii pe minut. Abilităţile motorii grosiere implică muşchii
mari de la extremităţi. Creşterea şi dezvoltarea urmează un model cefalocaudal
ordonat, progresează de la cap către picioare. Controlul motor fin al braţelor şi
degetelor urmează modelul direcţional proximo-distal: mişcările umărului sunt
dobândite înaintea mişcărilor mâinii şi degetelor (Shaffer & Kipp, 2014).
Conform teoriei Eriksoniene (1985), copilul trebuie să înveţe încrederea ca
atribut critic al acestei perioade, necesar pentru a realiza o dezvoltare psihosocială
sănătoasă. Dezvoltarea cognitivă este evidenţiată prin metoda cauză-efect pe care
copilul o foloseşte ca răspuns la noul său mediu. Copiii încep să comunice cu cei din
jur imediat după naştere prin zâmbet şi gângurit. Freud (apud Miller, 2002) numeşte
această perioadă stadiul oral, având în vedere că principalele activităţi ale copilului
- 173 -
Mihaela Boza
implică zona bucală. Prin imitarea cuvintelor, copiii încep să-şi construiască un
vocabular. Până la 12 luni, au un vocabular de aproximativ 4 până la 6 cuvinte (Hoff
& Shatz, 2009).
Nevoile nutriţionale ale nou-născutului pot fi acoperite fie prin laptele matern
sau formulă de lapte praf adecvată vârstei. Modelul tipic de somn la nou-născut
include perioade de somn superficial (mişcări rapide ale globilor oculari), mişcări
corporale şi emiterea de zgomote, şi perioade de somn profund. Nou-născuţii dorm
de obicei 20 din 24 de ore. Pentru a reduce riscul de moarte subită (SIDS -sudden
infant death syndrome), se recomandă ca sugarii să fie puşi să doarmă pe o parte şi
nu pe burtă (Moon & Fu, 2012).
Activităţile de joc ajută pe sugari să exploreze şi să înveţe caracteristicile
mediului lor. Jocul în perioada copilăriei este solitar. Sugarii au nevoie de jucării în
culori vii, fără părţi mici care se pot desprinde, care ar putea fi ingerate sau aspirate
accidental (Pellegrini, 2010). Cele mai multe răniri şi decese în această etapă de
dezvoltare apar din accidente care pot fi prevenite.
3. PRIMA COPILĂRIE
Prima copilărie se referă la perioada de dezvoltare de la 12 luni la 3 ani. Ritmul

de creştere la copiii mici încetineşte în comparaţie cu cel al sugarilor. Creşterea fizică
în această perioadă are ca rezultat un aspect relativ proporţional al corpului, cu o
înfățișare mai înaltă, mai zveltă. Dezvoltarea oaselor continuă cu o întărire graduală
sau osificare. La 2 ani și jumătate copii au de obicei un set complet de dinţi
temporari. Copiii de la această vârstă trebuie să meargă la dentist pentru examinare
dentară şi prevenţie care să asigure dezvoltarea unei dentiţii sănătoase mai târziu
(Dishion et all., 2014).
Treptat, acuitatea vizuală se îmbunătăţeşte şi poate fi antrenată prin utilizarea
unor obiecte de mari dimensiuni, care să poată fi examinate de aproape. Auzul este
complet dezvoltat şi ar trebui să fie testat periodic. Ritmul cardiac şi cel respirator
vor scădea în perioada copilăriei mici, iar tensiunea arterială va creşte (Santrock,
2007). Abilităţile motorii grosiere şi cele fine se dezvoltă în continuare. Achiziţiile
neuro-motorii în această perioadă sunt: mersul, mâncatul, toaleta, îmbrăcatul şi
comunicarea independentă. Dezvoltarea abilităţilor motorii grosiere depinde de
creşterea şi maturizarea muşchilor, oaselor şi nervilor (Shaffer & Kipp, 2014).
Achiziţia de noi competenţe motorii este modestă până ce copilul va fi mai bine
pregătit fizic. Abilităţile motorii fine obţinute în această etapă se referă la auto-
alimentare, îmbrăcare şi joc. Până la sfârşitul primei copilării, copiii ar trebui să
participe activ la îmbrăcat, spălat şi spălatul pe dinţi (Johnstone & Ramon, 2011).
- 174 -
Învăţarea comportamentelor autonome, în special a curăţeniei corporale este

numită de Freud stadiul anal (Freud apud Miller, 2002). Învăţarea mersului la toaletă
poate fi iniţiată când copilul a atins un nivel suficient de maturitate a muşchilor
sfincterieni, nervilor şi limbajului. Autonomia (independenţa) este o sarcină
psihosocială primară la copiii mici (Erikson, 1985). Ei trebuie încurajaţi să ia decizii, în
special în activităţile lor de zi cu zi.
Copii în vârstă de doi ani au nevoie de îndrumare şi de disciplină. Familia sau cei
care îi îngrijesc trebuie să fie coerenţi, consecvenţi şi să consolideze în mod repetat
limitele comportamentului. Părinţii trebuie să spună explicit copiilor ce au şi ce nu au
voie să facă, să explice de ce nu este voie, să le indice alternative posibile care înlocuiesc
comportamentele interzise, să le reamintească aceste limite, dar şi alternativele
acceptabile, să le dea în mod constant acelaşi feedback pentru aceeaşi acţiune.
Dacă, pentru acelaşi comportament, copilul este când pedepsit, când ignorat, sau
chiar recompensat, acesta nu înţelege dacă acel comportament este bun şi devine
anxios sau confuz. Limitele nu ar trebui să încalce libertatea copiilor, ci să le dea o
mai mare oportunitate de a explora în siguranţă şi de a învăţa (Patterson, 2008).
Piaget (apud Beard, 2007) susţine că acum copiii interpretează noile experienţe
pe baza amintirii experienţelor anterioare, prin asocierea acestora (1-2 ani stadiul
senzorio-motor) şi prin utilizarea simbolurilor (de la 2 ani). Acest tip de procesare a
informaţiei se numeşte gândire preoperaţională iar în această etapă se face trecerea
de la senzorio-motricitate la utilizarea simbolului. Dezvoltarea morală (Kohlberg,
1981) depinde de imitarea comportamentului şi de consecințele îndrumărilor
părinţilor. Achiziţia limbajului are loc în paralel şi este legată de dezvoltarea
memoriei şi cogniţiei (Hoff & Shatz, 2009). Copii mici folosesc fraze de un singur
cuvânt (holofraze). Copii în vârstă de trei ani au un vocabular de aproximativ 1000 de
cuvinte şi pot folosi mai multe cuvinte într-o propoziţie.
Copiii au nevoie de un regim alimentar bine echilibrat şi obiceiuri alimentare
sănătoase pentru a sprijini dezvoltarea musculară şi creşterea oaselor. Cantităţile de
alimente variază foarte mult în funcţie de nivelul de activitate individual dar şi de
zona climatică şi de cutumele culturale. Alimentele preferate sau respinse sunt
influenţate de obiceiurile alimentare ale altor membri ai familiei. Alimentele care
sunt cel mai frecvent acceptate sunt cele pe care copilul le poate consuma în timp ce
se deplasează sau efectuează alte activităţi (Shaffer & Kipp, 2014).
Nevoia de somn scade uşor în copilăria mică. Cu toate acestea, perioadele
scurte de somn sunt încă indicate. Ritualurile înainte de culcare sunt importante, ele
ajută la reducerea anxietăţii şi dau copilului un sentiment de securitate. Coşmarurile
trebuie abordate într-un mod care linişteşte copilul şi într-o manieră consecventă
(Santrock, 2007).
Jocul este mijlocul principal prin care copilul continuă să exploreze şi să
înţeleagă lumea. Copiii preferă, de obicei, jocul paralel, adică jocul lângă alţii copii,
dar nu împreună cu ei. Jocul imaginar şi prietenii imaginari sunt frecvenţi şi normali
- 175 -
Mihaela Boza
în această etapă de vârstă (Pellegrini, 2010). Curiozitatea naturală şi incapacitatea

copilului de a recunoaşte pericolul fac prevenţia accidentelor extrem de importanta
în această etapă. Din acest motiv, copiii mici necesită supraveghere continuă în toate
activităţile lor.
Programarea controalelor clinice regulate pentru copiii mici este importantă.
Examinarea dentară este programată atunci când copiii au setul complet de dinţi
temporari.
4. PREŞCOLARITATEA
Ritmul de creştere în perioada preşcolară este lent şi constant. Copiii cresc în

înălţime cu 5-8 cm pe an iar în greutate cu 2,5-3,5 kilograme pe an. Trunchiul şi
corpul se alungesc, oferind copilului un aspect mai înalt şi o postură mai dreaptă.
Îngrijirea dinţilor în timpul etapei preşcolare este importantă pentru a se asigura
obţinerea unei dentiţii sănătoase în următorii ani (Shaffer & Kipp, 2014).
Acuitatea vizuală se îmbunătăţeşte, iar auzul se maturizează. Conformaţia
urechii copilului preşcolar reprezintă un factor important care contribuie la incidenţa
crescută a infecţiilor urechii medii. Pulsul normal este între 90 şi 100 de bătăi pe
minut, iar tensiunea arterială este de aproximativ 100/60 mm Hg. Rata respiratorie
normală este 22-25 respiraţii pe minut în repaus (Santrock, 2007). Pe parcursul
anilor preşcolarităţii accentul se pune pe creşterea abilităţilor motorii, îmbunătăţirea
vocabularului şi îmbogăţirea cunoştinţelor despre mediul înconjurător. Copiii în
vârstă de patru ani sunt capabili să meargă normal sau pe vârfuri, să sară şi să-şi
menţină echilibrul pe un picior. Preşcolarii pot merge pe tricicleta şi le place să se
caţere şi să sară. Până la vârsta de 5 ani ei pot sări, merge pe o bârnă şi prinde o
minge. Îmbunătăţirea dezvoltării motorii fine permite copiilor în vârstă de 4 ani să fie
autonomi în auto-îngrijire (Johnstone & Ramon, 2011).
Preşcolarilor le place să-şi examineze şi exploreze propriul corp. Ei sunt acum
foarte curioşi în privinţa diferenţelor dintre corpul masculin şi feminin, stadiu numit
de Freud stadiul falic (Freud apud Miller, 2002). Comportamentul de autostimulare şi
activităţile de tip masturbatoriu sunt prezente la ambele sexe în timpul acestei etape
de vârstă, cu un vârf în jurul vârstei de 5 ani (Mallants & Casteels, 2008). Părinţii ar
trebui să răspundă într-un mod cât mai firesc la acest comportament şi să nu insufle
sentimente de vinovăţie sau ruşine faţă de propriul corp copilului lor.
Sarcina psihosocială a perioadei preşcolare este dezvoltarea iniţiativei (Erikson,
1985). Copiii preşcolari au nevoie de disciplină pentru a învăţa controlul impulsurilor.
Grădiniţa ar trebui selectată pe baza filozofiei în raport cu actul educativ, locaţiei şi
costului. Gelozia este un comportament normal observat în diferite stadii de
dezvoltare.
- 176 -
Divorţul este una dintre cele mai frecvente forme de stres care afectează copiii.
Preşcolarii, de multe ori, se autoculpabilizează şi doresc să reunească părinţii
(Shaffer & Kipp, 2014). Dezvoltarea cognitivă este în faza preoperaţională, simbolică
(Piaget apud Beard, 2007). Copilul continuă să-şi dezvolte limbajul şi memoria (Hoff
& Shatz, 2009). Stilul de gândire al etapei preşcolare este adesea descris ca gândire
magică. Gândirea este de tip asociativ, caracterizată de logică transductivă (gândire
de la particular la particular), pseudocauzală, centrată pe sine şi nereversibilă. Copiii
preşcolari îşi dezvoltă conştiinţa de sine şi încep să aibă abilităţi de raţionament
moral (Kohlberg, 1981). Raţionamentul moral este încă dependent de modelele
exterioare, mai ales de modelele parentale, şi se bazează pe evitarea pedepsei şi pe
respectarea autorităţii. Prin urmare, este important ca adultul să folosească cuvinte
potrivite, să fie un bun exemplu pentru copil. Comunicarea este mai sofisticată în
această perioadă de dezvoltare. Copiii sunt foarte vorbăreţi şi pot fi învăţaţi să-şi
spună numele complet şi adresa şi să fie instruiţi cum să se comporte în situaţii de
urgenţă.
Necesarul caloric zilnic mediu pentru această vârstă este de 1800 de calorii,
împărţite pe parcursul zilei. Până la vârsta de 5 ani, mulţi copii au dezvoltat obiceiuri
alimentare similare cu cele ale colegilor lor. Dieta pentru această grupă de vârstă ar
trebui să includă alimente care conţin proteine, glucide, vitamine, minerale şi grăsimi
în cantităţi limitate (Santrock, 2007). Copiii sunt foarte activi şi au nevoie de o medie
de 10 - 12 ore de somn pe noapte. Toţi copiii preşcolari au nevoie de consecvenţă în
ritualul de culcare. Coşmarurile şi pavorul nocturn sunt frecvente în această etapă de
dezvoltare (Meltzer& McLaughlin Crabtree, 2015).
Tipul de joc preşcolar este cunoscut sub numele de joc de cooperare, sau
asociativ. Copiii sunt capabili să împartă jucăriile, să-şi aştepte rândul şi să urmeze
reguli simple, mai ales la sfârşitul acestei perioade. Jucăriile trebuie să fie selectate
pentru a ajuta stimularea dezvoltării motorii fine şi grosiere. La fel cum ritmul de
creştere variază în funcţie de fiecare copil, şi abilităţile motorii şi abilităţile înnăscute
variază interindividual, făcând pe unii copii să fie mai bine coordonaţi decât alţii
(Pellegrini, 2010).
Siguranţa continuă să fie o preocupare majoră pentru preşcolari, şi au în
continuare nevoie de supravegherea unui adult precum şi de reamintiri constante
privind potenţialele pericole din mediu. În anii preşcolarităţii, copiii trebuie să fie
vaccinaţi pentru a asigura imunitatea şi protecţia împotriva bolilor grave. Copiii
trebuie să facă anual vizite medicale preventive şi de screening pentru a supraveghea
dezvoltarea lor fizică, emoţională şi socială. Suptul degetului este considerat a fi un
comportament primar şi instinctiv. În cazul în care devine un obicei prelungit, poate
afecta alinierea dinţilor copilului. Enurezisul este o problemă observată mai frecvent
la băieţi decât la fete. Stresul şi boala copilului par să îl agraveze (Shaffer & Kipp,
2014).
- 177 -
Mihaela Boza
5. COPILĂRIA MIJLOCIE ŞI PERIOADA ŞCOLARĂ
Perioada de dezvoltare cunoscută sub numele de vârstă şcolară sau copilărie

târzie este caracterizată de o creştere fizică lentă, constantă. Această etapă începe
cu intrarea în şcoală şi se termină cu instalarea pubertăţii. Cinci achiziţii importante
apar în timpul acestei etape: (1) creşterea devine lentă şi constantă; (2) copii încep
să se îndepărteze de familie şi se orientează spre relaţiile cu egalii; (3) copiii devin
mai puţin centraţi pe sine şi mai orientaţi către scop şi către ceilalţi; (4) dinţii
temporari sunt înlocuiţi de dinţi permanenţi; (5) o perioadă de acalmie înlocuieşte
curiozitatea sexuală (Papalia & Martorell, 2014).
Dentiţia definitivă se dezvoltă în aceeaşi ordine ca şi dinţii temporari („de
lapte”). Iniţial, copiii de vârstă şcolară se confruntă cu un număr crescut de infecţii
respiratorii din cauza expunerii la agenţi patogeni în colectivitate. Odată ce sistemul
imunitar se maturizează, aceasta devine o perioadă de dezvoltare în care copilul se
bucură de o stare bună de sănătate. Ritmul cardiac şi frecvenţa respiratorie devin
mai lente, în timp ce tensiunea arteriala creşte. Modificările sistemului nervos permit
creşterea complexităţii proceselor cognitive. Se îmbunătăţesc vizibil abilităţile motorii
fine şi grosiere existente, care permit copiilor mai multă independenţă (Shaffer &
Kipp, 2014).
Această perioadă este uneori numita „de latenţă”, un moment în care energiile
sexuale sunt latente (Freud apud Miller, 2002). Deoarece relaţiile cu egalii în acest
stadiu sunt în principal cu copii de acelaşi sex, această etapă este considerată ca o
perioadă de "homosexualitate".
Potrivit lui Erikson (1985), atributul din acest stadiu de dezvoltare este competenţa
sau hărnicia. Copiii sunt acum capabili să se concentreze asupra realităţii şi au
satisfacţia primelor lor realizări. Prieteniile sunt foarte importante şi sunt piatra de
temelie a lumii sociale a copilului de vârstă şcolară. În această etapă, copiii sunt
capabili să dezvolte relaţii reciproce cu semenii lor (Berk, 2006). Şcolarii stabilesc
relaţii apropiate cu prietenii lor şi îşi împărtăşesc activităţile şi împrumută diferite
obiecte personale (jocuri, cărţi etc). Părinţii trebuie să stabilească limite, să ajute
copilul să-şi controleze şi regleze comportamentul şi emoţiile. Disciplina prea strictă
poate duce la unele tulburări de comportament care trădează revolta; disciplina
insuficientă poate duce la nesiguranţă şi îndoială (Shaffer & Kipp, 2014).
Privitul la televizor sau pe internet poate afecta mulţi copii de vârstă şcolară, în
special dacă sunt expuşi la violenţă. Din acest motiv, părinţii ar trebui să
supravegheze programele pe care le vizionează copiii. Aproape un sfert dintre copiii
de vârstă şcolară sunt singuri acasă în timp ce părinţii sunt la muncă. Aceşti copii
numiţi adesea „cu cheia de gât” au nevoie de îndrumare suplimentară atentă şi să li
se indice ce trebuie să facă în timp ce părinţii nu sunt acasă (Patterson, 2008).
- 178 -
Piaget (apud Beard, 2007) menţionează că în această etapă copiii trec de la

nivelul preoperaţional de dezvoltare cognitivă la gândirea operaţional concretă, care
permite gândirea organizată, operaţii mintale la nivel concret, logica inductivă şi, mai
târziu în şcolaritate, şi cea deductivă, abilităţi superioare de clasificare şi capacitatea
de a înţelege şi respecta regulile. Şcoala devine o preocupare majoră şi un factor
important în mediul copilului. Spre deosebire de experienţa de la grădiniţă, când
accentul s-a pus pe protecţie, joc şi îngrijire, accentul este acum pe educaţie şi
învăţare (Berk, 2006).
Potrivit lui Kohlberg (1981), copii de vârstă şcolară sunt la nivelul preconvenţional
de judecată morală. Se dezvoltă reciprocitatea şi preocuparea pentru ceilalţi, lucru
permis de decentrarea cognitivă şi afectivă care se produce la această vârstă.
Prietenilor li se solicită încrederea şi loialitate. Raţionamentul moral al copilului începe să
se orienteze către relaţia cu ceilalţi în general, nu doar cu părinţii. Copiii consideră
drept morale acţiunile care le aduc recompense (obţin ceva de la părinţi sau colegi)
sau care le aduc beneficii printr-un schimb („te ajut acum, mă ajuţi mai târziu”, „eu
îţi dau asta, tu îmi dai ceva în schimb”). Este o moralitate în care se observă o
căutare activă a plăcerii şi o preocupare incipientă pentru echitate şi altruism.
Limbajul evoluează permiţând copiilor să comunice mai eficient cu ceilalţi (Hoff
& Shatz, 2009). Şcoala pune accentul pe dezvoltarea vocabularului, gramaticii,
pronunţiei şi structurii propoziţiei.
Necesarul nutritiv în această etapă include un regim alimentar adecvat, cu aport
de substanţe necesare pentru creşterea sistemului muscular şi a scheletului (proteine,
minerale, calciu) precum şi pentru dezvoltarea creierului. Preferinţele alimentare
rezultă din influenţele culturale, de familie şi ale grupului de egali. Micul dejun este
una dintre cele mai importante mese ale zilei. Acesta nu trebuie să fie omis şi ar
trebui să furnizeze un sfert până la o treime din nevoile nutriţionale zilnice
(Patterson, 2008).
Copilul în vârstă de 6 ani are nevoie de aproximativ 12 ore de somn, în timp ce
copii de 11 ani au nevoie de doar 10 ore de somn în fiecare noapte. Somnul
insuficient sau agitat poate produce iritabilitate şi poate interfera cu performanţele
academice şi cu relaţiile sociale ale copilului (Santrock, 2007).
Copiii de vârstă şcolară se joacă şi efectuează independent majoritatea
activităţilor de auto-îngrijire. Ei învaţă să scrie, deseneze, danseze şi au multe alte
hobby-uri creative. Acasă, copiii sunt capabili să-şi asume responsabilitatea pentru
lucrurile lor şi vor să câştige mici sume de bani pentru diferite activităţi pe care le fac
ajutând adulţii (Berk, 2006).
Stilul de joc pentru acest stadiu de dezvoltare este jocul de echipă. Acum copiii
sunt capabili să înveţe să urmeze normele şi regulile. Cele mai multe jocuri apar în
grupuri de acelaşi sex şi sunt de obicei competitive (Pellegrini, 2010). Cauza
principală a rănirilor sau deceselor pentru acest grup de vârstă o constituie
accidentele de autovehicule. Copiii ar trebui să fie instruiţi să utilizeze centurile de
- 179 -
Mihaela Boza
siguranţă ori de câte ori sunt pasageri şi să traverseze corect strada. Alte cauze ale
rănirilor accidentale sunt legate de tendinţa naturală a copilului de vârstă şcolară de
a încerca noi activităţi fără ajutor, supraveghere sau instruire (Patterson, 2008)
Copiii de această vârstă au nevoie de exerciţiu fizic adecvat pentru a ajuta la
dezvoltarea forţei musculare şi rezistenţei. Copiii de vârstă şcolară trebuie să fie
testaţi pentru poziţia anormală a coloanei vertebrale cunoscută drept scolioză.
Trebuie să fie vaccinaţi pentru a-şi menţine imunitatea. Pe măsură ce organele
corpului continuă să se maturizeze, ei sunt mai în măsură să reziste infecţiilor şi se
recuperează mai rapid după boli (Berk, 2006).
6. PUBERTATEA ŞI ADOLESCENŢA
Pubertatea sau preadolescenţa este o perioadă de creştere rapidă care se

încheie cu maturitatea reproductivă. La fete pubertatea se consideră încheiată la
debutul menarhei; la băieţi pubertatea se consideră încheiată când se produc
primele emisii de spermă. Schimbările majore asociate cu pubertatea includ o
creştere rapidă în plan fizic, schimbări în proporţiile corpului, precum şi dezvoltarea
caracteristicilor sexuale primare şi secundare.
Caracteristicile sexuale secundare se referă la toate schimbările care nu au un
rol direct în reproducere. Aceste modificări includ creşterea părului în diferite zone
ale corpului (în special axilar şi pubian), activitatea crescută a glandelor sudoripare,
modificări ale vocii la băieţi, precum şi lărgirea şoldurilor şi pelvisului la fete (Shaffer
& Kipp, 2014). Tinerii la această vârstă au tendinţa de a petrece mai mult timp
singuri şi se îndepărtează de prietenii pe care îi aveau înainte. În multe situaţii
adolescenţii sunt certăreţi, provocând schimbări în relaţiile de familie. Adolescenţa
este o perioadă de tranziţie care începe cu maturitatea sexuală şi se termină cu
maturitatea fizică. Această etapă este o punte de legătură între dependenţă şi
independenţă, copilărie şi maturitate (Shaffer & Kipp, 2014).
Prieteniile cu sexul opus încep la aproximativ 15-16 ani. Acestea ajută la
stabilirea statutului social, la recunoaştere din partea grupului de prieteni şi oferă un
mijloc de socializare cu grupul de egali. Sexul este o prioritate în acest moment (Rice
& Dolgin, 2002). Adolescenţii sunt supuşi unei mari presiuni pentru a se conforma la
standardele grupului. Mulţi adolescenţi îşi încep viaţa sexuală. Educaţia sexuală
trebuie să înceapă în familie şi să fie consolidată în şcoală. Masturbarea este
considerată a fi o formă normală de exprimare sexuală. Educaţia sexuală trebuie să
înceapă înainte de adolescenţă. Adolescenţii continuă să aibă nevoie de sfaturi
despre prevenirea bolilor cu transmitere sexuală şi sarcină (Rice & Dolgin, 2002).
Caracteristicile principale ale adolescenţei sunt emoţiile furtunoase, sentimentele
de nesiguranţă, introspecţie, interesul pentru experimentare şi învăţare şi testarea
- 180 -
valorilor şi credinţelor. Potrivit lui Erikson (1985), sarcina psihosocială pentru această
etapă este căutarea identităţii. Identitatea începe cu separarea individului de familie.
Îndepărtarea de familie exprimă nevoia adolescentului de libertate şi independenţă.
Adolescenţii sunt ambivalenţi în raport cu multe aspecte, printre care relaţia cu
familiile lor, deoarece doresc libertate dar au nevoie şi de supraveghere, sau pentru
că doresc să facă parte dintr-un grup dar şi să fie singuri. Unele dintre emoţiile
exprimate frecvent sunt furia, frica, teama, gelozia, invidia şi fericirea. Relaţiile cu
egalii sunt foarte importante în acest stadiu. Cu colegii împărtăşesc aceeaşi vârstă,
sentimente, experienţe, obiective şi îndoieli în moduri în care nu o pot face cu
părinţii (Shaffer & Kipp, 2014).
Adolescenţii formează „clici”, grupuri şi bande. Ei doresc să fie acceptaţi de
membrii acestor grupuri. Acceptarea grupului îi ajută să se simtă fericiţi şi
încrezători; neacceptarea duce la sentimente de alienare şi resentimente (Rice &
Dolgin, 2002). Societatea cere mult de la adolescenţi. Este de aşteptat să îşi aleagă o
profesie şi să se gândească la viitorul lor. Maturizarea sistemului nervos central
produce o trecere de la gândirea concretă la procesele de gândire operaţional-
formale (Piaget apud Beard, 2007). Acest stil de gândire este logic şi de natură în
special deductivă. Adolescenţii pot gândi abstract şi face raţionamente ştiinţifice.
Şcoala este centrul activităţii pentru adolescent. Succesul în şcoală depinde în mare
măsură de statutul socio-economic, relaţiile familiale, influenţa egalilor şi presiunile
sociale. Judecata morală (Kohlberg, 1981) se bazează pe principiile învăţate de bine
şi rău. Adolescenţii dezvoltă conştiinţa spirituală. Ei pun la îndoială, filozofează şi
compară religii. Disciplina în timpul adolescenţei este foarte importantă. Multe
dintre conflictele dintre părinţi şi adolescenţi se bazează pe alegerea prietenilor şi
relaţiile cu sexul opus (Shaffer & Kipp, 2014).
Creşterea rapidă care apare în timpul adolescenţei solicită o suplimentare a
cerinţelor nutriţionale. Obiceiurile alimentare se schimbă în timpul adolescenţei;
carnea şi cartofii sunt preferate faţă de fructe şi legume. Gustările sunt alese pentru
accesibilitate şi gust.
În adolescenţa timpurie apare nevoia de somn suplimentar. Sunt necesare
aproximativ 8 ore pentru adolescenţi pentru a fi odihniţi pe deplin. Statul până târziu
face ca adolescentul să fie obosit şi iritabil dimineaţa (Rice & Dolgin, 2002). Lipsa de
somn suficient pare să coreleze cu performanţele şcolare scăzute. Exerciţiul fizic este
important pentru a ajuta la menţinerea stării de sănătate. Cauza de deces cea mai
frecventă în timpul adolescentei sunt accidentele.
Starea generală de sănătate a unui adolescent reflectă obiceiurile şi practicile
nutriţionale. Adolescenţii au nevoie de controale medicale anuale. Alimentaţia
corectă şi alte practici sănătoase contribuie la un stil de viaţă sănătos. Incidenţa
depresiei la adolescenţi este mai mare decât la copiii mai mici, din cauza stresului
crescut şi cerinţelor acestei etape de dezvoltare (Rice & Dolgin, 2002). Orice indiciu
de tristeţe prelungită sau stare depresivă trebuie evaluate şi monitorizate cu atenţie.
- 181 -
Mihaela Boza
Prevenirea sinuciderii este o problemă importantă de securitate când avem de a face

cu adolescenţi. Experimentarea consumului de alcool, droguri şi tutun este comună
în această etapă de dezvoltare. Adolescenţii se angajează de multe ori în aceste
practici nesănătoase pentru a obţine acceptarea colegilor (Papalia & Martorell, 2014).
7. ADULTUL TÂNĂR
Maturitatea timpurie acoperă perioada de la 20 de ani până la aproximativ 40

de ani. Aceasta este în general descrisă ca o perioadă stabilă de dezvoltare.
Creşterea fizică este finalizată. Cele mai multe persoane au atins nivelul maxim de
funcţionare la nivel fizic la începutul acestei etape. Forţa musculară şi coordonarea
sunt maxime între 20 şi 30 de ani, pentru ca apoi să scadă încet între 40 şi 60 de ani.
Gingivita afectează mulţi adulţi şi se poate preveni. Molarii de minte apar în
adolescenţa târzie şi maturitatea timpurie. Pot fi observate modificări ale senzaţiei şi
percepţiei. După 40 de ani apar dificultăţi în a vedea obiectele de aproape, afecţiune
numită presbiopie şi este tratată cu lentile de corecţie. La adult apare o pierdere a
auzului pentru frecvenţe înalte (Edelman, Kudzma & Mandle, 2014).
Organele reproductive funcţionează la eficienţă maximă în timpul acestei etape.
Modificările cardiace includ o scădere treptată a debitului cardiac şi pierderea
elasticităţii muşchilor şi vaselor de sânge. Aceste modificări pot contribui la o
creştere a tensiunii arteriale. Funcţia respiratorie atinge apogeul între 20 şi 30 de ani
(Papalia & Martorell, 2014).
Principalele repere de dezvoltare pentru această grupă de vârstă includ alegerea
şi stabilirea unei cariere profesionale, satisfacerea nevoilor sexuale, întemeierea
familiei, achiziţia unei locuinţe, extinderea cercurilor sociale şi maturizarea. Erikson
(1985) descrie atributul psihosocial pentru adultul tânăr ca fiind intimitatea. El a dat
un sens mai larg noţiunii de intimitate care poate să se stabilească între îndrăgostiţi,
între părinte şi copil, sau între prieteni. Continuă să se dezvolte funcţionarea
cognitivă de nivel operaţional formal (Piaget apud Beard, 2007). Adulţii sunt capabili
de a fi obiectivi şi de a privi problemele dintr-o perspectivă mai largă. Adulţii sunt în
stadiul de dezvoltare morală postconventional (Kohlberg, 1981). Ca şi în alte aspecte
ale dezvoltării, dezvoltarea morală progresează într-un ritm extrem de individualizat.
Dieta este esenţială pentru sănătate. Aportul caloric se calculează în funcţie de
vârsta adultului, dimensiunile corpului, nivelul de activitate fizică şi de gen. Bărbaţii
în general au nevoie de 2700 până la 3000 de calorii pe zi, în timp ce femeile au
nevoie de 1600-2100 de calorii pe zi. În medie, un adult are nevoie de 7-9 ore de
somn în fiecare noapte. Mulţi factori pot contribui la problemele legate de somn, din
care cea mai frecventă este insomnia: stresul, regimul alimentar, oboseala şi
sănătatea precară (Papalia & Martorell, 2014).
- 182 -
Forma fizică se poate îmbunătăţi la orice vârstă cu exerciţiu regulat. Prevenirea

accidentelor continuă de-a lungul anilor maturităţii. Utilizarea necorespunzătoare
sau lipsa grijii pentru propriul corp pot duce la boli sau leziuni. Protecţia împotriva
rănirilor în timpul activităţilor sportive include utilizarea echipamentului sau
îmbrăcămintei de protecţie. Adulţii tineri sunt preocupaţi nu numai de propria lor
siguranţă, ci şi de cea a copiilor lor şi a altor membri de familie (Edelman, Kudzma &
Mandle, 2014).
Sunt recomandate vizite anuale la medic. Prevenirea cancerului este foarte
importantă. Multe tipuri de cancer pot fi prevenite prin evitarea agenţilor cancerigeni în
mediul înconjurător şi printr-un stil de viaţă sănătos. Expunerea excesivă la razele
ultraviolete, în special la persoanele cu tenul deschis, poate produce cancer de piele.
Utilizarea cremelor de protecţie solară şi purtarea îmbrăcămintei de protecţie pot
preveni cancerul de piele. Controlul greutăţii este foarte important, deoarece obezitatea
poate duce la multe afecţiuni, cum ar fi diabetul, bolile cardiovasculare sau
accidentul vascular cerebral. Cea mai bună abordare a controlului greutăţii este prin
educaţie, schimbarea dietei şi exerciţii fizice regulate (Edelman, Kudzma& Mandle,
2014). Managementul stresului poate ajuta oamenii să înveţe cum facă faţă stresului
mai eficient prin managementul timpului, stabilirea unor priorităţi şi abordarea
directă a stresului.
8. ADULTUL DE VÂRSTĂ MIJLOCIE
Vârsta mijlocie acoperă perioada de la 45 până la 60 de ani. Vârsta mijlocie este

o etapă firească a dezvoltării şi o perioadă de creştere şi progres, mai degrabă decât
un declin şi un regres. În această etapă adulţii ajung la performanţe de vârf şi
maturitate deplină. Astăzi multe femei amână căsătoria şi naşterea copiilor până la
această vârstă pentru a-şi dezvolta cariera (Knauth, 2001).
Cele mai multe schimbări fiziologice apar treptat şi în momente diferite pentru
persoane diferite. Apare pierderea tonusului muscular şi elasticităţii ţesuturilor
conjunctive şi creşterea în greutate. Demineralizarea face ca oasele să devină poroase şi
fragile. Boala parodontală este frecventă şi poate fi prevenită prin igienă dentară şi
întreţinere corespunzătoare. Pielea îşi pierde elasticitatea şi se ridează. Creşterea
părului încetineşte, părul se subţiază şi albeşte. Ochii pierd din capacitatea de
acomodare şi de concentrare asupra obiectelor. Se observă de asemenea o pierdere
a acuităţii auditive (Edelman, Kudzma&Mandle, 2014).
Obiectivele psihosociale în această etapă includ stabilirea şi adaptarea la noile
roluri de familie, asigurarea stabilităţii economice pentru prezent şi viitor,
menţinerea unei imagini de sine pozitive şi evaluarea sau reproiectarea opţiunii de
carieră (Papalia & Martorell, 2014).
- 183 -
Mihaela Boza
Principalele provocări şi oportunităţi ale adulţilor de vârstă mijlocie includ

accentul reînnoit pe viaţa de cuplu, sindromul „cuibului gol”, statutul de bunic sau
de părinte tardiv, sau grija pentru proprii părinţi (Knauth, 2001). Adulţii doresc să
obţină securitatea financiară şi să ocupe poziţii de vârf la locul de muncă.
Menopauza indică încetarea menstruaţiei şi pierderea capacităţii de reproducere la
femei. Menopauza începe de obicei la vârste cuprinse între 45 şi 55 de ani. Nu există
nicio schimbare fiziologică semnificativă la bărbaţi. Bărbaţii sunt capabili să producă
spermă şi la 80 de ani. Principala schimbare cu care se confruntă bărbaţii este
schimbarea modelele lor de gândire şi de a imaginii de sine (Papalia & Martorell, 2014).
Potrivit lui Erikson (1985), atributul psihosocial a vârstei mijlocii este generativitatea.
Acest lucru înseamnă că indivizii arată preocupare şi interes pentru comunitate.
Neatingerea generativităţii duce la preocuparea de sine excesivă şi stagnare.
Abilităţile cognitive şi memoria rămân la niveluri maxime de funcţionare. Vârsta
mijlocie este un moment în care adulţii sunt introspectivi, îşi reevaluează valorile şi
credinţele. Îşi înţeleg clar nevoile, datoriile morale şi cerinţele societăţii (Bakken &
Ellsworth, 1990).
Nevoile nutriţionale ale adulţilor de vârstă mijlocie rămân similare cu cele ale
adulţilor tineri. Acest grup de vârstă trebuie să acorde o atenţie deosebită dietei,
exerciţiilor fizice şi să aibă un stil de viaţă sănătos. Nevoia de somn scade iar unii
adulţi au dificultăţi în a adormi sau a menţine starea de somn. Activităţile de timp
liber sunt importante în pregătirea pentru pensionare. Bolile de inimă şi cancerul
continuă să fie principalele cauze de deces pentru această grupă de vârstă (OMS,
2015). Examenele fizice amănunţite şi screeningul trebuie să fie efectuate anual
pentru a ajuta la detectarea şi tratarea problemelor medicale existente.
9. VÂRSTA ADULTĂ TÂRZIE
Vârsta adultă târzie sau bătrâneţea este împărţită în trei perioade: bătrâneţea
timpurie (65-74 ani), bătrâneţe (75-90 ani), şi bătrâneţe înaintată (90 ani şi peste).
Persoanele în vârstă sunt segmentul cu cea mai rapidă creştere numerică a
populaţiei în acest moment la noi în ţară. Speranţa de viaţă este mai mare pentru
femei decât pentru bărbaţi. Cel mai bun predictor al speranţei de viaţă este durata
de viaţă a părinţilor biologici (Edelman, Kudzma& Mandle, 2014).
Mai multe teorii există şi încearcă să explice îmbătrânirea. Teoriile biologice
explică îmbătrânirea prin ceasul biologic, radicalii liberi, uzură, eşecul sistemului
imunitar şi teoriile autoimune. Mai multe teorii psihosociale încearcă să explice
impactul îmbătrânirii asupra socializării şi satisfacţiei în viaţă. Acestea includ
dezangajarea, activismul şi teoriile continuităţii în dezvoltare (Bengston, Gans,
Putney & Silverstein, 2009).
- 184 -
O parte a procesului normal de îmbătrânire o constituie modificările fizice.

Sarcina psihosocială a vârstei adulte târzii include acceptarea şi adaptarea la
schimbarea imaginii corpului, a rolurilor familiale, a stilului de lucru, a activităţilor
recreative, a sexualităţii şi confruntarea cu inevitabilitatea morţii. Potrivit lui Erikson
(1985), un individ care a realizat primele şapte sarcini de dezvoltare poate atinge
acum integritatea eului. Oamenii care nu dispun de integritatea eului dezvoltă
sentimente de neputinţă şi disperare. Persoanele în vârstă se folosesc de amintiri,
sau de trecerea în revistă a experienţelor trecute, pentru a da sens vieţii şi a
consolida sentimentul de valoare personală.
Persoanele în vârstă îşi păstrează, de obicei, abilităţile cognitive până târziu în
viaţă. Memoria arată uşoare schimbări odată cu înaintarea în vârstă. Persoanele mai
în vârstă au pierderi mai mari pentru memoria recentă, dar nu pentru memoria
îndepărtată (Papalia & Martorell, 2014). Convingerile morale se dezvoltă pe baza
experienţei de o viaţă şi interacţiunilor cu ceilalţi. Mulţi bătrâni găsesc pacea şi
satisfacţia prin spiritualitate şi religie (Clements& Koenig, 2014).
Nutriţia adecvată previne bolile şi îmbunătăţeşte răspunsul unei persoane la
tratament. Persoanele în vârstă au nevoie de mai multă odihnă şi mai puţin somn
decât adulţii mai tineri. Odihna şi somnul ajută la restabilirea rezervei de energie a
organismului şi pentru a preveni oboseala (Edelman, Kudzma& Mandle, 2014).
Exerciţiul fizic este un mijloc de menţinere a formei fizice pe întreaga durată a viaţii.
Persoanele în vârstă sunt mai susceptibile de a suferi de cel puţin o boală cronică sau
chiar mai multe. Principalele cauze de deces în rândul persoanelor în vârstă sunt
bolile cardiovasculare, cancerul, accidentele vasculare cerebrale, ateroscleroza,
diabetul, bolile pulmonare şi ciroza hepatică ( OMS, 2012).
Accentul în promovarea şi întreţinerea sănătăţii cade pe exerciţiu fizic,
modificarea dietei şi un stil de viaţă sănătos. Accidentele pot fi prevenite prin
recunoaşterea creşterii factorilor de risc pentru acest grup de vârstă. Modificările în
percepţiile senzoriale, tulburările locomoţiei şi cele neurologice pot creşte riscul de
cădere. Fracturile membrelor şi ale bazinului sunt numeroase şi dificil de recuperat
(Phelan et all, 2015). Datorită limitărilor de natură fizică, persoanele în vârstă sunt
susceptibilă la abuz şi crime. Depresia şi suicidul în rândul persoanelor în vârstă pot fi
rezultatul pierderilor suferite, bolilor, medicaţiei sau lipsei de suport sau inserţie socială.
10. CONCLUZII
Dezvoltarea umană pe parcursul întregii vieţii este un proces foarte complex,

contextualizat şi individualizat. Evaluarea sănătăţii, a stării de bine şi a calităţii vieţii
trebuie făcută într-un anume context economic, socio-cultural şi istoric, care
constituie un cadru al dezvoltării şi creează un set de aşteptări individualizate în
raport cu propria viaţă, sănătate şi satisfacţie personală. Chiar în aceleaşi condiţii (de
- 185 -
Mihaela Boza
exemplu, în aceeaşi familie) indivizii se dezvoltă diferit, cu ritmuri diferite şi făcând

apel la setul propriu, înnăscut de abilităţi. Constantele dezvoltării, care au fost
schiţate într-o manieră foarte generală în acest capitol, trebuie evaluate în raport cu
acest context, care formează cadrul dezvoltării. Această evaluare trebuie să ţină cont
de variabilitatea interindividuală care este normală şi de aşteptat chiar şi în cazul
grupurilor sociale restrânse.
BIBLIOGRAFIE
Beard, R. M. (2007). An outline of Piaget’s developmental psychology, Routledge,

New York.
Bengston, V.L., Gans, D., Putney, N.M. & Silverstein, M. (ed.)(2009). Handbook of
theories of aging, 2nd ed, Springer, New York.
Berk, L. E. (2006).Child development (7th ed.). Pearson Education, Boston
Clements, W. M., &Koenig, H.G. (2014). Aging and God: Spiritual pathways to mental
health in midlife and later years,Routledge, New York.
Dishion, T.J., Brennan, L.M., Shaw, D.S., McEachern, A.D., Wilson, M. N., & Jo, B.
(2014). Prevention of Problem Behavior Through Annual Family Check-Ups in
Early Childhood: Intervention Effects From Home to Early Elementary School,
Journal of Abnormal Child Psychology, 42(3), 343-354.
Edelman, C. L., Kudzma, &Mandle, C. L.(ed.) (2014).Health Promotion throughout the
Life Span, 8th ed, Elsevier, St. Louis
Erikson, E. (1985). The Life Cycle Completed. Norton, New York.
Hoff, E. &Shatz, M. (2009). Blackwell Handbook of Language Development,
Blackwell-Wiley, Chichester.
Johnstone, J. A., &Ramon, M. (2011). Perceptual-motor activities for children: an
evidence-based guide to building physical and cognitive skills, Human Kinetics,
Leeds.
Knauth, D.G. (2001) Marital change during the transition to parenthood. Pediatric
Nursing 27(2):169–172.
Kohlberg, L. (1981). The Philosophy of Moral Development. Harper & Row, San
Francisco.
Mallants, C., & Casteels, K. (2008). Practical approach to childhood masturbation-a
review, European Journal of Pediatrics, 167(10), 1111-1117.
Miller, P. H. (2002).Theories of Developmental Psychology, Worth Publishers, New
York
OMS (1948). Preamble to the Constitution of the World Health Organization as
adopted by the International Health Conference, New York, 19-22 June, 1946;
signed on 22 July 1946 by the representatives of 61 States (Official Records of
the World Health Organization, no. 2, p. 100) and entered into force on 7 April
- 186 -
1948.http://www.who.int/about/definition/en/print.html (consultat online 30

aprilie 2015).
OMS (2015). Noncommunicable diseases. http://www.who.int/mediacentre/
factsheets/fs355/en/ (consultat la 20 august 2015)
OMS (2012) Good health adds life to years: Global brief for World Health Day 2012
http://apps.who.int/iris/bitstream/10665/70853/1/WHO_DCO_WHD_2012.2_eng.p
df (consultat la 20 august 2015)
Meltzer, L. J., & McLaughlin Crabtree, V. (2015). Confusional arousals, sleep terrors,
and sleepwalking, In Meltzer, L. J., & McLaughlin Crabtree, V., Pediatric sleep
problems: A clinician's guide to behavioral interventions, (175-182), APA,
Washington.
Moon, R.Y., & Fu, L. (2012). Sudden infant death syndrome: an update, Pediatrics in
review,33 (7), 314–320.
Papalia, D. & Martorell, G. (2014). Experience human development, 13th edition,
McGraw-Hill; New York.
Patterson, C. J. (2008).Child development. McGraw-Hill, New York
Pellegrini, A. D. (2010) (ed.). The Oxford Handbook of the Development of Play,
Oxford University Press, Oxford.
Phelan, E.A., Mahoney, J.E., Voit, J.C., Stevens, J.A. (2015)Assessment and
management of fall risk in primary care settings.Medical Clinic of North America,
99(2), 281-293.
Rice, F.P., & Dolgin, K.G.(2002). The Adolescent: Development, Relationships and
Culture. Allyn and Bacon, Boston.
Santrock, J. W. (2007). Child development (11th ed.). McGraw-Hill, New York.
Shaffer, D.R., Kipp, K. (2014). Developmental psychology: childhood and adolescence,
9th Edition, Cengage Learning:Wadsworth
- 187 -
Cristina Gavrilovici
LIBERTATEA PROCREAȚIEI
Cristina GAVRILOVICI
1. INTRODUCERE
Diferența între reproducere și procreație se reduce în esență la diferența între

drepturi și libertăți, procreația fiind văzută drept libertatea absolută de a creea o
ființă umană cu trup și spirit, act pe care reproducerea nu îl va reuși niciodată.
Aceasta din urmă se va limita doar la simpla capacitate de perpetuare a speciei, deci
o „comuniune” biologică cu succes. Succesul este important aici doar în măsura în
care produsul de concepție reușește să se zămislească, să crească și să nască. Dacă
totuși acest lucru nu se întâmplă, știința are soluții: reproducerea asistată, fertilizarea in
vitro, mamele surogat – procedee care astăzi înlocuiesc natura, de cele mai multe ori
cu șanse mari de reușită (cel puțin pe termen scurt – mediu). Joaca de-a natura sau
de-a Dumnezeu, deși reglementată la nivel legislativ în majoritatea țărilor europene
este departe de a fi lipsită de controverse, departe de a fi unanim acceptată și
introdusă înafara „procedurilor” medicale de rutină. De la dreptul de a te naște chiar
și în eprubetă la libertatea de a avea urmași cu orice preț, calea este scurtă dar
tensionată. Capitolul de față are scopul de a invita auditoriul la reflecție asupra
valorii vieții din punctul de vedere al sfințeniei ei, și măsura în care sacralitatea ei
este o valoare asociată fiecărui act medical sau o eventuală „piedică” în calea
progresului științific. Vom reflecta apoi asupra drepturilor embrionului și fătului, și
modalitatea în care acestea pot interfera cu conflictul materno-fetal. Ulterior vom
dezbate pe larg aspectele etice legate de diversele forme de reproducere asistată și
fertilizare in vitro, pentru ca în final să abordam în detaliu o altă formă a dreptului de
„a ști” – testarea genetică.
2. VALOAREA VIEŢII. SACRALITATEA VIEŢII.

OMUL CA FIINŢĂ SPIRITUALĂ
În prezent se pare că disputele pro şi contra instrumentalizării fetusului (avort,

chirurgie fetală, transplant in utero, etc) se centrează pe ideea vieţii ca şi dar de la
Dumnezeu, încercând totodată să se rezolve dilema dacă fetusul uman este sau nu o
- 188 -
Libertatea procreaţiei
persoană. Dar peste limitele acestei polemici, interesante şi nelimitate, se conturează o

noţiune mult mai „apăsătoare” din punct de vedere moral: valoarea vieţii. Indiferent
de argumentele de tip liberal sau conservator, cu toţii considerăm, cel puţin intuitiv,
că viaţa organismului uman are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar şi în
cel mai timpuriu şi nediferenţiat stadiu al existenţei embrionare. Am spus „intuitiv”
pentru a apăra opiniile celor care nu găsesc sau nu exprimă un argument solid
pentru opţiunea pro sau contra avort, sau poate nici nu au o opţiune fermă, dar
....intuiesc un anumit aspect moral care le va contura decizia. Există şi filosofi (ex:
David Hume) care au negat efectiv faptul că orice (inclusiv viaţa) are o valoare
intrinsecă. Motivaţia lor este că obiectele sau evenimentele capătă valoare doar
dacă, şi atunci când servesc interesele cuiva. Dar din acest punct de vedere nimic nu
este valoros, decât dacă cineva o doreşte.
Conducându-ne după Sfânta Scriptură, tezaurul prin care se transmite revelaţia
divină, ajungem la ideea că viaţa este forma de existenţă cea mai înaltă dintre cele
create, forma prin care Dumnezeu se exprimă ca realitate: „Întru el era viaţă şi viaţa
era lumina oamenilor” (Ioan 1,4). Crearea celorlalte făpturi, date omului spre
conducere şi stăpânire s-a făcut doar prin exprimarea simplă a voinţei sale: „Să fie”
(Facerea, 1). Creându-l, Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a alege ceea ce este mai
bun pentru el, prin apelul la raţiune şi sensibilitate. Intenţia a fost de a-l creea pe om
după chipul şi asemănarea Sa. Atenţie însă: chipul nu se referă la trup, ci la natura
spirituală, intelectuală şi morală a omului, iar asemănarea, la ceea ce el poate deveni
prin practicarea învăţăturilor lui Dumnezeu, la aspiraţiile şi la scopul pe care El le
transmite. Viaţa de la Dumnezeu este sacră, dar Dumnezeu a lăsat omul să decidă
acceptabilitatea sacralităţii ei, şi ca urmare să preţuiască sau nu în mod adecvat
acest dar. Biserica este prin tradiţie o instituţie conservatoare, care poate justifica
sau respinge o faptă umană prin apel la dogme, sau la modelul duhovnicesc al
Sfinţilor Părinţi.
Cele mai multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm astăzi frapează prin
ineditul lor. Orice descoperire ştiinţifică poate aduce în mod egal binele şi răul, iar
raţiunea, care este un dar divin, nu poate fi oprită să cerceteze. De aceea, trebuie
făcut apel la responsabilitate, concept care, deşi pare unul creeat de societatea
civilă, are rădăcini teologice, deţinând un rol central în problema liberului arbitru.
Din perspectiva Sfinților Părinți răsăriteni, scopul existenței umane este theosis-
ul sau „îndumnezeirea”. Dar tot în această viziune, Dumnezeu rămâne de nepătruns
în adâncimea ființei Sale, dincolo de ceea ce putem cunoaște sau experimenta.
Există o mare prăpastie ce desparte creatura de Creator, natura umană de natura
divină. Dumnezeu tatăl este cel care a umplut viața umană cu energiile sale: iubire,
putere, dreptate, bunătate, frumusețe etc. Aparent, ai crede că viața umană își
găsește ultima împlinire dincolo de moarte, în împărăția lui Dumnezeu, pentru că
numai acolo se poate realiza comuniunea acestor atribute. Totuși Apostolul Pavel și
Evanghelistul Ioan, apreciază că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care ne este
- 189 -
accesibilă aici și acum: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Evanghelia
după Luca, 17, 21). Astfel Împărăţia lui Dumnezeu nu este doar un obiect al
speranţei noastre viitoare, ci o realitate prezentă, inaugurată prin botez şi hrănită
prin comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Viața corpului fizic este intangibilă
pentru că trupul este “templu al duhului sfânt”: “Sau nu știți că trupul vostru este
templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu?”. „Voi nu
sunteți ai voștri; (…). Slăviți dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (Epistola I către
Corinteni a Sf Apostol Pavel 6, 19-20).
După John Breck (2001), discuția despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane
se centrează asupra conceptului de persoană. „Persoană” este numai acela care
înglobează în sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept
înțeles greșit azi în societățile liberale, în care „persoana” este în întregime
confundată cu „individul”. Caracteristicile individuale ne disting unii de alții, în timp
ce calitatea de persoană ne unește în comuniunea cu ceilalți și cu Dumnezeu. Ne
putem revendica drept persoane atât timp cât întrupăm și comunicăm celorlalți
frumusețea, adevărul și iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Dumnezeul Treimic este deci modelul, izvorul și finalitatea a tot ceea ce este cu
adevărat personal în experiența umană.
Sacralitatea vieții nu este dovedită doar de originea sa divină ci și de faptul că
„nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Epistola către Galateni a Sf Apostol
Pavel, 2, 20). Despre sacralitate si sfințenie – au fost expuse două concepte radical
opuse: primul, in care cele două sunt folosite ca sinonime, atunci când este vorba de
originea și scopul divin al existenței umane. Viața fiecărei persoane este „sacră”, de
vreme ce ea este creeată de Dumnezeu, având scopul de a reflecta prezența și
măreția lui Dumnezeu în adâncimile ei. Oricât de mult ar fi acest atribut diminuat de
păcat sau de respingerea ori negarea lui Dumnezeu, antropologia ortodoxă afirmă
că, chipul divin poate fi alterat, dar niciodată distrus; nu există „cădere” totală, oricât
de decăzut moral ar fi un individ. „Sfințenia”, pe de altă parte, s-ar referi la calitățile
personale sau ipostatice pe care cineva le dobândește fie printr-o lupta ascetică, fie
prin căutarea și atingerea virtuților. Sacralitatea ar fi deci o funcție a „naturii”, iar
sfințenia ca o funcție a „persoanei”.
Astfel, sensul vieții umane este unul spiritual, nici un alt sens nu poate da
greutate derulării vieții. Iar sensul spiritual este tocmai căutarea “sfințeniei”.
Discursul etic modern însă se “împotmolește” atunci când perspectivele “sacralităţii”
și respectiv cea a “calității vieții” în abordarea problemelor morale vin în contradicție
una cu cealaltă. Există în ultimii ani tendința de a opune aceste două perspective,
punând „sfințenia” și „calitatea” într-o tensiune fără soluție. Susținătorii principiului
„sfințenia vieții”, vor dori să conserve existența biologică cu orice preț, fără a ține
seama de gradul de suferință îndurată de persoana în cauză. La polul opus,
susținătorii „calității vieții”, încearcă mai presus de toate să evite durerea epuizantă
și suferința. De aceea, aceștia din urmă sprijină proceduri ca „avortul terapeutic” și
- 190 -
„sinuciderea asistată”, pentru a asigura controlul asupra calității vieții unei femei
însărcinate sau a unui muribund. Această poziție radicală a „calității vieții” pune
evitarea durerii mentale și fizice deasupra oricărei alte valori, și ca urmare
denudează viața umană de orice valoare divină.
Există însă și un concept potrivi căruia „sfințenia” și „calitatea” vieții nu trebuie
privite în opoziție, ci în complementaritate. În viziunea creștină, durerea și suferința
au potențial izbăvitor. Dacă anumite niveluri ale suferinței fizice sau psihice pot
apărea ca „dezumanizante”, chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în
mâinile lui Dumnezeu și pot simți grija Lui plină de dragoste. Tocmai aceste daruri ale
iubirii divine asigură adevărata calitate a vieții umane în orice condiții sau
circumstanțe. Dacă sfințenia și calitatea vieții umane sunt privite ca derivând ambele
din grația divină, atunci opoziția din această controversă este falsă. Adevărata
„calitate” a existenței personale este oferită de lucrarea „sfințeniei”; iar autentica
„sfințenie” derivă numai dintr-o „calitate” deosebită a vieții, conferită de iubirea lui
Dumnezeu. Această complementaritate între calitatea vieții și sfințenia ei este
posibilă deoarece viața umană în însăși natura ei este „sacră”. Originea, scopul și
finalitatea ei sunt date și determinate de Dumnezeu.
De aceea, „sacralitatea” și „sfințenia” trebuie diferențiate: prima se referă la
bunătatea esențială și valoarea infinită a vieții umane create după chipul divin, iar
ultima are în vedere aspirația, chiar lupta persoanei umane pentru dobândirea
asemănării cu Dumnezeu.
3. PERCEȚII ASUPRA DREPTURILOR EMBRIONULUI ŞI FĂTULUI
Problemele morale legate de începutul vieţii derivă în cea mai mare parte din
relaţia materno-fetală, aşa cum este ea acceptată sau din contra, rejetată, după cum
este ea percepută de către mamă, medic, societate. Fetusul devine un pacient în
momentul în care femeia însărcinată s-a adresat sistemului medical. Și pentru că
astăzi întreaga etică medicală guvernează în jurul drepturilor pacientului, ne punem
retoric întrebarea daca ...fătul are drepturi?
Drepturile în general derivă din trei surse majore: drepturi divine, drepturi
naturale şi drepturi politice (Fukuyama, 2003). Drepturile de origine divină nu
reprezintă astăzi baza drepturilor politice în societatățile liberale democratice. Totuşi
acest lucru nu împiedică individul unei societăţi liberale de a crede că omul este
creat după imaginea lui Dumnezeu şi ca atare drepturile sunt atribuite lui
Dumnezeu. A doua sursă posibilă, natura, descrie drepturile ca şi exponent al “legii
naturale”. Practica sclavagismului este contrară naturii, deci injustă. Acest concept
nu a fost agreat de filozofii secolului XX, în baza faptului că natura nu poate
reprezenta un fundament filozofic justificabil pentru drepturi, moralitate, etică. În
final, drepturile “politice” și civile, derivate din lege şi tradiţiile sociale, reprezintă
- 191 -
acea categorie de drepturi care protejează libertatea individului (în fața societății, a
guvernului sau a altor indivizi). Drepturile civile includ dreptul la integritatea fizică și
mentală, dreptul la viață, la libera exprimare, la mobilitate, protecția împotriva
discriminării pe bază de rasă, etnie, naționalitate, religie, gen, dizabilitate, orientare
sexuală, respectul intimității, a libertății de gândire, a libertății conștiinței, etc.
Drepturile politice se referă la dreptul la vot, dreptul de a fi ales, dreptul de a
participa la guvernare, de a organiza și participa la întruniri politice, etc. Watson,
laureat al premiului Nobel şi cel care a descoperit structura ADN, propune înlocuirea
„drepturilor omului” cu „nevoile omului”. Totuşi drepturile vor prevala întotdeauna
asupra intereselor pentru că sunt dublate de o mai mare semnificaţie morală.
Interesele sunt perisabile şi pot fi schimbate/negociate unul contra celuilalt similar
unui sistem comercial. Drepturile însă, deşi foarte rar absolute, sunt mai puţin
flexibile, tocmai pentru că nu li se poate atribui o valoare economică. Nici filozofii
politici clasici (Platon, Aristotel) nu folosesc limbajul “drepturilor”, ei vorbesc despre
“binele” uman şi despre virtuţile şi datoriile pe care le implică atingerea lui (May T.,
2009).
Răspunsul legii la întrebarea dacă „fătul are drepturi?”, este în majoritatea
ţărilor negativ. Doar după naştere se poate spune cu precizie că nou născutul deţine
drepturi. Trebuie să remarcăm că această decizie legală vine în contradicţie cu unele
considerente morale potrivit cărora fătul trebuie să aibă drepturi, pentru a fi
protejat. Dacă ar fi să acordăm drepturi fătului ar trebui să deliberăm dacă şi în ce
condiţii le pot întrece pe ale mamei. Există două curente morale în acest sens. Aşa
numiţii susţinători ai „dreptului la viaţă” („pro-life”) revendică drepturile fătului, care
datorită inocenţei şi neajutorării lui trebuie să fie apărat. De cealaltă parte,
susţinătorii „dreptului de a alege” consideră că o acordare nelimitată de drepturi
fătului, l-ar plasa într-o poziţie superioară faţă de cei din jur, ceea ce este
nejustificabil şi nerealist, pentru că nimeni, sau puţini se bucură de o exprimare
completă sau liberă a drepturilor sale. Unii ezită în a acorda vreun drept fetuşilor
pentru că nu îi consideră persoane, ci mai curând fiinţe umane sau organisme. Din
această perspectivă fetuşii sunt doar persoane potenţiale, dar pentru că nu au
raţiune sau memorie nu pot deţine acelaşi statut ca şi persoanele nenăscute
(Newton A, 2013).
La polul opus dreptului de a fi protejat se află varianta: dreptul de a nu te naşte.
Acesta a fost invocat de către părinţii nemulţumiţi de procrearea unui copil cu
sindrom Down sau cu rubeolă congenitală de exemplu, în baza faptului că aceste
situaţii ar putea fi anticipate la consulturile prenatale.
Sacralitatea vieţii în general şi convingerile religioase în particular pot prevala
oricăror evidenţe medicale care ar demonstra inutilitatea tratamentului medical.
Dacă în cazul pacienţilor adulţi cu boli incurabile în stadiul terminal decizia de
neacordare a măsurilor extraordinare de salvare a vieţii este în mod variabil
acceptată atât moral cât şi legal, în situaţia noi născuţilor ajunşi precoce la finalul
- 192 -
vieţii, valoarea vieţii capătă o greutate morală deosebită, sanctitatea ei umbrind

orice noţiune de inutilitate a tratamentului medical.
De referinţă în acest sens a fost cazul „Baby K” al unui nou născut anencefalic a
cărui mamă a insistat asupra menţinerii sale în viaţă cu orice preţ, dependent de
ventilaţie mecanică şi suferind de afecţiuni respiratorii multiple şi grave. Spitalul a
cerut în instanţă judecătorească încetarea tratamentelor inutile, cerere care a fost
însă respinsă în baza unei legi federale (Emergency Medical Treatment and Active
Labor Act) care obligă medicii să stabilizeze clinic orice urgenţă înainte de transferul
la alt spital/unitate de îngrijire. Copilul a fost menţinut în viaţă în acest mod până la
vârsta de 2 ani şi jumătate. Mulţi comentatori au considerat că acest caz va modifica
percepţia asupra doctorilor, din persoane pline de compasiune în „instrumente” ale
tehnologiei moderne. De asemeni a fost invocată folosirea iresponsabilă a resurselor
medicale şi prelungirea suferinţei.
4. REPRODUCEREA UMANĂ ASISTATĂ MEDICAL
4.1. Aspecte etice generale legate de noile tehnologii reproductive
Între procreere şi reproducere nu este numai o deosebire semantică ci şi una de

concept biologic, social, genetic şi cultural. Dacă reproducerea este un act de perpetuare
a speciei, un proces oarecum individualist, procrearea este un fenomen care antrenează
profunde aspecte etice, medicale, legale şi religioase. A vorbi despre libertatea
procreaţiei în prezent este o dezbatere în care drepturile persoanei sunt plasate
înaintea celor comunitare, pentru că trăim într-o societate liberală iar ideea
fundamentală de liberalism se bazează pe faptul că individul este cel care deţine
scaunul judecăţii morale (Mills, 2013).
Referitor la tehnologiile utilizate la începutul vieţii (fie că favorizează reproducerea,
controlează prezenţa şi transmiterea unei boli sau este vorba de avort), apărarea
idealurilor morale se face prin apel la demnitatea umană. Se poate oare accepta o
libertate procreativă absolută dar care să nu afecteze demnitatea umană? Depinde
cum definim demnitatea umană. A o descrie exhaustiv este înafara scopului acestui
capitol, dar la o succintă analiză, am putea-o identifica cu un atribut onorabil,
nobiliar, incoruptibil, sau după Fukuyama (2003), cu „Factorul X”, adică acea calitate
esenţială, specifică omului, care rămâne după înlăturarea „caracteristicilor
întâmplătoare şi accidentale ale persoanei”. Este vorba de acea valoare intrinsecă,
tipică fiinţei umane, care rămâne după ce multe compromisuri, situaţii sociale sau
medicale dramatice au alterat scara de valori. Spre deosebire de animalele
superioare care au sensibilitate şi chiar o componentă raţională, demnitatea va
rămâne esenţa fiinţei umane. Altora le-a fost mult mai uşor să definească nu
demnitatea, ci lipsa de demnitate, considerând că „fiecare societate civilizată îşi
- 193 -
dezvoltă standarde şi convenţii de definire a lipsei de demnitate iar acestea diferă de

la un loc la altul şi de la un timp la altul” (Foster C, 2014).
Tehnologiile medicale asociate începutului vieţii reprezintă un tip de intervenţie
biomedicală cu caracter excepţional. Ele nu pot fi percepute la fel ca orice act
medical tehnic, cum ar fi de exemplu dializa renală, care neputându-se petrece în
interiorul organismului este practicată în exterior, în mod artificial. Procrearea
umană este un act personal al cuplului şi are drept rezultat un individ uman.
Consecinţele profunde ale acestui act derivă din însăşi structura vieţii conjugale,
valorile personale asupra maternităţii şi familiei, şi evident din responsabilitatea
partenerilor. Problema etică de clarificat este următoarea: până la ce punct actul
medical rămâne un ajutor terapeutic, sau devine un act substitutiv sau chiar
manipulator? Pornind de la cunoaşterea posibilităţilor deschise de ştiinţă şi de
tehnică, ne întrebăm care sunt limitele și cadrul în care fecundarea artificială in vivo
sau in vitro rămâne o activitate moral acceptabilă, pornind de la valorile umane care
sunt chemate în cauză (căsătoria, copilul pe cale de a se naşte, familia etc.)
(Beachamp & Childress, 2001).
Fertilizarea in vitro (FIV) a frământat mult reprezentaţii cultelor religioase,
pentru care moralitatea creştină protejează procesul natural prin care viaţa umană
este transmisă între generaţii. Dacă ştiinţa are capacitatea de a interfera cu acest
proces, este acceptabil moral să o facă? O viziune teologică actuală percepe
dezvoltarea spirituală a copilului, ca fiind începută prin actul coital fiziologic, ceea ce
nu se întâmplă în fertilizarea artificială şi ca urmare aceasta este nepermisă.
Argumentele de ordin teologic se bazează pe respectarea „legii naturale”, care este
o lege morală naturală, nu o lege fizică. Această natură, pentru care se cere
respectul cuvenit, nu este în sine doar natura biologică, ci natura în sens metafizic,
adică acea caracteristică a speciei umane, graţie căreia persoana este ceea ce este, o
individualitate în care spiritul şi corpul sunt unite, astfel încât în corp se întrupează şi
se manifestă spiritul, iar spiritul informează, structurează şi însufleţeşte trupul. În
procrearea artificială este acţionată întotdeauna legea biologică, şi se încalcă legea
morală naturală, care obligă la a considera omul ca persoană în totalitate. În această
lumină, actul sexual procreativ este expresia spiritului de iubire personală într-un
corp care se dăruieşte (D’Adamo AF Jr, 2013).
Ceea ce Biserica condamnă nu este tehnica, nici folosirea tehnologiei asupra
fiinţei umane, ci faptul că această practică introduce o separare, un dualism între
dimensiunea biologică a fecundării şi dimensiunea spirituală a procreaţiei. Începutul
fiinţei umane se petrece deci, prin unirea nu doar biologică, ci şi spirituală, a
părinţilor în legătura căsătoriei. Deci un act de procreare lipsit de expresia corporală
este privat de comuniunea interpersonală dintre cele două corpuri fizice. Caracteristica
iubirii conjugale este totalitatea şi deplinul dăruirii celor două persoane. Substituirea
gestului corporal cu tehnica determină o reducere a lui la tipologia unui act tehnic.
Fertilizarea extracorporală a fost astfel asimilată cu fecundarea extraconjugală.
- 194 -
Termenii "concepţie" ("generare") şi "fecundare", devin în cazul FIV termeni

improprii pentru părinţi: în realitate, cine împlineşte faza decisivă a procreării este
un străin, sau o echipă de străini, în locul cuplului. Din acest motiv, care se adaugă
celui precedent, dar care în sine este suficient, se înţelege pentru ce actul de iubire
conjugală naturală este considerat în învăţătura Bisericii ca unicul loc demn al
procreării umane.
Întreaga natură are astăzi nevoie de apărare împotriva contaminării şi a
distorsiunilor masive pe care le provoacă abuzul tehnic. Omul este parte integrantă a
acestei lumi, şi viaţa lui, începând de la naştere, este elementul cel mai preţios.
4.2. Aspecte etice particularizate pentru noile tehnologii reproductive
4.2.1. Inseminarea artificială

Inseminarea artificială (IA) este o procedură relativ simplă care implică
injectarea unei mostre de spermatozoizi special trataţi în aparatul reproductiv
feminin. Se utilizează atunci când din diferite motive, fizice sau psihologice, ce ţin de
parteneră/partener, este imposibilă depozitarea spermei în vagin pe cale naturală.
Inseminarea se poate face in vivo sau in vitro cu donator de spermă (în cazul
afectării cantitative sau calitative a spermatozoizilor partenerului) (IA heterologă)
sau cu sperma soţului/partenerului (IA homologă)1.
Inseminarea de tip homolog nu prezintă, în general, dificultăţi de ordin moral, în
măsura în care este vorba de un ajutor terapeutic pentru ca actul conjugal să poată
avea efect procreativ. Instrucţiunea catolică "Donum Vitae" stabilește un prag de
netrecut: salvgardarea unităţii fizico-spirituale a actului conjugal; astfel, intervenţia
ginecologului este permisă doar dacă ajută eficienţa acestui act şi caracterul lui
complet procreativ, dar nu trebuie să i se substituie.
Inseminarea de tip heterolog a ridicat diverse probleme de ordin moral,
psihologic, teologic. Raţiunile privesc unitatea cuplului şi indisolubilitatea căsătoriei.
"Fecundarea artificială heterologă este contrară unităţii căsătoriei, demnităţii soţilor,
vocaţiei proprii a părinţilor şi dreptului fiului de a fi conceput şi adus pe lume în
cadrul şi prin viaţa de căsătorie. Aceasta reprezintă, în plus, o ofensă adusă vocaţiei
comune a soţilor care sunt chemaţi la paternitate şi la maternitate: privează în mod
obiectiv fecunditatea conjugală de unitatea sau de integritatea sa; operează şi
manifestă o ruptură între parentalitate genetică, parentalitate gestaţională şi
responsabilitate” (Mc Shane Patriciam, 2013).
Asupra viitorului copil se pot răsfrânge consecinţe de ordin psihologic: el va
trebui să ştie şi să accepte această situaţie anormală în care eventuala "identificare"
cu tatăl ar fi dificil de realizat. De asemeni, trebuie ţinut cont de posibilitatea
instaurării unor conflicte intraconjugale, mai ales din partea celui considerat tată,
1
Din raţiuni evidente, datele tehnice detaliate, statisticile şi indicaţiile cu privire la inseminarea
artificială le lăsăm pe seama textelor de specialitate.
- 195 -
dar care ştie că este tată doar din punct de vedere juridic, dar nu şi din punct de
vedere biologic; din acest motiv el se află chiar într-o poziţie particulară, într-o mare
discrepanţă faţă de poziţia mamei; se poate spune că, cei doi soţi nu sunt şi în mod
egal părinţi ai fiului lor.
În privinţa donării spermei şi a existenţei unei "bănci de sperme" se insinuează şi
tendinţa eugenică pentru achiziţionarea de "spermă selecţionată". În afara băncii
rezervate premiilor Nobel, în California, în momentul prelevării se urmăreşte din ce
în ce mai mult selecţia biologică, chiar dacă, pretenţia de a obţine spermă "epurată"
de patologii genetice este mai mult teoretică decât practică. De aici derivă pe plan
ştiinţific faptul că pentru procreare nu mai este suficientă verificarea sănătăţii clinice
a donatorului, ci aceasta trebuie extinsă şi la teste genetice.
Altă complicaţie cu caracter etic şi juridic este faptul că, în IA heterologă,
dorindu-se să se instituie aşa zisa "bancă de spermă", s-ar putea constata că o
singură prelevare poate fi utilizată pentru diferite inseminări, determinând apariţia
unor fii consangvini din partea tatălui. Riscul este de a nu se mai putea recunoaşte
paternitatea viitoarelor generaţii, nu cea juridică, ci aceea genetică, şi astfel ar putea
apărea căsătorii între consangvini, cu consecinţe ereditare uşor deductibile (Juengst
E., 2007)
4.2.2. Fertilizarea in vitro

După stimularea hormonală a ovarelor, ovocitele sunt extrase şi se pun în
contact cu spermatozoizii soţului/partenerului într-un recipient. Spermatozoizii vor
fecunda ovocitele şi astfel se vor obţine embrioni care vor fi introduşi în uterul
viitoarei mame, unde aceştia vor continua să se dezvolte în condiţii ideale, rezultând
sarcina. Metoda este aplicabilă şi femeilor care, fie că au trompele uterine înfundate,
fie că nu mai sunt funcţionale şi nu mai este posibila înlăturarea chirurgicala a
acestei cauze de sterilitate. În prezent, doar jumătate din cazurile de fertilizare in
vitro (FIV) se adresează cauzelor de sterilitate datorate unor boli a trompelor uterine.
Dacă în cazul inseminării artificiale (IA), momentul fecundării rămâne în
naturalitatea sa, în fertilizarea in vitro (FIV) fecundarea este controlată şi condusă la
termen in vitro şi pe cale artificială.
În evaluarea morală trebuie amintite două condiţii etice fundamentale ale
procreării umane: prima este să fie protejată viaţa embrionului, a doua, ca
procreaţia să fie rezultatul unirii şi raportului personal al soţilor legitimi. În general,
când se realizează fecundarea, se utilizează cât mai mulți embrioni, pentru că
procentajul de nidare şi de continuare a gravidităţii este foarte scăzut (1 sau 2 la 10),
şi de aceea, pentru a garanta reuşita, sunt prevăzuţi mai mulţi embrioni pentru a
putea repeta tentativa în caz de insucces. Utilizarea aşa-zisului "surplus" ridică
probleme etice şi juridice: poate fi eliminat, utilizat pentru experimente, pentru
producerea de cosmetice, pentru transferul la altă femeie, etc. În unele laboratoare
sunt congelaţi (Scott, 2012).
- 196 -
Eliminarea programată sau suprimarea embrionilor reprezintă o distrugere a

unei fiinţe umane, la fel ca şi întreruperea voluntară a sarcinii. Unii folosesc pentru
justificarea morala a acestei distrugeri de embrioni supranumerari faptul că, şi în
cazul fecundării naturale apar multe mini-avorturi, imediat după fecundare şi înainte
sau imediat după implantare, datorită anomaliilor sau incompatibilităţii (Mc Callum F
et al, 2012).
Se spune că daca natura însăşi operează o selecţie între diferiţi embrioni, dacă
face să se implanteze şi să crească doar cei care au vitalitate mai mare, este
acceptabil ca şi în laborator să fie operate mai multe tentative în căutarea celui mai
bun rezultat. Medicul nu ar face decât sa "imite" ceea ce se întâmplă în natură. Chiar
dacă este invocată natura pentru a justifica pierderile de embrioni, trebuie să se facă
o clară distincţie între moartea naturală şi moartea provocată a omului.
Alt argument adus pentru fertilizarea in vitro este următorul: respectiva
pierdere de embrioni este un fapt temporar; când tehnicile vor fi îmbunătăţite se va
reduce acest risc la indicele normal existent în cazul oricărui act terapeutic. Acesta
un raţionament de tip eficientist, întrucât este utilizată o tehnică provocatoare de
moarte, ca experiment tranzitoriu pentru a obţine o tehnică mai bună. Cine ar
accepta acest criteriu în experimentarea farmacologica de exemplu? Nu s-ar putea
admite desigur că, pentru a modifica un dozaj de medicamente, să se facă
experienţe pe om dacă acestea ar comporta un risc mortal de 80% (cifra procentuală
a pierderii de embrioni prin FIV). În orice caz, ar trebui cel puţin să se admită că în
momentul de faţă, FIV comportă o pierdere nejustificată de embrioni umani, cărora
trebuie să li se recunoască structura şi valoarea de fiinţe umane (Higgins SE, 2015).
Dar există şi o perspectivă etică de luat în considerație: fecundarea in vitro chiar
atunci când este homologă, disociază dimensiunea unitiv-afectivă a actului conjugal,
de dimensiunea procreativă şi fizică. Despărţirea momentului unitiv de cel procreativ
echivalează cu ruperea unităţii de iubire şi de viaţă a actului conjugal.
La peste treizeci de ani distanţă, în România, primul caz de fertilizare in vitro a
fost cel care a stârnit polemici uriaşe nu din cauza unei mentalităţi greu penetrante
în cultura est europeană, ci prin însăşi contextul clinic: mama dornică de fertilizare
era trecută de mult de vârsta maternităţii: 67 ani. Cazul Adrianei Iliescu a făcut
ocolul lumii, reiterând faptul că „fabrica de sănătate” trebuie să funcţioneze cu
valorile societăţii, în care individul este un membru activ, cu drepturi dar şi
responsabilităţi deopotrivă (Gavrilovici C et al, 2007).
Cazul Adriana Iliescu: fertilizare in vitro la o femeie de 67 ani

Adriana Iliescu, profesor universitar de literatură, a urmat timp de nouă ani un
tratament hormonal pentru a înlătura efectele menopauzei şi a avea din nou ciclu
menstrual. Pentru a rămâne însărcinată, s-a făcut o pregătire cu terapie de
substituţie hormonală cu progesteron, care să o ajute să păstreze sarcina. În final,
s-a hotărât să apeleze la fertilizare in vitro pentru a avea un copil. Până la vârsta de
67 ani a mai avut trei tentative de obţinere a unei sarcini într-o clinică din
- 197 -
Timişoara. La Bucureşti însă s-a mai tentat o nouă inseminare, implantându-i-se în

uter trei embrioni concepuţi în epubretă, din ovocitele şi spermatozoizii unor
donatori tineri (aparent sănătoşi). Primul embrion s-a oprit în evoluţie în
săptămâna a-9-a de sarcină. Ceilalţi doi au evoluat normal până la aproximativ 7
luni, dar una dintre fetiţe (cu o greutate de aproximativ 700g) s-a oprit in evoluţie.
S-a sperat ca sarcina să se dezvolte măcar până în săptămâna a-34-a pentru a
naşte, astfel încât fătul viu să ajungă la maturitate pulmonară. În cele din urmă s-a
decis să se facă cezariana în săptămâna 33.
Cazul femeii reprezintă o premieră în România, dar şi în lume, fiind extrem de
rare situaţiile în care femei a căror vârstă depăşeşte 55-60 de ani, reuşesc să aducă
pe lume copii.
Întrebat despre aspectul etic al acestei naşteri din punctul său de vedere,
medicul a precizat: "Se pune problema vârstei biologice, dar mama, la 66 de ani, a
fost aptă pentru a purta sarcina. I-au fost explicate riscurile, iar D-na Iliescu le-a
acceptat. Are o inimă perfectă, un aparat renal bun, iar ficatul a făcut faţă sarcinii. În
plus, aspectul macroscopic al sferei genitale arată foarte bine, chiar mai bine decât al
altor femei mult mai tinere. Problema opririi în evoluţie a sarcinii poate apărea şi la
femei mai tinere, care au rămas însărcinate natural. Sarcina cu risc apare la toate
femeile de peste 35 de ani. În acest caz, gravida a fost atent monitorizată,
efectuându-i-se analize şi alte investigaţii din 3 în 3 zile". El a mai spus ca va prezenta
acest caz la o conferinţa internaţionala de specialitate.
Explicaţia derulării acestor fenomene, aproape la limita cu paranormalul a fost
redată de însăşi pacienta: „Există mai multe raţiuni, şi ca să fiu sinceră nu înţeleg
chiar toţi factorii care m-au motivat. Dar un singur lucru este clar: fiecare om are o
misiune în viaţă, de aceea am reuşit să arăt că femeile doresc şi trebuie să aibă copii.
Nu mai trăim în epoca lui Auguste Comte, ca să urmăm exemplele faptelor bune;
filozofia pozitivistă este depăşită. Trăim într-o lume în care nu mai putem ignora
realitatea sacrului. Sacrul şi profanul merg mână în mână şi nu separat. Toate
eforturile noastre trebuie percepute ca o luptă, dar în care noi trebuie să intrăm cu
pietate. Nu ne putem atinge scopurile dacă dispreţuim sacrul. Dacă o persoană s-a
născut pe lumea aceasta este pentru că Dumnezeu a dorit-o şi dacă cineva crede că
acestea sunt vorbe fără sens, asta este pentru că trăim de mult timp într-o ţară
ateistă”. În ceea ce priveşte viitorul copilului, mama a considerat că îngrijorările
pentru zilele care vor urma sunt false probleme. Orice sacrificiu este prea mic faţă de
bucuria pe care o simţi atunci când ai un copil”. Astfel Adriana Iliescu a clamat pe de
o parte dreptul fiecărei femei de a naşte copii, pe de altă parte nevoia de mântuire
creştină prin aducere pe lume de prunci. Acest argument nu a fost acceptat de
exponenţii Bisericii Ortodoxe, care consideră că „femeia nu se mântuie numai prin
naştere de prunci”, iar „Biserica nu poate binecuvânta o femeie care doreşte la
această vârstă să aducă pe lume un copil” (a declarat părintele Iustin Marchis).
- 198 -
Apariţia unei vieţi este rodul unei relaţii de iubire între bărbat şi femeie, un dar de la
Dumnezeu, după cum se scrie în Slujba Cununiei.
Dacă fertlizarea in vitro este permisă, am putea sau ar trebui să setăm clar
limitele acestei permisii? Dintre argumentele care să susțină acceptabilitatea acestui
caz par să iasă în evindență cadrul de concepere a altor copii, în condiții de asemeni
(aparent) innacceptabile: părinţii alcoolici, toxicomani etc? Este moral să (nu) ţinem
cont de aceste aspecte când se ridică problema interesului copilului? Dacă tratăm ca
egoistă (deci imorală) dorinţa unei femei vârstnice de a naşte un copil, vom judeca
drept imorali pe toţi cei care îşi doresc copii pentru ei înşişi, şi nu în virtutea
valenţelor şi rolului familiei în societate: pe cei care doresc copii ca să aducă o
alocaţie în casă, sau să aibă un sprijin material la bătrâneţe sau să-i exploateze la
munci agricole, sau să-i trimtă la cerşit. Se poate interzice prin lege să aibă copii cei
cu astfel de motivaţii?
Cazul a stârnit numeroase polemici pe plan naţional şi internaţional în
încercarea de a stabili dacă aspectele morale şi religioase invocate sunt acceptabile,
dacă medicina românească a înregistrat un triumf sau un eşec, dacă această
procedură record a fost un experiment sau nu, un miracol sau doar o răzvrătire
împotriva naturii. Firesc primii care au reacţionat au fost reprezentanţii clerici care
deşi acceptă ideea vieţii ca şi dar de la Dumnezeu, nu sunt de acord cu concepţia
înafara iubirii, a unei relaţii între un bărbat şi o femeie, sub binecuvântarea bisericii.
În general Bisericile au păreri împărţite cu privire la acceptabilitatea fertilizării in
vitro, care nu este pe deplin admisibilă din punct de vedere religios, nici la vârsta
fertilă, cu atât mai mult dacă survine în apropierea senescenţei când reacţiile sau
acţiunile pot deveni impredictibile. Este egoism să îţi faci ţie un astfel de dar la
această vârstă – au apreciat mulţi comentatori din partea Sinodului ortodox. În plus
naşterea unui copil fără legături genealogice parentale creează ambiguitate
genealogică şi compromite identitatea.
Pe unii dintre cei care au blamat-o pe Adriana Iliescu i-a deranjat vârsta,
argument rejetat categoric de cei care au fost de partea ei şi care au considerat că
vârsta biologică nu este singurul criteriu de apreciere a vârstei individului, pentru că
există şi o vârstă a spiritului. Dar majoritatea celor care s-au împotrivit au invocat
egoismul şi egocentrismul, neglijarea apăsării psihice pe care acest copil ar putea-o
dezvolta la vârsta adolescenţei şi poate chiar riscul de stigmatizare sau etichetare
nedreaptă a societăţii faţă de tot ceea ce este diferit. Pentru alții, dorinţa oamenilor
de a avea copii spre a-şi perpetua genele este o aspiraţie iraţională, nedemnă de
poziţia pe care familia ar trebui să o ocupe în societate. Familia nu este un pasaj de
gene, ci cadrul de formare al unei identităţi.
Dacă acesta însă se respectă şi în cazul tehnologiilor reproductive artificiale,
atunci societatea nu are motive de a fi refractară la progresul ştiinţei. Parte din
comunitatea medicală şi-a exprimat mulţumirea şi satisfacţia împlinirii unui act
tehnologic de performanţă, dezaprobând reproşurile de ordin moral aduse pacientei
şi neglijând riscurile biologice derivate din prematuritate: "Nu este corect să
- 199 -
discutăm dacă actul medical este sau nu moral. Este moral sau nu gestul spartanilor
care îşi aruncau de la etaj odraslele cu un trup fragil? Aşa că nu cred că putem vorbi
de un gest moral sau mai puţin moral al Adrianei Iliescu. Atât timp cât femeia şi-a
dorit foarte mult un copil şi îşi va asuma responsabilitatea, de ce să nu i se dea acest
drept?", a afirmat la momentul respectiv preşedintele Colegiului Medicilor din
România. Iată cum respectul autonomiei contravine principiului de a nu răni, a nu
face rău, dar rezultanta acestei contradicţii se va contura doar în viitor.
4.2.3. Transfer intratubar al gameţilor

Este o procedură rar utilizată, prin care ovulul şi spermatozoizii sunt plasaţi
direct în trompele uterine, permiţând ca fertilizarea să se efectueze în cadrul natural,
în corpul femeii, şi nu în laborator, ca în FIV. Această tehnică este indicată în unele
forme de sterilitate feminină (endometrioză pelvică, sterilitate idiopatică) sau
masculină (oligoastenospermie), nesoluţionabilă prin inseminare artificială, cu
condiţia ca femeia să aibă cel puţin o trompă permeabilă.
Susţinătorii acestei tehnici afirmă că s-ar putea vindeca astfel aproximativ 40%
din cazurile de sterilitate, cu patologie cunoscută sau încă necunoscută, şi nu
întotdeauna rezolvabile prin inseminare artificială. Recurgerea la această tehnică ar fi
motivată şi de intenţia de a preîntâmpina rezervele de ordin etic faţă de fertilizarea
in vitro. De asemeni, ar putea fi utilizată în cadrul unui cuplu legitim, reducând la
minimum manipularea gameţilor şi respectând actul conjugal.
Pe de altă parte, această tehnică este cauza unei pierderi mari de embrioni
umani: doar 2/3 din sarcinile clinic iniţiate ajung la termen (Mac Callum, 2012).
În concluzie noile tehnologii reproductive pot fi un real beneficiu într-o societate
a cărei „stare de bine” este cel puţin din punct de vedere biologic un concept incert,
supus schimbărilor, influenţelor factorilor de mediu şi chiar sociale. Pe de altă parte
să nu uităm de obiecţiile religioase, de neliniştile sociale şi riscul de a creea un rău nu
numai fizic (prin necunoscutele pe termen lung) dar şi psihologic prin alterarea
identităţii umane.
5 . TESTAREA GENETICĂ
5.1. Definiție, scopuri, principii generale de efectuare a testării genetice
Testarea genetică este o denumire generică pentru orice „analiză a ADN, ARN şi
a cromozomilor umani, precum şi a unor proteine sau metaboliţi – pentru a detecta
mutaţiile, genotipurile unor boli ereditare sau anomaliile cromozomilor – în scopuri
clinice” (Katsanis et al, 2013). Folosind o gamă largă de tehnici, testarea genetică
permite:
- 200 -
• confirmarea diagnosticului la diferite categorii de pacienţi – nou-născuţi,

copii şi adulţi – cu semne şi simptome sugestive pentru o boală genetică;
• determinarea prenatală a riscului pentru o anumită boală a viitorilor copii;
• îmbunătăţirea îngrijirilor preventive în unele boli comune ale adultului prin
identificarea persoanelor ce poartă gene de risc;
• predicţia unor răspunsuri inadecvate la administrarea unor medicamente.
Testările genetice au ameliorat decisiv calitatea diagnosticului, devenind esenţiale

pentru îngrijirea adecvată a pacienţilor şi familiilor lor.
5.2. Testarea genetică prenatală
5.2.1. Definiție
Diagnosticul prenatal (DPN) este este o formă de testare genetică, un act
medical complex, înalt informativ, al cărui obiectiv este diagnosticarea unui fetus cu
o afecţiune gravă şi furnizarea de informaţii privind sănătatea fetusului către părinţi
şi medici. DPN oferă o opţiune reproductivă cuplurilor cu risc crescut: ele vor putea
concepe o sarcină ştiind că prezenţa sau absenţa bolii la fetus poate fi confirmată
prin testare. Toate aceste elemente subliniază pregnant ideea că DPN se face
exclusiv în scopuri medicale şi pe criterii bine stabilite.
Serviciile de screening şi diagnostic prenatal trebuie să fie organizate şi să
funcţioneze la cei mai înalţi parametri tehnici pentru a garanta siguranţa şi calitatea
procedurii. Să nu uităm că obţinerea de celule fetale pentru analize se face prin
manevre invazive, care au un risc de 1-3% de avort; eşecurile tehnice sau rezultatele
dubioase nu se pot compensa printr-o nouă prelevare şi analiză (DPN este un fel de
„cursă contra cronometru”). Astfel, serviciile de DPN trebuie să fie autorizate (acre-
ditate) pe baza unor criterii ferme, personalul lor calificat să aibă o competenţă
confirmată, procedurile să se realizeze pe baza unor protocoale obligatorii, aprobate
de experţi şi să existe un permanent control de calitate al procedurilor şi performan-
ţelor.
5.2.2.Consilierea asociată testării genetice

Recomandările internaţionale ce vizează reglementarea etică a testării genetice
accentuează faptul că aceste teste vor fi efectuate voluntar, numai în scopuri
medicale iar cei care efectuează aceste teste trebuie să garanteze siguranţa şi
calitatea procedurii. Testarea genetică nu va fi oferită niciodată fără un sfat
pretestare. Procesul de consiliere se desfăşoară în două etape, înainte şi după
testare.
- 201 -
Înainte de testare – pentru a obţine un consimţământ informat – trebuie să i se

explice pacientului sau părinţilor săi complet şi corect:
• scopul testării, beneficiile şi riscurile (psihologice, sociale), şansa unei predicţii
corecte (inclusiv posibilitatea unor rezultate ambigue), eficacitatea şi limitele
testului. Astfel, se va proceda la enumerarea bolilor ce pot fi diagnosticate
prin diferite metode de DPN precizând: caracteristicile clinice, consecinţele
asupra fetusului şi evoluţia postnatală (severitatea), posibilităţile de
tratament prenatal (dacă există) şi/sau de tratament postnatal, sursele de
sprijin în îngrijirea copilului;
• posibilitatea unor rezultate (ecografice şi de laborator) ambigue;
• posibilitatea unor rezultate neaşteptate (altă boală/anomalie; paternitate);
• prezentarea alternativelor de testare şi consecinţele lor (ecografie fetală,
biopsie de vilozităţi coriale, amniocenteză, cordocenteză), inclusiv dreptul de
a nu face testele;
• opţiunile după diagnosticarea unui făt afectat;
• implicaţiile/consecinţele ulterioare individuale şi familiale;
• costuri, rambursări.
După testare, consilierea este la fel de importantă, iar discuţiile cu pacientul se

vor orienta pe trei probleme.
Comunicarea rezultatelor obţinute se va face fără întârziere, într-o manieră
nondirecţională (imparţială). Pacientului i se va explica – dar numai dacă acesta doreşte
– semnificaţia rezultatelor obţinute pentru sănătatea lui şi/sau a copiilor lui,
consecinţele lor şi alternativele de care dispune pacientul. În peste 95% din cazuri,
rezultatele DPN sunt normale şi copilul va fi sănătos, fapt care constituie principalul
avantaj al DPN (eliminarea incertitudinii şi reducerea anxietăţii). În circa 5% din
cazuri, fetusul va fi afectat. În această situaţie, cuplul va fi complet şi corect informat
asupra: manifestărilor şi severităţii bolii posibilităţile de tratament/recuperare precum și
asupra alternativelor posibile: (1) păstrarea sarcinii, naşterea şi creşterea în familie
sau într-o instituţie specială; (2) întreruperea sarcinii (în limitele reglementărilor
legale). Alegerea făcută de mamă sau cuplu cu privire la un făt afectat va trebui
respectată şi protejată. Trebuie să subliniem că pacientul are şi „dreptul de a nu şti”,
de a nu cunoaşte rezultatele testărilor, dorință care atunci când este documentată, ea
trebuie respectată. Medicul/ terapeutul nu este obligat să informeze pacientul asupra
unor informaţii/ rezultate (de exemplu, nonpaternitatea) atunci când acestea nu au
implicaţii asupra sănătăţii pacientului sau descendenţilor săi şi ar putea genera
situaţii neplăcute.
În virtutea respectului confidenţialităţii, accesul unei terţe persoane (inclusiv
partenerul de cuplu) la rezultatele pacientului este interzis fără acordul expres al
pacientului. O situaţie particulară apare atunci când datele despre informaţia
genetică a pacientului pot fi utile în evaluarea rudelor sale cu risc; în acest caz,
- 202 -
pacientul va fi încurajat să transmită singur aceste date sau să dea medicului acordul
său.
Stocarea probelor/inclusiv a ADN poate aduce beneficii pentru pacient (atunci
când se vor introduce noi metode de analiză) sau pentru familia sa (pentru
diagnosticul genetic la rudele prezente sau viitoare – diagnostic prenatal). Accesul la
probe va fi reglementat însă foarte clar, fiind interzis unor persoane străine sau
instituţii fără acordul pacientului, excepţie făcând cazurile medico-legale
(Astărăstoae et al 2004).
5.2.3. Dileme etice legate de testarea genetică
5.2.3.1. Autonomie, a face bine, a nu face rău, respectul pentru viață, eugenie
Una dintre cele mai importante dileme etice derivă din confruntarea respectului
autonomiei cuplului cu riscul cert de vătămare fetală și aparent fără un beneficiu
fetal. (Beauchamp TL., 2001). El apare în cazul solicitării DPN pentru motive non-
medicale (de exemplu, selecţia sexului fetal). Acestea sunt inacceptabile moral,
având riscul de derivă eugenică, chiar dacă intră în contradicţie cu principiul autono-
miei, al dreptului cuplului de a lua singur decizii reproductive. Dar dacă în virtutea
autonomiei sale, o persoană matură şi competentă mental va dori un screening şi o
implantare selectivă a embrionilor consecutivă alegerii pe bază de sex, inteligenţă,
ochi, culoarea pielii, orientare sexuală, etc? De ce să nu li se dea copiilor un avantaj
genetic şi în plus să li se şi corecteze „defectele” obţinute în urma loteriei genetice?
Același lucru se întâmplă și în cazul unor afectări fetale medii (de exemplu,
despicături labio-palatine) sau uşoare (de exemplu, polidactilie), eventual tratabile
după naştere. Să nu uităm însă că DPN se face exclusiv în scopuri medicale, pentru a
evita naşterea unui copil cu o afecţiune genetică sau malformativă gravă/serioasă.
Contraargumentele la această poziţie susţin că termenii de „boală gravă/serioasă”
nu sunt definiţi clar şi atunci se pot pune firesc întrebările: care este pragul de
severitate, limita de demarcaţie dintre grav şi mai puţin grav? Cine va stabili acest
lucru? Înafara de conflictul cu datoria de a face bine fetusului, autonomia vine în
conflict și cu atitudinea paternalistă – directivă – a unor medici care recomandă un
anumit curs al acţiunii, considerându-l cel mai bun. Chiar dacă această abordare
poate fi „benignă şi bine intenţionată”, conduita standard în genetica medicală este
sfatul nondirectiv şi imparţial, fără prejudecăţi.
Ca urmare, dezvoltarea testării genetice poate duce la o pantă alunecoasă spre
încurajarea indirectă a fertilizării in vitro urmată de eliminarea embrionilor bolnavi
(dacă testarea s-a efectuat pre-implantator) sau spre avort numit în mod incorect
„terapeutic” (dacă testarea s-a efectuat intra-uterin). În acest sens se pune evident
întrebarea: ar fi mai acceptabil o procreare in vitro urmată de eventuală distrugere
de embrioni versus testare in vivo (în sarcină) urmată de avort? Ambele situaţii
rezultă oricum în moartea unei fiinţe. Diferenţa ar fi perceptibilă real funcţie de
- 203 -
momentul transformării produsului de concepţie în persoană: la începutul procesului

de diferenţiere (când ovulul s-a divizat în două celule), la aproximativ patru
săptămâni de la concepţie, când apar primele bătăi fetale, sau la şase săptămâni
când pot fi detectate primele semne de funcţionare a creierului. Deci dacă
embrionul nu este persoană şi nu are statut moral, distrugerea sa in vitro ar părea
mai acceptabilă comparativ cu avortul. Întreruperea sarcinii cu un fetus afectat este
discutabilă ca procedură. Cei care sunt pentru, consideră că întreruperea sarcinii
este un „rău” mai mic decât o viaţă de suferinţă; cei care sunt contra susţin dreptul
fetusului la viaţă (în opinia lor, DPN ar fi o opţiune de tipul „to kill or not to kill” şi ar
altera semnificativ statutul persoanelor handicapate).
Cel mai important beneficiu citat de susţinătorii programelor de screening
antenatal este o mare libertate de alegere conferită membrilor societăţii spre a
decide dacă acceptă sau nu să îşi completeze familia cu un copil care ar putea deveni
o sursă de suferinţă sau chiar o povară. La scară socială se presupune că reducerea
costurilor de tratament al acestor boli este un avantaj net, mai ales pentru cei care
ar putea beneficia chiar într-un sens curativ. Astfel, screening-ul genetic reprezintă
un instrument de diagnostic nu doar cu rol informativ, ci şi de „triere” a embrionilor
(în exemplul dat, selecţia urmăreşte îndepărtarea fetuşilor de sex masculin, care în
contextul genetic descris ar putea dezvolta boala). Această metodă a fost asimilată
cu o tehnică de tip „caută şi distruge”, motivată nu de o preferinţă nejustificată
pentru genul feminin ci de dorinţa seculară de a avea un copil sănătos.
Evaluarea acceptabilității distrugerii embrionului a luat în considerare statutul
moral al embrionului. Aici se confruntă partizanii ideii că embrionul este din
momentul fertilizării o fiinţă umană care are un statut moral deplin ce face
inacceptabilă distrugerea sa, cu cei care susţin că embrionul obţine acest statut în
mod gradual în cursul dezvoltării. În practică această problemă, care nu are încă
soluţii, pare a fi echilibrată cel puţin de alte valori, cum ar fi prevenirea unei boli
grave. În aceste condiţii dilema etică este selecţia embrionilor pe baza anumitor
caracteristici. Evitarea unei boli genetice grave şi dreptul părinţilor de a avea un copil
sănătos reprezintă premisa benefică a acestei acţiuni considerată „necesitate
medicală”. Se consideră astfel că principala /singura indicaţie medicală a DPN este
prevenirea naşterii unui copil afectat de o boală genetică gravă.
S-a emis de asemeni ideea potrivit căreia testarea genetică este o poartă
deschisă spre o formă de eugenie individuală: DPN este o formă nouă, mascată, de
eugenie negativă deoarece permite excluderea fetuşilor cu handicap genetic sau
malformativ influenţând structura genetică prezentă şi viitoare a populaţiei, dă
omului puterea de a decide ceea ce este acceptabil şi de a tria în consecinţă.
Contraargumentele pentru caracterul non eugenic al DPN sunt: termenul de eugenie
se referă la implicarea coercitivă a statului în reproducerea umană; autonomia
reproductivă nu este eugenie, ci o formă superioară a drepturilor omului: non-
ingerinţa societăţii în deciziile reproductive ale cuplului; efectele disgenice ale DPN
- 204 -
(reduce frecvenţa genelor dominante, a bolnavilor cu afecţiuni recesive şi boli

cromozomiale, dar creşte frecvenţa heterozigoţilor recesivi) sunt mici şi temporare
(creşterea frecvenţei heterozigoţilor va creşte din nou frecvenţa bolnavilor homo-
zigoţi).
Și în final, dar nu în ultimul rând una dintre cele mai importante confruntari
etice asociate testării genetice este problema alocarii de resurse. De multe ori
resursele (umane şi tehnice) destinate diagnosticului prenatal de exemplu, sunt
limitate şi/sau inegal distribuite. Costurile metodei sunt ridicate, neacoperite de
asigurările medicale şi deci procedura este accesibilă doar unui grup restrâns de
familii, creând astfel inechitate şi injustiţie. În aceste condiţiile au prioritate cuplurile
„cu nevoi mai mari”, deci cu indicaţii medicale certe şi în primul rând cele cu risc
genetic crescut. În absenţa unei indicaţii medicale certe (de exemplu, anxietatea
mamei), DPN va avea o prioritate redusă (Terry SF, 2009).
5.2.3.2. Folosirea informaţiei genetice

Este informaţia genetică atât de diferită de celelalte informaţii medicale încât să
merite o protecţie separată? La fel ca şi în screening-ul pentru infecţia, screening-ul
şi testarea genetică au un impact psihosocial important. Problema esenţială este
folosirea corespunzătoare a informaţiei genetice, numai pentru îngrijirile medicale
şi în interesul pacientului (Biesecker et al, 2012).
Dezvăluirea către terță persoană.

În cazul informațiilor utile pentru alti membri se pune problema dacă medicul
are dreptul să contacteze aceste persoane contravenind astfel normelor legale
centrate pe pacient care impun respectul confidenţialităţii. Conflictul între respectul
confidențialității și datoria de a face bine familiei apare atunci când pacientul refuză
să transmită altor membri cu risc rezultatele testelor sale, ce ar putea fi utile pentru
evaluarea sănătăţii acestora. Medicii trebuie să respecte confidenţialitatea, având
însă obligaţia de a informa pacientul despre riscul rudelor sale, despre oportunitatea
de a transmite el însuşi această informaţie şi eventual de a-i oferi asistenţă în acest
proces.
Odată informaţiile primite, utilizarea lor face apel la problema responsabilităţii.
Aceasta are cel puţin două dimensiuni. Prima se referă la responsabilitatea
individului de a dezvălui informaţii relevante către alţi membri ai familiei, iar a doua
este responsabilitatea altor membri ai familiei de a manipula cu atenţie informaţia.
Pentru început, acceptăm părerea conform căreia o persoană care acţionează
responsabil ar dori în mod normal să comunice informaţiile genetice importante
altor membri ai familiei care ar putea beneficia de acea informaţie, şi că o persoană
responsabilă în mod normal şi-ar dori să primească o astfel de informaţie, în special
dacă ar fi necesară pentru asumarea unei anumite decizii de viitor. De asemeni
considerăm că responsabilitatea principală pentru comunicarea informaţiei genetice
- 205 -
unui membru al familiei sau unei a unei terţe persoane aparţine individului şi nu
medicului.
Situaţia în care membrii familiei NU ar dori să afle informaţii este într-adevăr
dificilă. Dacă membrii familiei nu ştiu că una din rudele lor a fost supusă screening-
ului, ei nu vor şti nici dacă ar dori sau nu să fie informaţi asupra rezultatelor. În
aceste circumstanţe individul care a fost testat ar trebui să ţină cont de maniera în
care alţi membri ai familiei ar trebui informaţi.
Experienţa noastră sugerează că nerelatarea informaţiei genetice, obţinută prin
procedurile de screening, celor care au nevoie de ea nu este o situaţie frecventă.
Deşi pot apare probleme serioase ca urmare a ne-dezvăluirii, în condiţiile în care
anumite rude ar putea fi legitim interesate, nu considerăm că acest fapt ar trebui să
fie superior dreptului individului la intimitate, indiferent de circumstanţe. În anumite
circumstanţe pot exista motivaţii perfecte pentru a explica de ce un individ nu şi-ar
dori să-şi informeze membrii familiei despre rezultatul testului genetic. De exemplu,
o femeie care a fost diagnosticată ca fiind purtător al bolii “distrofie musculară
Duchene” ar putea să nu îşi dorească la acel moment să îi dezvăluie această
informaţie surorii sale, însărcinată în luna a cincea, și care ar dori să avorteze, în
urma informației primite.
Cea mai bună metodă de a ne asigura că informaţia genetică este comunicată
adecvat celorlalţi membri ai familiei este prin procedurile de consiliere. Deşi se poate
pune accentul pe dorinţa de împărtășire a informaţiilor, această dezvăluire nu
trebuie să impună o condiţie de participare într-un program de screening. Inevitabil,
anumiţi indivizi vor refuza permiterea comunicării informaţiei. Dacă unul din motive
ar fi de exemplu teama că informaţia ar putea aduce evidenţe compromiţătoare
asupra paternităţii, apar deja alte aspecte etice. Dacă informaţiile asupra unei falsei
paternităţi nu au fost relatate, un bărbat care s-a considerat incorect tatăl unui copil
cu un anumit status genetic ar putea lua o decizie eronată de a avea sau nu copii. Pe
de altă parte, pentru un medic, relevarea unei astfel de informaţii ar putea dăuna
femeii din cuplul respectiv, nu doar prin încălcarea confidenţialităţii ci şi prin
impactul asupra relaţiei de cuplu. Pentru o astfel de dilemă nu există un răspuns
uşor.
Impactul social al testării genetice.

În ţările în care progresele geneticii şi genomicii sunt larg mediatizate spre
informarea publicului larg se constată două fenomene. Pe de o parte „frica de
genetică” iar pe de altă parte frica folosirii discriminatorii a informaţiilor genomice.
Frica de genetică face ca publicul să creadă că informaţia genetică este predictivă -
definitivă, determinismul genetic fiind un fel de destin inevitabil deoarece „nu
putem schimba genele”. În realitate caracterele umane, normale sau patologice,
sunt produsul interacţiunii complexe în timp dintre gene şi mediu, iar multe boli
genetice pot fi prevenite şi tratate. De aceea o cale de a calma frica de genetică este
- 206 -
furnizarea unei perspective realiste despre puterea informativă a tehnicilor

genomice. Cât despre frica de discriminare, mulţi se tem că informaţiile genomice ar
pute fi folosite discriminatoriu, cu posibilitatea de a influenţa negativ de exemplu
accesul la asigurările medicale, angajare, educaţie sau împrumuturi bancare. Se
discută cine ar trebui să aibă acces la aceste informaţii şi în ce condiţii, pentru că o
limitarea totală a accesului la documentele medicale ale pacientului nu este fezabilă.
Legile antidiscriminare trebuie să creeze premizele unei societăţi în care
persoanele vor fi incluse şi respectate indiferent de rasă, sex sau dizabilităţi. În acest
context ar trebui să funcţioneze şi o lege a folosirii nediscriminatorii a informaţiei
genetice.
5.3. Testarea genetică postnatală (la copil și adult)
Tehnicile actuale de diagnostic permit testarea presimptomatică sau predictivă

pentru unele boli ce debutează clinic la vârsta adultă: boala Huntington,
hipercolesterolemia familială, ADPKD, polipoza adenomatoasă familială, unele
cancere ereditare etc.
5.3.1. Testarea presimptomatică

În unele boli autozomal dominante cu debut tardiv, testarea presimptomatică
imagistică (de ex CT sau RMN în cazul ADPKD), biochimică (de ex bilanţul lipidic în
hipercolesterolemia familială sau alte dislipidemii ereditare) şi/sau moleculară (de
exemplu, în boala Huntington) poate pune un diagnostic înaintea instalării
manifestărilor clinice. Consecinţele unui rezultat pozitiv depind de posibilităţile
actuale de tratare a bolii sau ale complicaţiilor ei, ameliorând evoluţia clinică a
pacientului; cert este că diagnosticul presimptomatic determină o schimbare
profundă în stilul de viaţă şi poate produce puternice traume psihologice şi/sau
drame socio-familiale. În schimb, un rezultat negativ la o persoană cu risc de 50% de
a moşteni mutaţia aduce bucurie şi linişte. Pentru familie, cunoaşterea statusului
genetic al persoanei cu risc poate fi importantă în planificarea familială.
În toate aceste cazuri se pune problema dacă testarea este, în general, mai
benefică decât prejudiciul psihologic posibil la care se poate adăuga riscul
stigmatizării sau al discriminării (la angajare, asigurări de viaţă sau medicale).
Oricum, se va respecta cu stricteţe principiul autonomiei şi al confidenţialităţii,
furnizând pacientului înaintea testării informaţii complete, corecte şi imparţiale
(nondirective) pe baza cărora acesta va lua singur o decizie informată. Dacă
pacientul acceptă testarea, orice rezultat pozitiv va fi însoţit de un program special
- 207 -
de consiliere şi sprijin, în concordanţă cu gravitatea bolii. Rezultatele testelor vor fi

confidenţiale şi nici o terţă persoană nu va avea acces la ele fără acordul pacientului
(Ormondroyd E, 2014 )
5.3.2. Testarea predispoziţiei la boală

Acest tip de testare, numit şi predictivă, se adresează în special rudelor
sănătoase, de gradul I sau II, ale unui pacient afectat de o boală comună cu
predispoziţie genetică, inclusiv unele forme de cancer ereditar – pentru care există
teste ce permit punerea în evidenţă a genelor de predispoziţie. Testarea
susceptibilităţii genetice a unei persoane cu antecedente familiale pentru boli
comune cu posibilă predispoziţie genetică ar trebui să fie încurajată, cu condiţia ca
informaţia dată de teste să fie folosită exclusiv pentru prevenţia sau tratamentul
bolii. Toate testele de susceptibilitate trebuie să fie voluntare, precedate de o
informare corectă și un consimţământului informat valid.
În informarea pretestare se va insista în mod deosebit pe faptul că mutaţiile
predispozante nu produc inevitabil boala. De exemplu, purtătorii unor mutaţii ale
genelor BRCA1 sau BRCA2 implicate în cancerele de sân ereditare au un risc de doar
50-90% de a face un cancer de sân sau de ovar. Beneficiul identificării purtătorilor de
mutaţie constă în supravegherea atentă şi frecventă pentru a depista precoce o
tumoră. Pe de altă parte nu se poate aprecia dacă acest beneficiu este mai mare
decât „vătămarea” psihologică produsă de un rezultat pozitiv (Mand et al 2012).
5.3.3. Testarea genetică la copii

Testarea copiilor va fi acceptată – în virtutea datoriei de a face bine și a nu face
rău – numai în situaţiile în care o intervenţie medicală precoce este utilă şi le aduce
un beneficiu direct şi clar (precum în hipercolesterolemia familială sau în unele
forme de cancer ereditar, cum este neoplazia endocrină multiplă tip 2). Acceptarea
testării copiilor ar veni în contradicţie cu autonomia viitoare a copilului şi, în situaţia
unui test pozitiv, are riscul unei afectări psihologice, stigmatizare sau discriminare.
Testarea copiilor duce inevitabil la încălcarea confidenţialităţii (din moment ce
părinţii vor fi informaţi asupra rezultatelor testelor) şi a caracterului privat al
informaţiei genetice, poate diminua autonomia copilului. Ea ar putea produce
consecinţe devastatoare, de ordin (psiho)social, emoţional, educaţional asupra
minorilor. Adolescenţii se pot auto-blama pentru un rezultat genetic pozitiv şi îl pot
percepe ca pe o “pedeapsă” sau îşi pot altera stima de sine, identificându-se drept
purtător al unei gene mutante, dezvoltând sentimente de inutilitate şi
imposibilitatea de a se mai căsători Adolescenţii pot înţelege greşit informaţia
genetică ce li se prezintă. Părinţii şi-ar putea altera aşteptările lor de la un copil care
- 208 -
primeşte un rezultat genetic pozitiv. Poate apare o distrugere/alterare/modificare a

relaţiei părinte – copil, mai ales dacă părinţii dezvoltă sentimente de anxietate sau
vinovăţie.
Testarea copiilor poate ignora dreptul lor de “a nu şti” şi integrarea lor în
procesul de luare a deciziilor (împiedică dreptul lor de a lua aceeaşi decizie informată
pe care ar lua-o un adult autonom). Copiii cu teste genetice pozitive pot avea
dificultăţi mai mari decât adulţii în a obţine asigurări de viaţă. Astfel, testarea
precoce a copilului trebuie amânată până la vârsta adultă, când adolescentul se
presupune a fi suficient de matur pentru a lua singur o decizie informată.
Situaţia este mai puţin clară în cazul bolilor cu debut în timpul copilăriei, pentru
care pot exista măsuri de terapie sau prevenţie. Deci, existenţa unui beneficiu
medical este cea mai importantă justificare pentru realizarea testării genetice
predictive sau presimptomatice la copii, indiferent de debutul bolii.
În ambele situații, părinţii pot cere stabilirea statusului genetic al copilului,
considerând că acest lucru ar putea fi benefic pentru controlul evoluţiei bolii,
reducerea morbidităţii, creşterea longevităţii şi/sau pentru orientarea lui
educaţională. Refuzul acestei solicitări ar putea fi considerat ca o contestare a
drepturilor de părinţi (autonomiei parentale), inclusiv a datoriei lor de a informa şi
pregăti copilul pentru posibilitatea dezvoltării unei boli severe. Ca urmare, în
argumentarea pro-testare s-au luat în considerare următoarele: cunoaşterea
statutului genetic poate ajuta tinerii să îşi planifice viitorul, testarea poate contribui
la definirea identităţii de sine a adolescentului, văzut drept un participant activ în
deciziile de viaţă, şi nu o victimă a genelor sale, ajutând astfel la promovarea
autonomiei tânărului. Testarea precoce permite ca statutul genetic să fie încorporat
în identitatea copilului, pentru a-l pregăti din punct de vedere psihologic. Deci, a
refuza testarea poate produce o vătămare psihologică, din perspectiva familiei.
Cunoaşterea precoce a statutului genetic ar putea ajuta părinţii să îşi pregătească
copiii în acest sens, mai ales că ei sunt cei care suportă responsabilitatea primară
pentru copiii, ca urmare ar trebui să li se acorde dreptul de a lua decizia asupra
testării propriilor copii (Allain DC, 2015).
5.3.4. Screening-ul populaţional şi familial

Obiectivul general al screening-ului populaţional constă în recunoaşterea
precoce a unei boli sau a unui genotip anormal pentru ca, printr-o intervenţie
precoce adecvată, procesele patogenice să poată fi prevenite sau persoanele
implicate să poată lua o decizie reproductivă informată. În funcţie de populaţia-ţintă
se pot deosebi mai multe categorii operaţionale de screening populaţional cu
obiective specifice diferite: screening-ul prenatal, screening-ul neonatal şi
screening-ul purtătorilor sănătoşi ai unei mutaţii pentru o anumită boală monogenică.
- 209 -
Problemele etice cu care se confruntă screening-ul populaţional privesc programul,

serviciile, participarea şi efectuarea screening-ului. Programul trebuie oferit în mod
corect şi echitabil unui număr cât mai mare de persoane de către organisme
guvernamentale sau nonguvernamentale autorizate, pe baza unor tehnici standardizate
şi a unui control de calitate performant. Participarea persoanelor la screening
trebuie să fie voluntară, bazată pe o informare completă şi uşor de înţeles, cu un
consimţământ informat valid (Beauchamp, 2011). Respectul dreptății şi echității
presupune accesul egal la servicii medicale şi abordarea egală a participanţilor.
Resursele (umane şi tehnice) limitate, distribuţia inegală a serviciilor şi resurselor sau
adresabilitatea inegală a pacienţilor (determinată de o informare şi educaţie
medicală deficitară sau de dificultăţile financiare ale familiei) împiedică efectuarea
screening-ului întregii populaţii-ţintă şi fac ca aceste principii să nu poată fi adeseori
respectate. Dilema etică principală este următoarea: în cazul unor resurse limitate,
cine va avea prioritate? În aceste cazuri, OMS recomandă ca prioritate să aibă cei cu
nevoi mai mari (înţelegând prin aceasta posibilităţi reduse sau risc genetic crescut).
Serviciile de screening trebuie să îndeplinească standardele tehnice de calitate
pentru a garanta siguranţa şi calitatea procedurii şi a reduce la maxim rezultatele
ambigue, fals pozitive sau fals negative.
Participarea persoanelor la procedura de testare trebuie să fie voluntară, în
conformitate cu respectul autonomiei, ceea ce implică pentru pacient – dreptul de a
fi informat, de a decide singur, fără nici o constrângere, participarea la screening şi
diagnosticul prenatal, iar pentru medic – responsabilitatea de a asigura înainte de
testare (oral şi scris) toate informaţiile necesare asupra procedurii, pentru ca să
poată lua o decizie informată, fie dându-şi consimţământul, fie refuzând. După
efectuarea testului procesul de consiliere continuă pentru ca pacientul să facă o
opţiune informată privind consecinţele testării. Informațiile pre-si post testarea au
fost descrise la începutul secțiunii „Testarea genetică”.
În screening-ul neonatal, pentru a reduce rata nedepistării unor cazuri de boală,
este necesar un nivel înalt de participare la screening; în unele ţări participarea la
screening este obligatorie, dar cele mai multe programe se bazează pe includerea
voluntară a mamelor în testare. Deseori se alege varianta „opt-out”: gravidele sunt
informate prenatal despre test şi dacă nu-şi exprimă dezacordul sunt incluse
automat în testare, fără a li se mai cere alt consimţământ. Desigur, din punct de
vedere etic, varianta „opt-in” este cea mai corectă deoarece se solicită un
consimţământ informat, activ, înainte de efectuarea testului.
Problema etică esenţială ce apare în screening-ul populaţional este posibilitatea
compromiterii autonomiei de decizie a cuplului (în cazul screening-ului prenatal) sau
a părinţilor (în cazul screening-ului neonatal), fapt determinat de o informare
inadecvată premergătoare testării (screening-ul se adresează unei populaţii mari, şi
- 210 -
numărul persoanelor calificate implicate în această activitate este redus) sau

neînţelegerea tuturor aspectelor legate de test (în special a semnificaţiei screening-ului
şi/sau a rezultatelor) şi confruntarea cu opţiuni pe care nu le-au luat în considerare
înaintea testării (Wallace EA., 2012). Screening-ul purtătorilor sănătoşi se confruntă
cu problema confidenţialităţii datelor, mai ales faţă de angajatori sau companiile de
asigurări.
CONCLUZII
În concluzie, putem aprecia că noile tehnologii reproductive, la care asociem și

testarea genetică ridică probleme etice şi psihologice. Ele sunt legate în special de:
comunicarea informaţiilor despre test şi rezultate, confidenţialitatea informaţiilor
genetice, caracterul voluntar al solicitării testării, responsabilitatea către alţi membri
din familia biologică, impactul psihologic al testului. Cât de bine şi cât de mult rău
antrenează simultan aceste super tehnologii este greu de apreciat într-un prim timp.
Orice hotărâre surogat (în numele unei alte persoane) chiar luată în virtutea
altruismului ar putea avea repercusiuni negative pe termen lung pentru o generaţie
concepută....artificial. Genetica necontrolată ar putea deveni o putere care să creeze
sau să adâncească stratificarea socială. Genomica a contribuit foarte mult la
înţelegerea mecanismelor moleculare ale bolilor, introducerea unor noi teste
genetice pentru diagnosticul bolilor sau predispoziţiei la boli şi iniţierea unor
intervenţii eficace. În acest context se fac eforturi pentru a anticipa, înţelege şi
aborda implicaţiile etice, legale şi sociale ale genomicii. Astfel, dacă testarea
genetică va fi cu adevărat o tehnică de tip „caută şi distruge”, cine ar trebui să deţină
controlul ei şi cine îi va seta limitele? Legislaţia, societatea, medicii sau indivizii
autonomi şi responsabili? Cine va folosi informaţia rezultată, cum se va utiliza şi în ce
scopuri? Doar apelul la moralitate, mai curând din perspectiva socială și nu
individuală poate da răspunsul la aceste întrebări.
BIBLIOGRAFIE
1. Allain DC., Testing children for adult onset disorders, In Ethical dillema in
Genetics and Genetic Counselling, Ed Janice L Berliner, Oxford University Press,
2015, 96 – 116
2. Astărăstoae V., Gavrilovici C., Stoica O., Covic M., Probleme şi dileme etice în
genetica medicală, În Covic M., Ştefănescu D., Sandovici I., Genetica medicală,
Ed Polirom, 555-575, 2004
3. Beauchamp T. Informed Consent: Its History, Meaning, and Present Challenges,
2011, Cambridge Quarterly of Healthcare Ethics, 20:515-523
- 211 -
4. Beauchamp TL., Childress JF., „Professional – patient relationship” in Principles

of biomedical ethics, Oxford University Press, 283-336, 2001
5. Biesecker LG., Burke W., Kohane I., Plon SE., Zimmern R, Next-generation
sequencing in the clinic: are we ready?, 2012, Nature Reviews Genetics 13, 818-824
6. Breck J., Darul sacru al vieții, 2001, Ed Patmos, Cluj Napoca
7. D’Adamo AF Jr., The two sides of a glass jarr, In Embryos, Ethics, and Women's
Rights: Exploring the New Reproductive Technologies, 2013, Ed De Elaine
Baruch, Amadeo F D'Adamo,Joni Seager, Routledge
8. Foster C., Human dignity in bioethics and law, J Med Ethics 2014;40:44-47
9. Fukuyama, F., Our Posthuman Future: Consequences of the Biotechnology
Revolution, 2003 London: Picador.
10. Gavrilovici C., Covic M., Aspecte etice la începutul vietii. Etica si genetica, În
Introducere în bioetică, Ed. Junimea, 2007, 77-104
11. Higgins SE, The “ART” of Assisted Reproductive Technologies 61 – 95, In Ethical
dillema in Genetics and Genetic Counselling, Ed Janice L Berliner, Oxford
University Press, 2015, 96 – 116
12. Juengst T., 2007, Population Genetic Research and Screening: Conceptual and
Ethical Issues, In The Oxford Handbook of Bioethics, Ed. Bonnie Steinboock, 471-491
13. Katsanis SH., Katsanis N., Molecular genetic testing and the future of clinical
genomics, Nature Reviews Genetics 2013, 14: 415–426
14. Mand C, Gillam L., Delatycki MB, Dunca RE., Predictive genetic testing in minors
for late-onset conditions: a chronological and analytical review of the ethical
arguments, J Med Ethics, 2012, 38(9): 519-24
15. May T., The liberal framework, In Bioethics in a liberal society, 2009, Johns
Hopkins University Press, 1-12,
16. Mc Callum F., Widdows H., Ethical Issues in Embryo Donation, In Reproductive
Donation: Practice, Policy and Bioethics, 2012, Ed De Martin Richards, Guido
Pennings, John B. Appleby, Cambridge University Press
17. Mc Shane Patriciam In vitro fertilization, GIFT and related technologies – hope in
a test tube, In Embryos, Ethics, and Women's Rights: Exploring the New
Reproductive Technologies, 2013, Ed De Elaine Baruch, Amadeo F D'Adamo, Joni
Seager, Routledge
18. Mills C., Reproductive Autonomy as Self-Making: Procreative Liberty and the
Practice of Ethical Subjectivity, J Med Philos 2013, 38 (6): 639-656.
19. Newton A., The American experience in Bioethics, 2013, Springer
20. Ormondroyd E., Oates S., Parker M., Blair E., Watkins H.,, Pre-symptomatic
genetic testing for inherited cardiac conditions: a qualitative exploration of
psychosocial and ethical implications European Journal of Human Genetics
(2014) 22, 88–93
21. Scott R., Williams C., Ehrich K, Farsides R., Donation of ‘spare’ fresh or frozen
embryos to research: who decides that an embryo is ‘spare’ and how can we
- 212 -
enhance the quality and protect the validity of consent?, Medical Law Review, 0,
2012: 1–49
22. Terry SF. Genetic information nondiscrimination act insurance protection
isseued. Genet testing molec biomarkers. 2009, 13:709-710
Wallace EA, Schumann JH, Weinberger SE, Ethics of Commercial Screening Tests,
Ann Intern Med. 2012;157(10):747-748.
- 213 -
Cristina Gavrilovici, Ştefan Iloaie
ASPECTE ETICE LA FINALUL VIEȚII
Cristina GAVRILOVICI, Ștefan ILOAIE
1. INTRODUCERE
Trăim într-o epocă în care progresul în medicină este spectaculos, astfel încât
funcţiile vitale ale organismului uman pot fi susţinute artificial pentru perioade
îndelungate de timp. După ce am asistat la un veritabil furor therapeuticus, care a
dus la menţinerea multor vieţi umane în condiţiile unei calităţi precare şi la costuri
enorme, suntem puşi astăzi în faţa a numeroase întrebări de ordin etic şi legal care
ţin, mai cu seamă, de definirea şi stabilirea momentului morţii. Unele dintre
întrebările pe această temă, des adresate, sunt: cine hotărăşte criteriile morţii –
doctorii, legislaţia sau persoana? Este permisibilă din punct de vedere moral şi legal
devansarea momentului morţii prin întreruperea suportului artificial al respiraţiei şi
circulaţiei? Au oamenii dreptul să ceară să le fie oprite măsurile extraordinare, încât
să poată muri în pace? Poate un apropiat sau un reprezentant legal al celui aflat în
comă să acţioneze în locul acestuia, în asemenea circumstanţe?
Acest capitol se referă la problematica finalului vieţii, pe care îl abordăm din
perspectiva definirii morții și a impactului direct al acestei definiții – transplantul de
organe și țesuturi. Vom porni însă de la discutarea expresiei creștine asupra morții,
pentru că valorile creștine atașate acestui eveniment sau proces (rămâne să
dezbatem în cele ce urmează) se regăsesc frecvent în dezbaterile referitoare la
(in)acceptabilitatea continuării terapiilor extraordinare de continuare a vieții, la
alocarea de resurse atunci când nu știm dacă terapiile (in)utile prelungesc mai
curând suferința sau apără demnitatea ființei umane și sacralitatea ei, chiar și în
stadiile cele mai degradante din punct de vedere fizic. Apoi vom prezenta diversele
definiţii ale morții, încercând să demonstrăm că ele de fapt nu se exclud reciproc
atunci când le folosim drept criteriu pentru procurarea de organe, iar la final ne vom
opri asupra principalelor metode de procurare de organe, comentând asupra
acceptabilității lor morale.
1. Percepția creștină asupra finalului vieții

Moartea este singura certitudine a vieții. Și, deşi cel mai adesea ne gândim la ea
ca fiind separată de viaţă, moartea presupune obligatoriu viaţa. În ciuda faptului că
fiecare om poate constata perisabilitatea corpului, moartea este și va rămâne mereu
- 214 -
Aspecte etice la finalul vieţii
inacceptabilă. Este și motivul pentru care, de obicei, morţii îi sunt atribuite valori
negative: sfârșitul vieții, stoparea asimilării cunoștințelor și a manifestării persoanei
în această lume, despărțirea de cei dragi etc.
Graniţă între timp şi eternitate, între ceea ce ştim şi ceea este ascuns
cunoaşterii noastre, moartea aduce cu sine noutatea absolută: necunoscutul.
Moartea ne supune fiinţa unui tip de experienţă ce nu a mai fost experimentat
vreodată în timpul vieţii. De aceea moartea se îmbracă în mister, de aici şi temerea
aşezată pe neaşteptatele secunde. Dar, mai tainic decât moartea este ceea ce îi
urmează. Moartea este taină pentru că nu desluşim îndeajuns nu misterul care o
determină, nu cel ce o înconjoară, ci ceea ce urmează după trecerea prin ea (Iloaie,
2009). Taina morţii şi necunoscutul care o însoţeşte creează teama de moarte.
Moartea dă fiori şi pentru faptul că experienţele de la finele vieţii multora dintre
oameni au fost pline de boli, suferinţe, încercări, ceea ce cauzează mult mai
profunda suferinţă interioară, atât pentru bolnav/pacient cât şi pentru aparținători.
Din punct de vedere religios, moartea este despărţirea sufletului de trup, a unei
forme de existenţă de alta. Aproape fără excepție, oamenii religioși cred în existența
unei alte vieți, după cea terestră: mai bună, fericită, fără lipsuri, fără durere și
suferință, veșnică. Moartea face parte din viață, cele două sunt strâns legate și se
condiționează: doar cel care a intrat în viață prin naștere va avea parte de moarte,
așa cum doar cel care moare are acces la veșnicie. Astfel că nu doar moartea se
ascunde în viață, ci și viața se ascunde în moarte. Perspectiva religioasă asupra
înțelegerii morții ne îndeamnă și să acceptăm moartea prin a ne gândi la ea, prin a
ne aminti că într-o zi vom muri. Astfel, avem șansa să devenim mai buni. Dacă omul
şi-ar asuma moartea din timpul vieţii, conştientizând cel puţin inevitabilitatea ei, îi va
da un sens, va percepe necesitatea pregătirii morţii încă din viaţă, prin crearea de
evenimente şi fapte care să-l reprezinte după dispariţia sa fizică. Dar, cu toate
acestea, moartea ne găsește nepregătiți, în ciuda faptului că ea vine o singură dată
(Jankélévitch, 2000).
Conceptul de „moarte” nu-şi mai găseşte locul în cultura ultimelor decenii: e
nefiresc, ilogic, cuprinde şi ascunde urâtul. Chiar și societatea occidentală
ultramodernizată trage deja un semnal de alarmă: e ca şi cum moartea ar fi devenit
inexistentă. Nu din realitatea vieţii cotidiene, ci din gândul şi din comportamentul
omului. Din ce în ce mai des şi în România, omul nu mai moare acasă, între cei dragi.
„Nedoritul eveniment” se petrece pe un pat de spital, într-un sanatoriu sau în vreo
altă instituţie, în atmosfera rece a depărtării de cunoscuți și de prieteni şi în prezenţa
celor care sunt „specializaţi”, şi care, chiar dacă îşi îndeplinesc bine atribuţiile sau fac
din acestea o misiune, îi rămân totuşi „străini” suferindului. „Moartea este obiectul
unui adevărat tabu... Nimeni nu mai moare, toată lumea decedează! Refuz foarte
edificator. Căci ceea ce ascundem ne sperie. Ne temem de orice contact al copiilor,
dar şi al adulţilor infantilizaţi, cu orice persoană în agonie sau cu orice corp fără
viaţă...” (Nicolescu, 2008)
- 215 -
Concepţiile moderne asupra valorii aproape totale a vieţii biologice şi a lipsei de

orice valoare în moarte, susţinute de dezvoltarea biotehnologiilor, produc însă
efectul îndepărtării morţii din conştiinţele noastre. Aplicarea rezultatelor excepţionale
ale medicii moderne prelungește viaţa, temporar poate îndepărta moartea, punând
sub semnul întrebării perioada finală a vieţii omului, care cel mai adesea suferă
profund şi este susţinut de aparate. Într-o asemenea situaţie, moartea „aduce,
adesea, mai mulţi ani vieţii şi mai puţină viaţă anilor” (Le Breton, 2002).
Deși neexprimat, există chiar speranţa că ştiinţa şi tehnologia vor reuşi ceea ce
până acum nu a reuşit nimeni: anularea morţii prin prelungirea, poate la infinit, a
vieţii trupului – în actuala sa formă sau în vreo alta, nici nu contează care – dar
esenţial îmbunătăţită. Atitudinea aceasta indică tocmai setea omului după infinit.
Căci multe dintre acțiunile medicale care privesc îmbunătățirea calității vieții și
prelungirea ei se pot înscrie în efortul omului de a tinde către standardul „tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Pe de altă parte, aplicarea tehnologiilor
biomedicale la om au reuşit să prelungească mult viaţa, dar constatăm că cel mai
adesea prelungirea vieții aduce cu sine prelungirea suferinței, o suferinţă care devine
tot mai îndelungată prin comparaţie cu totalul anilor vieţii; iar astăzi omul nu prea
mai este dispus să suporte suferinţa și nici nu o mai înţelege. De aceea, în cealaltă
extremă se înscrie eutanasia, dorinţa omului de a muri atunci când doreşte el.
2. DEFINIŢIA MORŢII
Înainte de jumătatea secolului al XX-lea nu au existat dispute majore privind

criteriile de diagnosticare a morţii. Dezbaterea etică privind definirea şi criteriile de
stabilire a morţii unei persoane a început în anii ’60, ca urmare a introducerii pe
scară largă a transplantului de organe ca metodă terapeutică şi a progresului
tehnologic ce a permis susţinerea artificială a funcţiilor vitale pentru perioade
nedefinite de timp, în condiţiile încetării ireversibile a activităţii cerebrale. Noile
tehnologii medicale şi progresele de terapie intensivă au permis funcţionarea
disociată a inimii, plămânilor şi creierului, cu menţinerea artificială în viaţă a unor
pacienţi care se aflau în stare de moarte cerebrală. De asemenea, exista un număr
din ce în ce mai mare de pacienţi care se aflau în stare vegetativă, susţinuţi prin
tuburi de hrănire şi hidratare artificială, care fuseseră resuscitaţi până la starea în
care prezentau respiraţie şi activitate cardiacă spontane, dar cu pierderea
ireversibilă a funcţiilor corticale.
În acest context, au apărut şi dilemele legate de modalităţile tradiţionale de
stabilire a morţii. Înainte de răspândirea pe scară largă a folosirii ventilatoarelor,
defibrilatoarelor cardiace, resuscitării cardio-respiratorii, insuficienţa cardiacă,
respiratorie şi a funcţiilor neurologice erau strâns legate, în sensul că atunci când
unul dintre aceste sisteme ceda, acesta era urmat inevitabil de cedarea celorlalte
- 216 -
două. Astfel, definirea morţii este, de fapt, o dezbatere între diverse formulări
alternative ale morţii: (1) definirea tradiţională cardio-pulmonară, (2) moartea
întregului creier şi (3) moartea corticală (starea vegetativă persistentă).
Pe plan conceptual, definirea morţii reflectă de fapt o alegere cu privire la ce tip
de pierdere (de funcţie sau de organ) poate fi considerată echivalentă cu moartea.
Moartea este pierderea ireversibilă a ceea ce este semnificativ esenţial pentru
natura umană. Oamenii diferă radical în părerile lor asupra naturii şi caracteristicilor
fiinţei umane. Aceste păreri îşi au originile în credinţe şi valori, de aceea este dificil
de spus până la ce punct toleranţa culturală poate ghida practica medicală astfel
încât să poată respecta toate definiţiile alternative ale morţii. În funcţie de valorile
particulare, fiinţa umană poate fi considerată pe deplin materială (sau entitate
fizică), un amalgam de fizic şi mental sau o fiinţă quasi-eminamente spirituală.
Modul în care este considerată fiinţa umană stă la baza credinţelor referitoare la
ceea ce este esenţial pentru natura umană şi constituie baza alegerii criteriilor
pentru determinarea morţii unei persoane.
Există două definiri diferite ale moții, pe care le vom dezbate în cele ce urmează,
cea tradițională, conform căreia moartea apare în momentul stopului cardio-
respirator, precum și definiția modernă, care se referă la „moartea cerebrală”. De
asemenea, ne vom apleca și asupra altei stări ce poate domina finalul vieții: „starea
vegetativă persistentă”.
3.1. Definirea tradiţională, cardio-pulmonară, a morţii
Această definiţie consideră că funcţionarea cordului, spontană sau susţinută

mecanic, stă la baza funcției integrative a organismului uman ca un întreg. Astfel,
moartea nu se produce atât timp cât inima şi plămânii nu s-au „oprit” ireversibil.
Cu ajutorul noilor metode de suport cardio-respirator, a devenit posibilă
susţinerea funcţiilor cardiacă şi respiratorie după ce activitatea cerebrală încetează
pentru o perioadă de timp nedefinită. Primele cazuri de menţinere artificială în viaţă
cu ajutorul sistemelor de suport artificiale au fost cele în care femei însărcinate,
aflate în stare de moarte cerebrală, au fost menţinute în viaţă pentru mai multe luni,
în scopul naşterii unui făt viabil.
3.2. Moartea cerebrală
A fost descrisă pentru prima dată în anul 1959, în Franţa. Susţinătorii criteriului
morţii întregului creier arată că o persoană poate fi considerată moartă dacă
prezintă o pierdere ireversibilă a tuturor funcţiilor creierului, inclusiv cele ale
trunchiului cerebral (moartea cerebrală). În anul 1968, Comitetul Ad-Hoc al Şcolii de
medicină Harvard a formulat criteriile specifice de diagnosticare a morţii cerebrale:
- 217 -
- lipsa răspunsului la excitanţi externi;

- absenţa mişcărilor spontane;
- absenţa reflexelor osteotendinoase, de deglutiţie, cornean, faringian, de
extensie încrucişată a membrului inferior, pupile midriatice şi fixe, absenţa
vocalizării, instalarea posturii de decerebrare sau de decorticalizare;
- aspect izoelectric al EEG;
- apnee, timp de 5 minute, în absenţa protezării respiratorii;
- toate aceste determinări trebuie repetate după 24 de ore.
Totodată, este necesară excluderea unor cauze care ar putea mima starea de
moarte cerebrală: hipotermia (temperatura corporală centrală mai mică de 32,2
grade Celsius, administrarea de medicamente depresoare ale SNC).
Pentru nou-născuţi şi copii este necesară o perioadă mai mare de observaţie
continuă. Evaluarea lor clinică şi paraclinică se face în funcţie de vârstă. Pentru copiii
cu vârste cuprinse între 7 zile şi 2 luni sunt necesare minim 2 examinări şi două
examene EEG la interval de 48 de ore; între 2 luni şi 1 an se fac minim 2 examinări şi
două examene EEG la interval de 24 de ore; pentru copiii mai mari de 1 an,
evaluarea se face la fel ca în cazul adulţilor, testele fiind seriate la interval de 12 ore.
Încă de la lansarea de către comitetul universităţii Harvard a criteriului morţii
cerebrale ca definitoriu pentru moartea unei persoane, s-au declanşat numeroase
controverse. Unii au afirmat că acest criteriu al morţii cerebrale este, de fapt, o
metodă utilitaristă de a creşte disponibilul de organe şi ţesuturi umane pentru
transplant. Alţii s-au opus, pentru că acest criteriu era contrar părerilor lor despre
identitatea umană şi/sau nu proteja şi respecta pacienţii terminali. Au existat
persoane care au fost de acord că funcţionarea neurologică este definitorie pentru
identitatea unei persoane, dar au întrebat ce dovadă există că o persoană al cărei
creier este mort în totalitate este, într-adevăr, moartă. De asemenea, unii au
continuat să afirme că viaţa este centrată pe funcţionarea inimii şi nu pe cea a
creierului, arătând că accentul pe funcţionarea neurologică este, de fapt, ignorarea
relevanţei activităţii cardiace spontane şi a celei respiratorii susţinute mecanic.
Astfel, reprezentanţii unor culturi şi tradiţii s-au opus vehement introducerii
criteriului morţii cerebrale, arătând că acesta este o modalitate inacceptabilă de
înţelegere şi diagnosticare a morţii unei fiinţe umane (Hardacre H., 1994).
Criteriul morţii cerebrale a fost atacat şi din perspectivă strict medicală. Datele
clinice au arătat că ceea ce este considerat ca moarte cerebrală nu este, de fapt,
moartea creierului în toate părţile sale. Există situaţii în care se continuă
funcţionarea izolată a unor părţi din creier, identificată pe EEG, cazuri în care se
identifică şi un anumit pattern somn/veghe, persistenţa unor funcţii ale trunchiului
cerebral evidenţiate prin înregistrarea potenţialelor evocate auditive sau vizuale,
păstrarea funcţionării neurohormonale de reglare a diurezei, cu rol integrativ în
funcţionarea organismului ca un întreg (Laureys S. et al., 2005). Aceste exemple de
- 218 -
activitate reziduală sugerează că moartea creierului, aşa cum este diagnosticată în

mod curent, nu include hipotalamusul şi partea posterioară a glandei pituitare.
Aşadar, testele clinice folosite pentru a stabili moartea întregului creier reflectă de
fapt doar moartea parţială a creierului.
O altă critică adusă formulării morţii cerebrale este aceea că se bazează pe lipsa
funcţionării spontane a plămânilor, pentru a susţine producerea morţii organismului
ca întreg. Cei care aduc această critică arată că funcţionarea integrată a organismului
continuă, iar maniera de suport este irelevantă, adică atâta timp cât aparatul
respirator funcţionează nu se poate spune că organismul nu funcţionează ca un
întreg. Astfel, se poate afirma că şi pacientul cu moarte cerebrală are o activitate
integrată a organismului, până ce plămânii şi cordul îşi încetează activitatea. Aceasta
sugerează că acceptarea criteriului de moarte cerebrală pentru determinarea morţii
unei persoane ţine mai curând de pierderea conştienţei decât de pierderea
capacităţii de funcţionare integrată a organismului.
Susţinătorii criteriului morţii cerebrale apreciază că aceste funcţii reziduale sunt
nesemnificative pentru determinarea morţii cerebrale. Şi totuşi, dacă moartea
cerebrală este cea care desemnează moartea organismului, care dintre funcţiile
cerebrale sunt atât de importante încât pierderea lor să fie asimilată cu moartea
creierului? Unii autori arată că singura limită ce poate fi trasată în acest sens este
aceea dintre funcţiile creierului, esenţiale pentru menţinerea conştienţei şi cele care
nu au rol în aceasta (Tännsjö, T., 1999).
3.3. Starea vegetativă persistentă
În anul 1972, Bryan Jennett din Scoţia şi Fred Plum din SUA au folosit pentru
prima dată expresia „stare vegetativă persistentă”. S-a propus ca moartea cortexului
cerebral (moartea corticală, starea vegetativă persistentă) să constituie criteriul
pentru determinarea morţii, funcţiile trunchiului cerebral fiind relativ integre (stare
vegetativă permanentă).
Principala critică adusa acestei propuneri este aceea că centrarea exclusiv pe
conştienţă ca esenţial semnificativă pentru fiinţele umane ne poate conduce pe o
pantă alunecoasă, care ar putea avea ca efect lărgirea definiţiei morţii în aşa fel încât
să includă şi persoanele care suferă de demenţă avansată sau cele intermitent
conştiente. Mergând mai departe, oponenţii criteriului morţii corticale arată că
adoptarea acestui criteriu în determinarea morţii ne va permite chiar să îngropăm
„cadavre” care prezintă încă activitate cardiacă şi respiratorie.
În anul 1986, Academia Americană de Neurologie a exprimat opinia că nu este
posibilă experimentarea conştientă a durerii şi suferinţei fără ca trunchiul cerebral şi
cortexul cerebral să aibă o activitate integrată. Durerea şi suferinţa sunt atribute ale
conştienţei, iar pacienţii aflaţi în stare vegetativă persistentă nu le pot experimenta.
- 219 -
Numai un creier cu capacitate de conştienţă poate transforma activitatea neurală

într-o experienţă.
Cu toate acestea, unele dintre familiile pacienţilor aflaţi în stare vegetativă
persistentă cred că aceştia încă mai pot avea unele trăiri de acest fel. Astfel de
credinţe sunt oarecum justificate. Pentru unele persoane este dificil de acceptat că
un pacient care, în afara faptului că nu este conştient, arată „ca viu”, este de fapt
incapabil de a mai experimenta trăirile caracteristice persoanelor umane. Cu atât
mai dificilă devine această acceptare cu cât pacientul este o persoană apropiată, iar
familia nu este pregătită să accepte realitatea şi să-şi ia rămas bun…
3.4. Implicațiile celor trei „definiţii” asupra transplantului de organe
Criteriile tradiționale ale morții sunt definite de încetarea ireversibilă a

circulației sanguine și a respirației, adică de stop cardio-respirator. Vom aborda
aceste două noțiuni drept criteriile circulator si respirator (CR) ale definiției morții și
respectiv ale morții cerebrale (MC). Aparent, criteriul mortii cerebrale și cel cardio-
respirator sunt în opoziție. Un pacient al cărui creier a încetat să mai funcționeze,
dar care primește suport ventilator, și a cărui inimă continuă să bată este mort din
punct de vedere al criteriului MC, dar viu din perspectiva criteriului CR. Această
situație pare să ne determine spre a alege unul din aceste criterii. Abordarea unei
singure noțiuni, însă, este dificilă. Să luăm ca exemplu trei situații particulare:
(1) Când un pacient a decedat (și nu mai devreme) este adecvat să efectuăm
disecția/autopsia sa (doar dacă sunt motive întemeiate pentru a face acest lucru și
nu există motive importante care să ne împiedice) și să-l îngropăm;
(2) Când un pacient este decedat (dar nu mai devreme) trebuie încetată
administrarea oricărui tratament recomandat anterior (cu excepția cazului în care
sunt motive cu totul speciale pentru a face acest lucru);
(3) Când un pacient este mort (și nu mai devreme) este adecvat să prelevăm
organele vitale, cu scopul de a le transplanta (dacă în prealabil s-a obținut
consimțământul pacientului sau al familiei).
Din punctul de vedere al criteriului MC, totul este aparent rezonabil, dar în
același timp pare a fi „dubios”. Nu ne dorim să realizăm necropsia unui pacient a
cărui inimă încă mai bate și al cărui sistem circular este încă intact. Pe de altă parte,
în momentul în care atât sistemul circulator cât și respirator nu mai funcționează, ele
oprindu-se ireversibil, este prea târziu pentru a preleva de la pacient cel puțin unele
organe vitale (în special, inima), pentru transplant. Conform criteriilor CR, reușim să
ne mobilizăm mult prea târziu pentru a realiza un transplant, în foarte multe cazuri.
Pe de altă parte, de ce să continuăm să administrăm un tratament unui pacient,
atunci când el și-a pierdut cunoștința și nu mai sunt speranțe de revenire, de
refacere a stării de sănătate? Într-un asemenea caz, intervine criteriul MC. Dar nici
- 220 -
un criteriu nu satisface pe deplin dezideratele expuse mai sus. Ce ar trebui să facem

în această situație?
În cele mai multe țări, soluționarea problemei s-a realizat prin a opta pentru
utilizarea criteriului MC, cu scopul de a face posibilă chirurgia transplantului. S-a
susținut că un pacient poate fi mort, în ciuda faptului că inima lui încă mai bate. Mai
multe argumente contra au fost invocate pentru a susține criteriul MC. Inițial, s-a
insistat asupra faptului că moartea cerebrală reprezintă distrugerea irevocabilă a
întregului creier, dar este clar că, având în vedere modul în care se pune
diagnosticul, acest lucru nu este în totalitate adevărat. În creierul pacienților
diagnosticați cu moarte cerebrală se mai produc în continuare fenomene electrice și,
totodată, continuă să secrete unii hormoni.
Chiar dacă, pentru o perioadă scurtă, este posibil de menținut inima în funcțiune
la o persoană aflată în moarte cerebrală, cu ajutorul ventilației mecanice şi suport
intensiv, acest lucru este imposibil de realizat pentru o perioadă lungă de timp.
Așadar, decalajul temporal dintre moartea cerebrală şi „tradiționalul” stop cardio-
respirator, are aparent o însemnătate redusă. În realitate, există o serie de cazuri
raportate în care organismele persoanelor aflate în moarte cerebrală au fost
menținute în viață. De exemplu, într-un experiment japonez controlat, unii pacienți
aflați în moarte cerebrală au fost menținuți în viață pentru o perioadă de 54 zile. Un
alt caz surprinzător a fost cel al unei femei din America, ce a dat naștere unui copil la
107 zile după ce a fost diagnosticată ca fiind în moarte cerebrală (Murphy PG et al.,
2012).
Toate acestea au pus criteriul MC într-o postură de discreditare și experții din
domeniu par pregătiți să revină la tradiționalele criterii CR. S-a ridicat problema dacă
acest lucru va duce la o încetare a chirurgiei transplantului de organe. Doctorii
doresc continuarea efectuării transplantului de organe, dar ei insistă asupra faptului
că ar trebui să se accepte că, în momentul în care se realizează prelevarea organelor
de la un pacient aflat în moarte cerebrală, acesta din urmă este de fapt omorât – un
mod „nevinovat” de ucidere –, el nemaiavând niciun avantaj de pe urma păstrării
organelor sale. Această concluzie este adesea evitată. Dacă ar fi să o utilizăm în mod
repetat, atunci consecințele asupra chirurgiei transplantului de organe ar fi
devastatoare. Puțini sunt cei care ar fi de acord să-și doneze organele pentru
transplant, dacă ar fi informați de faptul că leziunile de la nivelul creierului nu
echivalează cu moartea. Mult mai puține organe ar fi donate pentru transplant dacă
s-ar populariza faptul că prelevarea organelor în scopul transplantării este echivalent
cu uciderea. Nu este acceptabil să presupunem faptul că un pacient dorește să fie
ucis, în nici un fel de circumstanță.
Totuși, criteriile CR şi MC pot fi compatibile. Pentru a observa acest lucru,
trebuie doar să conștientizăm că ele au domenii diferite de aplicare. Diferențele sunt
între o persoană (sau un sine) pe de o parte și, un corp, pe de altă parte, adică între
- 221 -
semnificația care stă la baza definiției morții. Pentru o persoană, „a muri” este
definit prin încetarea persoanei (sau a sinelui) de a mai exista, criteriu ce poate fi
integrat în domeniul MC. În momentul în care creierul a încetat să mai funcționeze,
persoana în cauză se află în moarte cerebrală, conștiința încetează să mai existe, iar
persoana este decedată. Pentru un corp, moartea reprezintă încetarea sa de a mai
funcționa ca un organism unitar.
Spre deosebire de persoane, organismele pot continua să existe după moarte,
ele sunt organisme chiar dacă sunt moarte. Criteriul CR este unul bun dacă vrem să
se stabilească momentul în care un organism a încetat să funcționeze ca un tot unitar.
Deci, pilonul crucial în argumentarea definiției morții este diferența dintre
pacient ca persoană (sau sine) și pacient ca organism. Noi (ca persoane) nu suntem
întru totul identici cu trupurile noastre. O persoană este definită de capacitatea sa
de conștiință şi de identitate personală. Astfel, putem defini persoana decedată ca
fiind o ființă ce încetează să mai existe. Dacă nu există conștiință absolut deloc,
atunci nu putem vorbi de existența unei persoane și putem defini moartea trupului
ca momentul de la care corpul încetează să mai funcționeze ca organism. Acest lucru
înseamnă că organismele, spre deosebire de persoane, pot continua să existe după
moartea lor. În cele din urmă şi organismele vor înceta să mai existe după ce se
dezintegrează (ele încetează definitiv de a mai exista doar după incinerare).
În esență, criteriul MC surprinde ideea conform căreia identitatea personală
este un proces de continuitate mentală și conectivitate. Criteriul CR surprinde
momentul în care funcțiile organismului cedează, adică punctul în care trupul, corpul
încetează să mai funcționeze ca un organism unitar (Smith, 2012).
Ce se întâmplă însă cu persoanele aflate într-o stare vegetativă persistentă?
Am afirmat faptul că cele două criterii, CR şi MC, sunt aproximări realizate într-
un mod brut, cu referință la moartea corpurilor şi a persoanelor, deopotrivă. Se pare
că argumentul din spatele criteriilor permite ca organele pentru transplant să fie
prelevate de la pacienți aflați în moarte cerebrală. Mergând mai departe, unii își pot
pune firesc întrebarea de ce să nu prelevăm, de asemenea, organe de la persoane la
care anumite părți la creierului încă funcționează, dar care sunt într-o stare
vegetativă permanentă? Nu sunt și aceste persoane, de asemenea, decedate?
Ele sunt într-adevăr moarte. Transplantul de organe ar putea fi discreditat dacă
am lua prematur acestă măsură. S-ar putea afirma că nu există doar motive „tactice”
împotriva prelevării organelor de la cei aflați într-o stare vegetativă persistentă (cu
condiția ca ei să își fi dat anterior consimțământul), ci și motive medicale, științifice
împotriva punerii în practică a acestei proceduri. În timp ce diagnosticul morții
cerebrale poate fi certificat cu destul de multă acuratețe, diagnosticul de stare
vegetativă persistentă este mai puțin cert. Nu știm cărei părți a creierului îi aparține
conștiința. S-ar putea să-i aparțină exclusiv encefalului sau cortexului cerebral, dar,
ar putea de asemenea să fie un fenomen neural „global”. Mai mult decât atât, există
- 222 -
certitudine potrivit cărora sindromul locked-in a fost confundat cu o stare

vegetativă.
Astfel, în dezbaterea etică despre definiția sau criteriile morții, mulți par să
creadă faptul că avem de ales între criteriul tradițional, de stop cardio-respirator, și
criteriul modern legat de moartea cerebrală, sau să renunțe la ideea că există vreo
noțiune clară a morții. Ambele criterii nu pot fi necesare şi suficiente, în acelasi timp.
Realizăm lucrul acesta în momentul în care conștientizăm că ele au domenii diferite
de aplicare.
4. EUTANASIA
4.1. Definire. Forme de eutanasie
Termenul de „eutanasie” a fost introdus de Francis Bacon (1561-1626), care i-a

acordat un sens pur filozofic. În accepţiunea sa, eutanasia semnifică o „moarte bună,
liniştită, fericită”. Acesta este, de altfel, sensul atribuit acestui termen prin prisma
originii sale etimologice: eu – bun, armonios şi thanatos – moarte (în greaca veche).
Definiţia uzuală aflată în circulaţie este: uciderea din milă a unei persoane, cu
scopul de a-i suprima în mod radical suferinţele extreme şi de a înlătura o povară
grea pentru familie şi societate. Eutanasia implică un ansamblu de acţiuni sau
inacţiuni medicale, având suport etic şi legal. Ea trebuie să vină în interesul
pacientului, în sensul în care duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care nu
beneficiază de un tratament etiologic, iar consecinţa este sfârşitul apropiat şi inevitabil.
Pentru clasificare se iau în considerare două criterii esenţiale: criteriul voinţei
personale a pacientului şi criteriul acţiunii medicului. După criteriului voinţei
pacientului, a consimţământului, dar şi a nivelului de informare asupra realităţii
diagnosticului şi prognosticului bolii sale, eutanasia poate fi:
- voluntară atunci când pacientul aflat în stadiu terminal, cu discernământ
neafectat de boală, fără să sufere de o depresie tratabilă, solicită în mod repetat
medicului curant scurtarea suferinţelor din cauza durerilor insuportabile şi/sau a
pierderii demnităţii, fiind conştient că nu mai există nici un fel de soluţie terapeutică.
- involuntară atunci când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost
consultat asupra gestului provocator de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte
să i se facă eutanasie. În acest caz, consimţământul subiectului ar fi putut fi obţinut,
dar acest lucru nu s-a întâmplat. Practic, persoana căreia i se face eutanasie ar fi fost
în măsură să-şi dea sau nu consimţământul, ceea ce nu s-a întâmplat fie pentru că nu
a fost întrebată, fie pentru că a fost întrebată dar a refuzat să-şi dea consimţământul
fiindcă dorea să continue să trăiască.
- non-voluntară atunci când se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege
el însuşi între a trăi şi a muri, consimţământul pacientului neputând fi obţinut
- 223 -
datorită stării lui mintale sau fizice. Ea se întâlneşte în cazurile de nou născuţi pluri-
malformaţi, a bolnavilor inconştienţi în stări terminale, a celor aflaţi în stare
vegetativă persistentă, fără însă ca înainte de boală sau accident să fi menţionat dacă
într-o asemenea situaţie ar dori sau nu eutanasia. Cazurile în care pentru întreruperea
vieţii consimţământul este acordat de familie sau este obţinut printr-o hotărâre
judecătorească sunt asimilate eutanasiei non-voluntare.
După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de eutanasie:
- eutanasia activă (mercy killing, omorul din milă) apare când moartea este
produsă în mod deliberat şi activ, prin intervenţia unei persoane (care nu este în
mod necesar medicul curant) cu ajutorul unui mijloc tanatogen (supradozări
medicamentoase, inhalare de monoxid de carbon sau anestezice, injecţii intravenoase
cu aer, insulină sau clorură de potasiu).
- eutanasia pasivă (letting die, lăsat să moară) apare când moartea este produsă
în mod deliberat prin neinstituirea sau întreruperea unor măsuri obişnuite de
nutriţie sau tratament. Ea presupune grăbirea morţii unei persoane, de către medic,
prin: îndepărtarea echipamentului de susţinere a vieţii (suport respirator, cardiac),
întreruperea oricărui tratament intensiv (proceduri şi medicaţie), întreruperea
administrării de apă şi hrană, acordarea doar a unor îngrijiri minime de confort
muribundului. Procedurile de acest gen sunt aplicate în cazul: pacienţilor incurabili
aflaţi în stadii terminale în care oricum moartea naturală va surveni curând,
persoanelor în stare vegetativă persistentă – indivizi cu leziuni cerebrale importante,
care se află într-o comă din care nu-şi vor mai reveni niciodată. Eutanasia pasivă constă
deci, în lipsa aplicării sau întreruperea unui tratament care ar putea prelungi viaţa.
4.2. Suicidul asistat medical
Suicidul asistat constă din punerea la dispoziţie a informaţiilor şi mijloacelor de

provocare a sinuciderii (medicamente letale, monoxid de carbon, armă de foc,
maşină de sinucis) unei persoane care îşi va putea lua viaţa cu uşurinţă, fără alt
sprijin. În general, în practica suicidului asistat doctorul prescrie medicaţia care va
determina moartea şi asistă pacientul în intenţia sa de a-şi pune capăt vieţii.
Unul dintre promotorii şi susţinătorii înfocaţi ai suicidului asistat medical ca
drept al pacientului a fost Dr. Jack Kevorkian (1928-2011), medic de origine
armeană, care a lucrat ca anatomo-patolog în statul Michigan, SUA. Dr. Kevorkian
alegea dintre bolnavii incurabili care apelau la el pe cei care îndeplineau zece criterii,
stabilite şi verificate de el în timp şi le oferea mijloace pentru ca ei să-şi ia singuri
viaţa, considerând totodată important ca ultima decizie să-i aparţină pacientului.
Kevorkian şi-a justificat mereu atitudinea, invocând autonomia şi dreptul individului
de a muri.
Fără a nega o anumită doză de compasiune în ceea ce făcea Kevorkian, unii ar
putea sesiza un interes bizar şi morbid pentru moarte. Fascinaţia lui stranie faţă de
- 224 -
circumstanţele morţii îl urmărea de mult. În 1959, la o întâlnire a Asociaţiei

Americane pentru Progresul Ştiinţei, el a comunicat o idee în care sugera
anestezierea condamnaţilor la moarte înainte de momentul execuţiei, pentru a
permite ca părţi din corpul lor să poată fi folosite pentru „valoroase experimente
ştiinţifice”.
În anul 1989, Dr. Jack Kevorkian – supranumit de mass-media şi de admiratorii
săi „Doctorul Sinucidere”, iar de detractorii săi „Doctorul Moarte” – a imaginat o
„maşină de sinucis” care a permis pacienților să-şi administreze singuri o doză lichidă
de medicament letal. El a prezentat această „maşină”, pe care ulterior a perfecţionat-o,
într-o serie de interviuri acordate unor ziare, în toamna anului 1989. Originalul
dispozitiv constă într-un suport de care sunt suspendate 3 tipuri de flacoane: unul cu
soluţie salină izotonă, unul cu tiopental şi unul cu clorură de potasiu. Din fiecare
flacon porneşte un tub, toate trei fiind conectate la un dispozitiv intravenos.
Pentru comiterea suicidului, Kevorkian a asistat în jur de 130 persoane, de
vârste, etnii şi confesiuni religioase dintre cele mai variate. Este de remarcat
promptitudinea cu care Kevorkian a acordat acest ajutor, fără a avea prea multe
cunoştinţe despre „pacienţii săi”. Ceea ce conta era dorinţa acestora de a muri.
Aceşti oameni au ales o moarte fără durere în locul unei vieţi chinuite. În majoritatea
cazurilor, membrii familiilor şi cei mai dragi prieteni au fost alături de subiecţi în
ultimele clipe de viaţă. Unii au spus că „oricum, chiar în absenţa maşinii de sinucis, se
va găsi o metodă de a muri demn” pentru cei care nu vor să suporte suferinţa.
Kevorkian a devenit un promotor al legilor care permit în mod explicit suicidul
asistat, în anumite condiţii, în clinici speciale şi doar la cei care întrunesc criteriile pe
care el le considera necesare şi pe care dorea să le legalizeze. Doctorul Kevorkian
„nu a precupeţit nimic pentru a oripila conştiinţele contemporanilor noştri americani
şi de pretutindeni”.
Susţinătorii suicidului asistat care militează pentru dreptul de a muri, dar care se
dezic de metodele lui Kevorkian, recunosc importanţa activităţii acestuia pentru
grăbirea dezbaterilor publice pe tema îngrijirii muribunzilor. Ei au luptat pentru
sensibilizarea medicilor cu privire la această problemă, pentru înfiinţarea de ospicii şi
pentru legiferarea, în 1997, a suicidului asistat medical în statul american Oregon
(Oregon’s Death with Dignity Act).
Militanţii pentru metode alternative la suicid asistat şi eutanasie susţin că în SUA
vor fi puţini cei care vor avea nevoie sau vor dori să se sinucidă, dacă dorinţele lor
asupra îngrijirilor terminale vor fi bine formulate şi, ulterior, îndeplinite. Ei afirmă că,
în ultimă instanţă, medicina poate face faţă nevoilor bolnavilor cronici şi pacienţilor
aflaţi pe patul de moarte printr-un mai bun management al durerii, printr-o mai
bună îngrijire paliativă, o mai mare susţinere emoţională şi spirituală şi, indirect, prin
mai mult sprijin acordat familiei.
Disponibilitatea suicidului asistat medical ar putea duce la eforturi spre a
îmbunătăţi îngrijirea la finalul vieţii. O cerere pentru suicid asistat medical ar putea
- 225 -
reprezenta pentru medic o oportunitate de a explora, împreună cu pacienţii,

îngrijorările lor şi de a-i informa cu privire la alte opţiuni de tratament.
4.3. Dreptul de a muri. Argumente pro-eutanasie
Problema drepturilor individuale a fost adusă pentru prima dată în discuţie în

secolul al XIX-lea de către John Stuart Mill, cel care în eseul său Despre libertate
apără valori ca intimitatea şi autonomia personală, în opoziţie cu puterea din ce în ce
mai mare a guvernelor asupra cetăţenilor. Astfel, drepturile individuale au devenit
de-a lungul timpului condiţii de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune
cetăţenilor. Stuart Mill susţine că singurul scop pentru care poate fi exercitată
puterea asupra unui membru al societăţii, împotriva voinţei sale, este pentru a
preveni lezarea altora. În schimb, individul este suveran în privinţa aspectelor care îl
privesc doar pe el însuşi, asupra propriului său corp (Mill, 2005).
Există un drept de a muri? Filozoful german Immanuel Kant (Kant, 1964) şi-a
susţinut opoziţia fermă privind suicidul, arătând că acţiunile corecte sunt cele
acceptate de toţi şi lansând astfel criteriul universalităţii pentru aprecierea unei
conduite corecte. Din această perspectivă, un individ nu are dreptul de a se sinucide
deoarece, susţine el, motivul unui astfel de act este interesul propriu, iar moralitatea
este antitetică motivelor personale; ceea ce poate fi considerat corect se suprapune
doar rareori motivelor personale, în opinia lui Kant. Acelaşi autor arată că oamenii
trebuie trataţi ca „final în sine” şi nu ca mijloace pentru atingerea unui scop sau
simple lucruri. A comite un act suicidar înseamnă a te trata ca pe un simplu obiect ce
poate fi distrus după bunul plac. Altfel spus, omul nu-şi poate folosi propria libertate
împotriva lui însuşi, în scopul autodistrugerii. A respecta faptul că fiecare viaţă este
sacră implică respectul faţă de propria viaţă ca fiind sacră. Kant arată că „oamenii
sunt santinele pe pământ şi nu-şi pot părăsi posturile până ce nu sunt eliberaţi de o
putere suverană...Dumnezeu este proprietarul nostru, noi suntem proprietatea Sa”.
Sf. Augustin şi Toma D’Aquinas (Sproul, 1998) au susţinut, la rândul lor, că suicidul
este o blasfemie prin faptul că se opune voinţei lui Dumnezeu.
În mod contrar, filozoful scoţian din secolul al XVIII-lea David Hume susţine că
suicidul nu reprezintă încălcarea datoriei noastre faţă de Dumnezeu şi arată că
moartea voluntară nu poate fi considerată un păcat, mai ales pentru pacienţii
terminali. Orice act suicidar este nesemnificativ pentru bunul mers al universului, iar
blasfemia este tocmai a gândi contrarul. Hume consideră că obligaţia noastră de a
aduce bine societăţii trebuie să implice reciprocitatea. Omul nu este obligat să aducă
un oarecare grad de bine societăţii cu preţul unui rău imens pentru el însuşi.
Limitele termenului „suicid” sunt imprecis stabilite. Filozoful Tom Beauchamp
(Beauchamp TL., Childress JF., 2001) arată că refuzul unui pacient terminal de a
continua tratamentul nu poate fi considerat suicid. În acest mod, au fost apreciate
- 226 -
din perspectivă juridică deciziile unor pacienţi terminali de a întrerupe tratamentul

medical.
Procesul morţii este o parte importantă şi inevitabilă a vieţii. Pentru persoanele
aflate în stări terminale, trăirile vieţii, oricât de redusă ar fi calitatea acesteia, mai
pot avea încă importanţă. Limita inferioară a suportabilităţii este o chestiune care
ţine de fiecare individ, de concepţiile şi valorile sale.
4.4. Sacralitatea vieţii. Argumente împotriva eutanasiei
Chiar și în statele în care, în anumite condiții, eutanansia este legalizată, ea este

pusă sub semnul întrebării. Aceasta se întâmplă în primul rând pentru că, la modul
general, viața are valoare în sine. Viaţa este bună în sine și, cu atât mai mult cu cât
este irepetabilă, în cadrul ei persoana are şansa unică de a se afirma şi dezvolta, de a
crea, ceea ce implică şi o anumită atitudine faţă de ea. Prin ceea ce săvârşeşte în
viață, omul participă la istoria lumii, iar felul în care iese din această lume nu poate fi
indiferent. De aceea, este inacceptabil ca viața să poată fi manipulată în vreun fel.
Darul vieţii umane este incomensurabil. Nimic nu poate să îl egaleze, nici măcar
raţiunea de a fi sau libertatea omului. Viaţa persoanei este valoare în sine şi nu se
epuizează în viaţa biologică, iar persoana, chiar şi în suferinţă, are o valoare
inestimabilă, ceea ce face ca viața să merite cu adevărat să fie apărată. Datoria celor
care îi îngrijesc pe bolnavi, pe suferinzi, pe muribunzi, datoria aprținătorilor şi în
special scopul medicilor este de a fi în slujba vieţii, până la finalul acesteia. Căci omul
trăieşte chiar şi atunci când se află în stadiul terminal al vieţii fizice.
Apoi, în mod special, din perspectivă religioasă, valorii în sine a vieții i se adaugă
puternica amprentă a credinței că viața vine de la Dumnezeu, că nu omul singur o
creează, nici nu o oferă altora și nici nu și-o dăruiește lui însuși. Așadar, intrinsec,
există o sacralitate, o sfințenie a vieții, rezultată din faptul că omul este creat de
Dumnezeu. Motiv pentru care omul nu are dreptul să decidă asupra vieții altora ori
asupra vieții sale, indiferent de situație: boală incurabilă, suferință atroce, stări de
insuportabilitate, etc. Din punct de vedere creştin, moartea este un moment foarte
important al vieţii, pentru că numai prin ea se accede la eternitate. Starea în care se
află omul înainte de moarte şi modalitatea în care moartea intervine sunt foarte
importante, pentru că ele determină încheierea parcursului vieţii, care poate fi o
reuşită sau un eşec: iubirea celui de lângă noi nu constă în curmarea vieţii cuiva din
milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea, a fi lângă el, a-l
susține până în clipa când va muri (Iloaie, 2009).
Specificul utilitarist al lumii în care trăim – afirmat astăzi tot mai mult, dar și
negat și criticat pe măsură – se resimte și în atitudinea față de moarte. Astfel, nu se
poate afirma că cineva, indiferent de vârstă ori de starea de sănătate și de suferința
pe care o are, este mai puțin valoros decât altcineva. Pe criterii utilitariste și
cantitative, nu se pot folosi nici calificative precum: viața merită sau nu să fie trăită,
- 227 -
viața este demnă sau nedemnă ori că dreptul la viață să cedeze în fața dreptului la
moarte. Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ia viaţa vreunei persoane; cel
care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; cel care nu poate da cuiva viaţă, nu
i-o poate nici lua. Eutanasia nu are justificare suficientă nici din punct de vedere
medical, nici economic, nici etic.
5. DONAREA ȘI TRANSPLANTUL DE ORGANE
5.1. Semnificaţia morală şi spirituală a donării de organe
Semnificaţia morală fundamentală a donării de organe provine din însăşi natura

a ceea ce putem da, primi sau lua. Baza oricărei discuţii despre transplant trebuie să
cuprindă o analiză a ceea ce înseamnă conştiinţă, altruism sau ideal moral.
Considerăm conştiinţa drept autoritatea morală supremă în luarea unei decizii şi o
plasăm, subiectiv, pe poziţia cea mai înaltă a justificării morale: „Lasă-ţi conştiinţa să
decidă” – nu este un slogan retoric, ci ar putea fi ultima soluţie într-o dilemă cu
profunde implicaţii etice, sociale şi legale. Din punct de vedere spiritual, transplantul
de organe semnifică în primul rând iubirea faţă de aproapele, în sensul ei creştin, în
sensul dăruirii şi chiar al sacrificiului. Dovezile Scripturii ne prezintă iubirea ca fiind
legea de bază a creştinismului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău” iar pe „aproapele tău, ca pe tine însuţi”
(Matei 22, 37-39). Cuvintele propăvăduite de Iisus au străbătut veacurile şi au ajuns
până la noi: „Iubiţi-vă unul pe altul”, „faceţi bine unul altuia”, „binecuvântaţi pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi bine celor care vă urăsc”, „mai fericit este a da decât a lua”.
Oferirea vieţii şi, în consecinţă, donarea trupului, pot constitui expresii ale „dragostei
celei mai mari”, despre care vorbeşte însuşi Iisus în momentul în care predă
ucenicilor ultimele Sale învăţături: „O dragoste mai mare decât aceasta nimeni nu
are, ca să îşi pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13) (Mănescu, 2003).
Din Sfânta Tradiţie aflăm că primii oameni care au înlocuit un organ cu un altul,
luat de la cadavru, sunt doi mucenici din Roma: doctorii fără de arginţi Cosma şi
Damian. Ei au prelevat, în secolul IV, piciorul unui cadavru pentru a-l înlocui pe cel
gangrenat al unui murinbund. Biserica Romano-Catolică priveşte donarea de organe
drept un act de solidaritate umană, obligaţia morală a persoanei referitoare la
respectul faţă de viaţă şi la salvarea vieţii fiind superioară păstrării integrităţii
corporale. În concepţia Sinodului Bisericii Ortodoxe a Greciei, donarea de organe
trebuie să depăşească individualismul, legând oamenii printr-o relaţie de reciprocitate şi
comuniune, ceea ce dovedeşte „superioritatea vieţii spirituale faţă de supravieţuirea
biologică”. Şi care gest de iubire este mai nobil decât acela de a dărui viaţă unei
fiinţe pe care, în cele mai multe cazuri, nu o cunoşti? Sinodul Bisericii Ortodoxe
- 228 -
Române exprimă aceeaşi părere: la temelia transplantului stă „iubirea creştină a

celui ce dăruieşte şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte” (Iloaie, 2009).
Etica transplantului derivă din confruntarea a două valori, una individuală –
integritatea corporală, şi una socială – solidaritatea umană. Persoana este întrupată
într-un corp unic – un „instrument” personal prin care trăieşte, reflectează, exprimă,
acţionează, receptează, relaţionează. De aceea trebuie protejată integritatea
corporală, a omori, a răni, a mutila sau a abuza de corpul uman fiind inacceptabil
moral și identic cu a-l denigra sau a-l devaloriza! Această incorectitudine morală se
exprimă, în termenii legiuitorilor, drept crimă sau vătămare, iar în concepţiile
religioase, drept păcat.
Donarea de organe este un act salvator de viaţă, dar şi o virtute a celor pentru
care altruismul este sau poate fi un scop în sine. Cu toate acestea, este greu de
acceptat că persoana care nu donează din alte motive decât cele medicale, este...
imorală sau egoistă. Altruismul şi egoismul par a exista în fiinţa umană ca o dualitate
complementară. Predispoziţia spre egoism merge mână în mână cu instinctul de
supravieţuire şi este observată atât în regnul animal, cât şi la om. Contrar
egoismului, altruismul este un fenomen social şi implică o acţiune de grup (nu poţi să
manifeşti acest lucru faţă de tine; atunci s-ar numi vanitate, egoism). El presupune
existenţa a doi parteneri: unul care dă şi unul care acceptă. Beneficiul adus
primitorului trebuie să justifice actul efectuat, iar cel care îl face trebuie să fie
complet dezinteresat şi să pună interesul altuia înaintea propriului interes.
Dezinteresul pentru beneficiile rezultate din efectuarea unui act altruist este
caracteristica de bază pentru toate acţiunile ce se pot încadra în categoria faptelor
de natură altruistă. Altruistul ideal este acea persoană care generează beneficii
altora, fără a fi măcar cunoscute acestora (Stîngă, 2003).
Altruismul este un concept care se dobândeşte prin educaţie, se învaţă din
interacţiunea cu semenii şi evoluează în fiinţa umană ca principiu şi mod de viaţă, pe
măsură ce omul ascensionează pe scara morală. Pe un ton mai sceptic, am putea
spune că este un fenomen spre care se tinde, dar e imposibil de atins: altruist
perfect nu există; el este un ideal sau o tendinţă.
Există două niveluri de standarde morale: ordinar şi extraordinar. Primul se
limitează la standardele moralităţii „comune”, obligatorii pentru fiecare, o „minimă
morală” a tuturor şi care include principii educaţionale de bază: adevăr, credinţă,
fidelitate. Al doilea nivel este dat de moralitatea aspiraţiilor, a idealurilor spre care,
deşi multă lume tinde, puţini sunt cei care le deţin. Idealul este necesar pentru
jalonarea noastră ca fiinţe umane. Idealul face parte din marele puzzle al
personalităţii umane care ne diferenţiază de specii diferite nouă (regnul animal), prin
aceea că suntem capabili de organizare, anticipare, cogniţie, în general.
Existenţa noastră ca fiinţe complexe din punct de vedere psiho-social se
fundamentează pe atitudini, acţiuni, fenomene în care suntem implicaţi şi, nu în
ultimul rând, pe deciziile pe care le luăm. A dona un organ face parte din acele
- 229 -
lucruri ieşite din comun, chiar eroice, pe care le faci cel mult o dată în viaţă şi care
dau sens vieţii. În ţările tradiţionale, prelevarea de la donator viu înrudit este o
datorie familială, un gest firesc născut mai curând din obligaţie morală decât din
compasiune. În ţările în care familia se reduce la un simplu cadru genetic, membrii ei
au o valoare instrumentală, sunt apreciaţi pentru ceea ce pot ei face, nu şi ceea ce
sunt prin ei înşişi (nu au valoare intrinsecă). În aceste situaţii, medicul este veriga de
legătură care trebuie să facă uneori mai mult decât un simplu act terapeutic.
5.2. Metode de procurare de organe
Etica transplantului presupune recunoaşterea anumitor cerinţe sau datorii.

Prima este integritatea medicală. Pacienţii şi publicul ar trebui să aibă încredere că
medicul nu va sacrifica interesul unuia pentru a-l satisface pe al altuia, oricare ar fi
motivul. Individul poate face acest sacrificiu, dar nu şi medicul. A doua cerinţă este
validitatea ştiinţifică: cunoştinţele de bază, atât biologice cât şi tehnologice, trebuie
să fie la scara optimă pentru a asigura probabilitatea cea mai mare de succes
terapeutic. A treia obligaţie este consimţământul, voluntar şi bazat evident pe
informaţiile prezentate adecvat, înţelese şi cântărite bine (Dunstan, 1997).
5.2.1.Transplantul cadaveric
5.2.1.1. Procurarea de organe cadaverice cu consimţământ presupus

Consimţământul presupus („opt out”) reprezintă modalitatea prin care se
presupune implicit că orice persoană decedată este un posibil donator de organe,
atât timp cât pe durata vieţii nu şi-a exprimat în mod clar dorinţa de a NU dona
organe după moarte. Prin introducerea acestei metode s-a sperat într-o creştere
semnificativă a numărului de organe, pornindu-se de la premiza că este mai uşor să
identifici pe cei aproximativ 2% din populaţie care nu ar dori să îşi doneze organele,
decât pe cei 98% care doresc să devină donatori post mortem sau, în cel mai rău caz,
nu le pasă cum li se vor folosi organele după moarte (Gavrilovici, 2003). Din punct de
vedere utilitarist, o lege a transplantului care să includă „consimţământul presupus”
pentru donare ar salva mult mai multe vieţi, utilizând organe care altfel sunt irosite.
Susţinătorii acestei metode s-au bazat pe experienţa europeană: cea mai mare
rată de donare de organe pe cap de locuitor s-a înregistrat în Spania, Austria şi
Belgia, ţări care şi-au mărit semnificativ „rezerva” de organe după promulgarea unei
legi a transplantului bazată pe consimţământul presupus. În Belgia s-a înregistrat o
rată de dezacord faţă de transplant de numai 2-3% din populaţie. În Spania rata
donărilor este de 32,5 donatori/milion de locuitor, în timp ce în Statele Unite rata
este de 21,4 donatori/milion (Caplan, 1989). În SUA, însă, dificultatea recunoaşterii
statutului de donator cade pe umerii celor care doresc să devină donatori: aceştia
trebuie să fie posesorii cardului de donator sau familiile lor să indice cu exactitate
- 230 -
opţiunea lor. În Belgia sau Spania, această „povară” este purtată de cei care nu
doresc să doneze şi, ca urmare, trebuie să îşi facă cunoscută această alegere. În timp
ce mulţi americani presupun că oamenii nu doresc să doneze, europenii consideră
exact invers. În Europa se consideră adecvat şi rezonabil ca indivizii să acţioneze într-
o manieră altruistă, ajutându-şi semenii prin donarea organelor după moarte. De
aceea, consimţământul este văzut drept implicit şi perceput ca o normă şi nu o
excepţie, rudele fiind eliberate de povara unei decizii cruciale într-un moment
dramatic.
În Marea Britanie, ţară în care donarea de organe nu se bazează pe sistemul
„opt out”, ci pe sistemul „opt in”, adică se cere consimţământ explicit pentru
donare, fără a considera orice persoană un presupus donator dacă nu şi-a exprimat
dezacordul, Asociaţia Medicală Britanică şi-a exprimat întregul suport pentru
introducerea unui sistem de consimţământ presupus şi controlat. Membrii Asociaţiei
au argumentat această dorinţă pe baza faptului că multe persoane ar fi dornice să
doneze, în schimb doar un număr foarte mic sunt oficial înregistraţi ca viitori
donatori sau deţin un card de donator. Pentru susţinerea schimbării acestei politici,
se face apel din nou la modelul legislativ belgian, Legea Belgiană de procurare şi
transplantare de organe din 1986 fiind frecvent luată drept model de consimţământ
presupus: dacă există vreo obiecţie din partea vreunei rude de gradul I sau a
soţului/soţiei decedatului, atunci prelevarea organului nu se poate efectua,
exceptând situaţia în care această obiecţie este contrară deciziilor clar exprimate ale
defunctului. Dar dacă persoana şi-a înregistrat voinţa clară de a dona, familia nu
poate trece peste acest consimţământ. În realitate, diferenţa între aceste două ţări
aduse spre exemplificare este una de „accent”, nu de substanţă. În Belgia, rudelor nu
li se cere consimţământul pentru donare, dar sunt informate de acest proces şi li se
acceptă posibilele obiecţii, în timp ce în Anglia, deşi legislaţia nu este substanţial
diferită, în practica medicală consimţământul este o interogare explicită asupra
donării şi nu o oportunitate a familiei de a-şi exprima dezacordul (Kokkedee, 1992).
Stimularea procurării de organe prin întărirea sistemului legislativ nu are
aproape nici o valoare dacă societatea nu îl sprijină, nu îl onorează. Acceptarea
diverselor strategii de procurare de organe atât de către public cât şi de experţii în
domeniu este o condiţie obligatorie pentru un proces medical cu profunde implicaţii
morale şi sociale. Păstrând exemplul Belgiei, putem adăuga faptul că în această ţară
legislaţia transplantului a fost introdusă fără „tulburări” ale societăţii şi, de fapt, nu a
reprezentat o schimbare majoră faţă de practica deja cunoscută: a formalizat legal o
experienţă a spitalelor universitare din toată Belgia, în care de peste 20 ani s-au
procurat organe pentru transplant fără un consimţământ explicit şi fără litigii. Astfel,
legislaţia nu a făcut decât să deschidă şi mai mult orizontul transplantului, oferindu-
le medicilor cadrul legal în care să îşi desfăşoare această activitate (Gavrilovici,
2003).
- 231 -
Consimţământul presupus este puţin probabil să funcţioneze în Statele Unite. În

primul rând, pentru că autonomia este principiul guvernator al bioeticii americane,
noţiune care trebuie investigată, nicidecum presupusă, iar în al doilea rând, datorită
fricii de a nu risca vreo formă de lipsă de respect faţă de corpul uman, înainte de o
moarte iminentă, sau faţă de cadavru, după ce moartea a survenit. În momentul
actual, în SUA se pleacă de la presupunerea că o persoană nu doreşte să îşi doneze
organele decât după un prealabil consimţământ explicit al ei sau familiei. Publicul
american nu acceptă consimţământul presupus. Este chiar considerat o mare coerciţie,
comparativ cu stilul clasic de libertate de alegere, care caracterizează modul
american de viaţă (Ogden, 1983). Neîncrederea faţă de această metodă îşi are
rădăcinile istorice în vremurile în care studenţii şi rezidenţii practicau regulat pe
cadavru tehnicile de intubaţie, fără nici un consimţământ prealabil, „experienţe” ce
au fost ulterior intens criticate, atât din punct de vedere moral cât şi legal. Mai
târziu, când a început să fie luată în considerare ideea prelevării de organe cu
consimţământ asumat, frica de mutilare corporală sau măcar de alterare a
integrităţii fizice a ridicat serioase îngrijorări de ordin social şi cultural.
5.2.1.2. Procurarea de organe cadaverice cu obligativitatea exprimării opţiunii

de donator în timpul vieţii
Un dezavantaj al consimţământului presupus este riscul de a cauza un stres
suplimentar familiilor, suferinţă care ar putea întrece alte beneficii. Ignorarea
drepturilor şi ofensarea sentimentelor familiei în momente de mare tristeţe pot avea
un impact major asupra încrederii şi respectului lor faţă de profesiunea medicală şi
repercusiuni negative asupra programelor de transplant. Dacă o persoană nu
înregistrează nici o obiecţie, această tăcere poate semnifica mai curând o lipsă de
înţelegere a unui fenomen medical cu impact moral, legal şi social, decât complianţa
la o politică presupusă. De aceea, în multe din ţările cu sistem de transplantare de
tip „opt out” (consimţământ presupus), medicii cer în continuare consimţământul
familiei, fapt ce denotă respect faţă de familie, iar dintr-un punct de vedere mai
pragmatic evită o publicitate negativă rezultată din ignorarea familiei.
Unul din cele mai mari obstacole în procurarea de organe este concepţia potrivit
căreia consimţământul pentru donare nu poate sau nu trebuie să fie obţinut de la o
familie îndoliată, devastată sentimental de pierderea celui drag. O astfel de
presupunere însă neagă sau diminuează dreptul familiei de a onora dorinţele celui
decedat. De aceea s-a sperat că impunerea obligatorie a exprimării alegerii de a dona
sau nu încă din timpul vieţii ar fi o soluţie bună din punct de vedere moral şi medical.
5.2.1.3. Cardul de donator

Prin stabilirea obligativităţii de exprimare a opţiunii de donare de organe,
tuturor adulţilor cu competenţă mentală li se cere să decidă şi să îşi înregistreze
decizia de a dona organele după moarte. Această cerere de donare s-ar putea
efectua în momentul obţinerii carnetului de conducere, la momentul plătirii taxelor
- 232 -
şi impozitelor sau în orice situaţie de completare a unor documente oficiale

guvernamentale, realizând aşa-zisul „card de donator”. Iniţial s-a sperat că prin
această propunere, care elimină necesitatea consimţământului din partea familiei,
să se transfere controlul donării de pe umerii familiei pe cei ai individului,
accentuând astfel ideea de responsabilitate personală asupra integrităţii corporale.
Un astfel de sistem protejează şi întăreşte autonomia persoanei. În plus, decizia de a
dona organe este bine cântărită şi analizată într-o atmosferă relaxantă (nu în
tensiunea din momentul decesului), şi implicit această acţiune în masă va creşte
conştientizarea publică asupra importanţei transplantului (Spital, 1996).
Pe de altă parte, analizând cu atenţie şi contraargumentele, remarcăm că un
card de donator nu este un instrument foarte puternic de stimulare a procurării de
organe. În acest sens, s-au adus trei explicaţii (Gavrilovici, 2003):
1. o eliminare totală a implicării familiei în această decizie pur şi simplu nu este
fezabilă şi puţin probabil să fie acceptată într-o societate pluralistă, cum este cea
americană, formată dintr-un amalgam de preocupări de tip cultural, social, politic şi
religios. În practica de zi cu zi, medicii cer consimţământul familiei chiar şi în
prezenţa unui card de donator sau a existenţei directivelor în avans (act juridic de
stipulare exactă a dorinţelor legate de îngrijirile medicale în momentele premergătoare
morţii). În contrast cu ţările europene, americanii tind să fie mult mai neîncrezători
în medici şi în instituţiile medicale, iar spitalele sunt reticente în a ignora opinia
familiei, de teama riscului de litigiu (în fapt, familia este cea care poate intenta
proces şi nu decedatul). Doctorii nu doresc să fie percepuţi drept duşmanul familiei,
care acţionează împotriva dorinţelor acesteia, fiind departe de a dori un conflict şi o
nouă supărare familiei aflate deja în doliu.
2. unii posibili donatori şi-au exprimat îngrijorarea că, în situaţii de urgenţă (care
impun resuscitare cardio-respiratorie), existenţa unui card de donator afirmativ ar
putea face medicii să considere că viaţa lor este mai puţin importantă decât a altui
pacient, astfel alterând percepţia asupra valorii intrinseci a vieţii, că sunt mai curând
interesaţi de moartea lor decât de supravieţuirea lor, că meritul moral ar creşte dacă
ar fi morţi şi nu vii (Robbins, 1990).
3. există discrepanţe mari în diversele centre de procurare de organe, cu privire
la practicile de consimţământ. Un studiu realizat de Wendler et al (2001) pentru
evaluarea dorinţei persoanelor care sunt luate în considerare în cazul donării de
organe cadaverice a arătat că doar 50% din centrele chestionate onorează
doleanţele persoanei decedate, restul urmează preferinţele familiei, chiar dacă
acestea diferă de cele ale decedatului (exprimate prin card de donator).
Astfel, „alegerea obligatorie” este cu certitudine o modalitate eficientă de
sensibilizare a publicului faţă de o problemă extrem de importantă, şi acesta este
principalul avantaj. A te gândi în timpul vieţii la unul din rolurile tale postmortem
este o dovadă de mare maturitate morală. Imoral ar fi dacă am forţa urmaşii sau
- 233 -
aparţinătorii noştri să decidă pentru noi în cel mai nepotrivit moment, când noi am
avut toată viaţa pentru a delibera, calcula şi hotărî. Pe de altă parte, această strategie
nu a fost niciodată percepută drept... obligatorie, nu implică nici o sancţiune legală în
cazul nerespectării ei şi, evident, nu poate fi impusă peste limitele persuasiunii
morale, iar altruismul şi compasiunea societăţii nu pot fi niciodată atât de mari încât
să determine un răspuns prompt şi unanim la chemarea de donare de organe.
În concluzie, obligativitatea exprimării alegerii este o strategie orientată spre
receptorul de organe mai mult decât spre donatorul de organe, fiind o modalitate de
a creşte numărul de transplanturi, prin eliminarea necesităţii de a obţine acordul
familiei. Este o metodă bazată pe presupunerea că familia nu cunoaşte viziunea celui
decedat asupra donării organelor. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, nu există
evidenţe care să arate că refuzul familiei s-ar datora lipsei de informaţii asupra
acceptabilităţii donării, pentru că, şi în situaţiile în care decedatul îşi înregistrase în
mod legal dorinţa de a dona, familiile tot au obiectat, iar medicii au respectat dorinţa
familiei.
5.2.1.4. Registrul de donator

Registrul de donare de organe este o bază de date electronice creată pentru a
oferi informaţii valide, legate de intenţia unei persoane recent decedate de a dona.
Adesea, actele personale cum ar fi permisul de conducere sau cardul de donator nu
sunt imediat disponibile personalului medical, situaţie în care de multe ori familiile
sunt forţate să ia o decizie fără a cunoaşte preferinţele rudei decedate. Costul
înregistrării şi stocării acestor informaţii nu este însă de neglijat. Eficienţa unor astfel
de registre a fost calculată într-un studiu în care, pe baza unui chestionar public, s-a
demonstrat că metoda are potenţialul de a influenţa obţinerea de organe în unul din
cinci cazuri, în situaţia receptivităţii publice combinate cu necesarul de organe
cunoscut în SUA. În aceste condiţii, registrul de donatori ar trebui să înscrie 83.000
de nume, pentru a avea potenţialul de a aduce un donator în plus pe an. Un astfel de
tablou statistic a descurajat crearea registrului de donatori, raportul cost/eficienţă
nejustificând folosirea lui.
5.2.1.5. Procurarea de organe cadaverice cu obligativitatea medicilor de a

solicita exprimarea opţiunii de donare
Această politică de solicitare obligatorie a fost introdusă cu scopul de a se
asigura că profesioniştii din sănătate abordează sistematic familiile donatorilor
eligibili pentru a le da oportunitatea de a dona. Două ipoteze principale au fost
invocate în acest sens: 1. medicii şi echipele în care lucrează evită să întrebe familiile
asupra donării şi 2. dacă acestea ar fi întrebate, foarte probabil că ar accepta
donarea (unii chiar au sugerat că o persoană ar accepta mai uşor să consimtă la
donarea organelor rudelor decât ale lor înseşi) (Gavrilovici C., 2003).
- 234 -
Din păcate, cerându-le medicilor să solicite mereu acordul pentru donare, s-a
subminat autoritatea cardurilor de donator în SUA, iar per ansamblu metoda a avut
un impact foarte mic asupra ratei de consimţământ: în primii doi ani de la promulgarea
acestei legislaţii în SUA, s-a produs o creştere a numărului de organe, după care ea a
scăzut destul de repede. Caplan (1989) a explicat insuccesul acestui fenomen pe
baza faptului că medicii cărora li se cere să abordeze familiile potenţialului donator
nu au pregătirea necesară pentru o astfel de misiune, percepută drept o intruziune
birocratică în practica medicală. De aceea, au refuzat să fie complianţi.
Într-adevăr, cei care au analizat creşterea trecătoare a numărului de organe,
asociată acestei strategii, au legat-o de modalitatea în care ea fost pusă în practică:
suportul psihologic acordat familiilor, grija pentru derularea evenimentului funerar etc.
În analiza eşecului ulterior, au fost implicate în special două motive: 1.
momentul în care se face o astfel de solicitare este o criză traumatică emoţională,
nepotrivită pentru o cerere de donare de organe (deci o nouă intervenţie asupra
corpului celui decedat), 2. s-a considerat imoral să se ceară permisiunea familiei,
dacă dorinţele celui decedat sunt cunoscute (Veatch R., 2000).
În concluzie, inconvenientul major al acestor metode de procurare de organe
cadaverice este că, deşi se doreşte a fi bazată pe autonomie şi pe consimţământul
individului, de fapt este respectată autonomia familiei. În general, doctorii nu au
agreat această metodă, considerând drept inconvenient major dificultatea de
abordare a familiei în astfel de situaţii.
5.2.2. Transplantul de organe de la donatori vii

Odată cu transplantul de organe de la donatori vii, noţiunea de „donare” a
căpătat valenţe mult mai profunde: s-a transformat în „dăruire”, iar organul (sau
segmentul de organ) donat s-a transformat în dar. Ca în cazul transplantului
cadaveric, şi prin această metodă se salvează o viaţă sau măcar se ameliorează
calitatea vieţii, dar impactul emoţional asupra donatorului potenţial este cu mult mai
mare decât în cazul organelor cadaverice.
Transplantul de la donatori vii este posibil în special în cazul rinichiului, dar şi
pentru lobi de ficat, plămân, pancreas. Organele obţinute de la un donator viu au
stare de funcţionare mai bună decât cele cadaverice şi, ca urmare, determină o
supravieţuire mai mare atât a grefei cât şi a pacientului. De asemenea, acest tip de
prelevare permite o transplantare electivă a organului, adică exact la momentul în
care primitorul se află într-o condiţie fizică optimă transplantării, ceea ce scade rata
complicaţiilor legate de prezervarea organului şi afectarea ischemică.
Există trei metode de procurare a organelor de la donatori vii: de la donatori vii
înrudiţi şi neînrudiţi. Acesta din urmă se împarte în: 1. transplant non direcţionat, în
care donatorul „dăruieşte” un organ în „banca” generală de organe pentru a fi
transplantat primitorului din vârful listei de aşteptare şi 2. donare direcţionată către
- 235 -
un străin, faţă de care donatorul nu are nici o legătură sentimentală anterioară

(Truog, 2005).
5.2.2.1. Transplantul de la donatori vii înrudiţi

În majoritatea transplanturilor de la donatori înrudiţi genetic (de exemplu, de la
părinte la copil), disponibilitatea şi dorinţa de a dona este de cele mai multe ori
indubitabilă. Donatorul va avea beneficiul moral al restaurării sănătăţii celui drag,
precum şi un sentiment de împlinire şi creştere a stimei de sine, rezultate din
realizarea unui act pur altruistic (Mackey D., Kjerulf M., 2000). Ca persoane, noi
suntem fiinţe sociale: depindem de alţii pentru hrană şi îngrijire, pentru deprinderea
abilităţilor esenţiale, pentru educaţie morală. Faţă de societate însă avem şi obligaţii,
unele asumate voluntar, altele impuse. Pe de altă parte, există însă un risc de
presiune psihologică exagerată şi chiar de exploatare familială, socială, uneori...
comercială (Andorno NB., Schauenburg H, 2001).
Există conjuncturi în care a deveni donator este un act subînţeles de toţi
membrii familiei, exceptând persoana în sine, cea care ar trebui să doneze o parte a
organismului său. Aceasta devine extrem de vulnerabilă sub presiunea familiei, care
implicit îi scade autonomia, mai ales în societăţile în care este accentuată
solidaritatea familială, uneori dublată de componenta religioasă (creştină sau
islamică). Din aceste valori culturale derivă, evident, şi obligaţiile morale, acestea
incluzând şi donarea de organe. A refuza donarea în aceste circumstanţe ar antrena
nu numai sentimente de vinovăţie, ci şi ostilitate în familie şi chiar ar putea deveni
un factor de destrămare a familiei (Dunstan, 1997).
La polul opus se află o altă situaţie cu impact moral, aceea în care obţinerea
unui organ se face de la un membru al familiei care doreşte cu putere să doneze,
este compatibil, dar starea sa de sănătate nu este deloc perfectă şi ar putea să se
deterioreze post operator. Ar trebui să permitem donarea în această situaţie, chiar
cu consimţământul liber exprimat, acceptând ca persoana să îşi asume un risc
semnificativ post operator? Medicul este obligat să prevină persoana de la sacrificii
care să îi ameninţe viaţa, simplul consimţământ al rudelor în această situaţie nefiind
suficient.
Astfel, se vede astfel că misiunea etică a medicului este foarte grea: el trebuie să
sesizeze eventualele tensiuni familiale şi să ţină cont de categoriile vulnerabile
implicate în actul donării (copii, persoane cu comorbidităţi etc). După cum am arătat
deja în capitolele anterioare că un medic nu trebuie să facă tot ce îi cere pacientul
(dar să ţină cont de valorile sale), şi în cazul transplantului considerăm că medicul nu
ar trebui să accepte transplantul unui organ „promis”, dar la care componenta
altruistă nu este dominantă.
Deşi rămâne în prezent forma preferată de tratament în insuficienţa renală
terminal, mulţi eticieni rămân reticenţi faţă de acceptarea procurării de organe de la
- 236 -
donatorii vii, chiar şi înrudiţi, singura justificare actuală fiind penuria de organe la
nivel mondial comparativ cu numărul enorm al pacienţilor cu insuficienţe de organ.
5.2.2.2. Transplantul de la donatori vii neînrudiţi

Aparent, aceasta este forma de procurare de organe care ridică cele mai multe
aspecte de ordin etic. Donarea organelor de către indivizii înrudiţi emoţional este
adesea considerată un act cu o autonomie mai mare decât în cazul persoanelor
înrudite genetic. Dar, riscul de comercializare de organe este cel mai ridicat la
donatorii vii neînrudiţi. În cea mai mare parte a lumii, legea interzice categoric orice
formă de plată, recompensă sau compensaţie. Este însă dificil de identificat
compensaţiile ascunse (Mackey D. et al., 2000).
Donarea non direcţionată ridică aspecte etice particulare. Un altruism radical,
care motivează o persoană să facă sacrificii ameninţătoare pentru propria viaţă,
necesită o scrutinizare atentă. De notat cazul unui pacient de sex masculin, care
părea obsedat în mod patologic în „a da afară” cât mai multe lucruri, de la bani şi
până la organele sale, argumentându-şi decizia ca fiind o necesitate, „la fel de vitală
ca şi mâncarea, apa şi aerul”. După donarea unui rinichi la un străin, s-a tot gândit
cum să facă „să scape” şi de celelalte organe, într-o formă de suicid dramatic (Truog,
2005).
În astfel de cazuri trebuie să eliminăm motivaţiile de ordin psihologic/psihiatric.
Este persoana respectivă într-o încercare de a-şi compensa depresia sau pierderea
stimei de sine căutând publicitate sau sperând la o intruziune în viaţa primitorului de
organ? Echipa de transplant are obligaţia de a evalua toate aceste dimensiuni ale
potenţialului donator şi de a interzice donarea care ar pune serioase probleme de
ordin moral (Abecassis M. et al., 2000).
Donarea direcţionată către un străin ridică probleme etice similare. Acest tip de
donaţie se face frecvent ca urmare a publicităţii în ziare sau pe internet, practică ce a
modificat nu numai percepţia asupra donării de organe, care dintr-un dar se
transformăm într-o tranzacţie. Unii au argumentat acceptabilitatea acestei metode
în baza faptului că, aşa cum fiecare are dreptul de a dona către un partid sau
fundaţie de caritate, tot aşa are dreptul de a alege cui să doneze organele. În viaţa
de zi cu zi, acest lucru a însemnat că aceia care îşi expun cât mai atrăgător povestea
de viaţă şi au resursele de a o difuza şi/sau publica pe cât mai multe canale au
tendinţa să obţină organul necesar, iar nu cei care au nevoia cea mai mare. Acest
fapt este evident nedrept. Actul donării implică echitate socială, de aceea comisiile
de etică au cerut centrelor de transplant să nu accepte alocarea de organe pe nici un
argument, exceptând criteriile relevante moral (Kluge, 2004).
Cele mai problematice cazuri din punct de vedere etic sunt cele în care
primitorul este ales pe baza rasei, religiei sau etniei. De exemplu, într-un spital din
Florida, familia unui pacient aflat în moarte cerebrală a acceptat prelevarea de
organe, dar, în virtutea concepţiilor rasiste ale pacientului, a pus condiţia ca organele
- 237 -
să fie donate unui pacient caucazian. Deşi echipa medicală a respectat această
stipulare, Statul Florida a emis o lege de prohibiţie a unor astfel de restricţii din
partea familiei.
Discuţii similare de ordin etic au apărut şi când un pacient sănătos, de etnie
evreiască, a dorit să doneze un rinichi unui copil cu insuficienţă renală terminală din
comunitatea evreiască (şi nimănui altcuiva de pe lista de aşteptare). În pofida
preferinţelor sale discriminatorii, am putea considera acceptabilă acest tip de
donare, pentru că produce un beneficiu real pentru pacient, iar cei aflaţi pe listă sub
poziţia lui, s-ar „mişa” automat pe o poziţie superioară. Nimeni nu ar fi vătămat. Deci
echitatea donării direcţionate este controversată: dacă o vom accepta, şi deci
legaliza, va fi dificil să interzicem preferinţele discriminatorii, din moment ce
donatorul poate indica un anumit acceptor, fără a da nici o motivaţie.
Cauza principală de îngrijorare însă este dată de potenţialul de cumpărare şi
vânzare de organe. Chiar dacă aceste practici sunt strict interzise prin lege, totuşi par
a fi un risc inerent donării direcţionate. Pacienţii bogaţi şi donatorii sănătoşi cu
probleme financiare vor găsi cu uşurinţă o cale de a se „ajuta unul pe celălalt”,
indiferent de gradul de moralitate al societăţii.
5.3. Alocarea de resurse în transplant: criterii de acordare a unui transplant
Medicina de azi se bucură de o tehnologie atât de avansată încât prelungirea

vieţii nu mai constituie un impediment într-o ţară dezvoltată în care investiţiile
tehnologice uriaşe sunt menite să salveze vieţi. O comparaţie la nivel global între
Marea Britanie şi SUA atestă o rată a mortalităţii cu 36% mai mare în Anglia (1998)
decât în America. Experţii din sănătate consideră că aproximativ 30.000 decese/an în
Anglia ar putea fi prevenite prin creşterea utilizării unor tratamente cu complexitate
sporită. Pe de altă parte, speranţa de viaţă la vârsta de 60 ani în SUA nu este
superioară celorlalte ţări, ceea ce implică faptul că resursele performante nu au
afectat semnificativ durata de supravieţuire. Există însă un argument greu de
combătut: medicina practicată la standarde tehnice avansate îmbunătăţeşte cert
calitatea vieţii, chiar dacă nu o prelungeşte peste limitele genetice de supravieţuire.
O singură problemă va rămâne în permanenţă un factor de frânare: costul! Este
vorba de „preţul financiar” şi deopotrivă „preţul moral”. Valoarea economică poate
avea un impact social important prin accentuarea inegalităţilor în accesul la îngrijirile
super performante. Însă derivatele morale ale procesului de alocare de resurse vor
crea controverse mult mai greu de rezolvat decât menţinerea balanţei economice.
Modalitatea de alocare de organe nu este clar un procedeu reglementat prin
lege nicăieri în lume. Pe lângă criteriile medicale bine stabilite de către medici
intervin mulţi factori paramedicali meniţi să-i ierarhizeze pe toţi cei consideraţi
eligibili pentru transplant. Care ar fi aceste criterii?
- 238 -
(1) vârsta? Să le oferim celor tineri o şansă în plus pentru faptul că au viaţa
înaintea lor şi mult mai multe obiective de împlinit? Dar atunci nu am discrimina
bătrânii şi nu am „eugeniza” societatea prin eliminarea vârstelor cu morbiditate
crescută? Nu am fi nevoiţi să introducem sau să acceptăm o nouă datorie, datoria de
a muri? Nu sacrificăm o viaţă pentru a salva o alta?
(2) sexul? Tendinţa actuală este de a milita pentru egalitatea în drepturi a
ambelor sexe. Pe de altă parte, feministele consideră că sexul feminin este, prin
amprenta genetică, socială şi culturală, ataşat riscului de opresiune şi exploatare şi,
ca atare, un privilegiu medical (de tipul acordării unui transplant) ar contrabalasa
dezavantajul natural.
(3) meritul social? Am putea accepta criteriul utilităţii pe care un om îl deţine în
societate, astfel încât rolul său comunitar să constituie un atu? (ex: persoana care a
donat fonduri pentru o școală de copii, un azil de bătrâni, chirurgul care a salvat
nenumărate vieţi, o vedetă, un artist etc). Pe de altă parte nu suntem cu toţii
predestinaţi a deveni lideri, nu suntem cu toţii talentaţi sau emeriţi în ceea ce facem...
(4) statutul economic? Capacitatea financiară de a rambursa costurile unui
transplant din surse proprii i-ar discrimina clar pe cei care nu îşi permit un astfel de
lux.
(5) complianţa la tratament?
În concluzie, dacă ar fi să dăm o definiţie „morală” a transplantului, aceasta ar fi:
o modalitate altruistă prin care societatea ajută comunitatea medicală să îşi
împlinească scopurile. Penuria de organe este o problemă medicală cu profunde
implicaţii etice, morale şi sociale. Chiar dacă fiecare individ are o componentă
altrusită care să motiveze o prelevare de organe, donarea de organe este mai mult
decât un „spasm” de generozitate. Dar, evident, este datoria societăţii să recunoască
acest lucru. Comunitatea medicală şi publicul larg trebuie să se implice deopotrivă în
dezvoltarea de programe care să conştientizeze pe de o parte nevoia imensă de
organe, pe de altă parte specificul social, cultural, religios care îşi pun amprenta în
luarea deciziilor.
În capitolul de față am prezentat problematica vastă impusă adeseori de

sfârșitul vieții omului. S-a făcut o succintă creionare a concepției creștine asupra
finalului vieții, deoarece aceasta determină cel mai adesea deciziile majore luate fie
de persoana în cauză, în timpul vieții, fie de aparținătorii acesteia ori de alte
persoane, după deces. Au fost identificate cele trei „definiții” ale morții: cardio-
pulmonară, moartea cerebrală și starea vegetativă persistentă, ca și implicațiile
acestora asupra transplantului de organe. A fost tratată, de asemenea, dificila
problemă a eutanasierii și diferitele forme ale ei, fiind expuse argumente pro și
contra acestei practici-limită, tot mai prezentă în dezbaterea contemporană. În final,
ne-am oprit asupra actului de donare de organe și asupra transplantului și am
- 239 -
prezentat semnificațiile morale și spirituale ale donării de organe, metodele de

procurare de organe și criteriile de acordare a unui transplant.
BIBLIOGRAFIE
1. Abecassis M., Adams M., Consensus statement on the live organ donor, JAMA,
289: 2919-2926, 2000
2. AMA Council on ethical ad judicial affairs, Ethical demand for liver
transplantation, Clinical Transplantion, 49, 1997
3. Andorno NB., Schauenburg H, It's only love? Some pitfalls in emotionally related
organ donation, Journal of Medical Ethics, 27 (3), 162-165, 2001
4. Annas GJ., Nancy Cruzan and the right to die, New Engl.J. Med., 323: 70-73,
1990
5. Barry V., Definition and criteria of death, In Bioethics in a cultural context:
philosophy, religion, history and politics, Ed Vicent Barry, Wadsworth, Cengace
Learning, 2012, 293-298
6. Battin M., The Least Worst Death. Essays in bioethics on the end of life, Oxford
University Press, 1994
7. Beauchamp TL., Childress JF., Principles of biomedical ethics, Oxford University
Press, 2001
8. Breck J. et all., Ce este moartea?, Patmos, Cluj-Napoca, 2003
9. Breton D. le, Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcord,
Timişoara, 2002
10. Buta M.G. (coord.), Medicii şi Biserica, vol. 6: Perspectiva ortodoxă
contemporană asupra sfârşitului vieţii, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008
11. Canady Charles, „Physician-Assisted Suicide and Euthanasia in the Netherlands:
A Report to the House Judiciary Subcommittee on the Constitution”, Issues in
Law & Medicine, 14 (3),301-324, 1998
12. Caplan A., „Problems in the policies and criteria used to allocate organs for
transplantation in the United States”, Transplantation Proceedings 21 (3): 3381-
3387, 1989
13. Caplan Arthur L., Snyder Lois, Faber-Langendoen Kathy, „The Role of Guidelines
in the Practice of Physician-Assisted Suicide”, Annals of Internal Medicine,
132:476-481, 2000.
14. Cardan E.&V., Moartea. Considerații medicale, Risoprint, Cluj-Napoca, 2014
15. Cocora L, Ioan B., Astărăstoae V., Bioetica stărilor terminale, Editura Universităţii
Lucian Blaga, Sibiu, 2004
- 240 -
16. Downing A.B., „Euthanasia: The Human Context”, in Euthanasia and the Right to
Death, London, 1969
17. Dunstan GR., The ethics of organ donation, British Medical Bulletin, 53 (4), 921-
939, 1997
18. Gavrilovici C., „Cadaveric organ procurement: moral, social, legal or medical
problem?”, Rev Rom de Bioetică, 1(2): 68-79, 2003
19. Humphry Derek, „Oregon’s Assisted suicide Law Gives No Sure Comfort in Dying,
Letter to the Editor”, New York Times, 3 dec 1994
20. Iloaie Ş., „Ethics and Life. The Documents of the Romanian Orthodox Church on
Issues of Bioethics”, Revista Română de Bioetică, 7, 18-29, 2009
21. Hardacre H., Response of Buddhism and Shinto to the issue of brain death and
organ transplant, Camb Q Healthc Ethics 1994; 3: 585–601
22. Iloaie, Ş., Cultura vieţii. Aspecte morale în bioetică, Renaşterea, Cluj-Napoca,
2009.
23. Ioan B., Astărăstoae V. (ed.), Dileme etice la finalul vieții, Polirom, Iași, 2013
24. Ioan B., Gavrilovici C., Astărăstoae V., „Aspecte etice la finalul vieţii,” în Bioetica
– cazuri celebre, Ed. Junimea, 2005
25. Ioan B., Gavrilovici C., Astărăstoae V., „Transplantul de organe”, în Bioetica,
cazuri celebre, Ed. Junimea, 73-88, 2005
26. Jankélévitch V., Tratat despre moarte, Editura Amarcord, Timişoara, 2000
27. Kant I., Groundwork of the Metaphysic of Morals. Harper and Row Publishers,
1964
28. Kiraly I.V., Moartea și experiența muririi, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2002
29. Kluge EHW., „Designated organ donation: private choice in social context”,
Hastings center report, 19 (5), 54-63, 2004
30. Kokkedee, Kidney procurement policies in the Eurotransplant region: “opting in”
versus “opting out”, Social Science and medicine, 35 (2), 1992
31. Laureys S., Pellas F., Van Eeckhout P., Ghorbel S., Schnakers C., Perrin F., Berré
J., Faymonville M. E., Pantke K. H., Damas F., Lamy M., Moonen G., Goldman S.,
The locked-in syndrome: what is it like to be conscious but paralyzed and
voiceless? , Prog Brain Res., 2005;150:495-511
32. Murphy PG, Bodenham AR, Thompson JP. Diagnosis of death and organ
donation in 2012, Br J Anaesth. 2012;108(suppl 1):i1-i2
33. Mackey D., Kjerulf M., „The ethics of organ donation: examining consent policies
and donor criteria”, University of Toronto Medical Journal, 78 (1), 51-54, 2000
34. Mănescu ML., „Transplantul de ţesuturi şi organe. Ştiinţă şi bioetică”, Rev Rom
de Bioetică, 1 (4), 45-53, 2003
35. Mill JS., Despre libertate, Ed Societatea civilă, Humanitas, Bucureşti, 2005
36. Nicolescu B. (ed.), Moartea astăzi, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008
- 241 -
37. Ogden D., „Another view on presumed consent”, Hastings Center Report, 13
(28), 1983
38. Pope John Paul II, On the Value and Inviolability of Human Life - Evangelium
Vitae - Encyclical Letter, 1995
39. Robbins RA. „Signing and organ donor card: psychological factors”, Death
studies 14, 219-29, 1990
40. Smith M., Brain death: time for an international consensus, Br. J. Anaesth.
(2012) 108 (suppl 1): i6-i9.
41. Snyder Lois, Caplan Arthur L., „Assisted Suicide: Finding Common Ground”, Ann
Intern Med. 2000;132:468-469, 2000
42. Spital A., „Mandated choice for organ donation: time to give it a try”, Ann Intern
Med, 125, 66-69, 1996
43. Sproul RC., Renewing Your Mind, Baker Books, 1998
44. Stîngă O., Iov C., „Altruismul ca fenomen social”, Rev Rom de Bioetică, 3 (4):
2003
45. Tännsjö, T., Two concepts of death reconciled, Medicine, Health Care and
Psilosophy 2: 41-46, 1999
46. Trif, A.B., Euthanasia, suicidul asistat, eugenia: pro-versus-contra. Mari dileme
ale umanităţii, Infomedica, Bucureşti, 2002
47. Truog RD., „The ethics of organ donation by living donors”, N Eng J Med., 444-
446, 2005
48. Veatch R., „Gift or salvage: the two models of organ procurement”, in
Transplantation ethics, Georgetown University press, 143-66, 2000
49. Wachter MAM., „Euthanasia in the Netherlands”, Hastings Center Report, 22
(2): 23-30, 1992.
50. Wal G., Dillman R., „Euthanasia in the Netherlands”, British Medical Journal;
308:1346-1349, 1994.
51. Wendkler D., Dickert N., „The consent process for cadaveric organ procurement.
How does this work, how can it be improved? ”, JAMA, 285 (3), 329-333, 2001
52. White KL., „Life and death and medicine”, Scientific American, 229 (3), 22-33,
1973
53. Wilkes E., “Ethics in terminal care”; In Dunstan, GR., Shinebourne EA., Doctors’
Decisions, 197-204, 1989
54. Zylicz Z, „Palliative Care and Euthanasia in the Netherlands: Observations of a
Dutch Physician”, in The Case Against Assisted Suicide. For the Right to End-of-
Life Care, ed. By Kathleen Foley and Herbert Hendin, The John Hopkins
University Press, 122-143, 2002
- 242 -

Liviu Oprea - Comportamentul Individual in Sanatate Vol 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu Oprea - Comportamentul Individual in Sanatate Vol 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu OPREA Cristina GAVRILOVICI

BAZELE COMPORTAMENTULUI INDIVIDUAL

Liviu OPREA Cristina GAVRILOVICI

BAZELE COMPORTAMENTULUI INDIVIDUAL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Oprea, Liviu (ed.)

Mihaela BOZA este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie şi

Daniela COJOCARU este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului

noastră, la înființarea Societății Române de Genetică medicală (SRGM) și a Centrului

Irina CRUMPEI-TANASĂ este asistent universitar doctor în cadrul Facultății de

Cristina Gavrilovici este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și

Loredana Ruxandra GHERASIM este conferenţiar la Facultatea de Psihologie şi

Andrei HOLMAN este doctor în Psihologie, conferenţiar la Universitatea

Emotion, Psychology Health and Medicine, Transportation Research Part F:

Radu ILIESCU este profesor de farmacologie la Universitatea de Medicină și

Ştefan ILOAIE este profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă,

Adrian Lucian LUPU este bursier postdoctoral la Universitatea de Medicină și

Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași (1992-1996), încheind cu un doctorat despre

Cornelia MĂIREAN este doctor în Psihologie și asistent universitar în cadrul

Irina Oana MOISEI CONSTANTINESCU a făcut primii pași în descoperirea gândirii

Liviu OPREA este conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore

Radu ROBOTĂ este asistent universitar doctor la Departamentul de Psihologie,

Iaşi. Domeniile sale de competenţă sunt: psihologie generală, psihodiagnostic

„Psihologia te ajută să ajungi la orice concluzie doreşti

Dostoievski – „Frații Karamazov”

Există numeroase prejudecăți despre psihologie. În timp ce unele au la bază

Asociația Psihologilor Americani (2015) definește psihologia ca studiul științific

și incomplete. Aveau dificultăți în a explica detaliat procesele prin care au ajuns la

Funcționalismul a abordat o perspectivă diferită asupra psihicului uman. În timp

Conceptul de psiholog este adesea asociat cu psihanaliza. Imaginea unui

După cum am văzut, școlile anterioare nu au reușit să dezvolte tehnici suficient

predecesorii lor au greșit încercând să studieze sistematic mintea sau conștiința.

Psihologia cognitivă s-a dezvoltat cu precădere în anii 60 odată cu popularizarea

cognitivă este în continuare o ramură activă cu influențe extinse în toate domeniile

De la înființarea primului laborator de psihologie, obiectivul cercetărilor în domeniu

3.1. Metodele descriptive

Metodele descriptive se caracterizează printr-un grad mai limitat de sistematizare și

3.2. Metoda corelațională

Metoda corelațională este inclusă adesea între metodele descriptive, dar

manipulare experimentală din considerente etice. În plus corelația stă la baza

3.3. Metoda experimentală

Metoda experimentală este singura metodă care permite stabilirea relației de

Psihologia este un domeniu fascinant imposibil de separat de existența umană.

contradictorii obținute de studii atent controlate. Acestea pot particulariza condițiile

American Psychological Association (2015) How does APA define „psychology”?

Teodora MANEA, Cristina GAVRILOVICI, Liviu OPREA

Ne punem firesc întrebarea la ce este bună etica? Felul în care ne comportăm

schematizării și standardizării excesive. Ceea ce va fi scris în paginile următoare are

2. MORAL SAU ETIC?

3. CE PRESUPUNE O ETICĂ DEONTOLOGICĂ?

Deontologia ar fi într-o traducere etimologică știința datoriilor sau a obligațiilor

consistente şi cu valoare universală şi necesară de lege, comportamentul moral nu

În opoziție cu deontologii, utilitariștii accentuează asupra efectelor acțiunilor

Algoritmul de mai sus arată că utilitarismul este o doctrină etică destul de

Limitele utilitarismului (teoria vagonetului)

Pentru a înţelege limitele utilitarismului vom considera următorul exemplu care

Principialismul este o abordare etică, elaborată inițial în Statele Unite ale

Principiul respectării autonomiei

O întrebare legitimă în diferite contexte medicale ar fi: ce greutate să acordăm

Datoria de a face bine

În timp ce binefacerea se referă la o acţiune făcută spre binele celorlalţi,

generozitatea, iubirea aproapelui şi o voinţă bună. Aceasta se manifestă în atitudini

Principiul dreptății și echităţii