De la Scriptura la scriitura in cultura romana premoderna

-Sinteza studiului de caz-

Cultura română veche nu poate fi înţeleasă în afara cadrelor şi a mentalităţilor vremii. În Ţările
Române, ca şi în alte părţi ale lumii, omul medieval e, în primul rând, un om religios, a cărui viaţă este
ghidată de credinţă şi de speranţa mântuirii. Cu o percepţie mai acută a efemerităţii şi a instabilităţii (într-
o lume violentă), omul medieval trăieşte mai acut o dimensiune spirituală a existenţei (prin rugăciune,
post, jurământ). Sunt subordonate în mare măsură religiosului politica, justiţia, arta, viaţa cotidiană.
Religia constituie fundalul pe care s-au manifestat cele dintai forme de cultura scrisa. Primele
manifestari ale creativitatii pin cuvant sunt asociate traducerilor cartilor religioase. In timp, transpunerea
rigida a textului sacru se nuanteaza, valorificandu-se potentialul expresiv al limbii romane. Cele mai
vechi traduceri pastrate sunt texte rotacizante: „Psaltirea Scheiana” (in a doua jumatate a secolului al
XVI-lea), „Psaltirea Voroneteana”, „Psaltirea Hurmuzaki”, „Codicele Voronetean”. De asemenea, tot in
aceasta perioada, se afirma intentia raspandirii credintei intr-o limba romana unitara, in „Psaltirea Slavo-
Romana” (1571).
Un rol la fel de important in impunerea limbii romane literare l-au avut tipariturile. Diaconul Coresi
este cel care infiinteaza o tipografie la Brasov si scoate de sub tutela domneasca activitatea
tipografica.Cartile sale sunt raspandite in toate provinciile. El impune norme unitare ale limbii pe tot
teritoriul romanesc, prin selectarea de cuvinte de larga circulatie, prin evitarea regionalismelor si
fonatismelor locale.
Urmatorul moment semnificativ in procesul de emancipare a limbii este reprezentat de opera
mitropolitului Varlaam. Acesta faciliteaza o noua intelegere a evangheliilor si are un rol important in
impunerea stilului carturaresc. Stilul lui Varlaam se caracterizeaza prin concizie, prin rafinamentul
expunerii si prin expresivitate, conferita de regionalisme si fonetisme arhaice. Principala sa opera,
“Cazania”, a adus un aport prețios la formare limbii noastre literare, fiind scrisă într-un stil viu și plin de
culoare, cu fraze bogate în comparații pitorești și expresii plastice. Prin conținutul ei, dar și prin
frumusețea graiului, “Cartea românească de învățătură a lui Varlaam” a cunoscut o răspândire mult mai
largă decât orice altă carte românească veche, ajungând nu numai în mâna episcopilor și a preoților, ci
chiar a credincioșilor de la sate.
O alta lucrare semnificativa este “Noul Testament de la Balgrad” (1648), al lui Simion Stefan.
Aceasta este importanta prin prefigurarea teoriei circulatiei cuvintelor, prin selectia imprumuturilor si
prin documentarea aprofundata.
Adaptarea la rigorile prozodice s-a realizat de catre mitropolitul Dosoftei, prin versificarea Psaltirii
(1673). Acesta a tradus psalmii iniţial în proză şi ulterior i-a transpus în versuri, ceea ce demonstrează
intenţia literară şi conştiinţa artistică a autorului. Dosoftei apelează la modelul poeziei populare, astfel
încât psalmii să fie accesibili şi uşor de memorat. Opera sa se remarca prin sintaxa poetica, expresivitatea
limbii si valorificarea potentialului stilistic al limbii.
In aceeasi perioada, Miron Costin scrie o prima operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna
labilis, “Viata lumii”. În “Predoslovia voroavă la cititor” prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește
ce este stihul. Opera pune în circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis,
amintirea, soarta nedreaptă.
Actul oficial al constituirii limbii romane il reprezinta „Biblia de la Bucuresti” (1688) care este
considerata simbol al afirmarii si al impunerii oficiale a subdialectului muntenesc ca baza a limbii
romane.
 Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti, pledează pentru introducerea limbii române ca
limbă de cult, pentru a asigura înţelegerea slujbei şi a învăţăturii creştine de către toţi credincioşii.
"Didahiile", opera sa principala, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebita, cele treizeci si cinci de
discursuri fiind redactate in stilul oratoriei bizantine. Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv, cu multe
repetitii, interogatii, ornamente stilistice in stil baroc, sensurile existentei umane fiind exprimate
metaforic, ca o expresie a sortii schimbatoare, alunecoase, dincolo de care se simte imperativul moral al
unei vieti cucernice.
Legendele consemnate de Ion Neculce în „O samă de cuvinte” (1733) sunt mărturii despre
mentalitatea omului medieval. Aceste legende sunt culese din traditia orala, fara atestare documentara.
Intentia fictionala reiese din indemnul adresat cititorilor: “cine le va citi si le va crede, bine va fi, iara cine
nu le va crede, iara va fi bine.” Majoritatea legendelor il au ca personaj principal pe Stefan cel Mare.Ca
ales al Domnului, voievodul este pus la încercare mai mult decât creştinul de rând.
Situate în contextul epocii, textele care ilustrează o anumită dimensiune religioasă au o funcţie
preponderent moralizatoare („Psalmii” versificaţi de Dosoftei, „Didahiile” lui Antim Ivireanul), exprimă
o viziune asupra lumii marcată de mentalitatea vremii ( „Viaţa lumii” de Miron Costin, „Legenda IV”, de
Ion Neculce ). Văzute din perspectivă contemporană, aceleaşi texte dobândesc expresivitate şi valoare
artistică. ( „A străbate Psaltirea echivalează cu o călătorie printr-o ţară a minunilor poetice” ). Literatura
cu tematică religioasă se dezvoltă de-a lungul secolelor ca modalitate de exprimare a unor sentimente
profunde, de reliefare a unor atitudini. Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele
ulterioare valorifică temele religioase din punct de vedere artistic pentru a da expresie celor mai adânci
sentimente umane.Aşadar, traducerea de carte religioasă, respectiv crearea de text religios contribuie
esenţial la scrierea primelor pagini de literatură română.