Despre autor

Maria Mohora, absolventă a Facultăţii de Chimie – Universitatea

Bucureşti, doctor în chimie, este Profesor Universitar la Catedra de
Biochimie, Facultatea de Medicină Generală, Universitatea de Medicină şi
Farmacie, „Carol Davila”, Bucureşti.
Este autor a numeroase lucrări ştiinţifice în domeniu şi coautor la
cărţile: „Noţiuni de biochimie descriptivă”, „Biochimie medicală”, „Lipide
şi efectori biologici derivaţi”, „Biochimie medicală – Teste grilă”, „Chimie
organică – Teste pentru admiterea în învăţământul superior”, „Biochimie
medicală – Manual de laborator”, „Ghid de Biochimie Medicală” (capitolele
3. Metabolismul lipidic şi 6. Elemente de biochimie clinică a metabolismului
lipidic), „Lipoproteins – From Bench to Bedside”, ISBN 978-953-51-4231-7,
Ed. InTech. (capitolul – Obese childhood dyslipidemia management beyond
statins - Mufa and Pufa).
 Maria Mohora

BIOCHIMIE MEDICALĂ
– ediţia a VI-a, revizuită –
Referent ştiinţific: Prof. dr. Maria Greabu
Facultatea de Medicină Dentară „UMF Carol Davila”, Bucureşti

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MOHORA, MARIA
Biochimie medicală / Maria Mohora. – Ed. a 6-a, rev. –
Bucureşti: Editura NICULESCU, 2015
Bibliogr.
Index
ISBN: 978-973-748-867-1

577.1:61(075.8)

© Editura NICULESCU, 2015

Adresa: Bd. Regiei 6D
060204 – Bucureşti, România
Comenzi: (+40)21-312.97.82
Fax: (+40)21-312.97.83
E-mail: editura@niculescu.ro
Internet: www.niculescu.ro

Tipărit în România

ISBN: 978-973-748-867-1

Toate drepturile rezervate. Nici o parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nici o formă şi prin nici un mijloc, electronic sau
mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare şi accesare a datelor, fără permisiunea Editurii NICULESCU.
Orice nerespectare a acestor prevederi conduce în mod automat la răspunderea penală faţă de legile naţionale şi internaţionale privind
proprietatea intelectuală.
 Prefaţă

Biochimia a avut şi continuă să aibă contribuţii importante în diferite domenii

care includ medicină, genetică, inginerie genetică, nutriţie, imunologie, ecologie.
Această lucrare prezintă elementele biochimice fundamentale necesare pentru
înţelegerea constituţiei organismului uman şi a disfuncţionalităţilor acestuia.
Lucrarea cuprinde capitole care descriu structura şi funcţiile celor mai
importanţi compuşi macromoleculari: proteine, hidraţi de carbon, lipide, enzime,
vitamine, acizi nucleici, hormoni.
Este prezentată structura şi biosinteza acizilor nucleici, biosinteza şi reglarea
biosintezei proteinelor, leziunile moleculelor de ADN şi repararea acestora.
Un loc important este acordat prezentării sintezei şi degradării moleculelor
biologice: glucide, lipide, proteine, acizi nucleici, ATP.
Având în vedere faptul că starea de boală este determinată de anomaliile care
apar la nivelul structurii moleculelor, reacţiilor chimice sau proceselor biochimice
se prezintă mecanismul de reglare al proceselor metabolice şi implicarea factorilor
biochimici în clinică. Este prezentată diversitatea sistemului endocrin, mecanismele
moleculare de acţiune ale hormonilor şi rolurile acestora în sinteza şi degradarea
constituenţilor celulari.
Lipidele nesaturate din structura membranelor celulare sau a lipoproteinelor
plasmatice (LDL) pot fi ţinta speciilor reactive ale oxigenului (anionul superoxid,
apa oxigenată, oxidul nitric, radicalul hidroxil) care le transformă în hidroperoxizi
lipidici şi aldehide nesaturate reactive. Consecinţa acestor reacţii este degradarea
unor componente celulare. În acelaşi timp celula consumă din capacitatea sa
reductivă pentru a restabili echilibrul. Supuse stresului oxidativ cronic, celulele
răspund prin creşterea sintezei de enzime antioxidante şi de G-SH.
 În dorinţa realizării unui text uşor de urmărit, lucrarea este însoţită de un
material ilustrativ bogat cuprinzând scheme, tabele, tablouri sinoptice. Având în
vedere bibliografia amplă şi recentă care a stat la baza elaborării acestei cărţi,
consider lucrarea utilă pentru studenţii în medicină, biochimişti, cercetători în
domeniul medicinei şi biologiei.

Autorul
 CUPRINS

1.APA ŞI ECHILIBRUL ACIDO-BAZIC 11

1.1.Proprietăţile fizico-chimice ale apei 11
1.2.Echilibrul acido-bazic 14
1.3.Comportarea acizilor slabi în prezenţa sărurilor 18
1.4.Sisteme tampon 20

2.AMINOACIZI ŞI PROTEINE 24
2.1.Aminoacizi 24
2.2.Peptide 31
2.3.Proteine 35
2.4.Hemoproteine 51
2.5.Proteine plasmatice 61

3.ENZIME 73
3.1.Caracteristici generale ale enzimelor 73
3.2.Factori care influenţează eficienţa catalitică a enzimelor 75
3.3.Cinetica enzimatică 78
3.4.Enzime alosterice 87
3.5.Reglarea activităţii enzimelor 90
3.6.Antienzime 94
3.7.Izoenzime 95
3.8.Complexe multienzimatice 96
3.9.Clasificarea şi denumirea enzimelor 96

4.VITAMINE 100
4.1.Caracteristici generale 100
4.2.Vitamine hidrosolubile 100
4.3.Vitamine liposolubile 111

5.STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE ACIZILOR NUCLEICI 116

5.1.Introducere 116
5.2.Componenţii structurali ai acizilor nucleici 117
5.3.Structura primară covalentă a acizilor nucleici 124
5.4.Conformaţia moleculei de ADN; tipuri de conformaţii 126
5.5.Denaturarea şi renaturarea ADN 127
5.6.Hidroliza acizilor nucleici 129
5.7.Distribuţia şi dimensiunile ADN la procariote şi eucariote 132
 5.8.Organizarea ADN la eucariote 133
5.9.Organizarea structurală superioară (terţiară) a ADN 134
5.10.Cromozomii eucariotelor 136

6.BIOSINTEZA ADN (REPLICAREA) 139

6.1. Replicarea este semiconservativă 139
6.2. Replicarea ADN bacterian este bidirecţională 139
6.3.Elementele necesare pentru sinteza de ADN 140
6.4.Replicarea este semidiscontinuă 146
6.5.Replicarea cromozomului bacterian 147
6.6.Replicarea la eucariote 149
6.7.Sinteza de ADN pe matriţă de ARN 154

7.MUTAŢII. REPARAREA ADN 155

7.1.Tipuri de mutaţii. 155
7.2.Cauzele care determină apariţia mutaţiilor. 155
7.3.Repararea ADN 157

8.ACIZI RIBONUCLEICI. TRANSCRIERE 158

8.1.Introducere 158
8.2.Caracteristicile structurale ale ARN 158
8.3.Rolurile diferitelor tipuri de ARN 159
8.4.Transcrierea (biosinteza ARN pe matriţă de ADN) 164
8.5.Factorii de iniţiere a transcrierii 167
8.6.Modificarea transcriptelor primare ARN 172
8.7.Reglarea transcrierii genelor la procariote 177
8.8.Reglarea transcrierii genelor la eucariote 182

9. BIOSINTEZA PROTEINELOR 184

9.1.Codul genetic 184
9.2.Etapele biosintezei proteinelor 186
9.3.Prelucrări postraducere ale moleculelor proteice 193
9.4.Inhibitori ai biosintezei proteinelor 194

10. METABOLISM ENERGETIC 195

10.1. Metabolizarea şi transferul de energie în organismele vii 195
10.2. Noţiuni de bioenergetică 196
10.3. Energia liberă 196
10.4. Energia liberă pentru reacţiile de oxido-reducere 199
10.5. Compuşi macroergici 201
10.6. Utilizarea metabolică a nucleozid-trifosfaţilor 206
10.7. Utilizarea intracelulară a oxigenului molecular 208
10.8. Lanţuri transportoare de electroni necuplate cu fosforilarea 224
oxidativă
10.9.Specii incomplet reduse ale oxigenului 228
 10.10. „Arderea respiratorie” în leucocite fagocitante 231
10.11. Reoxidarea NADH citosolic 233

11.HIDRATI DE CARBON, FUNCTII SI STRUCTURI 235

11.1.Roluri şi clasificare 235
11.2. Monozaharide 235
11.3. Formula generală 236
11.4. Structuri 236
11.5. Derivaţi ai monozaharidelor 243
11.6. Legături glicozidice 246
11.7. Polizaharidele sau glicanii 249
11.8.Glicozaminoglicanii (GAG sau mucopolizaharide) 250
11.9. Glicoproteinele 254

12.METABOLISMUL HIDRAŢILOR DE CARBON 256

12.1.Digestia şi absorbţia glucidelor 256
12.2.Căile de metabolizare a glucozei 258
12.3.Glicoliza 259
12.4.Soarta metabolică a piruvatului 271
12.5.Ciclul Krebs 274
12.6.Gluconeogeneza (GNG) 284
12.7.Alte căi de metabolizare a glucozei 293
12.8.Metabolizarea fructozei 299
12.9.Metabolismul galactozei 301
12.10.Metabolizarea glicogenului 303

13.STRUCTURA ŞI ROLUL LIPIDELOR 314

13.1.Rolul şi clasificarea 314
13.2.Acizii graşi 315
13.3.Gliceride (acilgliceroli) 318
13.4.Glicerofosfolipide sau fosfatide 321
13.5.Sfingolipidele 326
13.6.Compuşi steroidici 329
13.7.Terpenele 333
13.8.Derivaţi ai acizilor graşi eicosapolienoici 334

14.METABOLISMUL LIPIDELOR 335

14.1.Mobilizarea, transportul şi utilizarea lipidelor 335
14.2.Evoluţia metabolică a componentelor rezultate prin lipoliza 338
triacilglicerolilor
14.3.Oxidarea acizilor graşi 339
14.4.Corpii cetonici 350
14.5. Biosinteza acizilor graşi 358
14.6.Metabolismul colesterolului 376
14.7.Digestia, absorbţia şi transportul lipidelor 389
 14.8.Lipide care intră în structura membranelor celulare 407
14.9.Metabolismul sfingolipidelor 415
14.10.Metabolismul arahidonatului 421

15.METABOLISMUL AMINOACIZILOR ŞI 437

PROTEINELOR
15.1 Fondul comun de aminoacizi 437
15.2. Digestia proteinelor 437
15.3. Degradarea intracelulară a proteinelor 440
15.4.Catabolismul aminoacizilor 442
15.5.Metabolismul amoniacului 445
15.6.Conversia scheletului de atomi de carbon al aminoacizilor 450
la intermediari metabolici comuni.
15.7.Biosinteza aminoacizilor neesenţiali 454
15.8.Aminoacizii sunt precursori ai unor compuşi cu funcţii 460
specializate
15.9.Metabolismul hemului 464

16.METABOLISMUL NUCLEOTIDELOR PURINICE ŞI 475

EPIRIMIDINICE
16.1.Biosinteza nucleotidelor purinice 475
16.2.Biosinteza de novo a nucleotidelor pirimidinice 479
16.3.Biosinteza dezoxiribonucleotidelor 482
16.4.Catabolismul nucleotidelor 484

17. HORMONI 487

17.1.Introducere 487
17.2.Mecanismul de acţiune al hormonilor este funcţie de tipul 493
acestora.
17.3.Hormonii hipotalamo hipofizari 505
17.4.Hormonii pancreatici 506
17.5.Hormonii tiroidieni. 513
17.6.Hormoni care reglează homeostazia calciului 516
17.7.Hormoni produşi de glandele suprarenale 520
17.8.Hormonii sexuali 529
INDEX 532
SIMBOLURI ŞI PRESCURTĂRI 546
BIBLIOGRAFIE 547
 1. APA ŞI ECHILIBRUL ACIDO-BAZIC

1.1.Proprietăţile fizico-chimice ale apei

Apa este mediul în care se desfăşoară toate procesele biologice. Conţinutul în

apă al organismului este foarte ridicat; 55 – 65% din greutatea corporală la bărbaţi şi cu
10% mai putin la femei, este apă.
Două treimi din apa totală din organism este în lichidul intracelular iar restul în
lichidul extracelular (25% din aceasta fiind în plasmă).
Deoarece participă activ la multe reacţii biochimice intracelulare, apa este un
factor important în determinarea proprietăţilor macromoleculelor în celule (exemplu
proteine).

1.1.2.Structura apei, momentul de dipol

In formula moleculară: H2O, oxigenul este legat covalent de doi atomi de
hidrogen, cele două legături O-H făcând un unghi de 105o.
Datorită electronegativităţii pronunţate a oxigenului, legăturile O-H sunt polare,
electronii legăturilor deplasându-se spre oxigen, iar atomii de hidrogen căpătând sarcini
parţial pozitive. Molecula de apă este un dipol şi prezintă un moment de dipol.
Distribuţia sarcinilor în moleculă este determinată de forma moleculei şi de
polaritatea legăturilor ei. Momentul de dipol este o măsură a gradului de polarizare şi
creşte cu diferenţa de electronegativitate.
Moleculele de apă se atrag reciproc cu forţe puternice, ceea ce face ca apa să
aibă proprietăţi fizice mult deosebite de alte lichide. Punctul de fierbere, punctul de
solidificare, căldura specifică, căldura de vaporizare, tensiunea superficială, ale apei sunt
foarte mari.

1.1.3.Legăturile de hidrogen
Legăturile de hidrogen sunt interacţii electrostatice între atomii de hidrogen
legaţi prin valenţa lor de un element puternic electronegativ şi cu volum mic (X=oxigen,
azot, fluor) şi electronii neparticipanţi ai unui atom electronegativ dintr-o moleculă vecină
(Y= oxigen sau azot):
X H Y

Legăturile de hidrogen sunt intermediare între legăturile covalente care

asigură individualitatea chimică a moleculelor şi interacţiunile fizice intermoleculare, ca
atracţiile dipol – dipol, dipol – ioni sau forţele Van der Waals. Energia necesară pentru a
rupe o legătură de hidrogen dintre moleculele de apă este de 4,5 Kcal/mol, faţă de 110
Kcal/mol pentru a rupe o legătură covalentă O-H din cadrul unei molecule de apă.
Legăturile de hidrogen pot fi intermoleculare sau intramoleculare şi se pot forma
între molecule de apă, între apă şi alte molecule sau între doi atomi care nu sunt implicaţi
în moleculele de apă (Tabel 1.1).
In sistemele biologice, legăturile de hidrogen au rol în stabilizarea structurilor tri-
dimensionale ale proteinelor şi acizilor nucleici, şi în cataliza enzimatică.
 1.1.4.Apa ca solvent.
Utilizarea apei ca mediu biologic intracelular şi extracelular, poate fi atribuită
abilităţii ei de a forma legături de hidrogen şi momentului său de dipol. Dipolii
interacţionează cu ionii cu sarcină pozitivă şi negativă. In soluţiile apoase, ionii sunt
înconjuraţi de o sferă de hidratare. Astfel, mulţi compuşi anorganici, ionici se dizolvă
în apă şi există ca ioni separaţi, înconjuraţi de molecule de apă.
Ionul de Na+ este hidratat mai puternic decât K+ şi are un volum mai mare, fapt
care explică penetrabilitatea redusă a ionului Na+ prin membranele biologice. Este de
remarcat gradul puternic de hidratare al cationilor bivalenţi: Ca2+ şi Mg2+.
Solubilitatea mare în apă a numeroaselor clase de compuşi organici: alcooli,
zaharuri, aldehide, acizi, etc., este explicată de formarea legăturilor de hidrogen a acestora
cu apa.
Tabelul 1.1 Exemple de legături de hidrogen
Legături între molecule de apă
H şi O fac parte din molecule de apă diferite. In
gheaţă se realizează potenţialul maxim de
asociere, o moleculă de apă este legată de patru
molecule de apă vecine. Prin transformarea
gheţii în apă lichidă (la 00C) se desfac 15% din
legăturile de hidrogen, iar la 6000C molecula de
apă există în totalitate ca moleculă individuală.
Legături între apă şi alte molecule

H din molecula apei şi O din gruparea carbonil

a acizilor dicarboxilici: aspartic sau glutamic,
din radicalii R ai proteinelor.

O din apă şi hidrogenul grupării hidroxil din

radicalii serinei sau treoninei din proteine.

Legături între alte molecule

H din grupările de tip amină sau amidă N-

substituită şi carbonilul legăturilor amidice din
legăturile peptidice.

H din gruparea hidroxil din serină şi N din

imidazolul histidinei din proteine.

1.1.5.Ionizarea apei
Apa are proprietăţi atât acide cât şi bazice, fiind aptă să cedeze sau să accepte
protoni: H 2 O + H 2 O ←→ H 3O + + HO -
Gradul de ionizare al apei fiind foarte mic, echilibrul reacţiei de ionizare este
mult deplasat spre stânga. Constanta de echilibru a reacţiei de ionizare a apei este dată
de relaţia:
[H3O + ][HO− ]
Ke =
[H 2O]2
12
 La 25oC, valoarea lui Ke este 1,8x10-16 moli/l.
Deoarece apa nedisociată este în exces concentraţia ei este constantă 55,56 M
(masa moleculară a apei este 18 g prin urmare într-un litru sau 1000 g se află 1000/18
moli).
Valoarea “constantă” pentru concentratia apei poate fi încorporată în constanta de
disociere, formând o nouă constantă, produsul ionic al apei sau Kw:
−
K w = [H3O][HO ]

La 25oC, Kw= 1x10-14mol2/l2

Produsul ionic al apei este constant pentru toate soluţiile apoase, chiar dacă
soluţiile apoase conţin acizi sau baze dizolvate
a.Dacă la apa pură este adăugat un număr mare de protoni, concentraţia ionilor
hidroxil trebuie să scadă ca produsul [H+] [OH-] să rămână constant la 25oC (10-14mol2/l2)
b.Dacă la apa pură se adaugă un număr mare de ioni hidroxil, concentratia
protonilor va trebui să scadă ca produsul ionic al apei să rămână constant.

1.1.6. Reacţia soluţiilor pH şi pOH

Soluţiile pot fi acide, neutre sau bazice în funcţie de concentraţia ionilor de H3O+
-
şi HO din aceste soluţii.
În apa pură la 250C:
[ H 3O + ] = [HO − ] = 10−14 = 10 − 7 ioni gram/l

La introducerea unui acid (AH) în apă, soluţia apoasă capătă reacţie acidă. Are
loc transferul de protoni între acid şi apă:

AH + H 2 O ⇔ A − + H 3O +
Echilibrul reacţiei de autoprotoliză a apei este deplasat spre stânga de către ionii
de H3O+, iar concentraţia ionilor HO- scade pentru a satisface relaţia:
[H 3O + ][HO − ] = 10 −14

O bază B, introdusă în soluţie apoasă conferă soluţiei reacţie bazică. Baza acceptă
proton de la apă:
B + H 2 O ⇔ BH + + HO −

Echilibrul reacţiei de autoprotoliză a apei se deplasează spre stânga, astfel încât

concentraţia H3O+ să se reducă.
Între concentraţiile H3O+ şi HO- fiind o relaţie dată de produsul ionic al apei s-a
ales pentru exprimarea reacţiei unei soluţii concentraţia ionilor de H3O+.
În locul acestor concentraţii care au valori mici şi foarte mici s-a propus, de către
Sorensen în 1909, utilizarea mărimii denumită pH: pH = − lg[H + ]
S-a definit şi mărimea: pOH = −lg[HO− ]
Relaţia care defineşte produsul ionic al apei devine: pH + pOH = 14
În Fig.1.1 sunt prezentate valorile pH-ului unor lichide.

13
 Fig.1.1 Valorile pH pentru unele lichide

1.2.Echilibrul acido-bazic

1.2.1.Disociaţia acizilor şi bazelor

1.Electroliţi slabi şi tari
Electroliţi tari sunt total disociaţi în soluţii apoase, chiar şi în soluţiile diluate.
Electroliţii slabi sunt doar parţial disociaţi în soluţii apoase (de obicei mai puţin
de 5%).
2.Definiţia acizilor şi bazelor după teoria lui Brőnsted – Lowry
Acizii sunt donori de protoni:
HA ⇔ H + + A −
CH 3 − COOH ⇔ H + + CH 3 − COO −
Bazale sunt acceptori de protoni
B + H + ⇔ BH +
CH 3 − NH 2 + H + ⇔ CH 3 − NH 3+
Funcţionarea unui compus ca acid este condiţionată de prezenţa altui compus care
acceptând protoni funcţionează ca bază. Protonul nu există liber, el este doar transferat de
la acid (HA) la bază (B):
AH + B ⇔ A − + BH +
CH 3 − COOH + CH 3 − NH 2 ⇔ CH 3 − COO − + CH 3 − NH 3+
Un acid (HA) prin cedare de protoni se transformă în baza sa conjugată (A-),
după cum o bază (B) prin acceptare de protoni se transformă în acidul său conjugat (BH+)

1.2.2.Amfoliţii sau substanţele amfotere, funcţionează atât ca acizi cât şi ca

baze. Exemple de amfoliţi:
Apa este amfolit între ale cărei molecule are loc un transfer de protoni:
H 2 O + H 2 O ←→ H 3O + + HO -
Acizii şi bazele polivalente, prin ionizare, formează specii chimice cu caracter
amfoter
2 H3 PO 4 ⇔ H 2 PO −4 + HPO 24 −

2 H2 PO −4 ⇔ HPO 24 − + PO 34−
14
 Molecule de acelaşi fel, în stare lichidă, ionizează prin transfer de protoni: acid
acetic, etanol.
CH 3 − CH 2 − OH + CH 3 − CH 2 − OH ⇔ CH 3 − CH 2 − O − + CH 3 − CH 2 − O + H 2
Substanţe complexe care conţin funcţiuni acide şi bazice distincte cum sunt:
aminoacizi, proteine, lipide complexe.

1.2.3.Disocierea acizilor slabi

Substanţa de referinţă pentru caracterizarea tăriei acizilor şi respectiv a bazelor
este apa care poate funcţiona atât ca acid cât şi ca bază.
1.Constanta de aciditate.
La echilibrul reacţiei de ionizare în apă a unui acid putem aplica legea maselor:
AH + H 2 O ⇔ A − + H 3O +

[A − ][H 3O + ]
Ke =
[AH][H 2 O]
Concentraţia iniţială a apei fiind foarte mare în comparaţie cu a acidului,
termenul [H2O] poate fi considerat mărime invariabilă şi în aceste condiţii:
[A − ][H 3O + ]
K a = K e ⋅ [ H 2 O] =
[AH]
Mărimea Ka este constanta de aciditate şi precizează tăria unui acid; cu cât Ka
are o valoare mai mare cu atât acidul este mai puternic.
Mărimea pKa este definită de relaţia:
pK a = −lg K a
Cu cât acidul este mai puternic, cu atât pKa este mai mic.
2.Ecuaţia lui Henderson – Hasselbalch
Concentraţia ionilor de hidrogen în soluţia unui acid slab se obţine prin
rearanjarea expresiei lui Ka:
[HA ]
[H + ] = K a ⋅
[A − ]
Raportul dintre acidul nedisociat şi baza sa conjugată [HA]/[A-], se referă la
valorile concentraţiilor la echilibru.
Prin logaritmarea expresiei de mai sus obţinem:
[A − ]
− lg[H + ] = −lgK a + lg
[HA]
sau
[Baza conjugatăo
pH = pK a + lg
[Acid]
sau
Csare
pH = pK a + lg
Cacid
Aceasta este ecuaţia lui Henderson – Haselbalch şi este valabilă în domeniul
de pH de la 4 – 10 unde ioni de H+ şi OH- nu contribuie, seminificativ la concentraţia
ionică totală.

15
 1.2.4.Constanta de bazicitate, este o măsură a tăriei bazelor
In soluţie apoasă o bază este ionizată:
B + H 2 O ⇔ BH + + HO −
La echilibru:
[BH + ][HO − ]
Ke =
[B][H 2 O]
Neglijând variaţia concentraţiei apei obţinem expresia care defineşte Kb:
[BH + ][HO − ]
K b = K e x [H 2 O] =
[ B]
Mărimea Kb este constanta de bazicitate şi precizează tăria unei baze; cu cât Kb
este mai mică cu atât baza este mai slabă.
Mărimea pKb, în mod similar mărimii pKa, se poate defini prin:
pK b = −lgK b
Cu cât o bază este mai tare cu atât mărimea pKb are o valoare mai mică.

1.2.5.Relaţia dintre Ka şi Kb ale unei perechi acid – bază conjugaţi.

Acidul prin cedare de H+ se transformă în baza sa conjugată. Unui acid tare îi
corespunde o bază conjugată slabă. Acizii slabi prin ionizare dau naştere la baze care au o
tendinţă mai mare sau mai mică de a accepta H+.
Să considerăm perechea AH şi A- în soluţie. Acidul ionizează:
AH + H 2 O ⇔ A − + H 3O +
şi îi corespunde constanta de aciditate:
[A − ][H 3O + ]
Ka =
[AH]
Baza sa conjugată A- se caracterizează prin Kb:
A − + H 2 O ⇔ AH + HO −
[AH][HO − ]
de unde Kb =
[A − ]
Produsul dintre cele două constante Ka şi Kb, are o valoare constantă, egală cu
produsul ionic al apei:
− + −
[ A ][ H 3O ] [ AH ][HO ] + −
Ka x Kb = x − = [ H 3O ][HO ]
[ AH] [A ]
sau
K a x K b = 10 −14 (la 250 C)
Această relaţie arată interdependenţa dintre tăriile a doi conjugaţi; ea arată că cele
două mărimi sunt invers proporţionale.
Dacă utilizăm mărimile pKa şi pKb obţinem:
(−lgK a ) + (−lgK b ) = −lg10−14
sau
pK a + pK b = 14

16
 Cu această relaţie putem afla pK-ul unuia dintre termenii unei perechi de
conjugaţi atunci când se cunoaşte valoarea constantei celuilalt.
Valorile constantelor pKa şi pKb pentru unele perechi de conjugaţi, care participă
la menţinerea pH-ului fluidelor din organism, la o valoare apropiată de neutralitate, se dau
în tabelul 1.2.

1.2.6.Hidroliza sărurilor
Unele săruri prin dizolvare nu schimbă pH-ul apei; soluţiile lor rămân neutre.
Exemple: NaCl, KCl, Na2SO4 etc.
Alte săruri prin dizolvare, dau soluţii apoase cu reacţie acidă sau bazică.
La dizolvarea în apă a sării formată din neutralizarea acidului HA cu B, sarea
disociază:
BH + A − → BH + + A -
acid bază
Ionii formaţi reacţionează cu apa:
BH + + H 2 O ⇔ B + H 3O +
A − + H 2 O ⇔ AH + HO −
Poziţia echilibrelor protolitice depinde de tăria speciilor A − şi BH + .
Soluţia prezintă o reacţie alcalină dacă afinitatea pentru protoni a bazei A −
este mai mare decât tendinţa acidului BH+ de a ceda protoni.

Tabelul 1.2.Constantele pKa şi pKb ale unor perechi acid – bază conjugaţi (la 250C).

Acid Bază pKa pKb

H 3PO 4 H 2 PO − 2,00 12,00
4
CH3-CH(OH)-COOH CH 3 − CH(OH) − COO − 3,86 10,14
CH3-COOH CH 3 − COO − 4,73 9,27
H 2CO3 HCO3− 6,46 7,54
6,92 7,08
H 2PO −4 HPO 24 −
+ N
HN 7,04 6,96

NH NH

NH +4 NH3 9,26 4,74

CH 3 − NH 3+ CH3-NH2 10,7 3,3

Soluţia prezintă o reacţie acidă, dacă acidul BH + este un acid mai tare decât
baza A − .
Hidroliza unei sări înseamnă descompunerea reversibilă a sării în soluţie prin
reacţia ionilor sării cu apa. Sărurile care suferă această reacţie sunt hidrolozabile.
Comportarea în soluţie a diverselor categorii de săruri:

17
 a.Sărurile acizilor tari cu baze tari: NaCl, KCl, NaNO3, Na2SO4, nu
hidrolizează, iar soluţiile lor au reacţie neutră. Cationii: Na+, K+ nu sunt nici acizi nici
baze iar anionii: Cl-, SO42-, NO3- sunt doar virtual baze.
b.Sărurile acizilor slabi cu baze tari, hidrolizează în soluţie (CH3 – COONa,
Na2CO3, Na2HPO4 etc).
Acetatul de sodiu la dizolvare disociează electrolitic:
CH 3 − COONa → CH 3 − COO − + Na +
Ionul acetat reacţionează protolic cu apa
CH 3 − COO − + H 2O ←→ CH 3 − COOH + HO −

Ionii HO- formaţi alcalinizează soluţia

c.Sărurile acizilor tari cu baze slabe, hidrolizează şi dau soluţii cu reacţie acidă
(NH 4 Cl, CH 3 − NH 3 + Cl − ) :
Clorura de amoniu la dizolvare disociază electrolitic:
→ NH +4 + Cl −
NH 4 Cl 
Acidul cationic N+H4 reacţionează protolitic cu apa
NH +4 + H 2 O ←→ NH 3 + H 3O +

Ionii H3O+ rezultaţi acidifică soluţia

d.Sărurile acizilor slabi cu baze slabe hidrolizează şi soluţiiile acestora au o
reacţie neutră, acidă sau alcalină după cum cationul sării are o aciditate egală, mai mare
sau mai mică decât bazicitatea anionului (CH 3 − COO − NH +4 , H - COO - NH +4 , NH 4CN) :
Acetatul de amoniu la dizolvare disociază electrolitic:
→ CH 3 − COO − + NH +4
CH 3 − COONH 4 

Acidul cationic NH 4+ (pKa = 9,26) reacţionează protolitic cu apa:

NH +4 + H 2 O ←→ NH 3 + H 3O +

Ionul acetat CH3COO- (pKb = 9,27) reacţionează protolitic cu apa:

−
→ CH 3 − COOH + HO −
CH 3 − COO + H 2O ←
Numărul ionilor H3O+ fiind egal cu cel al ionilor HO- soluţiile sării au reacţie
neutră.
Pentru formiatul de amoniu HCOONH4, acidul NH +4 este mai tare (pKa =
9,26) decât baza H − COO − (pKb = 10,25) soluţia acestei sări având reacţie acidă.
Pentru cianura de amoniu NH4CN, baza CN- este mai puternică (pKb = 4,70)
decât acidul NH +4 (pKa = 9,26) soluţia acestei sări având reacţie bazică.

1.3.Comportarea acizilor slabi în prezenţa sărurilor

1.3.1.Titrarea unui acid slab cu o bază tare

Dacă o bază tare cum ar fi NaOH, se adaugă în cantităţi cunoscute succesiv
crescătoare la soluţia unui acid (HA), şi se măsoară pH-ul faţă de cantitatea de bază
adăugată (gradul de neutralizare) se obţine curba de titrare (Fig.1.2).
La adăugarea bazei tari, au loc câteva reacţii:
18
 Iniţial, acidul slab disociază în soluţie apoasă
HA ⇔ H + + A −
Când se adaugă HO , acesta este neutralizat de către H+ cu formarea apei.
-

H + + HO − ⇔ H 2 O
Ca răspuns la această îndepărtare a lui H+, va disocia o cantitate mai mare de HA,
pentru a restabili echilibrul între HA şi ionii săi.
Titrarea unui acid slab cu o bază tare este suma celor două reacţii:
HA + HO − ←→ H 2 O + A −

1.3.2.Determinarea pH-ului în timpul titrării unui acid slab cu o bază tare.

a.Calculul pH-ului iniţial
pH-ul iniţial depinde de concentraţia HA şi de valoarea pKa pentru acest acid.
La punctul iniţial [H+] este egală cu [A-], iar pH-ul va fi calculat după cum
urmează:
[ H + ][ A − ] [ H + ]2
Ka = =
[ HA] [ HA]
de unde
[ H + ] = K a x [HA]

pKa − lg[HA]
sau pH =
2
b.Calcularea valorilor intermediare ale pH-ului
Valorile pH-ului pentru punctele curbei de titrare, corespunzătoare unei
neutralizări a acidului cuprinsă între 10% şi 90% se calculează cu ajutorul ecuaţiei lui
Herderson – Hasselbalch.

Fig. 1.2. Curba de titrare pentru 50 ml acid lactic 0.1N (pKa = 3,86) cu NaOH 0,1N

De exemplu, după adăugarea a 0,2 echivalenţi de bază tare la acidul slab cu

pKa=3,9, pH-ul poate fi calculat utilizând ecuaţia
pH = 3,9 + lg(0,2/0,8)
pH = 3,9 + lg 0,25
19
 pH = 3,9 – 0,6 deci pH = 3,3
Când 50% din acid a fost neutralizat:
 [A − ] 
[ HA] = [A − ] şi lg  =0
 [HA] 
 
În acest punct pH = pKa
c.pH-ul final
pH-ul în punctul final al titrării (punctul de echivalenţă) nu este de 7,0.
Deoarece reacţia :
HA + HO − ⇔ H 2O + A −

este o reacţie reversibilă, la dispariţia lui HA, A- va reacţiona cu H2 O pentru a produce

HO − şi astfel se stabileşte un echilibru.
Această creştere a [ HO− ] explică de ce pH-ul soluţiei la punctul final al titrării
este mai mare decât 7,0.

1.4.Sisteme tampon.

Sistemele tampon sunt soluţii cu proprietăţi tampon care se opun variaţiei

de pH.
1.4.1.După natura componenţilor primari, se deosebesc:
1.Sisteme tampon de tip I formate, dintr-un acid slab (AH) şi sarea sa cu o bază
tare (ANa). Exemple:
R − COOH H 2 CO 3  NaH 2 PO 4
  
R − COONa  NaHCO 3  Na 2 HPO 4

2.Sisteme tampon formate dintr-o bază slabă (B) şi sarea sa cu un acid tare:
(BHCl). Exemple:
N N+HCl
NH3 R-NH2
;
NH4Cl R-NH3+ Cl- NH NH

La adăugarea bazei tari, au loc câteva reacţii:

Iniţial, acidul slab disociază în soluţie apoasă
HA ⇔ H + + A −
Când se adaugă HO , acesta este neutralizat de către H+ cu formarea apei.
-

H + + HO − ⇔ H 2 O
Ca răspuns la această îndepărtare a lui H+, va disocia o cantitate mai mare de HA,
pentru a restabili echilibrul între HA şi ionii săi.
Titrarea unui acid slab cu o bază tare este suma celor două reacţii:
HA + HO − ←→ H 2 O + A −

1.3.2.Determinarea pH-ului în timpul titrării unui acid slab cu o bază tare.

a.Calculul pH-ului iniţial
pH-ul iniţial depinde de concentraţia HA şi de valoarea pKa pentru acest acid
La punctul iniţial [H+] este egală cu [A-], iar pH-ul va fi calculat după cum
urmează:
20
 [ H + ][ A − ] [ H + ]2
Ka = =
[ HA] [ HA]

de unde [ H + ] = K a x [HA]
pKa − lg[HA]
sau pH =
2
1.4.2.Componentele funcţionale ale sistemului tampon
1.Pentru sistemul tampon de tip I acid acetic – acetat de sodiu:
Sarea fiind compus ionic disociază în ioni:
→ CH 3 − COO − + Na +
CH 3 − COONa 
Acidul reacţionează protolitic cu apa:
CH 3 − COOH + HOH ←→ CH 3 − COO − + H 3O +

Se poate admite că, în prezenţa sării sale acidul acetic este practic neionizat.
Tamponarea unui acid o face componenţa bazică a sistemului:
CH 3 − COO − + H 3O + ←→ CH 3 − COOH + H 2 O

Tamponarea unei baze o face componenta acidă a sistemului tampon:

CH 3 − COOH + HO- → CH 3 − COO − + H2O
2.Pentru sistemul tampon de tip II, amoniac-clorură de amoniu:
Sarea de amoniu disociază total în soluţie:
+
NH 4 Cl → NH 4 + Cl -
Baza reacţionează protolitic cu apa:
NH 3 + H 2 O ←→ NH +4 + HO −

Echilibru reacţiei protolitice este deplasat spre stânga de către ionul sării
( NH 4+ ).
Tamponarea unui acid o face componenta bazică a sistemului tampon
NH3 + H3O + → NH 4 + + H2O
Tamponarea unei baze este realizată de componenta acidă a sistemului tampon
NH 4 + + HO − → NH 3 + H2O
1.4.3.pH-ul unui sistem tampon se poate calcula cu ajutorul ecuaţiei
Henderson – Hasselbalch:
[Baza]
pH = pK + lg
a [Acid]
care poate fi aplicată pentru ambele tipuri de sisteme tampon I şi II
pH-ul sistemului tampon depinde de pKa. La un raport Cbază / Cacid = 1,
tamponul are pH = pKa.

Componenţi în concentraţii egale pH sistem tampon

acid acetic – acetat de sodiu pH = 4,73
fosfat monosodic – fosfat disodic pH = 6,92
acid carbonic – bicarbonat de sodiu pH = 6,46
21
 pH-ul sistemului tampon depinde de raportul Csare/Cacid. Cu cât acest raport se
modifică mai puţin în cursul tamponării (pH = pKa ± 1) cu atât sistemul are o capacitate
de tamponare mai mare.
Un tampon manifestă puterea tampon cea mai mare când concentraţiile
componenţilor sunt egale iar pH-ul devine: pH = pKa
Capacitatea de tamponare a unui sistem este cu atât mai mare cu cât
concentraţiile componenţilor săi (Csare + Cacid) sunt mai ridicate.

1.4.4.Sisteme tampon biologice

1.Factorii care tind să altereze pH-ul mediului intern sunt:
Hidratarea cu formare de acid carbonic, a bioxidului de carbon rezultat în urma
degradării oxidative complete a glucidelor, lipidelor, proteinelor.
Metabolizarea parţială a glucozei cu formare de acid lactic
Catabolizarea compuşilor ce conţin fosfor şi sulf cu formare de acid fosforic şi
sulfuric
2.Mecanisme prin care se asigură controlul acidităţii organismului:
Acizii şi bazele formate în cursul metabolismului sunt tamponate imediat cu
menţinerea constantă a pH-ului. Protonii sunt încorporaţi tranzitoriu în acizi neionizaţi.
Restabilirea capacităţii de tamponare se realizează, prin intervenţia sistemelor
fiziologice la care participă plămânii şi rinichiul. Bioxidul de carbon se elimină pulmonar,
iar acizii nevolatili se elimină renal.

3.Exemple de sisteme tampon prezente în organism

a.Sisteme tampon la care participă proteinele
b.Sistemul tampon al hemoglobinei (Hb) din sânge.
Proprietăţile tampon ale Hb sunt datorate conţinutului ridicat în histidină,
derivat al imidazolului.
Proprietăţile acido-bazice ale Hb se modifică prin oxigenare. Se deosebesc două
sisteme tampon distincte: hemoglobină acidă – sarea de K a hemoglobinei şi hemoglobină
oxigenată acidă – sarea de K a hemolobinei oxigenate.
c.Sisteme tampon formate din diverşi acizi organici: acid lactic, acid piruvic,
acid acetoacetic, împreună cu sărurile lor:

R − COOH sau R − COOH

 
R − COONa R − COOK

d.Sistemul tampon al bicarbonatului, constituit din H2CO3 şi NaHCO3, se află

în toate compartimentele fluide din organism.
Acidul carbonic este o substanţă instabilă, fiind în soluţie în echilibru cu CO2
nehidratat:
CO 2 + H 2 O ←→ H 2 CO3

Acidul carbonic fiind un acid slab, ionizează într-o proporţie mică în soluţie
apoasă:
H 2 CO 3 + H 2 O ←→ HCO3− + H 3O +

Constanta de aciditate a acidului carbonic este definită de expresia:

22
 [HCO 3− ][H 3O + ]
Ka =
[H 2 CO 3 + CO 2 ]
În plasmă, bioxidului de carbon şi acidul carbonic sunt dozate împreună şi suma
concentraţiilor lor este denumită [CO 2 ]liber .
Pentru sistemul acid carbonic - bicarbonat de sodiu, ecuaţia Henderson-
Hasselbalch este:
−
pH = pKa + lg [HCO 3 ]
[CO 2 ]liber

Valori normale aproximative în sânge sunt: [HCO3− ] = 27 mM , PCO = 40mmHg

2
şi [CO 2 ]liber = 1,35 mM
şi deci: pH = 6,1 + lg 27 = 6,1 + lg 20 = 7,4
1.35 1

Prin pH-ul său uşor alcalin şi prin faptul că sistemul tampon acid carbonic-
bicarbonat cuprinde un exces de bază, acest sistem este adaptat funcţiei sale de a
tampona şi de a transporta acizii de la locurile lor de formare la organele de
eliminare fără ca pH-ul sângelui să se modifice.
Modificarea raportului [HCO-3]/ [CO2]liber poate determina: acidoză (scăderea
pH-ului sângelui) sau alcaloză (creşterea pH-ului sângelui)
Concentraţiile CO2 şi HCO3− în sânge sunt reglate, prin intermediul plămânului şi
rinichiului.
e.Sistemul tampon al fosfaţilor, ai căror componenţi funcţionali sunt:
− acid cu pKa = 6,8 (la 370C);
H PO
2 4
2− bază.
HPO4
–sistemul tampon format din:
NaH2PO4 / Na2HPO4 este predominant în compartimente extracelulare
–sistemul tampon format din KH2PO4 / K2HPO4 este predominant în
compartimentul intracelular
4.Variaţii ale pH-ului sanguin
pH-ul sângelui poate varia ca urmare a afecţiunilor respiratorii sau metabolice.
Scăderea pH-ului sub 7,4 determină acidoza, iar creşterea peste 7,4 determină
alcaloza.
Variaţiile pH-ului determinate de modificarea conţinutului de CO2 produce
acidoza sau alcaloza respiratorie. Variaţiile pH-ului determinate de modificări ale
concentraţiei de HCO-3 produc acidoza sau alcaloza metabolică. Organismul
compensează variaţiile de pH, prin coordonarea activităţii plămânului şi a rinichilor.
Starea de acidoză sau alcaloză respiratorie pot fi compensate prin starea de alcaloză
sau acidoză metabolică.
Tăria unui acid sau a unei baze se definesc prin pka și pkb, care este pH-ul
mediului la care jumatate din acidul sau baza respectivă sunt disociate. Cu cât pka este
mai mic, cu atât acidul este mai puternic. De exemplu, acidul lactic are pka = 3,8, adică la
pH=3,8 jumătate din acid este disociat. La pH-ul organismului, care este 7,4, întreaga
cantitate de acid lactic este disociată. Deci, acidul lactic este un acid puternic pentru
organism, putând induce o acidoză metabolică puternică.

23
 2. AMINOACIZI ŞI PROTEINE

2.1.Aminoacizi

2.1.1.Introducere
Aminoacizii sunt unităţile constituente ale proteinelor.
Aminoacizii sunt sursa primară de azot pentru ţesuturi şi servesc ca precursori
pentru alţi compuşi cu azot.
Produşii cu importanţă fiziologică derivaţi din aminoacizi includ: hemul,
purinele, pirimidinele, hormonii, neurotransmiţătorii inclusiv peptidele biologic active.
Prin decarboxilarea histidinei se obţine histamina care are un rol important în multe
reacţii alergice, iar prin decarboxilarea acidului glutamic se formează acidul
γ−aminobutiric
γ− (GABA) cu rol de neurotransmiţător.
Aminoacizii esenţiali (valina, leucina, izoleucina, lizina, metionina, treonina,
fenilalanina, triptofanul şi histidina) se procură în special din alimente deoarece
organismul nu este în măsură să sintetizeze scheletul atomilor de carbon al acestor
aminoacizi.
Anomalii în transportul aminoacizilor în celule duc la diferite afecţiuni. Multe
dintre aceste afecţiuni se caracterizează prin creşterea cantităţii unuia sau mai multor
aminoacizi în urină (aminoacidurie).

2.1.2.Structura aminoacizilor
Toţi aminoacizii au cel puţin două grupări funcţionale: –NH2 şi –COOH. Din
cei aproximativ 300 aminoacizi care se află în natură numai 20, numiţi aminoacizi
naturali (proteinogeni specificaţi prin codul genetic), intră în structura proteinelor.
Prin hidroliza totală a proteinelor rezultă 21 L-α−aminoacizi. In aminoacizii naturali care
sunt α−aminoacizi, grupările amino şi carboxil sunt ataşate la acelaşi atom de carbon
(Cα). Face excepţie unul din cei 21 de aminoacizi, prolina, care are o funcţie aminică
secundară. Selenocisteina este un aminoacid natural, codat de tripletul UGA (care este şi
tripletul de oprire în sinteza proteică). Spre deosebire de cisteină acest aminoacid conţine
Se în locul atomului de S şi este mai reactiv. Aminoacizii naturali au formula generală:
R CH COOH

NH2
Aminoacizii se deosebesc între ei prin natura radicalului R care poate fi o catenă
hidrocarbonată alifatică sau aromatică, un heterociclu sau poate să cuprindă o grupare
funcţională polară (Tabelul 2.1).
2.1.3.Activitatea optică a aminoacizilor
Cu excepţia glicinei toţi aminoacizii naturali sunt optic activi, deoarece conţin
în moleculă cel puţin un atom de carbon asimetric (un centru chiralic). Carbonul asimetric
este de obicei carbonul alfa:
α -
R CH COO
+
NH3

24
 Formulele de configuraţie ale enantiomerilor unui aminoacid oarecare,
reprezentate în sistemul D-L, în care compusul de referinţă este aldehida glicerică sunt:
- -
COO COO
+ +
H C NH3 H3N C H
R R
D-aminoacid L-aminoacid

Treonina şi izoleucina au un carbon asimetric adiţional, atomul Cβ. Toţi

aminoacizii care intră în structura proteinelor au configuraţia L-gliceraldehidei, adică sunt
L-aminoacizi, cu toate că unii sunt dextrogiri iar alţii levogiri la pH=7,0.
Aminoacizii din seria D apar numai ocazional, în special la unele
microorganisme şi totdeauna au roluri specifice.

Tabelul 2.1. Aminoacizii naturali

Denumirea Simbol Structura Caracter

Aminoacizi alifatici
Glicina Gly (G) - Nepolar
H CH COO
+
NH3
Alanina Ala (A) - Nepolar
H3 C CH COO
+
NH3
Valina Val (V) - Nepolar
H3C CH CH COO
+
CH 3 NH3

Leucina Leu (L) - Nepolar

H 3 C CH CH2 CH COO
+
CH3 NH3

Izoleucina Ile (I) - Nepolar

H3C CH2 CH CH COO
+
CH3 NH3

Aminoacizi aromatici
Fenilalanina Phe (F) Nepolar
-
CH2 CH COO
+
NH3
Tirozina Tyr (Y) -
Polar
HO CH 2 CH COO neincarcat
+
NH3
Triptofan Trp (W) - Nepolar
CH2 CH COO
+
NH3
N
H
25
 Aminoacizi cu grupări hidroxil
-
Serina Ser (S) HO CH2 CH COO Polar
+ neâncarcat
NH3
-
Treonina Thr (T) H3C CH CH COO Polar
+ neâncărcat
OH NH3
Aminoacizii dicarboxilici
- -
Aspartat (Acid Asp (D) O OC CH 2 CH COO Polar încărcat
aspartic) + negativ
NH3
-
Glutamat (Acid Glu (E) -
O OC CH 2 CH 2 CH COO Polar încărcat
glutamic) + negativ
NH3

Amidele aminoacizilor dicarboxilici

Asparagina Asn (N) - Polar
H N 2 C CH CH COO 2
neâncărcat
+
O NH3
Glutamina Gln (Q) - Polar
H2N C CH2 CH2 CH COO
neâncărcat
+
O NH3

Aminoacizi bazici
Lizina Lys (K) -
H 2 C CH 2 CH 2 CH 2 CH COO Polar încărcat
pozitiv
+ +
NH 3 NH3

Arginina Arg (R) - Polar încărcat

H2N C NH (CH 2 ) 3 CH COO
pozitiv
+ +
NH2 NH3
+ -
Histidina His (H) HN CH 2 CH COO Polar încărcat
+ pozitiv
NH3
N
H

Aminoacizi conţinând sulf

Cisteina Cys (C) - Polar
HS CH 2 CH COO
+
neâncărcat
NH3
Metionina Met (M) - Nepolar
S CH2 CH2 CH COO
+
CH3 NH3

Iminoacizi
-
Prolina Pro (P) COO Nepolar
+
H2N CH
H2 C CH2
CH2

26
 2.1.4.Ionizarea aminoacizilor în soluţie apoasă
In funcţie de pH-ul mediului în care se află, aminoacizii pot avea sarcină (+), (-)
sau încărcare electrică netă zero.
Aminoacizii conţin cel puţin două grupări ionizabile: carboxil, cu caracter slab
acid şi amino, cu caracter slab bazic. In soluţie cele două forme ale acestor grupări sunt în
echilibru:
- H+ -
COOH COO
acid + H+ baza conjugată
+ H+ +
NH2 NH3
+
bază -H acidul conjugat

R-COOH şi R-NH3+ sunt componentele protonate sau acide ale echilibrului. R-

-
COO şi R-NH2 sunt bazele conjugate (acceptorii de protoni) ale acizilor corespunzători.
Dintre cei doi acizi slabi, R-COOH este mult mai tare decât R-NH3+.
La pH-ul sângelui sau al mediului intracelular (7,4 şi respectiv 7,1), grupările
carboxil sunt în formă de ion carboxilat R-COO -. La aceste valori ale pH-ului, cele mai
multe grupări –NH2 sunt în formă protonată R-NH3+. Structura predominantă a
aminoacizilor în sânge şi în cele mai multe ţesuturi este de amfiion şi poate fi
reprezentată astfel:
-
R CH COOH R CH COO
+
NH2 NH3
Amfiion (ion bipolar)

Datorită interacţiunilor electronice posibile între cele două funcţii organice

învecinate echilibrul reacţiei este deplasat spre dreapta.
Tăria acizilor se exprimă cu ajutorul constantei lor de disociere Ka, sau prin
pKa;
pKa = –log Ka

Valorile pKa, pentru diferite grupări funcţionale prezente în structura celor 20 de

aminoacizi din proteine, sunt prezentate în Tabelul 2.2.
Din examinarea datelor din Tabelul 2.2 se remarcă faptul că funcţia –COOH de la
Cα este un acid mai puternic (pKa ≈ 2) decât gruparea similară cu grupările carboxil din
radical (pKa ≈ 3,86-4,25). Aciditatea grupării –NH3+ este redusă (pKa=9-10), dar întrece
bazicitatea –COO-. De aceea, în apă pură, gruparea–NH3+ donează mai mulţi protoni
decât acceptă ionul –COO-.
Soluţiile apoase ale aminoacizilor sunt slab acide.
Prin funcţiile acidă şi bazică pe care le cuprinde, un aminoacid poate reacţiona cu
baze cedând protoni şi cu acizi, acceptând protoni.
Sarcina netă a unui aminoacid (suma algebrică a tuturor sarcinilor + şi – de la
grupările prezente încărcate) depinde de pH, sau concentraţia H+ din soluţia în care se află
aminoacidul.
Proprietatea aminoacizilor şi a derivaţilor lor de a-şi modifica sarcina la
modificarea pH-ului este folosită pentru separarea aminoacizilor, peptidelor şi
proteinelor.
27
 pH-ul izoelectric este pH-ul la care sarcina (+) a aminoacidului este egală cu
sarcina (-), încărcarea electrică a aminoacizilor este zero şi aceştia nu migrează în câmp
electric.
Tabelul 2.2 Valorile pK1 (pKaα−COOH), pK2(pKaα-NH3+), pKR şi pI ale aminoacizilor naturali
Aminoacid pK1 pK2 pKR PI
1. Glicocol 2,34 9,60 5,97
2. Alanina 2,35 9,69 6,02
3. Valina 2,32 9,62 5,97
4. Leucina 2,36 9,60 5,98
5. Izoleucina 2,36 9,68 6,02
6. Fenilalanina 1,83 9,13 5,98
7. Prolina 1,99 10,60 6,10
8. Triptofan 2,38 9,38 5,88
9. Serina 2,21 9,15 5,68
10.Treonina 2,63 10,43 6,53
11.Tirozina 2,20 9,11 10,07 5,65
12.Cisteina 1,71 10,78 8,33 5,02
13.Metionina 2,28 9,21 5,75
14.Asparagina 2,02 8,80 5,41
15.Glutamina 2,17 9,13 5,65
16.Acid aspartic 2,09 9,82 3,86 2,97
17.Acid glutamic 2,19 9,67 4,25 3,22
18.Histidina 1,82 9,17 6,00 7,58
19.Lizina 2,18 8,95 10,53 9,74
20.Arginina 2,17 9,04 12,48 10,76

La pH=pI solubilitatea aminoacizilor este minimă. Calculul pI se face prin

semisuma valorilor pKa ale funcţiilor care generează amfionul fără sarcină netă.
Dacă un aminoacid monoamino-monocarboxilic se află într-o soluţie puternic
acidă grupările acceptoare de protoni sunt protonate în totalitate. La titrarea acestuia cu o
bază tare (HO-) protonii sunt eliberaţi în ordinea descrescătoare a acidităţii grupărilor
funcţionale cu caracter acid. Au loc reacţiile:
+ + - -
H3N CH COOH H3N CH COO H2N CH COO

R R R
Funcţia carboxil de la Cα este caracterizată prin pKaα-COOH (pK1) iar funcţia
aminică de la Cα printr-un pKaα-NH3 (notată pK2).
In cazul alaninei pI-ul se calculează astfel:
pK 1 + pK 2 2,35 + 9,69
pI = = = 6,02
2 2
Pentru aminoacizii neutri, punctele izoelectrice sunt situate la valori de
aproximativ 6, aproape de pH-ul fiziologic.
Aminoacizilor dicarboxilici, diaminici precum şi cisteinei, histidinei şi tirozinei li
se adaugă o a treia mărime pKR, corespunzătoare funcţiei acide sau bazice adiţionale.
Formele acidului aspartic şi glutamic în funcţie de pH-ul soluţiei în care se află, pot fi
deduse, ca şi în cazul aminoacizilor neutri, prin titrarea formei protonate total cu o bază.
Grupările care au caracter acid vor ceda protonii în ordinea descrescătoare a tăriei lor.
28
 Astfel, pentru acidul glutamic stările ionizate începând de la un pH foarte
acid sunt:
- - -
COOH COO COO COO
+ + +
-H -H -H
HC NH3+ HC NH3+ HC NH3 + HC NH2
CH2 CH2 CH2 CH2
CH2 CH2 CH2 CH2
- -
COOH COOH COO COO

pI pentru acidul glutamic se calculează prin semisuma valorilor pK ale

funcţiilor care generează ionul fără sarcină netă:

pK1 + pK R 2,19 + 4,25

pI = = = 3,22
2 2
Aminoacizii dicarboxilici aspartic şi glutamic au punctele izoelectrice situate
la valori net acide (2,97 şi respective 3,2). La pH fiziologic resturile acestor
aminoacizi vor avea o sarcină netă (-).
Lizina este un aminoacid cu o funcţie aminică în R. Formele lizinei în raport cu
variaţiile de pH ale mediului sunt:
- - -
COOH COO COO COO
+ + +
-H -H -H
HC NH3 + HC NH3 + HC NH2 HC NH2
(CH2 )3 (CH2 )3 (CH2 )3 (CH2 )3
+
H2 C NH3 + H2 C NH3 H2 C NH3 + H2 C NH2

pI pentru lizină se calculează astfel:

pK 2 + pK R 8,95 + 10,53
pI = = = 9,74
2 2
Arginina are caracter bazic prin gruparea guanidinică:
+
NH NH2
+ H+
R NH C NH2 R NH C NH2
- H+
ion guanidinium

Histidina prezintă caracter bazic determinat de nucleul heterociclic al

imidazolului:
+
N + H+ HN
- H+
N N
H H

Bazicitatea acestei grupări este mai redusă (pK=6,00) şi pI este situat la valori
apropiate de pH-ul fiziologic.
29
 În tabelul 2.2 se dau valorile pK1, pK2 şi pKR ale celor 20 de aminoacizi naturali
precum şi valorile pI.
În organismele vii, ţinând cont de pH-ul fiziologic, aminoacizii din structurile
lanţurilor polipeptidice ale proteinelor au sarcini diferite; astfel: resturile aspartil şi
glutamil au în aceste condiţii sarcina net negativă pe când resturile lizil, histidil şi
arginil au sarcina pozitivă.
Sarcina electrică a aminoacizilor din structura proteinelor, la pH fiziologic este
un criteriu de clasificare al acestora.
Anumite proteine conţin aminoacizi derivaţi, formaţi după încorporarea
aminoacidului în molecula proteică (hidroxiprolina, hidroxilizina, acidul
γ−carboxiglutamic, cistina, ornitina).
- -
COO H2 C CH CH2 CH2 CH COO
+
H 2N CH H3 N
+
OH +
NH3
H2 C CH2 5-hidroxi lizină
CH
OH
4-hidroxi prolină - -
-
O OC CH CH2 CH COO
CH2 CH2 CH2 CH COO - +
COO NH3
+ +
H3 N NH3
Ornitină Acid γ−carboxi glutamic

2.1.5.Proprietăţile aminoacizilor
Proprietăţile aminoacizilor sunt determinate de proprietăţile grupărilor –COOH şi
–NH2 de la Cα, şi de proprietăţile radicalilor.
La Cα aminoacizii conţin o grupare amino care la pH fiziologic este în formă de
–NH3+ şi o grupare carboxil care este în formă –COO-. Din cauza sarcinilor pozitive şi
negative această parte a moleculei este hidrofilă şi interacţionează cu moleculele de apă
sau cu alte molecule polare.
Aminoacizii formează legături covalente, între ei, prin eliminarea unei molecule
de apă rezultând peptide şi proteine, şi legături necovalente: interacţiuni electrostatice,
legături de hidrogen şi interacţiuni hidrofobe.
Legăturile necovalente formate între radicalii R pot fi:
1.Legăturile de hidrogen sunt interacţii electrostatice între atomii de hidrogen
legaţi covalent la un atom puternic electronegativ (O sau N) şi electronii neparticipanţi ai
unui atom electronegativ dintr-o moleculă vecină. Direcţia favorabilă, care duce la
interacţiunea cea mai puternică, corespunde colinearităţii celor trei atomi: X, H şi Y:
Xδ− Ηδ+ −δ
Υ
donor de hidrogen Acceptor de hidrogen

Legăturile de hidrogen sunt intermediare între legăturile covalente care asigură

individualitatea chimică a moleculelor şi interacţiunile fizice intermoleculare, ca atracţiile
dipoli-dipoli, dipoli-ioni sau forţe Van der Waals.
In afară de apă, unde fiecare moleculă este angajată simultan în patru legături de
hidrogen, la două participă ca donor şi la două ca acceptor de hidrogen, asociaţiile
intermoleculare prin punţi de hidrogen se întâlnesc la mulţi alţi compuşi, în stare pură sau
în soluţii apoase. Legăturile de hidrogen intra- sau intermoleculare întâlnite la aminoacizi,
peptide, proteine şi alte biomolecule sunt:
30
 O H O H O H O C

N H O C N H N

2.Interacţiuni electrostatice se stabilesc între grupări cu sarcini electrice opuse

sau între grupări polare. Aceste legături pot fi:
-asociaţii între perechi de ioni, legături saline (ex. între un rest de Arg şi Glu);
-interacţiuni între o grupare cu sarcină şi o grupare polară fără sarcină;
-interacţiuni între grupări polare fără sarcină.
Interacţiunile dintre aminoacizii cu radical polar, fără sarcină (serina, treonina,
cisteina) care intră în structura proteinelor sunt un factor important pentru stabilizarea
structurilor de ordin superior ale proteinelor.
3.Interacţiunile hidrofobe sunt acele forţe care fac ca moleculele sau grupările
nepolare să se asocieze în agregate şi să reducă la minimum contactul lor cu apa. Acest
fenomen este datorat, în primul rând, factorilor entropici; entropia apei scade când o
moleculă nepolară vine în contact cu apa şi, respectiv, entropia apei creşte dacă această
moleculă este exclusă din apă.
4.Radicalii aminoacizilor pot fi polari sau nepolari.
Alanina, valina, leucina, izoleucina, metionina, prolina, triptofanul, fenilalanina
conţin radicali nepolari. Această parte a moleculei nu poate face legături de hidrogen dar
tinde să se asocieze cu alte molecule nepolare.
Serina, treonina şi tirozina conţin grupări –OH iar cisteina grupare –SH, care sunt
polare şi pot forma legături de hidrogen.
Asparagina, glutamina şi histidina conţin grupări –NH- care pot forma legături de
hidrogen. Niciunul dintre aceşti aminoacizi nu are sarcină la pH celular. Din punct de
vedere electric ei sunt neutri. In contrast, acidul aspartic şi glutamic au sarcină
negativă în radicalul R, la pH=7,4.
Arginina şi lizina au grupări bazice în radical, care le conferă sarcină pozitivă la
pH=7,4. In câmp electric, la pH=7,4, acidul glutamic şi aspartic se vor deplasa către polul
pozitiv (anod), în timp ce arginina şi lizina se vor deplasa către polul negativ (catod).

2.2.Peptide.

Prin condensarea a două sau mai multe molecule de aminoacizi se formează

combinaţii de tip amide N-substituite (amine acilate) numite peptide.
2.2.1.Legătura peptidică
Doi aminoacizi se pot lega printr-o legătură amidică între gruparea –COOH de la
Cα a unui aminoacid şi gruparea –NH2 de la Cα a celuilalt aminoacid. Două molecule de
glicină se condensează prin eliminarea unei molecule de apă astfel:
Legătura peptidică
O
+ -
H3N CH2 C N CH2 COO
H
Glicil-glicină

Legătura amidică dintre doi aminoacizi este numită legătură peptidică.

Studiile efectuate de Pauling şi Corey au stabilit că legătura peptidică are caracter
31
parţial de dublă legătură, care poate fi explicat de stabilizarea prin rezonanţă (Fig.2.1).
Din acest motiv legătura dintre C şi N din legătura amidică are o lungime de 1,32 Å, fiind
cuprinsă între lungimea legăturii simple C-N (1,49 Å) şi lungimea legăturii duble C=N
(1,27 Å).

Fig.2.1 Stabilizarea legăturii peptidice prin rezonanţă

Legăturile peptidice formate între grupările carbonil şi amino, –CO–NH–, sunt

relativ rigide şi planare iar rotaţia liberă în jurul legăturilor Cα-N şi Cα−C (legături aflate
de o parte şi de alta a legăturii peptidice) permite legăturilor peptidice adiacente să
formeze anumite unghiuri (Fig.2.2).
Cα

C N

H
ϕ
H ψ
H
N Cα

C Radicalii aminoacizilor
Cα

Planul legăturii amidice

O

Fig.2.2 O porţiune dintr-un lanţ peptidic care arată gradul de rotire al fiecărei legături peptidice
(unghiuri de rotire în sensul acelor de ceasornic cum priveşti de la Cα).

Atomul de hidrogen al grupării amino este aproape totdeauna în poziţie trans faţă
de oxigenul grupării carbonil. Singurele excepţii sunt legăturile peptidice X-Pro (X poate
fi orice rest aminoacidic), care pot fi cis sau trans.
Aceste consideraţii geometrice sunt similare cu cele pentru dubla legătură din
etenă (Fig.2.3).

Fig. 2.3 Comparaţie între planaritatea etenei şi planaritatea legăturii peptidice

32
 2.2.2.Prin condensarea aminoacizilor se formează peptide şi proteine
Cei 20 aminoacizi naturali se pot combina în multe feluri. Posibilităţile de
combinare sunt determinate de numărul mare de aminoacizi naturali. Glicina şi alanina
formează două dipeptide mixte cu proprietăţi fizice şi chimice diferite.
Trei aminoacizi distincţi dau naştere la 6 tripeptide izomere (peptidul cuprinde
câte un rest din fiecare aminoacid). Din condensarea a 4 aminoacizi pot rezulta 24
tetrapeptide iar din 5 aminoacizi 120 tetrapeptide.
Prin condensarea mai multor molecule de aminoacizi se formează polipeptide.
Un polipeptid cuprinde o catenă principală în care se repetă grupul de atomi: –
NH–CH–CO–. Varietatea lanţurilor este asigurată de radicalii R legaţi la Cα.
Capătul N-terminal Capătul C-terminal

+ -
H3 N CH CO NH CH CO NH CH CO HN CH CO NH CH CO NH CH COO

R1 R2 R3 R4 R5 R6
Capetele moleculei unui peptid sunt diferite, unul are gruparea aminică liberă,
capăt N-terminal, iar celălalt are gruparea carboxil neangajată, este capătul C-terminal.
Peptidele încep cu capătul N-terminal.
Denumirea peptidelor se face considerându-le derivaţi acilaţi ai restului
aminoacidic C-terminal. Se citesc succesiv radicalii aminoacidici începând cu capătul N-
terminal până la restul C-terminal.
Uneori la legătura peptidică participă grupări carboxil şi amino, care nu sunt
legate la Cα. Peptidele în care se găsesc astfel de legături se numesc atipice (cazul
glutationului, a unor peptide ciclice şi ramificate).

Glutationul ( γ−glutamil-cisteinil-glicină), este un tripeptid atipic în care legătura

covalentă se stabileşte între gruparea carboxil din poziţia γ a acidului glutamic şi gruparea
–NH2 din poziţia α din cisteină.
α β γ
HOOC CH CH2 CH2 CO NH CH CO NH CH2 COOH

NH2 CH2
SH
Glutationul (G-SH), se află în celulele animalelor superioare îndeplinind
următoarele roluri:
Acţionează ca agent redox:
- 2 H+
2 G SH G S S G
forma redusă + 2 H+
forma oxidată

In forma sa redusă serveşte la descompunerea H2O2 şi a peroxizilor de natură

lipidică (L-OOH) protejând astfel membranele celulare de acţiunea oxidantă a acestora:

L-OOH + 2G-SH L-OH + HOH + G-S-S-G

Glutationul este un important agent reducător intracelular contribuind la

menţinerea grupărilor –SH din centrul activ al enzimelor în forma lor redusă:
33
 Enz-S-S-R + G-SH Enz-SH + G-S-S-R

Intervine în transformarea methemoglobinei în hemoglobină:

Met Hb (Fe3+) + 2G-SH Hb (Fe2+) + G-S-S-G + 2H+

Inactivează insulina prin desfacerea legăturilor de sulf din molecula acesteia;

Participă la procesul de neutralizare a xenobioticelor (compuşi exogeni)
printr-o reacţie catalizată de glutation S-transferază enzimă prezentă în cantităţi mari în
ficat şi în cantităţi mai mici în alte ţesuturi:
R + G-SH R-S-G unde R=xenobiotic (anumite medicamente şi
carcinogene).
Dacă, xenobioticele potenţial toxice nu ar fi conjugate de glutation, s-ar putea
lega covalent cu ADN, ARN şi proteinele celulare, ducând la distrugeri celulare.
Glutationul este un indicator sensibil al funcţionalităţii celulelor. Scăderea
concentraţiei glutationului redus, G–SH, este în strânsă legătură cu un număr mare de
afecţiuni ale organismului uman.
Transportă aminoacizii de-a lungul membranelor, din spaţiul extracelular în
citosol (vezi fig.15.20).

2.2.3.Rolul peptidelor
Peptidele îndeplinesc diferite roluri fiziologice. In creier au fost identificate
numeroase peptide cu roluri reglatoare în procesele de memorie, durere, somn, etc.
Aceste peptide rezultă din prelucrarea unor precursori polipeptidici proveniţi din
proopiomelanocortină (POMC), polipeptid care cuprinde aproximativ 285 resturi
aminoacidice. Prin prelucrarea acestor precursori, se formează α, β, γ- endorfine şi Met-
encefalină. Endorfinele sunt neuropeptide cu acţiuni asemănătoare cu ale morfinei,
principiu activ extras din opiu, compus cu acţiune analgezică şi euforică. Endorfinele se
leagă prin receptori specifici de terminaţiile nervoase din creier, la care se poate lega şi
morfina, şi alte opioide. Primele opioide descoperite au fost cele două pentapeptide
numite encefaline (Fig.2.4).
+ -
H3 N Thr Gly Gly Phe Met COO
+ -
H3 N Thr Gly Gly Phe Leu COO

Fig.2.4 Structura encefalinelor

Encefalinele se leagă la terminaţiile nervoase care transmit semnalele durerii, şi

blochează activitatea neuronală, alinând durerea. Morfina ca şi alte opiacee nu sunt
peptide. Structura lor este însă similară cu a altor opioide care se leagă de terminaţiile
nervoase din creier.
OR
R=H R`=H morfină
H3C N
R=H R`=-CH3 codeină
O
R=Acetil R`=Acetil heroină

OR`

34
 Anumite peptide au rol hormonal. De exemplu, bradikinina este agent
hipotensiv pe când angiotensina II care stimulează secreţia de aldosteron este agent
hipertensiv.
Vasopresina numit şi hormon antidiuretic (stimulează reabsorbţia apei în tubii
renali distali) şi oxitocina (determină contracţia musculaturii netede din uter) sunt
nonapeptide cu câte o punte disulfurică intracelulară, sintetizate în hipotalamus şi
depozitate în neurohipofiză.
Somatostatina care este sintetizată atât în hipotalamus cât şi în pancreas reglează
eliberarea glucagonului ca şi a altor hormoni.
Glucagonul este hormon produs de pancreas cu rol în reglarea glicemiei.
Alte peptide au importanţă comercială. De exemplu, aspartamul (L-aspartil L-
fenilalanil-1-metil ester) este un îndulcitor artificial de 160 de ori mai dulce ca zaharoza.
Indivizii care nu pot metaboliza fenilalanina au intoleranţă la acest îndulcitor.

-
COO
CH2 CH2
+
H3 N CH CO NH CH CO OCH3
L-aspartil-L-fenilalanin-1-metil ester

2.3.Proteine

Proteinele sunt compuşi macromoleculari care se deosebesc prin structura

tridimensională, compoziţia chimică şi funcţiile lor. Se estimează că numărul de tipuri de
proteine din întraga lume vie este de 1010-1012.

2.3.1.Clasificarea proteinelor
1.Clasificare după compoziţia chimică
a.Proteinele simple sunt formate numai din aminoacizi (lizozimul,
ribonucleaza).
b.Proteinele conjugate conţin grupări adiţionale (prostetice) care nu sunt de
natură aminoacidică:
–hem (hemoglobina, mioglobina, citocromii, catalaza, peroxidazele);
–coenzime care sunt derivaţi ai vitaminelor (succinat dehidrogenaza,
transaminazele, lactat dehidrogenaza);
–metale (feritina, ceruloplasmina, carboxipeptidaza);
–acizi nucleici (ribozomii, nucleozomii);
–lipide (chilomicroni, lipoproteinele cu densitate foarte mică-VLDL,
lipoproteinele cu densitate mică-LDL, lipoproteinele cu densitate mare-HDL);
–hidraţi de carbon (imunoglobulinele, colagenul).

2.Clasificarea proteinelor după mărime şi formă.

a.Proteine globulare cu formă sferică compactă, uşor solubile în apă şi în genere
proteine intracelulare: hemoglobina, mioglobina, imunoglobulinele, ribonucleaza,
lizozimul, citocromul c.
b.Proteine fibrilare, insolubile în apă, de regulă proteine extracelulare, cu roluri de
susţinere: collagen, keratină, miozină, elastină.
35
 3.Clasificarea proteinelor după funcţie
a.Proteine cu rol structural: colagenul, elastina, keratina;
b.Proteine cu rol catalitic (enzime): tripsina, chimotripsina, ribonucleaza, revers
transcriptaza, ARN polimeraza.
c.Proteine cu rol în apărare: imunoglobulinele, interferonii (proteine produse de
animalele superioare care interferă cu replicarea virală)
d.Proteine cu rol hormonal: insulina, glucagonul, parathormonul;
e.Proteine cu rol în transport: albuminele serice (transportă cationi, vitamine,
metaboliţi) hemoglobina (transportă oxigen), transferina (transportă fier), apoproteinele
(componente ale lipoproteinelor care transportă trigliceride şi colesterol

2.3.2.Structura proteinelor
Complexitatea proteinelor a făcut necesară introducerea mai multor trepte de
organizare structurală denumite structură primară, secundară, terţiară şi cuaternară
(Fig.2.5).
1.Structura primară a proteinelor sau structura covalentă
In 1953, Frederick Sanger a determinat secvenţa aminoacidică a insulinei,
proteină cu rol hormonal. El a demonstrat că insulina conţine numai L-α-aminoacizi.
Cercetările care au urmat au dus la stabilirea secvenţei aminoacidice la mai mult de 104
proteine. S-a stabilit că fiecare proteină are o structură primară unică, foarte precis
definită.
a.Structura primară precizează natura chimică, proporţia şi succesiunea
resturilor aminoacidice din moleculă. Ea redă totalitatea legăturilor covalente din
moleculă şi mai este denumită şi structură covalentă.
Studiile effectuate între anii 1950-1960 au arătat că secvenţa aminoacizilor din
proteine este determinată genetic. Secvenţa nucleotidelor din ADN, molecula eredităţii,
este transcrisă într-o secvenţă complementară de nucleotide din molecula ARN, care
specifică secvenţa aminoacizilor din proteine. Fiecare aminoacid, din cei 20 de
aminoacizi naturali, este codificat de una sau mai multe secvenţe de trei nucleotide
numite codoni. Proteinele din toate organismele sunt sintetizate din aminoacizii lor
constituenţi printr-un mecanism comun.
b.Importanţa cunoaşterii structurii primare a proteinelor
Cunoaşterea structurii primare a proteinelor este necesară pentru determinarea
structurii sale tri-dimensionale şi pentru înţelegerea mecanismului molecular de acţiune al
acestora (ex. mecanismul de acţiune al enzimelor). Succesiunea de legare a aminoacizilor
este legătura între mesajul genetic din ADN şi structura tridimensională care conferă
proteinei proprietăţile ei biologice.
Compararea structurii primare a proteinelor omoloage (proteine înrudite în
cursul evoluţiei) arată care dintre resturile aminoacidice sunt esenţiale pentru funcţia
proteinelor, care sunt mai puţin semnificative şi care au un rol foarte mic.
Unele resturi de aminoacizi din poziţii specifice ale proteinelor omoloage, sunt
relativ invariante; adică, sunt identice în toate speciile sau sunt înlocuite doar rareori.
Proteinele omoloage conţin şi resturi variabile, de obicei majoritatea resturilor din lanţ,
care variază mult mai mult de la o specie la alta şi în care mai mulţi aminoacizi diferiţi se
pot înlocui unii pe alţii.
Determinarea secvenţei aminoacidice este importantă pentru patologia
moleculară. Modificarea secvenţei aminoacidice poate duce la modificarea funcţiei
36
proteinei şi în final la boală. Boli ca anemia falciformă rezultă din înlocuirea acidului
glutamic din poziţia 6 a lanţului β al hemoglobinei cu valina. Inlocuirea aminoacidului
este rezultatul unei mutaţii în molecula ADN care codifică sinteza catenei β a
hemoglobinei.
Aminoacid
a).Structura
primară
Legătură
peptidică

b).Structură
secundară

β-foaie pliată
α-helix
Legături de hidrogen

c).Structura Lasou
tertiară

d).Structura
cuaternară

Fig.2.5 Reprezentarea celor patru nivele structurale ale proteinelor.

a)Structura primară ilustrează secvenţa aminoacizilor în lanţul polipeptidic. b).Structura
secundară redă modul de împachetare a unor segmente distincte din proteinele globulare şi a
întregului lanţ în câteva proteine fibrilare. c).Structura terţiară arată conformaţia spaţială a
întregului lanţ polipeptidic. d).Structura cuaternară apare numai la proteinele formate din mai
multe lanţuri polipeptidice, şi descrie modul de legare al acestora în proteină.

2.3.3.Structura tridimensională a moleculelor proteice

Fiecare proteină are o structură tridimensională specifică care este reprodusă cu
fidelitate de-a lungul generaţiilor şi de foarte multe ori în cursul vieţii unui organism.
Forma specifică a unei molecule proteice este determinată de structura sa
primară, unică pentru fiecare tip de proteină. Aranjamentul spaţial unic pe care un lanţ
polipeptidic îl adoptă într-o soluţie este rezultanta tuturor interacţiunilor
37
necovalente (legături de hidrogen, legături polare şi interacţiuni hidrofobe) care se pot
stabili în cuprinsul moleculei astfel ca nivelul său energetic să fie minim.
Cele două elemente structurale ale unei proteine, axul catenei polipeptidice şi
cele 20 de tipuri de radicali legaţi la Cα, care se pot găsi într-o multitudine de relaţii
reciproce, contribuie la realizarea structurii secundare şi terţiare a proteinelor.
1.Structura secundară a proteinelor se referă la aranjamentul spaţial al
axului catenei polipeptidice
O R2 H O
+
H3 N CH C N CH C N CH C

R1 H O R3

Fig.2.6 Conformaţia unui lanţ polipeptidic cu prezentarea planarităţii fiecărei legături

peptidice.

Axul catenei polipeptidice sau coloana vertebrală a proteinei, poate fi

reprezentată ca o secvenţă de grupări peptidice rigide, planare. In proteine, radicalii R
sunt în configuraţia trans, aşezaţi de o parte şi de alta a legăturii peptidice. Această
conformaţie reduce interacţiile sterice, în special dacă aminoacizii adiacenţi conţin
radicali voluminoşi. Deci, caracterul parţial de dublă legătură al legăturii peptidice
restrînge numărul de conformaţii pe care peptidele le pot adopta, aspect important în
determinarea structurii secundare (Fig.2.6). Lanţul peptidic îşi păstrează flexibilitatea,
prin rotaţia liberă în jurul legăturilor simple Cα-N (Φ) şi Cα-C (Ψ).
O R2
CH C si N CH
R1 H
Conformaţia cea mai stabilă este aceia în care se realizează cel mai mare număr
de punţi de hidrogen între grupările –NH- şi –CO- care aparţin diferitelor grupări
peptidice.

N H O C

Pe baza acestei constatări Pauling şi Corey (1951) au postulat două structuri

secundare pentru lanţurile polipeptidice, α-elicea şi structura β. Structurile α-helix
şi β sunt structuri secundare regulate, deoarece ele sunt compuse din secvenţe de
aminoacizi cu unghiuri Φ şi Ψ ale căror valori se repetă.
a.Structura α-helix
Lanţul polipeptidic format din L-aminoacizi se răsuceşte în jurul unui ax, la
nivelul legăturilor simple, pentru ca grupările –CO- şi –NH- să devină adiacente
stereochimic şi să formeze punţi de hidrogen.
38
 Un aminoacid participă la formarea a două legături de hidrogen , cu
gruparea –CO- şi cu –NH-.
O grupare –NH- formează punte de hidrogen cu gruparea –CO- aparţinând celui
de-al patrulea rest aminoacidic din secvenţa liniară. Rezultatul este o legătură de hidrogen
puternică.
Lanţul polipeptidic adoptă o structură elicoidală, cu o geometrie bine definită
(Fig.2.7).
C
O
C
C
O
HO
C
N
O C N
HO
H N C
C O
O
N H
N

HH
NN
NN

Fig.2.7 Structura secundară de α-elice a unui lanţ polipeptidic: reprezentarea legăturilor

de hidrogen dintre grupările –CO- şi-NH- din punţile peptidice, R sunt în afara helixului.

–sensul răsucirii este de la stânga la dreapta (elice dreaptă);

–cu fiecare rest aminoacidic se avanseză pe verticală cu 0,15 nm;
–pasul elicei, distanţa între două puncte echivalente pe verticală de-a lungul axei
este de 0,54 nm şi cuprinde 3,6 resturi aminoacidice per pas;
–diametrul elicei (diametrul suprafeţei cilindrice în care se află atomii Cα), este
de 1,01 nm;
–radicalii R ai tuturor aminoacizilor sunt orientaţi spre exteriorul α-helixului
împiedicându-se astfel interferenţele sterice ale R cu atomii catenei polipeptidice precum
şi interferenţele între R (Fig.2.8);
–miezul helixului este strâns împachetat, atomii săi sunt legaţi prin forţe Van der
Waals.
Structura α se află în diferite proporţii atât la proteinele fibrilare cât şi la cele
globulare. Mioglobina conţine structura α în proporţie de 75% iar proteina fibrilară,
keratina, conţine aproape 100% structură α.

39
 a) Atomii Cα ai resturilor
aminoacidice b)
consecutive
R
R R

R
R
0.54 nm
3,6 aminoacizi R
per tur
R
R
Catena polipeptidică

Fig.2.8 Structură α- helix. a) geometria elicei; b) secţiune în structura helixului, care arată
poziţiea radicalilor R.

b.Structura β
In 1951 anul în care Pauling a propus structura de α-helix, Pauling şi Corey au
postulat existenţa structurii β-foaie pliată. Ca şi structura α, structura β se referă tot la
capacitatea coloanei vertebrale polipeptidice, de a forma număr maxim de legături de
hidrogen.
In cadrul acestei structuri toate legăturile peptidice componente sunt
implicate în legături de hidrogen. Legăturile de hidrogen, în cadrul acestei
structuri, sunt perpendiculare pe axul catenei.
Spre deosebire de structura α, care se referă la legăturile de hidrogen dintre
punţile peptidice din cadrul aceluiaşi lanţ polipeptidic, structura β se referă la
legăturile de hidrogen dintre punţile peptidice, care fac parte din lanţuri polipeptidice
diferite.
Tipuri de structuri β
–structură β cu lanţuri antiparalele (un lanţ evoluează de la capătul N-terminal
spre C-terminal şi celălalt în sens invers) (Fig.2.9).
H R O H R O H
N N N

N N
R O H R O H R O

R H O R H O R H
N N N
N N
O R H O R H O
Fig.2.9 Structură β cu lanţurile polipeptidice antiparalele. (Liniile punctate reprezintă
legăturile de hidrogen care sunt perpendiculare pe catena polipeptidică).

40
 H R O H R O H
N N N

N N
R O H R O H R O

H R O H R O H

N N N

N N

R O H R O H R O
Fig.2.10 Structură β cu lanţurile polipeptidice paralele

–structură β cu lanţuri paralele (cele două lanţuri evoluează de la capătul N-

terminal spre C-terminal) (Fig.2.10).
Cea mai stabilă interacţiune se obţine dacă lanţurile sunt antiparalele.
Lanţurile polipeptidice se aşează în foi, legăturile de hidrogen fiind intercatenare.
Radicalii R sunt aşezaţi, alternativ, de o parte şi de alta (Fig.2.9)
Structura β se poate realiza şi în cadrul aceluiaşi lanţ polipeptidic dacă acesta se
întoarce cu 1800; se realizează astfel două segmente antiparalele, denumite ac de păr sau
β-turn. Aminoacizi cei mai răspîndiţi în cadrul structurii β-turn sunt prolina şi glicina.
Acest motiv structural este întâlnit frecvent în proteinele globulare.
H2 N

HOOC

Structura β-turn (reverse turns).

Structurile β în proteine conţin între 2-12 catene polipeptidice, în medie şase

catene. Fiecare catenă conţine până la 15 resturi aminoacidice, în medie 6 resturi.
Structura β este întâlnită în proporţie de aproape 100% în proteina din mătase,
fibroina. Datorită unei structuri primare speciale, cu multe resturi Gly şi Ala alternante,
distanţele dintre lanţurile polipeptidice antiparalele, sunt mici, această structură conferind
fibroinei rezistenţă la întindere şi flexibilitate.

c.Structuri supersecundare
In structura proteinelor globulare se combină elemente de structură secundară (α-
helix, β-foaie pliată, secvenţe nerepetitive). Fig.2.11
Repartizarea segmentelor de α-elice şi β-foaie pliată în cuprinsul moleculei
este diferită de la o proteină la alta, în funcţie de distribuţia factorilor stabilizatori şi
destabilizatori ai elicei în structura primară. Structurile regulate de α-elice şi β-foaie
pliată pot fi întrerupte adesea de structuri neregulate.

41
 Unitate β−α−β Greek key β-meander β-barell

Fig.2.11. Structuri rezultate prin combinarea elementelor: α-helix, β-foaie pliată şi

secvenţe nerepetitive.

Resturile prolil, prin geometria lor particulară, împiedică răsucirea elicoidală a

lanţurilor polipeptidice. Din cauza lipsei hidrogenului la gruparea aminică, prolina nu
participă la formarea legăturilor de hidrogen, prolina apărând la capetele structurilor
α−elice.
Resturile glicil, lipsite de catena laterală, conferă lanţurilor polipeptidice
flexibilitate şi adesea la nivelul resturilor Gly structura secundară α este întreruptă, lanţul
schimbându-şi uşor direcţia.
In proteinele cu mai mult de 60 aminoacizi, apar structuri de forma literei Ω,
formate din 6 până la 16 resturi aminoacidice. Deoarece aceste structurii sunt invariabil
localizate pe suprafaţa proteinei, ele pot avea un rol important în procesele biologice de
recunoaştere.

d.Structura proteinelor fibrilare

Cele mai bine caracterizate proteine fibrilare din organismele animale sunt:
keratina, miozina, colagenul.

Keratina este o proteină cu reactivitate chimică scăzută, abundentă în păr,

unghii, piele. Keratinele care se găsesc la mamifere au structură α în proporţie de aproape
100%, iar la păsări şi reptile se află keratine cu structura β. La mamifere se află cca. 30
variante de keratină exprimate într-o manieră tisular-specifică.
Conformaţia keratinei este consecinţa structurii sale primare (Fig.2.12).
Segmentul central de ~310 resturi aminoacidice, din fiecare lanţ peptidic, conţine 7
resturi aminoacidice care se repetă, a-b-c-d-e-f-g, cu resturi nepolare care predomină în
poziţiile a şi d. Deoarece un α-helix are 3,6 resturi aminoacidice per tur de elice, resturile
a şi d din α-keratină se vor alinia de-a lungul unei laturi a fiecărui α-helix. Latura
hidrofobă a unui α-helix se asociază cu latura hidrofobă a celuilalt α-helix. Pasul
elicei în α-helix este 0,51 nm faţă de 0,54 nm în elicea din proteinele globulare.
Câte două lanţuri polipeptidice lungi, cu structură de α-helix cu răsucire către
dreapta, se superîncolăcesc cu răsucire către stânga formând dimeri (miozina din muşchi
are tot o structură de tip dimer cu lungimea de 150 nm). Capetele N-terminale şi C-
terminale ale fiecărui polipeptid facilitează asamblarea dimerilor în protofilamente. Prin
dimerizarea protofilamentelor se formează protofibrile, care se asociază câte patru
constituind microfibrile. Prin asocierea acestora se formează macrofibrile rezistente.
Structura superhelicoidală este stabilizată şi prin punţi disulfurice intercatenare,
keratina având un conţinut ridicat în cisteină.
42
 a) Dimer b) Protofilament c)Microfibrilă
Capete
N-terminale

~450 A
Capete

Protofibrilă
C-terminale

Fig.2.12. Structura α keratinei.

Keratinele se clasifică în keratine cu conţinut ridicat în sulf “hard”, şi cu

conţinut scăzut în sulf “soft”. Deoarece keratinele din păr şi unghii conţin mult sulf,
sunt mai puţin pliabile decât cele din piele, legăturile disulfurice fiind rezistente la
deformare. Legăturile disulfurice pot fi rupte prin reducere cu mercaptani.
Tratarea părului cu un agent oxidant restabileşte legăturile de sulf într-o
conformaţie nouă, superhlicoidală.

Colagenul.
Colagenul este cea mai abundentă proteină fibroasă reprezentând cca. 25% din
masa proteinelor organismului uman. Este componentul major al ţesutului conjunctiv din
oase, dinţi cartilagii, tendoane cornee şi din matricea fibroasă a pielii şi vaselor de sânge.
Colagenul reprezintă 90% din matricea organică a osului. Colagenul este unicul
constituent al organismelor superioare care prezintă rezistenţă la tracţiune. El conferă
rezistenţă şi păstrează integritatea structurală a ţesuturilor în constituţia cărora intră.
Compoziţia şi secvenţa aminoacidică
Colagenul are o compoziţie aminoacidică specifică. Printre aminoacizii
constitutivi predomină glicina (33%) reprezentând fiecare al treilea rest aminoacidic (X-
Y-Gly)n. Intr-o măsură mai mică (10%) se află prolina iar într-o proporţie şi mai redusă
se găsesc doi aminoacizi atipici: hidroxiprolina şi hidroxilizina. Aceşti doi aminoacizi
atipici se formează din prolină şi lizină în procesul de biosinteză al colagenului, ca
rezultat al modificărilor post-traducere. Hidroxilarea prolinei şi lizinei se face în prezenţa
enzimelor prolilhidroxilaza şi respectiv lizilhidroxilaza. Pentru activarea
prolilhidroxilazei este necesară prezenţa oxigenului molecular, a ionilor Fe2+ şi a
vitaminei C. Deficienţa vitaminei C afectează hidroxilarea şi, prin urmare, obţinerea unui
colagen normal.
Structura tropocolagenului. O singură moleculă de colagen este formată din
trei lanţuri polipeptidice numite lanţuri α (fiecare formând câte o elice cu răsucire spre
43
stânga) care se înfăşoară unul în jurul celuilalt rezultând un triplu helix cu răsucire spre
dreapta (Fig.2.13).
Secventa de
aminoacizi - Gly - X - Y - Gly - X - Y -Gly - X - Y -

α-helix

Triplu helix

Tropocolagen

Fibrila de colagen

Fibra de colagen

Fig.2.13. Tropocolagenul şi fibrila de colagen.

Tropocolagenul, unitatea de bază a colagenului constă din trei lanţuri peptidice α înfăşurate unul
în jurul celuilalt. Moleculele de tropocolagen se asociază cu formarea fibrei de colagen

La mamifere s-au identificat cel puţin 19 varietăţi de colagen format din

asocierea a cca 30 lanţuri α, distincte genetic. Unul dintre cele mai răspândite tipuri de
colagen în organismele superioare este Tipul I, care constă din două lanţuri α1(I) şi un
lanţ α2(I).
Lanţurile α din constituţia oricărui tip de colagen se deosebesc de lanţurile
α din alte proteine deoarece au pasul mult mai mare (0,93 nm). Distanţa dintre doi
aminoacizi măsurată de-a lungul axului elicei este de 0,33 nm. Această structură este
impusă de resturile de prolină aflate în lanţ, care împiedică formarea unei elice cu pasul
mai mic. Asocierea a trei lanţuri α (cu elice stângă) şi împletirea lor, tot în formă
helicoidală au ca rezultat formarea unei elice triplă (dreaptă) cu pasul de ~2,8 nm.
(Fig.2.13)
Aceasta este structura unităţii de bază a colagenului, numită tropocolagen.
Moleculele de tropocolagen sunt asociate atât în lungime cât şi în lăţime formând
microfibrile care se dispun paralel, fiind stabilizate prin legături covalente încrucişate
care nu pot fi legături disulfurice deoarece colagenul nu conţine cisteină. Datorită
acestor legături covalente încrucişate inter- şi intramoleculare, la care participă resturile
de Lys şi His, fibrilele de colagen capătă rezistenţă mecanică mare şi solubilitate mică.
Este de remarcat că odată cu înaintarea în vârstă numărul legăturilor încrucişate
creşte. Diversele tipuri de colagen se deosebesc între ele prin numărul legăturilor

44
încrucişate precum şi prin grosimea fibrelor. Microfibrilele se dispun în mod deosebit
în diverse organe; în tendoane formaţiunile fibrilare sunt dispuse în mănunchiuri paralele.

Elastina
Elastina, este cea mai importantă scleroproteină din compoziţia fibrelor elastice ale
tendoanelor, vaselor de sânge, pielii şi ale altor ţesuturi elastice ale corpului. În aortă se află
în proporţii cuprinse între 30 şi 57 % din greutatea uscată .
Caracteristici structurale. Elastina se diferenţiază de colagen prin compoziţia sa
în aminoacizi: conţine multă prolină (aproximativ 10% din totalul aminoacizilor) şi multă
glicină (aproximativ 30%); conţine o proporţie foarte mică de hidroxiprolină şi nu conţine
hidroxilizină; conţine mulţi aminoacizi nepolari.
Elastina, ca şi colagenul, se sintetizează în fibroblaşti sub formă de proelastină
care devine elastină propriu-zisă numai după “secreţia” în mediul extracelular. Ea
formează agregate de câte două molecule care se unesc covalent prin intermediul
resturilor de lizină constitutive. In mediul extracelular elastina se asociază cu colagenul şi
alţi constituenţi.
Este de remarcat că în ţesuturi elastina se asociază cu glucide şi lipide. Această
acumulare de lipide în ţesutul elastic al arterelor coronare şi aortă constituie unul dintre
factorii patogenici ai aterosclerozei.
Ca şi colagenul, elastina este degradată prin hidroliză enzimatică. Hidrolaza
corespunzătoare acestui proces se numeşte elastază.

2.Structura terţiară a proteinelor

Structura terţiară descrie împachetarea lnţului polipeptidic ca urmare a
interacţiunilor necovalente dintre radicalii R de la Cα, fie că aceştia se află înregiuni
cu structură secundară α sau β, fie că sunt cuprinşi în segmente neorganizate. Structura
tridimensională a unei proteine este dictată de structura sa primară.
a.Tipuri de legături necovalente dintre radicalii R ai aminoacizilor
Legături ionice, între radicalii cu sarcină negativă (din resturi aspartil, glutamil)
şi radicalii cu sarcină pozitivă ( din resturi lizil şi arginil):

NH NH
- +
CH CH2 COO H3N (CH2)4 CH

CO CO

Aspartil Lizil

Punţi de hidrogen între radicalii cu grupări alcoolice (din resturi seril, treonil),
fenolice (din resturi tirozil), amidice (din resturi glutaminil şi asparaginil):

NH H NH
CH CH2 OH O CH2 CH
CO CO

Seril Seril

45
 Interacţiuni hidrofobe între resturile aminoacizilor nepolari ca valină, leucină,
izoleucină, fenilalanină, alanină:

NH H3 C NH
CH CH3 CH CH
CO H3 C CO

Alanil Valil

Resturile cisteinil din multe proteine formează legături disulfurice care leagă
covalent resturi de cisteină din regiuni mai depărtate ale lanţurilor polipeptidice:

NH NH
CH CH2 S S CH2 CH
CO CO

Cisteinil Cisteinil

b.Localizarea radicalilor în structura tridimensională a proteinelor în

funcţie de polaritatea lor
Proteinele globulare nu conţin în structura primară secvenţe aminoacidice
repetabile care susţin conformaţia regulată observată la proteinele fibrilare. La acest tip
de proteine radicalii R sunt distribuiţi spaţial în funcţie de polaritatea lor:
Radicalii nepolari de la Val, Leu, Ile, Met şi Phe ocupă în cea mai mare parte
interiorul proteinei, fiind lipsiţi de contactul cu apa. Efectele hidrofobe care promovează
această distribuţie sunt în mare măsură responsabile de structura tridimensională a
proteinei native.
Radicalii polari, cu sarcină electrică de la Arg, His, Lys, Asp şi Glu sunt de
obicei localizaţi la suprafaţa proteinei în contact cu apa.
Grupările polare neîncărcate electric de la Ser, Thr, Asn, Gln şi Tyr sunt de obicei
la suprafaţa proteinei dar se pot localiza şi în interiorul moleculei. Când se află în
interiorul moleculei aceste grupări sunt angajate în legături de hidrogen în scopul
neutralizării polarităţii lor.

Mioglobina a fost prima proteină globulară a cărei structură tridimensională a

fost stabilită în cele mai mici detalii de către Kendrew şi colab. în 1957. Mioglobina este
o proteină abundentă în muşchi având rolul de rezervor tisular de oxigen.
Mioglobina este formată dintr-o parte proteică numită globină şi o grupare
neproteică denumită hem. In Fig.2.14. Este ilustrată conformaţia moleculei de
mioglobină asemănătoare cu conformaţia lanţurilor polipeptidice din hemoglobină.
În mioglobină 75% din lanţul polipeptidic formează α-helix. Lanţul
polipeptidic cuprinde 8 segmente elicoidale (denumite A, B, C, ….H) separate de
segmente neelicoidale la nivelul cărora lanţul polipeptidic îşi schimbă direcţia. In patru
puncte de terminare a elicelor se află prolina. Prin aceste schimbări ale direcţiei lanţului
polipeptidic molecula devine extrem de compactă. Interiorul moleculei cuprinde numai
aminoacizi cu R nepolar, cu excepţia a două resturi histidil angajate în legarea grupării hem.

46
Suprafaţa externă a moleculei cuprinde toate resturile polare şi cu sarcină electrică,
aşezate printre radicali nepolari.

Hem
C

F
B D
G
E

H
A

Fig. 2. 14 Conformaţia mioglobinei cu denumirea segmentelor elicoidale.

3.Structura cuaternară
Multe proteine, în particular cele cu masa moleculară >100 kD, sunt alcătuite din
mai multe lanţuri peptidice, de regulă un număr mic şi pereche (proteine oligomere)
(Tabelul 2.3 ). Lanţurile individuale denumite protomeri sau subunităţi, prezintă fiecare
structura sa primară, secundară şi terţiară. Asamblarea protomerilor, structura
cuaternară, se realizează numai prin forţe slabe necovalente şi asocierea devine
stabilă, numai dacă suprafeţele de contact sunt complementare şi un număr cât mai mare
de atomi se apropie până la nivelul razelor lor van der Waals (raze de contact).

Tabelul 2.3. Exemple de proteine oligomere

Proteina Masa proteinei Număr Masa

Kdaltoni protomeri protomerilor
Kdaltoni
Creatin kinaza 80 2 40
Miozina 468 2 212
Lactat 150 4 35
dehidrogenaza
Glicogen 270 4 92,5
fosforilaza
Hemoglobina 64,5 4 16
Ceruloplasmina 151 8 18
Glutamin sintetaza 592 12 48,5

Complementaritatea suprafeţelor de contact asigură un grad foarte înalt de

precizie şi de specificitate a structurilor cuaternare. Fig.2. 15. Protomerii unei proteine
omoloage de la specii diferite nu se asociază.
Proteina oligomeră îşi îndeplineşte funcţia specifică numai dacă este în formă de
oligomer, protomerii separaţi sunt inactivi.
47
 +

Fig. 2.15. Reprezentarea schematică a unei structuri cuaternare formată din patru
protomeri.

Protomerii cooperează între ei prin intermediul suprafeţelor complementare.

Primele interacţiuni favorizează formarea celorlalte.
Importanţa structurii cuaternare
Structurile cuaternare permit funcţionarea unor mecanisme de reglare a
activităţii proteinelor.
Pentru proteinele cu rol enzimatic creşterea dimensiunilor proteinei conduce la o
aşezare mai bună a grupărilor reactive în cadrul structurii tridimensionale.
Creşterea dimensiunilor unei proteine prin asocierea de subunităţi identice este
mult mai eficientă decât creşterea lanţului polipeptidic în lungime, deoarece fiecare
subunitate are centrul său activ. Construcţia multor enzime din subunităţii furnizează baza
structurală pentru reglarea activităţii lor. O perturbaţie la nivelul unui protomer
(combinarea sa cu un anumit compus), poate fi transmisă în restul moleculei, fiind
resimţită la nivelul contactului dintre protomeri.
Avantajul construirii unei proteine din mai multe subunităţi este
asemănător cu avantajul construirii unei clădiri din elemente prefabricate. Defectele
pot fi reparate prin simpla înlocuire a subunităţii. Locul de fabricare al subunităţilor poate
fi diferit de locul de asamblare final. Hemoglobina este un exemplu de proteină cu
structură cuaternară

4.Şaperonii moleculari
Împachetarea proteinelor in vivo se produce în condiţii în care în mediu se află
concentraţii mari din alte proteine cu care acestea ar putea interacţiona. Şaperonii sunt
proteine care se leagă la lanţurile polipeptidice neîmpachetate sau parţial împachetate
pentru a preveni asocierea improprie a segmentelor hidrofobe din care ar rezulta o
formă ne-naturală a proteinei ca şi o agregare şi o precipitare a proteinei. Acest proces
este important mai ales în cazul proteinelor multidomeniale, formate din mai multe
subunităţi sau ale căror componente trebuie să se împacheteze complet înainte ca ele să se
asocieze unele cu altele. Şaperonii moleculari permit de asemenea proteinelor greşit
împachetate să se rearanjeze în forma lor nativă.
Şaperonii au fost descrişi pentru prima oară ca proteine de şoc termic (Hsp)
deoarece viteza lor de sinteză creşte cu creşterea temperaturii. Probabil, este necesară o
cantitate mai mare de şaperoni pentru a repara proteinele împachetate greşit sau a preveni
împachetarea greşită, din cauza stresului termic sau oxidativ.

48
 S-au identificat două clase de şaperoni moleculari la procariote şi eucariote:
familia Hsp 70, proteine cu masa moleculară 70-kD şi şaperonine, proteine mari cu
multe subunităţi.
Proteina Hsp 70 leagă polipeptidul nou sintetizat, chiar de la începutul sintezei
lui, după legarea a 30 aminoacizi la nivelul ribozomului. Scopul legării este împiedicarea
împăturirii premature.
Şaperoninele sunt formate din două tipuri de proteine:
–proteine Hsp 60 (Gro EL în E. coli.) formate din 14 subunităţi aranjate în forma
unui cilindru;
–proteine Hsp 10 (Gro ES în E. coli), formate din 7 subunităţi aşezate în forma
unui dom.
Paul şi Singler au arătat că unul din capetele goale ale cilindrului Gro EL este
acoperit cu complexul Gro ES. In interiorul cilindrului proteina are mediu hidrofob
favorabil împăturirii fiind protejată de contactul cu alte proteine parţial împăturite.
Subunitatea Gro EL leagă ATP şi catalizează hidroliza la ADP şi fosfat
anorganic, process care determină o modificare conformaţională cu mascarea zonelor
hidrofobe. Proteina legată este eliberată şi stimulată să continue împăturirea. Acest ciclu
ATP-dependent de legare, eliberare şi împăturire a proteinei continuă până când proteina
capătă conformaţia nativă.

5.Proprietăţi electrochimice ale proteinelor.

Proteinele pot fi considerate amfoliţi macromoleculari ce cuprind un număr mai
mare sau mai mic de grupări acide şi bazice. La pH fiziologic grupările acide şi bazice
sunt ionizate, astfel încât în ansamblu proteina apare ca un poliamfolit.
pH izoelectric, notat cu pI, este pH-ul soluţiei în care proteina are un număr egal
de grupări negative şi respectiv pozitive. pI ca şi pH-ul poate lua valori cuprinse în
domeniul acid pI<7, în cazul în care proteina cuprinde preponderent aminoacizi cu
caracter acid (acid glutamic, acid aspartic) sau în domeniul bazic, pI > 7, în cazul în care
în structura proteică există un exces de aminoacizi cu caracter bazic (arginina, lizina,
histidina). Fiecare proteină are o anumită valoare a pI-ului, astfel:
–hemoglobina pI= 7,07
–miozina pI= 5,2
–insulina pI= 5,35
–histona pI= 10,8

6.Denaturarea proteinelor.
Modificarea conformaţiei native a proteinelor poartă denumirea de denaturare.
Prin denaturare sunt afectate legăturile necovalente din structura unei proteine, care
asigură conformatia acesteia.
Procesul denaturării nu presupune hidroliza legăturilor peptidice. Prin denaturare
se pierde, parţial sau total, activitatea biologică specifică.
Agenţi denaturanţi mai importanţi sunt: radiaţiile UV, γ, X , temperatura, pH-uri
extreme (acide sau bazice), alcooli, acizi organici, ureea, guanidina etc. Nu toti agentii
denaturanţi actionează în acelaşi mod. Unii (alcooli, uree, guanidina, temperatura) desfac
legăturile de hidrogen, alţii (acizi tari, baze tari) scindează legăturile ionice, etc.

49
 7.Solubilitatea.
Hidrosolubilitatea proteinelor depinde de pH-ul mediului în care se află proteina,
deoarece această însuşire este datorată repartizării pe suprafaţa moleculelor proteice a
resturilor de aminoacizi cu sarcini electrice şi grupări polare.
Diverse săruri ale metalelor uşoare, influenţează considerabil solubilitatea
proteinelor, dintre acestea mai importante sunt: NaCl, MgCl2, Na2SO4, etc.
De altfel sulfatul de amoniu este utilizat pentru a separa globulinele [care
precipită când soluţiile în care se află sunt aproximativ semisaturate cu (NH4)2SO4] de
albumina [care precipită în soluţie saturată de (NH4)2SO4].

8.Impăturirea greşită a proteinelor (protein misfolding)

Impăturirea proteinelor este un proces complex care uneori poate duce la
formarea unor molecule improprii. Proteinele greşit împăturite sunt de obicei marcate şi
degradate în interiorul celulei. Cu toate acestea, sistemul de control nefiind perfect,
agregate de proteine împăturite greşit se pot acumula, intracelular sau extracelular, mai
ales pe măsura înaintării în vîrstă. Depozitarea acestui tip de proteine este asociată cu
anumite boli ca de exemplu amiloidozele şi bolile prionice.
a.Amiloidozele
Impăturirea greşită a proteinelor se poate produce spontan sau poate fi
determinată de o mutaţie genetică. In plus, câteva proteine aparent normale, după o
proteoliză anormală, pot adopta o conformaţie unică, citotoxică, ce duce la formarea unor
ansamble proteice fibrilare, lungi, formate din foi β-pliate. Acumularea acestor proteine
care se agregă spontan, numite amiloide, este implicată în multe boli degenerative ca de
exemplu boala Alzheimer.
Precursorul
proteinei
amiloid
Amiloid
Clivare
Extracelular enzimatică Aβ
β
Agregarea spontană a
Membrană amiloidului cu formarea
fibrilelor de foi β-pliate
Intracelular
Clivare
enzimatică

Fig.2.16. Formarea plăcii amiloid prezentă în boala Alzheimer.

Componentul dominant al plăcii amiloide care se acumulează în boala Alzheimer

este Aβ, un peptid de 40-43 aminoacizi. Acesta provine din clivarea proteolitică a
proteinei precursoare a amiloidului, o proteină transmembranară care se exprimă la
suprafaţa celulelor din creier şi alte ţesuturi. Peptidele Aβ se agregă, generând amiloidul
care se găseşte în parenchimul cerebral şi în jurul vaselor de sânge (Fig.2.16). Cele mai
multe cazuri de boli Alzheimer nu sunt genetice, numai 10-15% fiind familiale.

b.Bolile prionice
Prionii sunt proteine implicate în maladii ca: encefalopatia spongiformă
transmisibilă, care include maladia Creutzfeldt-Jakob la oameni, scrapie la oi şi
encefalopatia spongiformă bovină la vaci (cunoscută popular ca boala vacii nebune
50
“mad cow disease”). Forma neinfecţioasă a prionilor are aceiaşi secvenţă aminoacidică
(structura primară şi genetică) cu proteina infecţioasă şi este prezentă în creierul
mamiferelor fiziologic normale, pe suprafaţa neuronilor şi a celulelor gliale. Nu s-au
identificat modificări post-traducere în forma normală a prionilor. Prionii sunt proteine
gazdă. Transformarea proteinei normale într-o proteină infecţioasă este determinată
de modificări ale conformaţiei tri-dimensionale ale acesteia. S-a constatat că prin
transformarea unor structuri α-helix în β-foaie pliată proteina normală devine infecţioasă.
Este posibil ca această diferenţă conformaţională să confere rezistenţă la degradarea
proteolitică a prionilor infecţioşi. Agentul infecţios este , prin urmare, o versiune
modificată a proteinei normale, care acţionează ca “template” pentru transformarea
proteinei normale într-o formă patogenică.

2.4.Hemoproteinele

Hemoproteinele, sunt proteine conjugate care conţin în structura lor gruparea

prostetică numită hem legată de o parte proteică. Din acest grup de proteine fac parte:
hemoglobina, mioglobina, citocromii, diverse oxidaze şi peroxidaze.
Varietatea hemoproteinelor rezultă din diferenţe în structura hemului sau pentru
aceiaşi grupare hem din diferenţe în structura apoproteinei sau din modul de asociere a
acesteia cu hemul.

2.4.1.Hemul
Hemul este o grupare prostetică care permite legarea oxigenului la mioglobină şi
hemoglobină. Fără această grupare, apoproteina nu leagă oxigenul. (Fig.2.17)
Hemul este format din Fe2+ şi protoporfirina IX. Protoporfirina IX este un
compus cu structură macrociclică, tetrapirolică, cu caracter aromatic, care poartă în
poziţiile 1-8 următorii substituenţi:
–1, 3, 5, 8 grupări –CH3 (metil, M);
–2, 4 grupări –CH=CH2 (vinil);
–6,7 grupări –CH2-CH2-COOH (propionic, P)
M V

HC CH
M N M
H
N N
H
P N V
HC CH

P M
Protoporfirină IX

Fig.2.17 Structura protoporfirinei IX şi coordinarea liganzilor externi X şi Y la protoporfirină.

Protoporfirina leagă coordinativ un ion de Fe2+ formând hemul. Hemul este

aşezat într-o cavitate hidrofobă a moleculei de mioglobină. Ionul feros din hem are
capacitatea de a coordina 6 liganzi (are cifra de coordinaţie 6).

51
 Asocierea Fe2+ la protoporfirină se face prin cei patru atomi de azot ai porfirinei,
şi alţi doi liganzi externi, de regulă furnizaţi de grupări din proteină (Fig.2.17).

2.4.2.Locul de legare a O2 în mioglobină

Mioglobina este o hemoproteină cu rol în depozitarea şi dispersarea O2 la nivel
tisular. Ea leagă reversibil un mol de O2 (Fig.2.18):
Mb + O2 MbO2

His proximală

N N
Fe2+

N N

O=O His distală

Fig.2.18. Atomul central Fe(II) este legat de patru atomi de azot din ciclurile pirolice A-
D. Hemul este un sistem conjugat, toate legăturile Fe-N sunt echivalente. A 5-a poziţie de
coordinare a Fe(II) este ocupată de His F 8 proximală iar a 6-a de O2, când acesta este prezent.

In mioglobina deoxigenată, ligandul extern X este reprezentat de un rest de His

din lanţul polipeptidic (His proximală) iar poziţia Y de coordinare a Fe2+ este vacantă.
In mioglobina oxigenată, ligandul extern X este reprezentat de un rest de His din
lanţul polipeptidic (His proximală) iar în poziţia Y, molecula de O2, se interpune între
Fe2+ şi un rest de histidină din molecula proteinei pe latura distală a ciclului
protoporfirinei (His distală) (Fig.2.18).
Cavitatea hidrofobă a mioglobinei protejază Fe2+ din hem de oxidare la Fe3+. In
vitro, în absenţa globinei, Fe2+ din hem se oxidează la Fe3+. Mioglobina în care se află
Fe3+ se numeşte metmioglobină, şi nu poate lega O2. Oxigenul este înlocuit cu o
moleculă de apă în metmioglobină. Modul de asociere dintre Fe(II) şi proteină face
posibilă oxigenarea reversibilă a mioglobinei, fără modificarea valenţei fierului.
In afara oxigenului, şi alte molecule mici ca: CO, NO, H2S se pot lega la
gruparea hem din proteine. Afinitatea de legare a acestor compuşi fiind mult mai mare
decât afinitatea de legare a oxigenului, ei sunt foarte toxici.
O2
CO2

Plămân
PO2=100mm Hg

Sânge Hemoglobină + CO2 Hemoglobină + O2

PO2=20 mm Hg
Muschi CO2 Mioglobină + O2

Mitocondria

Fig.2.19 Schema transportului O2.

52
 Mioglobina are rol în depozitarea şi transportul oxigenului la nivel muscular.
Pentru a realiza acest rol mioglobina trebuie să lege oxigenul la o presiune mică a
acestuia, cum se întâmplă la nivel tisular, unde oxigenul este eliberat de pe hemoglobină
(Fig.2.19).

Oxigenul este transportat de către Hb de la plămân unde presiunea parţială a

oxigenului (PO2) este 100 mm Hg, la ţesuturi unde Hb eliberează oxigenul, presiunea
parţială a oxigenului fiind 20 mm Hg. Oxigenul difuzează în celule unde este folosit în
respiraţia celulară. In muşchi, oxigenul poate fi legat de Mb şi depozitat în vederea
utilizării.

100
Saturare cu O2 (%)

80 Mb

60

40

20

20 40 60 80 100 120
Presiunea O2 (mm Hg)

Fig.2.20 Curba de oxigenare a mioglobinei

Dioxidul de carbon (CO2) difuzează în afara celulei şi este transportat de către Hb

la plămân, unde este expirat.
Proprietatea mioglobinei de a lega oxigenul la o presiune mică a acestuia se
observă din curba de oxigenare a mioglobinei, presiunea oxigenului la care mioglobina
se saturează în proporţie de 50% cu oxigen (P50) este de 1 torr.
Curba de oxigenare a mioglobinei este un arc de hiperbolă (Fig.2.20).

3.Hemoglobina, proteină intracelulară, tetramerică, care dă culoarea sângelui,

este una dintre primele proteine căreia i s-a precizat rolul fiziologic. Ca şi în mioglobină
fiecare subunitate a hemoglobinei conţine o grupare prostetică hem, aşezată într-o
cavitate hidrofobă a globinei, unde se leagă oxigenul. Grupările hem din mioglobină şi
hemoglobină sunt identice.
a.Structura hemoglobinei. Este o proteină oligomeră. In hematiile normale, se
află mai multe specii moleculare de hemoglobină. Componenta principală din sângele
adultului este hemoglobina A1(Hb A1) alături de care se află în cantitate mică HbA2. La
embrion există o HbE iar la făt şi nou-născut HbF.
Toate speciile de Hb cuprind patru lanţuri polipeptidice de câte două tipuri:
Hb A1 = α2β2
Hb A2 = α2δ2
Hb F = α2γ2
Hb E = α2ε2

53
 a) b) β2 β1
β

Hem
Locul de legare a α2
2,3-bisfosfogliceratului α1
Fig.2.21. Structura hemoglobinei (a.structura terţiară a lanţului β al hemoglobinei; b.structura
cuaternară a hemoglobinei).

Fiecare protomer este legat de câte o grupare hem (Fig.2.21). Activitatea de

transport a oxigenului se manifestă numai la nivelul tetramerului.
Lanţul α este format din 141 iar β din 146 resturi aminoacidice. Structurile
terţiare ale acestor lanţuri sunt similare cu ale mioglobinei.
In cadrul structurii cuaternare, contactele între protomerii identici α şi α sunt
reduse. Un lanţ α este asociat de cele două lanţuri β prin zone de contact diferite α1β1 şi
α1β2. Contactul α1β2 este cel mai întins în spaţiu. Al doilea contact α1β1 este mai restrâns.
Datorită acestui contact mai slab, hemoglobina se disociază mai întâi în dimeri şi apoi
sunt eliberaţi protomerii:

α2β2 2 αβ 2α+2β

b.Rolul fiziologic
Hemoglobina transportă oxigenul de la plămân la ţesuturi, şi dioxidul de carbon
şi protonii de la ţesuturi la plămân.

Curba de oxigenare a hemoglobinei.

Oxigenarea maximă a hemoglobinei corespunde fixării a patru molecule de
dioxigen. Oxigenarea reversibilă este descrisă prin reacţiile:

O2 O2 O2
O2
Hb HbO2 Hb(O2)2 Hb(O2)3 Hb(O2)4

Cinetica oxigenării hemoglobinei este diferită de cea a mioglobinei. Spre

deosebire de mioglobină la care curba de oxigenare este un arc de hiperbolă, curba de
oxigenare a hemoglobinei este o sigmoidă (Fig.2.22).
O comparare a curbelor de oxigenare a mioglobinei şi hemoglobinei arată că
hemoglobina leagă efficient oxigenul, în plămân, unde presiunea oxigenului este mare şi
îl eliberează în ţesuturi unde presiunea oxigenului este mică. In contrast, mioglobina
leagă efficient oxigenul eliberat de hemoglobină, la ţesuturi, unde presiunea acestuia este
mică.
Valoarea presiunii de semisaturare (P50) pentru hemoglobină este de 26 mm
Hg.

54
 Mioglobină Hemoglobină (pH=7,4)
100

Saturare cu O2 (%)
80 Tesut
Plămân
60

40

20 P50 (Hb)

20 40 60 80 100 120
Presiunea O2 (mm Hg)

Fig.2.22 Curbele de oxigenare ale mioglobinei şi hemoglobinei.

Diferenţele dintre aspectul curbelor de oxigenare şi valoarea presiunii de

semisaturare scoase din curbele specifice sunt determinate de faptul că mioglobina nu are
structură cuaternară şi deci fixează o singură moleculă de O2, în timp ce hemoglobina are
structură tetramerică şi fixează 4 molecule de O2. Legarea oxigenului la hemoglobină se
face prin cooperativitate. Fixarea O2 la o primă subunitate, este corelată cu modificări
structurale nu numai la nivelul acesteia ci şi la nivelul celorlalte subunităţi.

c.Stările conformaţionaleT şi R ale hemoglobinei

Perutz a formulat un mecanism pentru oxigenarea hemoglobinei. Hemoglobina
are două stări conformaţionale, starea T (conformaţia deoxihemoglobinei) şi starea R (
conformaţia oxihemoglobinei).
Conformaţia celor patru subunităţi în starea T diferă de conformaţia lor în starea
R. Legarea oxigenului iniţiază o serie de transformări al căror rezultat este trecerea
hemoglobinei din starea T în starea R în câteva microsecunde.
Structural, starea T se caracterizează printr-un număr maxim de interacţiuni atât
intracatenare cât şi intercatenare; între grupările carboxil şi amino se stabilesc opt legături
ionice care se scindează la oxigenarea Hb (Fig.2.23).

Asp His
NH3+ COO- β2
94 146

Arg Asp Lys

COO- NH3+ α1
141 126 40
Lys Asp Arg
NH3+ COO- α2
40 126 141
His Asp
COO- NH3+ β1
146 94

Fig.2.23. Legături ionice între subunităţile Hb în starea T.

55
 În starea T, Fe2+ din fiecare subunitate este situat în afara planului protoporfirinei
IX (la o distanţă de 0,6 Ǻ) ca urmare a legării lui de histidina proximală (Fig.2.24).
Planul
protoporfirinei

CH CH
H2C H2C O
N 2+
Fe N Fe2+ O
C C
CH O2 CH
Histidina proximală
(F 8)
Fig.2.24. Poziţia Fe2+ faţă de planul protoporfirinei în Hb neoxigenată şi oxigenată.

Plasarea oxigenului între planul protoporfirinei şi His distală aduce Fe2+ în planul
protoporfirinei IX. Deoarece legătura Fe2+ cu His proximală nu se scindează în urma
fixării oxigenului (Fe2+ trece din starea pentacoordinată în starea hexacoordinată) acest
rest aminoacidic antrenează modificări în structura secundară şi terţiară ale fiecărei
subunităţi (Fig.2.25). Subunităţile fiind strâns cuplate, o modificare în structura terţiară a
unei subunităţi nu se poate face fără modificări în întregul tetramer.
Legarea primei molecule de oxigen favorizează prin cooperativitate legarea
oxigenului la celelalte subunităţi. Datorită scindării celor opt legături ionice se produc
modificări semnificative în structura cuaternară, care constituie tranziţia stării T în starea
R (relaxată). Starea R are o afinitate mare pentru O2.
Disocierea O2 de hemoglobină se face după aceiaşi curbă dar parcursă în sens
invers. Presiunea parţială mică a O2, în ţesuturi , favorizează procesul cedării sale de către
hemoglobină dar îl şi întrerupe în momentul când hemoglobina este încă oxigenată în
proporţie de 50-60 %. Deci, hemoglobina va prelua în plămâni doar restul de 40-50% O2.
În muşchi, oxigenul cedat de Hb este uşor preluat de Mb. În timpul sarcinii O2
este cedat cu uşurinţă de la Hb mamei la Hb embrionului şi a fătului ale căror curbe de
oxigenare sunt, sigmoidale, dar deplasate la stânga în raport cu cea a HbA1.
Forma T Helix F

Leu
Leu Val

Forma R
Histidina proximală (F 8)

Planul protoporfirinei
O2

Fig.2.25 Mişcarea Fe2+ şi a helixului F în timpul tranziţiei hemoglobinei din starea T în

R (• reprezintă Fe 2 + ) .

56
 d.Transportul CO2 şi efectul Bohr.
În 1904 Christian Bohr a precizat că Hb cedează mai uşor O2 dacă pH-ul este mai
mic decât cel fiziologic şi presiunea parţială a CO2 este mai mare, curba de oxigenare
fiind deplasată spre dreapta (Fig.2.26).

100
pH=7,6

Saturare cu O2 (%)
80
pH=7,4
60
pH=7,2
40

20

20 40 60 80 100 120
Presiunea O2 (mm Hg)

Fig.2.26. Efectul Bohr, creşterea afinităţii Hb pentru O2, cu creşterea pH-ului.

Aceste constatări sunt cunoscute sub numele de “efect Bohr”. In vivo, la nivelul
ţesuturilor, se află concentraţii mari de CO2 şi de protoni rezultate în urma proceselor
catabolice.
CO2 reglează oxigenarea hemoglobinei prin formarea carbamaţilor:
Aproximativ 15% din CO2 este transportat la plămân în vederea eliminării în
formă de carbamaţi. Forma T (deoxi) a Hb leagă mai mult CO2 decât forma R (oxi).
Grupările –NH2 ale aminoacizilor terminali din lanţurile Hb şi a altor proteine
reacţionează cu CO2:
-
R NH2 + CO2 R NH COO + H+
ion carbamat

Aproximativ 85% din CO2 este transportat în formă de ion bicarbonat la

plămân:
anhidraza carbonică
CO2 + H2O H2CO3

H2CO3 H+ + HCO3-

CO2 produs în ţesuturi difuzează în capilare unde formează HCO3-. In eritrocite

anhidraza carbonică accelerează această reacţie.
În capilare, unde pO2 este mică, H+ generat prin formarea bicarbonatului este
legat de hemoglobină pentru formarea legăturilor ionice din starea T. Acest proces
favorizează formarea bicarbonaţilor.
Efectul Bohr reprezintă un mecanism prin care hemoglobina furnizează
oxigen suplimentar muşchiului în contracţie, unde pO2 poate fi <20 tori. Muşchiul
generează acid lactic foarte repede încât pH-ul poate ajunge de la 7,4 la 7,2. La pO2 de 20
tori hemoglobina eliberează de ~10 ori mai mult oxigen la pH=7,2 decât la pH=7,4
(Fig.2.27).

57
 Plămân Sânge Muschi

Respiratie
Expirare
AC AC
CO2+H2O CO2 HCO3- +H+ HCO3- +H+ CO2 CO2+H2O

H2 O H2 O
MbO2
+ +
Inspirare Hb HbH HbH Hb

O2 O2
O2
Mb
pO2=100 tori HbO2 HbO2
pO2=20 tori

Fig.2.27. Rolul Hb şi al Mb în transportul O2 de la plămân la ţesuturi şi al CO2 (ca HCO3- ) de la

ţesuturi la plămân.

În plămân, unde pO2 este mare, legarea O2 la Hb duce la ruperea legăturilor

ionice cu formarea stării R şi eliberarea protonilor Bohr, care se recombină cu
bicarbonatul conducând la formarea CO2.

Bisfosfogliceratul se leagă la deoxihemoglobină

Faptul că Hb pură are afinitate mai mare pentru O2 decât Hb din sânge, l-a
determinat pe Joseph Barcroft, în 1921, să admită că sângele conţine pe lângă CO2 şi alte
substanţe care afectează legarea O2 la hemoglobină. Una din aceste substanţe este D-2,3-
bisfosfogliceratul (BPG).
O-
C O

H C O PO32-
H C O PO32-

H
D-2,3-bisfosfoglicerat

2,3-bisfosfogliceratul, sintetizat în cursul glicolizei şi prezent în eritrocite într-o

concentraţie egală cu aceea a hemoglobinei, micşorează afinitatea hemoglobinei pentru
O2 prin menţinerea acesteia în conformaţia deoxi. 2,3-DPG se intercalează în cavitatea
centrală a hemoglobinei când aceasta se află în starea T, ca urmare a atracţiilor
electrostatice între grupările sale ionizate negativ şi grupările amino, ionizate pozitiv ale
lanţurilor de tip β (Fig.2.28).
Prin aceasta este stabilizată starea T a hemoglobinei, crescând dificultatea fixării
O2 (curba sigmoidală se deplasează la dreapta). După ce Hb a fixat O2 la o subunitate,
modificarea conformaţională a tuturor subunităţilor, responsabilă de tranziţia T R, face
incompatibilă rămânerea 2,3-bisfosfogliceratului în cavitatea centrală.
58
 His 143

Lys
82 His 2

G
P
NH3+

B
NH3+

Lys 82
His 2

His 143

Fig.2.28. Modul de legare al 2,3-bisfosfogliceratului la deoxihemoglobina speciei umane.

Curba de oxigenare a hemoglobinei în absenţa 2,3-bisfosfogliceratului este nu

numai deplasată spre stânga dar îşi pierde în bună măsură aspectul sigmoidal tinzând spre
cel hiperbolic (Fig.2.29).
Hemoglobina fetală, în vitro, în absenţa 2,3-bisfosfogliceratului, are afinitate
mult mai mică pentru oxigen decât hemoglobina A1. In condiţii fiziologice, în prezenţa
2,3-bisfosfogliceratului, oxigenul trece de pe hemoglobina mamei pe hemoglobina fetală
la presiunea mică a oxigenului de la nivelul placentei (Fig. 2.30).
Fără 2,3-BPG
100
Saturare cu O2 (%)

80
Cu 2,3-BPG
60

40

20

20 40 60 80 100 120
Presiunea O2 (mm Hg)

Fig.2.29. Curba de oxigenare a hemoglobinei în absenţa 2,3-bisfosfogliceratului

Afinitatea mai mare pentru O2 a Hb F, în condiţii fiziologice, este determinată de

afinitatea mică a lanţurilor peptidice γ din Hb F pentru 2,3-bisfosfoglicerat. Curba de
oxigenare a Hb F este deplasată către stânga comparativ cu cea a HB A1.
59
 Hematii de la făt
100

Saturare cu O2 (%)
80

60 Hematii de la mamă

40
O2 trece de la oxihemoglobina
20 maternă la deoxihemoglobina
fetală

20 40 60 80 100 120
Presiunea O2 (mm Hg)
Fig. 2.30. Reprezentarea curbelor de oxigenare pentru Hb F şi Hb A1.

d.Hb transportă NO la celulele din pereţii capilarelor tisulare favorizând

eliberarea O2
Hb leagă NO, un potenţial vasodilatator, foarte instabil în sânge şi îl transferă pe
glutation stabilizându-l (G-S-NO). De pe glutation NO trece pe receptori specifici din
celulele pereţilor vaselor sanguine, promovând relaxarea vasculară. La eliberarea NO,
Hb trece din forma oxi (R) în forma dezoxi (T) cu afinitate mică pentru O2.
În concluzie, Hb catalizează conversia NO liber, instabil în NO stabil (G-S-NO)
în scopul transferului unui potenţial vasodilatator către vasele de sânge

e.Aspecte clinice
Glicozilarea Hb A1 în diabetul zaharat
In condiţii fiziologice hemoglobina reacţionează neenzimatic, lent cu glucoza
formând un compus cunoscut sub numele de hemoglobină glicozilată (Hb1c). Intre
gruparea carbonil din glucoză şi gruparea amino a aminoacidului terminal al lanţului β se
formează neenzimatic, un compus de tip bază Schiff.
Gradul de glicozilare a hemoglobinei este dependent de concentraţia plasmatică a
glucozei. Concentraţia hemoglobinei glicozilate în sânge este mică în condiţii fiziologice,
dar în diabet, când concentraţia glucozei în sânge este mare, peste 12% din cantitatea
totală de hemoglobină poate fi glicozilată.
Hemoglobinopatiile sunt afecţiuni determinate de mutaţiile din structura
subunităţilor proteice:
Hemoglobina S sau anemia falciformă (cu hematii în formă de seceră) este
determinată de înlocuirea acidului glutamic din poziţia 6 a lanţului de globină β cu valină.
Thalasemiile sunt anemii hemolitice determinate de producerea unor cantităţi
insuficiente de subunităţii α sau β din hemoglobină.

4.Citocromii sunt hemoproteine ce transportă electroni prin oscilarea fierului

între starea de valenţă +2 şi +3.

60
 cit c
1 e- Fe3+ 1 e-
citocrom c citocrom c
reductaza cit c oxidaza
Fe2+

Citocromii sunt componenţi ai lanţului respirator mitocondrial şi ai celui din

reticulul endoplasmic hepatic. Citocromii mitocondriali (a, a3, b, c, c1) mijlocesc
transferul electronilor prin lanţul respirator, proces care cuplat cu fosforilarea oxidativă
asigură biosinteza ATP. Cel mai cunoscut este citocromul c, la care hemul are următoarea
structură (Fig.2.31).
Met 80
CH3
H 3C CH2 S CH 2

Lant polipeptidic
H3C HC CH
N CH3

N Fe2+ N

CH2 N
HC CH CH 2 S CH 2
-
CH 2
O OC
CH 3
CH 2 CH 3
CH 2
-
O OC Hys 18
Fig.2.31. Structura citocromului c

2.5. Proteinele plasmatice

Concentraţia proteinelor plasmatice este de aproximativ 7g/dl. Una din tehnicile

de laborator mult utilizate în procesul de separare, identificare şi dozare a proteinelor
plasmatice este electroforeza. Prin electroforeză la pH=8,6, (toate componentele proteice
serice migrează spre anod) s-au identificat 5 fracţiuni: serum albumine cu mobilitatea
electroforetică cea mai mare şi α1, α2, β şi γ globulinele. Prin electroforeza plasmei între
fracţiunea β şi γ-globulinelor apare fibrinogenul.

1.Serumalbuminele
Sunt cele mai abundente proteine plasmatice depăşind cu puţin proporţia de 50%
din totalul proteinelor plasmatice. Sunt proteine sintetizate în ficat. Au pI = 5.
La pH-ul fiziologic migrează spre anod, având o încărcare negativă.
Prin concentraţia lor plasmatică mare, sunt componentele responsabile de
presiunea coloid osmotică a plasmei, având rolul de a menţine apa în compartimentul
intravascular.

61
 Serumalbuminele au proprietatea de a lega, mai mult sau mai puţin specific,
diverşi componenţi plasmatici, îndeplinind rolul de transportori al acestora: hormoni,
vitamine şi medicamente, cationi, acizi graşi liberi, bilirubină.
Prin concentraţia lor ridicată reprezintă un important sistem tampon plasmatic

2.Globulinele
Sunt mai heterogene, fiecare componentă enumerată mai sus fiind alcătuită din
mai multe subcomponente:
−α1-globulinele sunt alcătuite din următoarele subcomponente: α1-glicoproteina
(orosomucoid), α1-antiproteaza (α1-antitripsina), apolipoproteina A şi α1-fetoproteina
−α2-globulinele sunt alcatuite din haptoglobina, α2-macro-globulina şi
ceruloplasmina.
−β-globulinele cuprind: transferina, apolipoproteina B, C4 şi C3 (componente ale
complementului), β2-microglobulina, etc.
−γ-globulinele cuprind anticorpii (imunoglobulinele).

2.5.1.Imunoglobulinele (anticorpi), sunt proteine solubile, prezente în general

în toate umorile: salivă, lacrimi, lapte matern, majoritar în plasmă, elaborate de
plasmocite în urma unui stimul antigenic. Anticorpii, indifferent de tip sau masă
moleculară, nu pot traversa bariera hemato-encefalică sau filtrul renal. Deci nu se
vor găsi în lichidul cefalo rahidian sau în urină. Un anticorp se combină cu antigenul
specific formând un complex antigen-anticorp care blochează antigenul şi totodată
iniţiază procese care distrug antigenul patogen.
1.Funcţiile sistemului imun sunt:
–recunoaşterea microorganismelor sau compuşilor macromoleculari (proteine,
polizaharide, acizi nucleici) străini, numiţi antigeni, ca fiind distincţi de componentele
normale ale organismului;
–declanşarea căilor care să conducă la distrugerea agenţilor invadatori patogeni
(activarea complementuli şi a celulelor fagocitante care distrug organismele străine);
–recunoaşterea şi distrugerea celulelor anormale care apar spontan în organism şi
care altfel ar putea duce la cancer.
Celulele cheie responsabile pentru asigurarea imunităţii la mamifere sunt celulele
albe din sânge numite limfocite, care se formează în organele limfoide primare (timus şi
măduva hematogenă). O parte din aceste celule trecând în circulaţia periferică, migrează
către organele limfoide secundare (splină, ganglioni limfatici, amigdale), iar restul rămân
pentru o perioadă în circulaţia generală ca limfocite circulante unde totalizează
aproximativ 25% din elementele figurante albe.
Pentru asigurarea protecţiei organismelor animale, sistemul imun utilizează două
mecanisme:
a.Răspunsul imun umoral (humor = fluid) se bazează pe producerea de proteine
solubile, numite anticorpi sau imunoglobuline, de către limfocitele B (maturarea lor se
produce în măduva hematogenă). Limfocitele B sunt principalele elemente celulare ale
sistemului imun care, în contextul unor semnale accesorii adecvate răspund faţă de
patogenii potenţiali prin proliferare şi diferenţiere în plasmocite, care sunt celule
secretoare de Ig. Acest răspuns imun este iniţiat de recunoaşterea şi legarea antigenului de
către receptorii specifici situaţi pe membranele limfocitelor B. Aceşti receptori sunt foarte
asemănători cu anticorpii, secretaţi de către celulele derivate în urma diferenţierii
62
limfocitelor B. Principala diferenţă ce există între Ig şi receptorii celulari B constă în
faptul că aceştia prezintă în plus o secvenţă hidrofobă ce străbate membrana, ea fiind
urmată de un scurt segment intracitoplasmatic format numai din trei aminoacizi (Lys-Val-
Lys);
b.Răspunsul imun celular mediat de limfocitele T (maturarea lor se face în
timus). Limfocitele T prezintă pe suprafaţa lor o serie de receptori capabili să recunoască
o gamă foarte variată de antigeni. Particularităţile acestor receptori sunt:
– sunt heterodimeri ce formează un singur situs de recunoaştere al antigenului;
– pot exista numai ca molecule exprimate şi ataşate la suprafaţa limfocitelor T,
spre deosebire de Ig care pot exista ca molecule solubile sau ca molecule ataşate
membranei limfocitelor B;
– în timp ce Ig pot recunoaşte Ag solubile sau Ag native, receptorii celulelor T
recunosc numai epitopii rezultaţi din procesarea antigenelor native şi care au fost
expuşi la suprafaţa celulelor prezentatoare de antigen (macrofage, monocite, limfocite B,
celule dendritice) în conjuncţie cu moleculele MHC II (complexul major de
histocompatibilitate).
În imunitatea celulară limfocitele T sunt responsabile de recunoaşterea şi
distrugerea agenţilor străini. Limfocitele T citotoxice sunt numite şi celule T killer.
Limfocitele T care ajută limfocitele B să producă anticorpi se numesc celule T helper.
Limfocitele T supresoare reprezintă o subpopulaţie de limfocite T care sintetizează
factori ce supresează răspunsul celulelor B.
Macrofagele derivate dintr-o celulă stem hematopoietică diferită de cea din care
derivă limfocitele, transformă antigenele digerate în fragmente mai mici, pe care apoi le
prezintă limfocitelor. In afară de prezentarea antigenului către limfocite, macrofagele
eliberează anumiţi mediatori, care ulterior vor amplifica răspunsul limfocitelor.

c.Antigeni. Prin antigeni se înţelege orice substanţă de origină exo- sau

endogenă, capabilă să declanşeze un răspuns imun care, în mod obligatoriu, constă în
stimularea şi proliferarea celulelor Ag-specifice cât şi în sinteza unor molecule de
recunoaştere a Ag (Ac sau receptori celulari) ce au capacitatea de a se combina specific in
vivo sau in vitro cu Ag inductor.
Proprietăţile fundamamentale ale antigenelor sunt: imunogenitatea şi
specificitatea.
Imunogenicitatea reprezintă proprietatea de a produce un răspuns din partea
organismului. Declanşarea răspunsului imun presupune trei aspecte:
–Ag selectează dintr-un repertoriu preexistent de limfocite, doar pe cele ce sunt
Ag specifice, respectiv exprimă pe suprafaţa lor receptori ce pot recunoaşte şi pot stabili
legături cu antigenul inductor; acest proces poartă numele de selecţie clonală. O
populaţie de celule identice este numită clonă
–ca urmare a recunoaşterii antigenice, limfocitele selectate sunt activate
metabolic;
–secundar stimulării activităţii metabolice limfocitare, acestea proliferează, prin
creşterea impresionantă a numărului de celule realizându-se expansiunea clonală.
Capacitatea Ag de a declanşa răspunsul imun, care implică selecţia clonală,
activarea clonei selectate şi expansiunea acesteia, se numeşte imunogenitate.
Specificitatea reprezintă capacitatea de a produce un răspuns imun specific,
adică de a induce sinteza de anticorpi care se combină doar cu antigenele care au indus
63
răspunsul. Antigenele reacţionează strict cu produsele rezultate ca urmare a declanşării
răspunsului imun, fie că acestea sunt molecule solubile de tipul anticorpilor, fie că sunt
molecule ataşate membranelor celulare cu funcţie de receptori limfocitari T sau B pentru
Ag.
Subcomponente ale macromoleculei antigenice, responsabile de specificitatea
antigenică se numesc determinanţi antigenici sau epitopi. Pe suprafaţa unui antigen pot
exista 10 până la 1000 determinanţi antigenici. Macromolecula de antigen poate induce
mai multe feluri de răspunsuri imune, deci, o macromoleculă de antigen este
multivalentă şi multispecifică.
Pe suprafaţa oricărei celule din lumea vie, fie că aparţine unui
microorganism, fie că aparţine unui macroorganism, există un mozaic de antigene
proprii.
Epitop sau determinant este locul specific de pe antigen la care se leagă
anticorpul. Un antigen poate avea unul sau mai mulţi epitopi. Anticorpii pot lega antigenii
prin legături: hidrofobe, ionice, Van der Wals, dar nu prin legături covalente.
Antigenele pot fi:
–imunogene sau complete ce prezintă dublă capacitate, aceea de a declanşa un
răspuns imun şi de a reacţiona specific cu produsele rezultate (anticorp sau receptorul de
membrană);
–haptene sau Ag incomplete, sunt Ag cu greutate moleculară mică şi foarte
mică şi care sunt capabile să reacţioneze cu imunoglobulinele specifice,dar nu pot iniţia
un răspuns imun umoral tradus prin producţie de anticorpi, decât dacă sunt cuplate cu o
macromoleculă purtătoare. Haptenele sun de obicei molecule mici cum ar fi
medicamentele. Dacă ele sunt legate la o moleculă mare, purtătoare, haptenele pot să
declanşeze răspunsul imun. Medicamente cum ar fi penicilina sunt haptene care legate la
proteinele serice pot declanşa un răspuns imun.
Se poate generaliza că un Ag complet este format dintr-o componentă haptenică
şi una purtătoare.
Condiţii de antigenicitate
Pentru ca o substanţă să fie antigenică aceasta trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
–să fie non-self, să aibă o structură biochimică cât mai diferită de structurile
biochimice ale organismului;
–să aibă o greutate moleculară mai mare de 10.000 dal. Substanţele străine cu
masa moleculară mică, numite haptene, pot deveni antigenice prin legare de
macromolecule;
–să aibă conformaţie spaţială stabilă, de exemplu gelatina, deşi are masă
moleculară mare, nu este antigenică, neavând o conformaţie spaţială stabilă;
–structura chimică să fie cât mai complexă. Cu cât antigenul are o structură
chimică mai complexă, cu atât puterea sa imunogenă este mai mare.

Clase de antigene
Proteinele sunt cele mai puternic antigenice. Au putere imunogenă foarte mare.
Glucidele pot deveni antigene numai legate de proteine. In schimb acestea
conferă specificitate înaltă.
Lipidele nu sunt antigenice. Ele devin antigene prin legare de proteine
(complexele fosfolipoproteice); Acizii nucleici sunt slab antigenici.
64
 d.Structura anticorpilor (Fig.2.32).
Anticorpii sunt tetrameri cu formula moleculară H2L2.
Molecula anticorpului este alcătuită din două lanţuri grele identice H (heavy) ce
cuprind aproximativ 440 resturi aminoacidice şi două lanţuri uşoare identice L (light)
cu aproximativ 220 resturi aminoacidice, unite între ele prin punţi disulfurice. Cele patru
lanţuri pot fi separate prin reducerea acestor legături.

VL VL
Loc de legare Lant usor Loc de legare
antigen antigen
CL CL

VH VH
COO- -
OOC

Lant CH 1 CH 1
greu Fab
Fab Papaina Zonă flexibilă

OHC CHO Zonă de legare a complementului

CH 2 CH 2
Punti de sulf
Fc

CH 3 CH 3 V = Zone variabile
C = Zone constante

-
OOC COO-

Fig.2.32. Structura imunoglobulinelor umane IgG.

Papaina secţionează molecula anticorpilor (deasupra punţii de sulf ce leagă

lanţurile grele între ele) în două fragmente identice Fab (fragment antigen binding),
fiecare dintre ele având situs de legare antigenică, şi un al treilea fragment, ce nu posedă
capacitate de legare antigenică Fc (fragment crystallizable) (Fig.2.32).
Pepsina secţionează molecula anticorpului sub puntea disulfurică ce leagă cele
două lanţuri grele între ele.
Regiuni variabile şi constante. Fiecare dintre lanţuri prezintă o regiune variabilă
şi una constantă. Porţiunile N-terminale atât ale lanţurilor grele (segmentele 1-125) cât
şi ale lanţurilor uşoare (segmentele 1-108) sunt domenii variabile, VL şi VH. Celelalte
segmente au structuri primare aproape identice pentru fiecare clasă de imunoglobuline,
sunt regiuni constante, CL şi CH.
Secvenţe din cadrul regiunilor variabile, ce prezintă cea mai mare diversitate în
rândul anticorpilor se numesc regiuni hipervariabile. Lanţurile L cuprind trei zone şi
lanţurile H patru zone cu un grad de variabilitate mai mare. (Fig. 2.32). Secvenţele
hipervariabile au rol în recunoaşterea antigenilor.
Regiunea constantă a lanţurilor L corespunde unui singur domeniu CL. regiunea
CH cuprinde trei domenii constante CH1, CH2, CH3.
65
 Domeniile constante determină funcţiile secundare ale anticorpilor cum ar fi,
capacitatea de fixare a complementului (domeniul CH2) sau de legare la suprafaţa
celulelor ce prezintă receptori Fc (macrofage, bazofile, mastocite).
Domeniile imunoglobulinelor. Intre diversele porţiuni ale lanţurilor L şi H s-au
stabilit analogii structurale. Segmente cu lungimi de aproximativ 110 resturi
aminoacidice, două în lanţuri L şi 4 în lanţuri H, prezintă analogii la nivelul structurilor
primare şi al organizării lor secundare şi terţiare, alcătuind domenii structurale. Un
domeniu este alcătuit din două foi plisate cu lanţuri antiparalele cu structură β. Intre foi,
se stabilesc interacţiuni hidrofobe prin intermediul radicalilor nepolari şi punţi disulfurice
intracatenare care determină apariţia de bucle ale lanţului polipeptidic. Impachetarea
specifică a unui astfel de domeniu bistrat cu foi antiparalele, este întâlnită şi la alte
proteine: receptorul celulelor T, complexele majore de histocompatibilitate (MHC clasa I
şi clasa II), ceea ce pledează pentru originea lor genetică comună (Fig.2 32).
Funcţiile imunoglobulinelor
Funcţia principală a unei imunoglobuline este aceea de a recunoaşte şi de a se
combina cu antigenul sau determinantul antigenic, formând complexul Ag-Ac:
Ag + Ac l Ag – Ac.
O moleculă tetramerică de imunoglobulină este bivalentă, cuprinde două situsuri
de legare, cu aceiaşi specificitate, alcătuite din capetele N-terminale ale lanţurilor L şi H.
Interacţiile dintre Ag şi Ac sunt necovalente, interacţiuni hidrofobe, polare, punţi de
hidrogen şi se bazează pe complementaritatea chimică şi sterică dintre determinantul
antigenic şi situsul de legare al anticorpului.
Fixarea Ag la Ac este urmată de evenimente care duc la distrugerea antigenului.
Clasele de anticorpi. Pe baza structurii regiunilor constante ale lanţurilor grele,
imunoglobulinele au fost împărţite în clase: G, A, M, D, E, şi subclase. Aceste clase şi
subclase se numesc izotipuri.
Lanţurile uşoare sunt de două feluri: kappa (k) şi lambda (λ). Ambele tipuri, cu
o greutate moleculară de 23 Kda, sunt comune tuturor izotipurilor de imunoglobuline. In
organismul uman proporţia dintre lanţurile uşoare de tip k şi λ este de aproximativ 2:1. O
anumită imunoglobulină poate conţine în molecula sa două lanţuri identice de tip k sau λ,
dar niciodată ambele tipuri.
Lanţurile grele au o greutate moleculară cuprinsă între 50 şi 75 Kda. Compoziţia
lor stă la baza subdiviziunii imunoglobulinelor în cinci clase.
IgG conţin lanţuri grele de tip γ; se cunosc patru subclase ale IgG (IgG1, IgG2,
IgG3, IgG4).
IgA conţin lanţuri grele de tip α; se cunosc două subclase ale IgA.
IgM conţin lanţuri grele de tip µ; se cunosc două subclase ale IgM.
IgD conţin lanţuri grele de tip δ; nu se cunosc subclase ale IgD.
IgE conţin lanţuri grele de tip ε; nu se cunosc subclase ale IgE.
Rolul anticorpilor
IgG. Sunt monomeri cu masa moleculară 150 kDa. Sunt bivalente. Reprezintă
80% din totalul imunoglobulinelor organismului. Sunt prezente în sânge (45% din total),
limfă şi lichidele interstiţiale. Concentraţia lor serică este de 1-2g/dl. Traversează activ
bariera placentară trecând din sângele matern în circulaţia fetală. Timpul de înjumătăţire
al IgG este de 23 zile. In cursul răspunsului imun primar anticorpii IgG apar după

66
anticorpii IgM şi IgE, pe care îi înlocuiesc. In cursul răspunsului imun secundar se vor
sintetiza în principal IgG, în cantităţi mari.
IgA. Se prezintă sub formă monomeră şi dimeră. Forma dimeră a IgA se
constituie din două subunităţi monomer legate prin punţi de sulf la extremitatea C-
terminală cu participarea lanţului polipeptidic J (joint=legare) (Fig.2.33). Au masa
moleculară de 400 kDa şi reprezintă 17% din totalul imunoglobulinelor organismului. Se
află în sânge în proporţie de 42% din totalul lor, restul fiind dispersate în secreţii şi pe
suprafaţa mucoaselor unde constituie imunoglobulinele active majore. Timpul de
înjumătăţire este de 5,9 zile. IgA nu activează complementul.
IgM. Sunt pentameri cu masa moleculară 900 kDa. Prezintă doar cinci situsuri
de legare a antigenului restul situsurilor până la 10 fiind mascate. La constituirea
moleculei participă un lanţ polipeptidic J (Fig.2..33). Reprezintă 3% din totalul
imunoglobulinelor organismului. Se găsesc predominant intravascular (80%). Pot traversa
bariera vasculară alterată, apărând în focarele inflamatorii. Nu se transmit transplacentar,
dar apar în concentraţii reduse în colostru şi secreţii. Timpul de înjumătăţire al IgM este
de 5,1 zile. In dinamica răspunsului imun IgM intervin după IgE, dar înaintea IgG.

S C
λ
S S J µ
S S

Fig.2.33. Structura IgA secretoare (stânga); IgM (dreapta).

(linile întrerupte reprezintă punţile disulfurice; CS=componenta secretorie; J-lanţul polipeptidic de
legătură).
IgE. Sunt monomeri cu greutatea moleculară 190 kDa, deci bivalente. Se mai
numesc reagine. O parte din IgE sunt circulante, o parte sunt fixate la suprafaţa masto-
citelor, având rol în stările de hipersensibilitate de tip anafilactic. Timpul de înjumătăţire
este de 2,4 zile, fiind cel mai scurt dintre toate imunoglobulinele. După imunizare, sunt
primii anticorpi care apar (între ziua a 7-a şi a 10-a). Nu activează complementul.
IgD. Sunt monomeri cu greutatea moleculară 180 kDa, deci sunt bivalente.
Reprezintă 0,2% din totalul imunoglobulinelor serice. Fincţia biologică a IgD nu este încă
bine precizată. IgD se află în cea mai mare parte pe suprafaţa limfocitelor B, în structura
receptorilor.

2.5.2.Proteine implicate în coagularea sângelui.

Coagularea sângelui este o componentă a hemostazei care implică: vasocon-
stricţie, aderarea şi activarea trombocitelor la locul leziunii vasculare.
La lezarea unui vas de sânge, se formează un cheag ca urmare a agregării
plachetelor (celule sanguine mici, anucleate) şi formării unei reţele insolubile de fibrină în
care se inserează celulele sanguine. Fibrina se produce prin acţiunea serin proteazei
67
numită trombină asupra fibrinogenului, proteină sanguină, circulantă, solubilă. La
coagulare participă mulţi componenţi plasmatici sau tisulari.
Componenţii cascadei de coagulare care includ enzime şi cofactori proteici
neenzimatici, se notează cu cifre Romane, de la I la XIII (factorul VI nu există), care nu
denotă ordinea de activare in vivo, iar sufixul a arată că factorul este activ.
Ionii de Ca2+ indispensabili coagulării reprezintă factorul IV. Factorii V şi VIII
nu sunt enzime, ei participă ca factori auxiliari (cofactori) în procesul de activare a unor
componenţi ai coagulării. Factorul III sau factorul tisular este o proteină
transmembranară produsă de endoteliul vascular, care conţine 263 aminoacizi. După
lezarea vasului de sânge capătul amino terminal (1-219 aminoacizi) al factorului tisular
reprezintă receptorul membranar extracelular la care se leagă Factorul VII, numai în
prezenţa ionilor de Ca2+. Factorul VII, o proteină care conţine resturi de acid γ-
carboxiglutamic, este iniţial activat ca urmare a legării la factorul tisular. Suplimentar,
Factorul VII este activat, prin proteoliză, de către trombină, astfel încât, în mod normal, o
cantitate mică de Factor VII se află în forma sa activă VIIa.
Factorii coagulării prezenţi în sânge, în formă inactivă de zimogeni, se activează
prin proteoliză, în cascadă (Fig.2.34).
Există două căi iniţiate de activatori diferiţi care converg într-o cale finală comună:
Calea extrinsecă, este iniţiată când o proteină (factorul tisular) eliberată de
ţesutul lezat, formează un complex cu factorul circulant VII sau VIIa, în prezenţa ionilor
de Ca2+. Complexul rezultat (F VII – Ca2+- F III) reprezintă complexul enzimatic de
iniţiere al căii extrinseci care declanşează procesul de coagulare al sângelui.
Complexul factor tisular-Ca2+- factor VIIa transformă factorul X, inactiv, în
factor Xa. Factorul Xa transformă protrombina în trombină, care generează fibrina. Etapa
coagulării dependentă de factorul tisular se numeşte extrinsecă deoarece factorul tisular
are provenienţă extravasculară.
Calea intrinsecă susţine activarea trombinei, toţi componenţii acestei căi fiind
prezenţi în circulaţie. Calea intrinsecă este stimulată de complexul factor tisular-factor
VIIa, care transformă factorul X în forma sa activă Xa. Factorul Xa transformă
protrombina în trombină. Trombina rezultată activează un număr de componente ale căii
intrinseci, inclusiv factorul XI, o protează care activează factorul IX, pentru a menţine
coagularea în absenţa factorului tisular sau a factorului VIIa.
Trombina activează de asemenea factorii V şi VIII, care sunt mai degrabă
cofactori decât proteaze. Factorul Va promovează activarea protrombinei prin factorul
Xa, şi factorul VIIIa promovează activarea factorului X prin factorul IXa. Astfel,
trombina promovează propria sa activare printr-un mecanism feedback care amplifică
etapele precedente ale cascadei. Factorul XIII, o enzimă care catalizează formarea de
legături covalente încrucişate între monomerii fibrinei cu formarea unei reţele puternice,
este de asemenea activată de trombină.
Calea intrinsecă a coagulării poate fi indusă de sarcinile negative de la suprafaţa
sticlei. Sângele coagulează când este colectat într-un vas de sticlă curat. In absenţa
factorului tisular, chiagul de fibrină apare în câteva minute, dar în prezenţa acestuia
chiagul se formează în câteva secunde. Acest fapt arată că pentru coagularea rapidă in
vivo este necesar factorul tisular şi proteine ale căii intrinseci.
Indivizii care au deficit de factor VII tind să sângereze excesiv. Sângerare
anormală rezultă de asemenea în cazul lipsei factorului VIII (hemofilia a) sau factorului
IX (hemofilia b).
68
 Interesant, deficienţa factorului XI duce la tulburări hemoragice minore.
Calea intrinsecă
Calea extrinsecă
Kalikreină, Kininogen
Traumă tisulară
Factor XII Factor XIIa
Factor tisular
Factor XI Factor XIa
Factor VIIa Factor VII
Factor IV (Ca2+)
Factor IX Factor IXa
VIIIa

VIII Factor X
Factor X Factor Xa
Va
V

Protrombina Trombină
Factor XIII
II

Fibrinogen Fibrină Factor XIIIa

I

Retea stabilizată de fibrină

Fig.2.34. Cascada coagulării sângelui

1.Fibrinogenul (Factorul I), proteină plasmatică cu masa moleculară de 340

kD, solubilă în apă, este precursorul fibrinei (Factorul Ia). Concentraţia sa plasmatică
este de 200-400 mg/dl (2-3% din proteinemia totală).

a.Structură.
Este un hexamer alcătuit din trei tipuri de lanţuri: Aα (610 aminoacizi), Bβ (461
aminoacizi) şi γ (411 aminoacizi). Formula sa moleculară este (AαBβγ)2. Molecula este
alungită (460 Å), prezentând trei zone globulare, două periferice şi una centrală
(Fig.2.35). Lanţurile Bβ şi γ cuprind oligozaharide legate N-glicozidic. Fibrinogenul
cuprinde 17 punţi disulfurice.
Segmentele N-terminale A şi B (fibrinopeptide) din lanţurile Aα şi Bβ, cuprind
multe resturi de Glu şi Asp; în segmentul B se găsesc şi resturi de tirozină sulfatată.

69
 Fibrinopeptidul A
Fibrinopeptidul B Lantul Aα
α

Lantul Bβ
β
Lantul γ
- +
-COO -NH3 -COO-

47,5 nm
Fig.2.35. Structura fibrinogenului

Prin asocierea paralelă a celor trei lanţuri Aα, Bβ şi γ se formează trimerul Aα

Bβ γ. Doi trimeri se asociază prin capetele lor N-terminale, fibrinopeptidele A şi B
apărând ca proeminenţe ale nodului central. Nodul central are o sarcină netă negativă (-8)
ca şi nodulii periferici (Fig.2.35).
Repulsiile electrostatice între moleculele de fibrinogen previn agregarea lor
şi proteina este menţinută în soluţie.
b.Transformarea fibrinogen-fibrină (Fig.2.36)

Fibrinogen
H2 O

Fibrinopeptide

Monomer de fibrină
Agregare

Chiag moale de fibrină

Factor XIIIa (transamidază)

Chiag stabil de fibrină

Fig.2.36. Ilustrarea conversiei fibrinogenului la aggregate fragile de fibrină ca urmare a
acţiunii trombinei. Factorul XIIIa stabilizează fibrina prin formarea de legături covalente.

70
 Fibrinogenul este transformat în fibrină a cărei formulă moleculară este (αβγ)2,
prin îndepărtarea fibrinopeptidelor A şi B, ca urmare a acţiunii proteolitice a trombinei.
Prin îndepărtarea fibrinopeptidelor A şi B, bogate în sarcini negative,
responsabile de menţinerea fibrinogenului în soluţie, nodulul central capătă sarcina +5.
Moleculele de fibrină se asociază longitudinal şi lateral, prin interacţiuni
necovalente, formând agregate de fibrină fragile (chiag moale) (Fig.2.36).
Agregatele fragile de fibrină se stabilizează sub acţiunea factorului XIIIa, factor
stabilizator al fibrinei, prin formarea de legături covalente între resturile de lizină şi
glutamină. Ca urmare a acestor legături, polimerii de fibrină devin insolubili şi rezistenţi.
Hematiile şi trombocitele sunt încorporate în reţeaua de fibrină formând chiagul.

2.Protrombina (Factorul II), precursorul trombinei (Factorul IIa) este

sintetizată în ficat. Protrombina este un polipeptid format din 582 aminoacizi. Capătul N-
terminal al protrombinei conţine multe resturi de acid glutamic carboxilat (Fig.2.37),
carboxilarea fiind un process dependent de prezenţa vitaminei K (Fig.4.8).

O-OC COO-
CH
R CH2
NH CH CO NH CH CO

Fig.2.37. Fragment de protrombină carboxilat la resturile de acid glutamic.

Prin legarea calciului la resturile carboxilate de acid glutamic, creşte afinitatea

protrombinei pentru fosfolipidele din membrana plachetelor activate. Prin legarea la
plachetele activate, protrombina este adusă în apropierea factorului Xa şi Va, proces care
accelerează transformarea protrombinei în trombină.
Transformarea protrombinei în trombină are loc sub acţiunea factorului Xa, şi
presupune scindarea unor legături peptidice, transformare în care se pierde segmental N-
terminal care cuprinde resturile de acid glutamic γ−carboxilat.

3.Trombina este o protează cu specificitate mare care activează un număr mare

de factori din cascada de coagulare:
–fibrinogen (factorul I);
–factorul de stabilizare a fibrinei (factorul XIII);
–factorulV;
–factorul VIII;
–factorul XI.
Reglarea procesului de coagulare
Coagularea este un process rapid care trebuie să rămână localizat la locul leziunii
vasculare şi chiagul trebuie să fie dizolvat cât mai rapid. Reglarea procesului de coagulare
presupune inhibarea formării chiagului şi degradarea chiagului în timp util.

a.Inhibarea naturală a formării chiagului. Factorii activi ai coagulării, ca de

exemplu trombina, sunt diluaţi în torentul circulator, transportaţi la ficat şi catabolizaţi.

71
 b.Inhibarea coagulării de către componenţi plasmatici
–inhibitorul căii extrinseci comută formarea chiagului de la calea extrinsecă la
cea intrinsecă, el nefiind un inhibitor general al coagulării;
–antitrombina III este un inhibitor al factorilor: trombină, factorul IXa, factorul
Xa, factorul XIa;
–proteina C este o serin protează plasmatică, dependentă de vitamina K,
activată de trombină, care transformă factorii activi VIIIa şi Va ai coagulării în forme
inactive;
–trombomodulina, o glicoproteină integral membranară din celulele endoteliului
vascular (conţine 560 aminoacizi şi prezintă secvenţe omoloage cu receptorul pentru
lipoproteinele cu densitate mică) acţionează ca receptor pentru trombină; în complexul
trombină-trombomodulină-Ca2+, trombina prezintă specificitate scăzută pentru
fibrinogen şi crescută pentru proteina C (trombina comută astfel de la rolul procoagulant
la cel anticoagulant).

c.Degradarea chiagului (fibrinoliza).

Sistemul fibrinolitic presupune pe de o parte degradarea cheagurilor de fibrina
de la suprafata endoteliilor vasculare lezate, prevenind astfel trombozele vasculare, iar pe
de alta parte, evitarea lizei premature a fibrinei si implicit aparitia hemoragiilor.
Chiagul format la locul leziunii trebuie dezagregat şi dizolvat cât mai rapid.
Etapa finală a fibrinolizei este catalizată de plasmină, o serin proteinază prezentă în
plasmă, care transformă fibrina în fragmente solubile.
In acest scop plasminogenul (o β globulină de origine hepatică), precursorul
plasmatic inactiv al plasminei care este încorporat în reţeaua de fibrină, este activat
proteolitic de enzime din diferite ţesuturi: urokinaza (activatorul plasminogenului din
rinichi), factorul tisular activator al plasminogenului (protează eliberată de endoteliul
vascular). In contrast, proteina plasmatică α2-antiplasmina se leagă de plasmina activă
inhibând fibrinoliza.
De reţinut este faptul cǎ plasmina acţioneazǎ numai în interiorul cheagului de
fibrinǎ, orice cantitate cât de micǎ de plasminǎ ce iese din cheag fiind inactivatǎ de α2-
atiplasmina din plasmǎ.
Urokinaza, factorul tisular activator al plasminogenului şi streptokinaza o
proteinază bacteriană cu activitate similară, sunt utilizate în clinică pentru dizolvarea
chiagurilor formate în urma unor afecţiuni cardiace.

4.Plasmina provine din plasminogen, un precursor plasmatic inactiv (Fig.3.18).

Factorul tisular activator al plasminogenului este o protează eliberată de endoteliul
vascular care transformă plasminogenul în plasmină.

72
 3. ENZIME

3.1.Caracteristici generale ale enzimelor

Enzimele sunt catalizatori ai reacţiilor chimice care au loc în organismele vii.

3.1.1.Însuşirile generale ale catalizatorilor se regăsesc la enzime
Enzimele acţionează în concentraţii foarte mici, nu se consuma în cursul reacţiei,
nu modifică constantele de echilibru ale reacţiilor pe care le catalizează, ele grăbesc
numai atingerea stării de echilibru pentru reacţiile termodinamic posibile.

3.1.2.Însuşiri caracteristice ale enzimelor

1.Cu excepţia unor forme de ARN numite ribozimi, descoperite în 1986, care
pot avea acţiuni catalitice, enzimele sunt invariabil proteine. Structural ele pot fi:
a.enzime cu structura strict proteică, care prin hidroliză eliberează numai
aminoacizi (ribonucleaza, chimotripsina, lizozimul din mucusul nazal şi lacrimi).
b.enzime cu structura heteroproteică formate dintr-o parte proteica numită
„apoenzimă“ şi o parte neproteică numită:
–cofactor, în cazul tuturor compuşilor neproteici;
–coenzimă, în cazul componentelor neproteice organice, legate slab necovalent
de apoenzimă;
–grupare prostetică, în cazul cofactorilor de natură organică, care se leagă prin
legături puternice de apoenzimă, chiar covalente (ex. hemul)

2.Enzimele asigură viteze mari reacţiilor, ca urmare a scăderii energiei de

activare (reacţiile enzimatice sunt de 106 - 1012 ori mai rapide ca cele neenzimatice).
Hidratarea CO2 este catalizată de anhidraza carbonică , cea mai activă
enzimă:
CO2 + H2O H2CO3

Fiecare molecula de AC poate cataliza transformarea în H2CO3 a 105 molecule de

CO2 într-o secunda. Reacţia este de 107 ori mai rapidă decât reacţia necatalizată.
Descompunerea H2O2 este catalizată de Fe3+ şi de catalază:
2 H2O2 2 H2O + O2

Activitatea catalazei este de 2 x 106 ori mai mare ca a Fe3 + .

3.Enzimele prezintă specificitate de reacţie (unei reacţii posibile îi corespunde în
lumea vie o enzimă). În reacţiile catalizate enzimatic din reactanţi şi substrate date se
formează numai anumiţi produşi şi nu au loc reacţii secundare. Pe baza acestui tip de
specificitate se face clasificarea enzimelor: oxido-reductaze, transferaze, hidrolaze,
liaze, ligaze.

4.Enzimele prezintă specificitate de substrat (selectivitate în alegerea

substratului)
73
 a.Specificitate absolută prezintă enzimele care utilizează ca substrat un singur
compus chimic: ureaza, anhidraza carbonica, acetil colinesteraza.
Ureaza catalizează hidroliza ureei:
H2N CO NH2 + 2 H2O CO2 + 2 NH3

Acetilcolinesteraza catalizează hidroliza esterului colinei cu acidul acetic:

H3C COO CH2 CH2 + H2O H3C COOH + H2C CH2
+
N (CH3 )3 HO N+(CH3)3

b.Specificitate relativă de grup prezintă enzimele apte să catalizeze un anumit

gen de reacţie, într-o familie de compuşi înrudiţi.
Alcool dehidrogenaza catalizează transformarea prin dehidro-genare a unui grup
de alcooli monohidroxilici cu număr mic de atomi de carbon în aldehidele
corespunzătoare:
Alcool dehidrogenaza
R CH2 OH R CH O

NAD+ NADH + H+

Enzima recunoaşte gruparea chimică, viteza reacţiilor variind însă cu S funcţie

şi de alcoolii care servesc ca substrat (cea mai rapidă transformare o suferă alcoolul
etilic).
c.Specificitate largă din punct de vedere al numărului substratelor, o au enzimele
litice: proteaze, lipaze, etc.
Glicozidazele catalizează hidroliza glicozidelor de tipul α-glucozide (hidrolizate
de α-glucozidază) sau β-galactozide (hidrolizate de β-galactozidază), enzimele fiind
indiferente faţă de celălalt partener al glicozidului.
Proteazele catalizează hidroliza legăturilor peptidice din peptide şi proteine.
Enzimele proteolitice digestive (pepsina, tripsina, chimotripsina, sunt endopeptidaze care
acţionează în funcţie de resturile aminoacizilor care formează legătura peptidică.
Carboxil esterazele, care catalizează hidroliza esterilor, pot prezenta specificitate
fie numai pentru restul acil, fie numai pentru restul alcool.

5.Enzimele prezintă specificitate stereochimică. Ele au capacitatea de a distinge

un enantiomer levogir de cel dextrogir precum şi un izomer cis de cel trans.
Lactat dehidrogenaza în muşchi, poate utiliza ca substrat numai acidul L - lactic
pe care îl transformă în acid piruvic:
COOH COOH
Lactat dehidrogenaza
HO C H C O
CH3 CH3
NAD+ NADH + H+
Acid L-lactic Acid piruvic

Dehidrogenarea enzimatică a acidului succinic în prezenţa succinat

dehidrogenazei, dă naştere la izomerul trans (acidul fumaric); acidul maleic (izomerul cis)
nu se obţine nici în urme:
74
 COOH H COOH
CH2 Succinat dehidrogenaza C

CH2 C
HOOC H
COOH FAD FADH2
Acid succinic Acid fumaric

6.Activitatea catalitică a enzimelor poate fi modulată (creşte sau scade eficienţa

catalitică) de anumiţi agenţi reglatori.

3.2.Factorii care influenţează eficienţa catalitică a enzimelor

3.2.1.Formarea complexului ES
Enzima poate lega molecula de substrat în centrul său activ aducând astfel
legătura susceptibilă transformării în imediata vecinătate a grupării catalitice a enzimei
şi astfel orientată faţă de aceasta încât starea de tranziţie să fie uşor formată. Cele mai
simple reacţii enzimatice se pot reprezenta:
E + S ES E + Produsi

1.Centrul activ al enzimelor

Enzimele sunt macromolecule cu dimensiuni mult mai mari decât moleculele de
substrat.
O regiune restrânsă din proteina enzimă, cu structura chimică şi geometria
bine determinate, conferite de natura resturilor aminoacidice şi de organizarea
secundară, terţiară şi cuaternară a proteinei, corespunde centrului activ al enzimelor.
Resturile aminoacidice din centrul activ al enzimelor pot fi depărtate unele de altele în
structura primară a lanţului polipeptidic. Plierea caracteristică a lanţurilor peptidice ale
protein-enzimelor aduce resturile aminoacidice de la diferite lanţuri sau din regiuni
diferite ale aceluiaşi lanţ peptidic în poziţia optimă corespunzătoare formării centrului
activ.
S S S S S S
A B C

S S S S
α-chimotripsina contine 5 legături disulfurice

La structura centrului activ al chimotripsinei, care este formată din trei lanţuri A,
B, C, contribuie: His - 57 din lanţul B, Ser - 195 din lanţul C şi Asp - 102 din lanţul B.
Centrele active ale enzimelor au resturi aminoacidice care asigură legarea
substratului (centre de legare) şi altele care sunt responsabile de catalizarea propriu-zisă
(centre catalitice).
Resturile de aminoacizi care se întâlnesc cel mai frecvent în situsurile catalitice
ale enzimelor sunt resturile de: cisteină, serină, histidină, tirozină, acid glutamic şi
acid aspartic, cu grupările funcţionale:
-OH, -SH, -NH3+, -COO-, imidazol.
Centrul activ nu este o suprafaţă plană ci este o entitate tridimensională cu
forme diferite.

75
 2.Complexul enzimă – substrat (ES)
Complexele ES sunt structuri labile, cu o viaţă foarte scurtă. Legarea
substratului la enzimă se face prin forţe necovalente (punţi de hidrogen, interacţiuni
hidrofobe, interacţiuni electrostatice) sau covalente reversibile. Specifi-citatea de legare
a substratului în centrul activ al enzimei este determinată de complementaritatea
chimică şi geometrică. S-au elaborat două modele cu privire la legarea substratului la
centrul activ al enzimei:
a.Modelul clasic al structurii spaţiale a centrului activ în raport cu structura
substratului, este acela de lacăt - cheie, propus de Emil-Fischer (Fig. 3.1).
Este un model rigid. Modelul presupune că centrul activ al enzimei şi substratul
sunt perfect complementare, se potrivesc ca o cheie în broască

Substrat
+

Complex ES
Enzimă

Fig. 3.1. Modelul „lacăt-cheie“ de interacţiune a enzimei cu substratul

b.Modelul dinamic produs de Koshland şi numit „centrul indus“sau

„complementaritate indusă“, este acela de mâna în mănuşă (Fig. 3.2).

Substrat
+

Complex ES
Enzimă

Fig. 3.2 Modelul „centrul activ indus“ de interacţie enzimă-substrat

Modelul indus presupune o flexibilitate a zonei în care se afla centrul activ;

fixarea substratului printr-o porţiune din molecula sa, induce progresiv o modificare
conformaţională în geometria centrului activ realizându-se aşezarea corectă a
substratului în centrul activ.
3.2.2.Cataliza covalentă
Unele enzime se pot combina cu substratul formând un intermediar covalent
instabil care poate fi rapid transformat în produşi de reacţie. Enzimele care funcţionează
prin intermediari covalenţi enzimă-substrat sunt clasificate după tipul aminoacidului din
centrul activ cu care reacţionează substratul în mai multe clase (tabel 3.1)
3.2.3.Cataliza acido-bazică
Enzimele conţin grupări funcţionale care pot acţiona ca donori sau ca acceptori de
protoni: grupările amino, carboxil, sulfhidril, imidazol, hidroxilul fenolic. Reacţiile
organice care au loc în celule: adiţia apei la grupările carbonilice, hidroliza esterilor
carboxilici şi fosforici, eliminarea apei cu formarea dublei legături, reacţii de izomerizare,
reacţii de substituţie, sunt supuse acestui tip de cataliză.
76
 3.2.4.Factorul de tensiune în cataliza enzimatică
Prin legarea substratului, enzimele pot induce tensiuni sau distorsiuni în molecula
acestuia. Este de presupus că schimbările conformaţionale induse prin legarea moleculei
de substrat pot deforma atât enzima cât şi substratul, făcându-le să atingă starea de
tranziţie mult mai rapid.
In afara acestor factori cu rol major în realizarea eficienţei catalitice a enzimelor
s-a observat că centrul activ al unor enzime este relativ nepolar, astfel încât gruparea
catalitică este înconjurată de un mediu cu constantă dielectrică scăzută. Acest fapt
determină un efect de polarizare nu numai asupra grupării catalitice, ci şi asupra legăturii
din substrat care trebuie transformată, mărindu-le reactivitatea şi contribuind astfel la
creşterea vitezei de reacţie.

Tabel 3.1. Enzime care formează compuşi covalenţi enzimă-substrat.

Enzima Intermediarul
covalent
Clasa serinei
Tripsina Acil-enzimă
Chimotripsina Acil-enzimă
Elastaza Acil-enzimă
Acetilcolinesteraza Acil-enzimă
Fosfoglucomutaza Fosfoenzimă
Clasa cisteinei
Gliceraldehid 3P-dehidrogenaza Acil-enzimă
Papaina Acil-enzimă
Clasa histidinei
Glucozo 6-fosfataza Fosfoenzimă
Succinil~CoA sintetaza Fosfoenzimă
Clasa lizinei
D-aminoacid oxidaza Bază Schiff
Transaldolaza Bază Schiff

3.2.5.Energia de activare a reacţiilor catalizate enzimatic. Toate reacţiile

chimice sunt însoţite de variaţii ale energiei. Parametrul termodinamic urmărit pentru
reacţiile care au loc în organismele vii superioare, la care temperatura şi presiunea sunt
constante, este variaţia energiei libere ∆G.
Daca ∆G în cursul reacţiei este negativă (se eliberează energie), reacţia este
„exergonică“, invers, reacţia este „endergonică“. Reacţiile permise termodinamic sunt
acelea care decurg cu scăderea energiei libere a reactanţilor. Diferenţa dintre energia
liberă a produşilor şi energia liberă a reactanţilor are o valoare negativă (∆G<O).
Virtual toate reacţiile chimice au o barieră de energie care separă reactanţii de
produşi. Pentru ca moleculele reactanţilor să sufere transformarea chimică ele trebuie să
depăşească bariera de energie. Această barieră numită energie liberă de activare este
diferenţa dintre energia liberă a reactanţilor şi energia liberă a stării de tranziţie (∆G*),
este energia necesară formării complexului activat.
Cu cît această barieră este mai jos, cu atât mai multe molecule de reactanţi o
depăşesc, şi viteza reacţiei este mai mare (Fig. 3.3).

77
 Energia liberă de activare
Energia liberă
a reactiei (necatalizate)
Stare de tranzitie
(reactie necatalizată)

Stare de tranzitie
(reactie catalizată) Energia liberă de activare
Stare initială a reactiei (catalizate)
Reactanti A + B

Energia totală
eliberată Stare finală
Produsi C + D

Durata reactiei

Fig.3.3 Diagrama energiei libere de activare pentru o reacţie: (A+B C+D) catalizată şi
necatalizată.

O enzimă permite unei reacţii să se producă mai rapid în condiţiile din celule,
prin producerea unei căi alternative de reacţie, cu o energie liberă de activare mai mică.
Enzima nu modifică energia liberă a reactanţilor sau a produşilor şi nici echilibrul
reacţiilor.
Centrul activ al enzimelor foloseşte o diversitate de mecanisme chimice pentru a
favoriza transformarea substratului în produşi. Factorii responsabili de eficienţa catalitică
a enzimei sunt:
-stabilizarea stării de tranziţie (centrul activ acţionează ca un template
molecular flexibil care stabilizează starea de tranziţie a substratului);
-centrul activ prezintă resturi aminoacidice care măresc probabilitatea
producerii stării de tranziţie (anumite resturi aminoacidice acceptă sau cedează protoni
în cataliza acido-bazică în anumite enzime sau pot fi implicate în formarea unor complexe
intermediare covalente instabile, în alte enzime).
Enzimele scad mult energia de activare în raport cu catalizatorii chimici.

3.3.Cinetica enzimatică

Cinetica studiază reacţiile chimice, din următoarele puncte de vedere:

– al desfăşurării în timp a reacţiei;
– al factorilor care influenţează viteza reacţiilor;
– al etapelor intermediare prin care trec reactanţii până devin produşi.

3.3.1.Caracterizarea cinetică a unei reacţii chimice

Se face prin viteza cu care aceasta are loc.
Viteza unei reacţii este definită ca variaţia în timp a concentraţiei reactanţilor
sau a produşilor de reacţie.
Pentru reacţia: A → B

78
 d[A ] d[B]
v=− sau v=+
dt dt
Relaţiile matematice dintre vitezele de reacţie şi concentraţiile reactanţilor se
numesc ecuaţii cinetice.

3.3.2.Clasificarea reacţiilor chimice după ordinul cinetic

Legea cinetică care guvernează majoritatea reacţiilor chimice este: viteza este
proporţională cu produsul concentraţiilor reactanţilor.
Reacţiile de ordinul zero decurg cu viteze independente de concentraţia
reactantului.
Pentru o reacţie de forma: A → Produşi

v = K[A]

Pentru reacţii de genul: A + B → Produşi

v = K[A][B]

K = constanta de viteză sau viteza specifică şi reprezintă viteza unei reacţii la

concentraţii unitare (1M) ale reactanţilor şi are dimensiunea unei concentraţii (M).
Diferite reacţii se pot compara între ele pe baza uşurinţei cu care decurg în
condiţii standard, cu ajutorul constantelor de viteză.

3.3.3.Activitatea enzimatică, pentru aceiaşi enzimă se poate exprima în moduri

diferite:
1.Activitatea moleculară redă numărul de molecule de substrat a căror
transformare în produs este catalizată de către o molecula de enzimă într-o secundă (se
stabileşte pentru enzimele purificate, a căror masă moleculară se cunoaşte).
2.U.I. (unitatea internaţională), reprezintă activitatea enzimei care asigură
transformarea 1 µmol de substrat / minut în condiţii standard de pH, temperatură,
prezenţa cofactori.
3.Activitatea specifica, reprezintă numărul de unităţi de activitate
enzimatică/mg de proteină totală.
4.Katalul este activitatea enzimei care asigură transformarea unui mol de
substrat/secundă.
5.Constanta catalitică (Kcat) sau numărul de reînnoire (turn-over number),
reprezintă numărul de transformări „Substrat – Produs“, catalizate de fiecare centru activ
al enzimei în unitatea de timp. Kcat măsoară eficienţa catalitică a enzimei când enzima
este saturată cu substrat.

3.3.4.Teoria cinetică Michaelis-Menten a reacţiilor enzimatice

Ecuaţia care reda desfăşurarea celor mai simple reacţii catalizate enzimatic:
K1 K3
E+S ES E + Produs
K2

Activitatea enzimelor depinde de diverşi factori.

79
 a.Influenţa temperaturii asupra activităţii enzimatice.
În organismul uman toate reacţiile enzimatice se desfăşoară în mod curent la
temperatura de 370C. Studii efectuate pe enzime extrase din diferite medii biologice şi
aduse în soluţie arată că pentru o creştere a temperaturii cu 100 C vitezele reacţiilor se
dublează, efectul manifestându-se numai în intervalul în care proteina catalitică este
stabilă.
Q10 se numeşte „coeficientul termic al reacţiei“ şi reprezintă creşterea
vitezei de reacţie pentru o creştere a temperaturii cu 10 0C. Pentru reacţiile enzimatice
valoarea lui Q10 este cuprinsă între 1 şi 2 fiind mai mică decât pentru reacţiile
necatalizate. Temperatura optimă, este temperatura la care activitatea enzimei este
maximă, pentru enzimele din organismul uman ea fiind între 40-500C (Fig.3.4) (la
enzimele plantelor temperatura optimă este 50-600C, iar la enzimele microorganismelor,
din apele termale 80-1000C). Peste temperatura optimă viteza reacţiei scade brusc datorita
denaturării termice a apoenzimei
activitatea
enzimatică
%
100

50

20 40 Toptimă 60
temperatura
Fig. 3.4 Variaţia activităţii enzimelor în funcţie de temperatură

b.Influenţa pH asupra activităţii enzimelor.

Se deosebesc două aspecte în studiul influenţei pH-ului:
pH-urile extreme determinate de prezenţa acizilor şi bazelor mai concentrate
denaturează proteinele şi le anulează activitatea catalitică.
Variaţii mici de pH (fracţiuni de unitate), în intervalul în care proteina este
stabilă, modifică considerabil vitezele de reacţie. La pH-uri mai mici sau mai mari
viteza de reacţie scade brusc, de aceea curbele de variaţie v = f(pH) au aspectul unui
clopot.
Vitezele cele mai mari se obţin într-o zona îngustă de pH, numit pH optim de
acţiune. pH-ul optim corespunde pH-ului mediului în care enzimele operează „în vivo“.
Pentru cele mai multe enzime zonele optime de pH sunt situate în jurul neutralităţii.
Pentru unele enzime, pH-ul optim de acţiune este deplasat spre zona acidă (pepsina are
zona optimă de acţiune între pH 1 şi 2) sau spre zona alcalină (tripsina pH 8) (fig.3.5).
Efectul pronunţat al variaţiei de pH (în zona de stabilitate a proteinei enzimă)
asupra activităţii enzimei arată că:
– gradul de ionizare al unor grupări funcţionale acide sau bazice din centrul
activ al enzimelor are un rol hotărâtor în legarea substratului şi în actul catalitic;
– modificarea sarcinii unor grupări funcţionale prin modificarea gradului lor de
ionizare, poate schimba geometria (conformaţia) centrului activ.

80
 activitatea
enzimatică pepsina tripsina colinesteraza
100
%

50

1 2 7 8 9 10 14
pH
Fig. 3.5. Variaţia activităţii unor enzime în funcţie de pH

Determinările de activitate enzimatică „în vitro“ se fac la pH optim, menţinut

constant cu ajutorul sistemelor tampon.

3.3.5.Dependenţa vitezei reacţiilor enzimatice de [E] şi [S]

1.Influenţa [E] asupra vitezei de reacţie
Pentru o concentraţie constantă de substrat [S], viteza reacţiei este
proporţională cu cantitatea de enzimă (fig. 3.6) (experiment uşor de realizat „în vitro“),
vo = K[E]
activitatea
enzimatică
%

concentratia enzimei

Fig. 3.6 Variaţia vitezei unei reacţii enzimatice în funcţie de [E]

2.Influenţa [S] asupra vitezei de reacţie .

a.Constanta Michaelis
Concentraţia majorităţii enzimelor celulare este constantă în timp (cu excepţia
enzimelor inductibile), pe când concentraţia substratelor celor mai multe enzime variază
destul de mult după starea metabolică a ţesutului.
În condiţii de [E], temperatură şi pH constante, se obţine o curbă a dependenţei
v de reacţie de [S], cunoscută drept curbă Michaelis-Menten (1913), care este un arc de
hiperbolă (cu excepţia enzimelor alosterice). Michaelis şi Menten au introdus parametrii
cinetici KM şi vmax (Fig. 3.7).
La concentraţii mici de substrat, viteza de reacţie creşte aproape liniar cu
concentraţia lui [S].
La concentraţii mari de substrat se atinge un platou, o viteză maximă. Atingerea
vitezei maxime corespunde transformării tuturor moleculelor de E în ES, saturării
enzimei cu substrat.
81
 K1 K3
E+S ES E + Produs
K2
Etapa rapidă Etapa lentă

Unde E, ES şi S sunt în echilibru

activitatea
enzimatică

vmax
saturatie
vmax
2

KM concentratia substratului
Fig. 3.7 Variaţia vitezei unei reacţii enzimatice în funcţie de [S]

Viteza globală a reacţiei catalizate enzimatic este: vo = K3[ES] deoarece v se

exprimă prin cantitatea de produşi formaţi în unitatea de timp, iar concentraţia
produșilor este proporţională cu [ES].
Determinantă de viteza în reacţia catalizată enzimatic este reacţia 3. Viteza
acestei reacţii depinde în fiecare moment de [S]. Când enzima este saturată cu substrat:

[Etotal] = [ES]

vo = Vmax şi Vmax = K3[Et]

Într-o stare staţionară, [ES] rămâne practic constantă, adică viteza cu care se
formează complexul ES este egală cu viteza lui de disociere:
v1 = v2 + v3

K1[E][S] = K2[ES] + K3[ES]

K1[E][S] = [ES](K2 + K3)

[ E][S] K 2 + K 3
= = KM
[ES] K1

KM este constanta Michaelis-Menten şi este caracteristică fiecărei enzime în

raport cu substratul asupra căruia acţionează:
Pentru multe enzime K3 << K1, K2 şi poate fi neglijat, astfel KM devine:

K 2 [ E ][S]
KM = =
K1 [ES]

82
 În aceste condiţii, KM este o constantă de echilibru, constanta de disociere a
complexului ES, inversul constantei de asociere dintre S şi E.
KM este o măsură a afinităţii dintre E şi S (afinităţile enzimelor pentru
substraturile lor sunt cu atât mai mari cu cât valorile KM sunt mai mici).

b.Ecuaţia Michaelis - Menten

În deducerea ecuaţiei se pleacă de la:
K1 K3
E+S ES E + Produsi
K2

Etapa a 3-a este ireversibilă deoarece este o etapa lentă iar „în vivo“ P devin
substraturi în alte reacţii.
Viteza globală a transformării: S → P este:

v0 = K3[ES]

Când [S] este atât de mare încât toată E este în forma de complex ES, vo poate fi
înlocuit cu Vmax:
[Etotal] = [ES] şi vo = Vmax => Vmax = K3[Et]

[Et] = [E] + [ES]

v0 K [ES] [ES]
= 3 =
Vmax K 3 [E t ] [ E] + [ES]

[E ][S] [E][S]
Din KM = => [ ES] =
[ES] KM
v0 [S ]
=
Vmax K M + [ S ]

Vmax .[ S ]
v0 =
K M + [S ]

Această este ecuaţia de viteza a reacţiilor enzimatice cu un singur substrat sau

ecuaţia lui Michaelis-Menten, a cărei reprezentare grafică vo = f([S]) este un arc de
hiperbolă. (Fig. 3.7.).
Ecuaţia permite obţinerea valorii lui KM
Vmax
Pentru v 0 =
2

Vmax Vmax ⋅ [S]

= ⇒ K M = [S]
2 K M + [S]

KM este numeric egală cu [S] la care viteza reacţiei este semimaximă.

KM se obţine prin metoda grafică.
83
 c.Ecuaţia Lineweaver – Burk
Trasarea unei curbe Michaelis-Menten necesită un număr mare de date
experimentale (adesea greu de obţinut).
Ecuaţia Michaelis-Menten inversată este ecuaţia unei drepte.
1 KM 1 1
= ⋅ +
V0 Vmax [S] Vmax

1 1
Reprezentarea grafică = f( ) este o dreaptă, (Fig. 3.8)
V0 [S]

1/V

Panta = KM/Vmax

1/Vmax

- 1/KM 0 1/[S]

Fig. 3.8. Variaţia 1/vo în funcţie de 1/[S]

3.3.6.Inhibiţia activităţii enzimelor

Inhibarea unei enzime constă în scăderea activităţii sale catalitice în prezenţa
unui compus chimic denumit inhibitor (este diferită de denaturare).
Inhibitorii pot fi:
– endogeni (metaboliţi)
– exogeni (substanţe toxice, medicamente, etc.)
Inhibiţia poate fi ireversibilă şi reversibilă:
1.Inhibiţia ireversibilă. Enzima este inactivată prin formarea de legături
covalente între grupări din centrul activ cu unii compuşi chimici:
E + I EI

Când cantitatea de I este egală cu cea de enzimă, activitatea catalitică a enzimei

este redusă la zero.
Hidrolazele de tipul enzimelor care au în centrul activ gruparea -OH de la serina
sunt foarte sensibile la acţiunea diizopropil-fluorofosfatului (DIFP), un compus utilizat ca
paralizant (acetilcolinesteraza este foarte sensibilă la acţiunea DIFP) (Fig. 3.9).
NH CH CO
CH2 NH CH CO
OH CH2
+ - HF
CH3 F CH3 CH3 O CH3

HC O P O CH HC O P O CH

CH3 O CH3 CH3 O CH3

DIFP

84
 Fig.3.9 Acţiunea diizopropil-fluorofosfatului (DIFP) asupra activităţii enzimelor
Hemoproteinele (citocromi, hemoglobina) sunt inactivate de către: CO, CN care
se leagă de ionul de Fe2+ din hem

2.Inhibiţia reversibilă. Intre enzimă şi inhibitor au loc reacţii reversibile:

E + I EI

Acţiunea I este evaluată cu ajutorul efectelor pe care ei le au asupra celor doi

parametrii cinetici vmax şi KM
Inhibiţia reversibilă poate fi: competitiveă, necompetitivă, uncompetitivă.
a.Inhibiţia reversibilă competitivă
Inhibitorul este analog structural al substratului şi se leagă în centrul activ al
enzimei prin aceleaşi grupări ca S;
Într-un sistem cu E, S şi Inhibitor competitiv (Ic) au loc reacţiile:
E+S ES E + Produsi
+
I

EI

La concentraţii suficient de mari de S, complexul EI poate fi disociat în totalitate

şi reacţia enzimatică atinge vmax (aceeaşi ca fără I) cu deosebirea că pentru a satura E cu S
în prezenţa lui I sunt necesare concentraţii mari de S.
In reprezentarea grafica, aparent creste KM, deci afinitatea enzimei pentru S scade
şi nu se modifica vmax (Fig.3.10).
activitatea
enzimatică + Ic
1/V
vmax
saturatie
vmax + Ic
1/Vmax
2

KM K ` concentratia substratului - 1/KM - 1/KM` 0 1/[S]

M

Fig. 3.10. Vo = f([S]) şi a 1/vo = f(1/[S]) în prezenţa Ic

Exemple de Ic (compuşi naturali sau de sinteză)

Acizii dicarboxilici: oxalic, malonic, malic, oxaloacetic, pirofosfat sunt
inhibitori competitivi ai succinat dehidrogenazei (SD).
Multe produse naturale sau compuşi de sinteză folosite în terapia umană,
acţionează prin inhibarea competitivă a unor enzime:
Sulfanilamida, cea mai simpla sulfamidă, are structura asemănătoare cu acidul
para-amino-benzoic pe care îl poate înlocui în cursul sintezei acidului folic de către
bacterii. Dihidrofolat sintetaza va sintetiza un intermediar care conţine sulfanilamidă în
locul acidului p-amino-benzoic care nu poate fi convertit la folat.
85
 NH2 NH2

SO2 NH2 Sulfanilamida COOH Acid p-aminobenzoic

Cum acidul folic este indispensabil bacteriilor, acestea mor. La om nu se întâmplă

acest lucru deoarece el ia din hrană acidului folic.
Analogi structurali ai bazelor purinice şi pirimidinice se utilizează în
chimioterapia cancerului. Ei inhibă sinteza de acizi nucleici, împiedicând diviziunea
celulară care este mult mai rapidă la tumori (vezi acizi nucleici).
Metotrexat (ametopterina), analog al acidului folic se foloseşte în chimioterapia
leucemiilor. Mecanismul de acţiune se bazează pe competiţia sa cu dihidrofolatul pentru
dihidrofolatreductază. Metotrexatul se legă de 1000 de ori mai puternic decât substratul
natural de centrul activ al enzimei fiind un inhibitor competitiv puternic. El inhibă sinteza
timidinmonofosfatului şi a altor nucleotide împiedicând astfel sinteza acizilor nucleici şi
proliferarea celulară.
c.Inhibiţia reversibilă necompetitivă
Substratul şi inhibitorul necompetitiv (In) nu sunt analogi structurali, nu cuprind
aceleaşi grupări active şi nu au dimensiuni comparabile.
Enzima poate lega şi In şi S (ei nu se exclud ca la inhibiţia competitivă).
Afinitatea E pentru S nu este modificată dacă pe enzimă s-a legat In.
În sistemul cu E, S şi In au loc reacţiile:
E+S ES E + Produsi
+ +
I I

EI + S ESI

In se leagă atât la E cât şi la ES.

Viteza reacţiei este diminuată în inhibiţia necompetitivă deoarece o parte din E
rămâne blocată în formă EI sau EIS (Fig.3.11).
În inhibiţia necompetitivă, In nu poate fi deplasat în totalitate de pe enzimă oricât
de mare ar fi [S].
activitatea
enzimatică
1/v + In
vmax

v`max + In 1/v`max
vmax / 2
v`max / 2 1/vmax

KM concentratia substratului - 1/KM 0 1/[S]

Fig. 3.11 Reprezentare Vo = f([S]) şi a 1/vo = f(1/[S]) în prezenţa In.

86
 Vmax este inferioară Vmax a aceleiaşi reacţii în absenţa In, dar afinitatea
enzimei pentru S deci KM nu se modifică în prezenţa inhibitorului.
Unele enzime care conţin grupări - SH libere în alte poziţii decât centrul activ, pot
fixa prin legături slabe ioni ai metalelor grele Ag+, Hg2+ care micşorează sau chiar
anulează activitatea enzimelor (aşa se explică efectul otrăvitor al unor metale grele).
e.Inhibiţia reversibilă uncompetitivă
Inhibitorul se leagă numai la complexul ES într-un loc distinct de centrul activ,
formându-se complexul inactiv EIS.
E+S ES E + Produsi
+
I

ESI

Un astfel de inhibitor modifică şi KM şi Vmax

Acest tip de inhibiţie se întâlneşte la enzimele cu două (sau mai multe)
substraturi, inhibitorul se substituie celui de-al doilea substrat.

3.4.Enzime alosterice

Cinetica Michaelis-Menten este întâlnită la enzimele monomerice, cu un singur

centru de legare a substratului; curbele v = f([S]) au alura unui arc de hiperbolă.
Enzimele oligomere cuprind mai multe centre de legare pentru S (câte un
centru pentru fiecare subunitate. Curbele v = f([S]) sunt sigmoide (fig. 3.12).
Vmax se atinge atunci când toate centrele active sunt ocupate cu S;
Aspectul particular al comportamentului acestor enzime apare la
concentraţii mai mici de substrat (pentru concentraţii mari de S apare o creştere mai
rapidă a vitezei)
Parametrii cinetici pentru enzimele oligomere sunt Vmax şi S0,5(S50), concentraţia
substratului pentru care reacţia are o viteză semimaximă.
Aspectul sigmoid al curbei v = f([S]) reflectă o modificare a afinităţii
enzimei pentru substrat. Fixarea lui S într-un centru uşurează legarea substratului într-un
alt centru, situat pe altă subunitate. Cele două centre, depărtate în spaţiu, pot coopera prin
intermediul întregii molecule proteice.
activitatea
enzimatică
vmax

vmax / 2

KM concentratia substratului

Fig. 3.12 Reprezentarea grafică a v = f[S] pentru enzimele alosterice

87
 Teoria complementarităţii induse dintre enzimă şi substrat poate explica acest
comportament, prin propagarea modificării conformaţionale indusă de substrat într-un
centru, până la nivelul celui de-al doilea centru de legare. Contactul dintre subunităţi, în
cadrul structurii cuaternare, permite comunicarea între centre de legare depărtate în
spaţiu.
Enzimele care dau curbe v=f([s]) sigmoide sunt denumite alosterice.
Liganzii fixaţi pot să fie de acelaşi fel (de ex. substratul să fie fixat în ambele
locuri ale unui dimer) sau diferiţi;
Într-un centru este legat substratul (centru izosteric) şi în alt centru care poate
fi situat pe acelaşi lanţ polipeptidic dar în regiune diferită, denumit centru alosteric
(allos=altul) este fixat un compus distinct de substratul enzimei, denumit efector
alosteric;
Ocuparea cu ligand a centrului alosteric, induce o tranziţie conformaţională
resimţită şi de centrul de legare a substratului, fie în sensul creşterii afinităţii, fie în sensul
scăderii afinităţii sale pentru substrat (Fig. 3.13).

activitatea vmax
enzimatică 100
%
3 1
50 2

KM [S]
Fig. 3.13 Reprezentarea grafică a vo=f([S]) pentru: (1.enzima alosterică cu efect homotrop,
2.enzima alosterică + modulator negativ, 3.enzima alosterică + modulator pozitiv).

Efectorul alosteric apare ca un modulator al activităţii enzimei,

–un activator (efector +) sau
–un inhibitor (efector -)
După natura centrelor alosterice şi al liganzilor pentru aceste centre, efectele
alosterice sunt:
–Efecte homotrope (presupun cooperarea între două centre izosterice), centru
alosteric leagă acelaşi ligand ca şi centrul izosteric (exemplu enzimele cu două sau mai
multe centre de legare pentru substrat);
–Efecte heterotrope (cooperare între un centru izosteric şi un centru alosteric),
centrul (centrele) alosteric leagă un ligand (efector alosteric + sau -), distinct de substrat.
Efectele alosterice heterotrope, activatoare sau inhibitoare, reprezintă o
modalitate de reglare a activităţii enzimelor în vivo.
Alosteria este capacitatea unor liganzi de a modifica funcţiile unor proteine
prin inducerea unor tranziţii alosterice (modificări conformaţionale).
În afara enzimelor oligomere se comportă ca proteine alosterice şi alte proteine
ca: proteine de transport, receptori hormonali, etc.
Sunt esenţiale două constatări cu privire la enzimele alosterice:
Sunt enzime reglatoare ale etapelor cheie din căile metabolice; reacţiile catalizate
de enzimele alosterice au ∆Go < 0, ele sunt deci ireversibile.
88
 Ele au structura cuaternară, numărul monomerilor din oligomeri este par (2, 4, 6,
etc.)
În legătură cu modul de acţiune s-au propus două modele, luând în considerare
o proteină dimerică cu două centre de legare pentru acelaşi ligand (substrat S):
1.modelul concertat (simetric)
2.modelul secvenţial
Elemente comune ale modelelor
Fiecare monomer al oligomerului are centrul său activ
Monomerii cooperează în fixarea substratului şi în desfăşurarea procesului
catalitic, deci se influenţează reciproc:
–cooperare pozitivă;
–cooperare negativă;
–cooperare de tip homotrop, între centre active de acelaşi fel ale oligomerului;
–cooperare de tip heterotrop, între centre active ale oligomerilor şi centre
alosterice
Reglarea alosterică se face cu consum minim de energie deoarece interacţiile
între monomeri în oligomeri nu implică rupere de legături covalente iar efectorii
alosterici se află curent în fondul metabolic celular (prezintă însă fluctuaţii din punct de
vedere al concentraţiei).

3.4.1.Modelul simetric postulează suplimentar:

Pentru un dimer cu două subunităţi, fiecare din cele două subunităţi ale dimerului,
poate exista în două conformaţii denumite R (relaxată) cu afinitate mare pentru
substrat şi T (tensionată) cu afinitate mică pentru substrat.
Modelul impune simetria dimerului, care ar putea exista numai în forma R sau
T. Transformarea conformaţiei R în T şi invers este un proces reversibil, cu echilibrul
deplasat spre conformaţia T (Fig.3.14):

Fig. 3.14 Modelul alosteric simetric

La enzimele heterotrope, efectul modulatorilor se suprapune peste cel al

substratului (Fig. 3.15):

Fig. 3.15 În modelul simetric un inhibitor alosteric stabilizează forma T pe când un activator
alosteric stabilizează forma R
89
 Activatorii stabilizează starea R cu afinitate mare pentru substrat
Efectorii negativi stabilizează starea T cu afinitatea mică pentru substrat.

3.4.2.Modelul secvenţial (Fig.3.16) mai elastic presupune:

Legarea lui S la un monomer reclamă transformarea T ↔ R, dar nu exclude
interacţia stării R a acesteia cu stările T ale celorlalţi monomeri;
Legarea lui S la primul monomer se face cu dificultate datorita stării T a tuturor
monomerilor enzimei;
Modificarea conformaţiei primului monomer induce modificarea corespunzătoare
a monomerului vecin, acesta la următorul, etc.

Fig. 3.16. Modelul alosteric secvenţial

Deşi nu este enzimă hemoglobina fixează O2 prin cooperativitate coordonată

de factorii: H+; CO2; 2,3-DPG

3.5.Reglarea activităţii enzimelor

Organismele vii îşi menţin homeostazia în raport cu variabilitatea factorilor de

mediu prin menţinerea între anumite limite a parametrilor biochimici şi
funcţionali. Adaptarea organismului la modificări de temperatură, la intensitatea
efortului fizic, la prezenţa unor factori nocivi, la diversitatea surselor nutritive se face
prin:
–modificarea activităţii enzimelor;
–modificarea concentraţiei metabolitilor intermediari.
Viteza reacţiilor enzimatice cheie din căile metabolice depinde de doi factori:
–cantitatea de proteina enzimatică;
–eficienţa enzimelor în calitatea de catalizatori.

3.5.1.Reglarea cantităţii de proteină enzimatică

Cantitatea oricărei proteine (deci şi a enzimelor) prezentă la un moment dat într-o
celulă, depinde de dinamica proceselor de biosinteză (constanta generală a proceselor
de biosinteză este Ks) şi de degradare (constantă generală a proceselor de degradare este
Kd):
Ks
Aminoacizi Proteine
Kd

O echilibrare a celor două procese menţine cantitatea de enzimă la un nivel

constant.

90
 1.Enzimele constitutive sunt enzimele la care Ks = Kd.
Ele catalizează procese fundamentale pentru existenţa celulei. Enzimele
constitutive se găsesc în celule în cantităţi relativ constante. Aceste enzime nu suferă
fluctuaţii semnificative în raport cu factorii de mediu.
2.Enzimele inductibile sunt enzimele pentru care Ks > Kd :
In general, enzimele inductibile sunt implicate în căi catabolice. Enzima este
sintetizată numai dacă există substratul asupra căruia să acţioneze. Substratul acţionează
ca un inductor, accelerând sinteza enzimelor.
3.Enzimele represibile, sunt enzimele pentru care Ks < Kd:
Sunt represibile unele enzime implicate în procese de sinteză a unor constituenţi
celulari (procese anabolice). Sinteza acestor enzime este încetinită de produsul final al
reacţiei catalizate;
Represia se face de obicei, prin intermediul unor compuşi cu molecula mică
numiţi corepresori care acţionează sub forma unor complexe cu proteine specializate
numite aporepresori.

3.5.2.Controlul degradării proteinelor (enzimelor) se face indepen-dent de cel

al sintezei, prin intermediul ubiquitinei şi este proces dependent de ATP.

3.5.3.Reglarea eficienţei catalitice a enzimelor

La reglarea proceselor metabolice din organism contribuie separat sau împreuna
toţi factorii care influenţează viteza reacţiilor enzimatice: pH-ul, temperatură,
concentraţia substratului, inhibitori sau activatori.
1.Reglarea prin concentraţia substratului
Pentru enzimele alosterice, răspunsul enzimei la creşterea concentraţiei
substratului în domeniul concentraţiilor mici de substrat este mai amplu decât la enzimele
cu cinetica Michaelis Menten.
Au fost identificate enzime alosterice a căror activitate creşte în prezenţa unor
modulatori (substratul poate fi modulator care activează prima enzimă)
E1 E2 E3
A B C P

Unul dintre intermediari poate să activeze o enzimă aflată în continuarea căii

metabolice (feed forward stimulare):
E1 E2 E3
A B C D Produsi

La concentraţii fiziologice ale substraturilor multe enzime sunt saturate sau

aproape de saturaţie cu substraturile lor, vitezele de reacţie fiind maxime.
Anumite enzime care catalizează etape cheie în unele căi metabolice, nu sunt de
regulă saturate cu substrat, astfel că o creştere a concentraţiei substratului determină o
creştere a vitezei de reacţie catalizată
Fosforilarea glucozei este catalizată de două enzime: hexokinaza şi glucokinaza.

91
 Glucoză + ATP Glucozo-6-P + ADP

Hexokinaza, prezentă în toate ţesuturile extrahepatice, are afinitate mare pentru

glucoza (KM = 0,15 mM) şi face ca aceste ţesuturi să preia glucoza din sânge la orice
valoare a glicemiei
Glucokinaza, prezenta numai în ficat, are afinitate mică pentru glucoza (KM =
10 mM) şi face să crească influxul de glucoză în ficat la o creştere tranzitorie a glicemiei
(după ingestia de glucide).

2.Reglarea activităţii enzimelor alosterice prin produsul final (inhibiţie de

tip feed back) a fost elucidată de Monod şi Colab pe unele enzime bacteriene:
a.Produsul final acumulat într-o cale metabolică (peste necesităţile de moment)
devine inhibitor al enzimei care catalizează prima din şirul reacţiilor implicate în
biosinteză. Acest tip de inhibiţie s-a numit inhibiţie prin produs final sau retroinhibiţie:
E1 E2 E3
A B C D Produsi

b.În cazul căilor metabolice cu ramificaţii, produşii finali sunt inhibitori ai

enzimelor care catalizează reacţii la nivelul ramificaţiilor:

E3 D P1
E1 E2
A B C
E4 E P2

3.5.4.Reglarea covalentă
Apare la organismele superioare şi presupune:
1.Transformarea unor enzime din forma activă în forma inactivă şi invers prin
ruperea unor legături covalente. Enzimele supuse acestui tip de reglare se numesc enzime
interconvertibile, conversia având loc prin:
–fosforilare;
–nucleotidilare (adăugarea reversibilă a unui nucleotid, la un aminoacid
specific, predominantă la bacterii);
2.Trecerea enzimelor inactive în enzime active prin proteoliză, ruperea unei
legături covalente (proces unidirecţional).
1.Enzime interconvertibile prin fosforilare <==> defosforilare
Fosforilarea se face prin transferul unui singur rest de acid fosforic de pe ATP
pe un rest de serină şi mai rar de treonină sau tirozină care nu fac parte din centrul activ al
enzimei (Fig.3.17).
Fosforilările sunt catalizate de kinaze specifice care la rândul lor sunt enzime
convertibile (fosfokinaze sau defosfokinaze) supuse unui control hormonal;
Reacţiile de fosforilare sunt ireversibile fiind puternic endergonice;
92
 Transformarea inversă este tot ireversibilă, şi se face hidrolitic în prezenţa unor
fosfataze. Fosfatazele sunt la rândul lor supuse unui control hormonal.
Unele enzime sunt active în forma fosforilată (glicogen fosforilaza implicată în
catabolismul glicogenului), altele sunt active în forma defosfo (glicogen sintaza implicată
în biosinteza glicogenului, proces anabolic).
Acest tip de activare este, de multe ori, etapa finală într-o cascadă de evenimente
declanşate de legarea unui hormon la o membrană celulară.
ATP ADP
proteinkinaze

Enzimă (Ser-OH) Enzimă (Ser-OP)

forma defosfo forma fosfo

fosfataze
Pi H2O

Fig.3.17. Reglarea activităţii enzimelor prin fosforilare-defosforilare.

2.Reglarea covalentă prin proteoliză

Proenzimele (zimogenii) sunt forme inactive produse la locul de sinteză,
activarea acestora urmând să se facă la locul de acţiune.
Activarea lor se face sub influenţa factorilor de mediu şi autocatalitic, printr-un
proces ireversibil de rupere a unor legături peptidice specifice.
Existenţa zimogenilor este o modalitate de a obţine foarte rapid, prin transformări
minore, cantităţi mari de enzime active.
Enzimele eliberate sub formă de proenzime sunt:
Enzimele proteolitice digestive
–secretate de stomac (pepsinogenul)
–secretate de pancreas (tripsinogenul, chimotripsinogenul, proelastaza,
procarboxipeptidaza)
Enzimele coagulării sângelui (secretate de ficat în formă de proenzime)
Enzimele sistemului complement

a.Enzimele proteolitice digestive hidrolizează proteine:

Transformarea pepsinogen → pepsina este iniţiată de aciditatea sucului gastric
(H+) şi apoi se continuă autocatalitic. Se îndepărtează din pepsinogen un segment
terminal (44 aminoacizi) cu caracter bazic care masca centrul activ al enzimei.
Transformarea tripsinogen → tripsină este proces iniţiat în duoden de către
enteropeptidază (enterokinază) şi apoi se continuă autocatalitic. Se îndepărtează un
fragment N-terminal de 6 aminoacizi din tripsinogen formându-se tripsina activă, care
activează tripsinogenul, chimotripsinogenul, proelastaza, şi procarboxipeptidaza.
Zimogenii pancreatici se activează când conţinutul stomacal a ajuns în duoden.
Transformarea chimotripsinogen → chimotripsină este activată de tripsină şi
se face prin îndepărtarea a două dipeptide. Chimotripsina cuprinde trei lanţuri peptidice şi
cinci punţi de sulf (vezi pg. 74).

93
 b.Enzimele coagulării şi fibrinolizei.
Iniţierea procesului de coagulare este urmată de activarea în cascadă a
factorilor de coagulare (Fig.2.34).
Unii dintre factorii coagulării sunt zimogeni care după activare se transformă în
enzime proteolitice cu specificitate foarte mare.
Avantajele unui răspuns reglator în cascada sunt:
-o cantitate foarte mică de iniţiator este necesară pentru a iniţia un răspuns
amplu. Activarea nu are loc fără iniţiator, răspunsul putând fi astfel localizat la locul de
activare.
-fiecare etapă a cascadei amplifică răspunsul ceea ce asigură un răspuns amplu şi
rapid.
Există două căi iniţiate de activatori diferiţi care converg într-o cale finală
comună (vezi cap 2, Fig. 2.34)
–calea intrinsecă, cu participare de factori sanguini;
–calea extrinsecă, la care participă şi factori de origine exclusiv tisulară.
Fibrinoliza. Componenţii necesari dezagregării chiagului se găsesc în sânge în
formă inactivă şi se activează proteolitic (Fig. 3.18).
Factor tisular

Plasminogen Plasmină

Cheag de fibrină Peptide solubile

Fig. 3.18. Plasmina formată din plasminogen prin acţiunea proteolitică a factorului tisular de
activare a plasminogenului, lizează chiagul de fibrină.

3.6.Antienzime (antiproteaze)

Grupuri de proteine înrudite ca structură şi funcţie alcătuiesc familii de enzime

(ex. familia serinenzimelor).
Serpinele sunt inhibitori de serin proteaze. Ele se leagă prin legături necovalente
în centrul activ al serin proteazelor.
Activitatea enzimelor proteolitice provenite din zimogeni, poate fi întreruptă
printr-un mecanism inhibitor la care participă anti-proteazele în calitate de proteine
reglatoare.
Din familia sepinelor fac parte:
–antitrombina III
–αα1 antiproteaza (denumită şi α1 antitripsina)
–inhibitorul pancreatic al tripsinei
–inhibitorul proteinei C (proteina C este o serin protează plasmatică dependentă
de vitamina K, activată de trombină, care transformă factorii activi VIIIa şi Va ai
coagulării în forme inactive).
Antitrombina III este prezentă în plasmă şi inactivează trombina şi alţi factori ai
coagulării: IXa, Xa, XIa întrerupând cascada de coagulare. Heparina acţionează ca un
anticoagulant, prin creşterea vitezei de formare a complexelor ireversibile între
antitrombina III şi serin proteazele coagulării.
94
 α1-antiproteaza, proteină plasmatică, cu masa 53-Kd, este componenta
principală a fracţiunii α1−globulinice. Enzima se leagă ireversibil în centrul active al
elastazei, tripsinei şi al altor proteaze inhibându-le activitatea.
α1-antiproteaza sintetizată de ficat şi de alte ţesuturi ca monocitele şi macrofagele
alveolare difuzează în plasmă şi apoi în spaţiul intersitiţial unde are rol în protejarea
ţesuturilor de acţiunea elastazei (enzimă proteolitică distructivă, poate distruge elastina
din pereţii alveolelor pulmonare) secretată de neutrofilele activate. O deficienţa la nivelul
α1-antiproteazei poate duce la instalarea emfizemului pulmonar.
Inhibitorul pancreatic al tripsinei este o proteină cu masa moleculară mică,
produsă de pancreas. Acest inhibitor se leagă foarte strâns de tripsină, prevenind pe
această cale activarea prematură a cascadei enzimelor proteolitice pancreatice, fapt ce ar
duce la distrugerea pancreasului.

3.7.Izoenzimele

O modalitate de control a activităţii metabolice intracelulare este elaborarea de

izoenzime.
Izoenzimele sunt proteine oligomere, prezente la aceeaşi specie, care
catalizează aceeaşi reacţie în toate ţesuturile dar care diferă prin una sau mai multe
însuşiri.
Diferenţele pot fi: structurale, determinate genetic şi legate de distribuţia
cantitativă tisulară.
Diferenţele structurale pot influenta proprietăţile fizico-chimice:
–pH izoelectric
–mobilitate electroforetică
–masa moleculară
Izoenzimele se diferenţiază între ele şi prin însuşirile lor catalitice:
–pot avea afinităţi diferite faţă de acelaşi substrat;
–pot avea sensibilităţi diferite la acţiunea unor efectrori alosterici;
–pot avea specificităţi distincte pentru coenzime.

3.6.1.Izoenzimele LDH (lactat dehidrogenaza)

LDH are structură cuaternară omogenă sau heterogenă;
LDH catalizează în toate ţesuturile, reacţia reversibilă de transformare a acidului
lactic în acid piruvic:

Lactat dehidrogenaza
H3C CH COOH H3C C COOH

OH O
Acid L-lactic + + Acid piruvic
NAD NADH + H

LDH este o proteină tetramerică, alcătuită din lanţuri M (de la muscle) şi din
lanţuri H (de la heart). Prin combinarea celor două tipuri de protomeri rezultă cinci
izoenzime: H4, H3M, H2M2, HM3, şi M4 sau după mobilitatea electroforetică LDH1
LDH5.

95
 Izoenzimele LDH au afinităţi diferite pentru piruvat (sau lactat):
Izoenzimele H4 şi H3M sunt caracteristice inimii, cu un metabolism oxidativ
aerob.
Izoenzima H4 are cea mai mica afinitate pentru piruvat (îl transformă greu în
lactat).
Izoenzimele M4 şi M3H sunt caracteristice muşchilor scheletici, ficatului,
unde prin metabolizarea glucozei se formează cantităţi mari de lactat. Izoenzima M4 are
afinitate mai mare pentru piruvat ca H4.
Determinarea activităţii enzimelor serice poate fi folosită în clinică pentru
stabilirea originii ţesutului lezat, dacă se are în vedere distribuţia relativ diferită a
izoenzimelor LDH în diferite ţesuturi.

3.6.2.Izoenzimele creatin kinazei (creatin fosfokinaza)

Creatin kinaza, enzimă intracelulară, este un dimer format din două subunităţi:
–de tipul B (de la brain)
–de tipul M (de la muscle)
Prin combinarea celor două tipuri de protomeri, rezultă trei izoenzime:
–MM (prezentă în muşchi şi miocard)
–BB (prezentă în creier şi muşchi)
–MB (prezentă în urme numai în miocard).
Creatin kinaza catalizează reacţia reversibilă:
Creatin kinaza
Creatina + ATP Fosfocreatina + ADP

Creşterea activităţii creatin kinazei-MB în ser, indică lezarea miocardului (infarct de

miocard).

3.8.Complexe multienzimatice

Aceste complexe sunt asamblări de diferite proteine într-un complex, cu scopul

de a creşte eficienţa globală a unui proces care implică parcurgerea unui număr mai mare
de reacţii.
Integrarea structurală a mai multor enzime într-o unitate funcţională face posibilă:
–cataliza coordonată a unei succesiuni de reacţii;
–intermediarii de reacţie trec pe rând de la un centru activ la altul, fără să
difuzeze şi să se dilueze în mediu;
–minimalizarea unor reacţii secundare.
Exemple de complexe multienzimatice sunt: acid gras sintaza, complexul
piruvat dehidrogenazei, etc.

3.9.Clasificarea şi denumirea enzimelor

3.9.1.Denumirea enzimelor
Pentru denumirea enzimelor se pot utilza două modalităţi:
1.In cele mai multe cazuri numele enzimei se formează prin adăugarea sufixului –
ază la numele substratului (zaharază, urează, glucozidază) sau se dă denumirea după
acţiunea specifică a enzimei (guanilat ciclază, lactate dehidrogenază, glutation reductază).
96
Pentru unele enzime s-au atribuit denumiri particulare fără legătură cu reacţia catalizată:
pepsină, chimotripsină, tripsină.
2.Identificarea unui număr mare de enzime a impus intoducerea unor denumiri
bazate pe criterii chimice prin care numele enzimei cuprinde denumirea substratului, tipul
reacţiei catalizate, coenzima şi este corelat cu clasa, subclasa, sub-subclasa şi numărul de
ordine al enzimei. Fiecare enzimă este codificată de patru cifre, care definesc: clasa,
subclasa, sub-subclasa, numărul de ordine al enzimei din şir.

3.9.2.Clasificarea enzimelor
Sunt 6 clase de enzime după tipul de reacţie catalizat:
1.Oxidoreductaze
2.Transferaze
3.Hidrolaze
4.Liaze
5.Izomeraze
6.Ligaze

1.Oxidoreductazele catalizează reacţii redox, de transfer de electroni sau de

hidrogen.
Subclase:
Dehidrogenazele catalizează transferul de hidrogen de la substrat (SH2) pe o
coenzimă redox (NAD+; NADP+; FMN; FAD):
SH2 + Co Sox + CoH2

Reductazele catalizează transferul de hidrogen de la o coenzima redusă (adesea

NADPH) la un acceptor:
Sox + CoH2 SH2 + Co

Oxidazele catalizează transferul de echivalenţi reducători de la un substrat la

dioxigen, reducându-l fie la apă, fie la peroxid de hidrogen:
SH2 + 1/2 O2 Sox + H2O

SH2 + O2 Sox + H2O2

Peroxidazele catalizează transferul de echivalenţi reducători de la un substrat la

un peroxid (HOOH sau R-OOH)
SH2 + HOOH Sox + 2 H2O

Dioxigenazele încorporează dioxigenul în molecula de substrat (care cuprinde o

legătură dublă):
CH CH + O2 CH O + O CH

97
 Monooxigenazele încorporează numai un atom de oxigen în substrat, celalalt
atom al dioxigenului este redus la apă. Multe monooxigenaze sunt hidroxilaze care
implică participarea sistemului redox: NADP+ - (NADPH + H+)
R-H + O2 + (NADPH + H+) R-OH + H2O + NADP+

2.Transferazele catalizează reacţii de transfer a unei grupări de la un donor către

un acceptor:
AX + BY AY + BX

Subclase
Împărţirea în subclase se face, după natura grupării transferate, transferul fiind de
multe ori mediat de o coenzima:
Aminotransferaze (transaminaze) catalizează transferul unei grupări amino între
un amino şi un cetoacid. Coenzima participantă este piridoxal fosfatul.
R1 CH COOH + R2 C COOH R1 C COOH + R2 CH COOH
NH2 O O NH2
Aciltransferazele catalizează transferul restului acil de pe compuşi cu potenţial
chimic ridicat (R-CO~SCoA), pe acceptori potriviţi cu formare de esteri, amide,
anhidride:
R-CO~S-CoA + R1-OH R-CO-OR1 + CoA-SH

Fosforil transferazele (kinaze) catalizează transferul resturilor fosforil de pe

ATP pe substraturi:
Glucoză + ATP Glucozo-6-P + ADP

Metiltransferazele catalizează transferul grupărilor metil, coenzima care poartă

această grupare fiind tetrahidrofolatul.

3.Hidrolazele catalizează reacţii de hidroliză:

A-B + H2O A-H + B-OH

Subclase
Esterazele care pot fi:
–carboxilesteraze (cu substrat R-COOR’)
–tiolesteraze (cu substrat R-CO -SR’)
–fosfomonoesteraze (substrat R-O-PO3H2)
–fosfodiesteraze sau fosfataze (substrat R-O-PO2H-O-R1)
Glicozidaze
Peptidaze

4.Liazele catalizează reacţii de adiţie reversibile, la legături multiple.

Anhidraza carbonică catalizează hidratarea dioxidului de carbon:

98
 CO2 + H2O H2CO3

Fumaraza catalizează hidratarea acidului fumaric la acid malic:

H COOH COOH
C Fumaraza HC OH
+ H2O
C CH2
HOOC H
COOH
Acid fumaric Acid malic

Sintazele catalizează legarea a două molecule fără implicarea ATP (δ-aminolevu-

linat sintaza, Nitric oxid sintaza)

5.Izomerazele catalizează reacţii de izomerizare;

Racemazele transformă un enantiomer dextrogir în enantiomerul levogir
L-Alanina D-Alanina

Epimerazele schimbă configuraţia unui singur atom de carbon asimetric

D-Glucoză D-Galactoză

Izomerazele cis-trans modifică configuraţia unei duble legături

Acid fumaric Acid maleic

Mutazele schimbă poziţia unei grupări în moleculă

COOH COOH
mutază
HC OH HC OPO3 H2
H2 C OPO3 H2 H2 C OH

Acid 3-fosfogliceric Acid 2-fosfogliceric

6.Ligazele catalizează reacţii de condensare cuplate cu scindare de ATP

A-H + B-OH A-B
ATP
ADP + Pi

Prin astfel de reacţii se obţin: amide, esteri, anhidride acide.

Sinteza glutaminei catalizată de glutaminsintetază:
Acid glutamic + NH3 Glutamină
ATP ADP+ Pi

99
 4. VITAMINE

4.1.Caracteristici generale

4.1.1.Definiţie. Vitaminele sunt compuşi organici pe care ţesuturile umane nu îi

pot sintetiza dar care sunt necesari pentru creşterea şi dezvoltarea normală a
organismului. Aceşti compuşi trebuie să facă parte din raţia alimentară.
Vitaminele sunt necesare în cantitate mică (câteva mg sau µg pe zi) ele nefiind
surse de carbon, azot sau energie.
Când cantitatea de vitamine din dietă este sub nivelul necesar, apar stări
patologice specifice

4.1.2.Surse pentru vitamine. Vitaminele provin esenţial în organismul uman din

alimentaţie. Toate vitaminele pot fi furnizate de alimente.
Unele vitamine pot fi sintetizate de către microorganismele intestinale dar acestea
nu pot furniza întregul necesar de vitamine al organismului uman.

4.1.3.Clasificare
După solubilitate vitaminele pot fi: solubile în apă sau liposolubile.
Vitaminele solubile în apă, includ: vitaminele B, acidul folic, niacina, acidul
pantotenic, biotina şi vitamina C. Vitaminele hidrosolubile şi adesea derivaţii lor servesc
drept cofactori pentru enzime. Vitaminele cofactor sunt adesea denumite coenzime.
Vitamine liposolubile includ: vitaminele A, D, E şi K sunt vitamine liposolubile
ce conţin un rest izoprenic:
CH2 C CH CH2
CH3
Dintre vitaminele liposolubile ţesuturile umane pot sintetiza vitamina D. În
ţesuturile umane se folosesc resturile de izopren pentru sinteza colesterolului şi a
ubiquinonei (coenzima Q).

4.2.Vitamine hidrosolubile

Formele active ale vitaminelor hidrosolubile au rol de coenzime.

4.2.1.Vitamina B1 (tiamina)
Structura. Tiamina este alcatuită din două heterocicluri, unul pirimidinic şi unul
tiazolic (ambii substituiţi), legate între ele printr-o punte metilenică (Fig.4.1). Prin
esterificarea grupării -OH cu acid fosforic, se formează: TMP (tiaminmonofosfatul), TDP
(tiamindifosfatul).
Tiamin pirofosfatul, constituie partea activă enzimatic, decarboxilaza.
Surse. Vegetale: cereale (germenii boabelor de porumb, secara) tărâţele
cerealelor, legume (fasole, mazăre), fructe (nuci, prune, struguri) şi produse animale
(carne, organe, ouă, lapte).
Biosinteza. Vitamina B1 este sintetizată de majoritatea micro-organismelor,
vertebratele însă nu sintetizează vitamina B1. Anumite microorganisme din flora
intestinală sunt producătoare iar altele sunt consumatoare de tiamină.
100
 Absorbţia se face la nivelul intestinului subţire, unde are loc într-o anumită
măsură şi pirofosforilarea cu formarea de TDP.
NH2 O
CH3
R= P OH Tiaminmonofosfat (TMP)
N N+
CH2 CH2 OR OH
O O
H3 C N S
R= P O P OH Tiamindifosfat (TDP) =
R=H Tiamina = Aneurina = Vitamina B1 OH OH Tiaminpirofosfat (TPP)

Fig.4.1 Vitamina B1 şi coenzima sa tiaminpirofosfatul

Transformarea tiaminei libere în decarboxilază, formă activă enzimatic: se

face cu consum de ATP în intestin, ficat, rinichi, unde TPP format se combină cu proteine
specifice şi rezultă enzime active:
ATP AMP

Tiamină Tiaminpirofosfat
tiaminkinaze
(ex. tiamin pirofosfokinaza)

Cantitatea de aprox. 25 mg de tiamină din organismul uman este în majoritate

(90%) în formă activă enzimatic TDP, restul fiind depozitată pentru durată scurtă în
rinichi, ficat, muşchi cardiac.
Prin defosforilare, apare tiamina liberă care este vehiculată cu sângele spre
diferite organe unde se transformă din nou în decarboxilază legată cu proteine specifice
(decarboxilaze).
Mecanismul de acţiune biochimică. Tiamin pirofosfatul (coenzimă) constituie
partea activă a decarboxilazelor (enzime), participând la următoarele reacţii enzimatice:
–decarboxilarea α−cetoacizilor:
α−
piruvat-decarboxilaza
Piruvat Acetaldehidă + CO2
(în drojdii)

complexul multienzimatic
Piruvat Acetil-CoA + CO2
al piruvat-dehidrogenazei

complexul multienzimatic
α-cetoglutarat Succinil-CoA + CO2
al α-ceto-glutarat dehidrogenazei

–reacţiile de transcetolizare (în calitate de coenzimă a transcetolazelor participă

la transferul de grupări cetol:
H2 C CO
OH
Avitaminoza determină deficienţe în metabolismul glucidic. Acidul piruvic se
acumulează în organism, ceea ce atrage o serie de manifestări patologice resimţite, în
special, la nivelul sistemului nervos. Deficienţa de vitamina B1 determină boala beri-
beri.
101
 4.2.2.Vitamina B2
Structura. Conţine structură heterotriciclică numită izoaloxazină (izomer cu
aloxazină). Prin ataşarea unui rest de ribitil la dimetil-aloxazina sau lumicrom se obţine
vitamina B2, riboflavină (Fig.4.2).
Surse naturale de B2 sunt: alimentele de origine animală (lapte, brânză, ouă,
carne) şi vegetală (tomate, mazăre);
Biosinteza este realizată de microorganisme.
Absorbţia se face la nivelul intestinului subţire, unde are loc şi o fosforilare.
În celule şi ţesuturi coenzimele (FAD şi FMN) se găsesc asociate necovalent cu
enzimele dând naştere la flavoproteine (culoare galbenă).
Eliminarea se face urinar, prin transpiraţie, materii fecale.
NH2
N
N
O O
N N
CH2 CH CH CH CH2 O P O P O H2 C
O
OH OH OH O- O-
H3C N N O
OH OH
NH
H3C N adenozină

O
(H)
lumicrom
lumiflavină (H)
(OH)
riboflavină (H) adenozin 5`-monofosfat
(H) (AMP)
flavin mononucleotid (FMN)

flavin adenin dinucleotid (FAD)

Fig.4.2. Vitamina B2, FMN şi FAD

Mecanismul de acţiune biochimică. Mecanismul de acţiune biochimică

presupune activarea riboflavinei prin fosforilare în prezenţa ATP şi Mg2+
ATP ADP
Mg2+
Riboflavina Flavin mononucleotid (FMN)

FMN poate lega în continuare AMP dintr-o moleculă de ATP sub influenţa flavin
mononucleotid-pirofosfatazei şi a Mg2+ cu formarea de FAD.
Mg2+
FMN + ATP FAD + PPi

Prima reacţie are loc în mucoasa intestinului subţire, iar în ficat, rinichi şi alte
ţesuturi au loc ambele reacţii cu formare de FMN şi FAD.
Flavoproteinele funcţionează ca transportori de hidrogen.
Enzime
SH2 + FMN (FAD) Sox + FMNH2 (FADH2)

102
 Exemple de reacţii catalizate de dehidrogenaze flavinice:
–dehidrogenarea oxidativă a aminoacizilor, cu formarea de cetoacizi:

R CH COOH + H2O L-aminoacid-oxidaza R C COOH + NH3

NH2 O
FMN FMNH2

–dehidrogenarea (α −β) acizilor graşi saturaţi (sub formă de acil~SCoA):

Acil-CoA dehidrogenaza
R CH2 CH2 CO-SCoA R CH CH CO-SCoA

FAD FADH2

–dehidrogenarea acidului succinic:

Succinat dehidrogenaza
Acid succinic Acid fumaric

FAD FADH2

Avitaminoza determină: afecţiuni nervoase, tulburări oculare (fotofobie), leziuni

dermice, dureri musculare.

4.2.3.Vitamina PP, acidul nicotinic sau niacina şi amida sa, nicotinamida sau
niacinamida (Fig.4.3).
Structura sa este reprezentată de acidul piridin-β-carboxilic sau nicotinic şi
amida sa, nicotinamida sau niacinamida (amida este considerată ca adevărata vitamină)
CONH2

+
CONH2 N
COOH O H2 C
O
O P O-
NH2
N N
O OH OH
Acidul nicotinic Amida acidului nicotinic N
N
(niacina) (niacinamida) O P O-

O H2 C N N
O
+
Nicotinamid-adenin dinucleotid (NAD )
(R = H formează NAD+ ;
R = -PO3H2 formează NADP+)
OH OR
Fig.4.3 Vitamina PP, NAD+ şi NADP+

Formele active ale vitaminei PP sunt coenzimele:

–Nicotinamid -Adenin-Dinucleotidul (NAD+);
–Nicotinamid-Adenin-Dinucleotid fosfatul (NADP+).
Surse naturale pentru vitamina PP sunt: alimentele de origine animală (carne,
ficat) şi vegetală (mazăre, cartofi, spanac) ca şi drojdia de bere.
Biosinteza. Se face în intestin de către flora microbiană intestinală utilizând
triptofanul (provitamina PP).
103
 Absorbţia acidului nicotinic, care se eliberează din complexele alimentare (în
cafea creşte conţinutul de acid nicotinic prin prăjire, datorită transformării trigonelinei în
acid nicotinic) se face la nivelul intestinului subţire.
Eliminarea se face prin urină sub forma unor produşi de metabolizare (N+-metil-
nicotinamida şi lactona cunoscute sub numele de trigonelină, acid nicotinic,
nicotinamidă).
Mecanismul de acţiune biochimică. Coenzimele nicotinamidei NAD+ şi
+
NADP joacă un rol deosebit de important în oxidoreducerile celulare.
NAD+ şi NADP+ sunt formele oxidate, ale acestor coenzime, care pot prelua doi
atomi de hidrogen de la substrat trecând în formele reduse conform reacţiilor:
SH2 + NAD+ Sox + NADH + H+

SH2 + NADP+ Sox + NADPH + H+

Coenzimele se asociază cu diverse apoenzime prin legături foarte slabe (mai

slabe ca cele flavinice), fapt ce explică trecerea lor cu uşurinţă de pe o apoenzimă pe alta
în funcţie de necesităţile de moment.
Coenzimele NAD+ sunt implicate mai mult în procese catabolice iar NADP+ în
procese anabolice.
Avitaminoza produce boala numită pelagră sau maladia celor 3D (dermatită,
diaree, demenţă).

4.2.4.Vitamina B6
Structura. Există trei vitamere: piridoxina, piridoxamina şi piridoxalul, cu rol de
vitamină B6. Ele conţin un nucleu piridinic substituit.
H2 C OH HC O H2C NH2
HO CH2 OH HO CH2 OH HO CH2 OH

H3 C N H3C N H3C N
Piridoxina Piridoxal Piridoxamina

În citoplasma celulelor aceste trei vitamere sunt substraturi pentru piridoxal

kinaza care le transformă în esteri fosforici.
Piridoxal fosfatul şi piridoxamin fosfatul au rol de coenzime.
Sursele sunt alimentele animale sau vegetale (ficat, peşte, nuci, cereale) ca şi
sinteza bacteriană intestinală.
Necesarul de vitamina B6 este de 2 mg/zi, cerinţele fiind crescute în timpul
sarcinii şi lactaţiei.
Cele trei forme nefosforilate sunt absorbite la nivelul intestinului. Acestea sunt
transformate în esteri fosforici de către piridoxal kinaze în prezenţa ATP în: creier, ficat,
rinichi. Vitamina este metabolizată în ficat cu formare de acid piridoxic care se excretă
urinar.
Mecanismul de acţiune biochimică. Piridoxalfosfatul este cofactor pentru multe
enzime care metabolizează aminoacizii. Acesta formează prin intermediul grupării
carbonil o legătura covalentă de tip bază-Schiff cu grupările α-amino din aminoacizi, în
reacţiile de: transaminare, decarboxilare, etc.
104
 HC O HC O O
HO CH2 OH ATP ADP HO CH2 O P O-
O-
piridoxal-kinaza
H3 C N H3 C N
Piridoxal Piridoxalfosfat

H2 C NH2 H2 C NH2 O
CH2 OH ATP ADP
HO HO CH2 O P O-
O-
piridoxamin-kinaza
H3 C N H3C N
Piridoxamina Piridoxaminfosfatul

Transaminarea este procesul prin care piridoxal fosfatul şi piridoxamin fosfatul

intervin pentru transformarea unui aminoacid în cetoacid şi invers:
R1 CH COOH + R2 C COOH R1 C COOH + R2 CH COOH
NH2 O O NH2
Decarboxilarea aminoacizilor este procesul în care piridoxal fosfatul intervine
(în calitate de coenzimă) prin formarea de baze Schiff intermediare.
R1 CH COOH R1 CH2
NH2 NH2
CO2

Avitaminoza pusă în evidenţă prin nivelul scăzut al piridoxal fosfatului în sânge;

afectează activitatea transaminazelor în eritrocit, ducând la simptome clinice ca: leziuni
ale pielii şi mucoasei, anemie sideroblastică, afecţiuni nervoase, modificări de
personalitate.

4.2.5.Acidul folic
Structura acizilor folici conţine trei compuşi condensaţi:
COOH
OH 9 10
N CH2 NH CO NH CH
N 5
CH2

H2 N N N CH2

pterina acid p-aminobenzoic COOH

acid glutamic
acid pteroic

–un heterociclu trisubstituit numit pteridină;

–acid p-amino benzoic (PAB);
–acid glutamic.
Prin condensarea pteridinei cu acidul p-amino benzoic se formează acidul pteroic.
Acidul pteroic se poate condensa cu: un singur rest de acid glutamic sau cu 5 resturi de
acid glutamic (produs aflat în ficatul animalelor).
Din acidul folic în vivo, sub acţiunea folat reductazei şi a acidului ascorbic se
obţine acidul tetrahidrofolic FH4, cu rol de coenzimă.
105
 Surse. Primul compus din acest grup de vitamine a fost izolat din frunze de
spanac (în latină - folia) şi s-a dovedit a avea caracter acid.
Acizii folici pot fi sintetizaţi de unele microorganisme, inclusiv de cele din flora
intestinală, în drojdii şi legumele verzi şi într-o măsură mai mică şi în mod condiţionat în
ţesuturile unor animale.
Folaţii se distrug uşor prin prelucrare.
Necesarul de acid folic este de 200 µg/zi, cerinţele crescând în perioada de
sarcină şi lactaţie.
Absorbţia. Folatul este prezent în hrană sub formă de poliglutamat. Resturile de
glutamat sunt clivate de o enzimă intestinală (conjugaza) înainte de absorbţie. Folatul
neconjugat este absorbit la nivelul intestinului subţire. Se consideră că acidul folic este
convertit în mucoasă intestinală la CH3-FH4 formă sub care trece în venă porta şi de aici
în ficat.
La microorganismele care folosesc acidul p-amino benzoic ca precursor în
biosinteza acidului folic, sulfamidele (analogi structurali ai acidului p-amino benzoic)
intră în competiţie cu acesta afectând astfel producerea acizilor folici şi respectiv a
coenzimelor care îi conţin; consecinţă este inhibarea dezvoltării microorganismelor
dependente de acidul p-amino benzoic (PAB).
Organismele superioare, inclusiv omul nu pot sintetiza acidul folic necesitând
aport exogen. Ca atare sulfamidele afectează organismele superioare numai în măsura în
care acestea alterează flora intestinală şi determină astfel, o stare de carenţă folinică.
Analogii competitivi ai PAB cum sunt sulfamidele sunt larg utilizaţi în terapia infecţiilor.
Transportul se face prin sânge în special în formă de CH3-FH4 legat de proteine.
În timpul eritropoezei folaţii sunt încorporaţi în eritrocite unde persistă pe tot parcursul
vieţii acestora. Nivelul folaţilor din eritrocite reflectă nivelul folaţilor din întregul
organism. Acesta scade în anemie, ciroză alcoolica, cancere.
Eliminarea se face în cea mai mare parte prin fecale şi în procent foarte mic prin
urină.
Mecanismul de acţiune biochimică al folaţilor. La micro-organisme, acizii
folici sunt factori de creştere. La organismele superioare, acizii folici sub formă de
acizi tetrahidrofolici (FH4) reprezintă coenzimele unor sisteme de activare şi transport
de la un metabolit la altul al grupărilor cu un atom de carbon: metil (-CH3),
hidroximetil (-CH2OH), formil (-CHO), formimino (-CH=NH), metilen (-CH2-),
grupări interconvertibile, importante în: biosinteza nucleotidelor (acid timidilic),
transformarea glicinei în serină, biosinteza proteinelor (în etapa formilării ARN fMet~Met),
ca factor antianemic, împreună cu vitamina B12, etc. De exemplu:
–transformarea serinei în glicină:
CH2
H 9 10
N CH2 NH CH2 N
H2 C OH N
5
+ serin hidroximetil
HC NH2 H2 C NH2 +
transferază
COOH N COOH N
H H
Serină FH4 Glicină N5, N10-metilen FH4

–formarea grupărilor metil:

N5,N10-metilen-FH4 + (NADH + H+) N5-metil-FH4 + NAD+

106
 –metilarea homocisteinei la metionină

CH3
H
H2 C SH N CH2 NH H2 C S CH3 N CH2 NH
5 homocistein- H2 C
H2 C + metiltransferaza +
HC NH2 metilcobalamina HC NH2
N N
COOH H COOH H
Homocisteină N5-metil FH4 Metionină FH4

–metilarea etanolaminei (colamina) la trimetil-colamina (colina) cu S-

adenozilmetionina (SAM) care se transformă în S-adenozil homocisteină (SAH):
NH2

N
N

HOOC CH CH2 CH2 S+ H2 C N N

ATP + Metionină O + PPi
NH2 CH3

OH OH
S-Adenozil metionină
HO CH2 CH2 NH3+ + 3 SAM HO CH2 CH2 N+(CH3 ) + 3 SAH
Etanolamină Colină

–transformarea deoxiuridilatului în deoxitimidilat (folosit în sinteză de

ADN):
O O
H3 C
NH NH
CH2
O O
N O CH2 N N O
O- P O H2 C N O- P O H2 C
O timidilat sintaza O
O- + + FH4
O-
N
H
OH H OH H
dUMP N5, N10-metilen FH4
dTMP

Deficitul de acizi folici determină: anemie, tulburări intestinale. Deficitul de

vitamina B12 determină un deficit de acid folic. În absenţa vitaminei B12 se constată
acumularea în ser a acidului N5-metil-FH4 inactiv metabolic deoarece convertirea acestuia
la N5-formil-FH4 necesita coenzima B12. Vitamina B12 are rol în transferul folatilor şi
retinerea lor în celule, ceea ce explica scaderea folatilor din ficat şi eritrocite,
concomitent cu cresterea lor în ser, la pacientii şi animalele cu deficit de vitamina B12.

4.2.6.Vitamina B12
Structură. Vitamina B12 are un nucleu de bază, corina similar cu porfirinele, dar
cu o legătura –CH= mai puţin şi cu partea „periferică“ asemănătoare unui nucleotid cu
riboză (Fig.4.4).
Sistemul tetrapirolic central diferă de hem prin următoarele caracteristici:
–în centru se află ionul de Co2+:
107
 –două nuclee pirolice sunt unite direct;
–este mult mai saturat;
–are un număr mai mare de substituenţi, mulţi dintre ei cu grupări amidice.

H3C

H 2 N CO CH2 CH2 C H3 C
CH2-CO-NH2

H 2 N CO CH2
(CH2)2-CO-NH2
A B
H3C N R N

H3C CH
Co+
CH3
H2N-OC-H2C N N
D C
CH3

CH3 (CH2) 2 -CO-NH2

CH2 C
CH3
CH2
CH3 C O

HC CH2 NH
-
O O N
P HO CH3 rest de
O 5,6-dimetilbenzimidazol
O N CH3
H H H

O
HO CH2 H

Fig.4.4. Structura vitaminei B12.

Compusul asemănător nucleotidelor purinice se numeşte 5,6-dimetil

benzimidazol. El este unit prin două legături cu nucleul corinic:
–o legătură se realizează prin atomul de azot al benzimidazolului şi Co2+
–a doua legătură se realizează prin restul de acid fosforic al ribozei şi o catenă
ataşată la unul din cele patru nuclee pirolice.
La ionul de Co2+ este ataşată gruparea -R care poate fi cian (-CN), de la care
derivă numele de ciancobalamină. Înlocuirea grupării cian cu grupări nitro, hidroxil,
metil, 5-deoxiadenozil nu micşorează activitatea vitaminică.
Surse. Vegetalele nu conţin vitamina B12. Pentru om aportul este asigurat de
produse animale: ficat, rinichi, carne şi lapte. Biosinteza este asigurată de bacterii.
Absorbţia se face la nivelul intestinului subţire în forma unui complex cu
factorul intrinsec, o glicoproteină secretată de celulele parietale din mucoasa gastrică.
Transportul vitaminei B12 la ficat, celulele măduvei osoase şi reticulocite prin
ser presupune legarea de o proteină plasmatică numită transcobalamina II. În ţesuturile
respective este transformată în formele metabolic active 5-deoxi-adenozin-cobalamina
şi metil-cobalamina. Vitamina B12 (singura dintre vitaminele hidrosolubile) este
depozitată în ficat, legată de o proteină, transcobalamina I.
108
 Eliminarea vitaminei B12 se face prin bilă, iar cum cea mai mare parte se
reabsoarbe intestinal deficitul se instalează greu. Mecanismul de acţiune biochimică.
Transportată în citoplasma celulelor, cobalamina liberă este transformată în
metilcobalamină iar în mitocondrie în 5-deoxiadenozil cobalamină, compuşi cu rol
de coenzime:
Metilcobalamina este implicată în transformarea homocisteinei în metionină,
proces care are loc în citoplasmă (vezi pag. 106).
Prin această reacţie are loc sinteza de metionină, iar FH4 devine disponibil pentru
a participa la sinteza de pirimidine şi acizi nucleici.
Dezoxiadenozil-cobalamină este şi coenzima unor mutaze
Deficienţa vitaminei B12 este determinată de aportul alimentar insuficient
(apare la vegetarieni, alcoolici şi persoane în vârstă) şi de absorbţia deficitară (atrofia
mucoasei gastrice duce la deficit de factor intrinsec). Consecinţa deficienţei de vitamina
B12 este „anemia pernicioasă “ sau boala Biermer (anemie macrocitară, hipercromă).

4.2.7.Acidul pantotenic
Structura. Acidul pantotenic poate fi considerat un produs de condensare al
acidului 2,4-dihidroxi-3,3–dimetil butiric (acid pantoic) cu β- alanina.

CH3 OH
HO CH2 C CH C NH CH2 CH2 COOH
CH3 O
Acid pantoic β-alanină

Acid pantotenic

Surse. Acidul pantotenic se află în urme în aproape toate alimentele

(pantothen=peste tot). Acidul pantotenic este sintetizat de către flora intestinală.
Mecanismul de acţiune biochimică. Acidul pantotenic este precursor în
biosinteza Coenzimei A (CoA~SH). În CoA~SH acidul pantotenic este legat de un rest
de ADP fosforilat la C3` şi de un rest de tioetanolamină (Fig.4.5).
CoA-SH prin funcţia tiol se condensează cu grupările carboxilice din substraturi
formând o legătura tioesterică cu potenţial energetic ridicat. Activarea acizilor graşi se
face cu consum de ATP, reacţia fiind catalizată de acil-CoA sintetaza:
R (CH2)n COOH + CoA-SH R (CH2)n CO~S-CoA
Acd gras Acil-CoA
ATP AMP + 2Pi (acid gras activat)

O importanţă deosebită în cadrul metabolismului glucidic şi lipidic o are Acetil-

CoA care se obţine în principal prin: degradarea aerobă a glucozei şi β-oxidarea acizilor
graşi;
Prin condensarea Acetil-CoA cu acidul oxaloacetic debutează ciclul acizilor
tricarboxilici, ultima etapă în degradarea glucozei, acizilor graşi şi a unor aminoacizi.
Deficienţa de acid pantotenic. La om nu s-a semnalat un sindrom al carenţei în
această vitamină, fapt explicat prin existenţa sa, în urme, aproape în toate alimentele, cât
şi prin sinteza sa de către flora intestinală.
109
 Acid pantotenic
OH CH3
NH CO CH2 CH2 NH C CH C CH2 O
Tioetanolamina

CH2 O CH3 O P O-
NH2
CH2 O
N
O P O- N
SH

ADP
O H2 C N N
O

O OH
PO3H2
Fig. 4.5. Structura coenzimei A (CoA-SH).

4.2.8.Biotina
Structura sa conţine un heterociclu imidazolic saturat condensat cu tiofenul, un
alt heterociclu saturat. În funcţie de catena laterală se deosebesc 2 biotine (α separată din
albuşul de ou şi β izolată din ficat).
O α-biotina O
β-biotina
HN NH HN NH
HC CH CH3
HC CH
H2C CH CH HC H2C CH
S CH3 S (CH2)4- COOH
COOH
Surse. Se găseşte în natură în stare liberă sau legată de proteine prin intermediul
lizinei. La om se sintetizează de către bacteriile intestinale.
Mecanismul biochimic de acţiune. Biotina este coenzimă în transportul şi
activarea CO2. Reacţiile de carboxilare necesită bioxid de carbon “activat“, legat de
biotină.
Carboxilarea acetil-CoA cu formare de malonil-CoA:
HCO3- + Biotin - Enz CO2- - Biotin - Enzimă

ATP ADP + Pi

-
Biotin - Enzima + CH3 - CO ~ SCoA OOC - CH2 - CO ~ SCoA + Biotin - Enzima

CO2- Acetil-CoA Malonil-CoA

ca şi carboxilarea acidului piruvic cu formarea acidului oxaloacetic sunt dintre cele mai
importante (vezi metabolismul).
Deficienţa de biotină la om poate apare prin consumarea de albuş de ou crud care
conţine avidină, o proteină care se combină cu biotina şi îi împiedică absorbţia sau în
cazul hrănirii artificiale îndelungate. Semnele carenţei: tulburări digestive, instalarea unei
acido-cetoze metabolice cu acumularea de acizi organici în urină.
110
 4.2.9.Vitamina C
Structura. Acidul ascorbic (vitamina C) sau 2-ceto-L-gulonolactona în forma
endiolică.
O O O
C C C OH
HO C O C + H2O O C
O -2H O
HO C O C O C
+2H
H C H C H C OH
HO C H HO C H HO C H
H2 C OH H2C OH H2 C OH
Acid ascorbic Acid dehidroascorbic Acid diceto L-gulonic

Surse. Vitamina C se sintetizează în toate organismele cu excepţia omului

plecând de la glucoză. La om vitamina C se asigură prin raţia alimentară, necesar zilnic,
60 mg.
Rol biochimic. Vitamina C funcţionează ca un cofactor în procesele metabolice.
Participă în formă redusă la reacţii de hidroxilare în care este implicat O2.
R-H + acid ascorbic + O2 R-OH + acid dehidroascorbic + H2O

Vitamina C este necesară în: hidroxilarea prolinei şi lizinei în vederea

biosintezei colagenului, în sinteza unor hormoni (adrenalina şi noradrenalina), cât şi în
protecţia celulelor împotriva radicalilor liberi ai oxigenului (ca antioxidant).
Deficitul de vitamina C conduce la scorbut, afectarea procesului de vindecare a
rănilor, de sinteză a ţesutului osos şi integrităţii vaselor sanguine.

4.3.Vitamine liposolubile; compuşi cu structură poliizoprenică

4.3.1.Vitamina A (retinolul, retinalul, acidul retinoic)

Carotenoizii sunt reprezentaţi de hidrocarburile nesaturate cu schelet izoprenic şi
derivaţii oxigenaţi ai acestora. Carotenii α, β, γ sunt hidrocarburi răspândite în morcovi,
tomate şi alte plante, colorate în roşu-portocaliu. Carotenii sunt provitamine A.
Sinteza vitaminelor A. În ficat şi peretele intestinal din β-caroten se formează 2
molecule de vitamina A (retinal) (Fig.4.6).
Absorbţia vitaminelor A.
Retinolul existent în alimente în formă de esteri se absoarbe direct în epiteliul
intestinal după hidroliza acestora în lumenul intestinal. β-carotenul din alimente se poate
absorbi ca atare dar cea mai mare parte este transformat în mucoasă intestinală în retinal
din care o parte se transformă în retinol iar o proporţie foarte mică în acid retinoic.
Cea mai mare parte din retinol se esterifică cu acizii graşi saturaţi şi se
încorporează în chilomicroni care trec în sânge pe cale limfatică. Resturile
chilomicronice se degradează în ficat, unde retinolul se depozitează ca esteri. După
hidroliza esterilor, retinolul trece în sânge şi este transportat de o proteină specifică la
ţesuturile extrahepatice unde se leagă de o proteină specifică celulară. Când capacitatea

111
proteinelor specifice celulare de a lega vitamina A este depăşită se manifestă toxicitatea
acesteia.
Acidul retinoic este transportat de către albuminele serice.

H3 C
H3 C CH3 CH3 CH3

CH3 CH3 H3 C CH3

CH3 β-caroten

O2 în prezenta sărurilor biliare

caroten dioxigenaza

H3 C CH3 CH3 CH3

CH O

CH3 Retinal (retinalaldehidă)

Reducere Oxidare

H3 C CH3 CH3 CH3 H3 C CH3 CH3 CH3

CH2 OH COOH

CH3 Retinol (Vitamina A1) CH3 Acid retinoic

Fig.4.6 Structura vitaminelor A

Funcţiile biologice
Acidul retinoic, intervine în controlul exprimării genelor (asemănător hormonilor
steroizi). Favorizează creşterea şi diferenţierea ţesuturilor. Intervine în sinteza
glicoproteinelor, funcţionând ca un transportor al oligozaharidului prin membrana lipidică
celulară.
Retinolul ca şi acidul retinoic acţionează prin receptori specifici intracelulari
influenţând sinteza unor proteine implicate în reglarea creşterii şi diferenţierii celulare.
În organism retinolul se transformă în retinil fosfat care serveşte la fel ca dolicol
fosfatul ca donor de resturi glicozil pentru sinteza glicoproteinelor şi a
mucopolizaharidelor. Retinil fosfatul este esenţial pentru sinteza unor glicoproteine cu rol
în reglarea creşterii celulare şi a secreţiei de mucus.
Retinalul este implicat în procesul vederii. El este un component al pigmentului
vizual numit rodopsină prezent în celulele cu bastonaşe din retină şi care este responsabil
de vederea la lumina slabă.
În ţesutul epitelial retinian all-trans-retinolul este izomerizat la cis-retinol
care este oxidat la 11-cis-retinaldehidă.

112
 H3C CH3 CH3
H3 C CH3 CH3 CH3 11
H
C 12
O
CH3
CH3 All-trans-retinal 11
∆ -cis-retinal
C
H
O
11-cis-retinalul reacţionează cu un rest de lizină din proteina numită opsină
din celulele cu conuri şi bastonaşe formând rodopsina (Fig.4.7).
All-trans-retinal ∆11-cis-retinal

Opsina

impuls nervos

Rodopsina
hν
Fig.4.7. Rolul vitaminei A în procesul vederii (ciclul rodopsinei)

Absorbţia de lumina este însoţită de modificarea conformaţională a opsinei şi

schimbarea izomerului 11-cis în all-trans retinal cu afinitate mică pentru opsină.
Această reacţie este însoţită de o modificare a canalelor de calciu din membrana
celulelor cu conuri. Influxul ionilor de calciu, transmite un impuls nervos, permiţând
perceperea luminii de către creier.
β-carotenul este antioxidant, având rol în protejarea ţesuturilor de acţiunea
radicalilor liberi peroxidici (R-OO.). β–carotenul acţionează ca antioxidant la presiuni
mici ale oxigenului, acţiunea sa fiind completată de vitamina E care este antioxidant la
concentraţii mari ale O2.
Lipsa vitaminei A determină deficienţe în vederea nocturnă, keratinizarea
ţesuturilor epiteliale, scăderea secreţiei mucoaselor, xeroftalmia, (uscarea conjunctivei şi
corneei).

4.3.2.Vitaminele K
Vitaminele K se află în vegetale. Se sintetizează în intestin.
Structura. Sunt derivaţi substituiţi ai naftochinonei.
Vitaminele K diferă după natura lui R.
Menadiona (vitamina K3) (R=H). Nu este compus natural.
O
CH3

R
O
Vitamina K (structura generală)

113
 Menachinona (vitamina K2):

CH3
R= CH2 CH C CH2 H n = 6, 7 sau 9
n
Filochinona (vitamina K1) este forma prezentă în plante:

CH3 CH3
R= CH2 CH C CH2 CH2 CH2 CH CH2 H
3

Absorbţia vitaminei K, are loc în prezenţa sărurilor biliare, în formă de

chilomicroni. Menadiona fiind solubilă în apă se absoarbe direct.
Functiile vitaminei K
Functiile vitaminei K sunt strict corelate cu coagularea sângelui: vitamina K este
implicată în menţinerea la valori normale a factorilor de coagulare inactivi: II, VII, IX şi
X. Mai mult vitamina K este cofactor în procesul de carboxilare în poziţia γ a resturilor de
acid glutamic din unele proteine tisulare (Fig.4.8).
Protrombina conţine 10 rezidii de Glu care după γ-carboxilare permit chelarea
Ca2+ formând complexe proteina –Ca2+- fosfolipide membranare din plachetele
sanguine care activează transformarea protrombinei în trombină.
Lipsa vitaminei K poate fi determinată de malabsorbţie. Sterilizarea
intestinului prin tratament prelungit cu antibiotice duce la hemoragii prin insuficienţa
sintezei factorilor plasmatici ai coagulării.
- - -
COO O OC COO
CH2 CH
CH2 CH2
O2; CO2
Protrombină NH CH CO Protrombină NH CH CO

OH O
CH3 CH3

R R
OH O

Fig.4.8. Rolul vitaminei K în carboxilarea resturilor de acid glutamic din protrombină.

4.3.3.Vitaminele E (tocoferoli)
Vitaminele E (tocoferolii) se află în cantităţi mari în alimente.
Structura. Există mai mulţi compuşi înrudiţi care diferă prin numărul şi poziţia
grupărilor metil fixate pe compusul de bază numită tocol.
Compusul cel mai activ biologic este α-tocoferolul (5, 7, 8 trimetil-tocol).

114
 CH3
CH3
H3C O CH3 CH3 CH3
CH2 CH CH2 CH CH2 CH CH3
3 3 3
HO
CH3 α-tocoferol

Absorbţia. Este transportat în sânge de către chilomicroni. Este depozitat în

ţesutul adipos.
Rolul biochimic. Funcţionează ca antioxidant prevenind formarea radicalilor
liberi în membranele celulare ale ţesuturilor expuse la presiuni mari ale O2 cum sunt
eritrocitele şi membranele aparatului respirator. Vitamina E este considerată prima linie
de apărare împotriva peroxidării acizilor graşi polinesaturaţi.

Mecanismul de acţiune:
.
CH CH CH2 CH CH +X CH CH CH CH CH
.
acid gras polinesaturat radical al acidului gras
+ O2

CH CH CH CH CH CH CH CH CH CH
O OH O O
.
radical al acid gras
peroxid lipidic radical peroxil
acidului gras
Tocoferol-OH
(forma fenolică)
.
CH CH CH CH CH Tocoferol-O
O OH
peroxid lipidic

Acţiunea vitaminei E este sinergică cu acţiunea seleniului (Se). Seleniu se află

în centrul activ al glutation peroxidazei care furnizează a 2-a linie de apărare împotriva
peroxidării.
glutation peroxidază
R-OOH + 2 G-SH G-S-S-G + H2O + R-OH
(Se)
peroxid glutation glutation
lipidic redus oxidat

Seleniul este necesar pentru funcţionarea normală a pancreasului, deci

pentru o digestie normală şi o absorbţie normală de lipide şi de vit. E. Vitamina E reduce
seleniu favorizând menţinerea lui într-o formă activă.

115
 5. STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE
ACIZILOR NUCLEICI

5.1.Introducere

Acizii nucleici sunt produşi de policondensare a nucleotidelor. Ei au rolul de

a păstra şi a mijloci transferul de informaţie genetică în lumea vie începând de la cele mai
simple forme de viată, până la mamifere şi om.
5.1.1.Aspecte ale fluxului de informaţie în lumea vie
1.Primul aspect:
În nucleu se află depozitat programul după care se realizează celula cu
componenţii şi funcţiile ei specifice, sub forma unor secvenţe de nucleotide, din
molecula de ADN. Informaţia din ADN este transcrisă într-o secvenţă de nucleotide din
molecula ARN mesager.
ARN mesager duce informaţia din nucleu în citoplasmă, la ribozom, unde are loc
decodificarea şi traducerea informaţiei în secvenţe specifice de aminoacizi. Relaţia dintre
cele trei tipuri de molecule: ADN, ARN şi proteine este cunoscută sub numele de
“dogma centrală a biologiei moleculare”.

ADN ARNm proteină

Această dogmă centrală a fost completată, ţinându-se seama de capacitatea de

autoreplicare a unor tipuri de ARN ca şi de cea de transcriere a informaţiei din ARN în
ADN în prezenţa enzimei, revers transcriptază.
2.Al doilea aspect:
Toată cantitatea de informaţie cuprinsă în nucleul celulei parentale, trebuie
trecută, în cursul diviziunii celulare, celulei fiice.
Prin replicarea ADN se formează molecule care sunt copii exacte ale moleculelor
iniţiale. Se asigură astfel transmiterea informaţiei genetice de-a lungul generaţiilor.

5.1.2.Tipuri de acizi nucleici

Se cunosc două clase de acizi nucleici: acid dezoxiribonucleic (ADN) şi acid
ribonucleic (ARN), fiecare având un rol diferit în stocarea, transmiterea şi exprimarea
informaţiei genetice.
1.Rolul ADN. În cele mai multe organisme, ADN are capacitatea de a stoca o
cantitate mare de informaţie genetică cu privire la biosinteza proteinelor. De exemplu, o
celulă umană conţine, depozitată în nucleu sub forma unui pachet cu diametrul de 10-5m,
informaţia pentru sinteza a 50.000-100.000 proteine. Cu toate că informaţia este
depozitată într-o formă compactă, ea poate fi accesată imediat. Capacitatea ADN de a
depozita şi transmite eficient informaţia este determinată de structura sa chimică.
2.Rolurile ARN. Se cunosc mai multe tipuri de ARN: mesager, de transport,
ribozomal şi de dimensiuni mici, cu roluri specifice.
ARN este material genetic pentru unele virusuri (virusul mozaicului de tutun,
poliovirusuri) putând avea şi acţiune catalitică.
ARNm (mesager) este transportor al informaţiei genetice din nucleu la locul de
sinteză al proteinelor (ribozom).
116
 ARNt („de transfer“) face legătura între ARN mesager, şi aminoacizii ce
urmează a fi legaţi pentru sinteza proteinelor.
ARNr (ribozomal), este component esenţial al ribozomilor.

5.2.Componenţii structurali ai acizilor nucleici

Hidroliza acizilor nucleici, în mediu acid, dă naştere la pentoze, baze azotate şi

acid fosforic.
Pentoza se află în formă ciclică β−furanozică (vezi cap.X) şi este: D-riboza
pentru ARN şi D-dezoxiriboza pentru ADN.
Bazele azotate sunt molecule plane, relativ insolubile în apă. Prezintă un maxim
de absorbţie în ultraviolet între 252-271 nm, în funcţie de natura bazei azotate şi de pH.
Bazele azotate care intră în structura acizilor nucleici sunt derivate din două structuri
heterociclice: purina şi pirimidina.
Purină 6 7 4
Pirimidină
5 N
1N 3N 5
8
2 2 6
N 4 NH N
3 9 1

Tautomeria lactam lactim a bazelor azotate

Două structuri care diferă una de cealaltă prin poziţia unui atom de hidrogen şi
a unei duble legături se numesc structuri tautomere. Bazele azotate prezintă tautomerie
lactam – lactim datorită echilibrului grupărilor:
O OH
C NH C N
forma lactam forma lactim

În structura acizilor nucleici se găsesc formele lactam, care sunt mai stabile.
Derivaţii aminaţi care nu conţin grupări -OH prezintă tautomerie imino-amino, cu
echilibrul deplasat în favoarea formei amino:
NH2 NH

N C NH C
forma amino forma imino

a.Purine (derivaţi ai purinei)

S-au identificat două purine în structura acizilor nucleici: adenina (6-amino-
purina) şi guanina (2-amino-6-hidroxipurina) (Fig.5.1).
NH OH O
NH2
N N N
N HN N HN
N

NH H2 N NH H2 N N NH
N NH N N
Amino Imino Lactim Lactam
Adenina (6-amino purina) Guanina (2-amino-6-hidroxi purina)

Fig.5.1. Structura chimică a purinelor.

117
 b.Pirimidine (derivaţi ai pirimidinei)
Există trei pirimidine în structura acizilor nucleici: citozina (2-hidroxi-4-amino-
pirimidina), timina (2,4-dihidroxi-5-metil-pirimidina) şi uracilul (2,4-dihidroxi-
pirimidina). (Fig.5.2). Citozina se găseşte în ADN şi ARN, timina numai în ADN şi
uracilul numai în ARN.
OH O OH O
N HN CH3 CH3
N HN
HO N O NH HO N O NH
Lactim Lactam Lactim Lactam
Uracil (2,4-dihidroxi-pirimidina) Timina (5-metil-uracil)
NH2 NH2

N N

HO N O NH
Lactim Lactam
Citozina (2-hidroxi-4-amino-pirimidina)

Fig.5.2.Structura chimică a pirimidinelor.

5.2.1.Nucleozide şi nucleotide
1.Nucleozidele rezultă prin stabilirea unei legături N-glicozidice între hidroxilul
glicozidic de la C1 al pentozei şi atomul de azot din poziţia 9 a unei baze purinice sau din
poziţia 1 a unei baze pirimidinice. Ribonucleozidele conţin ca pentoză β-D-ribofuranoza.
Cele patru ribonucleozide care intră în structura ARN sunt: adenozina (A), guanozina
(G), citidina (C) şi uridina (U) (Fig.5.3).
NH2 O
N N
N NH
9 9
5` N
HO H2 C N N N NH2
O HO H2 C
4` 1` O
3` 2`
OH OH Adenozină (A) Guanozină (G)
OH OH
NH2 O
N NH
1 1
5` O
N O
HO H2 C N
O HO H2 C
4` 1` O
3` 2` Citidină (C)
OH OH Uridină (U)
OH OH
Fig.5.3. Structura ribonucleozidelor.
Abreviaţiile A, G, C, U sunt folosite atât pentru nucleozide cât şi pentru bazele corespondente.

Dezoxiribonucleozidele conţin β-2`-dezoxi-D-ribofuranoza (Fig.5.4). Cele patru

dezoxiribonucleozide care intră în structura ADN sunt: adenozina (A), guanozina (G),
citidina (C) şi timidina (T).
118
 NH2 O
N N
N NH
9 9
5` N N NH2
HO H2 C N HO H2 C N
O O
4` 1`
3` 2`
OH H HO H Dezoxiguanozină (dG)
Dezoxiadenozină (dA)
NH2 O
H3 C
N NH
1 1
5` N O N O
HO H2C HO H2C
O O
4` 1`
3` 2`
OH H OH H
Dezoxicitidină (dC) Dezoxitimidină (dT)

Fig.5.4. Structura dezoxiribonucleozidelor.

Prezenţa 2`-dezoxiribozei este abreviată prin “d” care precede litera corespunzătoare bazei azotate.

5.2.2.Structura nucleotidelor.
Nucleotidele sunt esteri fosforici ai nucleozidelor. Orice grupare hidroxil a
ribozei din molecula nucleozidelor poate fi fosforilată. În structura acizilor nucleici intră
nucleozidele fosforilate la C-5`. Restul fosfat fiind un acid tare conferă aciditate acizilor
nucleici. Se pot adăuga la monozaharid, până la trei grupări fosfat (α, β şi γ ), pentru a
forma nucleozid mono, di, tri-fosfaţi (fig. 5.5).
NH2
γ β α N
N Adenină Adenozină
O O O
5` sau
O- P O P O P O N N
O Dezoxiadenozină
O- O- O- 4` 1` (nucleozide)
X=H Dezoxiriboză
3` 2` X=OH Riboză
OH X
AMP (adenozinmonofosfat)

ADP (adenozindifosfat)

ATP (adenozintrifosfat)
Fig.5.5. Structura unor nucleotide de tip adenozin sau dezoxiadenozin mono-, di-, sau trifosfat

5.2.3.Nomenclatura nucleozidelor şi nucleotidelor

Abrevierile A, G, C, T sau U se referă la bazele azotate libere sau prezente în
structura nucleozidelor sau nucleotidelor. Prezenţa prefixului “d” arată că pentoza este
2`-dezoxi-D-riboza.

119
 Nucleotidele care intră în structura ARN conţin riboză şi sunt denumite
ribonucleotide. Nucleotidele din structura ADN conţin 2`-dezoxiriboză şi se denumesc
adăugând prefixul dezoxi, la numele nucleotidului conţinând riboza (dezoxiadenozin-5`-
monofosfat sau 5`-dezoxiadenilat) (tabel 5.1.).

Tabelul nr. 5.1. - Nomenclatura nucleozidelor şi nucleotidelor

Acid Baza Pentoza Nucleozid Nucleozid

nucleic monofosfat difosfat trifosfat
ARN A Riboza Adenozina acid adenilic, ADP ATP
acid adenozin
monofosforic, AMP
ADN A Dezoxi- d-adenozina acid d-adenilic, d-ADP d-ATP
riboza d-AMP
ARN G Riboza Guanozina acid guanilic GDP GTP
acid guanozin
monofosforic, GMP
ADN G Dezoxi- d-guanozina acid d-guanilic, d-GDP d-GTP
riboza d-GMP
ARN U Riboza Uridina acid uridilic, UDP UTP
acid uridin monofosforic
UMP
ADN T Dezoxi- d-timidina acid d-timidilic, d-TDP d-TTP
riboza d-TMP
ARN C Riboza Citidina acid citidilic CDP CTP
acid citidin-monofosfat,
CMP
ADN C Dezoxi- d-citidina acid d-citidilic, d-CDP d-CTP
riboza d-CMP

5.2.4.Proprietăţile fizice ale nucleozidelor şi nucleotidelor

Nucleozidele au solubilitate în apă mai mare decât bazele azotate din structura
lor, datorită ribozei care conţine grupări polare –OH. La pH cuprins între 5 şi 9
nucleozidele sunt neutre. La valori mici ale pH-ului bazele azotate care conţin grupări
amino (G, C, A) sunt protonate la atomii de azot din heterociclu menţinând astfel
caracterul aromatic al ciclurilor şi conjugarea între electronii „p” ai grupărilor –NH2 şi
heterociclu. Grupările –OH din structura pentozei cedează protoni la pH>12.
Solubilitatea în apă a nucleotidelor este mai mare decât a nucleozidelor. Grupările
fosfat în nucleozid mono-, di- şi trifosfat sunt ionizate la pH fiziologic, ele reprezentând
locurile pentru interacţiile electrostatice ale ADN cu proteinele şi ionii metalici.
În mediu puternic bazic nucleozidele şi nucleotidele sunt stabile. Viteza de
hidroliză a legăturilor fosfat esterice este mică din cauza repulsiilor electrostatice între
resturile fosfat şi ionii hidroxil. Legăturile N-glicozidice sunt stabile în mediu bazic, ele
fiind mai labile în mediu acid.
Moleculele care conţin purine şi pirimidine absorb radiaţii ultraviolete, spectrul
de absorbţie fiind dependent de pH. La pH = 7, nucleotidele prezintă absorbanţă
maximă la 260 nm. Deoarece proteinele şi alte componente celulare nu absorb în acest
domeniu, absorbanţa la 260 nm poate fi folosită pentru determinarea cantităţii de acizi
nucleici dintr-o probă, având în vedere conţinutul lor mare în baze azotate.
120
 5.2.5.Conformaţia nucleozidelor şi nucleotidelor
Nucleozidele şi nucleotidele pot adopta un număr mare de conformaţii datorită
flexibilităţii mari a ribozei, heterociclu format din cinci atomi precum şi a orientării
bazelor azotate faţă de legătura N-glicozidică.
Cei cinci atomi din molecula pentozei nu sunt coplanari. Deoarece substituenţii
de la atomii de carbon ai heterociclului nu sunt simetrici, nucleozidele prezintă două
conformaţii: C-2` endo, numită şi conformaţia S sau „South conformation” datorită
formei pe care o adoptă atomii de carbon din structura pentozei şi C-3` endo, în care
atomii de carbon ai ribozei au forma literei N, “North conformation” (Fig.5.6). Aceste
două conformaţii sunt definite în funcţie de poziţia atomilor de carbon 2` şi 3` faţă de
planul format de atomii C-1`, oxigen şi C-4`.
PO 3`
5` 2` PO 5`
4` O O Bază
Bază 4`

1` 1`
3` .
5,9 A PO 2`
. PO
7,0 A C-2` endo C-3` endo
"South" "North"

Fig.5. 6 Cele două conformaţii preferate ale pentozei

Prin convenţie, când baza ciclului şi C-5` sunt deasupra acestui plan se consideră
faţa endo. Se întâlneşte conformaţia C-2` endo când C-2` este deasupra planului şi C-3`
endo când C-3` este deasupra planului. Distanţa între grupările fosfat ataşate în poziţiile
5` şi 3` este mult mai mare pentru conformaţia C-2` endo decât pentru C-3` endo
(Fig.5.6).
O O

NH HN

1 1
N O O N
HO H2 C HO H2 C
O O

Uridină (U) OH OH Uridină (U) OH OH

Anty O Syn
O
N NH
NH
H2N
9 N
N N NH2 N 9
5`
HO H2C 5` N
O
4` 1` HO H2 C
O
3` 2` 4` 1`
OH OH Guanozină (G) 3` 2`
Anty Guanozină (G) OH OH
Syn

Fig.5.7 Conformerii Syn şi Anty ai uridinei şi guanozinei

121
 Cele două forme sunt în echilibru, ribonucleotidele adoptând, în general,
conformaţia C-3` endo, favorizată de prezenţa unui substituent electronegativ în poziţia
2`, iar 2`-dezoxinucleotidele care au un atom de hidrogen în locul grupării 2`-OH,
conformaţia C-2` endo.
Există două conformaţii posibile pentru nucleozide şi nucleotide, anti şi syn,
determinate de poziţia bazelor azotate faţă de monozaharid (Fig.5.7). Repulsia sterică
dintre bazele azotate, care au structură plană şi monozaharid, limitează rotirea acestora în
jurul legăturii N-glicozidice. In natură, se produc ambii conformeri, dar forma anti
predomină. Pirimidinele manifestă preferinţă pentru forma anti.
În guanozin 5`-fosfat conformaţia syn este stabilizată de interacţiile dintre
gruparea –NH2 de la C2 din nucleul purinic şi atomii de oxigen ai grupării fosfat.
Conformerii anti sunt prezenţi în ADN-forma B în timp ce conformerii syn sunt prezenţi
în ADN- forma Z.

5.2.6.Nucleotide naturale libere

Pe lângă nucleotidele care constituie elemente de construcţie a acizilor nucleici,
există o serie de nucleotide care îndeplinesc roluri importante în ţesuturi: compuşi
macroergici (ATP, GTP), componenţi structurali ai coenzimelor (FAD, NAD+,
NADP+), acceptori de fosfat în fosforilarea oxidativă (ADP), efectori alosterici ai
activităţii enzimelor, mesageri secunzi (AMPc şi GMPc), donori ai grupărilor metil (S-
adenozil-metionina).
Adenozin-3’,5’-monofosfatul (AMPciclic, AMPc) mediază acţiunea unor
hormoni (mesageri primi) care nu traversează membrana celulară. Prin interacţia
hormonului cu un receptor membranar specific este activată adenilat ciclaza, enzimă
membranară care catalizează transformarea ATP în AMPc. AMPc are rol de “mesager
secund” intracelular, realizând prin intermediul kinazelor, activarea sau inactivarea unor
enzime (vezi hormoni). Concentraţia intracelulară a AMPc este de o mie de ori mai mică
decât concentraţia ATP (cca 1 nmol/litru faţă de 1 mmol/litru) şi este determinată de
activitatea adenilat ciclazei care catalizează sinteza sa şi a fosfodiesterazei care
catalizează transformareea sa în AMP.
S-Adenozilmetionina este forma activă a metioninei folosită ca donor de grupări
metil în reacţiile de metilare.
Guanozin-3’, 5’-monofosfatul (GMPc) ca şi AMPc reprezintă un mesager
intracelular al unor semnale extracelulare.
NH2 NH2 O
N N N
N N HN
9 9
CH3 N N N N H2 N N N
5` 5`
S+ H2 C O O H2C O H2C
O
O
CH2 O- P O O- P O
3` 3`
CH2 OH OH O OH O OH

CH NH2 Adenozin-3`,5`-monofosfatul Guanozin-3`,5`-monofosfatul

(AMP ciclic, AMPc) (GMP ciclic, GMPc)
COOH
S-Adenozilmetionină

122
 Metilxantinele sunt derivaţi metilaţi ai xantinei, identificaţi la plante, care
prezintă proprietăţi farmacologice. Exemple de metilxantine sunt: cofeina (1,3,7-
trimetilxantina) din cafea, teofilina (1,3-dimetilxantina) din ceai şi teobromina (3,7-
dimetilxantina) din cacao.
O 7 O CH3
N H3 C N
HN 1 N
3
O NH NH N
O N
Xantina Cofeina
(2,6-dioxipurina) CH3
(1,3,7-trimetilxantina)
O
O CH3
H3 C N
N N
HN
O N NH
O N N
CH3 Teofilina Teobromina
(1,3-dimetilxantina) CH3 (3,7-dimetilxantina)

5.2.7.Analogi structurali sintetici ai bazelor azotate, nucleozidelor şi

nucleotidelor
Analogii structurali ai bazelor azotate şi nucleozidelor pot acţiona fie prin
încorporare în acizii nucleici fie prin inhibarea unor enzime implicate în biosinteza
ADN. Ei sunt utilizaţi în chimioterapie. Se cunosc mai multe tipuri de analogi structurali:
-5-fluoro- sau 5-iodo uracil sau uridină sunt folosiţi ca analogi structurali ai
timinei sau timidinei (5-iododezoxiuridina este folosită pentru tratarea corneei infectate
cu virusul herpes);
-6-tioguanina şi 6-mercaptopurina care conţin în poziţia 6 a nucleului purinic
gruparea –SH sunt utilizaţi în tratarea afecţiunilor tumorale;
-azidotimidina (zidovudina), derivat al timidinei, este folosit ca nucleozid
trifosfat, exclusiv de ADN polimeraza virală. Se utilizează în tratarea infecţiilor cu HIV
(virusul imunodeficienţei umane);
-5- sau 6-azauridina, 5- sau 6-azacitidina şi 8-azaguanina sunt compuşi în care
un atom de carbon din heterociclul bazei azotate este înlocuit cu azot;
O O SH
F I N
N HN N 6
5 5
9
N NH
O NH O N
5-Fluorouracil 6-Mercaptopurina
HO H2 C
O
Timină SH
HO H2 C
O 2` N
N 6
OH
5-Iodo-2`-deoxiuridină H2 N N NH
N3 OH
Azidotimidina 6-Tioguanina

123
 O NH2 O
CH3
N
HN 6
HN N 8N N
NH N
6N H2N N
O N O N
8-Azaguanina S NO2
HO H2 C HO H2C
O O
HO HO N 6 N
8
N 6 NH
OH N
OH OH 9 N
Arabinozil citozină NH Azatioprin
6-Azauridină N
Alopurinol

-alopurinolul, analog al purinelor, inhibă atât sinteza de novo a acestora cât şi

activitatea xantin oxidazei, fiind folosit în tratarea hiperuricemiei;
-citarabina (arabinozil-citozină, ara-C), nucleozid în care riboza este înlocuită
cu arabinoza, este utilizat în chimioterapia cancerului şi în infecţiile virale;
-azatioprinul care este catabolizat la 6-mercaptopurină este utilizat în transplant
pentru suprimarea evenimentelor implicate în rejecţie.

5.3.Structura primară covalentă a acizilor nucleici

5.3.1.Legăturile dintre nucleotide

Acizii nucleici sunt formaţi din nucleozide legate fosfat diesteric. Lungimea
catenelor este variabilă, cele care conţin un număr mai mic de 50 nucleotide se numesc
oligonucleotide iar cele cu mai mult de 50 nucleotide se numesc polinucleotide.
Gruparea hidroxil de la C5’ a unui nucleozid este legată de gruparea hidroxil de la
C3’ a nucleozidului următor prin legătură fosfat diesterică.
În structura polinucleotidică a ARN se află: β-riboza de care se leagă bazele
azotate: adenina, guanina, uracil, citozina.
În structura polinucleotidică a ADN se află: β−dezoxiriboza
β− de care se leagă
bazele azotate: adenina, guanina, timina, citozina.

5.3.2.Polaritatea catenei
In fiecare catenă polinucleotidică, legăturile dintre nucleotide au aceeaşi orientare
de-a lungul lanţului, catenele având o polaritate specifică.
Fiecare catenă polinucleotidică va avea două capete: capătul 5`, la care gruparea
–OH de la C5’ are ataşat un rest fosfat şi capătul 3`, la care gruparea –OH de la C3’ nu
este angajată într-o legătură internucleotidică.
Prin convenţie, structura unei catene poli-nucleotidice este scrisă întotdeauna în
direcţia 5` la 3`. Structura fragmentului polinucleotidic din fig. 5.8. poate fi scrisă GCA şi
semnifică faptul că gruparea 5`-OH a guanozinei este legată cu un rest fosfat în timp ce
adenozina are gruparea 3`-OH liberă.
Două lanţuri polinucleotidice sunt antiparalele atunci când unul evoluează în
direcţia 5` 3`, iar celălalt în direcţia 3` 5` (Fig.5.9).
Diversitatea polinucleotidelor este dată de bazele azotate legate de scheletul
format din molecule de monozaharid legate între ele fosfat diesteric.

124
 Ordinea bazelor determină capacitatea codificatoare a acizilor nucleici.
O

N
NH
O G
- 5` N NH2
O P O N
O
-
O
3`
NH2
X
N
O C
N O
O P O CH2
O
-
O
3`
NH2
X
N
NH
O A

O P O CH2 N N
O
-
O
3`

3` OH X
Fig.5.8 Fragment din structura unui polinucleotid şi reprezentarea sa schematică (pGCA)
(Dacă X = - OH; monozaharidul = riboza; acidul nucleic= ARN. Dacă X= -H; monozaharidul =
dezoxiriboza; acidul nucleic = ADN).

5` O 3`

CH2 O

5` B1 B1 5`
3` 3`

P P

5` B2 B2 5`
3` 3`

P P

5` B3 B3 5`
3` 3` 3` 5`
O CH2

Fig. 5.9 Catene polinucleotidice antiparalele, reprezentare schematică.

125
 5.4. Conformaţia moleculei de ADN; tipuri de conformaţii

Structura secundară de dublu-helix a ADN a fost propusă de Watson şi Crick

pe baza cercetărilor întreprinse de Chargaff, Rosalind Franklin şi Wilkins :
– Chargaff prin analiza cromatografică a stabilit că în toate tipurile de ADN
izolate de la diverse specii numărul de baze purinice este egal cu cel de baze pirimidinice
(A+G=T+C);
– Franklin şi Wilkins prin difracţia razelor X, efectuată pe cristale de ADN, a
demonstrat existenţa a două perioade de identitate de-a lungul axei lungi a moleculei: una
mare de 34 Å şi una mică de 3,4 Å.
Pe baza acestor cercetări Watson şi Crick au elaborat un model tridimensional al
moleculei de ADN cu următoarele caracteristici (Fig.5.10).
Două catene antiparalele (una cu polaritate 5’-3’ şi cealaltă antiparalelă cu
polaritatea 3’-5’) formează o dublă helice cu orientare dreaptă prin răsucire în acelaşi
sens în jurul unui ax. Scheletul extern al dublului helix este format din ciclurile
monozaharidului legate între ele prin resturi fosfat care la pH fiziologic sunt ionizate şi
încărcate negativ.

O H
N O H N
H2 C
O
N G N H N C H
O N
H N O
N
H O
Dezoxiguanozină H O

Dezoxicitidină CH2
O
H
O
N N H
H2 C O
O
N A N H N
T
O H
N N
H O
O
O
Dezoxiadenozină
H2 C
Dezoxitimidină
O

Fig.5.10 Reprezentarea structurii dublu helicoidale, forma B a ADN şi a bazelor complementare

unite prin legături de hidrogen.

Bazele azotate, sunt orientate spre interior şi perpendicular pe axul helixului.

Între o bază azotată purinică de pe o catenă şi una pirimidinică de pe cealaltă catenă,
numite baze complementare se formează legături de hidrogen (fig.5.10). Adenina se
leagă de timină prin două legături de hidrogen ( A = T ) şi guanina se leagă de citozină
prin trei legături de hidrogen ( G ≡ C ). În consecinţă, în ADN dublu catenar conţinutul

126
în adenină este egal cu cel de timină şi conţinutul în guanină este egal cu cel de
citozină.
Interacţiile hidrofobe, van der Waals, dipol-dipol indus care implică orbitalii
π ai bazelor azotate produc stivuirea bazelor dintr-o catenă polinucleotidică şi determină
conformaţia helicoidală a acesteia. Intre grupările polare ale perechilor de baze din două
catene complementare, antiparalele se formează legături de hidrogen care asigură
stabilitatea termodinamică a helixului.

5.4.1.Caracteristicile structurale ale dublului helix-forma B, predominantă

în celulă, descrisă de Watson-Crick.
Cele două catene, complementare NU identice, (o catenă constituie replica
celeilalte) formează o scară în spirală cu 10 trepte sau perechi de baze pe fiecare spiră
completă a helixului.
Diametrul cilindrului ce încadrează dublul helix este de 20 Å. Distanţa dintre
planurile a două baze adiacente este 3,4 Å. Pe o spiră sunt 10 perechi de baze, deci
perioada de identitate este de 34Å.
Helixul prezintă în exterior două şanţuri: unul mic cu lăţimea de 12Å şi unul
mare cu lăţimea de 22 Å, prin intermediul cărora unele proteine şi medicamente vin în
contact cu bazele azotate fără să fie necesară desfacerea duplexului.

5.4.2.Formele structurale A şi Z ale ADN

Structura ADN, este o structură dinamică în mediul apos al celulei. Pe lângă
forma B predominantă în celule, pot exista formele A-E şi Z. Conformaţia de tip A
corespunde tot unei duble helice drepte dar este mult mai compactă; pasul helicei este de
28 Å, iar numărul de baze per tur este 11. In structura ADN forma A predomină ca şi în
ADN forma B, conformerii anty.
Conformaţia de tip Z, prezentă atât în condiţii fiziologice cât şi în condiţii
speciale (la concentraţii mari de cationi), corespunde la o helice stângă având 12 perechi
de baze per tur, pasul helicei fiind de aproximativ 57 Å. Intr-o succesiune GC
dezoxinucleotidul guaninei adoptă conformaţia syn iar cel al citozinei pe cea anti, ceea ce
face ca lanţul să evolueze în zig-zag între cele două conformaţii. Deşi prezenţa acestei
conformaţii în vivo nu este ferm dovedită, există argumente (in vitro) că structura Z
modifică interacţiunile ADN-proteine, importante în replicare, transcriere, repararea
leziunilor ADN.

5.5. Denaturarea şi renaturarea ADN

5.5.1.Denaturarea
Ruperea legăturilor de hidrogen şi a interacţiunilor van der Waals dintre catenele
moleculei ADN aflate în soluţie se poate realiza prin creşterea temperaturii, la valori
extreme de pH (molecula de ADN este stabilă la pH-uri cuprinse între 4 şi 10) sau la
modificarea tăriei ionice (Fig.5.11).
Când toate legăturile s-au rupt, catenele sunt separate iar procesul este numit
denaturare. Dacă separarea catenelor este determinată de modificări de temperatură
procesul se numeşte topire.
Prin denaturare, se modifică unele proprietăţi fizice ale ADN: scade vîscozitatea
şi creşte absorbanţa la 260 nm.
127
 Renaturare ADN Denaturare ADN

Fig.5.11 Denaturarea reversibilă a ADN.

Efectul hipercrom Cantitatea de lumină (λ=260 nm), absorbită de ADN nativ,

dublu helicoidal, este mai mică decât cea absorbită de bazele purinice şi pirimidinice
izolate. Acest efect hipocrom se datorează mascării parţiale a bazelor stivuite care
interacţionează între ele. Prin denaturarea ADN-ului, creste capacitatea de absorbtie a
acestuia la λ=260 nm, efect hipercrom.
Denaturarea ADN se poate urmări prin măsurarea absorbanţei în ultraviolet în
funcţie de creşterea temperaturii. Se obţine o “curbă de topire” cu alură sigmoidală,
denotând interacţiuni cooperative între baze. Temperatura de topire (Tm), este
temperatura la care jumătate din ADN este denaturat, iar modificarea absorbanţei
reprezintă 50% din cea totală, corespunzătoare unei denaturări complete (Fig. 5.12).
Compoziţia ADN în baze azotate influenţează temperatura de topire. Un
procent mai mare de perechi de baze GC fată de AT din ADN, determină o creştere a Tm.
Conţinutul în perechi de baze GC diferă pentru diferite organisme. Pentru mamifere
conţinutul în perechi de baze GC este de 40% şi în condiţii standard punctul de topire va
fi de 870C.

1.5
Hipercromicitate (λ=260)

100
Denaturare (%)

1.4
G:C A:T 75
1.3
A:T G:C
1.2 50

1.1 25

1.0 0
Tm
0 70 80 90 100
Fig. 5.12 Curba de topire ADN. Tm creşte cu creşterea procentului de perechi de baze
G:C şi scade cu creşterea procentului de A:T. Denaturarea ADN şi absorbanţa la 260 nm cresc cu
temperatura.
128
 Concentraţia cationilor monovalenţi influenţează temperatura de topire. O
creştere de zece ori a concentraţiei cationilor determină o creştere a Tm cu 16,60C.
Formamida destabilizează legăturile de hidrogen dintre baze, micşorând astfel Tm.
Catenele din duplexul ADN sau din hibridul ADN-ARN pot fi astfel separate la
temperaturi mai mici, evitându-se ruperea legăturilor fosfat diesterice care s-ar putea
produce la creşterea temperaturii pentru denaturare, în lipsa formamidei.

5.5.2.Renaturarea (annealing) ADN

Denaturarea ADN este reversibilă. Prin restabilirea valorilor de pH, temperatură,
tărie ionică la valori fiziologice, catenele, chiar şi cele complet separate, pot reforma
dublul helix. Procesul prin care catenele complementare de ADN pot să refacă
duplexul se numeşte renaturare. Viteza de renaturare depinde de: temperatură şi de
concentraţia catenelor complementare. Renaturarea (termică) se produce la temperaturi
sub temperatura de topire, prin răcire progresivă.
Renaturarea este un proces ce poate fi folosit în tehnica hibridării moleculare,
care permite combinarea unor monocatene de ADN sau a unor catene de ADN cu
ARN în condiţiile unui grad relativ crescut de complementaritate a acestora. Detectarea
regiunilor hibride ale unui heteroduplex, se poate face electrono-microscopic (contur mai
îngroşat). Vizualizarea electrono-microscopică a heteroduplexurilor ADN-ARN, formate
în soluţie, permite determinarea poziţiei intronilor în moleculele de ADN sau în cazul
heteroduplexurilor ADN, evidenţierea deleţiilor cromozomiale.
Detectarea heteroduplexurilor ca şi determinarea gradului de hibridare se pot face
şi prin marcarea uneia dintre monocatene cu 32P, urmată de autoradiografiere.
Identificarea unui anumit fragment de ADN dintr-un amestec de fragmente separate – de
exemplu, prin electroforeză în gel de agaroză, utilizează o sondă de ADN sau ARN
radioactivă. Tehnica Southern permite transferul fragmentelor de ADN de pe gelul fragil
pe o membrană solidă de nitroceluloză şi identificarea ulterioară a fragmentului de
interes.

5.6.Hidroliza acizilor nucleici

Hidroliza acizilor nucleici se poate produce atât chimic cât şi enzimatic.

Hidroliza chimică se produce în mediu bazic sau acid.
Spre deosebire de ADN, care este rezistent la hidroliza bazică, ARN este
hidrolizat chimic, în mediu bazic, la un amestec de 2`- şi 3`- nucleotide.
Mediul bazic transformă gruparea 2` – OH în reactant nucleofil care atacă legătura
3`,5`- fosfat diesterică cu formarea intermediară a unui nucleotid ciclic 2`, 3` hidrolizabil
la nucleozid – 2` sau 3`– fosfat (Fig. 5.13).
ADN mono- sau bi-catenar, ca şi ARN este hidrolizat de enzime numite
nucleaze. Aceste enzime sunt distribuite ubicuitar. Nucleazele secretate de pancreas
participă la procesul de degradare a acizilor nucleici. Nucleazele se pot împărţi în două
categorii: exonucleaze şi endonucleaze
a.Exonuclezele hidrolizează nucleotidele terminale de la capetele 5` sau 3` ale
unui lanţ polinucleotidic. Acţiunea exonucleazică este proprie şi unor enzime implicate în
biosinteza ADN, cum ar fi ADN polimerazele I şi III.
b.Endonucleazele hidrolizează legături fosfat diesterice din interiorul catenei
polinucleotidice.
129
 O O O
H2 C H2 C
H2 C 3` 2` 2`
2` 3`
5` 3` 5` B1 5` B1
O
O ..O
.. H
+ H2O O PO3 H2 OH
.. .. O P O
OH
O P OH O
- +
ionul hidroxil
O OH OH
3` 2` 3` 2` 3` 2`
5` B2 5` B2 5` B2
OH OH OH
Fig.5.13 Hidroliza bazică a ARN accelerată de gruparea 2`-OH în prezența ionului hidroxil.

5.6.1.Endonuclezele de restricţie
Endonuclezele de restricţie sau restrictazele recunosc secvenţe specifice de
nucleotide de pe ADN dublu catenar (secvenţe de recunoaştere), formate de obicei din 4,
5 sau 6 nucleotide şi taie ambele catene ale ADN într-un loc specific al secvenţei
recunoscute.
a.Nomenclatura. Enzimele de restricţie au fost evidenţiate la bacterii, unde au un
rol important în protejarea celulelor bacteriene de infecţiile virale. Bacteriile îşi cruţă
propriul ADN prin metilarea unora dintre resturile de adenină şi citozină cuprinse în
secvenţele recunoscute de către enzimele de restricţie. Restrictazele taie într-un anumit
loc din secvenţa specifică orice ADN, cu excepţia celui care este metilat la nucleotidele
adeninei sau citozinei, din acea secvenţă, adică a propriului ADN. Cel mai adesea
acţiunea endonucleazică şi cea metilazică aparţine aceleiaşi proteine.
Au fost izolate peste 100 enzime de restricţie care au fost denumite în acord cu
specia bacteriană de la care au fost izolate (Tabelul 5.2). Deoarece fiecare bacterie
conţine mai multe enzime de restricţie, se utilizează o cifră romană pentru a identifica
fiecare enzimă. De exemplu, EcoRI a fost prima restrictază izolată de la
Escherichia Coli .

Tabelul 5.2 Situsurile de recunoaştere şi clivare a unor endonucleaze de restricţie.

Enzima Secvenţa recunoscută Sursa

BamH I 5`-G ↓ GATCC-3` Bacillus amyloliquefaciens H

BglII 5`-A ↓ GATCT-3` Bacillus globigii
EcoR I 5`-G ↓ AATTC-3` Escherichia coli RY13
EcoRV 5`-GAT ↓ ATC-3` Escherichia coli B946
Hind III 5`-A ↓ AGCTT-3` Haemophilus influenzae Rd
Hpa I 5`-GTT ↓ AAC-3` Haemophilus parainfluenzae
Pvu II 5`-CAG ↓ CTG-3` Proteus vulgaris
Taq I 5`-T ↓ CGA-3` Thermus aquaticus

130
 b.Modalităţi de acţiune ale restrictazelor. Situsurile de recunoaştere pentru cele
mai multe enzime de restricţie sunt palindroame care prezintă dublă simetrie rotaţională.
Un palindrom este definit ca o porţiune de ADN în care secvenţa nucleotidică, citită
pe ambele catene în direcţia 5` 3` este identică.
Unele endonucleze de restricţie taie ADN bicatenar, formând capete boante
(blunt ends), drepte, necoezive. Altele taie moleculele de ADN bicatenar pe o latură a
centrului de simetrie, producând segmente purtătoare de extremităţi monocatenare
coezive, care fiind complementare se pot asocia. Sunt trei modalităţi de a tăia catena de
ADN după cum se vede în (Fig. 5.14).
Capetele fragmentelor de ADN rezultate pot fi legate între ele de către ADN
ligază formând ADN recombinat (Fig.5.15).

5`---AAGCTT---3` 5`---TGGCCA---3` 5`---GAGCTC---3`

3`---TTCGAA---5` 3`---ACCGGT---5` 3`---CTCGAG---5`

Hind III Bal I Sst I

5`---A 5`
AGCTT---3` 5`---TGG CCA---3` 5`---GAGCT3` C---3`
3`---TTCGA 5` A ---5` 3`---ACC GGT---5` 3`---C 3`TCGAG ---5`

Fig. 5.14. Cele trei posibilităţi de clivare a ADN de către restrictaze (cu capătul 5` mai lung, cu
capete boante şi cu capătul 3` mai lung).

ADN1 ADN2

5`---GAATTC---3` 5` GAATTC 3`
3`---CTTAAG---5`
3` CTTAAG 5`

EcoRI EcoRI

5`---G AATTC---3` 5` G AATTC 3`

3`---CTTAA G---5`
3` CTTAA G 5`

Renaturarea fragmentelor ADN si

sudarea lor de către ADN-ligază

5`---GAATTC 3` 5` GAATTC---3`
3`---CTTAAG 5` 3` CTTAAG---5`

Molecule de ADN recombinant

Fig. 5.15 Formarea ADN recombinant prin utilizarea enzimelor de restricţie

c.Separarea fragmentelor rezultate din acţiunea enzimelor de restricţie

asupra ADN se face prin electroforeza pe gel de poliacrilamidă pentru fragmentele mai
mici de 500 perechi de baze şi pe gel de agaroză pentru fragmentele cu dimensiuni mai
131
mari. Dimensiunea fragmentelor de restricţie se determină prin măsurarea distanţei de
migrare şi raportarea la distanţa de migrare a fragmentelor standard de ADN de
dimensiuni cunoscute

5.6.2.Hărţile de restricţie.
Orice ADN dublu catenar prezintă diferite secvenţe nucleotidice care vor fi
recunoscute şi clivate de enzime de restricţie specifice. Prin separarea fragmentelor de
restricţie şi măsurarea dimensiunii acestora este posibil să se deducă locurile unde
enzimele de restricţie taie molecula de ADN (locurile de restricţie), adică să se deseneze
harta de restricţie. Este uşor să se compare două molecule de ADN (de ex. examinarea
relaţiei între două specii de-a lungul evoluţiei) prin analizarea hărţilor de restricţie fără să
fie necesară determinarea secvenţei nucleotidice a fiecărei moleculă de ADN.

5.7.Distribuţia şi dimensiunile ADN la procariote şi eucariote

Conţinutul în ADN al celulelor de la diverse specii este diferit. Cu cât celula este
mai evoluată, are nevoie de mai multă informaţie genetică şi conţinutul în ADN este mai
mare. ADN-ul există în celule sub formă liniară sau circulară (formată prin legarea
covalentă a capetelor 5`,3`). Moleculele de ADN, cu lungimi şi greutăţi moleculare
diferite, dintr-o celulă, alcătuiesc cromozomii celulei.
Fragmentele cromozomiale care conţin informaţia genetică cu privire la sinteza
unui singur lanţ polipeptidic sau a unei singure molecule de ARN (ribozomal sau de
transfer) au fost denumite gene. Având în vedere faptul că unele proteine sunt oligomere
relaţia dintre materialul genetic (ADN) şi expresia sa finală (proteinele) este corect
exprimată prin conceptul, o genă – un lanţ polipeptidic.
Fiecare cromozom conţine un set unic de gene. Totalitatea genelor cuprinse în
cromozomii unei celule, constituie genomul acesteia.
La procariote, o moleculă de ADN circular cu 4 x 106 perechi de baze,
alcătuieşte un cromozom, care cuprinde setul complet de gene pentru specificarea
caracterelor celulei. ADN din celulele de Escherichia coli cuprinde aproximativ 4,6 x
106 perechi de baze, lungimea conturului ADN cromozomial fiind de ~1,6 mm. Diametrul
celulei de E. coli este ~2µm.
La om, fiecare cromozom conţine o singură moleculă de ADN. Cel mai scurt
cromozom uman conţine o singură moleculă de ADN cu 34 x 106 perechi de baze iar cel
mai lung cuprinde o singură moleculă de ADN cu 263 x 106 perechi de baze. Lungimea
totală a moleculelor desfăşurate de ADN dintr-o singură celulă umană este de
aproximativ 2 m. Molecula de ADN va trebui să adopte în celulă o formă cât mai
compactă , care s-o facă compatibilă cu spaţiul oferit de către celulă.
În celulele procariote, care nu au structuri subcelulare (nuclee, mitocondrii,
lizozomi, reticul endoplasmatic), ADN este distribuit într-o masă cromozomială. Pe
lângă ADN reprezentând materialul cromozomial, ce cuprinde setul complet de gene
pentru specificarea tuturor caracterelor celulei, în citoplasma celulelor bacteriene se află
cantităţi mici de ADN circular, extracromozomial. Aceste molecule, numite plasmide
conţin o cantitate redusă de informaţie genetică.
Plasmidele sunt molecule mici care trec uşor prin membrana celulei gazdă. Pe
lângă alte gene, ele conţin şi gene care specifică proteine, ce conferă bacteriei rezistentă
la antibiotice. Plasmidele pot migra de la o celulă cu rezistentă la un antibiotic la altă
132
celulă, cu sensibilitate la antibioticul respectiv, făcând-o şi pe aceasta rezistentă.
Rezistenţa la antibiotice, transferabilă nu numai în cadrul aceleiaşi specii bacteriene ci şi
de la o specie la alta, pune probleme serioase antibioterapiei.
Plasmidele sunt instrumente ideale de manipulare a genelor. Manifestând adesea
autonomie faţă de ADN cromozomial, plasmidele se autoreplică extrem de rapid.
Posibilitatea încorporării unui fragment de ADN străin într-un plasmid, prin tehnicile
ingineriei genetice, şi reintroducerea plasmidului modificat într-un organism gazdă
permite obţinerea unor mari cantităţi din gena străină sau din proteina specificată de
aceasta.
În celulele eucariote, nucleul este delimitat de citoplasmă printr-o membrană.
Cea mai mare cantitate de ADN se află în nucleu.
In perioadele de repaus ale celulei, deci în afara perioadelor de diviziune,
materialul genetic se găseşte sub formă de cromatină (cromozomii interfazici), un
material amorf, dispersat în nucleu, care conţine ADN, proteine bazice denumite histone,
proteine nehistonice denumite hertone şi cantităţi mici de ARN.
In timpul mitozei şi puţin înainte de aceasta, cromatina se condensează şi se
subdivide în cromozomi care sunt complexe ADN - proteine. Fiecare cromozom conţine
o singură moleculă de ADN linear lungimea sa variind de la un cromozom la altul.
Numărul cromozomilor depinde de specie; de exemplu, celulele somatice de la specia
umană conţin 46 de cromozomi, grupaţi în 23 de perechi.
În mitocondriile celulelor eucariote, se află molecule de ADN circular, cu masă
mică, care diferă de cel nuclear prin structură şi anumite proprietăţi. Acesta reprezintă
aproximativ 1 % din ADN celular, total.
Prezenţa ADN mitocondrial, conferă celulei o oarecare autonomie genetică, o
parte din proteinele mitocondriale sintetizându-se pe tipar de ADN propriu. Printre
acestea se află 13 subunităţi proteice ale lanţului respirator (din totalul de 67): şapte
subunităţi ale NADH dehidrogenazei (complex I), citocromul b din complexul III, trei
subunităţi ale citocrom oxidazei (complex IV), două subunităţi ale ATP sintazei.
Majoritatea proteinelor mitocondriale sunt specificate însă de gene nucleare.

5.8.Organizarea ADN la eucariote

Genomul haploid uman constă din 46 cromozomi grupaţi în 23 de perechi care

conţin aproximativ 6 x 109 perechi de baze. S-a estimat că doar 5-10% din genomul
eucariot reprezintă secvenţe codificatoare pentru proteine şi ARN. Cea mai mare parte a
ADN este necodificatoare având rol în reglarea exprimării genelor în timpul dezvoltării,
diferenţierii şi adaptării la condiţiile de mediu.
La eucariote, o genă care conţine informaţia privind structura unui lanţ
polipeptidic este întreruptă de secvenţe care nu sunt traduse via ARNm, care nu se vor
exprima în structura polipeptidului dat. Secvenţele de ADN traductibile, dintr-o anumită
genă structurală, au fost numite exoni (expressed regions), iar celelalte introni
(intervening sequences). Se apreciază, că discontinuitatea genelor reprezintă o trăsătură
comună a genomului organismelor superioare (excepţie ar face genele care codifică
histonele şi interferonul). După gradul de repetare în genomul eucariot secvenţele de
ADN se împart în:

133
 a.Secvenţe de ADN unice, nerepetitive. Aproximativ 60% din ADN-ul din
fiecare celulă de la specia umană se află o singură dată în genom. Acesta este ADN care
codifică proteine.
b.Secvenţe de ADN cu grad mediu de repetare. Secvenţele de ADN care
codifică ARNr, ARNt, histone reprezintă 20% din ADN-ul eucariot şi se află în zeci până
la sute de copii per celulă.
c.Secvenţe de ADN cu grad foarte mare de repetare. Aproximativ 10% din
ADN-ul eucariot se află în mii de copii per celulă. Aceste secvenţe formate din 5-500
perechi de baze se repetă de multe ori în tandem. Ele sunt distribuite în centromerele şi
telomerele cromozomilor şi sunt prezente în 1-10 milioane de copii per genomul
haploid. Aceste secvenţe sunt inactive transcripţional având un rol structural în
cromozomi.
Deoarece aceste secvenţe de ADN au un conţinut diferit în G+C faţă de restul de
ADN din celulă, într-un gradient de clorură de cesiu formează o bandă cu poziţie diferită
faţă de restul ADN. Din acest motiv a fost denumit ADN satelit. Capetele cromozomilor
numite telomere conţin, de asemenea, secvenţe scurte de ADN care se repetă în tandem
de sute de ori. La om, secvenţa din telomeră care se repetă este AGGGTT. Acest ADN,
formează deasemenea, o bandă satelit în gradient de clorură de cesiu. ADN din
centromere şi telomere are probabil rol structural, dar rolul restului de ADN care se repetă
în copii multiple este încă necunoscut.

5.9.Organizarea structurală superioară (terţiară) a ADN

5.9.1.Structura superhelicoidală
In moleculele de ADN circular (ADN cromozomial de la E.coli, ADN
mitochondrial, plasmide) şi ADN liniar de dimensiuni mari ale cărui capete nu sunt libere
numărul de răsuciri ale unei catene în jurul celeilalte este fix. Numărul de răsuciri nu
poate fi modificat decât prin incizia unei legături fosfat diesterice de pe una dintre
catenele ADN, permiţând astfel celor două capete ale ADN să se rotească unul faţă de
celălalt.
O propritate universală a ADN dublu catenar este suprarăsucirea moleculei
în jurul propriei axe. Formele superhelicoidale sunt în raport cu forma helicoidală,
topoizomeri. Enzime specifice, denumite topoizomeraze, catalizează aceste modificări
topologice, interconvertind izomerii topologici.
Flexibilitatea structurală a ADN îi permite să adopte o structură cât mai compactă
pentru a fi compatibil cu spaţiul oferit de celulă. ADN-ul circular se răsuceşte în jurul
propriei axe iar cel nuclear se răsuceşte mai întâi în jurul proteinelor iar structurile
formate se răsucesc în jurul axei proprii apărând formele superhelicoidale
(suprarăsuciri). Ele pot fi suprarăsuciri negative şi positive (Fig.5.16).
a.Suprarăsucirile spre stânga, determinate de creşterea numărului de perechi de
baze per tur elice sunt considerate suprarăsuciri negative (negative supercoiling). Ele
se formează, când molecula de ADN se răsuceşte în direcţie opusă dublei helice cu
orientare dreaptă prezentă în ADN forma B. Structura superhelicoidală negativă este
proprie celulelor vii, ea relaxând dubla helice. Suprarăsucirile spre stânga pregătesc
ADN pentru procese care presupun separarea catenelor: replicare, transcriere,
recombinare.

134
 Suprarăsuciri Suprarăsuciri
spre stânga spre dreapta
(superhelix (superhelix
negativ) pozitiv)

Helix circular normal

Fig.5.16 Molecula relaxată şi suprarăsucită spre stânga şi spre dreapta.

b.Suprarăsucurile spre dreapta (în sensul dublei helice) determinate de

scăderea numărului de perechi de baze per tur elice (faţă de 10,5 în ADN-B) sunt
considerate suprarăsuciri pozitive. Ele compactează ADN şi fac dificilă desprinderea
catenelor. Energia liberă a formelor superhelicoidale este mai mare decât cea a ADN
„relaxat“ nesuprarăsucit.

5.9.2.Topoizomerazele
Gradul de suprarăsucire al ADN bacterian este determinat de acţiunea opusă a
două enzime numite topoizomeraze care afectează topologia ADN. Aceste enzime sunt
foarte importante pentru procesul de replicare.
Sunt două tipuri de topoizomeraze:
a.Topoizomeraza I, acţionează ca o endonuclează reversibilă, este formată
dintr-un singur lanţ polipeptidic şi nu necesită ATP. Ea incizează o legătură fosfat
diesterică numai de pe una dintre catenele ADN, permiţând trecerea celeilalte catene prin
spaţiul creiat; numărul de răsuciri ale unei catene în jurul celeilelte creşte cu 1 relaxând
starea superhelicoidală a ADN. Energia legăturii fosfat diesterice incizate a fost
conservată într-o legătură fosfat esterică, implicând tirozina din centrul activ al enzimei,
printr-o reacţie reversibilă care nu necesită aport energetic (Fig.5.17).

Topoizomeraza I Topoizomeraza I Topoizomeraza I

Tyr
Tyr Tyr
5` O
5` O
OH P Enzima P
P P OH
OH 3`
Incizie si legare 3` Rotirea Disocierea
la enzimă capătului 3` enzimei

Fig.5.17 Reprezentarea mecanismului de acţiune a topoizomerazei I.

135
 b.Topoizomeraza II, conţine cel puţin două subunităţi polipeptidice, necesită
ATP şi produce incizii reversibile în ambele catene ADN (Fig.5.18).
Mecanismul de acţiune al topoizomerazei II este ilustrat (Fig.5.18) prin utilizarea
unei molecule ADN relaxată care a fost transformată în etapa 1 la o moleculă cu o
suprarăsucire + şi una -. Topoizomeraza II (şi giraza) taie ambele catene ADN şi trece un
segnemt ADN prin tăietura formată, transformând suprarăsucirea + în suprarăsucire -.
ADN giraza, o topoizomerază II prezentă numai la procariote, are abilitatea
de a produce sau desfiinţa suprarăsuciri negative. ADN giraza este formată din două
subunităţi (fiecare subunitate fiind compusă din câte două lanţuri peptidice de 105 kd şi
respectiv 95 kd): una introduce superhelixuri negative cu consum de ATP (având şi
activitate ATP-azică) iar cealaltă are abilitatea de a le desfiinţa fără consum de ATP.
ADN giraza (topoizomeraza II) introduce în molecula ADN supertorsiuni
negative,, astfel încât supertorsiunile pozitive generate de avansarea bifurcaţiei de
replicare sunt în mare măsură contracarate. Cantităţile de topoizomerază I şi II sunt
reglate pentru a menţine în celulele vii un grad potrivit de superhelicitate negativă.
Anumite antibiotice ca: acid nalidixic (negram) şi derivaţii săi fluoruraţi (norfloxacin,
ciprofloxacin), superiori prin toxicitatea redusă şi prin faptul că nu dezvoltă rezistenţă
plasmidică transferabilă, suprimă creşterea şi dezvoltarea bacteriană prin inhibarea
ADN-girazei.

Etapa 1 Etapa 2 Etapa 3

Fig.5.18 Mecanismul de acţiune al topoizomerazei II. Enzima incizează ambele catene şi trece un
segment ADN prin spaţiul creiat schimbând suprarăsucirea (+) în suprarăsucire (-).

5.10.Cromozomii eucariotelor

5.10.1.Cromatina (cromozomii interfazici), este un material amorf, dispersat în

nucleu în interfază, care conţine ADN împachetat cu proteine în cantităţi aproximativ
egale (în greutate). Sunt prezente şi cantităţi mici de ARN. Împachetarea ADN în
cromatină este mai puţin densă ca în cromozomi, pentru a putea permite accesul
enzimelor transcrierii şi replicării la molecula de ADN în perioadele de repaus ale celulei.
Cromozomii sunt complexe ADN-proteine care rezultă prin condensarea
cromatinei în timpul mitozei. Fiecare cromozom conţine o singură moleculă de ADN-
linear, lungimea sa variind de la un cromozom la altul. Împachetarea ADN într-un
cromozom presupune o scurtare de 10.000 de ori a lungimii sale din forma primară-B.
Numărul cromozomilor variază de la o specie la alta (ex. celulele somatice umane conţin
46 cromozomi.

136
 5.10.2 Histonele reprezintă o clasă de proteine bazice, cu masa moleculară mică,
care interacţionează ionic cu anionii fosfat din catenele ADN, cu formare de
nucleozomi.
Există 5 tipuri de histone:
Histone bogate în lizină: H2A şi H2B şi histone bogate în arginină: H3 şi H4 care
intră în structura miezului nucleozomului,
Histone de legătură: H1 ce leagă nucleozomii între ei, cu rol în protejarea ADN de
acţiunea nuleazelor.
Histonele şi-au conservat bine structura, fapt ce demonstrează că ele şi-au
păstrat rolul stabilit iniţial de-a lungul evoluţiei eucariotelor. Secvenţa aminoacizilor în
H3 şi H4 este aproape aceeaşi la plante şi animale.

5.10.3.Nucleozomii reprezintă primul stadiu în condensarea ADN, realizând un

grad de compactare pentru ADN egal cu 7. În studiile de microscopie electronică, fibra de
cromatină arată ca un „şirag de mărgele“, mărgelele fiind nuclozomii, unitatea de bază a
cromatinei, şi „aţa“ porţiuni de ADN liber
Structural nucleozomul (unitatea repetitivă de 10 nm), are forma unui cilindru
turtit cu dimensiunile 11x11x5,5 nm. El cuprinde un octamer histonic constituit din
2H2A, 2H2B, 2H3, 2H4, în jurul căruia se înfăşoară de aproximativ 2 ori cu răsucire spre
stânga, ADN format din 140 perechi de baze. Nucleozomii au se pare aceiaşi structură la
toate eucariotele. Cantitatea de ADN care înfăşoară miezul octameric este constantă.
ADN care leagă nucleozomii se numeşte ADN de legătură, lungimea lui depinde de
organism şi ţesut şi este cuprinsă între 8 şi 120 perechi de baze (în medie 60 perechi de
baze), fig.5.19.

Miezul nucleozomului
ADN de (H2A, H2B, H3, H4)2
legătură

ADN
Histona H1

Fig. 5.19. Condensarea ADN cu ilustrarea structurii nucleozomilor.

Histona H1, nu este constituent al miezului octameric al nucleozomilor. H1 se

leagă de ADN-ul de legatură, dintre nucleozomi. Au fost identificate câteva tipuri de
histone H1. Servind ca o punte între nucleozomii adiacenţi, H1 are rol esenţial în etapa
următoare de compactare a ADN cu formarea unei structuri care arată că un solenoid
(diametru de 30 nm, pasul de 10 nm, distanţa între spire de 10 nm, pe un tur de spiră sunt
6-10 nucleozomi), şi care asigură o scurtare de 40 de ori a formei B a ADN.

137
 Solenoizii se asociază între ei determinând o condensare suplimentară a ADN
(fig. 5.20).
Proteine nehistonice sunt componente ale cromatinei. În afara histonelor,
enzimelor şi a factorilor necesari replicării şi transcrierii, cromatina mai conţine şi alte
proteine, unele cu rol în destinderea stării condensate a cromatinei, pentru a permite
replicarea şi transcrierea, altele cu rol în viabilitatea celulei, ele prezentând o mobilitate
electroforetică mare.

5.10.4.Eucromatina şi heterocromatina. Eucromatina reprezintă porţiuni de

cromatină active în transcriere. Heterocromatina reprezintă regiuni de ADN inactive în
transcriere, din cauza împachetării dense a ADN.

Fig.5.20. Condensarea ADN cu formarea nucleozomilor, solenoidului şi cromozomului.

138
 6. BIOSINTEZA ADN (REPLICAREA)

6.1. Replicarea este semiconservativă

Replicarea reprezintă modalitatea specifică de biosinteză a ADN, respectiv

desfacerea duplexului de ADN parental şi construirea pe fiecare dintre cele două catene a
câte unei catene fiice complementare – replica celor dintâi. Ca urmare a replicării apar
două molecule ADN fiice identice cu parentala, în fiecare dintre moleculele nou formate
conservându-se o catenă veche, parentală. Sinteza ADN poartă, din acest motiv, numele
de replicare semiconservativă (Fig.6.1).
Catene parentale

Catenă parentală Catene fiice Catenă parentală

Fig.6.1 Replicarea ADN.

După replicare şi diviziune celulară, fiecare celulă fiică primeşte o catenă

parentală de ADN şi o catenă nou sintetizată, complementară cu catena parentală, care
a servit ca matrită. Sinteza semiconservativă, asigură astfel, atât la procariote, cât şi la
eucariote, transferul de informaţie genetică de la ADN parental la ADN nou sintetizat şi
deci menţinerea stabilităţii genetice a fiecărui organism şi a speciei.
Replicarea poate fi uni- sau bidirecţională. În cele mai multa organisme (bacterii,
virusuri) replicarea este bidirecţională.

6.2. Replicarea ADN bacterian este bidirecţională

Cercetările întreprinse de John Cairns, 1963, au dus la concluzia că, la E. Coli, o

moleculă unică de ADN, de mari dimensiuni şi în general circulară (formată prin legarea
139
covalentă a capetelor 5`, 3`), alcătuieşte un cromozom. Lungimea conturului de ADN
cromozomial este de aproximativ 1 mm (de ~1000 ori mai mare decât dimensiunile unei
celule de E. Coli). Cromozomul bacterian are în timpul replicării forma literei theta (θ),
duplexul de ADN circular replicându-se simultan în ambele direcţii (Fig.6.2).
Cromozomul circular initial

ORI
ADN initial

1 Bifurcatii de
2
replicare

1 2
Puncte de initiere
replicare

Originea replicării
ADN după replicare

Fig.6.2 Ilustrarea replicării cromozomului bacterian (1 unidirecţională şi respectiv 2

bidirecţională).

Iniţierea replicării se produce în regiuni bine determinate denumite “regiuni

origine” (ori) care conţin secvenţe “consens” foarte bine conservate de-a lungul evoluţiei,
bogate în perechi A=T. La E.coli există o singură regiune Ori C formată dintr-o secvenţă
de aproximativ 240 perechi de baze necesară direcţionării începerii replicării.
Regiunea activă în replicare la un moment dat care se deplasează de-a lungul
duplexului parental reprezintă “bifurcaţia de replicare”. Pe cromozomul bacterian
evoluează două bifurcaţii de replicare, una în sens orar, cealaltă în sens antiorar. Duplexul
de ADN circular se replică simultan în ambele direcţii.
Terminarea replicării are loc atunci când cele două bifurcaţii de replicare se
întâlnesc într-o regiune opusă regiunii Ori.
Replicarea este bidirecţională atât la bacterii cât şi la virusuri.

6.3.Elementele necesare pentru sinteza de ADN

Elementele necesare pentru sinteza ADN la procariote şi la eucariote sunt

aceleaşi.
6.3.1.Substraturi
Cei patru dezoxiribonucleozid-trifosfaţi: dATP, dGTP, dCTP, dTTP sunt necesari
pentru sinteza ADN. Necesitatea prezenţei celor patru ribonucleozid-trifosfaţii: ATP,
GTP, UTP, CTP sugerează necesitatea sintezei de ARN în cursul replicării.
140
 6.3.2.Matriţa (template)
Mecanismul de bază al replicării a fost înţeles odată cu recunoaşterea de către
Watson şi Crick în 1953 a complementarităţii bazelor din structura ADN-dublu catenar.
În replicarea semiconservativă, fiecare catenă parentală ADN, serveşte ca matriţă pentru
sinteza unei catene fiice, complementare.

6.3.3.ARN iniţiator sau primer este necesar iniţierii sintezei de ADN

Numai catena template nu este suficientă pentru sinteza ADN. ADN polimeraza
nu poate lega covalent primele două nucleotide, abilitate pe care ARN polimeraza o are
(leagă primele două nucleotide fără să fie necesară existenşa unui primer). Sinteza de
ADN nu poate începe decât în prezenţa unui ARN de mici dimensiuni (ARN iniţiator,
primer) care pregăteşte matriţa pentru adăugarea de nucleotide complementare.
Dezoxinucleotidele se adaugă la gruparea –OH de la capătul 3` liber al moleculei primer,
în ordinea dictată de matriţă (Fig.6.3).
Necesitatea existenţei unui primer, determinată de incapacitatea ADN
polimerazei III de a iniţia catene polinucleotidice este impusă de necesitatea asigurării
acurateţei procesului de replicare. ARN primer sintetizat sub acţiunea ADN primazei
care este o ARN polimerază ADN dependentă, lipsită de activitate de corector, este
exclus ulterior şi înlocuit, cu mare precizie, cu fragmentul de ADN corespunzător.

6.3.4.Enzimele implicate în replicare

1.ADN polimeraze – ADN dependente
La procariote, se cunosc 3 polimeraze: ADN polimerazele I, II şi III cu structuri
şi funcţii specifice.
Caracteristici comune ale celor 3 polimeraze:
ADN polimerazele au activitate polimerazică, catalizează adăugarea dezoxi-
nucleozid trifosfaţilor (dNTP) în timpul elongării lanţurior polidezoxiribonucleotidice.
Dezoxinucleotidele se adaugă unul câte unul la capătul 3` al catenei ADN în creştere, în
ordinea dictată de matriţă (Fig.6.3). ADN polimerazele catalizează atacul nucleofil al
grupării 3`-OH al ARN primer asupra dNTP complementar matriţei, cu formarea unei
legături fosfodiesterice şi eliberarea pirofosfatului. Energia eliberată prin hidroliza piro-
fosfatului asigură orientarea reacţiei spre dreapta.
Necesită o catenă ADN matriţă (template) care dictează secvenţa nucleotidelor
din catena nou sintetizată.
Direcţia de sinteză a catenelor de ADN este numai 5` → 3`.
ADN polimerazele nu iniţiază catene ADN, necesitând un ARN primer cu o
grupare 3`-OH liberă (Fig.6.3).
ADN polimerazele prezintă activitate exonucleazică 3` → 5`.
Atribute specifice celor 3 polimeraze
ADN polimeraza I a fost cel mai bine studiată deoarece are cea mai simplă
structură. ADN polimeraza I este un polipeptid cu masa de 103 kd, pe care proteazele îl
scindează în două fragmente peptidice care conţin 3 centre active enzimatice (Fig.6.4).
Fragment 36 Kd Fragment 67 Kd

Exonuclează Exonucleză Polimerază COOH

H2N 5` 3` 3` 5`

Fig. 6.4 Structura ADN polimerazei I.

141
 Centrul activ pentru activitatea exonucleazică 3` 5` este situat pe acelaşi
fragment şi foarte aproape de centrul activ pentru activitatea polimerazică, permiţând
capătului 3`-ADN să se mişte între cele două centre active (Fig.6.5).
5`
Catena parentală 5`
ARN primer
ADN Catena
(10-12 nucleotide) 3`
3` complementară
-
O P O
-
O P O
O
O
CH2 U A
O CH2 U A
O

O OH
O OH
-
O P O
-
O P O
O
A O
CH2 U
O U A
CH2
O

3` PPa
..OH OH
-
O OH
O O O
-
O P O
-
O P O P O P O
O
- -
O O O
CH2 T A
CH2 T A O
O

OH H
OH H 5` 5`

Fig.6.3 Elongarea ARN primerului prin adăugarea dezoxinucleozid trifosfaţilor de către ADN
polimerază ca urmare a activităţii polimerazice.

ADN polimeraza I are activitate polimerazică redusă (comparativ cu ADN

polimeraza III) pentru care este necesară prezenţa Mg2+ şi a dezoxiribonucleotidelor
(dATP, dGTP, dCTP, dTTP). Enzima catalizează formarea a 20 de legături
fosfodiesterice înainte de eliberarea matriţei (10 nucleotide pe secundă) în timp ce ADN
polimerază III catalizează formarea mai multor mii de legături fosfodiesterice înainte de
eliberarea matriţei (1000 nucleotide pe secundă).
ADN polimeraza I, prin activitatea exonucleazică 3` → 5`, catalizează
hidroliza nucleotidului neîmperechiat corespunzător de la capătul 3` în creştere al catenei
ADN (Fig. 6.6.a).
142
 Matrită
5` Centrul cu 5` Matrită
activitate
polimerazică

3` 3`
5` 5`

Centrul cu activitate
a) exonucleazică
b)
Fig.6.5 Ilustrarea activităţilor polimerazice (a) şi exonucleazice (b) ale ADN polimerazei I.

ADN polimeraza I are activitate exonucleazică 5` → 3` (excizie – reparare).

Prin activitatea sa nucleazică enzima rupe legătura fosfodiesterică terminală de la capătul
5` la care nucleotidul terminal poate avea gruparea 5`-OH liberă sau esterificată, sau
poate rupe o legătură fosfodiesterică îndepărtând un segment cu câteva nucleotide de la
capătul 5` terminal (fig. 6.6.b). Legătura clivată trebuie să facă parte dintr-o regiune
dublu helicoidală.
Activitatea exonuleazică 5`→3` este intensificată de sinteza concomitentă a
ADN.
In procesul de replicare, ADN polimeraza I îndepărtează ARN primer ca
urmare a activităţii exonucleazice 5`→3` şi îl înlocuieşte cu ADN ca urmare a activităţii
polimerazice.
ADN polimeraza II este un lanţ polipeptidic care prin activitatea exonucleazică
3’→5’ participă la repararea ADN. Nu este necesară la replicare.
ADN polimeraza III are rol central în procesul de replicare în vivo. Este
formată din 10 subunităţi polipeptidice şi are masa moleculară de aproximativ 900 kd.
Cele 10 subunităţi se grupează în 4 tipuri de subansamble, cu funcţii diferite.
Miezul holoenzimei conţine trei polipeptide diferite: subunitatea α care
catalizează formarea legăturilor fosfat diesterice, subunitatea ε cu rol de exonuclează 3`
5` şi subunitatea θ care stimulează activitatea exonucleazică.
Dimerul β este format din două polipeptide identice aşezate cap la coadă care
formează o cavitate centrală în formă circulară, suficient de largă pentru a lega ADN
dublu catenar.
Complexul γ, format din 5 polipeptide diferite, utilizează energia furnizată de
ATP pentru a plasa dimerul β în jurul moleculei ADN parental. După poziţionarea
dimerului β, enzima miez se leagă de acesta şi începe sinteza ADN.
Dimerul de asamblare τ, care este format din două polipeptide identice are rol
structural de asociere a celor două enzime miez cu complexul γ.
Structura de dimer asimetric (cele două catene ale ADN fiind substraturi
pentru subunităţi diferite ale enzimei) permite replicarea în acelaşi timp şi acelaşi loc a
ambelor catene parentale de ADN.
143
 5` 3` 3`
5`
T ...... A C A
T ...... A C A

T ......
A C A
Locul de hidroliză al Locul de hidroliză al
exonucleazei 3` 5` T ...... A T ...... A
exonucleazei 5` 3`
T ...... A
C A
3` HO T ...... A
A
A T ...... A

5` 3` 5`
a) b)
Fig.6.6. Ilustrarea activităţii exonucleazice a) 3` → 5` şi b) 5` → 3` a ADN polimerazei I.

ADN polimeraza III are o procesivitate mare adică leagă strâns şi eliberează
catena matriţă numai după replicarea completă a acesteia; are o eficienţă catalitică foarte
mare în calitate de polimerază (polimerizează 1000 nucleotide pe secundă); prin
activitatea exonucleazică 3’ → 5’ are rol de corector (proofreading).
ADN polimeraza III asigură fidelitatea procesului de replicare pe două căi:
–respectarea principiului complementarităţii bazelor şi
–activitatea de corector (proofreading).
Selecţia iniţială a dezoxinucleotidelor proprii pentru crearea unei catene noi, se
face pe principiul complementarităţii bazelor cu catena matriţă. La catena în creştere se
adaugă numai dezoxinucleotidul care se leagă în centrul activ al enzimei şi este
complementar cu nucleotidul de pe catena matriţă. Se asigură astfel acurateţea sintezei cu
o frecvenţă a erorilor de 10-4 perechi de baze.
ADN polimeraza III stabileşte o legătură fosfat diesterică între capătul 3`-OH al
catenei în creştere şi nucleotidul următor, numai dacă la capătul 3`-OH se găseşte un
nucleotid corect împerecheat cu catena matriţă. Enzima are calitatea de a descoperi o
eventuală eroare de împerechere matriţă – dezoxiribonucleotid impropriu (încorporat la
capătul 3`-OH al catenei în creştere) şi de a selecta pe cel adecvat. O asemenea situaţie
poate să decurgă din apariţia tranzitorie a unor forme tautomere rare ale bazelor azotate
(frecvenţa este de 10-4-10-5). Astfel, citozina în forma imino, instabilă, se împerechează cu
adenina nu cu guanina. Dacă ADN polimeraza III nu ar avea activitate de corector ,
perechea adenină-citozină s-ar menţine în ADN nou sintetizat, generând o mutaţie.
ADN polimeraza III prin activitatea sa exonucleazică îndepărtează nucleotidul
împerecheat greşit de la capătul 3` al lanţului în creştere. În eventualitatea unor erori
repetate, ea îşi continuă activitatea exonucleazică până când găseşte capătul 3`-OH
adecvat (împerecheat cu matriţa), proces consummator de energie.
Abilitatea ADN polimerazei III de a face deosebirea între nucleotidul corect
împerecheat şi cel impropriu este compromisă când catena în creştere este foarte scurtă,
deoarece catena nouă este slab legată de matriţă. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru
incapacitatea ADN polimerazei III de a iniţia catene.
Ca rezultat al funcţiei de corrector a ADN polimerazei şi a imperativului
complementarităţii bazelor, frecvenţa erorilor în procesul de replicare a ADN este de una

144
la 106-107 perechi de nucleotide. Datorită existenţei unui sistem enzimatic post-replicativ
frecvenţa erorilor în ADN la E. Coli este de numai una la 109 perechi de nucleotide.
Deşi acurateţea procesului de replicare este foarte mare polimerazele pot
încorpora nucleotide analoage. Analogi ai nucleotidelor sunt utilizaţi în chimioterapie.

2.Helicazele sunt enzime care catalizează desfacerea duplexului parental de ADN

cu etalarea celor două catene complementare, permiţând citirea secvenţei nucleotidelor de
către enzimele replicării. Desfacerea duplexului parental se realizează treptat, pe porţiuni
mici de ADN, pe măsură ce replicarea avansează. Cele două catene rămân separate ca
urmare a intervenţiei proteinelor de stabilizare a ADN monocatenar, care se leagă ferm la
acesta. Energia necesară pentru desfacerea duplexului este furnizată de hidroliza ATP.

3.Topoizomerazele, rezolvă problemele topologice apărute în cursul desfacerii

duplexului parental.
Topoizomeraza I la E. Coli acţionează ca o endonuclează reversibilă. Prin
ruperea unei legături fosfat diesterice, de pe o catenă de ADN, enzima permite celor
două catene să se rotească una faţă de cealaltă, catalizând astfel relaxarea suprarăsucirilor
negative ale ADN. Reacţia nu necesită aport energetic.
ADN-giraza (topoizomeraza II), constând din două lanţuri de câte 105 kd şi
două de câte 95 kd, catalizează cu consum de ATP introducerea suprarăsucirilor negative
în AND cu scopul de a contracara în avans suprarăsucirile pozitive introduse de helizază
în procesul de replicare. În suprarăsucirile negative ale ADN natural, este înmagazinată o
cantitate apreciabilă de energie. ADN giraza care converteşte energia liberă a ATP în
energie torsională a suprarăsucirilor este prezentă numai la procariote.

4.ADN ligaza uneşte fragmentele ADN din catena lagging (sintetizată

discontinuu), rezultate în urma replicării. ADN polimeraza I cu rol de exonuclează 5`
3`, elimină ribonucleotidele din capătul 5` al fragmentelor Okazaki şi le înlocuieşte cu
dezoxiribonucleotidele corespunzătoare. ADN ligaza catalizează formarea unei legături
fosfo diesterice între gruparea 3`-OH de la capătul unei catene ADN, cu gruparea 5`-
fosfat de la capătul altei catene ADN (fig.6.7).
ADN ADN
A AMP ADN
5` 3` 5` 3` 5` 3`
5` R
O P PP
O P

3`
OH OH
Ligază
P-R-A
3` 5` Ligază-AMP 3` 5` AMP 3` 5`
Fig. 6.7. – Reacţia catalizată de ADN ligază

Reacţia catalizată de ADN-ligază este endergonică iar enzima necesită pentru

activitatea sa AMP. Sursa de AMP este: ATP pentru eucariote şi NAD+ pentru E.coli şi
alte bacterii. ADN ligaza nu poate cataliza legarea a două fragmente monocatenare de
145
ADN. Enzima are rol în: sinteza catenelor de ADN, repararea ADN şi recombinarea
genetică.

5.ADN primaza sintetizează fragmente scurte de ARN (Fig.6.8). Este o ARN

polimerază -ADN dependentă. Pentru sinteza catenei leading (continuă) este necesar un
singur ARN primer. În cazul catenei lagging (discontinuă), fiecare fragment Okazaki
necesită un ARN primer. Aceste molecule furnizează gruparea 3`-OH la care se leagă
covalent primul dezoxiribonucleotid. La eucariote moleculele de ARN primer au o
lungime de aproximativ 8-10 nucleotide.

6.4.Replicarea este semidiscontinuă

Având în vedere faptul că ADN polimerazele, din orice sursă, catalizează numai
sinteza unui lanţ polinucleotidic cu direcţia 5` → 3, iar cele două catene din molecula
ADN sunt antiparalele, ar rezulta că numai catena cu direcţia 3 ` 5` dintr-o bifurcaţie
de replicare poate fi copiată.
Cum are loc sinteza catenei având ca matriţă catena cu direcţia 5` 3` ?
Răspunsul la această întrebare l-a dat Okazaki, care pe baza cercetărilor, in vitro,
a propus un model, conform căruia replicarea este semidiscontinuă (Fig.6.8).
Sensul de deplasare al bifurcatiei 3`
5`
ARN primer
5` Catena leading
3`
Catena lagging

Fragmente Okazaki 3`
5`
ARN primer

Fig. 6.8. Modelul replicării semidiscontinuă.

Conform modelului o catenă fiică, desemnată catena în avans sau catena leading
este sintetizată continuu, în direcţia 5` 3`, de către ADN polimeraza III, iar cealaltă
catenă fiică desemnată catena în întîrziere sau catena lagging este sintetizată discontinuu
de către ADN polimeraza III. Enzima catalizează sinteza unor fragmente de 150-200
nucleotide, numite fragmente Okazaki, în direcţia 5` 3`. Sinteza fiecărui fragment
Okazaki necesită ARN primer.

6.5.Replicarea cromozomului bacterian

6.5.1.Iniţierea replicării se produce în regiunea ori C a cromozomului bacterian.

La începutul fiecărei runde de replicare are loc asamblarea replizomului,
complex de factori care cuprinde toate enzimele şi factorii replicării (Fig.6.9). Acest
proces presupune două etape:
–asamblarea primozomului la regiunea ori C;
–asocierea ADN polimerazei III cu primozomul cu formarea replizomului.

146
 ADN parental
suprarăsucit
Ori C 1 2

Complexul format din dna B

proteine dna A - ATP
dna C
ATP

.......... 3

dna C

dna B
Proteine stabilizatoare
de ADN monocatenar

...
.... 4

Fig.6. 9 Formarea primozomului şi a replizomului, bifurcaţia de replicare.

1.Proteine dna A în prezenţa ATP se leagă la secvenţa specifică de nucleotide din regiunea ori C.
2.Proteinele dna A împreună cu alte proteine se agregă formând un miez proteic pe care se
înfăşoară ADN. Interacţia ADN-proteine determineă denaturarea regiunii bogate în A=T adiacente
regiunii ori C. 3.Complexul dna B6: dna C6 transferă polipeptidul dna B la regiunea ori C. 4.La
proteina dna B se leagă primaza formându-se primozomul. Desfacerea duplexului permite accesul
enzimelor: helicaza, primaza şi ADN polimeraza la fiecare dintre catenele ADN parental (formând
replizomul), pentru iniţierea replicării. Proteinele de stabilizare a ADN monocatenar ( • • • ) se
leagă ferm la acesta. Replicarea se produce continuu pe catena leading şi discontinuu pe catena
lagging.

a.Pentru asamblarea primozomului la regiunea ori C sunt necesare cel puţin

patru polipeptide diferite: dna A, dna B (helicaza), dna C şi dna G (primaza) denumite
după genele de care sunt codificate, componenta catalitică fiind primaza. Funcţia
primozomului este de a începe sinteza ADN la originea de replicare. Primozomul se
mişcă cu bifurcaţia de replicare (energia fiind furnizată de hidroliza ATP) sintetizând
primerii ARN, necesari pentru sinteza catenei leading şi a fragmentelor Okazaki.
Proteinele dna A (responsabile de corectitudinea iniţierii) în prezenţa ATP
interacţionează cu secvenţe specifice de nucleotide din regiunea ori C. Proteinele dna A
se asociază cu alte proteine formând un complex în jurul căruia se înfăşoară ADN. Acest
proces determină denaturarea unei secvenţe de ADN bogată în A şi T adiacente regiunii
ori şi formarea unei porţiuni scurte de ADN monocatenar, esenţial pentru iniţierea
sintezei noii catene (Fig. 6.9). Deşi asistă asamblarea primozomului proteinele dna A nu
sunt componente structurale ale acestuia. Proteinele dna B şi dna C formează complexul
147
dna B6 : dna C6 care transferă proteina dna B la regiunea ori C. După legarea la regiunea
ori C, proteina dna B interacţionează cu primaza formând primozomul.
b.La primozomul asamblat se ataşază ADN polimeraza III, ADN giraza şi alte
proteine formîndu-se replizomul.

6.5.2. Evenimente care au loc la nivelul bifurcaţiei de replicare

Helicaza (proteina dna B) desface duplexul parental pe anumite porţiuni numite

replicatori, prin ruperea cu consum de energie (ATP) a legăturilor de hidrogen dintre
bazele complementare. Desfacerea duplexului parental, realizată iniţial pe o porţiune
mică de ADN, continuă de-a lungul moleculei pe măsura înaintării bifurcaţiilor de
replicare, precedate de helicaze.
Desfacerea duplexului ADN permite accesul replizomului la fiecare dintre
catenele ADN parental, ce vor constitui matriţe pentru sinteza a câte unei catene fiice.

Enzima numită primază (produsul genei dna G) este partea catalitică a

primozomului care catalizează sinteza ARN primer necesar pentru iniţierea fragmentelor
Okazaki, precum şi primerul pentru sinteza catenei „leading“.

Primerii sintetizaţi de primază, sunt molecule mici de ARN (4 la 12

nucleotide), complementare catenei matriţă, care furnizează gruparea 3`-OH necesară
iniţierii sintezei de ADN.
Intr-o moleculă circulară, avansarea bifurcaţiei de replicare generează
supertorsiuni pozitive, care pot bloca replicarea. ADN giraza şi topoizomeraza I
cooperează pentru eliminarea acestor torsiuni.

Proteinele de stabilizare, prin legarea la ADN monocatenar, previn

renaturarea ADN, protejază ADN monocatenar de acţiunea nucleazelor, şi măresc
procesivitatea ADN polimerazei III pentru catena matriţă.

Elongarea ARN iniţiator constă în adăugarea succesivă de dezoxiribonucleozid

trifosfaţi la capătul 3` al acestuia. Reacţia decurge prin atacul nucleofil al grupei –OH de
la capătul 3` al moleculei primer asupra unui dezoxiribonucleozid trifosfat selectat în
ordinea dictată de matriţă (ADN monocatenar). Reacţia are loc sub acţiunea ADN
polimerazei III şi duce la formarea unei legături fosfat diesterice ce iniţiază catena ADN
fiică. ADN polimeraza III sintetizează ADN în direcţia 5` 3`. Deoarece catenele
ADN sunt antiparalele, polimeraza funcţionează asimetric.

6.5.3. Replicarea se desfăşoară in vivo cu viteze egale pentru ambele catene.

Se consideră că replizomul, complex macromolecular mare care cuprinde toate
enzimele şi factorii replicării, este ataşat la membrana nucleară iar molecula de ADN îl
străbate. Formarea unei bucle (loop) de către catena parentală (template) cu direcţia 5` →
3`, permite catenei lagging sa fie sintetizată în acelaşi timp şi în acceaşi direcţie
cu catena leading, direcţia bifurcaţiei de replicare (fig. 6.10.).

148
 5` ADN ligaza

3` ADN polimeraza I
Catena "lagging"
Primaza
Helicaza Primozom

3`

5`
ADN polimeraza III
ADN giraza
Catena "leading"

5`
3`
Fig. 6.10. Modul de acţiune al replizomului în replicare. Formarea buclei de către matriţa catenei
lagging permite sinteza acesteia în aceiaşi direcţie cu catena leading.

ADN polimeraza III fiind un dimer asimetric fiecare dintre catenele ADN devine
substrat pentru cele două subunităţi diferite ale enzimei.

6.5.4.Terminarea replicării. Proteine specifice se leagă la secvenţa terminatorie

împiedicând helicaza (proteina dna B) să desfacă duplexul ADN.

6.6.Replicarea la eucariote

Replicarea la eucariote se desfăşoară după un mecanism similar cu replicarea la

procariote, cu particularităţi care derivă din organizarea genomului eucariot. Replicarea
la eucariote este semiconservativă şi se desfăşoară bidirecţional din mai multe
origini.
6.6.1.Replicarea la eucariote are loc în faza S, de sinteză, a ciclului celular.
Diviziunea celulară la eucariote are loc în patru faze distincte care constituie
ciclul celular.
Faza S, de sinteză, a ciclului celular este faza în care se sintetizează ADN. În
timp ce la procariote, a doua rundă de sinteză a ADN poate începe înainte ca diviziunea
celulară să aibă loc, la eucariote ADN nuclear este replicat în întregime şi o singură
dată per ciclu celular.
Molecula ADN care a trecut prin experienţa replicării este marcată pentru a se
evita o nouă replicare până la mitoză. Marcarea se face prin metilarea, în general a
citozinei, la 5-metil-citozină, efectuată de ADN metilaze care folosesc ca donator de
grupare metil SAM (S-adenozil metionina). Gradul de metilare este de 3-5% pentru
regnul animal.
Durata fazei S variază cu specia; la mamifere este de aproximativ 8 ore.
Diferite regiuni ale fiecărui cromozom sunt replicate în momente diferite ale fazei
S, dar invariabil în aceeaşi secvenţă.
149
 Faza S este separată de faza mitotică prin perioadele de gol sintetic, G1 şi G2
(Fig.6.11).
La eucariotele superioare un număr restrâns de celule se divid activ; cele mai
multe sunt reţinute, după mitoză, în faza G0, de nondiviziune (resting phase). Decizia
intrării din faza G0 în faza G1 şi apoi în faza S, urmată de mitoză, este luată de proteine cu
activitate kinazică (variabile cu specia) activate prin interacţiunea cu diverse cicline –
proteine a căror concentraţie creşte sau scade dramatic în cursul ciclului celular.
Celulele tumorale ştiu să evite faza G0 a ciclului celular.

G2
Mitoza
Faza S

G1

G0

Fig.6.11. Fazele ciclului celular.

6.6.2.La eucariote s-au identificat cinci polimeraze, mai multe decât la

procariote: α, β, γ, δ şi ε. În tabelul 6.1 este prezentată o comparaţie a funcţiei
polimerazelor la pro- şi eucariote.
ADN polimerazazele α şi δ sunt implicate în replicarea ADN nuclear.
ADN polimeraza α este responsabilă de sinteza catenei “lagging”, în procesul de
replicare a ADN nuclear. Ea este formată din patru subunităţi, cu proprietăţi şi structuri
similare în toate celulele eucariote, una dintre subunităţi manifestând acţiune primazică.
Procesivitatea enzimei este relativ mică. Viteza reacţiei catalizate de ADN polimeraza α
(leagă de la 500 la 5000 nucleotide pe minut) este de 10 până la 100 ori mai mică decât a
reacţiei catalizate de ADN polimeraza III de la bacterii.

Tabelul 6.1. Compararea funcţiilşor polimerazelor la pro- şi eucariote.

E.coli Mamifere Funcţia

I α Excluderea ARN primeri şi completarea cu ADN,
sinteza catenei lagging.
II ε Proofreading şi repararea ADN
β Repararea ADN
γ Sinteza ADN mitochondrial
III δ Procesivitate mare, sinteza catenei leading

ADN polimeraza δ răspunde de sinteza catenei “leading”. Ea manifestă acţiune 3`

5` exonucleazică.
ADN polimerazele β şi ε sunt implicate asemănător polimerazelor I şi II de la
bacterii numai în repararea ADN, nu şi în replicarea acestuia.
ADN polimeraza γ este implicată în replicarea ADN mitocondrial.

150
 6.6.3.Replicarea la eucariote începe în multe origini, este semiconservativă şi
se produce bidirecţional din fiecare origine.

Replicarea fiecărei molecule ADN începe în multe origini şi se realizează printr-o

mişcare bidirecţională a unui număr mare de bifurcaţii de replicare (fig. 6.12)
Puncte start Puncte start

ADN

Puncte stop Puncte stop

Puncte start
Repliconi

Puncte stop
segment ADN
complet replicat ( ADN parental ADN nou sintetizat)

Fig. 6.12. Reprezentarea schematică a bifurcaţiilor de replicare multiple la eucariote

La eucariote este necesar un număr mult mai mare de bifurcaţii de replicare

deoarece secvenţele ADN sunt mult mai lungi şi bifurcaţiile de replicare se mişcă mult
mai încet decât la procariote (la procariote: 1000 perechi de baze/secundă, la eucariote:
100 perechi de baze/secundă), ca urmare a interferenţelor cu nucleozomii şi proteinele
cromozomiale.
La bifurcaţiile de replicare, catena leading este sintetizată continuu şi catena
lagging este sintetizată discontinuu, ca la procariote.

6.6.4.Terminarea replicării la cromozomii liniari

In absenţa unui mecanism pentru completarea catenei lagging, moleculele ADN
vor fi scurtate, la ambele capete, cu lungimea unui ARN primer, la fiecare rundă de
replicare. Aceasta va duce la pierderea de informaţie genetică de la capetele
cromozomilor.
ADN polimeraza sintetizează catene cu direcţia 5` 3`. Ea nu poate sintetiza
capătul 5` al catenei lagging, deoarece nu poate iniţia catene ci doar extinde un ARN
primer care este complementar cu capătul 3` al catenei template. Indepărtarea primerului
şi degradarea ADN monocatenar rămas, va determina scurtarea cromozomului la fiecare
rundă de replicare (Fig. 6. 13).

Fig.6.13 Replicarea capetelor cromozomului liniar, la eucariote.

Sinteza catenei leading este continuă până la capătul cromozomului. ADN

polimeraza nu poate, însă, sintetiza capătul 5` al catenei lagging, ea poate doar extinde
151
ARN primer care este complementar cu capătul 3` al catenei template. Eliminarea
primerului şi degradarea ADN monocatenar va determina scurtarea cromozomului la
fiecare rundă de replicare.
Cromozomii eucariotelor conţin la ambele capete, structuri special, numite
telomere. Cromozomii fără telomere fiind instabili fie fuzionează cu alţi cromozomi fie
sunt degradaţi.
Telomerele sunt constituite din secvenţe de cca. 1000 nucleotide bogate în G [ex.
de oligonucleotid telomeric d(GGGGTTTTGGGG)], care se repetă în tandem.
Telomerele sunt sintetizate şi menţinute de o enzimă numită telomerază (Fig. 6.14).

Fig. 6.14 Ilustrarea mecanismului de acţiune al telomerazei. Secvenţa telomeră de la capătul 5` se

foemează prin sinteza normală a catenei lagging.

Telomerazele sunt ribonucleoproteine (complexe ce conţin proteine şi ARN) al

căror ARN conţine un segment complementar cu secvenţa care se repetă din telomeră.
ARN acţionează ca matriţă pentru reacţia în care la capătul 3` al ADN se adaugă
nucleotide.
Telomeraza funcţionează astfel similar cu o revers transcriptază; de fapt
componenta proteică a telomerazei este omoloagă cu revers transcriptaza. Telomeraza se
translocă la noul capăt 3` al ADN adăugând noi secvenţe telomere. Procesul se poate
repeta de sute de ori înainte de disocierea finală. Catena nou formată acţionează ca
template pentru formarea ADN dublu catenar.
Procesul de scurtare a cromozomului prin replicarea normală este în echilibru cu
procesul de lungire prin utilizarea telomerazei astfel încât cromozomul rămâne
aproximativ cu aceiaşi lungime.

152
 Cele două telomere complementare, datorită legăturilor de hidrogen dintre bazele
azotate, formează un quadruplex telomeric, structură care reglează activitatea
telomerazei (Fig.6.15).
T
T T
G G
T
G G
G G
G G
G G
G G
G G
G G T

T T
T

Fig. 6.15. Secvenţele bogate în guanină pot forma o structură tetrameră (quadruplex).

Telomeraza există numai în anumite celule (seminale, limfocite, canceroase).

De aici rezultă o serie de aplicaţii practice în domeniul combaterii cancerului sau chiar a
prelungirii vieţii. Absenţa telomerazei în unele celule permite, la fiecare rundă de
replicare a ADN, scurtarea graduală a cromozomilor, a căror lungime nu mai poate fi
refăcută. Astfel, există un număr maxim limită de diviziuni, după care, celula nu se mai
divide (intră în apoptoză sau moarte programată).
Lipsa telomerazei poate contribui la senescenţa normală a celulelor.
Creşterea activităţii telomerazei poate permite replicarea şi creşterea celulară
necontrolată, proces care se produce în cancer.

6.6.5.Reconstituirea cromatinei
Organizarea ADN nuclear şi structura cromatinei sunt implicate în reglarea şi
iniţierea sintezei ADN. După replicare, structura cromatinei trebuie reformată.
Ritmul sintezei histonelor, proteine bazice care se asociază cu ADN pentru a
forma nucleozomii, este cel al sintezei ADN. In faza S cantitatea de ADN şi histone se
dublează.
În timpul replicării, histonele existente se asociază cu duplexul care conţine
catena fiică „leading“ iar cele nou sintetizate se asociază cu duplexul care conţine catena
fiică „lagging“.

6.6.6.Medicamente care afectează replicarea

Replicarea poate fi inhibă de anumite medicamente antibacteriene şi antivirale
Clasificarea lor se poate face în funcţie de mecanismul prin care inhibă replicarea:
a.Antimetaboliţii (5-fluorouracilul, metotrexatul, 6-mercaptopurine) reduc sau
inhibă producerea de substrate (dNTP) pentru replicare. ADN polimerazele nu pot
sintetiza ADN fără prezenţa dezoxinucleozid trifosfaţilor.
b.Substratele analoage (azidotimidina, citozin arabinozidul) pot fi încorporate în
molecula de ADN de către ADN polimeraze inhibând viitoarea replicare
c.Inhibitori ai ADN girazei (acidul nalidixic şi fluorochinolonele), enzimă care
elimină torsiunile introduce de girază în procesul replicării.

153
 6.7.Sinteza de ADN pe matriţă de ARN (reverstranscrierea)

În virusurile oncogene care conţin ca material genetic ARN s-a identificat o

enzimă care poate sintetiza o catenă ADN şi apoi ADN dublu catenar pe matriţă ARN
(Fig.6.16).
Enzima este o revers transcriptază, ADN polimerază – ARN dependentă, care
se activează numai la pătrunderea în celula gazda.
Enzima activată poate construi o catenă ADN pe matriţă ARN.
Primerul folosit de revers transcriptază est un ARNt înglobat în particular virală
(preluat în cursul unei infecţii anterioare).
Enzima prezintă, suplimentar activităţii de revers transcriptază:
–activitate ribonucleazică (ribonucleaza H);
–activitate ADN polimerazică – ADN dependentă.
ARN viral este degradat enzimatic de ADN polimeraza–ARN dependentă, ca
urmare a activităţii ei ribonucleazice.
ADN format pe matriţa de ARN se autoreplică formând un duplex ADN, care
conţine informaţia prezentă în ARN viral. ADN astfel format, se inseră în genomul gazdă,
putându-se, în anumite condiţii, exprima în proteine, care pot duce la malignizarea
celulei.
Revers transcriptaza nu prezintă activitate exonucleazică 3`→5`, putând face
greşeli în replicare, ceea ce explică numărul mare de tulpini virale.
Revers transcriptaza poate utiliza ca matriţă orice ARN pe care construieşte
un ADNc (complementar), această posibilitate putând fi utilizată în obţinerea unor gene
sintetice.

Virus cu 2 molecule ARN

si revers transcriptază

Pătrundere în calula gazdă

ARN legat de revers transcriptază

Sinteza ADN de către
revers transcriptază
ARN-ADN hibrid
ARN viral Sinteza ADN dublu catenar
ADN dublu catenar
Genom gazdă Integrarea ADN în genomul celulei gazdă
ADN din celula gazdă

Fig. 6.16. Replicarea ADN pe matriţă de ARN (revers transcrierea).

154
 7. MUTAŢII. REPARAREA ADN

7.1.Tipuri de mutaţii.

Mutaţiile sunt modificări permanente ale secvenţei nucleotidice a ADN.

Mutaţiile pot fi modificări ale unei singure perechi de baze (mutaţii
punctiforme) sau ale unui grup de perechi de baze. Mutaţiile punctiforme sunt cele mai
comune. Ele pot fi produse prin:

7.1.1.Substituţia unei baze cu altă bază. Este cel mai comun tip de mutaţie care
se poate divide în:
Tranziţia, în care o purina este înlocuită cu altă purină sau o pirimidină este
înlocuită cu altă pirimidină. Această mutaţie poate fi determinată de:
Prezenţa unei baze azotate în momentul împerecherii, într-o formă tautomeră
neuzuală.
Formele tautomere imino, rare, ale adeninei pot forma pereche cu citozina,
rezultând o moleculă ADN în care perechea de baze AT este înlocuită cu GC.
Transversia, în care o purina este înlocuită cu o pirimidină sau invers.

7.1.2.Deleţia unei baze sau mai multor baze, determină citirea incorectă a întregii
secvenţe ce succede deleţia. Se produc deleţii la variaţii de pH sau temperatură.

7.1.3.Inserţia unei perechi de baze, ca şi deleţia determină citirea incorectă a

întregii secvenţe ce succede inserţia. Acridina o moleculă plană se poate intercala,
necovalent între două baze azotate dintr-o catenă de ADN, urmând ca la replicare, pe
catena complementară, să se insereze corespunzător acridinei, o bază complementară,
care se leagă covalent.

7.2.Cauzele care determină apariţia mutaţiilor.

7.2.1.Erori în procesul de replicare.

Adăugarea, în procesul de replicare, a unei baze care nu este complementară cu
baza de pe catena matriţă va duce la următoarea rundă de replicare la apariţia unei mutaţii
dacă greşeala nu a fost reparată.
a.Împerecherea greşită a bazelor în cursul replicării poate să scape activităţii de
corector a ADN polimerazei III.
b.Sistemele specializate de reparare postreplicative sesizează distorsiunile
introduse în dublu helix de împerecherea greşită a bazelor, care a scăpat activităţii de
corector a ADN polimerazei III.
c.La procariote, mutaţiile produse din cauza erorilor care scapă în replicare celor
două sisteme de reparare sunt de 1 la109 perechi de baze.

7.2.2.Mutagene chimice.
Multe substanţe chimice afectează structura bazelor din ADN.
a.Agenţii nealchilanţi:
–formaldehida (HCHO): reacţionează cu grupările amino;
155
 –hidroxilamina (NH2-OH) reacţionează specific cu citozina;
–acidul azotos (HNO2), dezamineaza oxidativă: citozina, adenina, guanina,
modificând împerecherea bazelor deoarece o amină se transformă în cetonă.
b.Agenţii alchilanţi.
–etilmetan sulfonatul, adaugă o grupare metil la azotul din nucleul purinic
labilizând legătura N-glicozidică prin a cărei hidroliză apare un loc depurinat;
–N-metil-N`-nitro-N-nitrozoguanidină este un agent de alchilare care duce la
mutaţii prin tranziţie şi transversie.

7.2.3.Analogi structurali ai bazelor azotate cum ar fi: 5-bromuracil şi 2 amino

purina pot fi încorporaţi în catena de ADN.
O

Br N
HN 5 N

O N H2N 2 N NH
H
5-bromo uracil 2-amino purina

a.5-bromuracilul, se împerechează de obicei cu adenina. Din cauza prezentei în

poziţia 5 a bromului, 5-bromouracilul are o proporţie mai mare de formă tautomeră
enolică decât timina şi acest tautomer se leagă cu guanina. Tranziţia produsă este AT cu
GC.
b.2-amino purina se împerechează de obicei cu timina. Forma sa tautomeră
normală (amino), se poate lega cu citozina (o legătură de hidrogen) producând mutaţia
prin tranziţie GC la AT.

7.2.4.Radiaţiile
a.Radiaţiile ultraviolete (200-400 nm) induc formarea dimerilor de timină TT
(fig.7.1). ADN polimeraza nu poate replica ADN deoarece dimerii de timină
distorsionează helixul.

UV

Formarea dimerului de Structura unui dimer

timină într-o catenă ADN de timină intracatenar

Fig. 7.1. Structura unui dimer de timină intracatenar

b.Radiaţiile ionizante, razele X, radiaţiile γ, determină deschiderea nucleului

purinic, depurinarea şi ruperea legăturilor fosfo-diesterice.

156
 7.3.Repararea ADN
Molecula de ADN, fiind dublu catenară poate fi reparată în cazul apariţiei unor
leziuni. Dacă o catenă este lezată cealaltă catenă va păstra informaţia genetică şi va servi
la repararea catenei lezate. Sistemele majore de reparare a ADN sunt repararea prin
excizie, repararea directă, şi repararea prin recombinare.
7.3.1.Repararea prin excizie.
Sistemele de reparare au capacitatea de a recunoaşte şi a exciza leziunea ADN
dar şi de a înlocui ADN excizat cu ADN nou sintetizat.
a.Repararea ADN la procariote prin excizia dimerilor de timină.
Proteine specifice desfac, ATP dependent, duplexul ADN şi prin activitatea
endonucleazică, clivează o legătură fosfat diesterică, aşezată la şapte baze distanţă de
dimerul de timină, de obicei, spre capătul 5` al catenei ADN (fig.7.2)
ADN polimerază I, elimină porţiunea de ADN formată din 12 nucleotide ce
conţine dimerul de timină, prin activitatea exonucleazică 5` → 3`. ADN polimerază I
umple golurile din catena lezată. ADN ligază reface legătura fosfat diesterică între
segmentul nou sintetizat şi catena principală.
b.Repararea ADN în cazul dezaminarii uneia dintre bazele azotate (prin
dezaminarea citozinei, adeninei, guaninei rezultă uracil, hipoxantina şi xantina) se face
analog reparării prin excizie.
c.Prezenta timinei şi nu a uracilului în ADN permite repararea ADN ce conţine
citozina dezaminată (uracil). Folosirea timinei (uracilul căruia i s-a introdus o grupare
metil) în structura ADN şi nu a uracilului măreşte fidelitatea mesajului genetic.
5` 3`

3` 5`
Excizia unui fragment
de 12 nucleotide

Sinteza de ADN de către

ADN polimeraza I

Formarea unei legături covalente

de către ADN ligază

Fig. 7.2. Excizia dimerilor de timină la procariote

7.3.2.Repararea directă a ADN.

Unele baze care au suferit modificări, pot fi reparate direct, fără excizie-reparare
prin fotoreactivare. Legătura covalentă timină-timină din dimerii de timină este clivată
de ADN fotoliază, o enzimă care se află în toate organismele şi care este activată de
radiaţiile din domeniul vizibil (λ = 400-600 nm). Absenţa genetică a fotoliazei duce la
creşterea riscului de apariţie a cancerului de piele.
157
 8. ACIZI RIBONUCLEICI. TRANSCRIERE

8.1.Introducere

Acizii ribonucleici (ARN), produşi de policondensare a ribonucleotidelor,

îndeplinesc un rol important în biosinteza proteinelor.
Cantitatea de ARN variază atât de la o celulă la alta cât şi în cadrul aceleiaşi
celule, în funcţie de intensitatea procesului de biosinteză a proteinelor la momentul dat.
In funcţie de rolul pe care îl au în procesul de biosinteză a proteinelor ARN pot fi
de mai multe tipuri: ARN ribozomal (ARNr), ARN de transport (ARNt), ARN mesager
(ARNm), ARN de dimensiune mică (small nuclear ARNsn), miARNs (microARNs), ARN
de interferenţă (siRNAs, small interfering RNAs).

8.2.Caracteristicile structurale ale ARN

8.2.1.Structura primară. ARN este iniţial sintetizat prin transcriere, sub forma
unui polimer monocatenar. Ribonucleotidele se condensează formând legături fosfat
diesterice între gruparea –OH din poziţia 3` a unui nucleotid şi gruparea –OH din poziţia
5` a nucleotidului succesiv, asemănător cu condensarea dezoxiribonucleotidelor din
structura ADN (cap. 6, Fig. 6.3).

8.2.2.Structura secundară.
Spre deosebire de ADN care este bicatenar, ARN este monocatenar. Pe anumite
porţiuni, acolo unde permite complementaritatea bazelor, moleculele ARN monocatenare
se organizează în structuri dublu helicoidale. Porţiunile de baze necomplementare sunt
expulzate ca bucle în afara zonelor dublu helicoidale, dând moleculei aspectul de ac de
păr (Fig.8.1).

Buclă cu baze
neâmperechiate

Segment cu baze
complementare

Fig.8.1 Structura ARN monocatenar conţinând porţiuni cu baze complementare asociate

prin legături de hidrogen şi porţiuni cu baze necomplementare.

Conţinutul în A al ARN este diferit de cel în U şi cel de G diferit de cel în C.

Ca şi timina, uracilul poate forma două legături de hidrogen cu adenina. Bazele azotate
ale ARN monocatenar pot forma perechi cu bazele complementare ale altei molecule
ARN rezultând o dublă elice. ARN dublu catenar de acest tip se află în anumite virusuri.
Cele mai multe virusuri conţin, însă, ARN monocatenar.
158
 ARN monocatenar se poate asocia prin complementaritate şi cu o catenă de ADN
formând molecula hibridă ADN-ARN. In laborator, tehnica hibridării este folosită
pentru detectarea sau separarea moleculelor de ARN sau ADN.

8.2.3.Structura terţiară a ARN

Pentru realizarea rolurilor structurale sau catalitice, unele dintre moleculele ARN
trebuie să adopte structuri foarte complexe. Prin difracţia cu raze X s-a obţinut structura
tridimensională a moleculei de ARNt (Fig.8.3.b).

8.3.Rolurile diferitelor tipuri de ARN

8.3.1.ARNr
a.Caracteristicile structurale ale ARNr.
Deoarece în structura ARNr se află zone dublu catenare, întrerupte de zone
monocatenare, moleculele acestora sunt flexibile şi deformabile. ARNr este extrem de
heterogen ca formă şi mărime. In funcţie de coeficientul de sedimentare (S), care depinde
de forma şi mărimea moleculei, la procariote, se întâlnesc trei tipuri de ARNr (23S,
16S şi 5S) iar la eucariote patru tipuri de ARNr (28S, 18S, 5,8S şi 5S).
ARNr este tipul de ARN cel mai stabil metabolic şi reprezintă aproximativ 80%
din totalul de ARN celular.
Una dintre modificările care vizează nucleotidele din structura ARNr este
metilarea ribozei în poziţia 2` cu formarea 2`-O-metilriboză. Metilarea ARNr este legată
direct de dezvoltarea rezistenţei bacteriilor la antibiotice.
ARNr intră în constituţia ribozomilor având rol de componentă catalitică a
acestora ARNr 23S reprezintă centrul activ pentru formarea legăturii peptidice.
b.Ribozomii (Fig.8.2).
Ribozomii constituie sediul biosintezei proteinelor. In interiorul celulelor, ARNr este
prezent în formă liberă sau sub forma complexelor ribonucleoproteice numite ribozomi.
Ribozomii independenţi sintetizează proteine de structură iar ribozomii legaţi de
reticulul endoplasmic, cu care formează reticulul endoplasmic rugos, sintetizează
proteine de secreţie.

Fig. 8.2 Ribozomii 70 S, la procariote, şi 80 S, la eucariote, disociază în subunităţile 50 S

şi 30 S, şi respectiv 60 S şi 40 S. Cele două subunităţi ale ribozomilor conţin proteine şi ARNr de
mărimi diferite.
159
 După valoarea constantei de sedimentare aceştia pot fi 70 S la bacterii şi 80 S la
eucariote. Ribozomii pot disocia reversibil, în câte două subunităţi, fiecare conţinând
ARNr şi proteine.
Proteinele din constituţia ribozomilor fie au roluri catalitice, fie sunt implicate în
recunoaşterea şi legarea diferitelor tipuri de ARN necesare biosintezei proteinelor
(ARNm, aminoacil~ARNt).
Ribozomii permit conlucrarea ARNm, ARNt şi ARNr, în vederea
desfăşurării procesului de sinteză a proteinelor.
Pe suprafaţa fiecărui ribozom există trei situsuri şi anume: situsul aminoacid,
care leagă ARNt purtător al unui aminoacid, situsul peptid, care leagă ARNt purtător al
unui lanţ polipeptidic, şi situsul de eliminare de pe care este eliberat ARNt liber.
Subunitatea mică a ribozomului leagă ARNm într-un loc specific, astfel încât
ribozomul să se afle cu locusul peptid în faţa codonului care specifică aminoacidul
iniţiator (N-formil-Metionina la procariote şi Metionina la eucariote) şi cu locusul
aminoacid în faţa codonului ce specifică aminoacidul 2.
Legarea subunităţii mari de complexul ARNm-subunitate mică determină
formarea ribozomului funcţional. ARNm şi ribozomii se pot deplasa unul în raport cu
celălalt, ribozomul glisând pe ARNm. Această deplasare reciprocă permite trecerea
tripletelor de pe ARNm care specifică aminoacizi succesivi în lanţul polipeptidic, prin faţa
locusului aminoacid, indicând acestuia complexul aminoacil~ARNt ce trebuie legat.
Aminoacizii vor fi încorporaţi în molecula proteică în curs de edificare. După sinteza unei
molecule proteice, ribozomii disociază, permiţând reluarea sintezei unei noi molecule
proteice.
8.3.2.ARNt
Celulele conţin diferite tipuri de ARNt cu secvenţe nucleotidice proprii. De
exemplu, Escherichia Coli conţine aproximativ 75 tipuri de ARNt reprezentând
aproximativ 15% din masa ARN celular total.
a) 3` b) 5`
Situs de CCA Brat TΨ
ΨC 3`
legare aminoacid

5`

Perechi de baze
complementare Brat TΨ
ΨC
Bratul DHU
Bratul
DHU

Bratul variabil
Bucla Bratul anticodon
anticodon

Anticodon

Fig.8.3 Structura ARNt. a) Structura primară a ARNt formată prin legarea covalentă a
ribonucleotidelor. Complementaritatea bazelor permite formarea de structuri bicatenare, bazele
necomplementare fiind expulzate sub forma a trei bucle. b) Structura tridimensională a ARNt.
160
 a.Caracteristicile structurale ale ARNt. Moleculele ARNt, numit şi ARN
solubil sau adaptor, conţin atât la procariote cât şi la eucariote între 75 şi 90
ribonucleotide. Procentul de baze complementare din structura ARNt este deosebit de
mare comparativ cu celelalte specii ARN. Raportul A+G/U+C din ARNt este apropiat de
1. Intr-o reprezentare bidimensională ARNt nuclear, prezintă o conformaţie în “foaie
de trifoi”, având 4 zone de perechi complementare şi 3 necomplementare, expulzate ca
bucle (Fig.8.3).
Molecula ARNt are cel mai mare conţinut de baze minore. După sinteza
completă a moleculei ARNt, anumite baze azotate pot fi modificate structural prin:
metilări, tiolări, hidrogenări, rezultând baze minore (Fig.8.4).
Modificările ARNt sunt necesare pentru realizarea unei structuri care să permită
îndeplinirea rolului specific al acestei molecule. Au fost isolate şi secvenţializate peste
600 specii de ARNt de la diferite organisme, toate având forma unei foi de trifoi. După
cum se vede din Fig.8.3, numele diferitelor regiuni ale ARNt derivă din proprietăţile
chimice sau funcţionale ale acestora.
La capătul 3` toţi ARNt maturi au secvenţa nucleotidică CCA la care se leagă
aminoacidul, iar la capătul 5` terminal cei mai mulţi ARNt au restul acid guanilic. O
scvenţă dublucatenară de 7 nucleotide prezentă la toate speciile ARNt, conferă stabilitate
braţului acceptor (locul de legare al aminoacidului la ARNt).
O O O
H3C
NH NH HN NH

N O N O O
HO H2 C HO H2 C HO H2 C
O O O

OH OH OH OH OH OH
Dihidrouridină Ribotimidină Pseudouridină
(DHU) (T) (Ψ)
S O

NH N
NH

N O N N
HO H2 C HO H2 C
O O

HO OH OH OH
4-Tiouridină Inozină

Fig.8.4 Structura unor nucleozide care conţin baze minore, din ARNt.

In partea opusă braţului aminoacid se află braţul anticodon, în structura căruia se

află o parte care conţine perechi de baze complementare şi bucla care conţine o secvenţă
de trei nucleotide numită anticodon, care variază cu natura ARNt.
Braţul DHU (dihidrouracil) are rol în recunoaşterea şi legarea aminoacil-ARNt-
sintetazei, iar braţul ΤΨC, prin intermediul unei secvenţe nucleotidice, asigură legarea la
ribozom a complexului aminoacil-ARNt. Pe aceste braţe se află baze minore, ARNt fiind
tipul de ARN, cel mai bogat în baze minore. Braţul adiţional sau variabil cuprinde 4 până
la 21 ribonucleotide, aceste variaţii fiind responsabile de dimensiunile diferite ale ARNt.

161
 În soluţie, ARNt adoptă o structură tridimensională în forma literei L, braţul la
care se leagă aminoacidul şi braţul TΨC aflându-se pe o latură iar anticodonul şi braţul
DHU pe cealaltă latură a literei L. Structura terţiară de forma L a ARNt este stabilizată
prin:
–forţe de stivuire între nucleele aromatice adiacente;
–legături de hidrogen între bazele majore şi minore complementare;
–legături de hidrogen în care este implicată gruparea –OH din poziţia 2` a ribozei,
care acţionează atât ca donor cât şi ca acceptor de protoni; aceste interacţii nu se produc
în molecula de ADN care conţine dezoxiriboză

b.Funcţiile ARNt. In procesul de biosinteză a proteinelor ARNt îndeplineşte două

funcţii:
Legarea aminoacizilor specifici, activaţi, prezenţi în citosol, la restul adenilic
din secvenţa CCA şi transportul acestora, la ribozomi, sub forma complexelor
aminoacil~ARNt. Există, cel puţin 20 tipuri de ARNt corespunzători celor 20 aminoacizi
care intră în structura proteinelor. Datorită caracterului degenerat al codului genetic, un
aminoacid poate fi specificat de mai mulţi codoni, ceea ce justifică existenţa unui număr
de ARNt, mai mare de 20.
Adaptarea aminoacidului transportat în dreptul codonului de pe ARNm prin
recunoaşterea codon-anticodon, pe baza complementarităţii bazelor (Fig.8.5).
3` A ~ aa1 3` A ~ aa2
C C
C C
5` 5`

Anticodon 3` C C G 5` Anticodon 3` A G U 5`
GGC UCA
ARNm
5` Codon 1 Codon 2 3`
Fig.8.5. Recunoaşterea codon-anticodon.

8.3.3.ARNm
a.Caracteristici structurale. ARNm sunt molecule monocatenare, liniare, de
lungime variabilă, sintetizate prin utilizarea uneia dintre cele două catene ADN,
desemnată drept matriţă sau template. Acest process este denumit transcriere deoarece
informaţia rămâne în limbaj nucleotidic. O genă structurală este transcrisă, în sensul
complementarităţii bazelor (A corespunde la U, iar G la C), obţinându-se o moleculă de
ARNm a cărei compoziţie în baze reflectă compoziţia în baze a genei transcrise.
Informaţia depozitată în ARNm sub forma tripletelor de nucleotide numite
codoni este decodificată la nivelul ribozomilor. ARNm conţine la capătul 5` o secvenţă

162
care nu este tradusă în proteine, denumită secvenţă “leader” (la procariote, secvenţa Shine
Dalgarno) şi la capătul 3` o secvenţă netradusă, cunoscută ca secvenţă “trailer”.
Moleculele ARNm dictează ordinea în care se leagă la ribozomi moleculele
aminoacil~ARNt, şi prin urmare, ordinea în care se leagă aminoacizii pentru formarea
polipeptidelor (Fig.8.6). Acest proces este denumit traducere deoarece limbajul este
modificat de la secvenţă nucleotidică la secvenţă de aminoacizi.
Transcriere Traducere
ADN ARN Proteine

A
U
G
ARN
C
A A
T U
A G U
C
C C
G C
A T G
U A
C G
G
C G U
G C U
G C C
A
U
U
A
G
Fig.8.6. Transformarea secvenţei de nucleotide din moleculele de ADN şi ARN în secvenţă de
aminoacizi din proteină.

Procesul de curgere a informaţiei de la ADN la ARN şi apoi la proteine a fost

denumit dogma centrală a geneticii moleculare. Acest proces de curgere a informaţiei,
a fost completat odată cu descoperirea în virusurile oncogene conţinând ca material
genetic ARN, a enzimei, revers transcriptază, care este o ADN polimerază ARN-
dependentă cu abilitatea de a construi o catenă de ADN pe matriţă de ARN:

b.ARNm procariot poate conţine informaţia pentru sinteza unui singur polipeptid
(ARNm monogenic sau monocistronic) sau a mai multor polipeptide implicate în aceiaşi
cale metabolică (ARNm poligenic sau policistronic). In ARNm policistronic, cistronii
individuali sunt separaţi prin secvenţe intercistronice denumite spaţiatori (spacers).
La procariote, între gena transcrisă, ARNm şi proteină există o relaţie de
colinearitate, succesiunea tripletelor nucleotidice dintr-o genă corespunzând exact celei a
aminoacizilor în proteina codificată.
c.ARNm eucariot rezultat în urma transcrierii este monogenic (reprezintă matriţa
pentru sinteza unui singur lanţ polipeptidic) şi, de cele mai multe ori, cu mult mai lung

163
decât ARNm citoplasmatic. La capetele 5` şi 3`, ca şi la procariote, ARNm conţine regiuni
netraductibile.
La eucariote, relaţia de colinearitate genă-ARNm-polipeptid, valabilă la
procariote, este încălcată. Gena nu este corespondentul structural al ARNm, subiect al
traducerii, fiind cu mult mai lungă decât ar fi necesar pentru codificarea unui anumit
polipeptid; ea cuprinde secvenţe codificatoare numite exoni (expressed regions) separate
prin secvenţe necodificatoare numite introni (intervening sequences).
Moleculele ARNm matur care trec în citoplasmă şi reprezintă matriţa pentru
sinteza polipeptidului iau naştere prin prelucrări, la nivelul nucleului, ale precursorilor
ARNm rezultaţi prin transcriere, una dintre prelucrările importante fiind excizia
intronilor.
ARNm eucariot are o viaţă de ordinul orelor, în timp ce ARNm bacterian are o
viaţă foarte scurtă (2-3 minute).

8.3.4.ARN nuclear de mici dimensiuni, (small nuclear RNA). Acest tip de ARN
există, în nucleu, citosol şi mitocondrie sub forma mai multor specii moleculare (U1, U2,
U4, U5, U6) bogate în uridină. Prin asociere cu proteine, generează particule
ribonucleoproteice (small nuclear ribonucleoproteins) sau snRNP ( denumite “snurps”),
cu rol în excizia intronilor din ARNm transcript primar, controlul traducerii ca şi în
recunoaşterea proteinelor ce urmează a fi exportate.

8.4.Transcrierea (biosinteza ARN pe matriţă de ADN)

Toate speciile de ARN, atât la procariote cât şi la eucariote, se sintetizează prin

transcriere, respectiv sinteza ARN pe matriţă de ADN, proces care are loc de câte ori
este nevoie în viaţa unei celule şi care implică următoarele etape: iniţierea, elongarea şi
terminarea transcrierii.

8.4.1.Procesul de biosinteză a ARN presupune:

a.Prezenţa ADN dublu helicoidal. Spre deosebire de replicare, proces care
angajază întregul cromozom, transcrierea este asimetrică, în sensul că, numai pe una
din catenele duplexului de ADN nuclear, desemnată drept catenă template, matriţă sau
necodificatoare, se construieşte pe principiul complementarităţii o catenă ARN (Fig.8.7).

Fig. 8.7 Catenele sens şi antisens din molecula ADN. Catena sens sau codificatoare are aceiaşi
orientare (5` 3`) ca şi secvenţă nucleotidică din catena ARN transcrisă.

Orientarea şi succesiunea bazelor azotate din catena netranscrisă (codificatoare) a

ADN este aceeaşi cu succesiunea bazelor din ARN nou sintetizat, cu excepţia înlocuirii
timinei cu uracilul (Fig.8.8).
164
 Dacă pe molecula de ADN dublu catenar se află mai multe gene, catena template
(necodificatoare) pentru fiecare genă nu va fi obligatoriu situată pe aceiaşi catenă ADN.
Catenele ADN vor fi catene template (necodificatoare) pentru unele gene şi catene
codificatoare pentru alte gene.

Fig.8.8. Figura ilustrează faptul că ambele catene ADN pot fi catene template. Catenele template
se citesc, invariabil, în direcţia 3` 5`. Catena opusă este numită catenă codificatoare, deoarece,
este identică cu ARN transcris (cu excepţia înlocuirii T cu U).

b.Substrate. Cei patru ribonucleozid-trifosfaţi (ATP, GTP, CTP, UTP) sunt

folosiţi pentru construirea catenei ARN complementară cu catena ADN matriţă.
c.Direcţia de sinteză. Direcţia de creştere a lanţurilor ribonucleotidice este bine
determinată, rămânând obligatoriu 5` 3`.
d.Enzime. ARN polimeraza dependentă de ADN, are acţiune foarte
asemănătoare cu cea a ADN polimerazei, de care se deosebeşte, prin faptul că nu necesită
prezenţa catenei primer; ea poate iniţia sinteza catenelor poliribonucleotidice. Ca şi
ADN polimeraza, ARN polimeraza conţine zinc şi necesită prezenţa în mediu a ionilor de
megneziu (Mg 2+ ) .
Reacţia globală catalizată de ARN polimerază este:

Pentru ca reacţia să aibă loc este necesară prezenţa simultană a celor patru
ribonucleozid-5`-trifosfaţi şi a ADN. Polimeraza ataşază, la capetele 3`-hidroxil ale
catenei ARN, unităţi mononucleotidice, sintetizând ARN în direcţia 5` 3`, antiparalelă
catenei ADN folosită ca matriţă. Ca şi în cazul ADN polimerazei, hidroliza enzimatică a
pirofosfatului face ca reacţia să decurgă în celulă în sensul sintezei ARN.
Spre deosebire de ADN polimeraza III, ARN polimerazele nu au activitate de
corector.
Procariotele au o singură ARN polimerază responsabilă pentru sinteza tuturor
tipurilor ARN. Holoenzima, este un pentamer (α ββ σ), cu structură complexă,
α2ββ`σ),
constituită din:
–“enzima miez” care conţine patru subunităţi: două de tip α, una de tip β, şi una
de tip β` (α2ββ`), importantă în procesul de elongare;
–subunitatea adiţională σ, proprie procesului de iniţiere a transcrierii.
In absenţa subunităţii σ, ARN polimeraza, se leagă nespecific la ADN.

165
 Eucariotele prezintă diferite ARN polimeraze:
a.ARN polimeraza mitocondrială, localizată în matrixul mitocondrial,
sintetizează toate tipurile de ARN mitocondrial;
b.ARN polimerazele nucleare, sunt enzime distincte, cu masă moleculară mare,
constituite din mai mult de zece subunităţi polipeptidice, cu sensibilitate diferită la α-
amanitină (octapeptid biciclic, toxic, existent în ciupercile otrăvitoare). ARN
polimerazele nucleare sintetizează diferite tipuri de ARN:
–ARN polimeraza I, localizată în nucleoli, care sintetizează ARNr 45S, nu este
sensibilă la α-amanitină;
–ARN polimeraza II, localizată în nucleoplasmă, sintetizează, ARNm, şi ARN
nuclear de dimensiuni mici, şi este foarte sensibilă la concentraţii mici de α-amanitină;
–ARN polimeraza III, localizată în nucleoplasmă, sintetizează, ARNt, ARNr 5S
şi ARN nuclear de dimensiuni mici, şi este sensibilă la concentraţii mari de α-amanitină;

8.4.2.Secvenţele promotor (P), sunt secvenţe specifice de nucleotide, din

molecula ADN, responsabile de orientarea corectă a ARN polimerazei la situsul de
iniţiere a transcrierii. Prin convenţie, punctul de start al transcrierii, care va dicta
capătul 5` al transcriptului primar ARN (aproape invariabil un nucleotid purinic la
procariote şi purinic sau pirimidinic la eucariote), este notat cu +1.
Secvenţele nucleotidice situate în “amonte” (upstream), faţă de punctul de start al
transcrierii, se notează cu minus, iar secvenţele situate în „aval” (downstream) faţă de +1
sunt notate cu plus.
Intre promotorii procariotelor şi promotorii eucariotelor există anumite diferenţe.
a.Promotorii procariotelor sunt situaţi în amonte faţă de +1 şi sunt notaţi cu
minus. Secvenţele nucleotidice din regiunea promotor, conservate în evoluţie, necesare
pentru asigurarea acurateţii transcrierii, au fost stabilite pentru un număr mare de gene
bacteriene.
Promotorii, pentru cele mai multe gene bacteriene, au două secvenţe consens
situate pe catena codificatoare: caseta –10 (Pribnow), situată la cca. 10 baze în „amonte”
de punctul de start al transcrierii, pentru care secvenţa nucleotidică tipică este fie identică
fie asemănătoare cu secvenţa 5`TATAAT3` şi caseta –35, identică sau similară cu
secvenţa 5`TTGACA3`, situată la 35 baze în amonte de +1 (Fig.8.9).

Fig.8.9 Promotorii, la procariote, cu o lungime de aproximativ 40 perechi de baze, conţin două

secvenţe consens localizate în poziţia –35 şi –10 (în direcţia 5` 3` pe catena codificatoare), în
amonte faţă de punctul start al transcrierii, desemnat convencţional +1. Nucleotidul care precede
punctual de start al transcrierii este notat N-1.

166
 b.La eucariote, fiecare tip de ARN polimerază, utilizează promotori diferiţi.
Promotorii utilizaţi de ARN polimeraza I şi II sunt situaţi, la fel ca şi promotorul
procariot, în “amonte” faţă de punctul start al transcrierii (+1). Promotorii utilizaţi de
ARN polimeraza III sunt situaţi, de obicei, în “aval” faţă de punctul de start al transcrierii
(în porţiunea transcriptibilă a genei).
Spre deosebire de ARN polimeraza I care utilizează promotori identici, ARN
polimeraza II utilizează o diversitate de promotori, având ca secvenţe consens
(Fig.8.10.a):
–caseta TATA, asemănătoare casetei Pribnow, centrată la 25-35 perechi de baze,
în „amonte” de punctul de start al transcrierii; este considerată responsabilă de acurateţea
iniţierii transcrierii;
–casetele CAAT şi GC, situate de asemenea în amonte faţă de +1, la 40-200
perechi de baze, sunt considerate responsabile de frecvenţa transcrierii.

Fig.8.10.Promotorii eucariotelor. a.Promotorul pentru ARN polimeraza II, situat în amonte faţă de
punctul de start al transcrierii; b.Promotorul ARN polimerazei III pentru ARNr 5S, situat în aval
faţă de punctul de start al transcrierii, în regiunea de transcris a genei.

Promotorii ARN polimerazei III sunt situaţi în „aval” faţă de +1 (Fig.8.10.b).

–promotorul pentru ARNr 5S, se află în regiunea codificatoare a genei, şi
conţine două secvenţe consens: una situată la 50-70 perechi de baze, şi alta la 80-90
perechi de baze, în “aval” faţă de +1.
–promotorii pentru ARNt, se află în regiunea codificatoare a genei, şi conţin, de
asemenea, două secvenţe consens: una situată între + 8 şi +30, şi alta între +50 şi +70.

8.5.Factorii de iniţiere a transcrierii

8.5.1.La procariote, acurateţea iniţierii transcrierii este asigurată de subunitatea

σ a holoenzimei care orientează legarea specifică a enzimei la ADN. Orientarea corectă
este foarte importantă deoarece determină: locul de start al transcrierii şi catena ADN
care va servi ca matriţă. Bacteriile prezintă mai multe tipuri de factori σ, care le permit

167
celulelor bacteriene supravieţuirea în condiţii stresante de mediu, cum ar fi lipsa de azot
sau creşterea bruscă a temperaturii.
Iniţierea transcrierii presupune următoarele etape:
–formarea „complexului închis” de iniţiere ca urmare a legării holoenzimei la
promotorul specific, în regiunea –35 recunoscută de factorul σ;
ARN polimeraza holoenzima
Catena matrită

Promotor

Complexul închis format de ARN polimerază

–formarea „complexului deschis” de iniţiere care pare să fie etapa limitantă de

viteză în transcriere; prin deschiderea (topirea) ADN dublu catenar pe o porţiune de
aproximativ 10 perechi de baze, ca urmare a acţiunii factorului σ se formează o buclă
care se întinde până la punctul de start al transcrierii;
ARN polimeraza holoenzima

Complexul deschis format de ARN polimerază

–formarea primei legături fosfat diesterice între nucleotidul +1, aproape

invariabil unul purinic, şi nucleotidul +2, când ARN polimeraza se află cu situsul catalitic
în dreptul semnalului de iniţiere a transcrierii;
–după legarea primelor 10 nucleotide, subunitatea σ care disociază din
complexul ARN polimerază–ADN-ARN se asociază unei alte molecule de ARN
polimerază-miez-şi începe o nouă rundă de transcriere iar enzima miez continuă
elongarea.

8.5.2.Acurateţea iniţierii transcrierii la eucariote este realizată prin

intermediul: elementelor de activare în “cis” a genelor şi elementelor de activare în
“trans”.
a.Elementele de activare în “cis” a genelor (fig. 8.11): promotori, enhanceri,
silenceri, alte elemente reglatoare (responsive elements) asemănătoare cu enhancerii, care
mediază răspunsul la diferite semnale printre care hormonii hidrofobi, sunt secvenţe de
ADN situate pe acelaşi cromozom cu gena de reglat. Promotorii răspund de exprimarea
bazală a unor gene şi sunt situaţi “în amonte” faţă de punctul de start al transcrierii, notat
cu +1 care va dicta capătul 5` al transcriptului primar ARN, în timp ce secvenţele
168
“enhancer” sau “silencer” îndeplinesc rolul de reglatori ai exprimării genelor fiind
funcţionali în amonte sau în aval faţă de punctul de start al transcrierii şi situaţi la distanţe
uneori chiar foarte mari faţă de promotori, cu orientare 5` 3` sau 3` 5` faţă de gena
transcrisă.

Fig.8.11. Elemente de activare în “cis” implicate în transcriere la eucariote.

b.Elementele de activare în “trans” sunt factorii de iniţiere a transcrierii

(proteine specifice).
Spre deosebire de holoenzima bacteriană (α2ββ`σ), constituită din factorul
proteic σ legat tranzitoriu de ARN polimeraza (α2ββ`), care se poate lega specific la
promotori, fiecare dintre cele trei polimeraze nucleare necesită setul său unic de factori de
iniţiere a transcrierii care se leagă la o secvenţă din promotor. La eucariote un număr de
cel puţin şase factori de transcriere acţionează echivalent cu factorul σ de la
procariote.
Celulele eucariote posedă o capacitate remarcabilă de exprimare selectivă a
genelor specifice. Viteza de sinteză a unei anumite proteine, în două celule din acelaşi
organism, poate diferii de 109 ori. Astfel, de exemplu, reticulocitele (celule roşii imature)
sintetizează cantităţi mari de hemoglobină dar cantităţi nedetectabile de insulină, pe când
celulele pancreatice β produc cantităţi mari de insulină dar nu produc hemoglobină. La
procariote diferenţele între vitezele de transcriere sunt de ordinul miilor astfel încât câteva
copii din toate proteinele pe care le codifică sunt prezente în toate celulele. Mecanismul
de bază pentru iniţierea transcrierii genelor structurale la eucariote este asemănător cu cel
de la procariote.

8.5.3.Elongarea lanţului polinucleotidic

Pe măsură ce ARN polimeraza se deplasează de-a lungul catenei matriţă, la
capătul 3` terminal al ARN în creştere se adaugă ribonucleotidele dictate de matriţă
(Fig.8.12).
Catena matriţă este citită în direcţia 3` 5` iar ARN este sintetizat în direcţia 5`
3`. Toate evenimentele transcrierii decurg în bucla de transcriere care cuprinde 12-
17 perechi de baze ADN-ARN. ADN se desface în faţa buclei de transcriere şi se
renaturează în spatele buclei. Pe măsură ce molecula de ARN transcript primar se
sintetizează, are loc disocierea sa din duplexul hibrid cu catena template, permiţându-se
refacerea ADN dublu catenar.
Viteza de elongare nu este constantă, ea depinzând de secvenţele de ADN “citite“
de ARN polimerază.

169
 Catena ADN codificatoare
Punctul de renaturare Punctul de denaturare

Directia de avansare a enzimei

Catena matrită

Hibrid ARN-ADN
Fig.8.12 Ilustrarea procesului de transcriere. O catenă ADN acţionează ca template. ARN creşte în
direcţia 5` 3`.

8.5.4.Terminarea transcrierii
Procariotele şi eucariotele utilizează un mecanism comun pentru sinteza ARN.
Ele prezintă similitudini în legătură cu iniţierea transcrierii dar se pare că nu au nimic
comun în legătură cu terminarea transcrierii.
La procariote, există cel puţin două modalităţi de terminare a transcrierii: rho (ρ)
dependentă şi rho independentă, rho fiind un factor proteic reglator.
a.Terminarea transcrierii independentă de factorul proteic rho este impusă
de anumiţi factori. Catena matriţă ADN conţine semnale stop.
Secvenţe nucleotidice palindromice bogate în perechi G-C, urmate de o zonă
bogată în perechi A-T, formează prin transcriere ARN cu structură în “ac de păr”, stabilă
datorită conţinutului în perechi de baze G-C (Fig.8.13). Această structură în “ac de păr”
stabilă se termină cu o secvenţă poli-U care datorită împerecherii mai sumare cu catena
ADN matriţă favorizează terminarea transcrierii.

Fig.8.13. Structură ARN în “ac de păr” favorabilă terminării transcrierii.

170
 b.Terminarea transcrierii rho dependentă. Secvenţele terminatorii care nu
conţin structuri în “ac de păr” necesită prezenţa unui factor proteic rho. Factorul rho se
leagă la o secvenţă specifică de ARN monocatenar. Activitatea ATP-azică a factorului
rho determină deplasarea unidirecţională a acestuia de-a lungul ARN în creştere, spre
bucla de transcriere. ARN este desprins de catena matriţă şi de enzimă (Fig.8.14).
Terminarea transcrierii este mediată şi de alte proteine, semnalele active pentru acestea
fiind situate ca şi pentru factorul rho, pe catena ARN în creştere.

ppp 5` ARN polimeraza

Proteina rho

ATP + HOH ADP + Pi

Fig.8.14. Terminarea transcrierii rho dependentă. Proteina rho, cu rol de ATP-ază se leagă de
catena ARN în creştere pe care o desprinde de catena matriţă ADN şi de enzimă.

c.Transcriptul primar ARNm procariot este mai lung decât gena de transcris.
ARN polimeraza transcrie pe lângă gena corespunzătoare unui ARNm şi două secvenţe
suplimentare care o flanchează. ARNm transcript primar prezintă la capătul 5` o secvenţă
denumită “leader” iar la capătul 3` o secvenţă “trailer” care nu se exprimă în proteină:

La eucariote, au fost identificate câteva secvenţe terminatorii însă procesul de

terminare al transcrierii nu este încâ bine cunoscut.

8.5.5.Inhibitorii transcrierii.
Transcrierea ADN este inhibată de către unii compuşi exogeni, fie prin
modificarea structurii ADN împiedicînd atât transcrierea cât şi replicarea, fie prin
inhibarea ARN polimerazelor.
a.Antibioticul actinomicină D, ca şi colorantul acridină, prin intercalarea între
perechile de baze G ≡ C distorsionează molecula ADN împiedicînd atât transcrierea cât
şi replicarea.
171
 b.α
α-amanitina (octapeptid biciclic, toxic, existent în ciupercile otrăvitoare) este
un inhibitor al ARN polimerazelor din celulele animale. In concentraţii mici inhibă ARN
polimeraza II.
c.Antibioticele din familia rifamicin, inhibă specific iniţierea transcrierii la
bacterii. Rifamicina nu împiedică legarea ARN polimerazei la promotor dar împiedică
formarea primelor legături fosfat diesterice. Odată iniţiată transcrierea, rifamicina nu are
rol inhibitor asupra procesului de elongare.
Rifampin, un derivat semisintetic al rifamicinei, inhibă iniţierea transcrierii, la
procariote, prin legarea la subunitatea β a ARN polimerazei-holoenzimă. Deoarece nu
inhibă ARN polimerazele eucariotelor, antibioticul rifampin este folosit în tratarea
tuberculozei şi a altor infecţii bacteriene.

8.6.Modificarea transcriptelor primare ARN

Pentru ca transcriptele primare să fie biologic active, multe dintre ele trebuie să
fie prelucrate posttranscriere prin:
–eliminarea exo- şi endonucleazică a unor fragmente polinucleotidice;
–adăugarea unor fragmente polinucleotidice la capetele 3` şi 5`;
–modificări covalente la nivelul unor resturi nucleotidice.

8.6.1.Modificarea transcriptelor primare ARN, la eucariote, prin eliminarea

unor fragmente polinucleotidice.

Transcriptele primare ARN conţin exoni şi introni

In cazul transcrierii la eucariote, ARN-polimerazele realizează o copie primară
identică cu întreaga genă transcrisă. In porţiunile codificatoare ale ARN transcript primar,
există secvenţe codificatoare care se exprimă (exoni) şi secvenţe care nu se exprimă
(introni).
Intronii au dimensiuni cu mult mai mari decât exonii (de peste 100 de ori). Din
genomul eucariot numai 5-10% reprezintă secvenţe codificatoare pentru proteine şi ARN.
Prezenţa intronilor şi exonilor la eucariote este tipică ARNm,r,t.

Dualitatea funcţională a moleculei de ARN

Allman şi Cech au arătat că există particule ribonucleoproteice în care activitatea
catalitică se datorează moleculei de ARN. Aceste tipuri de ARN au fost numite ribozimi.
Molecula de ARN are pe lângă rolul de moleculă informaţională şi rol catalitic.
Substratele ribozimilor sunt în general molecule de ARN iar recunoaşterea substrat-
enzimă se bazează pe recunoaşterea între nucleotide.
Există două tipuri de ribozimi:
Ribozimi care realizează activităţi autocatalitice, de exemplu anumiţi introni
care îşi catalizează propria excludere (self-splicing)
Ribozimi care catalizează transformarea unor molecule din care aceştia nu
fac parte, de exemplu ribonucleaza P care are ca substrat ARNt.

Excizia intronilor
Excizia intronilor se realizează în nucleu, pentru toate tipurile de ARN, în
prezenţa enzimelor specifice, care trebuie să recunoască secvenţele de baze de la
172
joncţiunea intron-exon şi să catalizeze excizia intronilor şi legarea exonilor. In general
intronii au la capătul 5` secvenţa GU iar la 3` secvenţa AG încadrate adesea de secvenţe
consens mai lungi. Mutaţii la nivelul joncţiunilor intron-exon pot genera un ARN
inactiv (care conţine un intron rezidual). Un defect de excludere a intronilor, având drept
consecinţă incapacitatea ARN nuclear de a “ieşi” în citoplasmă pentru a fi citit, ar putea
duce la o sinteză scăzută a lanţurilor de β-globină, fapt constatat în unele β-thalasemii.
a.Excizia intronilor din ARNr se realizează autocatalitic.
GTP sau guanozina acţionează ca agent nucleofil pentru desfacerea legăturii
fosfat diesterice de la unul din capetele intronului.
Capătul 3` eliberat, al exonului I, efectuează o transesterificare la capătul 5` al
exonului II, realizându-se odată cu excluderea intronului, legarea celor doi exoni
(splicing) Fig.8.15.

Fig.8.15. Mecanismul transesterificării în reacţia de excizie a intronilor în ARNr.

Enzima numită ribozim cu activitate autocatalitică îşi modifică structura în timpul

actului catalitic.
b.Excizia intronilor din ARNm
Excizia intronilor din ARN mesager nu este autocatalitică. Indepărtarea intronilor
este realizată de un complex asemănător ribozomului numit „splicozom” format din:
–particule ribonucleoproteice (snurps) rezultate prin asocierea ARN de
dimensiuni mici bogaţi în uracil (U1, U2, U4, U5, U6) , cu proteine;
–ARNm transcript primar, subiect al prelucrării.
Studii recente arată că acţiunea catalitică în splicozom este realizată de ARN de
dimensiuni mici. Agentul nucleofil pentru desfacerea legăturii fosfat diesterice de la unul
dintre capetele intronului nu este GTP sau guanozina, ca în cazul ARNr, ci un nucleotid
din cadrul intronului (Fig.8.16). Exonul eliberat prin atacul nucleofil asupra legăturii
fosfat diesterice dintre intron şi exonul E2, îndepărtează intronul şi se leagă de exonul 2.
173
 ARNm precursor părăseşte nucleul după prelucrarea sa completă la ARNm-matur.
Splicozomul prin dimensiunea lui mare împiedică ARNm precursor să părăsescă nucleul
înainte ca prelucrarea sa să fie completă.

Fig.8.16. Mecanismul de excizie a intronului din ARNm.

c.Excizia intronului din ARNt

Unele molecule ARNt eucariot conţin în vecinătatea regiunii anticodon
succesiuni de nucleotide (20-40) ce corespund unor introni. Excluderea acestor introni se
face cu participarea unor protein-enzime organizate într-un sistem multienzimatic. Acest
sistem multienzimatic prezintă activitate de endonuclează şi ligază (Fig.8.17).
3` OH
OH 3`

Extensie 5`

5`

Prelucrări posttranscriere

Intron
ARNt matur
ARNt transcript primar

Fig.8.17. Prelucrări posttranscriere ale moleculei ARNt: îndepărtarea extensiei 5` şi a intronului şi

adăugarea secvenţei CCA la capătul 3`.
174
 8.6.2.Modificări suplimentare exciziei intronilor în transcriptele primare
ARN.
a.Modificări ale ARNm eucariot (Fig.8.18).
Spre deosebire de ARNm procariot care se naşte matur, la eucariote ARNm apare
ca o copie complementară matriţei ADN. El devine funcţional numai după excizia
intronilor şi modificarea capetelor 5` şi 3`.

Fig. 8.18. Structura şi exprimarea unei gene care codifică proteine la eucariote
(SN=secvenţă necodificatoare).

Formarea capătului 5` constă în adăugarea unui rest de 7-metil guanozină prin

legătură 5`-5` trifosfat la transcriptul primar.
La unele specii modificarea la capătul 5` include şi metilarea grupării 2` hidroxi
din primul nucleotid uneori şi al doilea, adiacente 7-metil guanozinei.

175
 O CH3
+
N
HN
O O O
H2N N N 2` 3` CH2 O P O P O P Transcript primar
OH HO OH OH OH
O legătură 5` - 5` trifosfat
7-metil guanozină între 7-metil-guanozină si transcriptul primar

Funcţiile capătului 5`:

–protejază moleculele de acţiunea 5` 3` exonucleazelor;
–favorizează traducerea, fiind recunoscut de către ribozomi ca semnal de iniţiere
a sintezei proteinelor.
Modificarea covalentă a capătului 3` al ARNm prin formarea unor “cozi”
poliadenilice de 200-300 nucleotide legate prin legături fosfat diesterice.
Poliadenilarea se produce după formarea capătului 5` dar înainte de excizia
intronului.
Poliadenilarea ajută la stabilizarea moleculei ARNm. In citoplasmă coada poli
A a ARNm suferă o scurtare progresivă, ca urmare a acţiunii unor 3` 5` exonucleaze.
ARNm este degradat după îndepărtarea completă a cozii poli A.
ARNm pentru histone şi interferon nu sunt poliadenilaţi.

b.Modificări ale capetelor ARNt

La procariote, ca şi la eucariote, transcriptul primar este multimeric (conţine mai
mulţi ARNt precursori). Sub acţiunea ribonucleazelor transcriptul primar multimeric este
transformat în ARNt precursori monomerici care prezintă extensii scurte 3` şi 5`.
Formarea capătului 5` al ARNt matur implică Ribonucleaza P (RNA-aza P),
enzimă cu activitate endonucleazică. Ribonucleaza P este formată dintr-o subunitate
ARN de câteva sute de nucleotide care realizează actul catalitic (poate fi considerată
ribozim) şi o proteină cu caracter bazic cu rol în respingerea repulsiilor dintre două
molecule încărcate negativ.
Formarea capătului 3` matur al ARNt din transcriptele primare multimerice.
La procariote, capătul CCA este relevat de o enzimă cu activitate exonucleotidică.
La eucariote, secvenţa CCA este adăugată ulterior de către o nucleotidil-
transferază având ca substrate ATP şi CTP.
Modificarea covalentă a unor baze sau a ozei din ARNt procariot şi eucariot.
Anumite baze din structura ARNt sunt modificate prin reacţii catalizate enzimatic:
alchilare, tiolare, hidrogenare.

c.Modificări adiţionale ale ARN ribozomal

La eucariote, prin transcrierea a sute de gene de către ARN polimeraza I rezultă
transcriptele primare 45 S, de dimensiuni mari. Prin clivarea acestora, se formează
molecule de ARNr matur: 28 S, 18 S şi 5,8 S.
La procariote, după îndepărtarea ARNt obţinut prin transcrierea unor gene ARNt
intruse, se formează ARNr maturi: 23 S, 16 S şi 5 S prin clivarea ARNr precursor 30 S.
ARNr 5 S rezultă dintr-o moleculă precursoare diferită, obţinută prin transcrierea unei
gene, 5 S, de către ARN polimeraza III.
176
 Procesarea ARN r eucariot

Procesarea ARNr procariot

8.7.Reglarea transcrierii genelor la procariote

Procariotele dispun de trei tipuri de enzime care le conferă posibilitatea de a se

adapta la sursele nutritive pe care le au la dispoziţie:
Enzime constitutive sunt acele enzime la care biosinteza şi degradarea se produc
cu aceiaşi intensitate, astfel încât concentraţia enzimei este staţionară.
Enzime inductibile, implicate în căi catabolice, care sunt prezente în celule în
cantitate foarte mică. Cantitatea acestor enzime poate creşte spectaculos dacă apare în
mediu substratul lor care se comportă ca inductor.
Enzime represibile, implicate în căi anabolice, a căror concentraţie depinde de
prezenţa în mediu a unui compus denumit corepresor (produsul final al unei căi
anabolice).
Jacob şi Monod au propus teoria operonului pentru a explica inducţia şi
represia genelor la procariote.

8.7.1.Tipuri de gene:
a.gene ce codifică proteine care nu sunt necesare într-o celulă dată, numite gene
represate (fenomen determinat de modificări în structura cromatinei, absenţa
activatorilor sau prezenţa represorilor specifici);
b.gene accesibile transcrierii, care se împart în două categorii:
–gene activate constitutiv cu posibilitatea ca exprimarea lor să fie “up“ sau
“down“ reglată;
177
 –gene inductibile, care sunt inactive, dar care pot fi activate ca răspuns la stimuli
specifici celulari cum ar fi: şocul termic, hormoni, esteri ai forbolului, ioni ai metalelor
grele, factori de creştere, AMPc şi stresul oxidativ.

8.7.2.Teoria operonului, model propus de Jacob şi Monod pentru a explica

mecanismul transcrierii genelor la procariote, are la bază studiile genetice asupra reglării
metabolismului lactozei la Escherichia Coli.

1.Metabolismul lactozei la Escherichia Coli

In absenţa glucozei Escherichia Coli poate utiliza lactoza ca sursă de carbon şi
energie. Enzimele implicate în metabolizarea lactozei sunt:
a.β−
β−galactozidaza
β− catalizează reacţia de hidroliză a lactozei:

In absenţa lactozei enzima este prezentă, în celulă, într-un număr minim de

exemplare.
In condiţiile în care lactoza este unica sursă de carbon, deci de energie,
β−galactozidaza
β− este sintetizată în mii de exemplare.
b.Galactozid permeaza (lactoz permeaza) este enzimă membranară cu rol în
transportul lactozei şi a altor galactozide în celulă.
c.Tiogalactozid transacetilaza catalizează transferul unei grupări acetil de pe
acetil-CoA la gruparea –OH de la carbonul C6 al compusului izopropil-β−D-tiogalactozid
(IPTG), in vitro. Rolul acestei enzime, in vivo, nu este bine precizat. Ea pare să aibă rol în
detoxifierea mediului de creştere al bacteriei.

Deoarece viteza de sinteză a acestor trei enzime creşte ca răspuns la prezenţa

lactozei în mediu, ele se numesc enzime inductibile.
d.Inductori ai β−galactozidazei
β−
Inductorul β−galactozidazei este alolactoza, forma transglicozilată a lactozei.
Alolactoza este produsă de urmele de β−galactozidază,
β− prezente în celulă înainte de
inducţie.

178
 Galactozide ca izopropiltiogalactozid sunt inductori puternici
ai β−galactozidazei,
β− dar nu acţionează ca substraturi ale enzimei (sunt inductori
nemetabolizabili).

2.Operonul lactozei (lac) reprezintă un grup de gene reglate coordonat ai căror

produşi au rol în metabolizarea lactozei.
Operonul lac conţine trei elemente:
a.Genele structurale, desemnate x, y, z, conţin informaţia cu privire la
biosinteza β−galactozidazei, permeazei şi transacetilazei. Genele x, y , z sunt adiacente în
genom, transcrierea lor, respectiv sinteza unui ARNm policistronic, fiind realizată
coordonat, de la un singur promotor.
b.Gena reglatoare (i), reprezintă un fragment de ADN pe care se edifică un
ARNm ce conţine informaţia pentru sinteza proteinei represor.
Represorul este o proteină alosterică al cărei rol este reglarea vitezei de
exprimare a genelor structurale. Represorul este un tetramer, fiecare subunitate având un
loc de legare pentru inductor.
c.Operatorul (o) este un fragment de ADN, adiacent la genele structurale ale
operonului. Genele structurale ale operonului pot fi transcrise atâta timp cât operatorul
este liber. Legarea represorului la operator blochează accesul ARN polimerazei la locusul
promotor (p), având ca rezultat, suprimarea transcrierii genelor structurale interesate în
metabolizarea lactozei.

8.7.3.Controlul negativ al transcrierii genelor se produce în cazul în care

proteina represor împiedică transcrierea genelor structurale (Fig.8.19).

1.Operonul lac este un exemplu de control negativ (sau reglare negativă) al

exprimării genelor.
a.In absenţa unui inductor, represorul lac se leagă la operator (Kd=10-13M)
blocând iniţierea transcrierii genelor structurale.
b.In prezenţa inductorului, alolactoză sau IPTG, este suprimată reglarea
negativă prin represorul lac. Inductorul se leagă specific la represorul lac ataşat la
operator şi, inducând o tranziţie alosterică, îl converteşte la o conformaţie cu afinitate
redusă pentru operator. Represorul, legat de inductor, se desprinde de pe operator lăsând
loc ARN polimerazei să se lege la promotor. ARN polimeraza iniţiază sinteza ARNm
policistronic pe care se vor edifica cele trei enzime ce catabolizează lactoza. Moleculele
de repressor libere pot lega şi ele molecule de inductor, ceea ce le converteşte la forme
inapte să se lege la operator.
Prezenţa lactozei, înseamnă prezenţa inductorului, rezultatul fiind producerea
enzimelor necesare metabolizării lactozei.
179
 Fig.8.19. Ilustrarea mecanismului de reglare a transcrierii genelor prin inducţie.

2.Operonul triptofanului este un alt exemplu de reglare negativă la

Escherichia Coli, care oferă o explicaţie fenomenului de represie prin produs final a
biosintezei enzimelor. Operonul triptofanului conţine cinci gene ce codifică enzime
necesare pentru biosinteza triptofanului, un promotor (p), un operator (o) şi gena
reglatoare (Fig.8.20).
a.In absenţa triptofanului, represorul sintetizat normal de către gena reglatoare
a operonului, dar în formă inactivă, este inapt să se lege la operator.
b.La concentraţii mari de triptofan însă, acesta se leagă la represor şi induce o
tranziţie conformaţională ce favorizează legarea sa la operator. Triptofanul se comportă
ca un corepresor reuşind să sisteze transcrierea genelor ce codifică enzimele implicate în
propria sa sinteză.
Operonul lac şi operonul trp reprezintă două căi prin care se realizează controlul
negativ al transcrierii genelor:
In cazul enzimelor inductibile, represorul este activ în mod normal şi genele
structurale sunt represate. In prezenţa inductorului, represorul este inactivat de către
acesta, ceea ce duce la transcrierea genelor structurale, deci la sinteza enzimelor
respective.
In cazul enzimelor represibile, represorul este inactiv în mod normal şi genele
structurale se exprimă ducând la sinteza unui anumit component celular. Când în mediu
180
se acumulează produsul final al căii anabolice respective, care se comportă drept
corepresor, represorul este activat prin formarea complexului represor-corepresor,
producîndu-se sistarea sintezei enzimelor implicate în sinteza metabolitului celular
terminal.

Fig.8.20. Ilustrarea mecanismului de reglare a transcrierii genelor prin represie.

8.7.4.Controlul pozitiv al transcrierii genelor prin represia prin catabolit

Sursa preferată de energie pentru bacterii este glucoza. Dacă bacteria (E. coli)
dispune simultan de glucoză şi alte surse de energie (lactoză sau aminoacizi), bacteria
creşte pe seama glucozei şi numai când concentraţia acesteia a atins valori minime începe
să utilizeze altă sursă de energie. Fenomenul se numeşte represie prin catabolit deoarece
glucoza suprimă sinteza enzimelor necesare catabolizării surselor alternative de energie.
AMPc are un rol important în comutarea activităţii bacteriei pe utilizarea lactozei
când concentraţia glucozei este minimă (Fig.8.21).
1.AMPc reprezintă semnalul de foame al bacteriei “hunger signal”.
AMPc este format din ATP sub acţiunea adenilat ciclazei şi este degradat de
fosfodiesterază la AMP. Concentraţia AMPc este corelată cu concentraţia glucozei. In
lipsa glucozei sau la concentraţii mici ale acesteia, concentraţia AMPc este mare. La
creşterea concentraţiei glucozei, concentraţia AMPc scade.
2.Proteina receptoare de AMPc şi AMPc stimulează transcrierea genelor
necesare sintezei enzimelor pentru catabolizarea surselor alternative de energie.
AMPc, prezent în concentraţie mare în lipsa glucozei, se leagă de proteina
receptoare de AMPc (PRAMPc) formând complexul AMPc - PRAMPc, apt să se lege pe
un locus specific din regiunea promotor (Fig. 8.21, b). Prezenţa complexului în acest
locus favorizează accesul şi legarea ARN polimerazei la promotor. Dacă lactoza este

181
prezentă în mediu, ea poate fi metabolizată, ARN polimeraza putând efectua transcrierea
genelor lac.
Când concentraţia glucozei este mare, concentraţia AMPc este redusă şi, prin
absenţa complexului AMPc - PRAMPc, ARN polimeraza nu se leagă la promotor şi
genele lac nu sunt transcrise indiferent dacă operatorul este ocupat de repressor (Fig.
8.21, a).
Complexul AMPc - PRAMPc, spre deosebire de represor, exercită un efect
pozitiv în exprimarea operonului lac.
Operonul lactozei este subiectul controlului pozitiv şi negativ. Când concentraţia
glucozei scade, complexul AMPc - PRAMPc, se leagă la operonul lac stimulând
transcrierea genelor lac, control pozitiv. In lipsa lactozei operonul este controlat de
represorul lac, control negativ. Astfel, bacteria se asigură că genele structurale x, y, z sunt
transcrise numai dacă glucoza este absentă şi lactoza este prezentă. Această dublă
modalitate de reglare conferă bacteriilor o mare flexibilitate metabolică.
a) -Glucoză
+Lactoză
locuri de
genă reglatoare control gene structurale
i p o x y z
ARN polimerază
Proteină
receptoare - AMPc ARNm policistronic

ARNm
Represor
+ Alolactoza
Represor inactiv
b) + Glucoză
+ Lactoză
locuri de
genă reglatoare control gene structurale
i p o x y z

Proteină ARN polimerază

receptoare

ARNm + Alolactoza
Represor
Represor inactiv

Fig. 8. 21 Reglarea Operonului lac. într-un mediu conţinând: a) glucoză şi lactoză, b)

lactoză.

8.8.Reglarea transcrierii genelor la eucariote

Eucariotele, în particular mamiferele, sunt mult mai complexe decât procariotele.

Pentru a menţine această complexitate este necesară o capacitate de reglare mult mai
mare. Reglarea, la nivelul transcrierii genelor, vizează două nivele.
182
 8.8.1.Împachetarea cromozomului.
1.Formarea heterocromatinei poate face inaccesibil accesul “complexului” de
transcriere şi al factorilor reglatori la porţiuni din cromozom sau la întregul cromozom.
Prin formarea eucromatinei active, cromozomul este accesibil transcrierii.
2.Metilarea ADN eucariot îl face mai susceptibil sau mai puţin susceptibil la a fi
transcris. In general, o genă mai puţin metilată are şanse mult mai mari de a se exprima
decât una mai metilată.

8.8.2.Reglarea individuală a genelor.

Reglarea transcrierii genelor la eucariote este similară cu reglarea operonilor la
procariote, cu menţiunea că numărul elementelor reglatoare din scvenţele ADN şi
numărul factorilor reglatori este mult mai mare.
1.Acurateţea iniţierii transcrierii la eucariote este realizată prin intermediul
promotorilor şi a factorilor de transcriere.
2.Factorii reglatori sunt proteine specifice care interacţionează cu elementele
reglatorii din structura ADN. Au fost identificate peste 100 proteine care au rol în
reglarea transcrierii ADN. Aceste proteine conţin unul sau mai multe domenii
structurale prin intermediul cărora interacţionează cu secvenţe ADN fiecare
domeniu având un anumit rol în reglarea transcrierii:
a.Domeniile de legare la ADN responsabile pentru recunoaşterea şi legarea
factorilor reglatori la secvenţele ADN reglatoare specifice.
b.Domeniile de activare a transcrierii interacţionează cu alte proteine din
complexul de transcriere mărind viteza de iniţiere a transcrierii.
c.Domenii de legare a liganzilor. Hormonii steroizi şi tiroidieni, ca şi acidul
retinoic activează transcrierea unor gene specifice. Ei se leagă la domeniile de legare a
ligandului, din structura factorilor reglatori, care sunt cunoscuţi ca receptori
intracelulari. Legarea ligandului transformă factorul reglator într-un factor reglator
pozitiv.
3.Secvenţe ADN reglatoare. Factorii reglatori interacţionează cu anumite
secvenţe specifice din molecula ADN.
a.Elemente de activare în „cis” a genelor: enhanceri, silenceri, care sunt
secvenţe de ADN situate pe acelaşi cromozom cu gena de reglat. Secvenţele “enhancer”
sau “silencer” îndeplinesc rolul de reglatori ai exprimării genelor fiind funcţionali în
amonte sau în aval faţă de punctul de start al transcrierii şi situaţi la distanţe uneori chiar
foarte mari faţă de promotori, cu orientare 5` 3` sau 3` 5` faţă de gena transcrisă;
b.„Elemente de răspuns” sunt secvenţe de cca. 250 perechi de baze situate în
amonte de punctul de start al transcrierii. Aceste secvenţe ADN răspund la hormonii
glucocorticoizi, tiroidieni şi la alţi compuşi cu caracter hidrofob, care pot traversa cu
uşurinţă membrana celulară, legându-se ulterior la receptori specifici intracelulari.
Complexul hormon – receptor prezintă un domeniu de recunoaştere a elementului de
răspuns hormonal specific. Transcrierea genelor care dispun de un element de răspuns
hormonal, va fi activată de hormonul respectiv
„Elemente de răspuns” la stresuri termice, chimice, oxidative activează
transcrierea unui grup de gene având ca produşi proteine ce atenuează stressul: proteine
de şoc termic, proteine care chelează metale grele, proteine care se opun stressului
oxidativ.
183
 9. BIOSINTEZA PROTEINELOR

9.1.Codul genetic

Traducerea este procesul prin care informaţia conţinută în secvenţa de

nucleotide din molecula ARNm este tradusă în secvenţă de aminoacizi; limbajul
nucleotidic este tradus în limbaj aminoacidic.

9.1.1.Codul genetic reprezintă relaţia dintre secvenţa de nucleotide din ARNm şi

secvenţa de aminoacizi dintr-un lanţ polipeptidic.
Secvenţa de nucleotide din ARNm este citită în grupuri de câte trei nucleotide
numite codoni.
1.Codul genetic este format din codoni. Codonii sunt grupuri de câte trei baze
adiacente care specifică aminoacizii din proteine. Deoarece ARNm conţine 4 baze azotate
(A, G, C, U), constituirea unui cuvânt cod dintr-o succesiune de trei nucleotide oferă 64
cuvinte cod pentru cei 20 de aminoacizi Tabelul 9.1.
a.Codonii stop. Dintre cei 64 codoni, 61 specifică cei 20 de aminoacizi. Trei
codoni din cei 64 (UAA, UGA, UAG) nu specifică nici un aminoacid. Aceşti codoni,
denumiţi “non sens”, stop sau terminatori reprezintă de fapt semnale de întrerupere a
traducerii ARNm. Un lanţ polipeptidic, sintetizat pe un anumit ARNm, îşi încetează
creşterea atunci când citirea ARNm a ajuns la un codon non sens.
b.Codonul start sau codonul de iniţiere. Codonul AUG specifică metionina.
Deşi metionina se află şi în interiorul lanţului polipeptidic, polipeptidele eucariotelor
încep cu metionina iar polipeptidele procariotelor încep cu metionina modificată în formă
de N-formil-metionină. Primul codon din molecula ARNm care este citit de către ribozom
este codonul AUG, denumit codon de iniţiere.
c.Codonii sinonimi. Deoarece 61 triplete de nucleotide codifică aminoacizi
particulari dar nu există decât 20 de aminoacizi ce trebuie specificaţi, rezultă că unui
singur aminoacid îi pot corespunde mai multe cuvinte cod, numite codoni sinonimi.
De exemplu, în timp ce metionina şi triptofanul sunt specificaţi de către un singur codon,
leucina, serina şi arginina sunt fiecare specificaţi de câte şase codoni, numiţi codoni
sinonimi.

9.1.2.Caracteristicile codului genetic

a.Codul genetic este degenerat. Degenerarea codului, respectiv existenţa mai
multor cuvinte cod pentru acelaşi aminoacid, se manifestă în special la nivelul
nucleotidului 3 din codon. Rezultatul degenerării codului este că o mutaţie punctiformă,
care presupune schimbarea unui singur nucleotid în structura ADN şi deci a unui singur
nucleotid în structura ARNm poate să nu influenţeze secvenţa aminoacizilor din
polipeptidul codificat. Deci, degenerarea codului minimalizează efectele mutaţiilor.
Recunoaşterea codon-anticodon
In timpul sintezei proteinelor, fiecare codon (cu polaritatea 5` 3`) este
recunoscut, pe principiul complementarităţii bazelor, de un triplet de nucleotide din
structura ARNt numit anticodon (cu polaritatea 3` 5`), formându-se complexul
ARNt-ARNm (cap.8; Fig.8.5).
184
 Tabelul 9.1. Codul genetic
1 2 3
U C A G
UUU  UCU  UAU  UGU  U
Phe Tyr Cys
U UUC  UCC  UAC  UGC  C
Ser
UUA  UCA  UAA  UGA}STOP A
Leu STOP
UUG  UCG  UAG  UGG}Trp G
CUU  CCU  CAU  CGU  U
His
C CUC  CCC  CAC  CGC  C
Leu  Pr o Arg
CUA  CCA  CAA  CGA  A
G ln
CUG  CCG  CAG  CGG  G

AUU ACU  AAU AGU U

 Asn Ser
AUC Ile ACC  AAC  AGC  C
Thr
A
AUA ACA  AAA AGA  A
ACG  Lys Arg G
AUG}Met AAG AGG 

GUU  GCU  GAU  GGU  U

Asp
GUC  GCC  GAC  GGC  C
G GUA Val GCA 
Ala Gly A
 GAA  GGA 
GUG  GCG  Glu GGG  G
GAG 

Cum primele două baze ale codonilor sinonimi sunt constante, asocierea
nucleotidelor 1 şi 2 din codon cu nucleotidele 3 şi 2 din anticodon este fermă,
respectând principiul complementarităţii Watson-Crick.
Asocierea nucleotidului 3 din codon cu nucleotidul 1 din anticodon este, în
general, slabă datorită particularităţii de „bază nedecisă” a nucleotidului 1 din anticodon
(capătul 5`). Această bază care încalcă regulile de complementaritate se poate asocia şi cu
alte nucleotide (efect wobble). Un ARNt care conţine un anticodon cu o bază oscilantă în
poziţia 1 (care poate fi o bază minoră de ex. inozina) se poate lega la mai mulţi codoni
sinonimi (Tabelul 9.2). In concluzie, bazele minore din anticodoni se asociază cu bazele
„oscilante“ din codoni.
b.Codul genetic nu are semne de punctuaţie. Citirea mesajului genetic se face
neîntrerupt, de la un codon start până la un codon terminator, adică începutul sau sfârşitul
unui codon nu sunt marcate de puncte sau virgule.
c.Codul genetic este universal, este aproape acelaşi la multe organisme. O
abatere de la universalitate se întâlneşte la codul genetic al mitocondriei unde, codonul
UGA corespunde triptofanului, nefiind un codon stop, codonul AUA corespunde
metioninei şi nu izoleucinei, etc.
185
 d.Codul genetic nu este ambiguu, niciodată acelaşi triplet nu specifică doi
aminoacizi diferiţi.

Tabelul 9.2 Ilustrarea posibilităţilor de asociere a nucleotidului 3 din codon cu nucleotidul 1 din
anticodon.
Prima bază din anticodon A 3-a bază din codon
C G
A U
U A sau G
G U sau C
I U, C sau A

9.2.Etapele biosintezei proteinelor

Etapa de biosinteză a proteinelor presupune traducerea mesajului genetic înscris

în ADN şi transcris în ARNm. Această etapă decurge la nivelul ribozomilor şi constă în
adăugarea succesivă a câte unui reziduu aminoacidic la capătul C-terminal în creştere al
polipeptidului.

9.2.1.Etapele biosintezei proteice sunt:

1.Activarea aminoacizilor
2.Iniţierea lanţului polipeptidic
3.Elongarea lanţului polipeptidic
4.Terminarea sintezei proteinei şi eliberarea sa
5.Prelucrări posttraducere ale proteinei

1.Activarea aminoacizilor
Legătura între ARNm şi proteine este realizată de către moleculele ARNt care
leagă covalent aminoacizii activaţi şi îi adaptează în poziţiile corespunzătoare, la nivelul
ribozomului, prin recunoaştere codon-anticodon.
a.Procesul de legare a aminoacizilor, în forma lor activată, la ARNt specific
presupune trei etape.
Formarea complexului aminoacil~AMP, care conţine o legătură macroergică
de tip anhidridă mixtă, în urma reacţiei aminoacidului cu ATP:

NH2

N
N
O
R CH COO- + ATP R CH CO~ O P O N N
O
+ -
NH3 H3N + O
Aminoacid PPi
Aminoacil~AMP
(aminoacil~adenilat) OH OH

186
 Transferul restului aminoacil activat la gruparea –OH din poziţia 2` sau 3` a
ribozei de la nucleotidul adenilic din capătul 3` al ARNt, cu formarea unei legături
macroergice:

ARNt
NH2

N O
N NH2
O O- P O
R CH CO~ O P O N N N
O + ARNt O N
H3N+ O-
H2C N N
AMP O
Aminoacil~AMP
(aminoacil~adenilat) OH OH

OH O CO HC R
+
H3N
Global reacţia poate fi scrisă:

aminoacil- ARN sintetaze

t 
Aminoacid + ATP + ARN t       → Aminoacil ~ ARN t + AMP + PP

Hidroliza pirofosfatului deplasează echilibrul spre dreapta, făcând reacţia

ireversibilă. În acest fel se consideră că la formarea fiecărui complex aminoacil~ARNt se
consumă 2 legături macroergice.
b.Activarea aminoacizilor este catalizată de aminoacil-ARNt sintetaze.
Fidelitatea procesului de traducere depinde, în mare măsură, de capacitatea de autocontrol
a ARNt sintetazelor. Ele manifestă o extrem de mare specificitate atât pentru aminoacizi
cât şi pentru ARNt. Pe lângă locurile de legare a ARNt şi a ATP, enzima prezintă încă
două locusuri, unul pentru legarea aminoacidului având o dimensiune adecvată acestuia şi
altul, hidrolitic. Dacă în locusul de legare a aminoacidului activat se leagă un aminoacid
neadecvat, enzima recunoaşte acel aminoacid şi-l exclude prin hidroliză.
Aminoacil-ARNt sintetazele sunt în număr de una sau chiar două pentru fiecare
aminoacid.
Greutatea moleculară, numărul de subunităţi şi secvenţa de aminoacizi este
variabilă de la o enzimă la alta.

2.Iniţierea biosintezei proteinelor la procariote

Etapa de iniţiere presupune formarea complexului 30S şi necesită participarea
următoarelor componente:
–ARNm
–subunitatea ribozomală 30 S
–N-formil metionil- ARNtfmet
–factorii de iniţiere IF-1, IF-2, IF-3 şi GTP
a.Subunitatea ribozomală 30 S rezultă prin disocierea ribozomului 70 S, proces
mediat de factorii de iniţiere IF-1 şi IF-3:

(IF-1) (IF-3)
70S ←→ 50S + 30S    → 30S ⋅ IF - 3 + 50S

187
 Factorul de iniţiere IF-3 are rolul de a preveni reasocierea prematură a celor două
subunităţi ribozomale iar IF-1 măreşte viteza de disociere a aestora. De remarcat, că la
concentraţii fiziologice ale Mg2+, aproape toţi ribozomii se găsesc sub formă de ribozom
70S.
b.N-formil-metionil- ARN fMet
t , numit ARNt iniţiator, aduce metionina formilată
la codonul AUG din locusul P al subunităţii 30S. La procariote, aminoacidul N-terminal
este, invariabil, N-formil-metionina. Există două specii diferite de ARNt purtătoare ale
metioninei, pentu cele două tipuri de codoni AUG (iniţiator şi din interiorul ARNm). Atât
ARN Met
t utilizat pentru codonul AUG din interiorul lanţului cât şi ARNfMet
t utilizat pentru
codonul AUG iniţiator, leagă metionina, prin reacţia catalizată de aceiaşi aminoacil-ARNt
sintetază, generând: metionil- ARN Met
t şi metionil- ARNfMet
t . Dintre acestea numai
metionil- ARNfMet
t este susceptibilă la formilare generând aminoacidul iniţiator care se va
lega la codonul de iniţiere, şi nu la orice codon AUG de pe ARNm.
Formilarea metionil- ARNfMett este catalizată de o transformilază având ca
donator de grupare formil N -formiltetrahidrofolatul (N10-CHO-FH4):
10

fMet
metionina + ARN t → metionil ~ ARN fMet
+ ATP  t + AMP + PP
fMet 10
metionil ~ ARN t + N − CHO − FH 4 → formil - metionil ~ ARNfMet
t + FH 4

c.Factorii de iniţiere, în număr de 3 (IF-1, IF-2 şi IF-3), sunt proteine care

catalizează iniţierea biosintezei proteinelor. Ei se leagă la subunitatea mică 30S şi
catalizează formarea complexului de iniţiere 30S care conţine ARNm legat de subunitatea
30S şi fMet- ARNfMet
t legat la codonul AUG.
IF-3 favorizează legarea ARNm la subunitatea 30S după care disociează din
complex. IF-1 ajută la legarea IF-3 la subunitatea 30 S.
IF-2 catalizează legarea fMet- ARNfMet
t la codonul AUG din locusul P, de pe
ribozom. Acest proces necesită GTP.

d.Etapele iniţierii (Fig.9.1)

Este important de precizat că citirea ARNm de către ribozom se face în direcţia
5'-3', iar proteina se sintetizează începând de la capătul N-terminal.
Legarea corectă a ribozomului în dreptul codonului de iniţiere, ce specifică
aminoacidul N-terminal, este esenţială pentru citirea corectă a mesajului genetic.
Semnalul de iniţiere a traducerii la procariote, este reprezentat de o secvenţă de
nucleotide ce precede codonul de iniţiere AUG din ARNm, complementară cu o secvenţă
de nucleotide de la capătul 3` al ARNr 16S, conţinut în subunitatea 30S. Pe un ARNm
policistronic există un număr de semnale de iniţiere egal cu numărul de lanţuri
polipeptidice codificate. Ribozomul alunecă peste codonul non sens al primului lanţ
polipeptidic şi iniţiază sinteza lanţului polipeptidic următor.
Legarea subunităţii ribozomale 30 S la ARNm asistată de factorii de iniţiere
(1,2,3) este prima etapă în formarea complexului de iniţiere.

188
 Etapa a doua în procesul de formare a complexului de iniţiere este reprezentată
de legarea N-formilmetioninei-ARNtfMet la complexul format anterior, respectiv,
ARNm-subunitate 30 S. Factorul de iniţiere 2 (IF-2) este decisiv în legarea ARNt
iniţiator la subunitatea 30S.
GTP acţionează ca un factor steric, în realizarea acestui complex favorizând
asocierea stabilă a IF-2 cu subunitatea ribozomala 30 S.
Etapa a treia, cuprinde procesul de legare a subunităţii ribozomale mari, 50 S,
la complexul format în etapa a doua, însoţită de hidroliza GTP şi eliberarea
factorilor de iniţiere (Fig.9.1).
În acest fel se constituie aşa numitul ribozom funcţional sau complexul de
iniţiere (70 S). Pe ribozomul 70 S sunt delimitate două situsuri de legare ARNt : situsul
aminoacil (A) şi situsul peptid (P) şi situsul E de eliminare a ARNt liber. De remarcat că
pe ribozomul funcţional în acest moment N-formilmetionil~ARNtfMet ocupă situsul
peptid (P), care este în mod obişnuit ocupat de lanţul polipeptidic în creştere, iar situsul A
(aminoacid) este liber.

Fig.9.1 Ilustrarea fazei de iniţiere în biosinteza proteinelor.

3.Elongarea lanţului polipeptidic constă în adăugarea succesivă de aminoacizi

până ce se constituie proteina de sintetizat. Procesul de elongare necesită GTP şi trei
factori de elongare (EF-Tu, EF-Ts şi EF-G), proteine prezente în celule în proporţie de
5%-10% din totalul proteinelor. Elongarea se produce în trei etape (Fig.9.2).
a.Aminoacil2-ARNt corespunzător codonului ce urmează după AUG iniţiator, se
leagă la ribozom în poziţia A, începând procesul de elongare. Legarea aminoacil2-ARNt
necesită GTP şi factorul de elongare EF-Tu. GDP rezultat din hidroliza GTP este înlocuit

189
din complexul EF-Tu-GDP de către factorul EF-Ts. EF-Tu şi EF-Ts formează un
complex care este disociat de o moleculă de GTP formându-se complexul EF-Tu-GTP
necesar legării următorului aminoacid.
EF-Tu-GTP favorizează legarea tuturor aminoacil-ARNt la locusul A, cu excepţia
fMet- ARN fMet
t .
b.Transferul restului formil-metionil la gruparea amino a aminoacil2- ARNaa2 t
din locusul A (aminoacid) conduce la formarea primei legături peptidice (restul formil-
metionil acilează gruparea amino din aminoacidul 2). Formarea legăturii peptidice este
catalizată de peptidil-transferază care face parte din subunitatea 50S.
În acest moment, locusul P (peptid) este ocupat de ARNtfMet, iar locusul A
(aminoacid) este ocupat, nefiresc, de un ARNt ce poartă dipeptidul format.
Suportul energetic al acestei reacţii de transfer este asigurat de energia rezultată
la desfacerea legăturii aminoacid iniţiator~ARNtfMet.

Fig. 9.2 Etapa de elongare

190
 c.Translocarea ribozomului spre capătul 3` al ARNm pe distanţă de un
codon. În acest moment dipeptidul legat de ARNt se află în locusul P (firesc), ARNt
nelegat de aminoacid trece în locusul E de unde este eliberat în citosol, iar poziţia A este
neocupată. Alunecarea ribozomului pe ARNm se numeşte translocare.
Acest proces de translocare este controlat de către cel de-al treilea factor al
elongarii (EF-G). EF-G formează un complex cu GTP, care este hidrolizat în timpul
translocării la GDP şi Pa.
Elongarea se repetă după acelaşi mecanism pentru fiecare legătură peptidică din
structura proteinei sintetizate.

4.Terminarea sintezei şi eliberarea proteinei

Elongarea continuă până se ajunge la unul dintre codonii stop, care semnalizează
sfârşitul lanţului polipeptidic. (Fig 9.3).
Când aparatul de sinteză al proteinelor ajunge la un codon stop în ARNm, nici un
ARNt nu se mai poate lega în poziţia A în celulele normale.

Fig. 9.3. Etapa de terminare a biosintezei proteinelor

191
 Codonii stop sunt recunoscuţi de anumite proteine numite factori de
eliberare.
Legarea factorilor de eliberare la codonul terminal activează peptidil-transferaza
ribozomală care acţionează ca o hidrolază desfăcând legătura polipeptid-ARNt. In urma
acţiunii acestei hidrolize, polipeptidul, ARNt şi ARNm părăsesc ribozomul. In final,
ribozomul disociază în subunităţile 30S şi 50S gata să înceapă o nouă traducere.
Necesarul energetic pentru formarea unei legături peptidice este de patru
legături macroergice.
Două dintre acestea se consumă în etapa de activare a aminoacizilor (sub formă
de ATP), iar alte două în etapa de elongare sub formă de GTP.
Faptul că la hidroliza unei legături peptidice se eliberează 5 kcal, comparativ cu
cele 29 kcal necesare pentru formarea ei, traduce ireversibilitatea procesului de
biosinteză.
Fidelitatea traducerii se asigură prin:
–acurateţea aminoaciltransferazei şi capacitatea de corector a acesteia
–recunoaşterea codon-anticodon.
Consecinţele fidelităţii scăzute a traducerii constau în înlocuirea neconservativă a
unui aminoacid cu altul, fapt care generează o proteina nefuncţională sau chiar nocivă.
Citirea greşită a codonilor terminali generează proteine anormale.
Frecvenţa erorilor în procesul traducerii la Escherichia coli este estimată la o
eroare la 2000 de aminoacizi.

5.Particularităţile biosintezei proteinelor la eucariote.

Mecanismul biosintezei proteice la eucariote este similar cu cel al procariotelor.
Diferenţele care apar sunt o consecinţă a organizării celulare mai complexe a celulei
eucariote.
a.Ribozomul eucariotelor are constanta de sedimentare 80S, compoziţia
subunităţilor 40S şi 60S fiind mai complexă decât a subunităţilor 30S şi 50S de la
ribozomul procariot. Funcţiile fiecărei subunităţi sunt însă aceleaşi la pro şi eucariote;
b.Aminoacidul iniţiator nu este N-formil-metionina, ci metionina. Ca şi la
procariote este necesar un ARNt iniţiator care este Met − ARNiMet ;
c.Pe molecula de ARNm există un singur semnal de iniţiere a traducerii. ARNm
la eucariote este monocistronic. Sinteza proteinelor la eucariote începe cu citirea
codonului AUG situat în proximitatea capătului 5` terminal, marcat de 7-metil-guanozină
legată printr-o legătură trifosfat de o succesiune de nucleotide metilate.
Ribozomul eucariot, nu „sare” peste codonii terminatori (ca cel procariot). Pe un
ARNm eucariot nu se poate sintetiza decât un singur lanţ polipeptidic;
d.Numărul factorilor de iniţiere implicaţi în biosinteza proteinelor la eucariote
este mult mai mare decât la procariote;
e.Viteza procesului de traducere este mai mare la eucariote. Pentru a se putea
realiza acest deziderat mai mulţi ribozomi se angajează simultan în citirea ARNm. În acest
fel se realizează un poliribozom (Fig. 9.4) sau polizom.

192
 Fig. 9.4. Poliribozomi

9.3.Prelucrări postraducere ale moleculelor proteice

Pentru obţinerea proteinei native, biologic activă, este necesară modificarea

lanţului polipeptidic rezultat prin traducere. Aceste modificări ce se fac proteinei după ce
aceasta a fost biosintetizată se numesc prelucrări posttraducere şi constau în următoarele:
–îndepărtarea de la capătul N-terminal a N-formil metioninei sau metioninei
care au fost introduse în faza de iniţiere a sintezei proteice;
–hidroxilarea prolinei şi respectiv lizinei şi obţinerea astfel a hidoxiprolinei şi
hidroxilizinei care sunt aminoacizi ce nu au cuvinte cod. Aceşti aminoacizi sunt deosebit
de importanţi în biosinteza colagenului;
–γγ-carboxilarea acidului glutamic din structura unor proteine (cum sunt cele
implicate în coagulare), în urma acestei reacţii se formează acid γ-carboxi glutamic;
–formarea cistinei prin oxidarea cisteinei;
–iodurarea resturilor de tirozina ale tireoglobulinei, în procesul de biosinteză a
hormonilor tiroidieni;
–ataşarea la lanţul polipeptidic a unor grupări fosfat, pentru formarea
fosfoproteinelor;
–glicozilarea lanţurilor polipeptidice, formând glicoproteine;
–îndepărtarea unor peptide mici din structura unor proteine sintetizate ca
precursori. Din aceasta categorie fac parte diverse proteine de importanţă biologică cum
ar fi: insulina, glucagonul, somatostatina, etc;
–ADP-ribozilarea (mono- sau poli-ADP-ribozilarea) proteinelor, întâlnită la
eucariotele superioare, joacă un rol central în procesele de reparare, diferenţiere celulară,
carcinogeneză. Mono-ADP-ribozilarea reprezintă o modalitate de acţiune a unor toxine
bacteriene printre care toxina difterică a holerei etc., care îşi aleg ţinta printre proteinele
implicate în transducţia unor semnale celulare. Sursa de ADP riboză este NAD+;
–S-Farnezilarea polipeptidelor şi proteinelor din clasa proteinelor G, GMPc-
fosfodiesterazele diverselor ţesuturi şi alte numeroase proteine corelate cu procesele de
193
transducţie a unor semnale extracelulare sau implicate în diviziunea celulară. Donatorul
radicalului farnezil este farnezil pirofosfatul, intermediar în biosinteza colesterolului;
–acilarea proteinelor cu radicali acil ai acizilor graşi (miristoilare, palmitoilare),
modificare cu profunde implicaţii fiziologice.

9.4.Inhibitori ai biosintezei proteinelor

Există mulţi compuşi care prezintă proprietăţi de inhibitori ai biosintezei

proteinelor. Dintre aceştia cei mai mulţi aparţin clasei antibioticelor (tabelul 9.2)

Tabelul 9.2. Inhibitori ai biosintezei proteinelor.

Compusul Mecanismul de acţiune Procesul

Mitomicina Împiedică separarea catenelor Replicare

complementare de ADN
Eritromicina Inhibă translocarea prin legarea la Traducerea
subunitatea 50 S.
Tetraciclina Inhibă legarea aminoacil-ARNt la ribozomi Traducerea
Actinomicina D Se leagă la ADN Transcriere
Puromicina Blochează elongarea Traducere
Neomicina, Erori în descifrarea codului genetic Traducere
Kanamicina
Rifampicina Leagă ARN-polimeraza Transcriere
Acidul nalidixic Inhibă ADN giraza Replicare
Streptomicina Interferă cu legarea formil-metionil- Traducere
ARNTtfMet la locul de iniţiere

Deşi acţiunea compuşilor menţionaţi se manifestă, cu precădere, în organismele

procariote, unele sunt la fel de active şi în cele eucariote (puromicina, actinomicina D,
α−amanitina).

194
 10. METABOLISM ENERGETIC

10.1. Metabolizarea şi transferul de energie în organismele vii

Organismele vii pentru a exista şi a se reproduce se află într-un schimb permanent

de energie şi de substanţă cu mediul înconjurător.
Sursa de energie pentru toate formele de viaţă de pe pământ este radiaţia
solară.
Plantele verzi şi unele bacterii (organisme autotrofe) utilizează energia solară
pentru a transforma prin procesul de fotosinteză, CO2 în glucoză, din care obţin alte
biomolecule.
Animalele (organisme heterotrofe) obţin energia şi biomoleculele necesare prin
consumarea plantelor verzi şi a altor animale.
Totalitatea proceselor, a transformărilor care au loc într-un organism viu
poartă denumirea de metabolism (Fig.10.1). Acesta este alcătuit din secvenţe de reacţii
denumite secvenţe metabolice. In aceste secvenţe, produsul unei reacţii devine substrat
pentru următoarea reacţie din secvenţă, produşii succesivi ai reacţiilor chimice fiind
cunoscuţi ca metaboliţi.

După funcţiile sale de bază, metabolismul este alcătuit din :

1.Catabolism, presupune degradarea constituenţilor celulari la compuşi mai
simpli. Catabolismul decurge cu mobilizare de energie, utilizată pentru desfăşurarea
diverselor activităţi: contracţie musculară, transmisie nervoasă, activităţi de transport sau
la sinteza de molecule necesare creşterii, reparării şi întreţinerii structurilor celulare.
2.Anabolism, presupune edificarea şi refacerea constituenţilor celulari din
precursori. Reacţiile anabolice sunt consumatoare de energie şi sunt dependente de cele
catabolice. Randamentele cu care celulele transformă şi utilizează energia metabolică sunt
superioare randamentelor de funcţionare a dispozitivelor creiate de om.

Figura 10.1. Procesele componente ale metabolismului

Pentru a înţelege modul în care se efectuează schimburile de energie între

organism şi mediul înconjurător şi cum are loc transferul de energie între diverse reacţii
metabolice este necesară cunoaşterea legilor fundamentale care guvernează procesele
195
însoţite de schimburi energetice. Organismele vii funcţionează în conformitate cu aceleaşi
legi care guvernează şi lumea neânsufleţită.

10.2. Noţiuni de bioenergetică

Termodinamica biochimică sau bioenergetica, este ştiinţa care studiază

transformările energetice care însoţesc reacţiile biochimice (modul în care are loc
mobilizarea, transferul şi consumul de energie de către organismele vii).
Orice eveniment natural sau provocat implică modificarea conţinutului în energie
al sistemelor participante şi schimburi de energie între aceste sisteme şi mediu. Obiectul
de studiu al termodinamicii este reprezentat de sistemele termodinamice.

10.2.1. Sistemele termodinamice, reprezintă porţiuni din univers separate real

sau imaginar de mediul înconjurător (celule izolate, un organism întreg, o reacţie sau o
secvenţă de reacţii), care schimbă energie cu mediul.

10.2.2. Funcţiile de stare reprezintă valori bine definite ale unor mărimi
variabile (temperatură, presiune, număr de moli, etc.), ce caracterizează o anumită stare a
sistemului.
Termodinamica nu urmăreşte desfăşurarea proceselor în timp. Ea analizează
modificarea conţinutului în energie al unui sistem când acesta trece dintr-o stare (starea
iniţială) în alta (starea finală) şi schimbul de energie dintre sistem şi mediul exterior.
Analiza termodinamică a unei reacţii nu dă indicaţii cu privire la mecanismul şi
viteza cu care sistemul a trecut din starea iniţială în cea finală (prin oxidarea unui mol de
glucoză, până la CO2 şi H2O, se eliberează aceiaşi cantitate de energie indiferent de calea
pe care are loc transformarea).
Timpul şi viteza nu apar în relaţiile termodinamice. Cu aceste mărimi
operează cinetica chimică.

10.2.3. Legile termodinamicii sunt relaţii între funcţiile de stare, la baza cărora
stau cele două principii ale termodinamicii:
1.Principiul I, principiul conservării energiei, afirmă că energia universului
este constantă. “Energia nu poate fi creiată nici distrusă, ea poate suferi doar transformări
dintr-o formă în alta sau poate trece de la un sistem la altul“.
2.Principiul al II-lea, principiul evoluţiei, stabileşte sensul în care au loc
transformările însoţite de schimbări de energie. El statuează că “entropia universului
creşte“ sau “orice transformare liberă şi spontană se face în direcţia corespunzătoare
creşterii entropiei, ansamblului constituit din sistem şi mediul înconjurător“.

10.3. Energia liberă

10.3.1. Energia internă a unui sistem este suma a două componente:

E = G + TS

1.Energia liberă este o componentă a energiei sistemului, convertibilă la

temperatură constantă în lucru util. Ea este reprezentată de ceea ce este ordine şi poate
deveni dezordine, de ceea ce nu este deja haotizat.
196
 2.Energia legată reprezintă o fracţiune din energia internă a sistemului. Ea este
rezultatul mişcării dezordonate a particulelor componente, atomi sau molecule, şi este
dată de produsul TS. Componenta energetică dată de TS reprezintă o energie care nu
poate fi transformată în travaliu, în lucru util (la temperatură constantă). Un travaliu
înseamnă o mişcare ordonată, dezordinea nu se poate transforma la aceiaşi temperatură în
ordine.

10.3.2. In termodinamică nu se operează cu valori absolute ci cu variaţiile în

conţinutul energetic al sistemului când acesta suferă o transformare. Intr-o
transformare, ∆ Ε este determinată de variaţiile energiei libere şi a entropiei:

∆ E = ∆ G + T ∆S

Când ∆ Ε = 0, sistemul nu a absorbit şi nici nu a cedat energie mediului la

trecerea de la starea iniţială la cea finală. Variaţia energiei libere, ∆ G, este egală şi de
semn opus cu T ∆S:
∆ G = - T ∆S

O parte a energiei libere a devenit entropie, dezordine. Desfăşurarea spontană a

unei reacţii este determinată de tendinţa sistemului de a-şi mări entropia, prin rearanjarea
părţilor într-o formă mai dezordonată şi de tendinţa lor de diminuare a energiei libere.

10.3.3. Energia liberă de reacţie.

Aproape toate transformările care au loc în organismele vii, au la bază, reacţii
chimice. Se consideră transformarea chimică:

A + B C + D

Energia liberă în starea iniţială, Greactanţi, este dată de suma energiilor libere ale
reactanţilor GA şi GB. Starea finală, a rezultanţilor, are o energie liberă dată de suma GC
+ GD.
Variaţia energiei libere la trecerea reactanţilor în rezultanţi:

∆ G = Grezultanţi – Greactanţi

poartă denumirea de energie liberă de reacţie.

Energia liberă de reacţie, reprezintă variaţia energiei libere la trecerea
reactanţilor în produşi de reacţie, se exprimă în Kcal, şi măsoară gradul de
spontaneitate al transformării:
După valoarea lui ∆ G, reacţiile chimice pot fi împărţite în :
–reacţii exergonice, pentru care ∆G < 0 , reacţia evoluează spontan de la stânga
la dreapta şi poate efectua travaliu;
–reacţii endergonice, pentru care ∆G > 0, reacţia nu poate efectua travaliu şi
necesită pentru desfăşurarea de la stânga la dreapta, energie din exterior;
–reacţii la echilibru, pentru care ∆G = 0, reacţia este endergonică în ambele
sensuri, ea nu poate evolua spontan în nici un sens.

197
 Energia liberă este o mărime aditivă. Majoritatea reacţiilor chimice care au loc
în organismele vii fac parte din căi metabolice. O cale metabolică este alcătuită din
secvenţe de reacţii, fiecăreia dintre acestea corespunzându-i o variaţie a energiei libere:

∆G1 ∆G2 ∆G3

A B C D

Energia liberă pe toată calea metabolică este:

…
∆ Gtotal = ∆ G1 + ∆ G2 + ∆ G3 +

–dacă ∆ Gtotal < 0, calea metabolică este exergonică (căile catabolice, degradative
sunt exergonice;
–dacă ∆ Gtotal > 0, calea metabolică este endergonică (căile anabolice sunt
endergonice).
Energia liberă este o mărime extensivă, depinde de cantitatea de substanţă.
Deoarece energiile libere depind de cantităţile de substanţă, o aceiaşi reacţie poate avea
valori ∆G variabile în funcţie de concentraţiile reactanţilor şi ale rezultanţilor.
Pentru a putea compara diverse reacţii în ceea ce priveşte gradul lor de spontaneitate,
trebuie ca aceste reacţii să presupună transformarea unor cantităţi echivalente de
substanţe şi în aceleaşi condiţii de mediu. Pentru aceasta se defineşte o stare standard a
substanţelor şi condiţii standard de mediu ( temperatura standard este de 250 C, presiunea
de 1 atmosferă şi concentraţia molară a compuşilor este de 1M).

1.Εnergia liberă de reacţie standard (∆

1.Ε ∆G0)
0
Εnergia liberă de reacţie standard (∆G ), reprezintă variaţia energiei libere într-o
reacţie în care concentraţiile iniţiale ale reactanţilor şi ale rezultanţilor sunt 1M,
temperatura standard este de 250C (uneori 370C) şi presiunea de o atmosferă.
Relaţia dintre ∆ G şi ∆ G0` pentru transformarea:

A + B C + D
[C][D]
este ∆G = ∆G 0 + RTln
[A][B]

unde R este constanta generală a gazelor (1,98 cal/mol/grad), T este temperatura

absolută la care se desfăşoară reacţia (273 K + 250C).
Când concentraţia iniţială a reactanţilor şi a rezultanţilor este 1M, avem:

[C] ⋅[D]
=1 rezultă: ∆ G = ∆ G0
[A] ⋅[B]
La echilibru: ∆ G = 0

0 = ∆ G0 + RT ln Kechilibru

∆ G0 = - RT ln Kechilibru

∆ G0 = - 2,36 log Kechilibru

198
 Plecând de la concentraţii iniţiale 1M, ale fiecărui reactant şi produs de reacţie, se
lasă reacţia să se desfăşoare până la atingerea echilibrului. Prin determinarea
concentraţiilor lui A, B, C şi D la echilibru, se determină Kechilibru . Cu ajutorul valorilor
determinate pentru Keq se poate calcula valoarea lui ∆ G0 .

2.Energia liberă de reacţie standard în condiţii de pH = 7 (∆ ∆ G0`)

Pentru a respecta condiţiile în care se desfăşoară reacţiile în organismele vii, în
biochimie concentraţia protonilor este admisă ca fiind 10-7 (pH = 7), în loc de 1M
(pH = 0). Pentru un număr foarte mare de reacţii care au loc în lumea vie aceste corecţii
sunt cunoscute. Valorile ∆ G0` pentru diferite tipuri de reacţii sunt date în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1. Valorile ∆ G0` pentru diferite procese biochimice.

Tipul reacţiei Reacţia ∆ G0`
(kcal/mol)
Oxidare Acid palmitic + 23 O2 16 CO2 + 16 H2O - 2338,0
Oxidare Glucoză + 6O2 6 CO2 + 6 H2O -686,0
Hidroliză Zaharoză + H2O Glucoză + Fructoză - 5,5
Hidroliză Glucozo-6-P + H2O Glucoză + Pi -3,4
Hidroliză ATP + H2O ADP + PI -7,3
Izomerizare Glucozo-1-P Glucozo-6-P -1,7
Eliminare Acid malic Acid fumaric + H2O -0,88
Condensare Glicină + Glicină Glicilglicină + H2O +2,2
Condensare Acid glutamic + NH3 Glutamină + H2O +3,4

Energiile libere de reacţie standard (∆∆G0`) caracterizează tendinţa de evoluţie a

unui sistem chimic în condiţii standard, bine determinate. Valorile ∆G0` sunt utile pentru a
compara diversele transformări pe care le pot suferi compuşii biochimici.

10.4. Energia liberă pentru reacţiile de oxido-reducere

Reacţiile de oxidoreducere sunt însoţite de modificări energetice importente,

oxidările decurgând cu modificări mari de energie liberă.
Reacţiile de oxido-reducere (redox), au loc prin transfer de electroni între doi
compuşi. Unul prin cedare de electroni se oxidează fiind agentul reducător al celuilalt
compus care acceptând electroni se reduce. Reacţiile redox în soluţie sunt reversibile, la
echilibru sistemul cuprinde formele oxidată şi redusă ale compuşilor A şi B:
Ared + Box Aox + Bred

Cuplurile Ared şi Aox sau Box şi Bred , constituite din forma redusă şi forma
oxidată ale aceluiaşi compus poartă denumirea de sistem redox.
Dacă într-o soluţie se află două sisteme redox, electronii vor trece de la sistemul
cu afinitate mai mică pentru electroni (sistemul reducător), spre cel cu afinitate mai mare
(sistemul oxidant). Sensul şi intensitatea fluxului de electroni depind de afinităţile relative
pentru electroni ale celor două sisteme. Tendinţa sistemelor redox de a ceda sau primi
electroni (caracterul lor oxidant sau reducător), se măsoară cu ajutorul potenţialelor redox
(E).
199
 Potenţialele redox sunt diferenţe de potenţial între două sisteme redox
cuprinse în compartimente diferite între care electronii pot circula prin intermediul a doi
electrozi conectaţi printr-un conductor, iar ionii circulă prin intermediul unei punţi
realizată prin încorporarea unui electrolit (KCl), într-un gel de agar (Fig.10.2).
Potentiometru
e-
e-
Punte de sare
Zinc Cl- K+
Cupru

Zn2+ Cu2+
SO42-
Zn2+ Cu2+
ZnSO4 CuSO4
SO42- SO42-

Zn (s) Zn2+ (aq) + 2e- Cu2+ (aq) + 2e- Cu

Reactia de oxidare Reactia de reducere
Fig. 10.2.Componentele celulei de oxido-reducere.
(–două sisteme redox cuprinse în compartimente diferite; –o punte formată dintr-un gel de agar în
care este încorporat un electrolit (KCl), prin intermediul căreia ionii circulă între cele două
compartimente; –doi electrozi conectaţi printr-un conductor prin intermediul cărora circulă
electronii între cele două compartimente; –un voltametru intercalat în circuit cu care se măsoară
diferenţa de potenţial între cele două cellule).

1.Potenţialul redox standard (E0), reprezintă diferenţa de potenţial dintre o

semicelulă cuprinzând sistemul redox de cercetat în concentraţie 1M şi o semicelulă de
referinţă. Sistemul redox de referinţă este o soluţie de acid tare în care [H+] = 1 şi în care
se barbotează H2 la presiunea de o atmosferă. Potenţialul acestei semicelule este prin
convenţie, nul.
2.Potenţialul redox standard (E0`) pentru condiţii biochimice, pH = 7, se află
măsurând E0 care este potenţialul redox standard al sistemului de oxido-reducere la pH=0,
la care se adaugă –0,421 volţi cât reprezintă potenţialul redox al unui electrod de hidrogen
în care [H+] = 10-7 ioni/litru faţă de electrodul normal de hidrogen.
In tabelul 10.2. sunt date potenţialele E0` ale unor sisteme biologice.
Un sistem redox oxidează toate sistemele cu potenţiale mai mici, după cum el
este oxidat de toate sistemele cu potenţiale mai mari, mai pozitive.
Reacţiile redox sunt procese însoţite de variaţii mari ale energiilor libere, sunt
puternic exergonice. Variaţia de energie liberă (∆ ∆ G0`) depinde de diferenţa de potenţial
(E0`) dintre participanţii la reacţii, potrivit relaţiei:

∆ G0` = - n F ∆E0`
unde: n – numărul de electroni transferaţi;
F – echivalentul caloric al lui Faraday 23,062 kcal;
∆E0` −diferenţa
− dintre potenţialele redox standard ale reactanţilor.
200
 Deoarece potenţialele redox sunt uşor de măsurat, relaţia permite evaluarea
efectelor energetice ale proceselor redox din organism.

Tabelul 10.2. Potenţialele redox (E0`) ale unor sisteme biochimice.

Sistem redox E 0 ` (V)
Oxidant Reducător
½ O2 + 2H+ H2O 0,82
Citocrom c (Fe3+) Citocrom c (Fe2+) 0,22
Ubichinona (Q) Ubichinol (QH2) o,1o
Dehidroascorbat Ascorbat 0,08
Fumarat Succinat 0,03
Piruvat Lactat -0,19
GSSG 2 GSH -0,23
NAD+(NADP+) NADH (NADPH) -0,32
2H+ H2 -0,42

10.5. Compuşi macroergici

Funcţia de transportor de energie liberă între reacţiile exergonice şi cele

endergonice este îndeplinită de sistemul alcătuit din ATP pe de o parte şi ADP + Pa pe de
altă parte. Pentru a înţelege modul în care are loc transferul de energie în organismele vii
s-a definit noţiunea de legătură macroergică şi de compus macroergic.

10.5.1.Legătura macroergică. Analiza mai multor reacţii de hidroliză a unor

compuşi fosforilaţi a scos în evidenţă deosebiri semnificative în ceea ce priveşte valorile
∆G0`) pentru aceste reacţii.
(∆
Legătura care este scindată hidrolitic într-o reacţie puternic exergonică este
denumită legătură macroergică şi este reprezentată astfel: (~).Ţinându-se seama de
rolurile ATP în tranziţiile energetice valoarea limită a energiei libere de reacţie pentru
hidroliza unei legături macroergice este cea a legăturilor pirofosforice din ATP de
7,3 kcal/mol.
Compusul care are în structura sa o legătură macroergică este un compus
macroergic.

10.5.2. Reacţii de hidroliză în care se scindează legături macroergice

1.Nucleozid trifosfaţii (ATP, GTP, TTP, UTP, CTP) şi nucleozid difosfaţii
(ADP, GDP,TDP, UDP, CDP) cuprind două respectiv o legătură ~P.
Energia înmagazinată în ATP poate fi utilizată în două moduri:
Prin scindarea hidrolitică a unui rest fosforil:

ATP + HOH ADP + Pa ∆G0` = -7,3 kcal/mol

Prin detaşarea acidului pirofosforic:

ATP + HOH AMP + PPa ∆G0` = -7,3 kcal/mol

201
 In molecula acidului pirofosforic (PPi) se păstrează o legătură macroergică. In
celule, acidul pirofosforic este hidrolizat imediat sub acţiunea catalitică a unei hidrolaze,
pirofosfataza:
PPa + HOH 2 Pa ∆G0`= - 9 kcal/mol.

Prin acest mod de utilizare energetică a ATP-ului se consumă ambele legături

macroergice.
2.Energia legăturii macroergice din ADP nu poate fi folosită in vivo prin
scindarea hidrolitică la AMP, din lipsa enzimei corespunzătoare:

ADP + HOH AMP + Pa ∆G0` = -7,3 kcal/mol

Nici reacţia inversă nu este posibilă. Energia conservată în legătura macroergică

din ADP poate fi utilizată pentru sinteză de ATP prin reacţia catalizată de adenilat kinază
(miokinază), în muşchi:
miokinaza
2 ADP ATP + AMP

Această spoliere a nucleotidului de fosfat macroergic are loc doar în cazurile de

urgenţă, când rezervele energetice ale celulelor sunt epuizate. Este cazul, unui muşchi
care efectuează contracţii puternice în anaerobioză.
Reacţia catalizată de adenilat kinază are trei funcţii:
–permite utilizarea legăturii macroergice din ADP pentru sinteză de ATP;
–permite transformarea AMP format în urma unor reacţii la care participă ATP în
ADP;
–permite creşterea concentraţiei AMP când scade mult concentraţia de ATP;
AMP acţionează ca semnal metabolic, activând glicoliza musculară în scopul producerii
de ATP.

3. Legături macroergice de tip anhidridă acidă sunt întâlnite în mulţi metaboliţi

intermediari, printre care metabolitul glicolitic, acid 1,3-bisfosfogliceric:
O
2- COO-
C ~OPO3
HC OH + H2 O HC OH + Pa ∆G0` = - 11,8 Kcal/mol
H2 C OPO3 2- H2 C OPO3 2-

4. Acidul fosfoenolpiruvic cuprinde o legătură ~ P, de tip fosfoenol.

-
COO COO
-

2-
C O ~PO3 + H2 O C O + Pa ∆G0` = - 14,8 Kcal/mol
CH2 CH3
5. Fosfocreatina conţine o legătură fosfoamidică. Deosebit de importantă este
relaţia dintre ATP şi creatinfosfat. În stare de repaus creatinfosfatul se poate acumula în
anumite limite în muşchi, constituindu-se ca o rezervă de legături macroergice.
202
 NH2
NH~PO3H2
∆G0` = - 10,3 Kcal/mol
HN
HN
N CH2 COOH
N CH2 COOH H O Pa
2
CH3
CH3

În timpul contracţiei creatinfosfatul furnizează rapid ATP, sinteza obişnuită a

acestuia necesitând un timp mai îndelungat. Sinteza şi utilizarea creatin fosfatului în
muşchi se face prin intermediul reacţiei reversibile catalizată de creatinkinază (CPK):
NH2 NH ~PO3H2
creatin kinaza
HN HN
N CH2 COOH N CH2 COOH

CH3 ATP ADP CH3

Creatina Fosfocreatina

6.Carbamilfosfatul intermediar în procesul de sinteză a ureei conţine o legătură

macroergică prin a cărei hidroliză se eliberează 12,3 kcal/mol:
NH2
C O
O ~PO3H2

7.Tiolesterii (R-CO~SCoA), reprezintă o altă categorie importantă de compuşi

macroergici. Cei mai importanţi sunt tiolesterii coenzimei A cu acizii graşi:
CH3-(CH2)14-CO~SCoA + HOH CH3-(CH2)14-COOH + CoA-SH
∆G0` = -7,5 kcal/mol.
10.5.3. Factori care imprimă anumitor legături caracterul macroergic
a.Factorul principal care imprimă legăturilor anhidridice caracter macroergic este
stabilizarea prin rezonanţă a acizilor care rezultă prin hidroliza legăturilor
anhidridice
Acidul fosforic este stabilizat prin rezonanţă faţă de acidul pirofosforic:
O O O
..
HO P ..O ~ P OH + H2O 2 HO P OH
OH OH OH

Acidul carboxilic şi acidul fosforic prezintă fiecare mai multe structuri limită în
rezonanţă decât anhidrida carboxil-fosforică
O O O O
.. .. ..
R C ..O ~ P OH + H2O R C OH + HO P OH
OH OH
b.Prin reacţia de hidroliză se micşorează repulsiile electrostatice dintre sarcini
de acelaşi fel din molecula reactantului. Deoarece în soluţie apoasă compuşii fosforilaţi

203
sunt ionizaţi, prin reacţia de hidroliză a ATP se reduce numărul sarcinilor negative de la 4
pentru ATP la 3 pentru ADP:
O O O O O
O- P O P O P adenozină O- P O P adenozină
O- O- O- O- O-
H2O Pa

La reacţia de hidroliză a ADP se reduce numărul de sarcini negative de la 3

pentru ADP la 2 pentru AMP:
O O O
-
O P O P adenozină O- P adenozină
- - -
O O O
H2O Pa

c.Prezenţa ionilor de Mg2+ în celule. Deoarece afinitatea ADP pentru Mg2+ este
de ~ 6 ori mai mare decât afinitatea ATP, reacţia este orientată spre formare de ADP + Pa
O O O O O
- -
O P O P O P adenozină O P O P adenozină
O- O O O O

Mg2+ Mg2+
Complexul Mg - ATP Complexul Mg - ADP

d.Legătura macroergică din acidul fosfoenolpiruvic este de tip enol-fosforică.

La hidroliza acidului fosfoenolpiruvic se formează acidul enolpiruvic, care se
tautomerizează în forma cetonică, mult mai stabilă. Tautomerizarea unuia dintre produşii
de hidroliză, favorizează desfăşurarea reacţiei de la stânga la dreapta.

H2 O Pa
- - -
COO COO COO
2-
C O ~PO3 C OH C O
CH2 CH2 CH3
Fosfoenol- Enolpiruvat Piruvat
piruvat

10.5.4. Hidroliza legăturii fosfat din AMP

Legătura P-O din AMP nu este macroergică.In celule nu există enzimă care să
asigure scindarea acestei legături.
Hidroliza AMP se poate efectua in vitro:
AMP + HOH Adenozină + Pa ∆ G0` = - 3,4 kcal/mol

9.5.5. Transportul energiei în sistemele biologice, în care temperatura este

constantă, se face prin reacţii cuplate. Două reacţii sunt cuplate dacă energia liberă a
unei reacţii, care este exergonică, determină desfăşurarea celeilalte care este endergonică.

204
 Cuplarea se poate face în două moduri:
-când unul dintre produşii de reacţie ai reacţiei exergonice este reactant în reacţia
endergonică (fosforilarea glucozei sau a glicerolului se face, în prezenţa enzimelor
specifice, pe seama energiei eliberate la hidroliza ATP);
-printr-un intermediar energetic comun, care în lumea vie este ATP.

ATP se află la mijlocul unei ierarhii termodinamice a compuşilor fosforilaţi

(tabelul 10.3). ATP reprezintă “moneda de schimb în tranziţiile energetice”. ATP nu
se depozitează, concentraţia intracelulară a ATP nedepăşind 1mM.

Tabelul 10.3. Valorile ∆ G0` pentru reacţiile de hidroliză ale unor compuşi macroergici şi ale unor
compuşi care nu sunt macroergici.
Compusul ∆G0`
Acidul fosfoenol piruvic -14,8
Carbamilfosfatul -12,3
Acidul 1,3-bisfosfogliceric -11,8
Creatinfosfatul -10,5
Acil-CoA -7,5
ATP ADP + Pa -7,3
Glucozo-1-fosfatul -5,0
Glucozo-6-fosfatul -3,3
Glicerol-3-fosfatul -2,2

Compuşii macroergici fosforilaţi care la hidroliza grupărilor fosfat prezintă

0`
∆G > -7,3 kcal/mol se numesc compuşi cu potenţial mare de fosforilare. ATP-ul poate
juca rolul unui intermediar energetic comun, cuplând transferul de energie de la
compuşii macroergici, cu fosforilarea ADP şi utilizarea ulterioară a energiei transferate pe
ATP în reacţiile endergonice.
reactie
exergonică
A B

ADP + Pa ATP

D C
reactie
endergonică

Reacţiile exergonice asigură desfăşurarea reacţiilor endergonice. Eliberarea de

energie în procesele exergonice se face chiar la locul desfăşurării proceselor
consumatoare şi în limitele necesare.
Fosforilarea ADP cu Pa furnizat de compuşii macroergici: acid 1,3-
bisfosfogliceric, acid fosfo-enolpiruvic, succinil~CoA reprezintă modalitatea de sinteză a
ATP în lumea vie (Fig.10.3).

205
 Fosfoenol 1,3-Bisfosfo-
piruvat glicerat Glucozo- Glicerol-
6-fosfat 3-fosfat
Creatin fosfat
~P ~P
~P
Glucoză Glicerol
ADP ATP
Fig.10.3. Transferul grupării ~P de la compuşii macroergici, prin intermediul ATP, la glicerol şi
glucoză.

10.6. Utilizarea metabolică a nucleozid-trifosfaţilor

Organismele vii utilizează cantităţi mari de energie, pentru dezvoltarea şi

întreţinerea structurilor celulare, contracţia musculară, transportul activ, excitaţia
nervoasă, etc. Energia necesară desfăşurării acestor procese este susţinută de reacţiile
exergonice. Transferul energiei de la procesele exergonice la cele endergonice este
realizat prin intermediul legăturilor pirofosforice macroergice din ATP.

10.6.1.Utilizarea metabolică a ATP.

Metaboliţii primari monozaharidele, acizii graşi, aminoacizii participă la reacţiile
de sinteză sau de degradare în forme activate. Energia necesară acestor activări este
furnizată de ATP.
1.Activarea glucozei prin transformarea în glucozo-6-fosfat
Valoarea ∆ G0` pentru această reacţie este dată de:

ATP + HOH ADP + Pa ∆ G0` = -7,3 kcal/mol

glucoză + Pa glucozo-6-fosfat + HOH ∆ G0` = +3,3 kcal/mol
-----------------------------------------------------------------------------------------
glucoză + ATP glucozo-6-fosfat + ADP ∆G0` = -7.3 + 3,3 = -4 kcal/mol

Reacţia se va desfăşura cu uşurinţă de la stânga la dreapta.

2.Activarea glicerolului. Glicerolul este utilizat metabolic numai ca ester
fosforic.

glicerol + ATP glicerol-fosfat + ADP

Reacţia este catalizată de glicerol kinază.

3.Activarea aminoacizilor necesită scindarea ATP la AMP şi PPa.

aminoacid + ATP + ARNt aminoacil~ARNt + AMP + PPa

Această activare necesită mai mult de 7,3 kcal/mol. ATP-ul se scindează la AMP
+ PPa, pirofosfatul scindându-se rapid la 2Pa. O parte din energia eliberată este utilizată
pentru favorizarea termodinamică a reacţiei.

206
 4.Activarea acizilor graşi necesită scindarea ATP la AMP şi PPa.
Pentru formarea legăturii macroergice C~S este nevoie de mai mult de 7,3
kcal/mol.
R-COOH + ATP + CoA-SH R-CO~SCoA + AMP + PPa
pirofosfatază
PPa + HOH 2 Pa

10.6.2.Utilizarea metabolică a celorlalţi nucleozid trifosfaţi.

Uridintrifosfatul (UTP) este utilizat pentru activarea glucozei la derivatul UDP-
glucoză.
Citidintrifosfatul (CTP) este utilizat în metabolismul lipidic.
Sinteza legăturilor peptidice consumă energie furnizată atât de ATP cât şi de
GTP.
Nucleozidtrifosfatii cu riboză si dezoxiriboză participă la sinteza legăturilor
internucleotidice din acizii nucleici în reactiile catalizate de ARN sau ADN polimeraze.
Legăturile macroenergice din aceşti NTP provin tot din ATP prin intermediul
reacţiei:
NDP + ATP ADP + XTP

Reacţia este catalizată de enzima nucleozid difosfat kinază

10.6.3.Sinteza ATP
Concentraţia de ATP în celulă este mică. Sinteza sa are loc în măsura utilizării
(rata sintezei este egală cu rata utilizării). Necesarul de ATP în celule este funcţie de
organ şi de activitatea metabolică. Sinteza ATP în celulele animale se face prin:
–fosforilare la nivel de substrat;
–fosforilare oxidativă.
1.Sinteza de ATP prin fosforilare la nivel de substrat.
Acest gen de sinteză a ATP-ului constă dintr-un ansamblu de reacţii prin care
energia mobilizată prin dehidrogenarea unui substrat este utilizată imediat pentru
fosforilarea ADP-ului la ATP. Celulele animale dispun de trei reacţii de acest gen:
-două etape din secvenţa anaerobă de degradare a glucozei (glicoliza);
-o etapă din ciclul Krebs.
a.Sinteza de ATP cuplată cu oxidarea gliceraldehidei-3-fosfat.
Esterul fosforic al gliceraldehidei este intermediar al secvenţei glicolitice.
Transformarea grupării -CHO în –COOH, reacţie puternic exergonică, este cuplată cu
sinteza de ATP. In etapa oxidativă se formează acidul 1,3-bisfosfogliceric, compus
macroergic cu potenţial mare de transfer al grupării fosfat. Gruparea ~P este transferată
pe ADP.
NAD+ NADH+H+
HC O COO ~PO3H2 ADP ATP COO-
HC OH HC OH HC OH
fosfoglicerat
H2 C OPO3 H2 H2 C OPO3 H2 kinază H2 C OPO3 H2
Pa
gliceraldehidă 1,3-bisfosfoglicerat 3-fosfoglicerat
3-fosfat

207
 b.Sinteza de ATP cuplată cu transformarea acidului 2-fosfogliceric în acid
piruvic.
Legătura alcool fosforică din acidul 2-fosfogliceric este transformată în legătură
enol-fosforică, având loc creşterea potenţialului chimic al restului fosforil. Grupul fosforil
activat este transferat pe ADP.
COO- COO-
ADP ATP COO-
enolaza C O
HC OPO3 H2 C O ~PO3H2
-H2O piruvat kinaza
H2 C OH CH2 CH3
2-fosfoglicerat Piruvat
Fosfoenolpiruvat

c.Sinteza de ATP cuplată cu decarboxilarea oxidativă a acidului α-

cetoglutaric.
Transformarea acidului α-cetoglutaric, intermediar al ciclului Krebs, în acid
succinic presupune decarboxilarea asociată cu oxidarea atomului de carbon vecin, de la
starea de carbonil la carboxil. Etapa oxidativă este exergonică şi este cuplată cu sinteza de
ATP. Reacţia de decarboxilare oxidativă este catalizată de complexul enzimatic, α-
cetoglutarat dehidrogenază.
CoA-SH CO2 CoA-SH
H2 C COO-
H2 C COO -
H2 C COO-
H2 C
H2 C CO-SCoA H2 C COO-
OC COO-
α-cetoglutarat NAD+ NADH+H+ Succinil-CoA GDP+Pa GTP Succinat

2.Sinteza de ATP prin fosforilarea oxidativă în lanţul respirator.

In lanţul respirator mitocondrial are loc oxidarea coenzimelor reduse nicotinice
(NADH) şi flavinice (FADH2). Oxidarea acestor coenzime de către dioxigen are loc în
etape şi este un proces exergonic, care se finalizează cu fosforilarea ADP la ATP.
Citocrom (Fe3+) e-
e-

Citocrom (Fe2+)

Oxidarea unui mol de NADH este asociată cu sinteza a trei moli de ATP.
Oxidarea unui mol de FADH2 este asociată cu sinteza a doi moli de ATP.

10.7. Utilizarea intracelulară a oxigenului molecular

10.7.1.Lanţul respirator mitocondrial

1.Lanţul transportorilor de electroni este o cale finală, comună mai multor
procese oxidative, prezentă în celulele aerobe, prin care echivalenţii reducători (protoni
sau electroni) proveniţi din diverse substraturi reduse sunt transferaţi pe oxigenul
molecular.
Energia necesară proceselor celulare, inclusiv sintezei de ATP, este eliberată prin
oxidarea diferitelor substraturi (glucide, lipide, proteine) în proporţii ce depind de dietă,
ţesut sau starea hormonală a organismului (Fig.10.4).
208
 digestie si absorbtie
Grăsimi Acizi grasi β-oxidare
+ ATP
Glicerol O2
Ciclul
Hidrati de Glucoză Acetil-CoA Krebs 2H H 2O
carbon
Lantul respirator
Proteine Aminoacizi Mitocondrie ADP

Surse extramitocondriale
de echivalenti reducători
Fig.10.4 Surse de echivalenţi reducători

Oxidarea celor mai mulţi compuşi biochimici, constă în dehidrogenări

enzimatice, catalizate de dehidrogenaze specifice, prin care echivalenţii reducători din
substrate reduse sunt transferaţi pe acceptori potriviţi (coenzime oxidate solubile NAD+ şi
FAD). In coenzimele reduse NADH, FADH2 (sau FMNH2) este înmagazinată o cantitate
mare de energie chimică.
In mitocondrii, NADH şi FADH2 pot dona direct echivalenţii reducători preluaţi
dintr-un substrat unui grup specializat de transportori de hidrogen sau de electroni,
localizaţi în membrana internă mitocondrială. Prin parcurgerea acestui lanţ de componenţi
succesivi, electronii ajung final pe oxigenul molecular, pe care-l reduc (reducere
tetravalentă) (Fig.10.5) cu formare de apă, conform reacţiei:

O 2 + 4 e- + 4 H + 
→ 2 H 2O

Nevoia de oxigen, ca acceptor final al electronilor eliberaţi din diverse oxidări,

explică cea mai mare parte a consumului de oxigen al unui organism aerob şi conferă
lanţului transportor de electroni mitocondrial denumirea adiţională de lanţ respirator.
AH2 NAD+ FPH2 2Fe3+ H2O

A NADH FP 2Fe2+ 1/2O2

+ + + +
H H 2H 2H

Fig. 10.5 Elementele componente ale lanţului respirator (FP=flavoproteină).

2.Fosforilarea oxidativă este procesul ce permite sinteza ATP din ADP şi Pa

folosind o parte din energia degajată în lanţul transportorilor de electroni.
Energia derivată din transferul electronilor prin lanţul transportorilor de electroni
este utilizată pentru pomparea protonilor de-a lungul membranei interne mitocondriale
din matrix în spaţiul intermembranar. Se generează un gradient electrochimic care
constă dintr-un gradient de protoni şi un potenţial de membrană.
Protonii din spaţiul intermembranar revin în matrix prin complexul ATP-
sintază, determinând sinteza de ATP din ADP şi fosfatul anorganic.
Oxidarea unui mol de NADH generează aproximativ 3 moli ATP în timp ce
oxidarea FADH2 generează aproximativ 2 moli ATP.
209
 Fosforilarea oxidativă este sursa principală de energie în celulele aerobe.
Fosforilarea oxidativă se desfăşoară numai în ţesuturile ale căror celule posedă
mitocondrii. Numărul de mitocondrii din celulele unui ţesut reflectă activitatea
metabolică aerobă a ţesutului respectiv:
–eritrocitul matur nu poate genera energie sau ATP folosind oxigenul molecular
ca acceptor final de electroni, deoarece el nu are mitocondrii;
–celulele miocardului, ţesut exclusive aerob, au un număr mare de mitocondrii
acestea ocupând jumătate din volumul citosolului celular;
–hepatocitele umane pot conţine între 800 şi 2000 de mitocondrii pe celulă, în
ficat desfăşurându-se foarte multe procese aerobe.

3.Structura mitocondriilor
Mitocondriile sunt formaţiuni intracelulare, cu forme diferite, în funcţie de
ţesutul în care sunt distribuite (aproape sferice în ficat, cilindrice şi cu multe criste în
muşchiul cardiac). Mitocondriile sunt prevăzute cu două membrane (internă şi externă),
care delimitează între ele un spaţiu intermembranar (Fig.10.6). În acest spaţiu sunt
localizate câteva enzime implicate în transferul energiei înmagazinate în legăturile
macroergice ale ATP: adenilat kinaza, creatin kinaza şi nucleozid difosfat kinaza.
Membrana internă delimitează un spaţiu intern, numit matrix. Solul matrixului se
numeşte mitosol.
a.Membrana externă, liber permeabilă pentru moleculele cu masa mai mică de
10 kDa, nu reprezintă o barieră de permeabilitate, între citosol şi spaţiul
intermembranar, pentru mulţi compuşi organici, ioni, nucleotide cu rol în metabolismul
energetic.
Spatiu intermembranar
Membrana externă
Membrana
internă
Criste

Matrix

Proteine componente ale sistemului

transportorilor de electroni
Fig. 10.6 Structura mitocondriei

Are o structură lipoproteică simplă, cu un conţinut de 30-40% lipide şi 60-70%

proteine. Membrana externă conţine porine, proteine cu structură β, care formează canale
ce permit moleculelor cu masă mică să treacă prin membrană.
Proteinele cu activitate enzimatică existente în membrana externă sunt:
–kinurenin hidroxilaza;
–NADH-citocrom b5-reductaza;
–monoamin-oxidaza;

210
 –enzime implicate în metabolismul lipidic (fosfolipaza A2, acil-CoA sintetaza,
glicerol fosfat acil transferaza);
– fosfonucleozidkinaze;
–pe suprafaţa externă a membranei, la nivelul tesutului nervos, sunt localizate
enzime cu rol în eliberarea neurotransmiţătorilor.
b.Membrana internă este extrem de pliată. Pliurile numite “criste” măresc
suprafaţa acestei membrane.
Este practic impermeabilă liber pentru:
–ioni anorganici: K + , Na + , Ca2 + , H+ , HO − , Pa
–nucleotide: ADP, ATP, NAD+ , NADH, CoA - SH, etc.
–compuşi organici ionizaţi sau neionizaţi: malat, oxaloacetat, glutamate, aspartat,
piruvat, acil-CoA, etc.
Este liber permeabilă pentru gaze (O 2 , CO2 , NH3 ) şi pentru molecule mici,
neionizate (apă, acid acetic, acid acetoacetic, acid 3-hidroxibutiric).
Structura membranei interne este mult mai complexă ca a membranei externe. Ea
conţine ~20% lipide complexe bogate în acizi graşi nesaturaţi şi proteine (~80%).
Cardiolipina şi fosfatidilglicerolul sunt prezente în concentraţie mare în această
membrană.
Proteinele cu activitate enzimatică existente în membrana internă sunt:
–succinat-dehidrogenaza, enzimă componentă a ciclului Krebs:
–enzime implicate în transportul acizilor graşi, din citosol, în mitosol;
–citocromul P-450 implicat în hidroxilări;
–majoritatea componenţilor lanţului transportorilor de electroni;
–o parte a sistemului de sinteză a ATP prin fosforilare oxidativă (F1F0ATP
sintaza);
–permeaze sau translocaze, sisteme proteice care permit transportul selectiv
împotriva gradientului de concentraţie, al unor perechi de compuşi din mitosol în spaţiul
intermembranar şi invers (Fig.10.7); aceste translocaze permit mitocondriilor din celulele
mamiferelor să importe din citosol compuşi ca piruvat sau acizi graşi necesari proceselor
mitocondriale oxidative, şi să exporte din mitocondrie compuşi care vor fi utilizaţi în
etape citosolice ale: lipogenezei, gluconeogenezei, ureogenezei. Anumiţi compuşi inhibă
specific unele dintre aceste translocaze.
Translocaza nucleotidelor cu adenină, prezentă în concentraţie de ~14% în
membrana internă mitocondrială, transferă ATP sintetizat, prin fosforilare oxidativă în
matrixul mitocondrial, în citosol, unde este necesar proceselor consumatoare de
energie. Adenin nucleotid translocaza este homodimer cu un singur centru de legare
pentru nucleotid, ADP sau ATP. Translocaza adoptă 2 conformaţii, la expunerea
alternativă a centrului de legare spre matrix şi spre spaţiul intern mitocondrial.
Schimbarea conformaţiei translocazei este determinată de legarea ligandului. Potenţialul
exterior pozitiv al membranei, stabilit în cursul transportului de electroni, va favoriza
transportul prin membrană al ATP cu patru sarcini negative la schimb cu ADP cu trei
sarcini negative.
Al doilea transportor important pentru fosforilarea oxidativă este translocaza
fosfatului necesar pentru sinteza de ATP în matrix. Fosfatul este transportat simport cu
un proton, pentru acest transport fiind necesar un gradient de protoni. Forţa proton

211
motrice furnizează energia necesară pentru sinteza ATP ca şi pentru preluarea a două
substraturi ADP şi fosfat.
Spatiu Membrana
intermembranar Matrix
internă

Translocarea Piruvat-
acizilor monocarboxilici HO-

Translocarea HPO42-
acizilor dicarboxilici Malat2-
Translocarea
Malat2-
acizilor tricarboxilici Citrat3- + H+

Translocarea fosfatului H2PO4- Mersalil

H+
Translocarea
nucleotidelor cu adenină ADP3-
ATP4- Atractilozid

Translocarea Glutamat
aspartat - glutamat Aspartat

Translocarea Malat
malat - α - cetoglutarat α-cetoglutarat

Fig.10.7. Principalele translocaze din membrana internă mitocondrială.

c.Matrixul conţine enzime cu rol în diferite procese metabiloce:

–enzimele ciclului Krebs (excepţie succinat-dehidrogenaza, localizată în
membrana internă);
–sistemul multienzimatic al piruvat dehidrogenazei
–enzimele β-oxidării;
–glutamat dehidrogenaza;
–o parte din enzimele ureogenezei;
–enzime ale cetogenezei;
–GOT (glutamat-oxaloacetat transaminaza);
–coenzime oxidate sau reduse (NAD+, NADP+, FAD, NADH, CoA-SH, etc.
4.Elementele componente ale lanţului transportor de electroni
Toţi componenţii lanţului respirator, cu excepţia ubichinonei, sunt proteine, de
care sunt legate grupări prostetice, capabile să participe la procese redox (să accepte şi să
doneze atomi de hidrogen sau electroni).
Proteinele componente ale lanţului respirator, cu excepţia citocromului c care este
solubilă, sunt hidrofobe, integral membranare (străbat total sau parţial membrana internă).
a.Flavoproteinele (FP) sunt considerate ca transportori de doi electroni, deşi
reducerea lor poate fi şi monoelectronică.
Flavoproteinele sunt dehidrogenaze flavinice cu grupări prostetice FMN sau
FAD:
–dehidrogenaza FMN - dependentă, notată FPN , se numeşte NADH-
dehidrogenază şi are rolul de a oxida NADH-ul care a preluat, în matrix, echivalenţi
212
reducători de la substrate ca piruvat, izocitrat, α-cetoglutarat, malat, glutamat,
β−hidroxibutirat, β-hidroxiacil-CoA;
–dehidrogenaza FAD-dependentă, notată FPS, se numeşte succinat
dehidrogenază şi preia echivalenţii reducători de la succinat
–alte flavoproteine, au FAD drept coenzimă şi pot fi:
GPDH, dehidrogenaza pentru glicerol-fosfat
ETFDH, dehidrogenaza ce acceptă echivalenţi reducători de pe ETF, un factor de
transfer de electroni ce provin, la origine, din acil-CoA.
b.Proteine cu fier şi sulf, non-heminice, conţin ioni de fier ce pot oscila între
cifrele de oxidare +2 şi +3. Fierul din aceste proteine realizează diverse coordinaţii cu
sulful anorganic şi cu atomii de sulf din rezidii de cisteină (Fig.10.8). Centrele redox Fe -
S din aceste proteine care pot accepta sau ceda un singur electron, sunt fie binucleare
(Fe2S2Cys4), fie tetranucleare (Fe4S4Cys4).
(Cys)-S S S-(Cys)
(Cys)-S S S-(Cys) Fe Fe

Fe Fe S
Fe
(Cys)-S S S-(Cys) S S

(Cys)-S Fe
Centru binuclear Fe2S2Cys4 S-(Cys)

Centru tetranuclear Fe4S4Cys4

Fig. 10.8. Structura centrelor cu Fe şi S

c.Coenzima Q (CoQ) sau Ubiqinona (UQ), singurul component neproteic al

lanţului respirator, are structură şi funcţii asemănătoare cu vitaminele K. Sunt cunoscute
variante ale CoQ care diferă prin lungimea catenei izoprenoide.
Este component lipofil, solubil în membrană, porţiunea poliizoprenică a
moleculei (la om, n=10), asigurându-i retenţia şi deplasarea în mediul lipidic al
membranei.
Funcţia sa în membranaă se bazează pe alternanţa continuă între forma oxidată
(ubichinonă) şi redusă (ubichinol), participând astfel la transferul de electroni în lanţul
respirator. Porţiunea chinonică a moleculei poate fi redusă reversibil la semichinonă cu
1e- şi 1H+ sau cu 2e- şi 2H+, la ubichinol (Fig. 10.9)

O .
O OH
H3CO CH3 H3CO CH3 H3CO CH3
+H+ ; e- +H+ ; e-

H3CO -H+ ; e- H3CO -H+ ; e- H3CO

R R R
O OH OH
Ubichinonă Semichinonă Ubichinol
(forma oxidată) CH3 (forma radicalică) (forma redusă)

R= CH2 CH C CH2 H
n
Fig. 10.9. Participarea ubichinonei la reacţii redox
213
 d.Citocromii sunt hemoproteine care diferă prin structura grupării prostetice de
tip hem al cărui Fe poate oscila între Fe2+ şi Fe3+. Diferenţele structurale între
porfirinele conţinute determină diferenţe spectrale (absorbţia selectiveă diferită a unor
radiaţii din domeniul vizibil).
La mamifere se cunosc trei tipuri de citocromi (a, b, c) componenţi ai lanţului
respirator, cu subtipurile bK (sau b562 care absoarbe specific la 562 nm), bT (sau b566 care
absoarbe specific la 566 nm), c1, a, a3.
Mecanismul prin care acţionează fiecare dintre citocromi în lanţul respirator
constă în acceptarea electronilor de la un transportor cu potenţial redox standard mai
negativ (sau pozitiv mai mic) decât al său şi cedarea apoi a acestor electroni către un
transportor cu potenţial redox standard mai puţin negativ (sau electropozitiv mai mare)
(Fig. 10.10). Insuşirea citocromilor de a-şi schimba valenţa fierului între Fe2+ şi Fe3+,
diferită de a mioglobinei şi a hemoglobinei la care valenţa fierului nu se modifică odată
cu fixarea sau cedarea O2, este determinată atât de diferenţele structurale între porfirine
cât şi de componentele proteice diferite.

e- citocrom (Fe3+) e-

citocrom (Fe2+)

Fig.10.10. Mecanismul de acţiune al citocromilor

In toţi citocromii, cu excepţia citocromului a3, cele 6 coordinaţii ale Fe sunt

satisfăcute astfel încât posibilitatea legării oxigenului şi CO este redusă:
–4 cordinaţii cu atomii de azot ai porfirinei
–2 coordinaţii cu atomii apoproteinei (de regulă atomi de azot din rezidii de
histidină)
In citocromul c, Fe se leagă de apoproteină nu numai prin două legături
coordinative, realizate cu S (Met) şi cu N (His), ci şi prin 2 legături covalente. Hemul
citocromului c diferă de protoporfirina IX prin natura substituenţilor din poziţiile 2 şi 4:
fostele grupe vinil au adiţionat grupe –SH din resturile de cisteină din apoproteina
citocromului c (Fig. 10.11).
Citocromul b conţine pe aceiaşi proteină două grupe hem distincte: hem bT şi
hem bK.
Citocromul c este o proteină solubilă localizată în spaţiul intermembranar, de
unde se poate asocia, ca proteină periferică, feţei externe a membranei interne.
Citocromul a-a3 este o proteină transmembranară cu două centre de legare a
substratelor: unul pe faţa externă a membranei interne, care leagă citocromul c, iar altul
pe faţa internă a membranei interne, care leagă oxigenul molecular.
Citocromul a–a3 conţine două hemuri distincte, hem a şi hem a3, în acelaşi
complex proteic, şi doi ioni de cupru (CuA asociat cu hem a şi CuB asociat cu hem a3).
Cuprul, legat prin 4 coordinaţii de 2 atomi de sulf din cisteină şi 2 atomi de azot din
histidina din proteinele complexului, participă direct la transferul de electroni în lanţul
respirator, prin transformări reversibile din Cu2+ în Cu+.
Citocromul a3 este singurul citocrom ce leagă direct O2, reducându-l; acest
citocrom este o enzimă, o oxidază (citocrom c-oxidaza).

214
 Met 80
CH 3
H 3C CH S CH 2

Lant polipeptidic
H 3C HC CH
N CH 3

N Fe2+ N

CH 2 N
HC CH CH S CH 2
-
CH 2
O OC
CH 3
CH 2 CH 3
CH 2
-
O OC Hys 18
Fig.10.11. Structura citocromului c.

5.Organizarea componenţilor lanţului transportorilor de electroni

Componentele lanţului respirator sunt dispuse secvenţial în membrana internă
mitocondrială, în ordinea descreşterii potenţialului redox negativ şi creşterii celui pozitiv.
- 0,32 V + 0,04 V + 0,25 V + 0,82 V
NADH FPN CoQ cit. b cit. c1 cit. c cit. a-a3 O2

FPS

Succinat
Cu excepţia CoQ şi a cit. c care funcţionează individual în membrană, celelalte
componente se grupează în complexe notate I, II, III şi IV (Fig.10.12) fiecare complex
catalizând o anumită reacţie de oxido-reducere.
Succinat

FPS (FAD) Complex II

Fe-S (Succinat - CoQ reductază)

NADH FPN (FMN) cit.bK, bT, c1 cit. c cit. a-a3 O2

CoQ
+ H+ Fe - S Fe - S Cu
Complex I Complex III Complex IV
(NADH - CoQ reductază) CoQH2 - cit. c reductază Citocrom c oxidază

Fig. 10.12. Organizarea componenţilor lanţului transportorilor de electroni

215
 Complexul I (NADH-CoQ reductază), numit adesea NADH dehidrogenază,
transferă H+ şi electronii de pe (NADH + H+) din matrix pe CoQ. Acest complex cuprinde
cca. 40 polipeptide diferite în care sunt incluse dehidrogenaza FMN-dependentă şi câteva
proteine cu Fe şi S notate FeS1, FeS2, FeS3 şi FeS4, această ordine corespunzând
descreşterii valorii negative a potenţialului E0` . Curgerea echivalenţilor de reducere în
interiorul acestui complex este:
CoQ
+ 1e- 1e- 1e- 1e- 2e-
NADH+H FPN(FMN) FeS1 FeS2 FeS3 FeS4
CoQH2
2H+
NAD +
FPN(FMNH2) 2H+

FMN din complexul I are rolul de acceptor de 2 electroni de la NADH şi donor

de 1 electron centrelor cu FeS. Abilitatea FMN de a acţiona ca transportor de 2 respectiv
1 electron este determinată de existenţa unei forme semichinonice, stabile a FMN. CoQ,
acceptorul final de electroni al complexului I, poate acţiona de asemenea ca acceptor de 1
sau 2 electroni, datorită prezenţei unei forme intermediare semichinonice stabile. Pe lângă
partea hidrofilă CoQ conţine o parte hidrofobă formată din 10 unităţi izoprenice care
permite ancorarea CoQ în membrana lipidică.
În timp ce o moleculă NADH se oxidează şi 2 electroni sunt transferaţi la CoQ
prin complexul I, are loc de asemenea pomparea a 4 protoni de-a lungul membranei
mitocondriale, din matrix spre citosol. Energia eliberată în cursul reacţiilor care se produc
în complexul I este conservată prin pomparea concomitentă a protonilor de-a lungul
membranei.
Căderii de potenţial de 0,42 V, care reprezintă diferenţa între E `0 a NADH şi E `0 a
CoQ, îi corespunde o ∆G 0` = −19,4 kcal / mol , suficientă pentru sinteza a doi moli de ATP;
în procesul fosforilării oxidative se sintetizează însă un singur mol, restul de energie se
disipează în mediu.
Complexul II (succinat-CoQ reductază) realizează transferul echivalenţilor de
reducere de la succinat la CoQ conform schemei:
Succinat FPs(FAD) CoQH2

Fumarat FPs(FADH2) CoQ

Subunitatea principală a complexului II este succinatdehidrogenaza cu coenzima

FAD, care, fiind dispusă pe partea dinspre matrix a membranei interne mitocondriale,
catalizează dehidrogenarea succinatului la fumarat în ciclul Krebs, şi în acelaşi timp,
introduce atomii de hidrogen în lanţul respirator. Alături de această subunitate, în
complex se mai află o subunitate ce conţine trei centre cu fier şi sulf şi două proteine mici
hidrofobe.
Cantitatea mică de energie eliberată în timpul oxidării succinatului şi transportul
electronilor la CoQ este insuficientă pentru pomparea protonilor de-a lungul membranei
mitocondriale.
216
 Variaţia de potenţial la transferul electronilor de la succinat la CoQ este de 0,07 V
corespunzând unei valori a ∆G 0` = −3,2 kcal / mol ; deci la nivelul acestui complex nu se
eliberează suficientă energie pentru ca prin cuplare cu fosforilarea oxidativă să se
sintetizeze ATP.
Complexul II al lanţului respirator are flavoproteine specializate pentru
introducerea în lanţ a atomilor de hidrogen de pe alte substraturi: ETFDH pentru
hidrogenii de pe acil-CoA, GPDH pentru hidrogenii de pe glicerol-3-fosfat.

Complexul III (CoQH2-citocrom c reductaza), numit adesea complexul

citocromilor bc1, asigură transferul echivalenţilor de reducere, sub formă de electroni, de
la CoQH2 la citocromul c, cuplat cu translocarea protonilor din matrix în spaţiul
intermembranar.
CoQ -citocrom c reductază
CoQH 2 + 2 cit. c (Fe3+ )          → CoQ + 2 cit. c (Fe2+ ) + 2H +

Variaţia de potenţial la acest transfer este de 0,18 V, căreia îi corespunde

0`
∆G = −7,75 kcal / mol ceea ce asigură ca prin cuplarea cu fosforilarea oxidativă să se
sintetizeze un mol de ATP.
Citocromii din structura acestui complex sunt notaţi bK, bT şi c1. Din acest
complex face parte şi cel puţin o proteină cu Fe şi S. CoQ şi CoQH2 se deplasează între
complexul I şi III.
La mamifere, complexul III este dimeric, fiecare monomer fiind alcătuit din 11
subunităţi din care 3 au grupări prostetice cu rol de centre redox; citocromul b şi c1 conţin
grupări hem iar proteina Rieske conţine centrul cu Fe şi S de tipul 2Fe2S. Dimerul, în
formă de pară, prezintă 3 domenii: un domeniu care pătrunde în matrix, altul care
pătrunde în spaţiul intermembranar care conţine capetele proteinei Rieske şi ale
citocromului c1 şi domeniul transmembranar care constă din 8 segmente α-helix ale
proteinei hidrofobe, citocromul b, helixuri ancorate de membrană ale proteinei cu Fe şi S,
citocromul c1 şi alte subunităţi.

Complexul IV (citocrom c oxidaza) catalizează reducerea tetravalentă a

oxigenului molecular, acceptorul final de electroni al lanţului:
Citocromoxidază
O2 + 4 e- + 4 H+ 2 H2O

ADP + Pa ATP

Complexul IV este un dimmer ai cărui monomeri sunt compuşi din câte 13

subunităţi. Miezul complexului IV cuprinde subunităţile hidrofobe I, II şi III codificate de
ADN mitochondrial (celelalte subunităţi sunt codificate nuclear şi transportate în
mitocondrie). O porţiune concavă de pe suprafaţa proteinei orientată către spaţiul
intermembranar conţine resturi aminoacidice care pot interacţiona cu resturile de lizină
din citocromul c, donorul de electroni pentru complexul IV.
Complexul IV conţine 4 centre redox: citocromul a, citocromul a3, şi doi atomi de
cupru CuB şi CuA. Acest complex cuprinde şi ioni de Mg2+ şi ioni de Zn2+.

217
 Pe baza unor determineări spectroscopice, se admite că în complexul IV
electronii recepţionaţi de la cit. c de către cit.a trec de la acesta pe proteina cu CuA şi de
aici pe cit. a3 şi proteina cu CuB care îi transferă apoi pe oxigen.
Pe lângă cei 4 electroni utilizaţi pentru reducerea oxigenului, alţi 4 protoni sunt
translocaţi din mitocondrie în spaţiul intermembranar (pentru fiecare 2 electroni care
traversează complexul IV sunt translocaţi 2 protoni).
Căderea de potenţial la trecerea electronilor mediată de complexul IV este de 0,54
V căreia îi corespunde o valoare ∆G 0` = −24,8 kcal / mol , deci energie suficientă pentru
sinteza a trei moli de ATP; nu se sintetizează însă decât un singur mol.
Funcţionarea lanţului respirator mitocondrial este prezentată în Fig.10.13.

nH+ nH+ nH+

Spatiu
intermembranar + + + + + +
Fe-S
CoQ Fe-S Cit.c
Membrana
internă FMN Fe-S Cit. b Cit.a-a3
-
mitocondrială 2e Cit.c1 (Cu)
FADH2
- - - - - +
-
NADH (2e ) -
1/2O2 - +
Succinat +
-
NAD+ Fumarat H2O - +
- +
Oxaloacetat
ADP + Pi ATP H+
sintaza
Malat ATP

Matrix mitocondrial ATP

ATP-ADP
antiport
ADP

Fig.10.13 Ilustrarea localizării în membrana internă mitocondrială a complexelor I….IV, a ATP

sintazei şi a circuitului protonilor prin membrana internă.

Legătura între transportul de electroni în lanţul respirator şi fosforilarea oxidativă

este realizată prin “forţa proton motrice”.

Complexul V sau ATP-sintaza mitochondrială, cunoscută de asemenea şi sub

numele de F1F0-ATP-aza, este formată din două domenii (Fig.10.14):
–porţiunea F0, liposolubilă, parte integrantă a membranei interne;
–porţiunea F1, hidrosolubilă, ancorată pe F0 şi care proemină în matrix, sub formă
de particule sferice.
F0 conţine 4 subunităţi proteice, având rol de translocază de protoni (restul
membranei fiind impermeabilă pentru aceştia) prin membrana internă, spre matrix.
218
Trunchiul care intervine în ataşarea F1 la F0 conţine câteva proteine, una dintre ele,
conferind ATP-sintazei sensibilitate la inhibiţia prin oligomicină.
F1, implicată în activitatea catalitică a complexului, conţine centrul de legare
pentru ATP şi ADP şi este formată din 9 subunităţi având structura α3β3γδε:
–α şi β leagă nucleotidele ADP şi ATP subunitatea β conţinând centrul catalitic
–γ este o “poartă de protoni”
–δ este implicată în ataşarea subunităţii F1 la membrană
–ε este o subunitate reglatoare
Date experimentale demonstrează:
–dacă F1 este detaşată de F0, F1 devine o ATP-hidrolază (ATP-ază)
–dacă F1 + F0 sunt incluse într-o membrană sintetică, plasată într-un gradient de
pH, ele sintetizează ATP din ADP şi P
–dacă doar F0 se include într-o membrană sintetică integră, plasată într-un
gradient de pH, membrana devine permeabilă pentru protoni.
β
ATP
α α
ADP β γ β
+ α ATP
Pi

γ H+
Interior
Membrana internă
mitocondrială

Exterior

Fig.10.14 Structura ATP-sintazei (F0 – subunitate conductoare de protoni şi F1 –implicată în

activitatea catalitică a complexului). Trecerea protonilor prin F0 determină rotirea acestei subunităţi
şi a subunităţii γ care face legătura între F0 şi F1. Subunitatea F1 este fixată în membrană şi nu se
roteşte. Subunitatea β catalizează fosforilarea ADP cu formare de ATP. La o rotaţie completă se
sintetizează 3 moli ATP.

6.Teoria chemiosmotică
Teoria chemiosmotică, propusă în 1961 de Peter Mitchell, postulează că
transportul direcţionat al electronilor prin lanţul respirator produce translocări vectoriale
de protoni prin membrana internă mitocondrială, din matrix, în spaţiul intermembranar
(Fig.10.13).
Membrana internă mitocondrială este străbătută de la o faţă la cealaltă de
complexele I, III şi IV ale lanţului respirator care sunt “ pompe de protoni” din matrix în
spaţiul intermembranar.
Diferenţa de pH apărută prin funcţionarea pompelor de protoni corespunde unui
matrix mai alcalin şi unui spaţiu intermembranar mai acid.

219
 Gradientul de pH apărut ( ∆pH ) este parţial convertit într-un potenţial de
membrană ( (∆Ψ ) , prin schimbul de H+ cu cationi şi de HO− cu anioni, prin membrana
internă.
Dublul gradient, de pH şi de sarcină, care apare prin funcţionarea lanţului
respirator determină apariţia forţei proton-motrice (∆µ H+ ) , conform relaţiei:

R ⋅T
∆µ +H = ∆Ψ - 2,3 ∆pH
F
Această forţă (cu valoare maximă de ~230 mV) reprezintă energia disponibilă
pentru sinteza ATP prin fosforilare oxidativă şi pentru alte procese endergonice
mitocondriale.
Prin ATP sintază protonii acumulaţi în spaţiul intermembranar vor fi translocaţi
înapoi în matrix. Această translocare se realizează însă în josul gradientului de pH şi de
sarcină, deci cu eliberare de energie; energia eliberată va servi la sinteza de ATP:

ADP 3− + HPO 24 - + H + + energie 

→ ATP 4 − + HOH
Cantitatea de energie necesară (∆G `ATP ) va depinde de concentraţiile
intramitocondriale ale ATP, ADP şi P şi se va calcula prin relaţia:

[ADP] ⋅ [P]
∆G `ATP = ∆G `0 + RT ln
[ATP]
Lanţul respirator cuplat cu fosforilarea oxidativă va produce un circuit al
protonilor prin membrana internă, reprezentat în Fig. 10.13.

7.Fosforilarea oxidativă şi cuplarea ei cu lanţul respirator mitocondrial

Fosforilarea oxidativă înseamnă sinteza de ATP din ADP şi Pi, catalizată de
ATP sintază (complexul V), utilizând energia eliberată în lanţul respirator.
Energia degajată la trecerea echivalenţilor reducători între două cupluri redox este
direct proporţională cu diferenţa de potenţial ce însoţeşte transferul şi se calculează după
relaţia (vezi metabolismul energetic):
∆G 0` = − n ⋅ F ⋅ ∆E `0

Pentru reacţia globală de reoxidare a NADH+H+:

NADH + H+ + 1/2 O2 → NAD+ + H2O
variaţia potenţialului redox standard pe tot lanţul respirator este ∆E `0 = 1,14 V valoare
rezultată din însumarea căderilor de potenţial la nivelul celor trei complexe. Energia
eliberată la reoxidarea NADH+H+ în lanţul respirator este:
∆G 0` = −2 x 23,06 x (+ 0,82 - (- 0,32)) = - 52,6 kcal
Această energie este cedată treptat, o parte din ea fiind utilizată pentru procesul
de fosforilare oxidativă.
La intrarea echivalenţilor de reducere în lanţul respirator prin complexul I se
asigură formarea a trei moli de ATP / atom gram de oxigen redus pe când la intrarea
220
prin complexul II se asigură formarea a numai doi moli de ATP / atom gram de
oxigen redus.
Raportul între numărul de moli de ATP produşi şi oxigenul (în atomi gram)
consumat este numit “cât de fosforilare”. El se simbolizează P/O şi este 3/1 pentru
reoxidarea NADH+H+ şi 2/1 pentru reoxidarea FADH2.
Intrucât la oxidarea NADH se sintetizează trei moli de ATP pentru care se
consumă 3 x 7,3 = 21,9 kcal/mol, randamentul utilizării energiei libere pentru sinteza de
ATP este: 21,9 x 100/52,6 = 42%.

8.Inhibitori ai fosforilării oxidative

Compuşii cu efect inhibitor asupra fosforilării oxidative pot fi:

a.Inhibitorii lanţului respirator sunt compuşi care se leagă de anumiţi

componenţi ai lanţului, prevenind curgerea electronilor şi translocarea protonilor. Aceşti
compuşi inhibă atât consumul de oxigen cât şi fosforilarea oxidativă. Exemple de
compuşi din această clasă sunt:
–rotenone (insecticide de origine vegetală), amitalul (compus din clasa
barbituricelor), pericidina (antibiotic), pentru complexul I
–tenoiltrifluoracetona, pentru complexul II
–antimicina A, mixotiazolul, pentru complexul III
–CN-, CO, azida ( N3− ), pentru complexul IV.

b.Inhibitorii fosforilării includ:

–oligomicina, care inhibă ATP-sintaza
–atractilozidul, care blochează translocarea nucleotidelor cu adenină.
Efectul inhibitor al acestor compuşi asupra lanţului respirator este înlăturat prin
decuplanţi.

9.Decuplanţi ai fosforilării oxidative

Decuplanţii sunt acizi slabi, lipofili, care acţionează ca transportori de protoni
prin membrana internă. Aceşti compuşi sunt solubili în membrană atât în formă ionizată
cât şi neionizată.
În prezenţa decuplanţilor lanţul respirator funcţionează cu viteză maximă,
indiferent de valoarea raportului ATP/ADP, iar energia lanţului respirator este disipată
sub formă de căldură. 2,4-dinitrofenolul, dicumarolul şi alţi compuşi aromatici cu
caracter acid acţionează ca decuplanţi (Fig.10.15).
Ţesutul adipos brun este un ţesut termogenic foarte răspândit la animalele
adaptate la frig, la cele care hibernează, la nou-născut. Proteina de decuplare UCP-1
care se găseşte exclusiv în membrana internă a mitocondriilor ţesutului brun, transportă
protonii din spaţiul intermembranar în matrix decuplând astfel sinteza de ATP de
transportul protonilor.

221
 Matrix Spatiu intermembranar
Mediu bazic Mediu acid
-
O

-
O NO2

HO
HO
NO2

HO 2,4-dinitrofenol
Membrană
internă
Fig.10.15 Acţiunea 2,4-Dinitrofenolului ca decuplant, ionofor de protoni care echilibrează
pH-ul de-a lungul membranei mitocondriale.

Frigul determină activarea sistemului nervos simpatic care prin eliberarea

noradrenalinei stimulează lipoliza (Fig.10.16).

Frigul sensibilizează hipotalamusul

Creier Nervul simpatic Celulă din tesutul
adipos brun

Norepinefrină Receptor β H+ H+
adrenergic UCP-1 H+
AMPc
H2O
Protein kinaza A NADH FADH
+ 2
H
1/2O2+2H+
ATP Sintaza
Acizi grasi

Trigliceride

Fig.10.16. Frigul stimulează via noradrenalină eliberarea acizilor graşi liberi care
activează proteina de decuplare, conductoare de protoni, UCP-1.

Acizii graşi liberi produşi prin lipoliză activează UCP-1 pentru transportul
protonilor în matrix. Se presupune că stimularea transportului de protoni de către acizii
graşi este determinată de eliberarea protonilor de către grupările carboxil. UCP-1 face
parte din familia transportorilor mitocondriali având structură asemănătoare cu
translocaza nucleotidelor cu adenină cu deosebirea că prezintă un canal specific pentru
transportul protonilor în matrix. Frigul cronic stimulează via norepinefrină transcrierea
genei UCP-1 stimulând biogeneza mitocondrială şi eventual hiperplazia ţesutului adipos
brun. La animalele care nu hibernează, la naştere, se găsesc depozite discrete de ţesut
adipos brun care se răresc la dezvoltarea ulterioară.
222
 Recent s-au descoperit alte patru proteine de decuplare UCP-2, UCP-3, UCP-4 şi
UCP-5 cu secvenţă aminoacidică similară cu UCP-1, în alte ţesuturi decât ţesutul adipos
brun. Prezenţa acestor proteine în ţesuturi cum ar fi muşchiul scheletic pare să aibă rol în
reglarea consumului de energie şi probabil în obezitate.
Mitocondriile din ţesutul adipos brun au foarte puţine complexe ATP-sintazice
sau nu au deloc. Energia mobilizată din lanţul respirator este folosită în special pentru
producere de căldură.

10.Controlul respirator
Organismele vii produc energie şi deci sintetizează ATP în funcţie de necesităţile
de consum din fiecare moment. Fosforilarea oxidativă cuplată cu lanţul respirator,
constituind etapa finală a degradării glucidelor, lipidelor şi proteinelor, controlul
respirator se poate exercita prin:
–intermediari ai degradării celor trei clase de compuşi;
–compuşi şi factori implicaţi direct în lanţul respirator şi fosforilarea oxidativă
(complexe enzimatice, coenzime reduse, ATP, ADP, O2, Pi, etc.).
S-a constatat că, dintre aceştia, rolul principal îl are ADP-ul.
Deoarece ADP-ul se cuplează cu Pi pentru a forma ATP, controlul respirator
se mai numeşte şi “control prin acceptor de fosfat”.
Controlul respirator se exercită prin forţa proton motrice:
Când respiraţia are loc, translocarea H+ din matrix va determina creşterea ∆pH şi
∆Φ ducând la creşterea forţei proton motrice. Fosforilarea ADP la ATP se produce numai
când energia disponibilizată din translocarea protonilor prin F0, înapoi în matrix, va
depăşi ca valoare energia necesară sintezei ATP prin F1.
Când ADP se fosforilează, raportul ATP/ADP creşte, ∆G `ATP creşte şi
fosforilarea oxidativă începe să scadă, eventual se opreşte. L.R. translocă protonii contra
forţei proton-motrice; aceasta, nemaifiind disipată prin acţiunea ATP-sintazei, va creşte
∆µ + spre valorile ei maxime; în aceste condiţii respiraţia diminuă sau se opreşte.
Η
Utilizarea ATP-ului în procese endergonice celulare va creşte concentraţia ADP-
ului, deci va descreşte energia necesară F.O. Reluarea F.O. va micşora forţa proton-
motrice, iar respiraţia va fi stimulată
Viteza de funcţionare a lanţului respirator depinde de concentraţia acceptorului de
fosfat, adică de concentraţia ADP-ului, rol justificat de următoarele fapte:
–ADP este modulator alosteric pentru multe enzime cu rol reglator care
controlează diversele etape ale degradării glucidelor, lipidelor şi proteinelor;
–intensitatea fluxului de protoni prin componenta F0 a ATP sintazei este
determinată de nivelul ADP;
–factorul de cuplare din ATP sintază, present în cantităţi limitate în membrane
internă mitocondrială, rămâne “blocat” în forma energizată în lipsa ADP.
În concluzie, consumul celular de ATP controlează activitatea lanţului respirator.
Scăderea vitezei F.O. va micşora viteza L.R. şi invers. Viteza L.R. va afecta raportul de
concentraţii NADH/NAD+ sau FADH2/FAD, care vor influenţa vitezele ciclului Krebs, β-
oxidării acizilor graşi sau altor procese mitocondriale.

223
 10.7.2. Alte modalităţi de utilizare celulară a oxigenului
În multe ţesuturi, circa 15% din consumul total de oxigen nu utilizează L.R.
mitocondrial.
Multe dintre reacţiile în care se consumă O2 au loc în formaţiuni intracelulare
numite peroxizomi, unde enzime, adesea flavoproteine, reduc direct O2 la H2O2 în
timpul oxidării unor substrate ca: acil-CoA, etanol, xantină. H2O2 produsă poate fi
descompusă de catalază sau poate fi utilizată la oxidarea altor substrate, ca metanol sau
etanol.
În mitocondrii sau reticulul endoplasmic există diferite enzime, clasificate ca
oxidaze sau oxigenaze, care utilizează O2 direct.
Oxidazele nu încorporează O2 în substratul pe care îl oxidează, ci reduc oxigenul
la apă (ca în cazul citocrom c-oxidazei) sau la H2O2 (ca în cazul monoaminoxidazelor ,
MAO, sau a aminoacidoxidazelor). Toate oxidazele au grupări prostetice ce vehiculează
electroni: flavine sau ioni de cupru.
Oxigenazele sunt enzime care încorporează oxigen în substrat. Ele pot fi:
–dioxigenaze, care includ toată molecula de O2 în substrat (ex. sinteza retinalului
prin oxidarea β−carotenului, în intestin) :
− CH = CH − + O2 
→ − CH = O + - CH = O

–monooxigenaze (hidroxilaze sau oxidaze cu funcţiuni mixte), enzime care

încorporează în molecula substratului numai un atom de oxigen, conform reacţiei:
R -H + O2 + XH 2 
→ R - OH + H 2O + X
Substrat redus Coreducăorr

unde R-H este substratul care se hidroxilează, reprezentat de: compuşi sintetizaţi
endogen (cholesterol, hormone steroizi, acizi graşi) sau compuşi exogeni (medicamente,
aditivi alimentari, componenţi ai fumului de ţigară, pesticide şi alte substanţe chimice
care intră în organism prin inhalare absorbţie prin piele sau ingestie alimentară) iar XH2
coreducător, donator de hidrogen, care poate fi:
–NADPH (implicat în biosinteza steroizilor, transformările vitaminei D,
metabolizarea xenobioticelor şi a unor medicamente);
–ascorbat (implicat în sinteza noradrenalinei din dopamină, hidroxilările prolinei
sau lizinei, la biosinteza colagenului);
–tetrahidrobiopterina (sinteza DOPA şi a tirozinei);
–NADH (desaturarea acizilor graşi);

10.8. Lanţuri transportoare de electroni necuplate cu fosforilarea oxidativă

In celule există şi alte lanţuri transportoare de electroni ce utilizează O2, care nu

sunt însă cuplate cu fosforilarea oxidativă, toate asociate cu membrane. Rolul lor este
restrâns la reducerea O2 în vederea încorporării în anumiţi compuşi chimici. Cele mai
frecvente cazuri sunt reprezentate de procesele de hidroxilare catalizate de
monooxigenaze (cu rol dublu de oxidaze şi hidroxilaze).

10.8.1. Citocromul P-450 reprezintă o familie de hemoproteine (se cunosc

peste 1000 de astfel de enzime) din clasa monooxigenazelor, prezente la bacterii, plante,
224
peşti, mamifere. În formă redusă, asociat cu CO, absoarbe specific la 450 nm. Citocromul
P-450 conţine o singură grupare hem de care se leagă oxigenul şi un centru pentru legarea
substratului. Fe2+ din structura hemului este legat cu cei 4 atomi de azot din ciclurile
pirolice şi cu 2 liganzi, unul fiind o grupare –SH dintr-un rest de cisteină localizat la
capătul carboxi terminal al citocromului.
În celulele mamiferelor, citocromul P-450 este component al sistemelor
transportoare de electroni, prezente în reticulul endoplasmic şi în membrana internă
mitocondrială. Medierea transportului de electroni de la coenzimele NADH şi NADPH,
donoare de câte doi electroni, la citocromul P-450 care prezintă o singură grupare hem şi
acceptă, prin urmare, un singur electron, este realizată de o flavoproteină numită
NADPH-citocrom P-450 reductază. Flavoprotein reductaza NADPH dependentă
acceptă simultan 2 electroni de la NADPH şi îi transferă individual fie prin intermediul
unei proteine cu Fe şi sulf, la nivelul mitocondriei fie direct pe citocromul P-450, la
nivelul reticulului endoplasmic. Gruparea redox activă din molecula flavoproteinei este
izoaloxazina care poate fi redusă în trepte (Fig. 10.17).

R R H R H
H3 C N N O H3 C N N O H3 C N N O
- +
C e +H C e-+H+ C

NH . NH NH
H3 C N C H3 C N C H3 C N C
O H O
O
FAD sau FMN FADH2 sau FMNH2
(forma oxidată) FAD sau FMN
(semichinonă) (forma redusă)

Fig.10.17 Ilustrarea mecanismului de reducere al izoaloxazinei.

Transportul electronilor de la NADPH la citocromul P-450 este realizat de două

sisteme distincte transportoare de electroni care se află aproape exclusiv în mitocondrie
sau în reticulul endoplasmic.

10.8.2.Sistemul monooxigenazic microzomial, dependent de citocromul P-

450, asociat reticulului endoplasmic (Fig.10.18).
Citocrom P-450
reductaza Citocrom b5
1e-
2e- FAD
NADPH 1e
FMN

Citocrom P-450

Fig.10.18 Componente ale sistemului monooxigenazic microzomial, dependent de citocromul P-

450, asociat reticulului endoplasmic. Citocrom reductaza este legată doar cu capătul hidrofob de
membrană pe când citocromul P-450 este integral membranar.
225
 In reticulul endoplasmic al celulelor hepatice, renale şi din tractul respirator,
NADPH cedează electronii NADPH- citocrom P-450 reductazei, flavoproteină ce
conţine, ca şi nitric oxid sintaza, ambele nucleotide flavinice (FAD şi FMN) în calitate
de grupări prostetice. Reductaza primeşte electronii de la NADPH şi îi depozitează între
cele două molecule flavinice urmând a fi transferaţi individual pe citocrom P-450.
Citocromul P-450 leagă oxigenul la gruparea hem dar conţine şi un loc pentru
legarea substratului (R-H) pe care urmează să fie introdus oxigenul (Fig.10.19).
NADPH FAD, FMN Fe2+ R-H
+H+ O2
Citocrom P-450 Citocrom
reductaza P-450
H2O
NADP+ FADH2, FMNH2 Fe3+
R-OH
Fig.10.19. Hidroxilări dependente de citocromul P-450 în reticulul endoplasmic.

În anumite reacţii catalizate de citocrom P-450 microzomial, transferul celui de-al

doilea electron se poate face de la citocromul b5 (hemoproteină cu masă mică), nu direct
de la citocrom P-450 reductază. Citocromul b5 poate fi redus atât de NADPH-citocrom P-
450 reductază cât şi de altă flavoproteină componentă a sistemului microzomial numită
NADH-citocrom b5 reductază.

10.8.3. Sistemul NADPH-adrenodoxin reductază dependent de citocromul P-

450 din mitocondrii.
In mitocondrii, sistemul monooxigenazic dependent de citocromul P-450,
implicat în biosinteza steroizilor, utilizează în loc de citocrom P-450 reductaza sistemului
microzomial, alte două proteine: o flavoprotein-reductază (NADPH-adrenodoxin
reductaza FAD-dependentă), izolată iniţial din suprarenală şi o proteină,
adrenodoxina, ce transferă electronii citocromului P-450. Citocromul P-450 este
localizat în membrana internă mitocondrială, pe faţa mitosolică a membranei. Ambele
proteine necesare menţionate mai sus sunt proteine periferice, mai curând ale matrixului
mitocondrial (Fig.10.20).
Adrenodoxin reductaza
FAD dependentă
NADPH + H+

A
dr
FAD en
Fe, S od SH + O2
ox
in S-OH + H2O
a
Matrix Fe, S

Membrana internă Cit. P-450

Fig.10.20 Complexul mitocondrial al citocromului P-450. Citocromul P-450 este proteină

integrală a membranei interne mitocondriale. Adrenodoxina şi adrenodoxin-reductaza sunt
proteine periferice.
226
 Anumite activităţi dependente de citocromul P-450 sunt constitutiv exprimate,
altele sunt inductibile prin diverşi compuşi, de ex. prin medicamente ca fenobarbital.
În ficat, citocromul P-450 asigură hidroxilarea unor compuşi de origină exogenă
(medicamente) dar şi a unor compuşi endogeni (unii hormone), care, devenind solubili se
elimină uşor din organism. Hidroxilările citocrom P-450 dependente pot converti un
compus inactiv la forma sa activă, de exemplu fenacetina la paracetamol sau codeina la
morfină. In anumite cazuri, moleculele hidroxilate pot fi mitogene sau cancerigene:
hidrocarburi aromatice policiclice, nitrozamine, amine aromatice.
În cortexul suprarenalei, citocromul P-450 participă la sinteza hormonilor
gluco şi mineralocorticoizi din colesterol.

10.8.4. Nitric oxid sintaza (NOS) are structură asemănătoare cu citocromul P-

450.
Prima proteină identificată la mamifere care prezintă pe acelaşi lanţ peptidic 3
grupări prostetice: FAD, FMN şi hem este NOS. Pentru elucidarea rolului acestei enzime
în stările normale şi patologice, s-a primit premiul Nobel în 1998.
NOS catalizează transformarea L-argininei în L-citrulină proces în care se
eliberează NO⋅ . Producerea de NO⋅ este un process necesar pentru menţinerea tonusului
vascular, agregării plachetare, transmisiei neuronale şi citotoxicităţii bacteriene şi/sau
tumorale. NO⋅ produs de celulele pulmonare este transportat de hemoglobină la nivelul
vaselor de sânge producând relaxarea acestora. NO⋅ produs de macrophage se combină cu
anionul superoxid formând radicalul hidroxil, foarte reactiv, cu rol în distrugerea
bacteriilor.
L − arg inină + NADPH → L − citrulină + NO⋅ + NADP+

Au fost identificate 3 gene specifice pentru cele 3 izoenzime ale NOS: NOS-I (de
origine neuronală), NOS-II (din macrofage sau inductibilă), NOS-III (din endoteliul
vascular). Cele trei izoenzime au structură asemănătoare dar diferă prin modul de reglare.
Mecanismul de acţiune al NOS este similar cu cel catalizat de citocromul P-450.
Atomii de oxigen încorporaţi în L-citrulină şi NO⋅ provin din oxigenul atmosferic.
Procesul de oxigenare este mediat de tetrahidrobiopterină (H4B) cofactor necesar
pentru toate reacţiile analoage cu reacţia de hidroxilare a fenilalaninei. NOS conţine un
domeniu cu rol de reductază ce conţine FAD şi FMN şi un domeniu cu rol de oxigenază
ce conţine hem şi BH4 (Fig.10.21). Transportul electronilor între cele două domenii este
controlat de calmodulină.

NADPH e-

e- e- HEM
FAD FMN Calmodulină
BH4
Reductază L-Arginină L-Citrulină + NO .
Oxigenază

Fig.10.21 Ilustrarea transferului de electroni de la domeniul cu rol de reductază la cel

oxigenazic facilitat de calmodulină.

227
 Activitatea celor două domenii este reglată de calmodulină. NOS din macrophage
este totdeauna activă deoarece calmodulina este strâns legată de enzimă. NOS din celulele
neuronale şi endoteliale leagă slab calmodulina astfel încât enzima devine activă numai
după legarea Ca2+ la calmodulină.
Transportul electronilor se produce într-un mod asemănător cu cel din sistemul
citocromului P-450. NADPH donează electroni care vor reduce FAD iar acesta reduce
FMN. FMN reduce Fe3+ din gruparea prostetică hem la care se leagă oxigenul necesar
oxigenării substratului, L-arginină. Reacţia globală este inhibată de monoxidul de carbon
iar activitatea enzimei este dependentă de legarea calmodulinei care necesită concentraţii
mari de calciu pentru izoenzimele din celulele neuronale şi endoteliale.

10.9.Specii incomplet reduse ale oxigenului

Deşi metabolismul aerob conferă mari avantaje formelor de viaţă pe pământ,

oxigenul - element indispensabil dar şi „duplicitar” - este sursa unor specii foarte active,
obţinute prin reducerea secvenţială a O2. Termenul „specii reactive ale oxigenului”
(SRO) desemnează nu numai radicalii de oxigen ci şi alţi derivaţi non-radicalici ai
oxigenului, Tabelul 10.4 „Speciile active radicalice derivate din oxigen sunt stări chimice
ale oxigenului caracterizate prin prezenţa unui electron neîmperecheat în orbitali atomici
sau moleculari. Acest număr impar de electroni oferă reactivitate chimică radicalului liber
prin tendinţa de a extrage un electron de la o altă moleculă, oxidând-o, pentru a-şi
completa propriul orbital.

Tabel ul 10.4 Specii reactive de oxigen şi azot.

Radicali Non-radicali
Superoxid, O2•- Peroxid de hidrogen, H2O2
Hidroxil, HO• Acid hiplocloros, HOCl
Peroxil, ROO• Oxigen singlet, 1O2
Alcooxil, RO• Peroxinitrit, ONOO-
Hidroperoxil, HOO• Ozon, O3
Oxid de azot, •NO

Moleculele oxidate pot fi enzime (cel mai vulnerabil rest aminoacidic este
metionina care devine metionin-sulfoxid), receptori celulari, lipide membranare, ADN.
Activarea O2 poate fi realizată fie prin transformare în starea singlet 1O2 (de ex.
prin fotoactivare), fie prin reducere secvenţială (Fig.10.22).
Cea mai mare parte a oxigenului molecular consumat de către celulele
aerobe este redus tetravalent cu formare de H2O.

Reducerea monovalentă, urmare a transferului unui singur electron pe O2

formează radicalul superoxid O −2ɺ , cu reactivitate selectivă, în echilibru cu forma sa
protonată, radicalul hidroperoxil (HO2•).
Intracelular, acest radical se formează în cursul unor procese metabolice ce au loc
în: mitocondrii, peroxizomi şi reticul endoplasmic ca şi în cursul fagocitozei în monocite,
macrofage şi neutrofile.

228
 Durata de viaţă a radicalului superoxid este de numai 1µ sec. Radicalul superoxid
se poate combina cu oxidul nitric cu formarea anionului peroxinitrit din care se
formează radicalul nitro şi radicalul hidroxil care este cel mai puternic mutagen.
Prin acceptarea unui electron de către radicalul superoxid se formează anionul
peroxid, care nu este radical.
Anionul superoxid nu are o reactivitate mare dar prin reacţia de dismutare
catalizată de superoxid dismutază este transformat în peroxid de hidrogen, H2O2 :

.
O2 + O2
. + 2H+
H2O2 + O2
superoxid
dismutază

Peroxidul de hidrogen poate fi descompus de către ionii metalici, tioli, catalază

sau peroxidaze.
O2 O2 (oxigen singlet)
-
+e
. + H+
HO2.
NO. O2
anion radicalul
superoxid hidroperoxil
ONOO- +e-
anion
peroxinitrit 2 +H + + H+
O2 HO2 H2O2
anion peroxid peroxid
de hidrogen
+e-
NO2.... OH
stare de tranzitie
HO- + HO.
anion radical
NO3 .NO2 + HO. hidroxil hidroxil
anion radicalul radicalul + e- + 2H+
nitrat nitro hidroxil
2H2O

Fig. 10.22 Schema formării speciilor reactive de oxigen (SRO) şi azot.

Radicalul hidroxil este forma cea mai “incriminată” în patologia radicalilor liberi
derivaţi din oxigen, deoarece are o mare reactivitate, iar organismele nu dispun de nici o
armă de apărare. Această formă apare în multe reacţii ce constituie variante ale reacţiei
Haber-Weiss:
Fe 2 +
H 2O 2 + O −2ɺ → HO ⋅ + HO − + O 2

De subliniat că, pe cale evolutivă, organismele au favorizat, totuşi, reducerea

tetravalentă a O2 la H2O prin reacţia catalizată de citocrom oxidază, care nu produce
specii reactive de oxigen.

229
 10.9.1.Sursele de SRO în organism
Surse endogene de SRO, în condiţii fiziologice, sunt cele legate de implicarea
oxigenului în procese ca:
–amplificarea transportului electronic la nivelul membranei fagocitelor sub
acţiunea unor antigeni, sau în mitocondrii în prezenţa unor inductori sau
pseudosubstraturi;
–activitatea enzimatică a unor proteine (xantinoxidaza, ciclooxigenaze,
monoaminoxidaza, triptofan şi indolamin oxigenaze);
–proliferarea peroxizomală în cursul oxidării acizilor graşi cu catenă lungă
însoţită de creşterea producţiei de apă oxigenată;
–autooxidarea unor compuşi: Fe2+, hem, tioli, adrenalină;
–biosinteza hormonilor tiroidieni;
–transformarea acidului arahidonic în prostaglandine, tromboxani, lipoxine;
Surse exogene de SRO pot fi:
–unii compuşi aromatici, paracetamol, solvenţi (CCl4), nitriţi, hidrazine, SO2,
metale toxice ca aluminiul şi cadmiul din apa potabilă ;
– aditivii alimentari chimici, fumul de ţigară, gazele de eşapament;
–radiaţiile UV, razele X şi microundele.
În condiţii patologice sau de activare metabolică (inflamaţii, metabolizarea unor
xenobiotice) se adaugă alte surse de SRO, în special procesele de liză celulară cu
deversarea şi expunerea acizilor graşi polinesaturaţi (AGPN), principalul substrat al SRO.

10.9.2. Mijloace de protecţie a organismului împotriva speciilor reactive ale

oxigenului
Deşi în organism presiunea O2 este redusă la limita confortului metabolic, iar
concentraţiile ionilor Fe2+ şi Cu+ liberi sunt riguros controlate, condiţiile formării
radicalilor liberi derivaţi din oxigen nu pot fi în întregime eliminate.
Oxigenul dizolvat în membranele în care se află transportorii de electroni va
genera continuu şi inevitabil O −2ɺ care prin dismutare duce la H2O2.
Celulele dispun de mecanisme enzimatice (superoxid dismutaza, glutation
peroxidaza, glutation reductaza, catalaza) şi neenzimatice (vitaminele: A, B, C, E,
glutationul, coenzima Q) care le permit, dacă nu evitarea peroxidării, cel puţin
menţinerea acestui process la nivele scăzute, compatibile cu activitatea celulară
normală.

10.9.3. Caracteristicile sistemelor protectoare antioxidante (AO)

Acţionează în anumite etape ale activării O2 prevenind formarea radicalilor liberi
sau descompunându-i pe cei formaţi;
Sunt interconectate metabolic pentru a-şi asigura regenerarea;
In interiorul celulei, sistemele antioxidante sunt localizate în imediata apropiere a
surselor de radicali (membrane, microzomi, mitocondrii).
Sistemele antioxidante constituie apărarea nespecifică, prin excelenţă
eficientă, a cărei redundanţă permite organismelor să reziste la diferite agresiuni.
Antioxidanţii constituie prima ţintă a radicalilor liberi ei găsindu-se în orice
celulă, componentă celulară sau lichid biologic. In organele şi celulele expuse radicalilor
liberi (ficat, hematii, plămâni) antioxidanţii se găsesc în cantitate mare şi structuri variate.

230
 Localizarea antioxidanţilor le permite să acţioneze în cupluri, completându-se
reciproc:
–în mediu hidrofil (citoplasmatic), acţionează vitamina C, glutationul;
–în mediu lipofil (membranar), acţionează vitamina E, carotenii;
–în mitocondrii: superoxid dismutaza, catalaza, vitaminele C, E, coenzima Q;
–în citoplasma celulară: superoxid dismutaza, glutationul, glutation peroxidaza;
–în sânge: albumina, bilirubina, acidul uric ceruloplasmina, vitamine, hormoni.
Sistemele de protecţie naturale sunt concentrate mai ales pe primul radical, O −2ɺ şi
pe ultimul (peroxizii), lăsând astfel descoperit radicalul hidroxil, HO•. Pentru a mări
eficienţa, pentru aceiaşi specie reactivă de oxigen acţionează antioxidanţi enzimatici şi
neenzimatici, localizaţi în medii diferite (membrane, citoplasmă, lichide extracelulare).

10.9.4.Mijloace de protecţie enzimatice

Sistemul enzimatic de apărare împotriva speciilor reactive ale oxigenului care
cuprinde: superoxid dismutaza, glutation peroxidaza, glutation reductaza, catalaza prin
care compuşii agresivi sunt transformaţi în compuşi inactivi, este prezentat în Fig.10.23:

Catalază
+ e- . H2O
O2 O2 H 2O 2

Glutation
Superoxid peroxidză
dismutază
G-S-S-G
2 G-SH
NADPH + H+
Glutation
reductază
NADP+

2 G-SH
Fig. 10.23 Sistemul enzimatic de apărare împotriva speciilor reactive ale oxigenului.
(SOD mitocondrială transformă radicalul superoxid în H2O2. Apa oxigenată este descompusă în
mitocondrie de către glutation peroxidază sau difuzează în citosol şi este descompusă în
peroxizomi de către catalază).

10.10 .”Arderea respiratorie” în leucocite fagocitante

Fagocitoza este procesul cel mai important al imunităţii de tip celular, care constă
în recunoaşterea, includerea în interiorul celulei şi distrugerea agentului patogen de
către diverse tipuri de celule albe (neutrofile, macrofage, monocite), Fig.10.24.
La interacţia agenţilor patogeni cu componente din plasmă, se eliberează în sânge
factori chemotactici: peptide, endotoxine, leucotriene, etc., care interacţionează cu
receptorii leucocitelor polimorfonucleare declanşând sistemul activator al fagocitozei
(explozia respiratorie) caracterizată prin trei trăsături esenţiale:
231
 –creşterea consumului de oxigen în scopul producerii premeditate de forme
reactive ale oxigenului: H2O2, ClO − , HO⋅ , oxigen singlet O1 , anion superoxid O −ɺ
2
2
(produs al unei NADPH-oxidaze membranare, leucocitare);
–stimularea degradării oxidative a glucozei pe calea pentozo fosfaţilor, cale
producătoare de NADPH;
–activarea sistemelor producătoare de specii reactive ale oxigenului: NADPH-
oxidaza, superoxid dismutaza, mieloperoxidaza.

FAGOZOM
BACTERIA

HO. ClO-
-
HO O21 H2O
MP
. H+
2O
SOD
H2O2 Cl-

. SOD H2O
2O H2O2 GPx
+
H
O2 2O2
2 G-SH G-S-S-G
NADPH-oxidaza
GR
NADP+NADPH
+ NADP+ NADP+ NADPH
R
Calea pentozelor

+
MEMBRANA PLASMATICĂ

Fig. 10.24 „Explozia respiratorie” în fagocitoză şi mecanisme celulare de combatere a

toxicităţii oxigenului (SOD=superoxid dismutază, MP=mieloperoxidază, GR=glutation reductază,
GPx=glutation peroxidază).

Complexul NADPH oxidazei, situat în membrana plasmatică, conţine o

flavoproteină FAD dependentă şi un citocrom de tip b de potenţial mic (citocromul b558)
şi catalizează reacţia:
NADPH − oxidază
NADPH + H + + 2O 2     → 2O −2ɺ + NADP + + 2H +

Anionul superoxid este substrat al superoxid dismutazei, conform reacţiei:

Superoxid dismutază
2O −2ɺ + 2H +      → H 2 O 2 + O 2

Mieloperoxidaza are ca substrat anionii Cl − , pe care îi transformă în acizi

hipohalogenaţi mult mai reactivi, conform reacţiei:
Mieloperoxidază
H 2 O 2 + Cl-     
→ ClO − + H 2 O

232
 Prin reacţia Haber-Weiss se formează HO⋅ , formă puternic reactivă a oxigenului:
Fe 2 +
H 2 O 2 + Oɺ-2 → HO⋅ + HO - + O 2

Localizarea sistemului generator de anion superoxid pe suprafaţa externă a

membranei leucocitului, membrană care prin invaginare crează peretele intern al
fagozomului, permite atacul direct al O −2ɺ şi al speciilor reactive generate de acesta asupra
bacteriei ingerate, (Fig.10.24). Fagozomul interacţionează cu lizozomul care activează
enzimele hidrolitice (proteaze). Formele reactive ale oxigenului inhibă antiproteazele
prezente normal în celulă.

10.11. Reoxidarea NADH citosolic

NAD+ este coenzima dehidrogenazelor atât pentru reacţiile care au loc în

mitocondrie cât şi pentru cele din citoplasmă:

SH2 + NAD+ Sox + NADH + H+

1.La nivel mitocondrial NADH + H+ se oxidează prin preluarea directă a

echivalenţilor de reducere de către lanţul respirator

2.Reoxidarea NADH + H+ produs în citoplasmă.

NADH produs în citoplasmă în timpul glicolizei (oxidarea gliceraldehid-3-fosfat
acid-3-fosfogliceric) poare fi reoxidat în condiţii anaerobe în reacţia acid piruvic
acid lactic sau se reoxidează prin introducerea echivalenţilor de reducere în lanţul
respirator. Deoarece membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru NADH,
procesul are loc pe căi indirecte numite navete (shuttle).

Naveta glicerolfosfatului este unidirecţională şi are ca scopuri:

a.menţinerea concentraţiei necesare de NAD+ în citoplasmă şi
b.furnizarea de echivalenţi de reducere lanţului respirator.
Glicerol 3-fosfat dehidrogenaza citosolică catalizează reacţia de reducere a
dihidroxi-acetonfosfatului (DHAP, intermediar glicolitic) la glicerol 3-fosfat; deoarece
membrana externă mitocondrială este permeabilă pentru glicerol 3-fosfat, acesta pătrunde
cu uşurinţă în spaţiul intermembranar. Pe suprafaţa externă a membranei interne
mitocondriale este localizată glicerol 3-fosfat dehidrogenaza mitocondrială care
reoxidează glicerol-fosfatul la dihidroxiacetonfosfat, cei doi atomi de hidrogen fiind
preluaţi de coenzima acestei enzime, care este de tip flavoproteină FAD-dependentă.
Enzima este apoi reoxidată prin transferul echivalenţilor de reducere pe ubichinona din
lanţul respirator. Dihidroxiacetonfosfatul revine în citoplasmă şi suita de reacţii se reia
(Fig.10.25).
Naveta realizează transportul a doi electroni de pe NADH citoplasmatică în
mitocondrie, la lanţul transportorilor de electroni. Deoarece electronii de pe NADH
citosolică intră în lanţul transportorilor de electroni prin intermediul FADH2, se
sintetizează numai doi moli de ATP faţă de trei moli ATP obţinuţi prin reoxidarea NADH
mitocondrială formată în ciclul Krebs sau prin β-oxidarea acizilor graşi.

233
 Citosol Membrana externă Membrana internă

NAD+ Glicerol-3-fosfat Glicerol-3-fosfat FAD

Glicerol-3-fosfat Glicerol-3-fosfat
dehidrogenaza dehidrogenaza
FADH2
NADH + H+ Dihidroxiaceton Dihidroxiaceton
fosfat fosfat
LR

Fig. 10.25 Naveta glicerolfosfatului.

Naveta malat-aspartat este bidirecţională. La transferul echivalenţilor de

reducere concură malatdehidrogenazele şi glutamic-oxaloacetic-transaminazele
citoplasmatice şi mitocondriale precum şi transportori specializaţi pentru transferul prin
membrana internă mitocondrială a malatului, glutamatului, aspartatului şi alfa-
cetoglutaratului. Prin acţiunea acestei navete se asigură atât reoxidarea NADH + H+
citoplasmatic, cât şi, reglarea cuplurilor NADH – NAD+ extra şi intramitocondriale fig
10.26.
Membrană internă
Citosol Matrix

NAD+ Malat
1
Malat
NAD+

Malat dehidrogenaza Malat dehidrogenaza

α-ceto
NADH+H + α-ceto glutarat
Oxaloacetat glutarat Oxaloacetat NADH+H+

Transaminare Transaminare

Glutamat Aspartat Aspartat Glutamat

H+ H+

Fig.10.26 Naveta malat-aspartat

234
 11. HIDRAŢI DE CARBON, FUNCŢII ŞI STRUCTURI

11.1.Roluri şi clasificare

Sunt molecule universal răspândite ca urmare a diversităţii lor structurale şi

funcţionale. Denumirea de hidraţi de carbon, îşi are originea în formula moleculară a
reprezentanţilor tipici ai acestei clase Cn(H2O)n, în care fiecărui atom de carbon îi
corespunde o moleculă de apă. Substanţele fundamentale ale acestei clase sunt
monozaharidele din care prin condensare rezultă oligozaharidele şi polizaharidele.

11.1.1. Funcţii ale hidraţilor de carbon

Sunt substanţe energogene, reprezentând sursa energetică majoră pentru cele mai
multe organisme (D-glucoza, este combustibil preferat pentru unele ţesuturi, iar
carbohidraţii complecşi, de ex. amidonul în plante şi glicogenul în ţesuturile animale,
sunt o formă de stocare a energiei);
Au rol structural , intrând în constituţia ţesutului de susţinere la plante (de ex.
celuloza), scheletului insectelor şi crustaceelor (de ex. chitina), peretelui celular la
bacterii (de ex. peptidoglicani sau mureine);
Sunt componente structurale ale nucleotidelor din constituţia ADN şi ARN
(ex. riboza şi dezoxiriboza).
Se leagă de multe proteine şi lipide;
Favorizează comunicarea intercelulară, fiind constituenţi ai situsurilor de
recunoaştere de pe suprafaţa externă membranară.

11.1.2.Clasificarea hidraţilor de carbon

După componentele rezultate la hidroliză:
1.Oze, monozaharide şi derivaţi ai lor, care nu pot genera prin hidroliză compuşi
mai simpli din aceeaşi clasă.
2.Ozide, molecule de natură glucidică, care prin hidroliză formează două sau mai
multe oze. Acestea pot fi:
a.Holozide, generează prin hidroliză doar compuşi de natură glucidică, oze şi
derivaţi ai acestora: oligoholozidele = oligozaharide (ex. dizaharidele, antigenele de grup
sanguin), dau prin hidroliză 2-10 oze pe când poliholozidele numite şi poliozide sau
polizaharide sunt polimeri compuşi din mai mult de 10 unităţi monozaharidice şi pot fi
omogene (se condensează oze de acelaşi fel) şi heterogene (se condensează diverse tipuri
de oze).
b.Heterozide, generează prin hidroliză pe lângă oze şi un compus de natură
neglucidică numit aglicon, care poate fi: o bază azotată (compus heterociclic aromatic
cu azot) sau un lipid (în glicolipide).

11.2. Monozaharide

11.2.1. Clasificare
1.După natura funcţiei carbonilice:
Aldoze, monzaharide care conţin o grupare aldehidică: (-CH=O).
Cetoze, monozaharide care conţin o grupare cetonică: ( >C=O).
235
 2.După numărul atomilor de carbon din molecula monozaharidelor:
Trioze, monozaharide cu trei atomi de carbon.
Tetroze, monozaharide cu patru atomi de carbon.
Pentoze, monozaharide cu cinci atomi de carbon.
Hexoze, monozaharide cu şase atomi de carbon.

11.2.2. Nomenclatura
Pentru desemnarea compusului se combină nomenclatura dată de numărul
atomilor de carbon cu a grupărilor carbonilice. De exemplu, glucoza este o aldohexoză
(monozaharid cu 6 atomi de carbon –hexoza, care conţine o grupare aldehidică –aldo).
Atomii de carbon din grupările carbonilice (aldehidice sau cetonice) au cel mai mic indice
numeric: C1 în aldoză şi C2 în cetoză.
1 1
HC O H2C OH
2
H C OH 2 C O
3 3
H C OH H C OH

11.3. Formula generală

a.Pentru o aldoză b.Pentru o cetoză
H2C OH
HC O
C O
HC OH
n
HC OH
H2C OH n
H2C OH
unde n = 1, 2, 3 ... n = 0, 1, 2 ...

11.4. Structuri

11.4.1. Forme liniare

Atomi de carbon asimetrici
In moleculele ozelor, atomii de carbon ce aparţin funcţiei alcool secundar, sunt
atomi de carbon asimetrici. Moleculele monozaharidelor cu excepţia cetotriozei conţin
unul sau mai mulţi atomi de carbon asimetrici. Prezenţa atomilor de carbon asimetrici
într-o moleculă, conferă acesteia activitate optică, însuşirea de a devia planul de
polarizare a luminii atunci când un fascicul de lumină polarizată străbate substanţa.
Configuraţia atomilor de carbon
Un atom de carbon asimetric poate exista sub forma a două configuraţii spaţiale
distincte, opuse între ele. Un mod simplu de a scrie formulele configuraţionale ale unei
molecule cu carbon asimetric este folosirea formulelor de proiecţie în plan.
Cel mai simplu monozaharid, glicerinaldehida, care prezintă un singur atom de
carbon asimetric, există în două forme optic active, antipozi optici sau enantiomeri,
denumite D şi L convenţional considerate cu configuraţie dextrogiră cu gruparea –OH pe
partea dreaptă şi levogiră cu gruparea –OH pe partea stângă.

236
 HC O HC O
HO C H H C OH
H2C OH H2C OH
L (-) D (+)

Seriile sterice D şi L
Această încadrare a compuşilor optic activi în seriile D şi L este destinată unei
mai bune clasificări şi nomenclaturi a substanţelor. Toate monozaharidele, care au atomul
de carbon asimetric, cel mai depărtat de gruparea carbonil, cu aceeaşi configuraţie ca şi
atomul de carbon asimetric din D glicerin aldehidă aparţin seriei D. Toate
monozaharidele, care au atomul de carbon asimetric, cel mai depărtat de gruparea
carbonil, cu aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din L glicerin aldehida
aparţin seriei L. In Fig. 11.1 şi 11.2 sunt redate structurile stereoizomerilor cetozelor şi
aldozelor aparţinând seriilor D.
H2C OH

C O

H 2 C OH
Dihidroxiacetonă

H2C OH
C O

H C OH
H2 C OH
D-eritruloză
H2C OH H2C OH

C O C O

H C OH HO C H

H C OH H C OH

H2C OH H2C OH
D-ribuloză D-xiluloză

H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH

C O C O C O C O
H C OH HO C H H C OH HO C H
H C OH H C OH HO C H HO C H
H C OH H C OH H C OH H C OH
H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH
D-psicoză D-fructoză D-sorboză D-tagatoză

Fig.11.1. Structura cetozelor din seria D.

237
 HC O

H C OH

H2C OH

D-gliceraldehidă

HC O HC O
H C OH HO C H

H C OH H C OH
H2C OH H2C OH
D-eritroză D-treoză

HC O HC O HC O HC O

H C OH HO C H H C OH HO C H

H C OH H C OH HO C H HO C H

H C OH H C OH H C OH H C OH

H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH

D-riboză D-arabinoză D-xiloză D-lixoză

HC O HC O HC O HC O HC O HC O HC O HC O

H C OH HO C H H C OH HO C H H C OH HO C H H C OH HO C H

H C OH H C OH HO C H HO C H H C OH H C OH HO C H HO C H

H C OH H C OH H C OH H C OH HO C H HO C H HO C H HO C H

H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH

H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH

D-aloză D-altroză D-glucoză D-manoză D-guloză D-idoză D-galactoză D-taloză

Fig.11.2 Structura aldozelor din seria D

11.4.2. Forme ciclice. Sunt mult mai răspândite atât în soluţie cât şi în stare
solidă decât formele liniare.

Semiacetali şi semicetali ciclici

Prin adiţia intramoleculară a grupărilor –OH din poziţiile 4, 5 sau 6 la gruparea
carbonil din molecula aldozelor sau cetozelor se formează semiacetali şi respectiv
semicetali polihidroxilici ciclici, stabili.
Gruparea hidroxil, apărută la fostul carbon carbonilic, poartă numele de hidroxil
semiacetalic sau glicozidic şi se deosebeşte ca reactivitate de celelalte grupări –OH.
Reacţiile de formare a semiacetalilor pentru aldoze şi a semicetalilor pentru
cetoze pot fi schematizate:

238
 HC O HC O HC OH HC OH
H C OH H C OH H C OH H C OH
O
O
HO C H HO C H HO C H sau HO C H
sau
H C OH H C OH H C H C OH
H C OH H C OH H C OH H C
H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH
D-Glucoză D-Glucofuranoză D-Glucopiranoză

H2 C OH H2 C OH
H2C OH H2C OH
HO C HO C
C O C O
HO C H HO C H
HO C H HO C H O O
sau sau
H C OH H C OH
H C OH H C OH
H C H C OH
H C OH H C OH
H2C OH H2C
H2C OH H2C OH
D-Fructoză D-Fructofuranoză D-Fructopiranoză

Prin ciclizare apar heterocicluri de 5 şi 6 atomi:

O
-piranozice, din cinci atomi de carbon si unul
de oxigen, al căror nume derivă de la piran.
Piran
O
-furanozice, din patru atomi de carbon si un atom
de oxigen, al căror nume derivă de la furan.
Furan

Pentru hexoze sunt caracteristice ciclurile piranozice, pentru riboză şi fructoză

sunt caracteristice ciclurile furanozice.

Carbonul anomeric
Prin ciclizarea unui monozaharid pot apare doi stereoizomeri ciclici care diferă
între ei doar prin configuraţia noului carbon asimetric, numiţi anomeri (α
α şi β).
–anomerul α; are –OH glicozidic aşezat de aceeaşi parte a catenei de atomi de
carbon cu oxigenul din ciclu;
–anomerul β; are –OH glicozidic aşezat invers poziţiei oxigenului din ciclu.

239
 H C OH HO C H

H C OH H C OH
O O
HO C H HO C H

Anomer α Αnomer β

11.4.3. Forme de perspectivă (W.N. Haworth)

În reprezentarea Haworth ciclurile piranozice şi furanozice sunt poligoane
regulate situate într-un plan perpendicular pe planul hârtiei.
Oxigenul este situat în spatele planului hârtiei, numerotarea atomilor de carbon se
face în sens orar.
Laturile poligonului dinspre observator sunt îngroşate.
Toţi substituenţii atomilor de carbon care în formulele de proiecţie sunt aşezaţi la
dreapta catenei se scriu sub planul ciclului, iar cei aşezaţi la stânga catenei se scriu
deasupra planului.
CH2 OH
CH2OH HOH2C H
O H HOHC O OH
H O OH H O CH OH
H 2
OH H OH H H HO H H OH
HO OH H H H CH2 OH HO OH
H OH H OHH OH H
OH
α-D Glucopiranoză β-D Glucofuranoză β-D Fructofuranoză α-D Fructopiranoză

11.4.4. Monozaharide reprezentative.

Cele mai reprezentative dintre monozaharide sunt pentozele şi hexozele, deoarece
unele dintre ele apar în natură (libere sau combinate), în cantităţi foarte mari.
1.Triozele: glicerin aldehida şi dihidroxiacetona nu se găsesc în stare liberă în
natură, dar esterii lor cu acidul fosforic sunt intermediari în transformările biochimice ale
hidraţilor de carbon.
2.Tetrozele, nu se întâlnesc în natură. Au fost obţinute prin degradarea
pentozelor.
3.Pentozele: Aldopentoze
D(-)–riboza, intră ca şi D-dezoxiriboza în structura acizilor nucleici şi a unor
coenzime necesare activităţii enzimelor.

HC O HC O H C OH
H C OH H C OH H C OH O HOH2 C
O
H C OH H C OH H C OH
OH
H C OH HO CH2 C H HO CH2 C H
OH OH
H2C OH OH

D-Riboza α-D ribofuranoză

240
 D(+)–xiloza intră în constituţia proteoglicanilor. Este mult răspândită în natură în
formă de xilan, un polizaharid ce însoţeşte celuloza în lemn.
HC O

H C OH
HOH2 C H
O
HO C H
OH H
H C OH H OH
H2C OH H OH
D-Xiloza α-D Xilofuranoză

Cetopentozele: D-ribuloza şi D şi L–xiluloza apar ca intermediari în degradarea

monozaharidelor.
H2C OH H2C OH

C O C O

H C OH H C OH

HO C H H C OH

H2C OH H2C OH
L-Xiluloza D-Ribuloza

4.Hexoze
Aldohexoze
D(+)-glucoza naturală sau dextroza, se află în stare liberă în fructe şi flori. Este
principalul zahăr din sânge. Combinată cu ea însăşi se găseşte în maltoză, amidon,
glicogen şi cu alte monozaharide în lactoză şi zaharoză. Este materie primă pentru
formarea depozitelor de glicogen hepatic sau muscular. Furnizează atomi de carbon şi
hidrogen pentru diferite sinteze care au loc în organism. Este absentă în condiţii normale
în urină.
D(+)-galactoza nu se găseşte liberă decât foarte rar. Este constituent al
dizaharidului lactoză. Se sintetizează în glanda mamară din glucoză. Intră în constituţia
glicolipidelor, glicoproteinelor şi a glicozamino-glicanilor.
HC O

H C OH

HO C H
CH2OH
HO C H HO O OH
H
OH H
H C OH
H H
H2C OH H OH
D-Galactoza β-D Galactopiranoză

D(+)-manoza, nu se întâlneşte liberă în natură. Este hexoza componentă a

glicoproteinelor.
241
 HC O

HO C H

HO C H
CH2OH
H C OH H O H
H
OH OH
H C OH
HO OH
H2C OH H H
D-Manoza α-D Manopiranoză

Cetohexoza D(-)-fructoza sau levuloza este cel mai dulce monozaharid. Este
constituent al dizaharidului numit zaharoză. Amestecul echimolecular de D-fructoză şi D-
glucoză formează mierea. Se află în urme în sânge. Este abundentă în lichidul seminal
care mai conţine şi aminoacizi şi vitamina C.
H2C OH

C O

HO C H
HOH2 C OH
H C OH O
H HO
H C OH
H CH2 OH
H2C OH OHH
D-Fructoză β-D Fructofuranoză

11.4.5. Izomeria monozaharidelor. Izomerii sunt compuşi care au aceeaşi

formulă chimică dar diferă prin proprietăţile fizice şi chimice.
1.Izomeria de funcţiune, apare la monozaharidele care au aceeaşi formulă
moleculară dar grupări carbonil diferite:
-glucoza şi fructoza au formula chimică: C6H12O6
-glucoza este o aldohexoză iar fructoza este o cetohexoză.
2.Stereoizomeria
a.Enantiomerii. Se află în relaţia corp şi imagine în oglindă. Diferă prin
configuraţia tuturor atomilor de carbon asimetrici corespondenţi conţinuţi. Rotesc planul
luminii polarizate cu acelaşi unghi dar în sensuri diferite. Au proprietăţi şi denumiri
identice.
HC O HC O

H C OH HO C H

HO C H H C OH

HO C H H C OH

H C OH HO C H

H2C OH H2C OH
D-Galactoză L-Galactoză

242
 b.Diastereoizomeri. Au proprietăţi fizico-chimice diferite, denumiri diferite.
Rotesc planul luminii polarizate cu unghiuri diferite. Diferă prin configuraţie la cel puţin
un carbon asimetric şi cel mult (n-1) din carbonii asimetrici conţinuţi. Fiecare enantiomer
dintr-o pereche este diastereoizomer cu toţi stereoizomerii celorlalte perechi de
enantiomeri.

c.Epimeri. Sunt monozaharide care diferă prin configuraţia unui singur atom de
carbon asimetric conţinut. Este un caz particular de diastereoizomerie. (Ex: -D-manoza
este epimer la C2 al D-glucozei și D-galactoza este epimer la C4 al D-glucozei).
În mediu bazic, are loc o izomerizare prin stabilirea unui echilibru între aldoze,
cetoze şi diastereoizomeri ai lor.
HC O HC O HC O
H C OH H C OH HO C H
HO C H HO- HO C H HO- HO C H
HO C H H C OH H C OH
H C OH H C OH H C OH
H2C OH H2C OH H2C OH
D-Galactoză D-Glucoză D-Manoză

d.Anomeri. Sunt un caz particular de diastereoizomeri. Apar la monozaharide

după ciclizare, care presupune transformarea carbonului din gruparea carbonil în carbon
asimetric purtător al grupării –OH
Mutarotaţia. Anomerii α şi β au proprietăţi fizice şi chimice diferite (solubilitate
în apă, rotaţie specifică, punct de topire). La dizolvare în apă între anomerii α şi β se
stabileşte un echilibru prin intermediul formei liniare.
CH2OH
O
OH
HO OH
CH2OH
OH
OH α-Glucoza
OH CH O
HO CH2OH
OH O OH
OH
HO
OH
β-Glucoza

11.5. Derivaţi ai monozaharidelor

11.5.1. Esteri ai monozaharidelor cu acidul fosforic. Derivaţii fosforilaţi ai

monozaharidelor se găsesc în toate celulele organismelor, fiind intermediari importanţi în
metabolismul glucidic. Fosfoglucide mai importante sunt:
243
 −α D-glucozo-1-fosfat
−α D-glucozo-6-fosfat
−α D-fructozo-6-fosfat
−α D-fructozo-1,6-bisfosfat.
CH2OH
O
OH
HO OPO3 H 2
OH
α-D-Glucozo-1-fosfat

11.5.2. Dezoxizaharuri. Posedă un atom de hidrogen în locul unei grupări

hidroxil.
2-dezoxi-D-riboza este componentul glucidic al acidului dezoxiribonucleic
L-fucoza (6-dezoxi-L-galactoza), este component al glicoproteinelor şi al
peretelui celular bacterian.
HC O
HC OH
HO C H
HO C H
H C OH
OH H C OH
HO H2 C O
O H C OH O
H C OH
H3 C OH
HO C H
H C CH3 HO OH
OH H2C OH OH
2-dezoxi-D-ribofuranoză L-Galactoză L-Fucoza β-L-Fucoza

11.5.3. Aminozaharuri, prezintă o grupare –NH2 în locul unei grupări –OH. Se

întâlnesc în constituţia glicozaminoglicanilor, glicoproteinelor şi a unor glicolipide.
D-glucozamina (2-amino-2-dezoxi-D-glucoza). Este constituent al acidul
hialuronic
D-galactozamina (2-amino-2-dezoxi-D-galactoza). Este constituent al condroitin
sulfaţilor din cartilagii.
Gruparile -NH2 din aminozaharuri pot fi uneori acilate (-NH-CO-R) sau
sulfatate (-NH-SO3H).

CH2OH CH2OH CH2OH

O HO O
O
OH OH
OH
OH HO OH OH
HO
NH2 NH-CO-CH3 NHSO3H
2-amino-2-dezoxi-D-glucoza N-acetilglucozamina Galactozamina N-sulfatată

Acidul neuraminic. Se formează prin reacţia de condensare aldolică între acid

piruvic şi manozamină.
244
 COOH

C OH
H
CH2 H2N O COOH
R
O H H
H C OH
H OH
H2N C H OH H
Acid β-neuraminic
C H

H C OH

H C OH R
H2C OH

Este întâlnit în formă ciclică (ciclul piranozic).

Acizii sialici sunt produşi de substituţie ai acidului neuraminic (acilare la
gruparea -NH2 din acidul β neuraminic). Dacă acilarea se face cu acidul acetic se
formează acidul N-acetil neuraminic (NANA).

H
H3C-OC-HN O COOH
R
H H
H OH
OH H
Acid N-Acetil-Neuraminic
(NANA)

11.5.4. Derivaţi acizi ai monozaharidelor. Sunt două tipuri importante de acizi

formaţi astfel:
1.Acizi aldonici, formaţi prin oxidarea enzimatică sau cu agenţi oxidanţi slabi a
grupării aldehidice. Din D-glucoză se formează acid D-gluconic care în forma fosforilată
este intermediar în metabolismul glucidic).

HC O COOH
H C OH H C OH
HO C H HO C H
+ [O]
H C OH H C OH
H C OH H C OH
H2C OH H2C OH
D-Glucoza Acid D-gluconic

245
 2.Acizi uronici, formaţi prin oxidarea energică a grupării hidroxil de la atomul de
carbon primar din aldoze, la gruparea carboxil. Din D-glucoza se formează acid D-
glucuronic, component al proteoglicanilor. Acidul D-glucuronic este implicat în
metabolismul bilirubinei. Epimerul la C5 al acidului glucuronic este acidul L-iduronic,
care intră în constituţia glicoz-aminoglicanilor.
CH=O CH=O

H C OH H C OH

HO C H COOH HO C H H
O H O H
H C OH H H C OH H COOH
H
H OH H
OH
H C OH HO OH HO C H HO OH
H OH H OH
COOH COOH
Acid D-Glucuronic Acid α-D-Glucuronic Acid L-Iduronic Acid β-L-Iduronic

11.5.5. Produşi de reducere ai monozaharidelor.

Sunt intermediari în căi metabolice minore. Aldozele şi cetozele pot fi reduse la
gruparea carbonil cu formarea alcoolilor polihidroxilici corespunzători.
Prin reducerea aldozelor se obţine alcoolul corespunzător:
-D-glucoza => D-sorbitol
-D-galactoza => D-galactitol (dulcitol)
-D-manoza => D-manitol
-D-riboza => D-ribitol
Prin reducerea cetozelor se formează 2 alcooli deoarece în procesul de reducere
apare un nou carbon asimetric.
HC O CH2-OH CH2 -OH CH2 -OH HC O

H C OH H C OH C O HO C H HO C H

HO C H HO C H + 2H HO C H HO C H + 2H HO C H
+ 2H
+ 2H
H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH

H C OH H C OH H C OH H C OH H C OH

H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH H2C OH

D-Glucoza D-Sorbitol D-Fructoza D-Manitol D-Manoza

11.6. Legături glicozidice

Ozele participă cu –OH glicozidic la formarea produşilor de condensare ce

conţin legături O-glicozidice (α
α sau β) sau N-glicozidice (α
α sau β).

11.6.1. Legături N-glicozidice (αα sau β). Un monozaharid poate reacţiona prin
gruparea –OH glicozidică cu gruparea –NH2 din: amine, baze azotate, aminoacizi (ex. cu
gruparea -NH2 din radicalul amino-acidului asparagina) formând un N-glicozid.

246
 CH2-OH CH2-OH
O O Legătura N-glicozidică
OH + H2N-R
OH
HO OH Amină HO
OH NH-R
OH
α-D-Glucopiranoza

În nucleozide legătura N-glicozidică se formează prin eliminarea de H2O între –

OH glicozidic al ribozei şi o bază azotată:
NH2 O

N NH
N

N N N O
HO CH2 HO CH2
O Legătură O Legătură
N-glicozidică N-glicozidică

OH OH OH OH
Adenozină Uridină

Nucleozidele esterificate la gruparea –OH primar cu H3PO4 formează nucleotide.

11.6.2. Legături O-glicozidice

Un monozaharid poate reacţiona prin gruparea –OH glicozidica cu: un alcool,
fenol, acid, gruparea –OH dintr-un aminoacid hidroxilat (serina sau treonina) formând un
glicozid.
CH2-OH CH2-OH
O O Legătura O-glicozidică
OH + HO-R
OH
Alcool
HO OH HO
OH O-R
OH
α-D-Glucopiranoza

Legături O-glicozidice se află în: di şi polizaharide, glicoproteine, proteoglicani,

glicozaminoglicani, glicolipide, produşi de condensare ai acidului glucuronic cu steroizi
sau bilirubina.
Derivaţii de la glucoză se numesc glucozide, de la fructoză→ → fructozide iar de la
galactoză → galactozide.
1.Daca monozaharidul reacţionează cu alt monozaharid, glicozidele se
numesc dizaharide.
a.Dizaharide reducătoare, monocarbonilice.
Ozele componente se leagă prin eliminarea unei molecule de apă între o grupare
–OH glicozidică şi o grupare –OH cu reactivitate normală. Aceste dizaharide prezintă

247
fenomenul de mutarotaţie, gruparea –OH glicozidică liberă, putând avea configuraţia
α sau β.
Maltoza. Două glucopiranoze se leagă între ele prin legatură α (1→ →4)
glucozidică.

CH2-OH CH2-OH
O O
OH OH (H, OH)
HO O
OH OH
α-D (+)-Glucopiranozil (1 4) D-Glucopiranoză
Maltoza

Este structura repetitivă din amidon şi glicogen.

Izomaltoza. Două glucopiranoze se leagă între ele prin legatură α (1→
→6) glucozidică
formând α-D (+)-Glucopiranozil (1 6) D-Glucopiranoză:
CH2-OH
O
OH

HO O
HO
CH2
O
OH (H, OH)
HO
Izomaltoza OH

Este unitatea structurală din amilopectină, glicogen şi numeroase polizaharide de

origine bacteriană. Nu se găseşte liberă în natură şi nu este fermentată de drojdii.
Celobioza. Două glucopiranoze, se leagă între ele prin legătura β (1-4) glucozidică
formând β-D (+)-Glucopiranozil (1 4) D-Glucopiranoză. Celobioza este
structura repetitivă din celuloză.
Lactoza. O galactopiranoză şi o glucopiranoză se leagă β (1→4) formând β-D (+)-
Galactopiranozil (1 4) D-Glucopiranoză. Lactoza se găseşte în laptele mamiferelor, care o
sintetizează din glucoză.
CH2-OH
CH2-OH
O
O
OH (H, OH) OH (H, OH)
CH2-OH CH2-OH
O O OH HO O O OH
OH OH
HO Lactoză
OH Celobioză
OH

248
 b.Dizaharide nereducătoare. Ozele componente se leagă O-glicozidic prin
eliminarea de H2O între grupările –OH glicozidice ale celor două monozaharide. Nu
prezintă mutarotaţie.
Zaharoza (sucroza). α–D-glucopiranoza se leagă de β-D-fructofuranoză prin
legătura diglicozidică (1→2) între atomii de carbon anomerici.
CH2-OH 1
O HOH2C
H
O
1 2 5
OH H HO

HO O CH2 OH
OH HO H

α-D (+)-Glucopiranozil (1 2) β−D-Fructofuranoză

11.7. Polizaharidele sau glicanii

Polizaharidele sau glicanii, pot fi: homoglicani sau heteroglicani.

a.Homoglicanii sunt polimeri: de glucoză numiţi glicani, de manoză numiţi
manani, de galactoză numiţi galactozani, etc. Cei mai răspândiţi sunt glicanii: celuloză,
amidon, glicogen.
Amidonul, este răspândit în lumea vegetală. Este un amestec în proporţii
variabile între două polizaharide:
–unul liniar – amiloza;
–unul ramificat – amilopectina;
Amiloza conţine resturi glucozil legate α-(1→4)-glucozidic. Formează structuri
helicoidale.
Amilopectina, conţine resturi glucozil legate α-(1→4) şi α-(1→6)-glucozidic.
CH2-OH CH2-OH CH2 -OH CH2 -OH
O O O O
4 OH OH
1
OH OH

HO O O O O
OH OH OH OH
CH2 -OH CH2 CH2 -OH
CH2 -OH CH2 -OH
O O O O O
1
4 OH OH OH OH OH

O O O O
OH OH OH OH
OH OH
Amilopectina

Între două puncte succesive de ramificare sunt 25-30 glucopiranoze.

Amilopectina are o structură de tip globular, foarte condensată din cauza ramificaţiilor.
Prin hidroliza parţială a amidonului rezultă dextrine.
Glicogenul, este un polizaharid format din α-glucopiranoze legate prin legături
α-(1→4) şi α-(1→6)-glucozidice. Este mai ramificat decât amilopectina (între două
ramificaţii succesive sunt 5-15 glucopiranoze).
Este forma de depozitare a glucozei, în cantităţi mai mari în ficat şi muşchi.
Conţine ca şi amilopectina un singur capăt reducător şi mai multe capete
nereducătoare, unde au loc procesele de sinteză şi degradare.

249
 b.Heteroglicanii sunt produşi de condensare a mai multor tipuri de unităţi
structurale. Cei mai răspândiţi heteroglicani sunt proteoglicanii şi poliozidele
bacteriene.

11.8.Glicozaminoglicanii (GAG sau mucopolizaharide)

11.8.1. Structura
GAG conţin o unitate dizaharidică repetitivă formată din:
-aminozaharuri: -D-glucozamina;
-D-galactozamina.
-acizi uronici: -acid D-glucuronic;
-acid L-iduronic.
Acid uronic

Hexozamină

Sunt 7 tipuri de GAG (acidul hialuronic, condroitin 4 şi 6 sulfaţii, dermatan

sulfatul, keratan sulfatii, heparan sulfatul şi heparina), care diferă prin:
–natura celor 2 oze din constituţia unităţii dizaharidice;
–modul de legare în unităţile dizaharidice;
–modul de legare al unităţilor dizaharidice în macromoleculă şi numărul acestora;
–prin numărul şi localizarea grupărilor sulfat;
–prin funcţie şi localizare.

11.8.2. Caracteristici generale:

Sunt componenţi ai matricei extracelulare sau substanţei fundamentale care
este localizată la suprafaţa celulelor sau intercelular în cartilagii, tendoane, piele şi a
lichidului sinovial din articulaţii;
Sunt macromolecule liniare, care reţin cantităţi mari de apă, datorită numărului
mare de grupări acide (-COO- şi –OSO3-) pe care le conţin în structură.
Formează soluţii coloidale, geluri, care realizează un ciment intercelular flexibil,
cu proprietăţi lubrefiante şi antişoc;
GAG nu se află în stare liberă în ţesuturi. Cu excepţia acidului hialuronic GAG se
leagă covalent cu proteinele formând proteoglicani. Acidul hialuronic se asociază ionic cu
proteoglicanii.

11.8.3.Tipuri de GAG
1.Acidul hialuronic:
Este întâlnit în ţesuturi embrionare, lichid sinovial, cordon ombilical, corp vitros,
tendoane, piele. Este prezent în substanţa fundamentală a tuturor ţesuturilor conjunctive.
Unitatea dizaharidică este formată din:
–acid β-D-glucuronic şi
250
 –N-acetil glucozamina.
- -
COO CH2 -OH COO
O O O
O O
OH OH
O
H HO H
OH NH OH
C O
n
legătura β−1,3-glucuronidică CH3 legătura β−1,4-hexozaminidică

Caracteristici:
Este singurul polimer liniar nesulfatat care nu formează legături covalente cu
molecule proteice;
Este un polianion la pH fiziologic, care poate lega cationi, sarcinile negative
fiind repartizate uniform în lungul moleculei (10 Å distantă între ele).
Molecula este hidrofilă, soluţiile chiar diluate, au vâscozităţi foarte mari.
Este hidrolizat de hialuronidază, enzimă cu o afinitate pentru legăturile β (1→4)
glucozaminidice. Hialuronidaza se găseşte în ţesuturile animale precum şi în toxinele
unor insecte, şerpi.
Structura sa reticulată, determină ocuparea unui volum foarte mare şi înlesneşte
anumite migrări – celulare sau subcelulare – în cursul morfogenezei şi în perioadele de
vindecare a rănilor.

2.Condroitina are o structură asemănătoare cu acidul hialuronic.

Se află în cantităţi mici în substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv. Unitatea
dizaharidică este formată din:
–acid β-D-glucuronic şi
–N-acetil-galactozamina.
Derivaţii cu acid sulfuric: condroitin 4-sulfatul şi condroitin 6-sulfatul sunt
componente structurale majore ale ţesutului cartilaginos, sunt uşor solubili în apă şi sunt
strâns legaţi de colagen, având rol de susţinere în perioada de elaborare a structurii
fibrilare a colagenului. Prin capacitatea lor de a fixa ioni de Ca2+ participă la procesul de
osificare, concentraţia lor în ţesuturi scăzând sistematic, cu vârsta.
- -
COO CH2-OH COO
O HO O O
O O
OH OH
O
H H
OH NH OH
C O
n
legătura β−1,3-glucuronidică CH3 legătura β−1,4-hexozaminidică
Condroitina
3.Dermatan sulfatul însoţeşte condroitin-sulfaţii în cartilagii, vase, tendoane.
Se află în piele în cantităţi mai mari decât alte mucopolizaharide.
Unitatea dizaharidică este formată din:
–acid L-iduronic;

251
 –N-acetil-D-galactozamina-4-sulfatată.
Dermatan sulfatul este un stereoizomer al condroitin 4-sulfatului. Acidul L-
iduronic se formează prin epimerizarea la C5 a acidului glucuronic, procesul fiind funcţie
de gradul de sulfatare. Sulfatarea fiind incompletă dermatan-sulfatul conţine atât acid
glucuronic cât şi iduronic.

4.Keratan sulfatul se află în cartilajul costal uman, în discurile intervertebrale, şi

în alte ţesuturi conjunctive.
Keratan sulfatul şi dermatan sulfatul se aşează între fibrele de colagen jucând un
rol important în asigurarea transparenţei corneei.
Unitatea dizaharidică:
–D-galactoza (grupările galactozil înlocuiesc acidul uronic);
–N-acetil D-glucozamina –6 sulfat.
Se întalneşte într-o concentraţie foarte mică la naştere şi creşte cu vârsta.

5.Heparina este un mucopolizaharid de secreţie.

Este sintetizat de toate ţesuturile care cuprind mastocite. Mastocitele căptuşesc
pereţii arteriali la nivelul organelor: plămân, ficat, miocard.
Unitatea dizaharidică repetitivă este formată din:
–acid-D-glucuronic sau acid L-iduronic, de obicei sulfatate la: -OH de la C2;
–glucozamina, care la gruparea amino este sulfatată (proporţie mare) sau
acetilată, iar la gruparea –OH de la C6 este esterificată (proporţie mai mică) cu H2SO4.
Iniţial în structura heparinei este acid D-glucuronic, dar 5-epimeraza transformă
90% din acidul D glucuronic în acid L-iduronic.
- - -
COO CH2 OSO3 CH2 OSO3
O O -
O O
COO
OH OH OH OH
O O
O - O -
OSO3 NH OSO3 -
NH SO3
COCH3

Heparina localizată sub formă de granule intracelulare în mastocite, este

eliberată extracelular, sub influenţa unor stimuli.
Este anticoagulant. Heparina se leagă de un rest de lizină din antitrombină III
plasmatică, mărind ca urmare a unei modificări conformaţionale capacitatea acesteia de a
inhiba serin proteze, cum ar fi trombina.
Heparina activează lipoprotein lipaza. Se leagă specific de lipoprotein lipaza
prezentă în pereţii capilarelor determinând eliberarea enzimei în plasmă. Lipoprotein
lipaza eliberează acizi graşi din trigliceridele vehiculate de lipoproteinele serice.

6.Heparan sulfatul se găseşte pe suprafaţa externă a multor celule (din piele,

pereţii aortei) sub formă de proteoglican.
Structura este asemănătoare cu a heparinei, însă predomină glucozamina N-
acetilată şi acidul D-glucuronic. Glucozamina este mai puţin sulfatată ca în heparină.
Participă la procesele de comunicare intercelulară, la medierea creşterii celulelor.
Poate acţiona ca receptor.

252
11.8.4.Proteoglicanii sunt substanţe care conţin în moleculă un glicozaminoglican legat
covalent de o proteină numită proteină miez (core proteins). Conţin 95% glicozamino-
glicani si 5% proteine.
Au fost identificate mai multe tipuri de proteoglicani agregaţi: extracelulari
(AGRECAN-cartilaje, VERSICAN-pereţii vaselor, NEUROCAN, BREVICAN-ţesutul
nervos, DECORINĂ, LUMICAN-cornee, BIGLICAN, PERLECAN-membranele
bazale), membranari (CEREBROGLICAN,GLIPICAN, SYNDECAN,BETAGLICAN),
intracelulari (SERGLICINA-granulele de secreţie din mastocite, eozinofile, bazofile,
neutrofile, trombocite, macrofage tisulare, monocite).
1.Legăturile între glicozaminoglicani (GAG) şi proteinele miez sunt de 2
tipuri:
–Legături O-glicozidice
–Legături N-glicozidice
In keratansulfat apare legătura O-glicozidică şi N-glicozidică.
Pentru heparină, condroitin sulfaţi, heparansulfat, şi dermatan sulfat legatura O-
glicozidică se face între xiloza (componentă a unei unităţi trizaharidice –Xyl-Gal-Gal-
care face legătura între GAG şi proteină) şi serină din proteină.
GAG
Proteină
sulfat
serina
sau O Xyl Gal Gal Acid uronic N-Ac hexozamină
treonina n

legături O-glicozidice
2.Caracteristici generale:
Proteoglicanii se asociază între ei şi cu proteinele componente ale matrixului: cu
colagenul, elastina precum şi cu proteinele de adeziune din matrix: fibronectina şi
laminina.
Proteoglicanii formează cu acidul hialuronic, agregate de proteoglicani
(Fig.11.3). Pe o moleculă de acid hialuronic se asociază ionic, prin capătul amino
terminal al proteinei miez din moleculă, mai mulţi monomeri de proteoglicani. O
proteină de legatură, „link protein“, se leagă hidrofob la acidul hialuronic şi la proteina
miez din proteoglican.
Proteoglicanii din cauza formării agregatelor moleculare mari, pot acţiona ca site,
care permit difuzia în spaţiul extracelular doar a moleculelor mici nu şi a celor mari.
Partea polizaharidică a proteoglicanilor care este un polianion, leagă cationii Na+
+
şi K . Osmotic este atrasă apă în matrixul extracelular, asigurând astfel turgescenta
ţesuturilor.

3.Rolurile glicozaminoglicanilor şi a proteoglicanilor:

Acidul hialuronic poate permite în anumite afecţiuni migrarea celulelor tumorale
prin matrixul extracelular;
Condroitin sulfatii şi acidul hialuronic prezenţi în cantităţi mari în cartilagii,
contribuie la compresibilitatea acestora. Condroitin sulfatii au rol important în procesul
de osificare.
Heparan sulfatul este ataşat ca proteoglican de membrana plasmatică a celulelor,
proteina miez traversând membrana. El poate acţiona ca receptor, mediind comunicarea
253
intercelulară. Unele celule tumorale au o cantitate mai mică de heparan sulfat la suprafaţa
lor, ceea ce determină scăderea adezivităţii celulare.
Fiind component structural al membranei glomerulare renale alături de
colagen de tip IV şi laminină, are rol în determinarea selectivităţii filtrării
glomerulare.
Cantitatea de condroitin sulfaţi în cartilagii scade cu vârsta în timp ce cantitatea
de keratan sulfat şi acid hialuronic creşte cu vârsta. Modificări ale cantităţii acestora cu
vârsta s-au observat şi în piele.

Proteoglicani

condroitinsulfat
cheratansulfat
acid
proteine hialuronic
de
legătură
proteina miez

Fig.11.3 Reprezentarea schematică a unui agregat de proteoglican.

11.9. Glicoproteinele

Multe proteine sunt covalent ataşate de lanţuri polizaharidice liniare sau

ramificate. Pe o proteină se pot lega de la 1 la peste 30 oligozaharide, lanţul
oligozaharidic având 2 până la 10 monozaharide. Glicoproteinele: nu conţin o unitate
dizaharidică repetitivă, nu conţin acizi uronici, conţin cantităţi variabile de carbohidraţi.
Legăturile carbohidraţi-proteine:
1.Legaturi O-glicozidice. Partea oligozaharidică se ataşează prin gruparea –OH
din Ser sau Thr de partea proteică (ex de legatură frecvent întâlnită: α-N-acetil-
galactozamina şi Ser sau Thr din proteine.
NH
CH2-OH
O CH2 CH Serina din structura
O
O CO proteinei
OH

H
NH
N-Acetil-Galactozamină legătura O-glicozidică
COCH3

2.Legăturile N-glicozidice. Sunt trei clase de glicoproteine N-glicozilate: cu

multă manoză, cu multă manoză şi alţi componenţi şi complexe. Toate aceste trei tipuri
conţin un miez polizaharidic care se leagă de proteină prin azotul amidic al asparaginei
(Fig.11.4).

254
 Biosinteza glicoproteinelor presupune următoarele etape:
-formarea unui oligozaharid precursor şi transferul acestuia pe proteina
acceptoare la nivelul reticulului endoplasmic;
-prelucrarea oligozaharidului precursor din molecula glicoproteinelor, la nivelul
complexului Golgi, cu formarea glicoproteinelor „mature”, conţinând un fragment
oligozaharidic specific.
Funcţiile glicoproteinelor
Glicoproteinele se întâlnesc la toate formele de viaţă şi sunt ubicuitar
distribuite; sunt componenţi structurali ai membranelor celulare sau ai matrixului
celular;
În general, activitatea biologică a glicoproteinelor este realizată de partea
proteică în timp ca partea glucidică are rol în modularea funcţiei glicoproteinelor ca şi în
stabilirea destinaţiei şi duratei de existenţă a acestora.
Au rol de lubrefianţi (ex: sunt componenti ai mucusurilor);
Intervin în comunicarea intercelulară, celulă-virus, celulă-bacterie, celulă-celulă
(fibronectina are un rol important în procesul de adeziune celulară având implicaţii în
transformarea neoplazică a ţesuturilor);
Au rol de hormoni (ex: gonadotropinele, tireotropina);
Au rol în apărarea organismului (ex: imunoglobulinele, interferonul, factorii
sistemului complement);
Au rol în coagularea sângelui (fibrinogenul, trombina);
Sunt transportori ai unor compuşi endo sau exogeni: feritina, ceruloplasmina,
factorul intrinsec, proteinele de transport ale unor hormoni, haptoglobina (proteină de
fază acută care complexează hemoglobina extracorpusculară din sânge împiedicând
filtrarea glomerulară renală a acesteia şi pătrunderea în tubii renali unde hemoglobina are
tendinţa să precipite) .
Colagenul şi elastina au rol structural important în constituirea matrixului celular.
Glicoforinele, proteine integrale, prezente în glicocalixul eritrocitar (reprezintă
aproximativ 10% din totalul proteinelor membranare), au rol în controlul schimbului
ionic transmembranar.
Acid sialic Acid sialic

Man Man Man Gal Gal Gal

Man Man Man N-Ac-Glc Man Man N-Ac-Glc N-Ac-Glc

Man Man Man Man Man Man

Man N-Ac-Glc Man N-Ac-Glc Man

N-Ac-Glc N-Ac-Glc N-Ac-Glc

N-Ac-Glc N-Ac-Glc N-Ac-Glc Fucoză

Asparagina Asparagina Asparagina

Glicoproteine cu continut Glicoproteine hibride Glicoproteine complexe
bogat în manoză
Fig.11.4. Structura tipurilor majore de N-glicoproteine
(Gal = galactoza, N-Ac-Glc = N-Acetilglucozamina Man=manoza).
255
 12. METABOLISMUL HIDRAŢILOR DE CARBON

12.1. Digestia şi absorbţia glucidelor

Principalele glucide cu valoare nutritivă din alimente se află sub formă de mono-,
di- sau polizaharide:
–polizaharide: amidon (polizaharid vegetal din cereale, cartofi), glicogen şi
celuloză (lipsită de valoare nutritivă deoarece nu poate fi hidrolizată în tractul digestiv al
omului);
–dizaharide: zaharoză (din fructe), maltoză, lactoză (din lapte);
–monozaharide: glucoză, fructoză, galactoză, arabinoză, etc.
Deoarece singura formă absorbabilă este cea de monozaharid, dizaharidele şi
polizaharidele trebuie mai întâi hidrolizate, în tubul digestiv uman, la monozaharidele
componente.

12.1.1.Digestia glucidelor
Digestia glucidelor reprezintă procesul hidrolitic prin care glucidele ingerate sunt
transformate în monozaharide, apte pentru absorbţie. Procesul este catalizat de enzime
specifice, cu localizări specifice, numite glicozidaze.
1.Digestia amidonului, prezent în cantitate mare în dietă, începe în cavitatea
bucală şi continuă în duoden prin acţiunea succesivă a două endoglicozidaze:
–amilaza salivară, produsă de glandele parotide, activă la pH = 6,6 - 6,8 în
prezenţa ionilor de clor;
–amilaza pancreatică, deversată în duoden cu sucul pancreatic, cu pH optim de
acţiune 7,1.
Ambele enzime îşi încep acţiunea de la periferie către centru, desfăcând hidrolitic
exclusiv legături α−1,4-glucozidice din interiorul moleculei de amidon; ele nu
hidrolizează legături α−1,4-sau α−1,6-glucozidice ale resturilor de glucoză aflate la
punctele de ramificare ale moleculei.
Produşii de hidroliză parţială obţinuţi sub acţiunea amilazei salivare şi
pancreatice sunt:
–maltoza şi izomaltoza;
–maltotrioza şi malto-oligozaharide lineare cu 4-6 unităţi de glucoză, legate α-
1,4;
–dextrine limită (oligozaharide cu cel puţin o legătură α−1,6-glucozidică şi cu 5-
8 resturi de glucoză)
2.Digestia oligozaharidelor se realizează prin detaşarea hidrolitică a resturilor
monozaharidice de la capetele nereducătoare al oligozaharidelor din lumenul intestinal şi
necesită exoglicozidaze, asociate “marginii în perie” a celulelor epiteliale ale duodenului
şi jejunului.
Izomaltaza (oligo-1,6-glucozidaza) hidrolizează legăturile α-1,6-glucozidice din
izomaltoză şi din dextrine limită.
Glucoamilaza (exo-1,4-glucozidaza) şi alte maltaze hidrolizează legături α-1,4
din maltotrioză şi din malto-oligozaharide de la capetele nereducătoare ale
oligozaharidelor.

256
 Digestia dizaharidelor, provenite direct din alimentaţie sau prin hidroliza
enzimatică a amidonului, se realizează în intestinul subţire sub acţiunea dizaharidazelor,
enzime ce manifestă specificitate pentru natura dizaharidului şi a legăturii glucozidice.
Astfel, maltoza este hidrolizată de maltază (α α-glucozidază), lactoza de lactază (β β-
galactozidază), zaharoza de zaharază (α α-glucozidază sau β-fructozidază). Toate aceste
enzime sunt concentrate la nivelul jejunului şi sunt sintetizate de către enterocite. Ele nu
acţionează în lumenul intestinal ci la nivelul marginii în perie a enterocitului, în
vecinătatea sistemului de transport al monozaharidelor rezultate. De remarcat că
membrana plasmatică a celulelor epiteliale intestinale (suprafaţa apicală) are o structură
microvilară, ceea ce măreşte substanţial suprafaţa activă în procesul de digestie şi
absorbţie a zaharurilor.
Compuşii glucidici fără valoare nutritivă ingeraţi (celuloza, pectine) vor fi
eliminaţi, deoarece nu există în intestinul omului enzime capabile să-i digere.

12.1.2.Absorbţia monozaharidelor
Absorbţia monozaharidelor (glucoză, galactoză, fructoză, manoză, pentoze) se
realizează prin sistemul port hepatic şi implică două mecanisme posibile:
–transportul activ (energodependent), de obicei unidirecţional, contra
gradientului de concentraţie;
–difuzia facilitată care poate fi bidirecţională.
Ambele mecanisme necesită sisteme proteice de transport, localizate în
membrana luminală a enterocitelor caracterizate prin: stereospecificitate de substrat,
saturabilitate, inhibiţie specifică prin diverşi compuşi.
S-a evidenţiat prezenţa unui transportor proteic (I) pentru glucoză, galactoză,
xiloză (monozaharide cu aceeaşi configuraţie la C2) şi a unui transportor proteic (II)
pentru fructoză şi alte monozaharide (Fig.12.1).
Transportorul proteic I realizează transportul simultan (simport) al Na+ şi al
ozei potrivite din lumen în celula epitelială intestinală. Legarea Na+ determină creşterea
afinităţii transportorului pentru monozaharid. Na+ pătruns în celula epitelială intestinală
prin membrana apicală (absorbtivă), este eliberat odată cu glucoza realizându-se
transportul glucozei împotriva gradientului de concentraţie.
Proteina transportoare I este cuplată cu „pompa de sodiu” (Na+-K+-ATP-aza de
transport), o enzimă localizată în membrana celulară, care pompează Na+ în afara celulei,
contra gradientului de concentraţie, în schimbul ionilor de K+, energia necesară
procesului fiind eliberată prin hidroliza ATP. Activitatea acestei enzime, situată în
membrana bazală, permite menţinerea gradientului de concentraţie a Na+ şi deci
reâncărcarea transportorului cu glucoză.
Glucoza acumulată în enterocit iese din celulă prin difuziune facilitată, mediată
de un transportor proteic prezent în membrana bazală, fără consum de energie.
Transportorul proteic II facilitează difuzia fructozei, galactozei şi glucozei în
enterocit, prin membrana luminală, fără să fie necesară prezenţa Na+ şi ATP.
Transportorul proteic prezent în membrana bazală, mediază ieşirea ozelor din
celulele epiteliale în capilarele sanguine.

12.1.3.Deficite enzimatice în digestia şi absorbţia glucidelor

Deficitul enzimatic al unor glicozidaze poate limita digestia şi absorbţia
intestinală a glucidelor în anumite situaţii (defecte genetice, declin fiziologic cu vârsta,
257
rezecţii de mucoasă intestinală) sau poate duce la intoleranţă la dizaharide. Deficitul de
lactază duce la intoleranţă la lactoză, iar deficitul de zaharază duce la intoleranţă la
zaharoză.
Semnele clinice ale intoleranţei la dizaharide sunt comune şi se exprimă prin
dureri abdominale, diaree. Acumularea în intestin a dizaharidelor, compuşi osmotic
activi, creşte presiunea osmotică şi favorizează intrarea apei din spaţiile interstiţiale în
lumenul intestinal ducând la pierderi digestive de apă. Procesele fermentative declanşate
de flora microbiană generează gaze şi produşi cu caracter acid care irită mucoasa
intestinală.
Transportorul proteic I
realizează transportul
Glucoză simultan al glucozei si al Na+
Glucoză Na+
Galactoză Glucoză
Fructoză Galactoză

Transportorul proteic II
independent de Na+

Marginea în perie

Pompa Epiteliu intestinal

Na+ - K+
Na+ ATP
3Na+
Glucoză
Galactoză 2K+
Fructoză 2K+
ADP + Pi

Capilare Proteină transportoare care

facilitează iesirea din celulă
pentru toate zaharurile
Fig.12.1 Transportul glucozei, fructozei şi galactozei de-a lungul epiteliului intestinal.
Transportorul proteic I cuplat cu pompa de Na+-K+ permite transportul glucozei şi galactozei,
simultan cu Na+, împotriva gradientului lor de concentraţie. Transportorul II independent de Na+
permite transportul fructozei, galactozei şi glucozei în sensul gradientului de concentrazie.

12.2.Căile de metabolizare a glucozei

Glucoza reprezintă un combustibil important pentru ţesuturile glucodependente

şi sursă pentru obţinerea unor compuşi ca: pentoze, acizi uronici, glicerol şi acetil-CoA,
NADPH, aminoacizi neesenţiali şi produşi specializaţi derivaţi din aceştia (purine,
pirimidine, porfirine).
Pentru utilizarea glucozei drept sursă de energie este necesară parcurgerea
glicolizei (degradarea incompleteă, până la lactat sau piruvat) şi a ciclului Krebs
(degradarea completă, până la CO2).
258
 degradare Acid lactic
Acid piruvic incompletă
Glicoliză 3ATP 2ATP
degradare
completă LR LR

ciclul Krebs NADH + FADH2

Acetil~CoA
CO2 + H2O

Pentoze Nucleotide Acizi

nucleici
Glucoză Calea
pentozo-fosfatilor
NADPH + H+ necesar biosintezelor
reductive

Sinteză proteoglicani
Calea Acizi uronici
UDP-Glucuronatului
Detoxifierea unor compusi
endogeni sau exogeni
Sinteză de glicogen
Calea de metabolizare pe care o parcurge glucoza este decisă de starea
metabolică a ţesutului respectiv.
În faza anabolică, caracterizată prin abundenţă de substrate energogene, rezultat
al absorbţiei postprandiale, glucoza va fi transformată în piruvat şi apoi oxidată în ciclul
Krebs în vederea asigurării resurselor energetice ale organismului. În această fază glucoza
este folosită drept combustibil energogen de către toate ţesuturile (atât glucodependente
cât şi glucoindependente).
Când posibilităţile ficatului de a stoca glucoza sub formă de glicogen au fost
depăşite (2-3 ore postprandial), glucoza este transformată în triacilgliceroli, fosfolipide şi
colesterol.
In faza catabolică (în perioade interprandiale sau în cursul unei activităţi fizice
sau intelectuale intense), glucoza reprezintă combustibilul principal numai pentru
ţesuturile glucodependente care o obţin prin glicogenoliză şi gluconeogeneză hepatică.
Sursă de energie pentru celelalte ţesuturi devin rezervele de lipide constituite în faza
anabolică şi, în extremis, proteinele.

12.3.Glicoliza

Glicoliza cunoscută şi sub numele de calea Embden – Meyerhof - Parnas, este o

cale metabolică ce se desfăşoară în citosolul celulelor la procariote şi eucariote prin
care glucoza este oxidată până la piruvat.
In condiţiile aerobe, în care ţesuturile dispun de oxigen, piruvatul rezultat în
glicoliză este oxidat în continuare până la CO2 şi H2O prin antrenarea sa în ciclul Krebs şi
lanţul respirator (Fig.12.2).
În condiţii anaerobe, piruvatul este redus la lactat de către lactat dehidrogenază
(LDH). NAD+ regenerat prin această reacţie permite continuarea glicolizei, în condiţiile

259
unui aport scăzut de oxigen. În condiţiile unei disponibilităţi de oxigen, lactatul este
transformat în piruvat.
În condiţii anaerobe, în drojdii şi alte organisme are loc fermentaţia alcoolică
prin care piruvatul este transformat în acetaldehidă şi apoi în etanol, regenerând NAD+
care permite continuarea glicolizei.
Glucoză
NAD+
Glicoliză
Lantul respirator NADH + H+
NAD+
NADH + H+
+
NADH + H Piruvat
Fermentatia alcoolică
NAD+
NADH + H+
Fermentatia
lactică NAD+
Etanol + CO2
CO2 + H2O Lactat
Fig.12.2 Soarta metabolică a piruvatului rezultat din glicoliză în condiţii aerobe şi anaerobe.

12.3.1.Rolurile glicolizei
a.Glicoliza este prima etapă în degradarea aerobă, totală, a glucozei la CO2, H2O
şi energie. Este un proces puternic exergonic (∆G0` = - 47 kcal) în care se formează
direct 2 moli de ATP şi se oferă substraturi pentru ciclul Krebs şi lanţul respirator.
În condiţiile unei cantităţi crescute de glucoză (postprandial), toate ţesuturile,
inclusiv cele insulino-dependente (ţesutul adipos, muşchiul), vor utiliza glucoza în
vederea obţinerii resurselor energetice.
Glicoliza este singura modalitate de producere de ATP în celulele fără
mitocondrii (eritrocite, fibre musculare albe)
b.Glicoliza furnizează precursori pentru diferite procese anabolice.
Glucoza existentă în cantităţi mari postprandial, este captată de ficat şi alte
ţesuturi şi transformată în lipide de rezervă, respectiv trigliceride, formă de depozitare
a energiei la care se va face apel în condiţiile în care concentraţia glucozei în sânge este
redusă. Glicoliza furnizează atât componenta glicerol a trigliceridelor cât şi acetil-CoA
necesară sintezei acizilor graşi. Glicerolul este utilizat de asemenea, de către ficat, în
vederea obţinerii fosfolipidelor, iar acetil-CoA în scopul sintezei colesterolului. Aceşti
compuşi de natură lipidică vor fi exportaţi ţesuturilor extrahepatice, cu precădere ţesutului
adipos, sub formă de lipoproteine.
Glicoliza furnizează scheletul de atomi de carbon pentru sinteza unor compuşi
biochimici:
–alanina din piruvat
–glicerol-fosfat din dihidroxiacetonfosfat
–serina din acid 3-fosfogliceric
–2,3-bisfosfoglicerat
In perioadele interprandiale glucoza reprezintă combustibilul principal numai
pentru ţesuturile glucodependente, care o obţin prin glicogenoliză şi gluconeogeneză
hepatică. Pentru celelalte ţesuturi, sursa de energie este reprezentată de rezervele de
lipide constituite în faza anabolică (postprandial), şi în extremis, proteinele.
260
 12.3.2.Transportul facilitat al glucozei în celule independent de Na+.
Transportul glucozei prin membranele celulare, fără consum de energie, este
favorizat de o familie de cel puţin 14 proteine transportoare de glucoză desemnate
GLUT-1 la GLUT-14 . Aceste proteine sunt localizate în membranele celulare în două
stări conformaţionale. Ele au două situsuri de legare cu afinităţi diferite pentru glucoză,
unul pe faţa internă şi altul pe faţa externă a membranei. Când glucoza din spaţiul
extracelular se leagă de transportor conformaţia acestuia se modifică glucoza fiind
transportată de-a lungul membranei în spaţiul intracelular.
Genele care specifică transportorii de glucoză se exprimă în mod diferit, în
funcţie de ţesut. De exemplu, GLUT-1 şi GLUT-3 se află în toate celulele (cu excepţia
ficatului şi a celulelor β-din pancreas) unde favorizează difuzia, lent dar constant, a
glucozei în celule unde urmează să fie metabolizată (afinitatea lor pentru glucoză este
mare). GLUT-4 este în cantitate mare în ţesutul adipos şi muscular sinteza sa fiind indusă
de insulină. Insulina stimulează transportul glucozei în celulele insulino dependente
musculare şi adipoase prin redistribuirea GLUT-4 din citoplasmă în membrana
plasmatică. Insulina nu influenţează, semnificativ, transportul glucozei în ţesuturi insulino
independente ca: ficat, creier, eritrocite, cornee, cristalin, leucocite.
In timp ce GLUT-1, 3 şi 4 sunt implicaţi în captarea glucozei din sânge, GLUT-2
care se găseşte în ficat, rinichi, intestin şi celulele β-din pancreas şi are afinitate mică
pentru glucoză poate fie să transporte glucoza din sânge în aceste celule când
concentraţia glucozei în sânge este mare fie invers când concentraţia glucozei în sânge
este mică (de ex., în foame). Activitatea GLUT-2 depinde de concentraţia glucozei în
sânge. Glut 2 mediază creşterea captării glucozei de către celulele β din pancreas care
duce la creşterea secreţiei de insulină fiind considerat “senzor pentru glucoză”. GLUT-5
care se exprimă în intestin, rinichi, testicule, muşchi, adipos şi creier, mediază transportul
activ intestinal şi renal al glucozei şi este transportor pentru fructoză.

12.3.3.Glicoliza cuprinde două etape (Fig.12.3):

Etapa hexozelor, consumatoare de 2 moli ATP, cuprinde reacţiile prin care
glucoza este fosforilată la glucozo-6-fosfat, izomerizată la fructozo-6-fosfat şi apoi
transformată în fructozo-1,6-bisfosfat.
Etapa triozelor, în care se produc 4 moli ATP. Fructozo-1,6-bisfosfatul este
transformat în două trioze: o cetotrioză şi o aldotrioză. Cele două trioze sunt transformate
în acid piruvic.
Reacţiile glicolizei, etapa hexozelor
CH=O CH=O H2C OH

H C OH H C OH C O
ATP ADP
HO C H HO C H HO C H
Hexokinaza
H C OH H C OH Glucozo-6-fosfat H C OH
Mg2+ izomeraza
H C OH H C OH H C OH

H2C OH H2C OPO3 H2 H2C OPO3 H2

Glucoză Glucozo-6-fosfat Fructozo-6-fosfat

261
 a.Transformarea glucozei în glucozo-6-fosfat. Glucozo-6-fosfatul este aşezat la
răscrucea unor căi metabolice ca: glicoliza, gluconeogeneza, calea pentozo fosfaţilor,
glicogenogeneza şi glicogenoliza.
Metabolizarea glucozei este precedată, de fosforilare, condiţie necesară
rămânerii ei în celulă. Gruparea fosfat, puternic ionizată la pH-fiziologic, conferă
moleculei de glucozo-6-fosfat o încărcare netă negativă şi şanse minime de a străbate
membrana celulară.
Fosforilarea glucozei este o reacţie ireversibilă catalizată de kinaze, donatorul
grupării fosfat fiind molecula de ATP care reacţionează sub forma complexului Mg-ATP.

Glucoză
ATP
1
ADP
Glucozo-6-fosfat
2
Etapa hexozelor
Fructozo-6-fosfat
ATP
3
ADP
Fructozo-1,6-bisfosfat
4

Gliceraldehid-3-fosfat Dihidroxiaceton-fosfat
H3PO4
NAD+
NADH + H+ 5

1,3-Bisfosfoglicerat
ADP
6 Fosforilare la nivel de substrat
ATP
Etapa triozelor
3-Fosfoglicerat
7
2-Fosfoglicerat

8
H2O
Fosfoenolpiruvat
ADP
9 Fosforilare la nivel de substrat
ATP
Piruvat

Fig.12. 3 Reprezentarea schematică a etapelor glicolizei

Hexokinaza, enzimă alosterică, prezentă în cele mai multe ţesuturi, necesită

prezenţa Mg2+. În ţesuturile mamiferelor au fost identificate 4 izoenzime. Hexokinazele I,
262
II şi III au masa moleculară de 100 KDa iar hexokinaza IV (numită glucokinază) are 48
KDa. Toate cele 4 hexokinaze sunt enzime citoplasmatice; hexokinaza I se poate asocia
reversibil cu membrana externă mitocondrială. Hexokinazele I, II şi III sunt enzime
nespecifice care catalizează fosforilarea hexozelor: D-glucoză, D-manoză şi D-fructoză.
Hexokinazele I, II şi III diferă din punct de vedere al distribuţiei tisulare.
Hexokinaza I este forma predominantă în creier, hexokinaza II în muşchi şi ţesut adipos
iar hexokinaza III în rinichi.
Aceste izoenzime au KM mic (0,1 mM), deci afinitate mare faţă de glucoză,
permiţând reţinerea glucozei în celulă chiar la concentraţii mici ale acesteia în sânge (5
mM). Ele sunt inhibate alosteric, temporar şi ireversibil, de concentraţiile mari de
glucozo-6-fosfat, produsul acţiunii lor. Acumularea temporară de glucozo-6-fosfat în
celulă va opri fosforilarea glucozei, evitându-se sechestrarea inutilă a fosfatului în celulă.

Glucokinaza sau hexokinaza D, este una dintre izoenzimele hexokinazelor

prezentă numai în ficat. Utilizează drept substrat exclusiv glucoza. Este o enzimă
inductibilă.
Glucokinaza are KM mare (6 mM), deci afinitate mică faţă de glucoză. Este foarte
activă postprandial şi relativ inactivă când concentraţia glucozei în sânge este mică.
Curba de saturare a glucokinazei cu glucoză este o sigmoidă.
Activitatea glucokinazei este indusă de concentraţia mare de insulină şi nu este
inhibată de concentraţii mari ale glucozo-6-fosfatului, produsul acţiunii ei (Fig.12.4).
Activitatea ei este inhibată indirect de către fructozo-6-fosfat. O proteină specială
reglatoare pentru glucokinază, care în mod surprinzător este localizată în nucleul celulelor
hepatice este răspunzătoare de acest efect. Ea acţionează prin sechestrarea glucokinazei
sub forma unui complex inactiv (glucokinază-proteina reglatoare a glucokinazei) în
nucleu. Fructozo-6-fosfatul favorizează translocarea glucokinazei din citosol în nucleu
unde prin legarea cu proteina reglatoare, printr-un mecanism alosteric, formează un
complex inactiv.
Glucoza

Membrana plasmatică
Glucoza
glucokinaza
activă
Complex inactiv
Glucozo - 6 - fosfat
glucokinază - proteină
reglatoare

Fructozo - 6 - fosfat Nucleu

Piruvat
Fig.12.4 Reglarea activităţii glucokinazei prin translocarea ei între citosol şi nucleu.
Glucoza măreşte activitatea glucokinazei prin favorizarea translocării în citosol.
Fructozo-6-fosfatul inhibă glucokinaza prin stimularea translocării în nucleu. Activitatea
glucokinazei este inhibată complet prin legarea ei la proteina reglatoare din nucleu.

263
 Concentraţiile mari de glucoză contracarează efectul inhibitor al fructozo-6-
fosfatului. Printr-un mecanism alosteric glucoza favorizează disocierea glucokinazei de
proteina reglatoare, promovând translocarea glucokinazei din nucleu în citosol unde îşi
exercită activitatea catalitică.
Capacitatea ficatului de a “tampona” concentraţia glucozei sanguine este
determinată de caracteristicile reglatoare ale glucokinazei:
–S0,5 pentru glucoză (~7 mM) este mare (concentraţia glucozei pentru care
activitatea glucokinazei este jumătate din viteza maximă);
–curba de saturare a glucokinazei cu glucoză este o sigmoidă;
–glucoza stimulează activarea glucokinazei prin translocarea ei din nucleu în
citosol.
La concentraţia glucozei 5 mM, activitatea glucokinazei este aproape în echilibru
cu activitatea glucozo-6-fosfatazei.
H3PO4 Glucoză ATP
glucozo-6-fosfatază glucokinaza
H2O Glucozo-6
ADP
-fosfat
Acest ciclu în gol între glucoză şi glucozo-6-fosfat, cu pierdere de ATP, combinat
cu procesul de gluconeogeneză, contribuie semnificativ, la îndeplinirea rolului ficatului,
de “tamponare” a concentraţiei glucozei sanguine. Acesta este un mecanism prin care
este împiedicată consumarea fosfatului de către ficat.
Fosforilarea glucozei urmată de defosforilare constituie un ciclu în gol care are
loc în hepatocite.

b.Conversia glucozo-6-fosfatului la fructozo-6-fosfat.

Enzima care realizează izomerizarea reversibilă a celor două oze este glucozo-6-
fosfat izomeraza. Enzima acţionează numai asupra anomerului α al glucozo-6-fosfatului.

c.Fosforilarea fructozo-6-fosfatului (F-6-P) la fructozo-1,6-bisfosfat (F-1,6-P2)

se realizează într-o reacţie ireversibilă (∆G 0` = −3,4Kcal) catalizată de 6-fosfofructo-1-
kinază (FFK-1). 6-fosfofructo-1-kinaza este o enzimă inductibilă şi alosterică a cărei
activitate este controlată de numeroşi efectori metabolici, pozitivi sau negativi.
Activitatea acestei enzime are un rol important în reglarea vitezei glicolizei.

H2 C OH H2C OPO 3 H 2

C O C O
ATP ADP
HO C H HO C H

H C OH 6-fosfofructo-1-kinaza H C OH
(FFK-1)
H C OH H C OH

H2C OPO 3 H2 H2C OPO 3 H 2

Fructozo-6-fosfat Fructozo-1,6-bisfosfat

264
 Reacţii glicolitice, etapa triozelor

a.Scindarea fructozo-1,6-bisfosfatului.
Fructozo-1,6-bisfosfatul este scindat la două trioze: gliceraldehid-3-fosfat şi
dihidroxiaceton-fosfat, într-o reacţie reversibilă catalizată de o liază, fructozo-1,6-
bisfosfat liaza sau aldolaza.
Au fost descrise mai multe aldolaze, toate fiind formate din patru subunităţi.
Aldolaza A se află în mai multe ţesuturi pe când aldolaza B se află în ficat şi rinichi.
Între esterii fosforici ai triozelor obţinute se stabileşte un echilibru, conversia
unuia în celălalt fiind catalizată de o triozofosfat izomerază.

H2C OPO3 H2

C O
HC O H2C OPO3 H 2
HO C H Aldolaza
H C OH + C O
H C OH
H2C OPO3 H 2 H2C OH
H C OH Gliceraldehidă-3-fosfat Dihidroxiaceton-fosfat
H2C OPO3 H2
Triozofosfat izomeraza
Fructozo-1,6-bisfosfat

Cum forma aldehidică este foarte reactivă, echilibrul de mai sus este deplasat în
sensul formării acesteia, în funcţie de gradul său de utilizare.

b.Oxidarea gliceraldehid-3-fosfatului la 1,3-bisfosfoglicerat catalizată de

gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenază, NAD+ -dependentă. Enzima este un tetramer format
din patru polipeptide identice. Fiecare polipeptid conţine patru grupări –SH provenite de
la patru resturi de cisteină. Inhibiţia ireversibilă a enzimei de către iodoacetat sugerează
prezenţa unei grupări –SH în centrul activ al acesteia. Procesul de oxidare presupune
următoarele etape:
Adiţia unei grupări –SH din centrul activ al enzimei la gliceraldehid-3-fosfat, cu
formarea unui semitioacetal (analog semiacetalilor) şi oxidarea semitioacetalului pe
seama NAD+ legat, cu formarea unui tioester care înmagazinează energia eliberată în
timpul oxidării:
H H
CO-NH2 CO-NH2
CO-NH2

N N OH OH OPO3 H2 N O OH OPO3 H2
HC O
SH S CH CH CH2 S ~ C CH CH2
+ HC OH
Enzimă H2 C OPO3 H2 Enzimă Enzimă

265
 Fosforoliza tioesterului cu formarea 1,3-bisfosfogliceratului şi eliberarea
grupării –SH a enzimei:

H H H H
CO-NH2 CO-NH2
O

O OH OPO3 H2 C ~ OPO3 H 2
N N
S ~ C CH CH2 + H3PO4 SH + HC OH

H2 C OPO3 H2
Enzimă Enzimă
Dacă în mediu este prezent arsenatul, el competiţionează cu fosfatul anorganic
în reacţia de mai sus, cu formare de 1-arseno-3-fosfoglicerat, care hidrolizează spontan la
3-fosfoglicerat cu eliberare de căldură, fără sinteză de ATP. Acesta este un exemplu al
abilităţii arsenatului de a decupla oxidarea de fosforilare.

Oxidarea NADH legat de enzimă de către NAD+ liber:

H H CO-NH2
CO-NH2
NAD+ NADH + H+ N SH
N
SH

Enzimă
Enzimă

c.Transformarea 1,3-bisfosfogliceratului în 3-fosfoglicerat cu producere de

ATP.
1,3-bisfosfogliceratul conţine o legătură acilfosfat care prin hidroliză eliberează
12 kcal/mol (macroergică). Deoarece energia legăturii fosfat-terminală a ATP este de
ordinul 8 kcal/mol, rezultă posibilitatea formării unei molecule de ATP prin transferul
restului fosforil de pe 1,3-bisfosfoglicerat pe ADP (fosforilare la nivelul substratului).
Reacţia este catalizată de fosfoglicerat kinază:
O
ADP ATP COOH
C ~ OPO3 H2
2+
Mg
HC OH HC OH
Fosfogliceratkinază
H2 C OPO3H2 H2C OPO3H2

1,3-Bisfosfoglicerat Acid 3-fosfogliceric

Desfăşurarea etapei:
gliceraldehid − 3 − P + Pa + ADP + NAD+ 
→ 3 − fosfoglicerat + ATP + NADH + H +

implică necesitatea reoxidării permanente a NADH rezultat în citosol în cursul glicolizei.

266
 d.Transformarea 3-fosfogliceratului în 2-fosfoglicerat sub acţiunea unei
mutaze specifice, fosfoglicerat mutaza, în prezenţa Mg2+:
COOH COOH
Fosfoglicerat mutaza
HC OH HC OPO 3 H 2
2+
Mg H2 C OH
H2 C OPO 3 H 2
Acid 3-fosfogliceric Acid 2-fosfogliceric
e.Transformarea 2-fosfogliceratului în piruvat are loc în două etape.
În prima etapă, o enolază, enzimă care necesită prezenţa Mg2+ sau Mn2+ şi este
susceptibilă la inhibiţia prin fluoruri, catalizează transformarea 2-fosfogliceratului la 2-
fosfoenolpiruvat:
COOH COOH
Enolază
HC OPO3 H2 C O ~ PO3H2
- H2O
H2C OH CH2
Acid 2-fosfogliceric Acid 2-fosfoenolpiruvic
În etapa a doua, piruvat kinaza catalizează transferul grupării fosforil de pe
compusul macroergic, 2-fosfoenolpiruvat, pe ADP cu formarea unei molecule de ATP. Se
formează astfel o moleculă de ATP prin fosforilare la nivelul substratului:
COOH Piruvat kinaza COOH
C O ~ PO3H2 C O

CH2 CH3
ADP ATP Acid piruvic
Acid 2-fosfoenolpiruvic
Etapa catalizată de piruvat kinază reprezintă un punct de control important al
glicolizei. Piruvat kinaza din toate ţesuturile este activată alosteric de fructozo-1,6-
bisfosfat (“feed-forward stimulare”, stimulare prin intermediar glicolitic anterior) şi este
inhibită de ATP.
Au fost identificate două izoenzime ale piruvat kinazei: L proprie ficatului şi M
proprie muşchiului. Izoenzimele de tip L sunt enzime alosterice, tetrameri, a căror
activitate este influenţată de numeroşi efectori metabolici. Piruvat kinaza hepatică este o
enzimă interconvertibilă activă în forma defosfo promovată de insulină şi inactivă în
forma fosfo, promovată de glucagon şi catecolamine. Insulina acţionează ca inductor al
piruvat kinazei, activând transcrierea genei corespunzătoare, în timp ce glucagonul
acţionează ca represor.

12.3.4.Glicoliza în eritrocite
In eritrocit, are loc o deviere a 1,3-bisfosfogliceratului din calea glicolitică
acesta putând fi convertit la 2,3-bisfosfoglicerat sub acţiunea unei mutaze specifice şi
apoi la 3-fosfoglicerat sub acţiunea aceleiaşi enzime care manifestă şi activitate
fosfatazică Fig. 12.5).
2,3-bisfosfogliceratul este modulator al legării oxigenului la hemoglobină
(stabilizează forma T a hemoglobinei deoxigenate). Acest compus, prezent în eritrocit, la
concentraţii echimoleculare cu hemoglobina, scade marcant afinitatea hemoglobinei
pentru oxigen, favorizând oxigenarea ţesuturilor.
267
 In eritrocit, circa 25% din glucoza angajată în glicoliză trece prin “şuntul” 2,3-
bisfosfogliceratului, ocolind prima fosforilare la nivel de substrat din glicoliză; se reduce
astfel cantitatea totală de ATP produsă în glicoliză.
Glucoză

1,3-Bisfosfoglicerat
2,3-Bisfosfoglicerat mutază

ADP
2,3-Bisfosfoglicerat
ATP

3-Fosfoglicerat
2,3-Bisfosfoglicerat fosfatază

2-Fosfoglicerat H3PO4

Lactat
Fig.12.5. Reacţiile şuntului 2,3-bisfosfogliceratului catalizate de o enzimă bifuncţională
2,3-bisfosfoglicerat mutază/fosfatază.

Afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este influenţată de viteza de desfăşurare a

glicolizei în eritrocit. Deficite enzimatice în glicoliză pot duce fie la creşterea, fie la
scăderea concentraţiei de 2,3-bisfosfoglicerat, funcţie de situarea deficitului-înainte de
sinteza 1,3-bisfosfogliceratului sau după. In deficitul genetic al hexokinazei eritrocitare
afinitatea hemoglobinei pentru oxigen este crescută iar oferta de oxigen către ţesuturi
scăzută.

12.3.5.Reglarea glicolizei
Reglarea glicolizei se realizează la nivelul enzimelor ce catalizează cele trei
reacţii ireversibile din glicoliză (Fig.12. 6)
a. Glucoză → Glucozo − 6 − fosfat
b. Fructozo − 6 − fosfat → Fructozo − 1,6 − bisfosfat
c. Fosfoenolpiruvat → Piruvat
Activitatea acestor enzime poate fi influenţată prin modificarea:
–cantităţii de enzimă, prin inducţie sau represie
–eficienţei enzimei, prin:
*control hormonal (reglare covalentă)
*control metabolic (reglare allosterică)
a.Hexokinazele sunt enzime din ţesuturile extrahepatice care catalizează
fosforilarea glucozei chiar la concentraţii mici ale acesteia în sânge (~5mM). Au afinitate
mare pentru glucoză, deci KM mic.
Hexokinazele sunt inhibate de glucozo-6-fosfat, produsul acţiunii lor.
Glucokinaza, prezentă în ficat, are afinitate mică pentru glucoză (KM mare). Are
activitate mare postprandial când concentraţia glucozei în sânge este mare şi este practic
inactivă la concentraţii mici ale glucozei în sânge.
268
 Glucokinaza este indusă de concentraţia mare a insulinei
Glucokinaza nu este inhibată de glucozo-6-fosfat, produsul acţiunii ei.

b.6-Fosfofructo-1-kinaza (FFK-1) catalizează reacţia limitantă de viteză a

glicolizei.
Activarea FFK-1 de către fructozo-2,6-bisfosfat, reprezintă un mecanism
reglator important la nivelul ficatului (Fig. 12.7).

Glucoză
Hexokinaza ATP Gkucokinaza Insulină
KM=0,1 mM KM=10 mM Glucagon
ADP

Glucozo-6-P
Insulină
AMP
Fructozo-2,6-P2
Fructozo-6-P
ATP ATP
Fosfofructokinaza 1 Citrat
ADP Glucagon
Fructozo-1,6-P2
Glucagon
Acetil-CoA
Acil-CoA
Alanină, ATP

Fosfoenolpiruvat
ADP Piruvat kinaza Insulina
(activă defosfo) Fructozo-1,6-P2
ATP
Piruvat
Fig.12.6. Ilustrarea etapelor reglatoare ale glicolizei.

În ficat, fructozo-2,6-bisfosfatul se sintetizează sau degradează sub acţiunea 6-

fosfofructo-2-kinazei (FFK-2), enzimă bidomenială interconvertibilă. Enzima are două
domenii:
–un domeniu kinazic, activ în forma defosforilată a enzimei care catalizează
reacţia, în perioade anabolice (nutriţie), la raport insulină/glucagon mare:

Fructozo-6-fosfat + ATP Fructozo-2,6-bisfosfat + ADP

–un domeniu fosfatazic, activ în forma fosforilată a enzimei care catalizează

reacţia, în perioade catabolice (foame), la raport glucagon/insulină mare:

269
 Fructozo-2,6-bisfosfat + H2O Fructozo-6-fosfat + H3PO4

Postprandial, prin acţiunea FFK-2, se formează fructozo-2,6-bisfosfatul care, în

ficat, prin activarea FFK-1 stimulează glicoliza în scopul producerii de acizi graşi
pentru sinteza triacilglicerolilor.
În foame, FFK-2 fosforilată de către protein kinaza A via AMPc, transformă
fructozo-2,6-bisfosfatul la fructozo-6-fosfat. Activitatea FFK-1 scade deoarece
concentraţia fructozo-2,6-bisfosfatului, efectorul său alosteric pozitiv, scade.
În nutriţie, insulina activează o fosfatază care defosforilează FFK-2. In forma
defosfo, FFK-2 catalizează transformarea fructozo-6-fosfatului la fructozo-2,6-bisfosfat,
activator al FFK-1.
Fosforilarea FFK-2 comută enzima de la kinază la fosfatază; astfel nu se mai
formează noi cantităţi de fructozo-2,6-bisfosfat, iar cele preexistente dispar prin hidroliză.
Activitatea enzimei glicolitice FFK-1 scade dramatic prin lipsa fructozo-2,6-bisfosfatului,
activatorul ei allosteric specific (Fig. 12.7).
*Activarea FFK-1 de către AMP, este un important mecanism reglator în
muşchi.
Deficitul energetic celular din muşchi în timpul efortului (concentraţii scăzute de
ATP, respectiv mari de AMP) activează FFK-1. Prin intensificarea glicolizei creşte
concentraţia ATP.

H3PO4
Foame 4 Glucozo-6-P
FFK-2
AMPc P Insulină

Fructozo-2,6-P2 Protein ADP 5 Fosfatază Fructozo-6-P

3
kinaza A
ATP
H3PO4

FFK-2
1 ATP
Nutritie ATP
ADP
FFK-1 ADP
2
Fructozo-1,6-P2
Fig.12.7 Rolul FFK-2 în reglarea glicolizei
Fructozo-2,6-bisfosfatul este un activator al FFK-1 (2), care transformă fructozo-6-fosfatul în
fructozo-1,6-bisfosfat. FFK-2 acţionează ca o kinază în starea de nutriţie (1) şi ca o fosfatază în
foame (4). Fosforilarea FFK-2 (3) este realizată de o protein kinază, activată prin AMPc în
perioade catabolice, iar defosforilarea (5) de către o fosfatază activată de insulină.

*Activitatea FFK-1 este inhibită de creşterea concentraţiilor citratului

citosolic şi a ATP-ului, ambele reflectând o disponibilitate crescută de substrate

270
energetice alternative glucozei (acizi graşi sau corpi cetonici), precum şi de scăderea
pH-ului (creşterea concentraţiei H+).

c. Piruvat kinaza este activată de fructozo-1,6-bisfosfat şi este inhibată de

alanină, ATP, acetil-CoA, acil-CoA.
Piruvat kinaza hepatică este activată de insulină (în starea de nutriţie) şi este
inhibită de glucagon (în foame).

12.3.6.Bilanţul energetic al glicolizei

Bilanţul energetic al glicolizei arată ce procent din energia eliberată este
conservată în ATP-ul produs.

Glucoză
2 ATP
2 ADP
2 Trioze-P
2 NAD+
2 NADH + H+
4 ADP
4 ATP

2 Piruvat 2 Lactat
Beneficiul net: 4-2 = 2 ATP/mol glucoză degradată la lactat.

Deoarece în glicoliza anaerobă, ∆G `0 = −47 Kcal/mol , rezultă:

2 ⋅ 7,3 ⋅100
Beneficiul energetic = = 31%
47
Beneficiul energetic al glicolizei aerobe este mai mare, deoarece oxidarea
mitocondrială a echivalenţilor reducători, preluaţi din glicoliză sub formă de NADH, va
permite sinteza suplimentară de ATP prin fosforilare oxidativă, cuplată cu lanţul
respirator. Echivalenţii reducători de pe NADH sunt transferaţi în mitocondrie prin
navetele glicerol-fosfatului şi malat-aspartat.

12.3.7. Boli associate glicolizei

Acidoza lactică determinată de producţia excesivă de acid lactic prin glicoliza
anaerobă şi utilizarea redusă a acestuia (boli respiratorii, cardiovasculare, etc.).
Anemii hemolitice, cauzate de defecte enzimatice ale:
–piruvat kinazei eritrocitare (se produce liză celulară datorită scăderii
concentraţiei ATP şi a creşterii permeabilităţii membranei eritrocitului);
–hexokinazei eritrocitare (scade concentraţia intermediarilor glicolitici şi a 2,3-
bisfosfogliceratului)
12.4.Soarta metabolică a piruvatului
Piruvatul poate fi metabolizat astfel:

271
 –în condiţii aerobe, piruvatul este oxidat complet, via ciclul Krebs, la CO2 şi
H2O.
–în condiţii anaerobe, este redus la lactat în scopul reoxidării NADH produs în
glicoliză.
– prin carboxilare cu consum de ATP este transformat în oxaloacetat iar prin
transaminare în alanină (Fig. 12.8).
Glucoză
NADH + H+
NAD+
Transaminare
Alanină Piruvat Lactat
Piridoxal fosfat Lactat
dehidrogenaza
ATP
Piruvat CO2 CO2
Piruvat
carboxilaza Biotină NAD+ dehidrogenaza
NADH + H+
ADP + P
Oxaloacetat Ciclul
Acetil -CoA CO2+H2O
Krebs
Fig.12.8 Reprezentarea schematică a căilor de transformare a piruvatului

12.4.1.Decarboxilarea oxidativă a piruvatului

1.Complexul multienzimatic al piruvat-dehidrogenazei
Transformarea piruvatului în acetil-CoA este un proces biochimic complex care
are loc în matrixul mitocondrial (în mitosol) şi utilizează “complexul multienzimatic al
piruvat-dehidrogenazei” cu următoarele activităţi catalitice:
a.Piruvatdehidrogenaza, decarboxilantă (enzimă tetramerică: α2β2);
b.Dihidrolipoil-transacetilaza (enzimă monomerică);
c.Dihidrolipoil-dehidrogenaza (enzimă dimerică);
d.Protein-kinaza (reglatoare);
e.Fosfatază specifică, dependentă de Ca2+ şi Mg2+, asociată, tranzitoriu,
complexului.
Subunităţile proteice enzimatice sunt astfel asamblate fizic în complexul
enzimatic, încât produsul activităţii unor subunităţi devine substrat pentru activitatea altor
subunităţi vecine (Fig.12.9).
Pentru activitatea complexului sunt necesare cinci coenzime diferite:
–TPP+ (tiamin-pirofosfat), asociat ca grupare prostetică piruvatdehidrogenazei;
–Acid lipoic, fixat amidic pe dihidrolipoil-transacetilază;

S S SH SH
- -
(CH2)4 COO (CH2) 4 COO

Lipoat Dihidrolipoat

–Coenzima A (CoA-SH) liberă;

–FAD, asociat dihidrolipoil-dehidrogenazei;
–NAD+ liber;
Reacţia globală a decarboxilării oxidative a piruvatului este:
272
 NAD+ NADH + H+
- TPP+ , Lipoat O
H3 C C COO
FAD
+ CoA-SH H3 C C S-CoA + CO2
O Piruvatdehidrogenaza
Piruvat Acetil-CoA

Mecanismul reacţiei catalizate de complexul piruvatdehidrogenazei este ilustrat

în Fig. 12.9.
-
H3 C C COO

O
Piruvat
H NAD+ NADH + H+

+ S
R1 N Piruvatdehidrogenaza
decarboxilantă
R2 FADH2 Dihidrolipoil
H3 C FAD
dehidrogenaza
+
TPP H CO2

H3C C OH
S S
+ S
R1 N (CH2 )4 CO NH Enzimă
Lipoat - Enzima
R2
H3C
Hidroxietil-TPP SH SH

(CH2)4 CO NH Enzimă
Dihidrolipoat - Enzima
Dihidrolipoil
transacetilaza O
H3C C
O
S HS
H3C C S-CoA
(CH2) 4 CO NH Enzimă CoA-SH Acetil-CoA
Acetil-dihidrolipoat-Enzima

Fig.12.9 Mecanismul de acţiune al complexului piruvat dehidrogenazei.

Decarboxilarea oxidativă a piruvatului este un proces exergonic

( ∆G o` = −8Kcal / mol) , ireversibil. Ireversibilitatea acestei reacţii constituie motivul
pentru care acizii graşi cu număr par de atomi de carbon sau diverşi aminoacizi ce
formează prin degradare acetil~SCoA nu sunt glucoformatori.
NADH-ul produs în procesul de decarboxilare a piruvatului va fi reoxidat în
lanţul respirator, eveniment cuplat cu sinteza a 3 ATP prin fosforilare oxidativă, pentru
fiecare moleculă de NADH oxidată.

273
 12.4.2.Reglarea piruvat dehidrogenazei prin efectori alosterici şi prin
modificare covalentă (Fig.12. 10)
1.Reglarea covalentă, fosfo-defosfo. Complexul piruvat dehidrogenazei există în
două forme:
–“defosfo”, forma activă, menţinută prin activitatea unei fosfoprotein-fosfataze
activată de Ca2+;
–“fosfo”, forma inactivă, obţinută în prezenţa unei kinaze, AMPc independentă,
activată de concentraţii crescute de ATP, acetil-CoA şi NADH, dar inhibată prin creşterea
concentraţiei piruvatului, CoA-SH, NAD+, ADP.
Piruvat dehidrogenaz kinaza şi piruvat dehidrogenaz fosfataza sunt
componente ale complexului piruvat dehidrogenazei.

(ATP, NADH, Acetil-CoA) (Piruvat, CoA-SH, NAD+, Ca2+ )

ATP ADP
Kinază

Piruvat dehidrogenază Piruvat dehidrogenază

"defosfo" "fosfo"
(complex activ) (complex inactiv)

Fosfatază
H3PO4 H2O
+ 2+
(ADP, NAD , CoA-SH, Ca )
Insulină (în adipos nu în ficat)

Fig.12.10 Reglarea covalentă şi alosterică a activităţii piruvat dehidrogenazei.

2.Reglarea alosterică.
Forma activă, defosfo, a complexului piruvat dehidrogenazei este inhibată
alosteric de concentraţii crescute de: acetil-CoA, NADH (produşii acţiunii sale) şi ATP
care sunt în acelaşi timp şi activatori alosterici, ai piruvat dehidrogenaz-kinazei, enzimă
ce inactivează piruvat dehidrogenaza prin fosforilare.
Piruvatul ca şi CoA-SH şi NAD+, substraturi ale complexului multienzimatic,
inactivează, la concentraţii mari, piruvat dehidrogenaz-kinaza.
ATP, acetil-CoA şi NADH rezultate prin β-oxidarea acizilor graşi, în condiţiile
unui aport glucidic scăzut, inactivează complexul piruvat dehidrogenazei făcând
imposibilă utilizarea piruvatului provenit din lactat şi alanină în scop energetic, acesta
fiind orientat spre gluconeogeneză.
Activitatea complexului piruvat dehidrogenază este crescută, în faza
anabolică, când necesităţile energetice crescute impun antrenarea unor cantităţi mai mari
de acetil-CoA provenită din glucoză, în ciclul Krebs.

274
 12.5.Ciclul Krebs

Ciclul Krebs (ciclul acizilor tricarboxilici), proces mitosolic, este o cale de

degradare oxidativă a acetil~CoA şi reducere a coenzimelor NAD+ şi FAD care vor fi
apoi reoxidate în lanţul respirator cu formare de ATP.
Ciclul Krebs reprezintă calea finală comună pentru oxidarea aerobă a
glucidelor, lipidelor şi proteinelor deoarece glucoza, acizii graşi şi cei mai mulţi
aminoacizi sunt metabolizaţi la acetil~CoA sau intermediari ai ciclului.
Ciclul Krebs are un rol important în gluconeogeneză, lipogeneză şi interconversia
unor aminoacizi, anumiţi intermediari ai ciclului fiind utilizaţi în biosinteză de glucoză,
aminoacizi, acizi graşi.
Ciclul începe prin reacţia dintre acetil~CoA şi oxaloacetat prin care se formează
citratul, acid tricarboxilic cu şase atomi de carbon în moleculă. Deoarece pentru oxidarea
unei cantităţi mari de acetil~CoA este necesară o cantitate mică de oxaloacetat se poate
considera că oxaloacetatul are rol catalitic (Fig.12.11).
Acetil~CoA CoA-SH
(C2 )

Oxaloacetat Citrat
(C4 ) (C6 )

CO2 CO2

Fig.12.11 Ilustrarea rolului catalitic al oxaloacetatului în ciclul Krebs.

12.5.1.Reacţiile ciclului Krebs şi enzimele implicate (Fig.12.12)

1.Citrat sintaza, una dintre enzimele reglatoare ale ciclului, catalizează
formarea unei legături carbon-carbon între gruparea metil a acetil~CoA şi gruparea
carbonil a oxaloacetatului. Formarea citratului este asociată cu hidroliza unei legături tiol-
esterice, ceea ce deplasează reacţia spre formare de citrat şi CoA-SH, o reacţie
exergonică. Activitatea enzimei este stimulată de oxaloacetat şi inhibată de excesul de
citrat.
2.Aconitaza (aconitaz hidrataza) catalizează izomerizarea citratului la
izocitrat. Reacţia se produce în două etape: deshidratarea citratului, alcool terţiar
neoxidabil, la cis-aconitat urmată de rehidratarea acestuia la izocitrat, alcool secundar ce
se poate dehidrogena. Citratul este o moleculă prochirală, (citratul este moleculă
simetrică ce poate fi transformată în izocitrat, moleculă asimetrică). Deşi citratul este o
moleculă simetrică, aconitaza reacţionează asimetric cu citratul, adică cei doi atomi de
carbon transformaţi în CO2 în ciclu nu sunt cei proveniţi din acetil~CoA. Citratul din
centrul activ al citrat sintazei este transferat direct în centrul activ al aconitazei, fără să
treacă în soluţie. Aconitaza este inhibată prin fluoracetat.
3.Izocitrat-dehidrogenaza catalizează reacţia limitantă de viteză a ciclului
(reacţia cu constanta de viteză cea mai mică); este cea mai importantă enzimă
reglatoare a ciclului Krebs. Izocitratul suferă o oxidare însoţită de decarboxilare,
formând α-cetoglutarat.

275
 A fost demonstrată existenţa a două izoenzime ale izocitrat dehidrogenazei:
una NAD+ dependentă, prezentă exclusiv intramitosolic şi cealaltă NADP+ dependentă
având o dublă localizare: intramitosolică şi citosolică.
Izocitrat dehidrogenaza NAD+ dependentă este o enzimă alosterică stimulată de
ADP şi Ca2* şi inhibată de ATP şi NADH.
H3C CO SCoA
Acetil-CoA
O
CoA-SH
- Citrat sintaza
C COO -
H2C COO
Malat -
dehidrogenaza H2C COO -
H2O HO C COO
Oxaloacetat
-
H2C COO
-
HO CH COO Citrat
NAD+ NADH+H+
- Aconitază
H2C COO
Fe2+ H2O
Fumaraza L-Malat
-
H2C COO
H2O -
- C COO
H C COO
-
- HC COO
O OC C H Cis-aconitat
Fumarat
H2O
FADH2
Fe2+ Aconitază
Succinat dehidrogenaza
FAD -
- H2C COO
H2C COO
-
- HC COO
H2C COO
-
Succinat HO CH COO
ATP Izocitrat
CoA-SH NAD+
Mg2+
Succinat ADP+Pa NADH+H+
tiokinaza Izocitrat
- NADH+H+ dehidrogenaza
H2C COO
NAD+ H2C COO
-

CH2
CoA-SH
CO2
CH2
O C ~S-CoA a-Cetoglutarat -
dehidrogenaza O C COO
Succinil-CoA CO2 α−Cetoglutarat
α−

Fig.12.12. Reacţiile ciclului Krebs

Izocitrat dehidrogenaza NADP+ dependentă este inhibată de ADP şi stimulată de

ATP. Enzima este activă în perioade ce stimulează sintezele fiind implicată alături de
enzima malică şi dehidrogenazele şuntului pentozelor, în furnizarea NADPH necesar
sintezelor reductive ce se desfăşoară în citosol.

276
 4.Complexul multienzimatic al α-ceto-glutarat-dehidrogenazei, catalizează
decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului la succinil~SCoA similar cu decarboxilarea
piruvatului. Acest complex care reglează activitatea ciclului are următoarele
caracteristici:
–utilizează drept cofactori: TPP, acid lipoic, CoA-SH, NAD+, FAD, ca şi
piruvat-dehidrogenaza;
–nu este susceptibil de reglare prin fosforilare-defosforilare;
–manifestă activităţile enzimatice: α-cetoglutarat-dehidrogenaza decarboxilantă,
dihidrolipoil-transsuccinilaza, dihidrolipoil-dehidrogenaza;
–este inhibat de concentraţii crescute de ATP, succinil~CoA, NADH şi activat
de Ca2+, CoA-SH şi NAD+.

5.Succinat-tiokinaza (succinil~CoA sintetaza) catalizează transformarea

succinil-CoA la succinat, o reacţie de fosforilare la nivel de substrat, cu formarea unui
compus macroergic fosforilat, GTP:
Succinil ~ SCoA + GDP + H 3PO 4 ←
→ Succinat + CoA − SH + GTP
Ţesuturile în care se produce gluconeogeneza (ficat şi rinichi) conţin două
izoenzime ale succinat tiokinazei, una specifică pentru GDP şi alta specifică pentru
ADP. GTP-ul format este utilizat pentru biosinteza proteinelor mitocondriale sau pentru
decarboxilarea oxaloacetatului la fosfoenolpiruvat proces care leagă activitatea ciclului
Krebs de orientarea oxaloacetatului spre gluconeogeneză. Ţesuturile nongluconeogene au
doar izoenzima care utilizează ADP.
Transformarea succinil-CoA la succinat se poate produce, exclusiv în ţesuturile
extrahepatice, prin reacţia catalizată de succinil~CoA-acetoacetat-CoA transferază
(tioforaza). Enzima catalizează transferul CoA-SH de pe succinil-CoA pe acetoacetat, un
corp cetonic, permiţând metabolizarea ulterioară a acetoacetatului sub formă de
acetoacetil~CoA (vezi corpi cetonici):
Succinil ~ SCoA + Acetoacetat 
→ Succinat + Acetoacetil ~ SCoA

6.Succinat dehidrogenaza, singura enzimă a ciclului Krebs care nu este

mitosolică ci este localizată în membrana internă a mitocondriei, catalizează oxidarea
succinatului la fumarat. Enzima este componentă a complexului respirator II şi are ca
grupare prostetică FAD. Activitatea ei este inhibată competitiv de malonat ca şi de
concentraţii mari de oxaloacetat.

7.Fumaraza catalizează hidratarea fumaratului cu formarea L-malatului. Enzima

prezintă stereospecificitate.

8.Malatdehidrogenaza oxidează malatul la oxaloacetat în prezenţa NAD+.

Echilibrul reacţiei este orientat spre formarea oxaloacetatului datorită folosirii continue a
acestuia pentru sinteza acidului citric, pentru gluconeogeneză sau pentru formarea
aspartatului prin transaminare.
Transformarea Succinat Oxaloacetat, presupune o secvenţă de reacţii
identică cu cea care se produce în β-oxidarea acizilor graşi: dehidrogenare,
hidratare, dehidrogenare.

277
 12.5.2.Ecuaţia globală a ciclului Krebs şi beneficiul energetic al ciclului
Ciclul Krebs constituie o cale finală de degradare, comună glucidelor, lipidelor,
proteinelor.
Hidrati de carbon Proteine Lipide

Piruvat Acetil-CoA
(C2 )

Oxaloacetat
(C4 ) H2O Citrat
(C6 )
H2O

L-Malat Cis-aconitat
(C4 ) (C6 )
H2O
2H
Izocitrat
H2O (C6 )
Fumarat
(C4 ) CO2
2H
α−Cetoglutarat
α−
(C5 )
2H
CO2
Succinat NAD+ Succinil-CoA
(C4 )
2H
~ P H2O FP
~P
CoQ

Cit. b, c1 ~P

Cit. c

1/2 O2 Cit. aa3 ~P

H2O

Fig. 12.13 Bilanţul energetic al ciclului Krebs (FP=flavoproteină, Cit.=citocromi).

Acizii graşi intră în ciclul Krebs prin componenta acetil-CoA, produs al β-

oxidării.

278
 Aminoacizii glucoformatori (glutamat, aspartat, arginină, prolină, histidină,
valină, metionină, serină, glicocol, treonină, cisteină, tirozină, fenilalanină) se
catabolizează pe căi proprii formând intermediari ai ciclului Krebs.
Aminoacizii cetoformatori: leucina şi lizina generează acetoacetat şi
acetoacetil-CoA care nu pot fi transformate în glucoză. Aminoacizii cetoformatori ca şi
acizii graşi pot furniza numai acetil-CoA.
Glucidele şi anumiţi aminoacizi pot furniza, prin piruvat, pe lângă acetil-CoA
care se consumă şi oxaloacetatul care permite amorsarea ciclului Krebs. Reacţia de
formare a acetil-CoA condiţionează, utilizarea grăsimilor.
CH 3 − CO ~ SCoA + 3NAD + + FAD + GDP + Pa + 2HOH 
→
2CO 2 + CoA − SH + 3( NADH + H + ) + FADH 2 + GTP

Prin oxidarea acetil-CoA se formează două molecule de CO2 şi patru perechi

de echivalenţi reducători (3NADH + 3H+ + FADH2) ce vor fi oxidaţi în lanţul respirator
cu formarea a 3 x 3 + 2 = 11 moli ATP.
Se formează GTP sau ATP printr-o fosforilare la nivel de substrat.
Beneficiul total este de 11 ATP + 1 GTP = 12 moli NTP (nucleozid trifosfat),
pentru fiecare moleculă de acetil-CoA degradată (Fig.12.13).

12.5.3.Reglarea activităţii ciclului Krebs

Acetil-CoA CoA-SH ATP

Citrat
Oxaloacetat NADH
Succinil-CoA
Citrat sintaza
L-Malat

Fumarat Citrat

Succinat Cis-aconitat

Succinil-CoA Izocitrat

ADP
Succinil-CoA α−cetoglutarat Izocitrat
dehidrogenaza dehidrogenaza
Ca2+
NADH NADH
NAD+ α−Cetoglutarat
ATP
CoA-SH
Ca2+

Fig.12.14. Reprezentarea etapelor reglatoare din ciclul Krebs.

279
 Activitatea ciclului este reglată prin:
–cantitatea de acetil~CoA, provenită din glucoză, aminoacizi sau acizi graşi;
–cantitatea de oxaloacetat, care introduce acetil~CoA în ciclul Krebs;
–cantitatea de O2 şi de ADP, deci prin viteza funcţionării lanţului respirator şi a
fosforilării oxidative, ce permit refacerea continuă a NAD+ şi a FAD, necesare
funcţionării ciclului Krebs;
–modificarea activităţii celor trei enzime reglatoare ale ciclului: citrat sintaza,
izocitrat dehidrogenaza şi α-cetoglutarat dehidrogenaza (concentraţii crescute de
NADH şi ATP inhibă aceste enzime, Fig.12.14).

12.5.4.Ciclul Krebs, cale amfibolică

O cale amfibolică este o cale metabolică implicată atât în procese catabolice, cât
şi în cele anabolice.

1.Procese catabolice.
Ciclul Krebs reprezintă o cale pentru oxidarea acetil-CoA derivată din hidraţi
de carbon, acizi graşi şi aminoacizi. Electronii generaţi prin funcţionarea ciclului sunt
transferaţi în lanţul mitocondrial al transportorilor de electroni unde se formează ATP,
prin fosforilarea oxidativă.

2.Procese anabolice
Intermediarii ciclului Krebs sunt utilizaţi ca precursori pentru biosinteza multor
compuşi.
a.Cei doi cetoacizi ai ciclului, oxaloacetatul şi α-cetoglutaratul, pot forma prin
reacţiile de transaminare sau aminare reductivă, aminoacizii corespunzători (aspartic
şi glutamic). Deoarece reacţiile de transaminare sunt reversibile, anumiţi aminoacizi sunt
transformaţi, în funcţie de necesităţile celulei, în intermediari ai ciclului Krebs.

Reacţiile de transaminare catalizate de GOT şi GPT:

- - -
COO - COO
COO COO
C NH2 + C O C O + C NH2
CH2 CH2 CH2 CH2
- -
CH2 COO CH2 COO
- Oxaloacetat - Aspartat
COO COO
Glutamat α-cetoglutarat

- -
COO COO
- -
C O + H3C CH COO C NH2 + H3C C COO
CH2 NH2 CH2 O
Alanină Piruvat
CH2 CH2
- -
COO COO
α-cetoglutarat Glutamat

280
Reacţia de aminare reductivă:
- -
COO COO

C O + NH4+ + NAD(P)H C NH2 + NAD(P)+ + H2O

CH2 CH2

CH2 CH2
- -
COO COO
α-cetoglutarat Glutamat

Şi alţi aminoacizi se transformă în intermediari ai ciclului Krebs, furnizând astfel

scheletul atomilor de carbon pentru gluconeogeneză (Fig.12.15).

Glicină Lactat
Cisteină Glucoză
Serină
Treonină Acetoacetil-CoA
Acizi grasi
Transaminare Leucină
Triptofan Alanină Piruvat Acetil-CoA Izoleucină
Triptofan
Oxaloacetat
(citosolic)

Glucoză Fosfoenol- Oxaloacetat Compusi steroidici

piruvat Acizi grasi
Transaminare
Malat Aspartat Acetil-CoA
Malat
(Citosolic)
Pirimidine Citrat
Tirozină (mitosolic) Citrat
Fenilalanină Fumarat (citosolic)

CO2
Izoleucină
Metionină Succinil-SCoA
α-cetoglutarat
Valină
Purine
Transaminare
Propionat CO2 Histidină
Porfirine Arginină Glutamat Glutamină
(hem) Prolină

Fig.12.15. Implicarea ciclului Krebs în transaminare, gluconeogeneză (indicată prin liniile groase),
sinteză de acizi graşi

b.Acidul aspartic este utilizat în biosinteza nucleotidelor pirimidinice iar

glutamina provenită din glutamat iniţiază biosinteza nucleotidelor purinice.
c.Succinatul este utilizat în biosinteza hemului prin ciclul succinat-glicină.
d.Oxaloacetatul transportat din mitosol în citosol ca malat, este convertit la
fosfoenol-piruvat care se angajază în gluconeogeneză.
e.Citratul, reprezintă forma de transport a acetil-CoA din mitosol în citosol,
membrana mitocondrială fiind impermeabilă pentru acetil-CoA. Acetil-CoA, eliberată de
281
pe citrat, în citosol, de către ATP-citrat liază, este utilizat în sinteza de novo a acizilor
graşi sau a colesterolului.

12.5.5.Reacţii anaplerotice
Utilizarea intermediarilor ciclului Krebs în diferite procese biosintetice necesită
refacerea acestora prin mecanisme complementare. Reacţiile care permit creşterea
concentraţiei intermediarilor ciclului Krebs, determinând astfel creşterea vitezei de
oxidare a acetil-CoA, poartă numele de reacţii anaplerotice (ana = din nou; pliro = a
umple, a completa).

1.Reacţia de carboxilare a piruvatului la oxaloacetat este cea mai importantă

reacţie anaplerotică. Această reacţie este catalizată de piruvatcarboxiligază, enzimă
localizată intramitosolic care necesită biotină drept grupare prostetică:
- -
COO COO
Piruvat carboxiligaza C O + ADP + Pa
C O + CO2 + ATP
(Biotină)
CH3 CH2
Piruvat -
COO
Oxaloacetat

Efectorul alosteric pozitiv al piruvat carboxiligazei, enzimă alosterică, este

acetil-CoA. În absenţa acetil-CoA piruvatcarboxiligaza este complet inactivă. Piruvatul
este precursor atât pentru acetil-CoA cât şi pentru oxaloacetat (Fig.12.15). Abilitatea
acetil-CoA de a stimula piruvat carboxiligaza şi de a inhiba piruvat dehidrogenaza ajută
celula în stabilirea soartei piruvatului.
Acumularea de acetil-CoA va induce creşterea activităţii piruvat carboxiligazei,
favorizând astfel intrarea restului acetil în ciclul de oxidare, prin cuplare cu oxaloacetatul.
Diminuarea concentraţiei de acetil-CoA, favorizează activitatea piruvat
dehidrogenazei, enzimă ce catalizează formarea acetil-CoA prin decarboxilarea oxidativă
a piruvatului.
Piruvat carboxiligaza este prima enzimă a gluconeogenezei. Orientarea
piruvatului spre ciclul Krebs sau spre gluconeogeneză va fi decisă de disponibilităţile
energetice ale ţesuturilor.
In fază catabolică, enzimele cheie ale ciclului Krebs sunt inhibate la concentraţii
mari de NADH, provenit din β-oxidarea acizilor graşi. În această situaţie oxaloacetatul se
reduce la malat şi iese din citosol unde va fi utilizat în gluconeogeneză.

2.Reacţia catalizată de glutamat dehidrogenază prin care este furnizat α-

cetoglutarat ciclului Krebs este de asemenea o reacţie anaplerotică :
- -
COO COO
Glutamat
HC NH2 + NAD+ + H2O C O + NH3 + NADH + H+
dehidrogenaza
(CH2 )2 (CH2 )2
- -
COO COO
Glutamat α−Cetoglutarat
α−

282
 3.Reacţii anaplerotice sunt considerate şi căile de degradare a acizilor graşi cu
număr impar de atomi de carbon şi a unor aminoacizi (izoleucină, valină,
metionină), soldate cu formarea succinil-CoA (vezi pg. 344, Fig. 14.9).
Reacţiile de transaminare de tipul (Oxaloacetat + Glutamat Aspartat + α-
Cetoglutarat) nu sunt reacţii anaplerotice deoarece ele produc un intermediar al ciclului
Krebs (α-Cetoglutarat) consumând un alt intermediar (Oxaloacetat).

12.5.6.Bilanţul energetic al arderii glucozei

Pentru stabilirea bilanţului energetic al oxidării glucozei, se vor urmării etapele
oxidative şi bilanţul lor energetic:
Glucoză
Fosforilări (glicoliză) Fosforilări
la nivel de substrat cuplate cu lantul respirator

1,3-Bisfosfoglicerat 3-Fosfoglicerat Gliceraldehidă-3-fosfat 1,3-Bisfosfoglicerat

2 ATP
2(NADH + H+ ) 2x3 ATP = 6ATP
Fosfoenol piruvat Piruvat (naveta malat-aspartat)
2 ATP 2 (NADH+H+) 2x2 ATP = 4 ATP
(naveta glicerol fosfatului)
2 Piruvat
(decarboxilare oxidativă)
2 CO2 2(NADH + H+ ) 2x3 ATP = 6ATP

2 Acetil-CoA
(ciclul Krebs)

Succinil~CoA Succinat 2x3 NADH+H+ 2x3x3 ATP = 18 ATP

2 GTP 2x1 FADH2 2x2 ATP = 4 ATP
(GTP ATP) 2 x 2 CO2
6 ATP 34 ATP
32 ATP
Total: 40 moli ATP (prin naveta malat-aspartat)
38 moli ATP (prin naveta glicerol fosfatului)
40-2 (ATP investit în glicoliză) = 38 ATP
38-2 (ATP investit în glicoliză) = 36 ATP
Fig. 12.16. Bilanţul oxidării complete a unui mol de glucoză.

–în condiţii de aerobioză, NADH format în etapa catalizată de gliceraldehid-3-

fosfat dehidrogenază se oxidează la nivelul lanţului respirator generând fie 3 moli, fie 2
moli ATP pentru fiecare mol de gliceraldehidă, funcţie de sistemul navetă utilizat (naveta
malatului sau a glicerolfosfatului FAD dependentă); cum naveta malatului se utilizează în
cea mai mare măsură, se poate considera că pentru fiecare mol de glucoză oxidată total se
formează în această etapă 6 moli ATP;
–decarboxilarea oxidativă a piruvatului în prezenţa piruvat dehidrogenazei
NADH;
283
 –dehidrogenarea izocitratului în prezenţa izocitrat dehidrogenazei NAD
dependente NADH;
–decarboxilarea oxidativă a α-cetoglutaratului în prezenţa α-cetoglutarat
dehidrogenazei NADH;
–dehidrogenarea malatului în prezenţa malat dehidrogenazei NADH;
–oxidarea succinatului la fumarat FADH2.
Există două etape, în glicoliză, în care ATP se obţine prin fosforilare la nivelul
substratului şi o etapă în ciclul Krebs (pg. 206).
Bilanţul oxidării complete a unui mol de glucoză până la CO2 şi H2O este de 38
moli ATP (Fig.12.16); prin oxidarea glucozei în condiţii de aerobioză se eliberează 38 x
7,3 = 277 kcal/mol glucoză.
Oxidarea glucozei în condiţii standard generează 686 kcal/mol:
C6 H12O 6 + 6O 2 
→ 6CO 2 + 6H 2O
277 x100
Randamentul “arderii” complete a glucozei este: = 40%.
686

12.6.Gluconeogeneza (GNG)

Caracteristicile gluconeogenezei:
–este procesul biochimic prin care se sintetizează, în organism, glucoza din
compuşi ca aminoacizi (care formează piruvat sau intermediari ai ciclului Krebs), lactat,
glicerol (care formează dihidroxiacetonfosfat), propionat (provenit din acizi graşi cu
număr impar de atomi de carbon ca şi din aminoacizii cu radical ramificat valina şi
izoleucina); acizii graşi cu număr par de atomi de carbon nu sunt gluconeogeni.
–are loc în principal în ficat şi rinichi, glucoza formată fiind eliberată în sânge
în scopul menţinerii glicemiei în limite normale, în intervalul mai lung dintre mese sau în
inaniţie (foame).
–este un proces caracteristic fazei catabolice caracterizate prin raport
glucagon/insulină mare.
–începe la 4-6 ore de la ultima masă şi devine maximă la ~ 16 ore, când
rezervele (variabile) de glicogen hepatic s-au epuizat.
Cele mai multe dintre reacţiile GNG sunt reacţii ale glicolizei, dar parcurse
invers, cu participarea aceloraşi enzime ca în glicoliză.
Cele trei etape ireversibile, specifice glicolizei, catalizate de kinaze (piruvat
kinaza, FFK-1, hexokinaza/glucokinaza) care necesită consum mare de energie se produc
în GNG prin folosirea enzimelor specifice (piruvat carboxilaza, fosfoenolpiruvat
carboxikinaza, fructozo-1,6-bisfosfataza, glucozo-6 fosfataza).
Unele dintre enzimele participante la GNG sunt citosolice, altele sunt
mitocondriale. Schema generală a GNG este prezentată în Fig.12.17.
GNG este un proces reductiv (necesită NADH + H+), consumator de energie
provenită din arderea acizilor graşi furnizaţi prin lipoliză, din ţesutul adipos.
Sinteza unui mol de glucoză plecând de la 2 moli de piruvat necesită 6 moli ATP
şi 2 moli NADH + H+ conform reacţiei globale:
2Piruvat + 6ATP + 4HOH + 2(NADH + H + ) → Glucoză + 6ADP + 6Pi + 2NAD+

284
 Glucoză P
Glucokinază
Hexokinază Glucozo-6-fosfatază

Glucozo-6-fosfat

P
Fructozo-6-fosfat
Fosfofructokinaza-1 Fructozo-1,6-bisfosfatază
Fructozo-1,6-bisfosfat

Dihidroxiaceton-P Gliceraldehidă-3-P

Glicerol Glicerol-3-P

Fosfoenolpiruvat

fosfoenolpiruvat
Aminoacizi carboxikinaza
Oxaloacetat Piruvat kinaza
Ciclul
Krebs
piruvat
carboxilaza Aminoacizi
Succinil-CoA Piruvat Alanină
piruvat Lactat
dehidrogenaza
Propionat
Acetil-CoA

Fig.12.17 Schema generală a gluconeogenezei.

11.6.1.Etapele specifice GNG

Cele trei etape ireversibile ale GNG, catalizate de enzime specifice GNG sunt:
1.Transformarea piruvatului în fosfoenolpiruvat
2.Transformarea fructozo-1,6-bisfosfatului în fructozo-6-fosfat
3.Transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză.

1.Transformarea piruvatului în fosfoenolpiruvat necesită acţiunea a două

enzime: piruvat carboxilază, enzimă exclusiv mitocondrială şi fosfoenolpiruvat
carboxikinază, prezentă în cantităţi egale în mitocondrie şi citosol, conform reacţiei:

Piruvat + ATP + GTP + H2O Fosfoenol piruvat+ADP +GDP +P +2H+

285
 Piruvatul produs din lactat, alanină şi alţi aminoacizi este transformat în
mitocondrie la oxaloacetat de către piruvat carboxilază (fig.12.18), enzimă exclusiv
mitocondrială care necesită biotină şi ATP, conform reacţiei:
Piruvatcarboxilaza
HOOC-CO-CH3 + CO2 + ATP HOOC-CO-CH2-COOH + ADP + Pi
(Biotină)

Efectorul alosteric al acestei enzime este acetil-CoA.

Deoarece oxaloacetatul nu poate traversa direct membrana internă mitocondrială
este convertit la malat sub acţiunea malat dehidrogenazei, în prezenţa NADH provenit
din degradarea acizilor graşi sau prin transaminare la aspartat, compuşi care sunt
translocaţi în citosol şi reconvertiţi la oxaloacetat. Reducerea oxaloacetatului la malat în
interiorul mitosolului şi reoxidarea sa extramitosolică este favorizată de raportul
NADH/NAD+, mult mai crescut în mitosol decât în citosol. Conversia oxaloacetatului la
malat, urmată de reconversia sa la oxaloacetat în citosol, reprezintă o modalitate de export
a NADH mitosolic fără de care gluconeogeneza nu ar fi posibilă.
În citosol, oxaloacetatul este decarboxilat de fosfoenolpiruvat carboxikinază cu formare
de fosfoenolpiruvat. Această reacţie necesită GTP (fig.12.18).

Citosol Glucoză
Glucagon
Fosfoenolpiruvat via AMPc
CO2
fosfoenol-piruvat
carboxikinaza GDP ADP piruvat kinaza
GTP ATP Alanină
NADH+H+
Oxaloacetat Piruvat Lactat
+
NAD NAD +
Asp NADH + H+
Malat

Tesut
Piruvat adipos
piruvat CO2 piruvat Glucagon
carboxilaza ATP dehidrogenaza via AMPc
Biotină
ADP+P Acizi
Asp Oxaloacetat NADH+H+ grasi
NADH+H+
Acizi
NAD+ grasi
Acetil-Coa
Malat

Mitocondrie Corpi cetonici

Sânge
Fig. 12.18 Etapele gluconeogenezei din lactat şi alanină.

286
 O altă cale de export a oxaloacetatului în citosol poate fi conversia sa la
fosfoenol-piruvat de către fosfoenolpiruvat carboxikinaza mitocondrială. Fosfoenol-
piruvatul este transportat în citosol şi reprezintă direct substrat pentru GNG.
Fosfoenolpiruvatul este convertit la fructozo-1,6-bisfosfat prin parcurgerea
inversă a etapelor glicolizei (Fig.12.17).

2.Transformarea fructozo-1,6-bisfosfatului în fructozo-6-fosfat, este etapă

hidrolitică, catalizată de fructozo-1,6-bisfosfataza citosolică, enzimă alosterică sensibilă
la starea energetică celulară. Enzima este inhibată de AMP şi stimulată de ATP.
Fructozo-6-fosfatul este transformat în glucozo-6-fosfat de către aceeaşi
izomerază care este implicată şi în glicoliză.

3.Transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză, etapă hidrolitică, în care se

eliberează şi fosfat anorganic, este catalizată de glucozo-6-fosfatază, enzimă
unidirecţională ancorată pe membrana reticulului endoplasmic. Glucozo-6-fosfataza
este implicată atât în gluconeogeneză cât şi în glicogenoliză.

12.6.2.Substratele chimice utilizate în gluconeogeneză

Sunt două categorii de substrate pentru gluconeogeneză:
1.Substrate ce aduc gluconeogenezei atomi de carbon de provenienţă neglucidică:
anumiţi aminoacizi şi acizi graşi cu număr impar de atomi de carbon;
2.Substrate ca: lactat, alanină, glicerol ce aduc gluconeogenezei hepatice atomi
de carbon proveniţi din glucoza degradată glicolitic într-un ţesut extrahepatic. În
perioadele în care ficatul face gluconeogeneză activă, există două circuite de substrate
între ficat şi ţesuturile periferice, gluco-dependente:
–ciclul lactatului (ciclul Cori), Fig 12.19.
Eritrocit
Ficat Sânge
Muschi în contractii
Glicogen anaerobe intense

Glucoză Glucoză Glucoză

Glicoliza
GNG

2 ATP
2 Lactat 6 ATP
2 Piruvat 2 Piruvat

2 Lactat Lactat 2 Lactat

Fig. 12.19 Ciclul lactatului (Cori)

–ciclul alaninei (ciclul Felig), Fig .12.20.

In ambele cicluri, glucoza sintetizată de ficat prin GNG este exportată prin sânge
ţesuturilor periferice gluco-dependente (eritrocit, muşchi în contracţie intensă).

287
 Sânge Muschi
Ficat

Glucoză Glucoză Glucoză Glicogen

Uree

Glicoliza
GNG

Ureogeneză
6 ATP Aminoacizi
2 Lactat 2 ATP
2 Piruvat
2 Piruvat NH3
2 NH3

2 Alanină Alanină 2 Alanină

Fig.12.20 Ciclul alaninei (Felig)

Ţesutul periferic ce participă la un astfel de ciclu trebuie să poată degrada

glucoza glicolitic, nu total la CO2 şi H2O, şi apoi să exporte la ficat, prin sânge, piruvatul
provenit din glucoză, fie sub formă de lactat, fie ca alanină. Un ţesut nu poate participa la
ciclul alaninei decât dacă posedă mitocondrii şi este suficient de oxigenat.

Gluconeogeneza din lactat

Lactatul provenit din degradarea glucozei în eritrocit, muşchi în contracţie sau
alte ţesuturi, trece în sânge de unde este captat de miocard, ficat, rinichi. În miocard,
lactatul este degradat oxidativ până la CO2 şi H2O cu formare de ATP, pe când ficatul şi
rinichiul convertesc lactatul în glucoză prin gluconeogeneză (Fig.12.18).
Atomii de carbon aduşi de lactat intră în mitocondrie sub formă de piruvat şi ies
din mitocondrii în citosol sub formă de aspartat.
Lactatul aduce ţesutului gluconeogenic atât atomii de carbon necesari sintezei
moleculei de glucoză, cât şi echivalenţii reducători necesari, care sunt eliberaţi în citosol,
sub acţiunea LDH, sub formă de NADH.

Gluconeogeneza din aminoacizi.

Aminoacizii care prin transaminare sau prin alte transformări pot genera un
intermediar al ciclului Krebs sunt potenţial glucoformatori. Doar doi aminoacizi,
leucina şi lizina, nu pot fi utilizaţi în procesul de gluconeogeneză. Ei sunt ceto-formatori
deoarece prin degradare formează acetil-CoA din care se pot obţine corpii cetonici.
În foame, creşterea concentraţiei hormonilor catabolici în sânge şi scăderea
concentraţiei insulinei determină proteoliza proteinelor musculare. Aminoacizii
eliberaţi din proteinele musculare pot trece în sânge de unde sunt captaţi de ficat şi
utilizaţi ca substraturi pentru gluconeogeneză. Majoritatea acestor aminoacizi însă
participă la reacţia de transaminare în celula musculară, cetoacizii formaţi fiind degradaţi
oxidativ în muşchi sau eliberaţi în sânge, de unde sunt captaţi şi folosiţi de ficat pentru
sinteza de glucoză.
Glutamatul, care a colectat prin transaminare grupările amino din aminoacizi,
transferă apoi aceste grupări piruvatului sintetizat în muşchi prin glicoliză sau prin
catabolizarea unor cetoacizi. Alanina astfel formată părăseşte muşchiul şi va duce la
ficat atât scheletul de atomi de carbon necesari gluconeogenezei, cât şi amoniacul
(toxic) care va fi transformat în uree. (Fig.12.20).
288
 Proteoliza excesivă poate afecta integritatea celulară. O cale pentru limitarea
proteolizei excesive, în inaniţie, este sinteza şi utilizarea corpilor cetonici.

Gluconeogeneza din glicerol

În inaniţie sau foame, în ţesutul adipos este activată lipoliza triacilglicerolilor, cu
eliberare în sânge de acizi graşi şi glicerol. Glicerolul este captat de ficat şi utilizat în
gluconeogeneză (Fig.12.21). Acizii graşi captaţi de ficat şi alte ţesuturi vor fi degradaţi
oxidativ, cu producere de energie. Excesul de acetil-CoA de origine lipidică va fi
convertit, în ficat, la corpi cetonici, care vor fi eliberaţi în sânge.
Glucoză H3PO4
CITOSOL
ATP Glucozo-6-fosfataza
Glucokinaza
ADP (reticul endoplasmic)
Glucozo-6-fosfat

Fructozo-6-fosfat
ATP H3PO4
Fosfofructokinaza-1
ADP Fructozo-1,6-bisfosfataza
Fructozo-1,6-bisfosfat

Dihidroxiacetonfosfat Gliceraldehid-3-fosfat
P
NAD+
+
NADH+H NADH+H+
NAD+ 1,3-Bisfosfoglicerat
Glicerol-3-fosfat ADP
ATP
ADP 3-Fosfoglicerat
Glicerolkinaza
ATP
Glicerol
2-Fosfoglicerat
enzime inactive
enzime inductibile H2O
Fosfoenolpiruvat
Fig.12.21 Gluconeogeneza din glicerol

Gluconeogeneza din acid propionic

Acidul propionic în forma sa activă de propionil~CoA, provine în organism din
două surse:
–β-oxidarea acizilor graşi cu număr impar de atomi de carbon;
–metabolismul aminoacizilor ramificaţi (valină, izoleucină).
Utilizarea propionil-CoA în GNG presupune transformările reprezentate în Fig.
12.22:

289
 CO2 + H2O CH3
Propionil-CoA carboxilaza
H3 C CH2 CO H C COOH
Biotină
Propionil - CoA CO
ATP ADP + Pa D-metil-malonil-CoA
COOH Metilmalonil-CoA
CH2 racemază
CH3
CH2
Metilmalonil-CoA izomerază
HOOC C H
CO Coenzima vit. B12
Succinil-CoA CO
(Intermediar al ciclului Krebs) L-metil-malonil-CoA
Fig.12.22. Transformarea propionil~CoA în intermediar al ciclului Krebs.

12.6.3.Reglarea gluconeogenezei
Reglarea gluconeogenezei se realizează prin: concentraţia substratelor,
concentraţia ATP (nivelul energetic celular), modificarea concentraţiei enzimelor
reglatoare ale gluconeogenezei şi în mod esenţial prin modificarea activităţii
enzimelor reglatoare ale gluconeogenezei.
Intensitatea procesului de gluconeogeneză trebuie să fie invers proporţională cu
intensitatea glicolizei. Efectorii pozitivi ai enzimelor cheie din glicoliză sunt efectori
negativi ai enzimelor cheie din gluconeogeneză.

1.Modificarea concentraţiei enzimelor reglatoare din glicoliză şi

gluconeogeneză prin modificări hormonale

a.Insulina reprimă transcrierea genelor pentru enzimele reglatoare ale

gluconeogenezei, în schimb induce sinteza glucokinazei şi piruvatkinazei hepatice,
ambele enzime ale glicolizei.
În condiţiile secreţiei de insulină este stimulată glicoliza şi inhibată lipoliza,
condiţie nefavorabilă desfăşurării gluconeogenezei.

b.Glucagonul, glucocorticoizii şi adrenalina cresc viteza de transcriere a

genelor enzimelor reglatoare ale gluconeogenezei; transcrierea genei pentru
fosfoenolpiruvat carboxikinază este stimulată în special de glucocorticoizi.
Prin lipoliza trigliceridelor din ţesutul adipos activată de glucagon,
glucocorticoizi şi adrenalină, se formează glicerol, substrat al gluconeogenezei, şi acizi
graşi. Prin degradarea acizilor graşi se eliberează cantităţi mari de energie sub formă de
ATP necesar în reacţiile de formare a fosfoenolpiruvatului şi a 1,3-bisfosfogliceratului şi
echivalenţi reducători sub formă de NADH necesari reducerii 3-fosfogliceratului la 3-
fosfogliceraldehidă. Acetil-CoA rezultată prin β-oxidare activează piruvatcarboxiligaza şi
inhibă piruvat dehidrogenaza, decizând intrarea piruvatului în gluconeogeneză.

290
 2.Modificarea covalentă sau alosterică a activităţii enzimelor reglatoare din
gluconeogeneză (Fig.12.23).
a.Piruvat-carboxiligaza este activată alosteric de acetil-CoA.
Piruvat-carboxiligaza, enzimă ce catalizează conversia piruvatului la oxaloacetat
este în competiţie pentru acelaşi substrat cu piruvat dehidrogenaza, enzimă ce catalizează
decarboxilarea oxidativă a piruvatului.
Lactat

Piruvat
Fructozo-1,6- CO2
bisfosfat Acetil-CoA
ATP
ATP ADP+P
Alanină Oxaloacetat
Acetil-CoA GTP
Acil-CoA GDP + CO2
Fosfoenolpiruvat

Fructozo-1,6-bisfosfat
ATP
Citrat AMP
ADP
Fructozo-2,6-
AMP ATP
H3PO4 bisfosfat
Fructozo-2,6-
bisfosfat Fructozo-6-fosfat

Glucozo-6-fosfat
ADP
Fructozo-6-fosfat H3PO4
ATP
Glucoză
Fig.12.23. Etapele reglatoare în gluconeogeneză.

În perioadele de gluconeogeneză activă, la raport glucagon/insulină mare, nevoile

energetice ale ţesuturilor sunt satisfăcute pe seama excesului de lipide. Creşterea cantităţii
de ATP prin degradarea acizilor graşi şi scăderea ADP, acceptorul de fosfat, vor încetini
fosforilarea oxidativă. Creşterea raportului NADH/NAD+, cuplată cu creşterea ATP-ului,
vor inhiba enzimele cheie ale ciclului Krebs. Citratul acumulat iese în citosol şi inhibă
glicoliza. Acetil-CoA va stimula transformarea piruvatului provenit din lactat sau alanină
în oxaloacetat şi orientarea oxaloacetatului spre gluconeogeneză, nu spre amplificarea
ciclului Krebs. Excesul de acetil-CoA de origine lipidică va fi convertit în corpi cetonici
(Fig.12.18).
b.Fosfoenolpiruvat carboxikinaza, indusă de hormonii catabolici, este stimulată
de creşterea concentraţiilor ATP şi oxaloacetat. Acţiunea simultană a piruvat kinazei şi a
fosfoenolpiruvat-carboxikinazei este evitată în condiţiile ce favorizează gluconeogeneza.
La concentraţii mari de glucagon şi mici de insulină cantitatea de piruvat-kinază
hepatică este mică, iar piruvat kinaza existentă este în forma fosforilată, deci inactivă, şi
este inhibată alosteric de alanină, acetil-CoA şi acizii graşi.
291
 Activitatea piruvat kinazei este stimulată de fructozo-1,6-bisfosfat. Scăderea
concentraţiei fructozo-1,6-bisfosfatului va contribui la inhibiţia piruvatkinazei.
c.Fructozo-1,6-bisfosfataza este inhibată alosteric de AMP şi fructozo-2,6-
bisfosfat, ambii compuşi fiind activatori alosterici ai 6-fosfofructokinazei 1, enzima
reglatoare a glicolizei.
În lipsa inhibitorului alosteric fructozo-2,6-bisfosfat, fructozo-1,6-bisfosfataza
este activă în gluconeogeneză. Enzima glicolitică, 6-fosfofructokinaza 1, este inactivată
prin absenţa activatorului specific ei, fructozo-2,6-bisfosfat.
d.Glucozo-6-fosfataza. Evitarea funcţionării simultane a glucozo-6-fosfatazei şi
a glucokinazei, fapt care ar duce la un consum inutil de ATP, este realizată prin
concentraţia de glucoză sanguină şi prin acţiunea unor factori hormonali.
Când concentraţia glucozei sanguine creşte, activitatea glucokinazei (indusă de
insulină) creşte paralel cu activitatea glicogen sintazei, ceea ce duce la depunere de
glicogen.
Când concentraţia glucozei scade activităţile celor două enzime scad, ceea ce
duce la creşterea activităţii glucozo-6-fosfatazei şi glicogen fosforilazei cu eliberare de
glucoză.

12.6.4. Ingestia de etanol inhibă gluconeogeneza

Prin oxidarea etanolului la acetaldehidă, în citosolul celulelor parenchimului
hepatic, unde este localizată aproape exclusiv alcool dehidrogenaza (ADH) a cărei
coenzimă este NAD*, se produc echivalenţi reducători care sunt transportaţi în
mitocondrie prin naveta malat-aspartatsau glicerol-fosfat. Capacitatea oamenilor de a
metaboliza alcoolul depinde de abilitatea ficatului lor de a transporta echivalenţii
reducători din citosol în mitosol prin navete. Acetaldehida generată traversează
membrana mitocondrială şi este oxidată în mitosol, de către acetaldehid dehidrogenaza
(AcDH), NAD+ dependentă, la acetat.
NAD+ NADH+H+ NAD+ NADH+H+

CH3-CH2-OH CH3-CH=O CH3-COO-

ADH AcDH
Etanol Acetaldehidă Acetat

Acetaldehida poate complexa proteine, acizi nucleici sau alţi compuşi fapt ce
explică efectele toxice asociate consumului de alcool.
Efectele metabolice ale intoxicaţiei cu alcool sunt determinate de acţiunea celor
două enzime ADH şi AcDH a căror rezultantă este creşterea raportului NADH/NAD+.
Excesul de NADH în citosol orienteză echilibrul reacţiilor catalizate de lactat
dehidrogenază şi malat dehidrogenază în direcţia formării lactatului şi malatului:

Piruvat + NADH + H
+
LDH
→ Lactat + NAD +
(Etanol + Piruvat Acetaldehidă + Lactat)

Malat dehidrogenază
sau Oxaloacetat + NADH + H +    → Malat + NAD+
(Etanol+Oxaloacetat Acetaldehidă + Malat)

292
 Aceste reacţii inhibă sinteza de glucoză prin limitarea piruvatului şi
oxaloacetatului necesare pentru reacţia catalizată de piruvat carboxiligază şi respectiv,
fosfoenolpiruvat carboxikinază.
Excesul de NADH în mitocondrie produs de AcDH reduce activitatea ciclului
Krebs, acetil-CoA fiind orientată spre sinteza de acizi graşi. Reducerea NAD+ citosolic
duce la scăderea activităţii glicerol-3-fosfat dehidrogenazei (în direcţia glicerol-3-fosfat
dihidroxiacetonfosfat) rezultând o creştere a concentraţiei glicerol-3-fosfatului care
furnizează glicerolul activat pentru sinteza trigliceridelor. Aceste două procese determină
depozitarea acizilor graşi în ficat ducând la sindromul de ficat gras.

12.7.Alte căi de metabolizare a glucozei

12.7.1.Calea pentozofosfaţilor denumită şi şuntul pentozo-fosfaţilor sau calea

fosfogluconatului
1.Este un proces biochimic localizat exclusiv în citosolul celulelor din ficat,
ţesutul adipos, glanda mamară în lactaţie, cortexul suprarenalelor, gonade,
eritrocite, cornee.
2.Reprezintă o cale anabolică de metabolizare a glucozei, în care nu se
consumă O2 (etapele oxidative sunt catalizate de dehidrogenaze NADP+ dependente), nu
se consumă şi nici nu se produce ATP dar se folosesc cei 6 atomi de carbon ai glucozei
pentru generarea de pentoze şi NADPH necesar biosintezelor reductive (spre deosebire
de NADH care este oxidat în vederea obţinerii de ATP). Cu toate acestea, pe această cale
glucoza este oxidată şi în anumite condiţii poate fi complet oxidată la CO2 şi H2O. Aprox.
30% din glucoza oxidată în ficat este orientată pe această cale.
Principalele roluri ale căii pentozo-fosfaţilor sunt:
a. Generarea echivalenţilor reducători, în formă de NADPH, pentru:
–diverse biosinteze reductive: de hormoni steroizi, colesterol, acizi graşi,
aminoacizi via glutamat dehidrogenază;
–regenerarea G-SH consumat în reacţia de descompunere a apei oxigenate,
catalizată de glutationperoxidază:
Glutation peroxidază
2 G - SH + H 2O 2    → G − S − S − G + 2 H 2O
–transformarea Met-hemoglobinei în hemoglobină;
–funcţionarea monoxigenazelor (hidroxilazelor), dependente de citocromul P450;
–sinteza anionului superoxid ( O −2ɺ ), specie bactericidă, produsă sub acţiunea
NADPH-oxidazei, din membrana leucocitului.
-transformarea ribonucleotidelor în dezoxiribonucleotide (prin acţiunea
ribonucleotid reductazei) care necesită cantităţi mari de NADPH ca sursă de electroni, în
cazul oricărei proliferări celulare rapide.
b.Producerea de ribozo-5-fosfat pentru biosinteza nucleozidelor, nucleotidelor,
coenzimelor (NAD+, FAD, CoA-SH), polinucleotidelor (ARN, ADN), etc.
c.Metabolizarea pentozelor din dietă, derivate din digestia acizilor nucleici ca
şi transformarea catenelor de carbon ale monozaharidelor din dietă în intermediari
glicolitici/gluconeogenici.

293
 3.Calea pentozelor implică două etape majore: oxidativă şi neoxidativă.

a.Etapa oxidativă, ireversibilă;

H O
HO
C NADPH+H+ C COO
-
NADPH+H+
NADP+ NADP+ CO2
H C OH H C OH H C OH H2C OH
HOH
O O
HO C H Glucozo-6-fosfat HO C H Lactonaza HO C H 6-fosfo-gluconat
C O
dehidrogenază dehidrogenază
H C OH H C OH H C OH H C OH

H C H C H C OH H C OH

H2C OPO3 H2 H2C OPO3 H2 H2C OPO3 H2 H2C OPO 3 H2

Glucozo-6-fosfat 6-fosfo-glucono-lactonă 6-fosfo-gluconat Ribulozo-5-fosfat

Fig.12.24 Etapa oxidativă a căii pentozofosfaţilor

Pentru fiecare moleculă de glucozo-6-fosfat care parcurge etapa oxidativă a căii

pentozelor se produc (Fig.12.24):
–o moleculă de CO2;
–două molecule de NADPH;
–o moleculă de pentoză fosforilată, ribulozo-5-fosfat
Enzimele care catalizează reacţiile etapei oxidative: glucozo-6-fosfat
dehidrogenaza şi 6-fosfogluconat dehidrogenaza sunt active în perioade alimentare şi
sunt induse de insulină. Glucozo-6-fosfat dehidrogenaza, cu specificitate pentru
anomerul β, este inhibită alosteric de fructozo-1,6-bisfosfat, substrat al glicolizei, de
către acizii graşi activaţi şi de către NADPH. Reoxidarea NADPH va produce
accelerarea şuntului.

b.etapa neoxidativă, desemnată generării ribozo-5-fosfatului şi în egală

măsură transformării pentozelor din dietă în monozaharide cu 6 (fructozo-6-fosfat) şi
3 (gliceraldehidă-3-fosfat) atomi de carbon care pot fi utilizate în glicoliză, este diferită
în celulele ţesutului adipos faţă de ficat.
Această etapă este reversibilă, permite conversia pentozelor în hexoze sau
invers, sensul etapei fiind impus de necesităţile metabolice ale celulei. Un ţesut poate
sintetiza riboza necesară sintezei de nucleotide şi acizi nucleici, din fructozo-6-fosfat,
numai prin parcurgerea etapei neoxidative, reversibile a căii pentozofosfaţilor, fără să fie
necesară parcurgerea întregii căi.
Ribulozo-5-fosfatul, format în etapa oxidativă, este transformat sub acţiunea
ribulozo-5-fosfat-epimerazei, la epimerul său xilulozo-5-fosfat, ca şi la ribozo-5-fosfat
sub acţiunea ribozo-5-fosfat cetoizomerazei (Fig.12.25).

294
 H2C OH

C O
izomeraza epimeraza
H C OH

HC O H C OH H2C OH

H C OH H2C OPO3 H2 C O
Ribulozo-5-fosfat
H C OH HO C H

H C OH H C OH

H2C OPO3 H2 H2C OPO3 H2

Ribozo-5-fosfat Xilulozo-5-fosfat
Fig.12.25. Reacţiile de epimerizare şi izomerizare ale ribulozo-5-fosfatului.

Pentozele, sintetizate în această etapă, sunt fie utilizate pentru sinteza acizilor
nucleici, coenzimelor, compuşilor macroergici fie reconvertite la hexoze.
Etapele conversiei pentozelor la hexoze, care implică transaldolaza şi
transcetolaza, sunt menţionate în Fig. 12.26.
Transcetolaza, a cărei coenzimă este tiaminpirofosfatul, transferă fragmentul
glicolaldehidă de pe xilulozo-5-fosfat pe ribozo-5-fosfat cu formarea sedoheptulozo-7-
fosfatului şi a gliceraldehid-3-fosfatului. Formarea gliceraldehid-3-fosfatului reprezintă
un punct de interferenţă a glicolizei cu şuntul pentozelor.
Transaldolaza catalizează transferul restului dihidroxiacetonă, de pe sedulozo-7-
fosfat pe gliceraldehidă-3-fosfat, cu formarea eritrozo-4-fosfatului şi a fructozo-6-
fosfatului (intermediar comun al glicolizei şi căii pentozelor).
Eritrozo-4-fosfatul poate accepta un rest glicolaldehidă, provenit de la o altă
moleculă de xilulozo-5-fosfat, formându-se fructozo-6-fosfat şi gliceraldehid-3-fosfat,
ambele substrate ale glicolizei.
Gliceraldehid-3-fosfatul se poate izomeriza la dihidroxiaceton-fosfat, formând
prin condensare fructozo-1,6-bisfosfatul care sub acţiunea fructozo-1,6-bisfosfatazei,
etapă specifică gluconeogenezei, formează glucozo-6-fosfat.
Rezultatul net al căii pentozelor, dacă nu se utilizează numai pentru producerea
de ribozo-5-fosfat, este oxidarea glucozo-6-fosfatului care conţine 6 atomi de carbon la
un monozaharid cu 5 atomi de carbon. Alternativ, 3 moli de pentoze sunt convertiţi în 2
moli de hexoze şi 1 mol de trioză (Fig.12.26). Hexozele pot fi reciclate în cale în formă
de glucozo-6-fosfat pentru a produce mai mult NADPH. Trioza (gliceraldehidă-3-fosfat)
poate fi oxidată la piruvat în glicoliză sau transformată în fructozo-6-fosfat sau glucozo-
6-fosfat în gluconeogeneză.
Bilanţul net al căii pentozelor este oxidarea nui mol de glucoză conform reacţiei:

3 Glucozo-6-fosfat + 6 NADP+ 2 Fructozo-6-fosfat + 3 CO2 + 6 (NADPH + H+) +

Gliceraldehidă-3-fosfat

Această exprimare globală a căii pentozofosfaţilor arată că în acest proces

biochimic glucoza este degradată oxidativ fără intervenţia oxigenului şi fără
producere de ATP.

295
 6 NADPH 3 CO2
3 Glucozo-6-P 3 Ribulozo-5-P
C6 C5
epimerază epimerază

izomerază

Xilulozo-5-P Ribozo-5-P Xilulozo-5-P

C5 C5 C5
transcetolază

Gliceraldehidă-3-P Sedoheptulozo-7-P
C3 C7
transaldolază Eritrozo-4-P
C4 transcetolază
Fructozo-6-P
C6 Fructozo-6-P
C6
Gliceraldehidă-3-P
C3

Glicoliză
Fig.12.26. Etapa neoxidativă a căii pentozo-fosfaţilor în ţesutul adipos

4.Interdependenţa funcţională a căii pentozo-fosfaţilor cu glicoliza şi

gluconeogeneza permit adaptarea acesteia la necesităţile diverselor ţesuturi în diferite
momente metabolice. Relaţiile reciproce între intensitatea glicolizei şi a şuntului
pentozelor, ambele stimulate de insulină, sunt redate în Fig.12.27.

Glucozo-6-fosfat

6-Fosfo-gluco glucozo-6-fosfat
izomeraza
dehidrogenaza
Fructozo-6-fosfat
6-Fosfo-gluconolactonă
Fosfofructokinaza-1
lactonaza
Fructozo-1,6-bisfosfat
Acid 6-fosfogluconic
Aldolaza
6-fosfogluconat
2 Trioze fosforilate dehidrogenaza

Ribulozo-5-fosfat
Piruvat
Glicoliza Calea pentozelor
Fig.12.27. Relaţiile reciproce între glicoliză şi calea pentozofosfaţilor

Creşterea concentraţiei fructozo-1,6-bisfosfatului, substrat al glicolizei, va

produce inhibarea şuntului prin inhibarea glucozo-6-fosfat dehidrogenazei, astfel încât
conversia ulterioară a pentozelor la hexoze, eventuale substraturi ale glicolizei nu se mai
produce.
296
 5.Intensitatea căii pentozofosfaţilor depinde de starea fiziologică a celulei.
Sensul desfăşurării acestei căi este producerea de NADPH şi pentoze.
Reoxidarea NADPH, calea majoră fiind biosinteza acizilor graşi, va produce accelerarea
şuntului.
Creşterea raportului NADP+/NADPH reprezintă un semnal ce induce
oxidarea glucozei pe calea şuntului pentozelor, aşa cum creşterea raportului
NAD+/NADH induce glicoliza.
În anumite ţesuturi, în special în hematii care sunt expuse condiţiilor puternic
oxidante, intensitatea şuntului este controlată de raportul GSSG/G-SH (glutation
oxidat/glutation redus), Fig. 12.28.
H2O2 G-SH NADP+ Glucozo-6-P

Glutation- Glutation- Glucozo-6-fosfat

peroxidază reductaza dehidrogenaza

H2O G-S-S-G NADPH+H+ 6-P-Gluconat NADP+

6-fosfo-gluconat
dehidrogenaza

Ribulozo-5-fosfat NADPH+H+

Fig. 12.28. Şuntul pentozelor furnizează NADPH pentru reducerea glutationului oxidat.

Viteza şuntului creşte de asemenea în perioade de creştere a organismului, care

solicită biosinteza de proteine şi acizi nucleici.

6.Deficienţe ale unor enzime implicate în calea pentozelor

a.Deficienţa genetică a transcetolazei exprimată în afinitatea extrem de redusă a
acesteia pentru TPP (tiaminpirofosfat), duce la tulburări neurologice şi comportamentale,
agravate de aportul scăzut de tiamină în dietă (sindromul Wernicke-Korsakoff).
b.Deficienţa de glucozo-6-fosfat dehidrogenază se manifestă în special în
eritrocit unde calea pentozelor este unica sursă de NADPH (lipsesc malic enzima şi
izocitrat dehidrogenaza), necesar menţinerii glutationului în forma redusă. Deficienţa
enzimatică se exprimă în susceptibilitatea crescută a eritrocitului la hemoliză, determinată
de scăderea conţinutului de glutation redus. Deficienţa enzimatică este accentuată de
administrarea unor medicamente cu caracter oxidant (aspirină, antimalarice).
Frecvenţa mare a deficienţei de glucozo-6-fosfat dehidrogenază la indivizii care
trăiesc în regiuni cu incidenţa crescută a malariei reprezintă o încercare de adaptare la
mediu, întrucât agentul etiologic al malariei (un parazit din genul Plasmodium) este
dependent de concentraţii optime de G-SH, implicit de buna funcţionare a căii pentozelor.

12.7.2.Calea acidului glucuronic

Calea acidului glucuronic reprezintă o cale metabolică de degradare oxidativă
a glucozei care are loc în citosol.
1.Formarea UDP-glucozei şi a UDP-glucuronatului

297
 Prima etapă în calea acidului glucuronic presupune activarea glucozo-1-
fosfatului sub formă de uridin-difosfat-glucoză (UDP-glucoză) şi necesită UTP şi
enzima UDP-glucozo-pirofosforilaza.
Glucoză
Glicozaminoglicani
Glucozo-6-P
O

2(NADH+H+)
PPa CH2OH HN -
CH2OH COO
UTP
O H H O H 2NAD+
H H O H
H H O O O N
OH H OH H H
OH H
HO O-P HO O P O P O CH2 dehidrogenază
O HO O-UDP
H OH H OH - -
O O H OH
Glucozo-1-P H2O
UDP-glucoză UDP-glucuronat
OH OH
Glicogen + R-COOH
Sinteza de
glicogen -
COO
Acid glucuronic
Sinteza H O O-CO-R
CH2OH glicoproteinelor H
Acid L-gulonic OH H
OH O H HO H
H
OH H H OH
H O-UDP L-xiluloză
β -Glucuronoconjugati
H OH L-gulono-lactonă
UDP-galactoză Xilitol
om, maimută, cobai

D-Xiluloză
2-ceto L-gulonolactonă
D-xilulozo-5-fosfat
Acid ascorbic

Calea pentozelor

Fig.12.29 Calea acidului glucuronic

a.UDP-glucoza poate servi ca donor de glucoză în sinteza di- şi polizaharidelor

sau poate fi oxidată la UDP-glucuronat în prezenţa unei dehidrogenaze NAD-
dependente (Fig.11.29).
b.UDP-glucuronatul, forma activă a glucuronatului, poate servi ca donator de
rest glucuronozil pentru:
–Sinteza unor glicozaminoglicani (polizaharide acide): heparină, condroitin
sulfaţi.
–Reacţia de conjugare cu diverşi compuşi endo- sau exogeni din clasa
aminelor, fenolilor, acizilor carboxilici, de ex. bilirubină, steroizi, morfină, acid
salicilic, mentol, reprezintă o etapă importantă în detoxifierea organismului. Conjugarea
acestor compuşi cu acidul glucuronic, proces numit glucurono-conjugare, conduce la
creşterea solubilităţii în apă a compuşilor respectivi care pot fi astfel eliminaţi pe cale
urinară sau biliară.
Conjugarea cu glucuronatul catalizată de glucuronozil transferaze, enzime
inductibile, prezente în special în ficat, conduce la glucuronozide (compuşi de natură
298
glicozidică având configuraţia β) (Fig.12.29). Imaturitatea sau deficienţele genetice ale
glucuronozil-transferazelor duc la perturbarea proceselor de detoxifiere.

2.Formarea pentozelor şi metabolizarea monozaharidelor nefosforilate

Acidul glucuronic poate urma o cale de metabolizare ce conduce la xiluloză,
substrat al căii pentozelor. Calea debutează cu reducerea NADPH dependentă a acidului
glucuronic la acid gulonic care, este oxidat la acid 3-ceto-gulonic într-o reacţie NAD*
dependentă. Prin decarboxilarea acidului 3-ceto-gulonic se formează L-xiluloză.
Conversia L-xilulozei la izomerul natural implică transformarea NADP+ dependentă la
xilitol care, prin oxidare în prezenţa NAD+, trece în D-xiluloză (Fig.12.29).
3.Formarea acidului ascorbic (vitamina C)
Acidul L-gulonic poate fi convertit la acid ascorbic la cele mai multe animale, cu
excepţia maimuţelor antropoide, omului, cobaiului. Reacţia implică formarea
intermediară a gulonolactonei care, sub acţiunea gulonolacton-oxidazei, este oxidată la
2-ceto-L-gulonolactonă, aceasta izomerizându-se la acid ascorbic. Incapacitatea unor
mamifere de a sintetiza ascorbat se datorează lipsei genetice a gulonolacton-oxidazei şi
le face tributare aportului exogen de vitamină C.
Imposibilitatea conversiei L-xilulozei la D-xiluloză duce la eliminarea în urină a
L-xilulozei şi reprezintă o enzimopatie datorată lipsei L-xilitol-dehidrogenazei NADP
dependente. Această maladie ereditară este cunoscută sub numele de pentozurie
esenţială.

12.8.Metabolizarea fructozei

Fructoza parvine organismului din dietă: fructe, miere sau este ingerată sub formă
de zaharoză care prin hidroliză intestinală formează glucoză şi fructoză. Ea se află în
cantitate mare în plante. O mare parte din fructoza astfel obţinută va fi reconvertită, în
ficat, la glucoză. Există două posibilităţi de transformare a fructozei.

1.Transformarea fructozei în fructozo-6-fosfat.

Glucokinaza hepatică nu poate fosforila fructoza. Hexokinaza poate însă
transforma fructoza în fructozo-6-P prin reacţia:
Hexokinază
Fructoză + ATP    → Fructozo - 6 - fosfat + ADP

Cantitatea de fructozo-6-P formată pe această cale este foarte mică deoarece

glucoza este un inhibitor competitiv foarte puternic pentru hexokinază. Cu toate acestea
cantităţi mici de fructoză pot fi metabolizate în ţesutul adipos şi în muşchi.
2.Transformarea fructozei în fructozo-1-fosfat.
Fructoza este fosforilată sub acţiunea fructokinazei, enzimă specifică prezentă în
ficat, formând fructozo-1-fosfat (Fig.12.30). Enzima nu acţionează asupra glucozei şi spre
deosebire de glucokinază activitatea ei nu este influenţată de foame sau insulină fapt care
explică de ce fructoza din sângele diabeticilor este epurată de ficat cu viteză normală.
Ficatul posedă o aldolază specifică, aldolaza B, care transformă fructozo-1-P în
dihidroxiaceton-P şi gliceraldehidă. Aceste două trioze sunt utilizate în moduri diferite în
funcţie de condiţiile celulare. Ele pot fi degradate prin glicoliză sau pot fi substrate pentru
gluconeogeneză.

299
 Metabolizarea fructozei este mai rapidă decât a glucozei deoarece intervenţia
aldolazei B face ca două enzime glicolitice reglatoare, glucokinaza şi fosfofructo-kinaza-
1, să nu fie implicate.
Lipsa reglării transformării fructozei în trioze poate însă introduce în calea
Embden-Meyerhof cantităţi mari de intermediari glicolitici, conducând eventual la
lactacidemie sau la amplificarea lipogenezei.
Dietă NADH+H+ NAD+

D-Fructoză D-Sorbitol
ATP
Blocată în fructozurie fructokinaza
esentială ADP

Fructozo-1-fosfat
Blocată în intolerantă aldolaza B
ereditară la fructoză
D-Gliceraldehidă
+
NADH + H alcool
+ dehidrogenază
NAD
Glicerol
ATP glicerol
ADP kinază
Dihidroxiacetonfosfat Glicerol-3-fosfat
glicerol fosfat
D-Glucoză dehidrogenază
(gluconeogeneză) Lipide
triozkinaza
Gliceraldehidă-3-fosfat

ADP ATP
Glicogen Piruvat sau Lactat
(fructoliză, analog glicolizei)

Fig.12.30. Ilustrarea schemei de metabolizare a fructozei

3.Generarea fructozei din glucoză (calea poliolilor).

În unele ţesuturi, fructoza poate fi generată din glucoză pe calea poliolilor:

H O
C H2C OH H2C OH

H C OH H C OH C O

HO C H HO C H sorbitol HO C H
aldoz reductaza dehidrogenaza
H C OH H C OH H C OH

H C OH NADPH+H+ H C OH NAD+ H C OH
+
H2C OH NADP H2C OH NADH+H+ H2C OH
Glucoză Sorbitol Fructoză

300
 Aldozoeductaza se află în multe ţesuturi: cristalin, retină, celulele Schwann din
nervii periferici, ficat, rinichi, placentă, hematii şi în celulele din ovare şi veziculele
seminale. In celulele din ficat, ovare, spermă şi veziculele seminale se găseşte sorbitol
dehidrogenaza care oxidează sorbitolul cu producerea fructozei.
Fructoza generată pe această cale în veziculele seminale va fi secretată şi va
reprezenta sursa majoră de energie pentru spermatozoizi. Mitocondriile spermatozoizilor
conţin lactatdehidrogenază, enzimă exclusiv citosolică în orice altă celulă.
Spermatozoizii pot metaboliza complet fructoza la CO2 şi H2O, prin combinarea
eficientă a proceselor: fructoliză, captarea lactatului în mitocondrii şi oxidarea succesivă a
lactatului la piruvat, acetil-CoA, CO2 şi H2O. Se exclude astfel necesitatea funcţionării
“navetelor” în transportul echivalenţilor reducători, din citosol în mitocondrie.

4.Influenţa hiperglicemiei asupra metabolizării sorbitolului

Concentraţia glucozei în celulele menţionate anterior este mare în hiperglicemie
glucoza putând pătrunde în aceste celule fără să fie necesară prezenţa insulinei.
În diabetul zaharat, când concentraţia intracelulară a glucozei este mare şi
furnizare de NADPH este adecvată, activitatea aldozreductazei este foarte crescută
ducând la acumulare de sorbitol dar şi la depleţia NADPH, cofactor al glutation
reductazei, enzimă implicată în apărarea antioxidantă.
In celulele în care sorbitol dehidrogenaza este în concentraţie mică sau
absentă, (de exemplu retină, cristalin, rinichi şi celulele nervoase) sorbitolul este
sechestrat în celule (nu se metabolizează şi nici nu poate traversa membranele celulare)
determinând modificări osmotice ca urmare a retenţiei de apă. Stările patologice asociate
cu acest fenomen pot fi: cataracta, neuropatia periferică, afecţiuni vasculare care pot duce
la nefropatie şi retinopatie.

5.Corelaţii clinice
“Fructozuria esenţială” este o afecţiune benignă, asimtomatică clinic,
determinată de lipsa fructokinazei sau defecte ale acesteia. Se caracterizează prin apariţia
unor cantităţi mari de fructoză în sânge şi urină, după mese bogate în fructoză.
“Intoleranţa ereditară la fructoză” este determinată de scăderea sau absenţa
activităţii aldolazei B. Se caracterizează prin:
–blocarea fosfatului intracelular ca urmare a acumulării de fructozo-1-fosfat, şi
inhibarea fosforilării oxidative;
–hipoglicemie severă după ingestie de fructoză, ca urmare a inhibării
fosforilazei a, enzima reglatoare din glicogenoliză, prin fructozo-1-fosfat.

12.9.Metabolismul galactozei

Galactoza, aldohexoză epimeră cu glucoza la C4, parvine organismului fie prin

hidroliza lactozei alimentare, în intestin, fie prin conversia glucozei la galactoză
(aportul alimentar de galactoză nefiind obligatoriu).
În organism, galactoza intră în constituţia: lactozei din laptele matern, lipidelor
complexe (gangliozide, cerebrozide), glicoproteinelor, glicozaminoglicanilor (ex.
condroitin sulfaţi).
UDP-glucoza serveşte ca intermediar în procesul de transformare a galactozei în
glucoză, conform schemei din Fig.12.31.
301
 1.Transformarea galactoză glucoză parcurge etapele prezentate în
Fig.12.31.
a.Fosforilarea galactozei sub acţiunea galactokinazei cu formarea galactozo-1-
fosfatului.
b.Transferul restului galactozil pe UDP-glucoză sub acţiunea UDP-glucozo,
galactozo-1-fosfat uridil-transferază.
c.Interconversia celor două oze, prin epimerizarea la C4 catalizată de UDP-
glucozo-4-epimerază, care se produce la nivelul nucleozid-difosfaţilor.
Echilibrul reacţiei UDP − Galactoză ←→ UDP − Glucoză este deplasat în funcţie de
necesităţile organismului. Echilibrul este favorabil formării galactozei în perioadele de
lactaţie, când glanda mamară sintetizează cantităţi mari de lactoză şi în perioadele de
formare a structurilor glicolipidice (mielină).
Galactoza Glucozo-1-fosfat Sinteza de cerebrozide,
galacto- ATP UDP-Glucoza gangliozide, GAG, glicoproteine
kinaza
ADP
Galactozo-1-fosfat UDP-Galactoză
uridil
transferaza
epimeraza

UDP-Glucoza Glicogenn
glicogen sintaza
UDP Glicogen(n + 1)
H3PO4
fosforilaza
rest de glicogen
Lactoza Glucozo-1-fosfat

Glucozo-6-fosfat
ADP HOH
ATP H3PO4

Glucoză
Fig.12.31 Metabolizarea galactozei

2.Deficienţe enzimatice în metabolismul galactozei

a.Deficienţa galactokinazei duce la galactozemie şi galactozurie şi se
manifestă clinic prin apariţia cataractei
–se acumulează galactoză în sânge (galactozemie), apare galactoză în urină
(galactozurie);
–sub acţiunea aldozo-reductazei, galactoza se transformă intracelular în galactitol
(poliol) care produce modificări osmotice; contribuie la producerea cataractei, la nivelul
cristalinului, prin modificarea agregării şi solubilităţii proteinelor proprii.
b.Deficienţa uridil-transferazei (UDP-glucozo, galactozo-1-fosfat uridil
transferază) se manifestă clinic prin alterări hepatice, cataractă, tulburări neuropshice.
Consecinţele deficienţei sunt:

302
 –se acumulează galactozo-1-fosfat (citotoxic) în ficat şi galactoză liberă (prin
inhibiţia secundară a galactokinazei);
–se produce depleţie celulară de fosfat liber;
–apar: icter, leziuni renale, cerebrale, deteriorare mentală, cataractă, scădere în
greutate
–nou-născuţii cu defect de uridil-transferază, diagnosticaţi rapid, se pot dezvolta
normal, dar cu excluderea lactozei (a laptelui) din dietă.

12.10.Metabolizarea glicogenului

12.10.1.Introducere
Glucoza este singura sursă de energie pentru eritrocitele mamiferelor şi sursa
majoră de energie pentru creier. Creierul consumă 75% din glucoza oxidată zilnic pe cale
aerobă, restul fiind consumată în mare parte de eritrocite, muşchi scheletici şi miocard.
Deoarece nici eritrocitele nici creierul nu depozitează glucoza, este necesară o sursă
constantă care să menţină glicemia normală. Această sursă este reprezentată de glucoza
din dietă şi de glucoza produsă prin gluconeogeneză sau glicogenoliză (degradarea
glicogenului).
Glicogenul reprezintă forma de depozitare a excesului de glucide în
organismele animale, la care se face apel în faza catabolică a metabolismului. Cantităţi
semnificative de glicogen se găsesc în muşchi ( 1% din greutatea umedă) şi în ficat (6%
din greutatea umedă).
Depozitele de glicogen sunt utilizate de către cele două ţesuturi în scopuri
diferite:
–ficatul utilizează depozitul de glicogen în scopul menţinerii glicemiei;
–muşchiul, lipsit de glucozo-6-fosfatază, utilizează glicogenul ca rezervă de
energie, strict, pentru satisfacerea necesităţilor proprii, de ATP.
Rezervele de glicogen, scad dramatic în ficat, în cursul a 12-24 ore de inaniţie, iar
în muşchi, în cursul unei activităţi musculare intense, ca urmare a glicogenolizei; ele se
refac în faza anabolică a metabolismului, caracterizată prin abundenţă de substrate
energogene (glucidice).
Muşchiul în contracţie mobilizează glicogenul pentru producerea de ATP.
Producerea de ATP şi soarta atomilor de carbon din glicogen depinde de tipul fibrei
musculare “albă” sau “roşie”.
Fibrele musculare roşii sunt continuu irigate sanguin, conţin cantităţi mari de
mioglobină şi un număr mare de mitocondrii. Glicogenul mobilizat în aceste celule este
transformat în piruvat care din cauza disponibilităţii de oxigen şi mitocondrii poate fi
convertit la CO2 şi H2O.
În contrast, fibrele musculare albe, au mai puţină mioglobină şi doar câteva
mitocondrii. Glicogenoliza în acest ţesut furnizează substrat pentru glicoliză al cărui
produs final este în principal lactatul. Fibrele musculare albe au o disponibilitate
enormă pentru glicogenoliză şi glicoliză, mult mai mare decât fibrele musculare roşii.
Cum depozitul lor de glicogen este limitat, fibrele musculare albe pot funcţiona la
capacitatea maximă o perioadă limitată de timp. Pieptul şi inima de pui sunt cele mai
bune exemple de muşchi alb şi respectiv, roşu. Inima bate continuu, are multe mitocondrii
şi este irigată puternic. Depozitul de glicogen în miocard este necesar pentru efort intens.
303
Muşchiul pieptului de pui nu este supus efortului continuu. Deoarece glicogenul poate fi
mobilizat rapid, muşchiul pieptului este desemnat pentru o activitate intensă pe o perioadă
scurtă de timp. Spre deosebire de pui, unde muşchiul alb se distinge uşor de cel roşu, cei
mai mulţi muşchi scheletici din corpul uman sunt compuşi dintr-un amestec de fibre roşii
şi albe care conferă muşchiului capacitatea de contracţie rapidă şi susţinută.
Granule de glicogen cu diametrul de 10-40 nm se află în citoplasma
hepatocitelor şi a celulelor musculare. Granulele de glicogen sunt abundente în ficatul
animalelor bine hrănite şi sunt aproape absente în ficat la 24 ore de foame. Activitatea
intensă determină o scădere a cantităţii de granule de glicogen în muşchi. Aceste granule
sunt complexe ale glicogenului cu enzimele implicate în sinteza şi degradarea sa
(Fig.12.32).

10 - 40 nm

Glicogen

Capete Enzime
nereducătoare Granule de glicogen

Capătul reducător

H2C OH H2C OH H2C OH

H OH H O H H O H
H H H
OH H OH H OH H
HO O O Legătură α-1 6
H OH H OH H OH
O

H2C OH H2C OH CH 2 H2 C OH H2 C OH
H O H H O H H O H H O H H O H
H H H H H
OH H OH H OH H OH H OH H
HO O O O O OH
H OH H OH H OH H OH H OH

Legătură α-1 4
Fig.12.32 Ilustrarea structurii glicogenului şi a granulelor de glicogen.

Glicogenul este un homopolizaharid ramificat, format din resturi de α-D-

glucopiranoze, legate α−1,4, în porţiunile liniare şi α−1,6, la punctele de ramificare ale
moleculei (Fig.12.32). Glicogenul prezintă o structură arborescentă. Catenele laterale sunt
formate în medie din 10-15 unităţi de glucoză, în centrul moleculei întâlnindu-se o
ramificaţie de 3-5 unităţi de glucoză.

12.10.2.Metabolismul glicogenului cuprinde: degradarea intracelulară a

glicogenului (glicogenoliza) şi biosinteza intracelulară a glicogenului
(glicogenogeneza).
1.Degradarea glicogenului (glicogenoliza)
Glicogenoliza este un proces citosolic care cuprinde patru etape:

304
 a.Fosforoliza glicogenului catalizată de glicogen fosforilază este prima etapă în
procesul de degradare, în care glucoza este eliberată din glicogen, în formă activată
(fosforilată), fără consum de ATP. Acidul fosforic este utilizat pentru clivarea legăturii α-
1,4-glicozidice cu formarea glucozo-1-fosfatului. Această reacţie se produce la unu sau
mai multe capete terminale, nereducătoare, ale porţiunii liniare din molecula glicogenului
(Fig.12.33).
CH2-OH CH2-OH CH2 -OH CH2 -OH CH2 -OH
O O O O O
4
+ H3PO4
OH OH OH OH + OH

HO O O O HO OPO3 H2 HO O
OH OH OH OH OH
Glicogen (structură partială) α-D-Glucozo-1-fosfat Glicogenn-1

Fig.11.33 Reacţia catalizată de glicogenfosforilază.

Acţiunea enzimei încetează când se ajunge la 4 resturi de glucoză înaintea unui

punct de ramificare.
b.Deramificarea moleculei de glicogen este catalizată de o enzimă cu activitate
dublă: –transferazică (amilo-1,4-1,6-glucan transferază);
–hidrolazică (amilo-1,6-glucozidaza).

6 H3PO4 6 glucozo-1-P
P

glicogen fosforilaza

enzima de deramificare
(transferază)

glucoză H2 O

enzima de deramificare
(glucozidază)

Fig.12.34. Etapele principale ale glicogenolizei

305
 Prin activitatea sa transferazică, enzima detaşază un fragment de maltotrioză din
porţiunea de patru resturi de glucoză anterioară unui punct de ramificare şi îl mută,
ancorându-l la capătul nereducător al altei porţiuni lineare; se expune astfel restul de
glucoză legat α-1,6-glucozidic. Prin activitatea sa hidrolazică, enzima detaşază restul de
glucoză legat α-1,6 rămânând o porţiune lineară, care devine susceptibilă la atacul
fosforilazei. Restul detaşat hidrolitic se desprinde ca glucoză liberă (Fig. 12.34). In
muşchi activitatea hexokinazei este aşa de mare încât glucoza liberă este imediat
fosforilată şi metabolizată pe calea glicolizei.

c.Izomerizarea glucozo-1-P glucozo-6-P este catalizată de o glucomutază,

enzimă care necesită drept cofactor Mg2+. Este singura enzimă comună sintezei şi
degradării de glicogen.
d.Soarta glucozo-6-fosfatului este diferită în funcţie de ţesut
In ficat, glucozo-6-fosfatul este hidrolizat, sub acţiunea glucozo-6-fosfatazei, la
glucoză, care trece în circulaţie în scopul satisfacerii nevoilor energetice ale ţesuturilor
glucodependente. În faza catabolică a metabolismului, intrarea glucozo-6-fosfatului în
glicoliză este exclusă deoarece glucagonul inhibă glicoliza prin scăderea concentraţiei
fructozo-2,6-bisfosfatului, activator al 6-fosfofructokinazei-1, şi inactivarea piruvat-
kinazei, pe care o converteşte la forma fosfo-inactivă.
In muşchi, ţesut lipsit de glucozo-6-fosfatază, glucozo-6-fosfatul va intra în
glicoliză, servind ca sursă de energie.
e.Calea lizozomală de degradare a glicogenului.
Glicogenul captat în lizozomi prin autofagie, este degradat sub acţiunea α-
glucozidazei lizozomale, activă în mediu acid (pH optim 4). Resturile de glucoză de la
capetele nereducătoare ale glicogenului sunt detaşate hidrolitic şi transportate în citosol.
Deficitul acestei enzime determină acumulare de glicogen în multe ţesuturi şi este fatală.

12.10.3.Reglarea glicogenolizei
a.Glicogen fosforilaza, enzima reglatoare a procesului de glicogenoliză, poate fi
reglată covalent (prin fosfo-defosforilare) şi alosteric. Activatorul alosteric al enzimei
este AMP în timp ce concentraţii mari de glucoză şi ATP sunt inhibitori alosterici ai
enzimei. Activarea prin AMP se manifestă în mod deosebit în ţesutul muscular, unde
concentraţia AMP creşte în eforturi intense.
Glicogen fosforilaza se găseşte în ţesuturi în două forme interconvertibile prin
fosforilare-defosforilare, desemnate drept “a” şi respectiv “b”. Glicogen fosforilaza “b”
este un dimer de subunităţi identice, fiecare subunitate putând fi fosforilată la un singur
rest de serină. Prin fosforilare, dimerii se asociază pentru a forma glicogen fosforilaza “a”
tetramerică, mult mai activă.
Interconversia celor două forme ale glicogen fosforilazei este realizată prin
acţiunea antagonistă a două enzime (Fig.12.35): fosforilaz-kinaza şi fosforilaz-
fosfataza.
b.Fosforilaz-kinaza este constituită din patru tipuri de subunităţi fiecare
prezentă în patru copii (α, β, γ, δ)4. Subunitatea δ care funcţionează ca subunitate
catalitică, este reprezentată de calmodulină, proteină care fixează calciu şi care, funcţie de
concentraţia citosolică a acestuia, îşi modifică conformaţia. Subunităţile
α, β şi γ îndeplinesc roluri reglatorii.

306
 ATP ADP
Fosforilaz kinaza
Glicogen
(glucoză)n

Glicogen fosforilaza "b" Glicogen fosforilaza "a"

(defosfo), inactivă (fosfo), activă

Glucozo-1-P +
Fosfoprotein fosfataza-1 (glucoză)n-1
P H2O

Fig.12.35 Reprezentarea interconversiunii glicogen fosforilazei.

Fosforilaz kinaza este prezentă în două forme interconvertibile. Conversia

formei inactive b la forma activă a se realizează prin fosforilare la subunităţile α şi β în
prezenţa ATP şi a protein kinazei AMPc dependente. Forma fosfo activă a fosforilaz
kinazei este reconvertită la forma defosfo inactivă, sub acţiunea unei fosfataze, activată
de insulină, identică cu fosfoprotein fosfataza-1.
AMPc, mesagerul secund format ca răspuns la acţiunea adrenalinei, în ficat şi
muşchi, şi a glucagonului în ficat, stimulează activitatea protein kinazei AMPc
dependentă, care va activa fosforilaz kinaza prin fosforilare. Fosforilaz kinaza activă va
activa glicogen fosforilaza care va scinda fosforolitic glicogenul. Activarea, în cascadă, a
glicogenolizei realizează o amplificare a răspunsului celulei la stimulul iniţial.
Restabilirea glicemiei determină scăderea secreţiei de glucagon şi în final
inactivarea glicogen fosforilazei.
În ficat, glicogenoliza este controlată de adrenalină nu numai prin creşterea
concentraţiei de AMPc, mediată prin receptori β ci şi prin mesagerii secunzi
intracelulari: inozitol trisfosfat (IP3) şi diacilglicerol DAG, ambii rezultaţi în urma
interacţiunii adrenalinei cu receptori adrenergici de tip α1.
Ca2+, eliberat, din reticulul endoplasmic în citosol, sub acţiunea IP3, activează
fosforilaz kinaza, prin legarea la subunitatea δ a enzimei reprezentată de calmodulină.
După cum se vede în Fig. 12.36 Ca2+ este un activator atât al fosforilaz kinazei a cât şi al
fosforilaz kinazei b. Activarea la maximum a fosforilaz kinazei necesită atât fosforilarea
resturilor specifice de serină ale enzimei cât şi interacţia Ca2+ cu calmodulina, subunitatea
catalitică a enzimei.
În condiţii de stres, glicemia este restabilită rapid prin activarea la maxim a
glicogenolizei hepatice.
În muşchi, glicogenoliza este declanşată atât de acţiunea adrenalinei mediată de
receptori β adrenergici, cât şi de creşterea calciului citosolic determinată de acetilcolină.
Acetilcolina, care mediază transmiterea impulsului nervos, determină depolarizarea
membranei şi creşterea concentraţiei Ca2+ în sarcoplasma celulei musculare, rezultat al
eliberării calciului din reticulul sarcoplasmic. Eliberarea Ca2+ din reticulul sarcoplasmic
determineă contracţia musculară, în timp ce reacumularea Ca2+ de către reticulul
sarcoplasmic determină relaxarea. Calciul necesar contracţiei musculare, de necesitatea
căruia muşchiul este informat prin acetilcolină, determină superactivarea fosforilaz
kinazei prin legarea la subunitatea δ, deci activarea la maximum a glicogenolizei.
Declanşarea prin acelaşi stimul (Ca2+) atât a contracţiei cât şi a glicogenolizei asigură
307
sincronizarea, absolut necesară, a celor două procese. Creşterea concentraţiei Ca2+
citosolic creşte activitatea musculară şi furnizează, în acelaşi timp, prin superactivarea
glicogenolizei, cantităţi mari de glucozo-6-fosfat care, prin parcurgerea glicolizei, va
genera ATP necesar contracţiei.
c.Fosfoprotein fosfataza -1 este principala fosfoprotein fosfatază ce intervine
atât în defosforilarea fosforilaz kinazei a, cât şi a glicogen fosforilazei a. Fosfoprotein
fosfataza -1 este inactivată de diverse proteine inhibitorii, cea mai importantă fiind Inh-
1, activ doar în forma sa fosforilată, Inh.-1-P. Inh.-1-P se formează din Inh.-1 sub
acţiunea protein kinazei A, AMPc-dependentă.
Se remarcă faptul că acelaşi factor, de ex. adrenalina, prin activarea protein
kinazei A, va activa glicogenoliza atât prin activarea, prin fosforilare, a fosforilaz kinazei
şi a glicogen fosforilazei, cât şi prin inhibarea fosfoprotein fosfatazei-1 şi a fosfoprotein
fosfatazei-2, ca urmare a fosforilării Inh.-1 (Fig.12.36).
Fosforilaz kinaza b Pa
ATP AMPc Insulină
(defosfo)
+ (inactivă)
Protein
AMPc kinaza A Ca2+ Fosfoprotein fosfataza - 1
+
ADP H2O
Fosforilaz kinaza a
(fosfo)
ATP (activă) ADP
Glucozo-6-P

Glicogen fosforilaza "b" Glicogen fosforilaza "a"

(defosfo) (fosfo)
(inactivă) (activă)
ATP
AMP

Fosfoprotein
fosfataza - 1 H2O
Pa

AMPc Insulină

ADP Inh-1-P H2O

(activ)
Protein Fosfoprotein fosfatază
AMPc kinaza A
Inh-1 Pa
ATP
(defosfo)
(inactiv)

Fig. 12.36. Reglarea glicogen fosforilazei prin modificare covalentă.

308
 12.10.4.Biosinteza intracelulară a glicogenului (glicogenogeneza)
Glicogenogeneza este un proces biochimic, citosolic, consumator de energie cu
importanţă deosebită în ficat şi muşchi.
In ficat, de regulă, glicogenogeneza apare în perioade anabolice, la raport
sanguin insulină/glucagon mare şi în muşchi, în perioade de repaos.
Procesul biochimic de biosinteză a glicogenului presupune formarea legăturilor
α-1,4 şi α-1,6 glucozidice:
a.Sinteza legăturilor α-1,4 glucozidice, prin care se alungesc porţiunile liniare
ale moleculelor presupune o succesiune de 6 reacţii (Fig.12.37):
Glucoză
ATP Glucokinaza (ficat)
ADP Hexokinaza (muschi)

Glucozo-6-fosfat
Fosfoglucomutaza

Glucozo-1-fosfat

UTP Glucozo-1-fosfat
2Pa PPa uridiltransferaza
O
H2O

CH2 OH HN
H OH
H O O O N
OH H
HO O P O P O CH2
O
H OH - -
O O

UDP-glucoza
OH OH
(Glucoză)n
Glicogen sintaza
(Glucoză)n+1 Nucleozid-difosfat
kinază
UDP UTP

ATP ADP

Fig.12.37 Calea de sinteză a glicogenului

Glucokinază (ficat)
Hexokinază (muschi)
− Glucoză + ATP ←    → Glucozo - 6 - P + ADP
fosfogluco mutaza
– Glucozo − 6 − P ←   → Glucozo − 1 − P (fosfoglucomutaza este
singura enzimă comună sintezei şi degradării glicogenului;
glucozo −1− fosfat
uridiltransferaza
– Glucozo − 1 − P + UTP    
→ UDP − glucoză + PPa ;

309
 –PPa (pirofosfat) + HOH 2Pa (hidroliza a pirofosfatului de către pirofosfatază
face ireversibil procesul de sinteză a UDP-glucozei);
–UDP-glucoza + (glucoză)n (Glucoză)n+1 + UDP (reacţie catalizată de
glicogen sintază);
–UDP + ATP ← → UTP + ADP (reacţie catalizată de nucleozid difosfat
kinază).
Reacţia globală a etapei a este:
(Glucoză ) n + Glucoză + 2ATP + HOH 
→(Glucoză ) n +1 + 2ADP + 2Pa

b.Sinteza legăturilor α-1,6 glucozidice, prin care se introduc ramificaţiile, este

catalizată de enzima de ramificare (amilo-1,4-1,6-transglucozidaza). Această enzimă
detaşază un fragment de maltoheptoză, dintr-o porţiune lineară a moleculei ce cuprinde
cel puţin 11 resturi de glucoză, pe care îl leagă printr-o legătură α-1,6-glucozidică la un
rest de glucoză aflat la o distanţă de circa 4 resturi de glucoză faţă de un punct de
ramificare preexistent (Fig.12.38).

7 UDP-glucoză 7 UDP

enzima de
glicogen sintază
ramificare

Fig.12.38. Ilustrarea acţiunii enzimei de ramificare

Biosinteza glicogenului nu poate începe pe o moleculă individuală de glucoză.

Uridin difosfat glucoza cedează un rest glucozil pe o moleculă de glicogen “primer”
iniţiatoare, rezultată din glicogenoliză. Transferul unităţii glucozil de pe UDP-glucoză pe
primerul glicogenic se efectuează la capătul nereducător al oligozaharidului.
Glicogenină

HO-Tirozină UDP-glucoză
UDP

CH2OH Glicogenină
O
O-Tirozină
OH UDP-glucoză
HO O
UDP
OH

CH2OH CH2OH Glicogenină

O O n UDP-glucoză
OH OH O-Tirozină n UDP
HO O O Glicogen sintaza si Enzima de ramificare
OH OH Complexul glicogenină-glicogen
Fig.12.39. Rolul glicogeninei în sinteza glicogenului
310
 În lipsa unui fragment de glicogen iniţiator, va fi utilizată o glicoproteină numită
glicogenină, asociată glicogen sintazei. Glicogenina conţine resturi de tirozină ce pot fi
glucozilate sub acţiunea glicogen-sintazei iniţiatoare, enzimă ancorată pe faţa internă a
membranei plasmatice (Fig.12.39).

12.10.5.Reglarea glicogenogenezei
Enzima reglatoare a procesului de biosinteză a glicogenului este glicogen
sintaza, care realizează doar alungirea porţiunilor lineare ale moleculei (Fig.12.40).
Ca2+
AMPc Diacilglicerol

Cascadă de
Protein-kinaza semnale
Protein calmodulin-
kinaza A dependentă Protein
Fosforilaz kinaza a kinaza C Glicogen
sintaz
Glicogen sintaz-kinaza kinaza 3 Cazein kinaza
I şi II

ATP ADP
Glicogen sintaza "a" sau "I" Glicogen sintaza "b" sau "D"
(defosfo) (fosfo)
(activă) (inactivă)

Glucozo-6-P
Fosfoprotein
fosfataza - 1 H2O
Pa
AMPc
Insulină

ADP Inh-1-P H2O

(activ)
Protein Fosfoprotein fosfatază
AMPc kinaza A
Inh-1 Pa
ATP
(defosfo)
(inactiv)

Fig.12.40. Reglarea activităţii glicogen sintazei prin modificare covalentă.

Enzima poate fi reglată alosteric (control metabolic) şi covalent, prin

fosforilare-defosforilare (control hormonal).
Glicogen sintaza este un tetramer format din subunităţi identice (α)4. Ca şi
glicogen fosforilaza, glicogen sintaza poate exista în două forme interconvertibile prin
fosforilare – defosforilare. Interconversia celor două forme se realizează prin acţiunea
antagonistă a două enzime: glicogen-sintaz-kinaza şi glicogen-sintaz-fosfataza.
311
 Forma fosforilată, inactivă în condiţii fiziologice, numită glicogen sintaza „b”
sau „D” devine activă doar la concentraţii foarte mari de glucozo-6-fosfat, activatorul
său alosteric.
Forma defosforilată, activă, numită glicogen sintaza “a” sau “I”, este
independentă de prezenţa sau de concentraţia glucozo-6-fosfatului.
În tetramerul (α)4, fiecare subunitate α a glicogen sintazei are ~9 resturi de
serină ce pot fi fosforilate sub acţiunea unor kinaze:
–protein kinaza A, activată de AMPc;
–fosforilaz kinaza b, activată de proteinkinaza A, dependentă de AMPc;
–protein kinaze activate de calciu ionic;
–protein kinaze activate de Ca2+-calmodulină;
–protein kinaza C, activată de Ca2+ şi DAG.
-glicogen sintaz kinaza 3 şi cazein kinaza I şi II, activate de o cascadă de
semnale, dar care nu sunt subiectul reglării prin AMPc sau Ca2*.
Prin fosforilare, glicogen sintaza se inactivează. Activarea fosfoprotein
fosfatazei-1 va stimula procesul de biosinteză a glicogenului, prin conversia enzimei la
forma defosfo, activă (Fig.12.40).
În concluzie, sinteza glicogenului este scăzută când:
–concentraţia glucozo-6-P este mică;
–activitatea proteinkinazelor este mare;
-activitatea fosfoprotein fosfatazei-1 este mică

a.Reglarea activităţii fosfoprotein fosfatazei-1

Fosfoprotein fosfataza-1 este inhibată de Inhibitorul 1 în forma sa fosforilată.
La concentraţii mari de AMPc apărute în celulele stimulate cu hormonii catabolici de tipul
adrenalinei sau glucagonului, este activată protein kinaza A, AMPc dependentă, care
transformă Inh.-1, inactiv în Inh.-1-P, activ care inhibă fosfoprotein fosfataza -1.
În muşchi, fosfoprotein fosfataza-1este inhibată de glicogenul foarte ramificat şi
cu masa moleculară mare (glicogenul îşi limitează propria formare în muşchi).
În ficat, fosfoprotein fosfataza -1 este inhibată de glicogen fosforilaza „a”, care
este un receptor intracelular pentru glucoza liberă. La concentraţii mari de glucoză liberă
în sânge (şi deci în ficat), activitatea glicogen fosforilazei „a” este inhibată ca urmare a
legării glucozei libere, deprimând astfel glicogenoliza. Cu glucoza legată, glicogen
fosforilaza „a” –inactivată nu mai inhibă fosfoprotein fosfataza 1, care:
–transformă glicogen fosforilaza „a” activă în „b” inactivă, blocând glicogeno-
liza;
–transformă glicogen sintaza „b” inactivă în „a” activă, activând glicogeno-
geneza.
Astfel, concentraţii intracelulare mari de glucoză liberă sau de glucozo-6-P
activează biosinteza glicogenului, indiferent de starea hormonală a organismului.
Glicogenogeneza este amplificată când una sau mai multe dintre condiţiile de mai
jos sunt simultan îndeplinite:
–hiperglicemie;
–concentraţii mari de glucozo-6-P, intracelulare;
–activităţi reduse sau absente ale kinazelor ce pot fosforila glicogen sintaza;
–activare pronunţată a fosfoproteinfosfatazelor.

312
 12.10.6.Glicogenoze
Glicogenozele cunoscute sub numele de boli de depozitare a glicogenului, sunt
dezordini biochimice, caracterizate prin depuneri masive de glicogen normal sau anormal
(de tipul dextrinelor limită), în ficat, muşchi, lizozomi, intestine, splină, (Tabel 12.1).

Tabelul 12.1 Tipuri de glicogenoze.

Tipul glicogenozei
Tipul I
Glicogenoza hepato-renală sau redusă în singurele ţesuturi care conţin enzima: ficat, rinichi
boala von Gierke
Tipul II
Glicogenoza generalizată sau care degradează hidrolitic glicogenul determină acumularea
sindromul Pompe.
Tipul III
Glicogenoza Forbes; Cori.
Tipul IV
Glicogenoza Andersen.
Tipul V
Glicogenoza McArdle.
Tipul VI (HERS)
Deficienţa enzimatică şi consecinţele
–G-6-fosfataza este absentă sau activitatea ei este foarte
şi intestin;
–glucoza este imobilizată sub formă de glicogen în ficat şi
rinichi;
–hipoglicemia care se instalează în foame (este disponibilă
doar glucoza liberă din poziţiile de ramificare) nu poate fi
corectată prin administrare de glucagon sau adrenalină;
–sunt mobilizate excesiv lipidele şi proteinele din ţesuturile
extrahepatice şi creşte gluconeogeneza;
–se intensifică cetogeneza şi creşte lactacidemia;
–boala apare în primele luni de viaţă şi are, adesea, o evoluţie
fatală.
–absenţa enzimei acide lizozomale (1,4-1,6 glucozidază),
glicogenului în lizozomii din muşchiul cardiac şi scheletic şi
din sistemul nervos central.
–absenţa enzimei de deramificare, determină depunerea de
glicogen anormal (se acumulează polizaharide ramificate), în
special în ficat şi muşchiul striat.
–absenţa enzimei de ramificare, amilo-(1,4-1,6)-
transglucozidaza, determineă acumularea de glicogen cu
lanţuri extrem de scurte (polizaharide cu foarte puţine
ramificaţii) în ficat, splină, intestin;
–evoluţia bolii este fatală în primii ani de viaţă, prin
afecţiune hepatică sau cardiacă.
–absenţa fosforilazei musculare duce la depuneri masive de
glicogen normal;
–toleranţă redusă la exerciţii fizice datorită incapacităţii
muşchiului de a folosi glicogenul propriu, principala sursă
de glucoză în condiţii de efort;
–boala se manifestă numai în cursul efortului muscular
(deşi celula musculară are mult glicogen, foarte puţin lactat
apare după efort).
-deficit de fosfofructokinază în muşchi şi eritrocit.

313
 13. STRUCTURA ŞI ROLUL LIPIDELOR

13.1.Rolul şi clasificarea

Lipidele sunt constituenţi ai organismelor vii, plante sau animale, şi spre

deosebire de proteine, polizaharide şi acizi nucleici nu sunt produşi de policondensare.
Lipidele sunt greu solubile în apă dar se dizolvă uşor în solvenţi organici nepolari
(eter, benzen, cloroform) din cauza lanţurilor hidro-carbonate ( − CH 2 − CH 2 − CH 2 − )
care predomină în structura lor. Sunt compuşi foarte răspândiţi în lumea vie unde
îndeplinesc funcţii importante.

13.1.1.Rolurile lipidelor
Lipidele, reprezintă o clasă de compuşi organici cu rol esenţial în desfăşurarea
normală a proceselor metabolice în organismele vii.
In organism, lipidele (grăsimi) se găsesc sub formă de:
-grăsimi de depozit, nepolare, prezente în ţesutul adipos (triacilglicerolii), care
reprezintă sursa majoră de producere a energiei metabolice, fiind o rezervă energetică
mult mai importantă decât depozitarea carbohidraţilor sub formă de glicogen;
-grăsimi de constituţie, lipide polare cu caracter amfipatic (glicerofosfolipide,
sfingolipide, colesterol), prezente în toate celulele şi mai ales la nivelul membranelor
celulare şi subcelulare având roluri importante în procesele de comunicare şi
recunoaştere intercelulară. Glicerofosfolipidele şi sfingolipidele, sunt lipide cu caracter
amfipatic, în structura cărora legarea covalentă a părţii hidrofile (reprezentată de hidraţi
de carbon şi esteri ai acidului fosforic) de partea hidrofobă, este asigurată de glicerol,
respectiv sfingozină. Aceste lipide ca şi colesterolul asigură integritatea membranelor
celulare şi solubilizarea compuşilor nepolari în lichidele biologice.
-grăsimi asociate cu proteinele, care reprezintă forma de transport a
rezervelor energetice ale organismelor (lipoproteinele plasmatice).
Anumite clase de lipide, steroizi şi eicosanoizi (derivaţi ai acidului arahidonic),
controlează procese metabolice importante. Rezultatele remarcabile obţinute în studiul
lipidelor biologic active (prostaglandine, tromboxani, leucotriene, lipoxine) au fost
consfinţite de acordarea Premiului Nobel pe anul 1982.
Lipidele au rol de vitamine, hormoni, izolatori electrici, termici şi mecanici.

13.1.2.Clasificarea lipidelor
Lipidele sunt compuşi organici de o mare diversitate structurală comparativ cu
alte clase de biomolecule. Se pot clasifica în funcţie de solubilitate şi complexitate
structurală.
După solubilitate:
1.Lipide nepolare, greu solubile în apă: triacilglicerolii şi esterii colesterolului;
2.Lipide polare, cu caracter amfipatic: glicerofosfolipide, sfingolipide,
cholesterol
Structural, lipidele sunt simple, complexe şi derivate. Lipidele simple şi
complexe sunt saponifiabile (prin hidroliză se descompun în compuşi simpli), iar cele
derivate sunt nesaponifiabile (nu se scindează hidrolitic în compuşi simpli ) :
1.Lipidele simple sunt esteri ai acizilor graşi cu diferiţi alcooli.
a.Gliceride (acilgliceroli): esteri ai acizilor graşi cu glicerolul;
314
 b.Ceride: esteri ai acizilor graşi cu diverşi alcooli (alcooli alifatici superiori,
steroli, alcooli carotenoidici). Sunt lipide saturate, cu caracter foarte pronunţat hidrofob.
De exemplu ceara de albine cuprinde în majoritate esterul acidului palmitic cu un alcool
cu 32 atomi de carbon.
2.Lipidele complexe, pe lângă acizii graşi şi un alcool mai conţin şi alte grupări:
resturi de acid fosforic, compuşi azotaţi, zaharuri.
a.Glicerofosfolipide (fosfatide): cuprind glicerol, acizi graşi, acid fosforic şi un
compus ce conţine o grupare –OH.
b.Sfingolipide: derivaţi ai amino-alcoolului nesaturat numit sfingozină.
3.Lipidele derivate sunt compuşi care rezultă prin hidroliza lipidelor simple sau
complexe şi care mai păstrează proprietăţile de solubilitate specifice lipidelor:
hidrocarburi superioare, acizi graşi, alcooli alifatici superiori, compuşi steroidici,
carotenoizi, terpene.

13.2.Acizii graşi

Acizii graşi sunt compuşi cu caracter amfipatic ce conţin o catenă

hidrocarbonată hidrofobă de care se leagă o grupare funcţională polară carboxil
( − COOH ). In lipidele izolate de la diverse specii de plante şi animale au fost identificaţi
peste 100 acizi diferiţi.
Acizii graşi tipici, cei mai răspândiţi şi cei mai abundenţi, sunt acizii monocarboxilici
alifatici, care prezintă catenă liniară saturată sau nesaturată şi număr par de atomi
de carbon (de la 4 la 26) (Tabel. 13.1).
Acizii graşi ciclici, având catenă ramificată, număr impar de atomi de carbon sau
cuprinzând şi alte grupări funcţionale, sunt întâlniţi în natură doar ocazional.

13.2.1.Acizii graşi saturaţi

Formula generală a acizilor graşi saturaţi este: CH3 − (CH 2 ) n − COOH
Denumirea acizilor graşi saturaţi se face adăugând sufixul –anoic la numele
hidrocarburii cu acelaşi schelet molecular. Acidul palmitic care conţine 16 atomi de
carbon în moleculă se numeşte acid hexadecanoic.
Acizii graşi saturaţi cei mai răspândiţi în lipidele izolate din ţesuturile mamiferelor
sunt: acidul palmitic (C16) şi stearic (C18).
Acidul lignoceric (C24) se află în cantităţi apreciabile în structura unor lipide din
substanţa nervoasă. Acizii inferiori (C4 – C10) sunt mai abundenţi în grăsimile din laptele
rumegătoarelor. Grăsimile din laptele uman conţin doar urme din aceşti acizi.
Acizii graşi saturaţi sunt molecule flexibile care pot adopta o mare varietate de
conformaţii, datorită rotaţiei libere în jurul legăturilor -C-C-. S-a constatat că în stare
cristalină, catenele hidrocarbonate saturate au o conformaţie în zig – zag şi sunt aşezate
paralel. În această aranjare grupările carboxil se atrag prin legături de hidrogen, iar
grupele (-CH3) prin forţe van der Waals, mai slabe. La temperaturi mari, rotirea în jurul
unor legături, determină scurtarea catenelor hidrocarbonate ceea ce explică micşorarea
grosimii biomembranelor cu creşterea temperaturii.
Acizii graşi saturaţi cu un conţinut de până la C8 sunt lichizi, ceilalţi sunt solizi.
Punctele de topire ale acizilor graşi cresc cu creşterea masei lor moleculare.

315
 13.2.2.Acizii graşi nesaturaţi
In funcţie de numărul de legături duble, etilenice pe care le conţin în moleculă
acizi graşi nesaturaţi pot fi: mononesaturaţi şi polinesaturaţi.

Tabelul. 13.1. Acizi graşi saturaţi şi nesaturaţi.

Denumire Denumire ştiinţifică Structură Simbol
uzuală a*
Acizi graşi saturaţi
Acid butiric Acid butanoic CH3-(CH2)2-COOH 4:0
Acid caproic Acid hexanoic CH3-(CH2)4-COOH 6:0
Acid caprilic Acid octanoic CH3-(CH2)6-COOH 8:0
Acid capric Acid decanoic CH3-(CH2)8-COOH 10 : 0
Acid lauric Acid dodecanoic CH3-(CH2)10-COOH 12 : 0
Acid miristic Acid tetradecanoic CH3-(CH2)12-COOH 14 : 0
Acid palmitic Acid hexadecanoic CH3-(CH2)14-COOH 16 : 0
Acid stearic Acid octadecanoic CH3-(CH2)16-COOH 18 : 0
Acid arahic Acid eicosanoic CH3-(CH2)18-COOH 20 : 0
Acid behenic Acid docosanoic CH3-(CH2)20-COOH 22 : 0
Acid Acid tetracosanoic CH3-(CH2)22-COOH 24 : 0
lignoceric
Acizi graşi nesaturaţi
Acid Acid ∆9- CH3-(CH2)5-CH=CH-(CH2 )7-COOH 16 : 1
palmitoleic hexadecenoic
Acid oleic Acid ∆9-octadecenoic CH3-(CH2)7- CH=CH-(CH2 )7-COOH 18 : 1
Acid linoleic Acid ∆9,12- CH3-(CH2)4- (CH=CH-CH2 )2-(CH2)6-COOH 18 : 2
octadecadienoic
Acid α− Acid ∆9,12,15- CH3-CH2- (CH=CH-CH2 )3-(CH2)6-COOH 18 : 3
linolenic octadecatrienoic
Acid γ− Acid ∆6,9,12- CH3-(CH2)4 - (CH=CH-CH2 )3-(CH2)3-COOH 18 : 3
linolenic octadecatrienoic
Acid Acid ∆5,8,11,14- CH3-(CH2)4 - (CH=CH-CH2 )4-(CH2)2-COOH 20 : 4
arahidonic eicosatetraenoic
Acid Acid –cis-∆5,8,11,14,17- CH3-CH2- (CH=CH-CH2 )5-(CH2)2-COOH 20 : 5
timnodonic eicosapentaenoic
Acid Acid-cis-∆7,10,13,16,19- CH3-CH2-(CH=CH-CH2)5-(CH2)4-COOH 22 : 5
clupanodonic docosapentaenoic
Acid cervonic Acid-cis-∆4,7,10,13,16,19- CH3-CH2-(CH=CH-CH2)6-CH2-COOH 22 : 6
docosahexaenoic
Acid nervonic Acid ∆15- CH3-(CH2)7- CH=CH-(CH2 )13-COOH 24 : 1
tetracosenoic
a* -Număr de atomi de carbon : Număr de legături duble

Denumirea acizilor graşi nesaturaţi se face adăugând la numele hidrocarburii cu

acelaşi schelet molecular: sufixul –enoic– pentru acizii cu o singură dublă legătură şi di-,
tri-, tetra- enoic pentru acizii cu mai multe duble legături. Aceşti acizi sunt caracterizaţi
prin lungimea catenei hidrocarbonate (Cn) şi prin poziţia dublelor legături (∆m), Cn: ∆m
(ex. acidul palmitoleic: C16: ∆9, acidul arahidonic: C20: ∆5,8,11,15).
316
 Numerotarea atomilor de carbon dintr-un acid gras începe de la capătul carboxi-
terminal. Carbonii 2 şi 3 sunt adesea notaţi cu α şi respectiv β. Atomul de carbon al
grupării terminale metil este notat cu ω.
Convenţional, desemnarea poziţiei legăturii duble (ex. pentru acidul
palmitoleic) se face în două moduri: simbolul ∆9 arată că legătura dublă este localizată
între C9 şi C10 când numerotarea atomilor de carbon din catenă începe de la gruparea
carboxil iar simbolul ω-7 arată că legătura dublă este localizată între C7 şi C8 când
numerotarea începe de la carbonul ω.
ω 9 1
C H 3 − (CH 2 )5 − CH = C H − (CH 2 )7 − C OOH

Acid palmitoleic ( ∆9 sau ω - 7)

Cei mai importanţi acizi graşi nesaturaţi sunt: acidul palmitoleic, oleic, linoleic,
linolenic, arahidonic, etc. (Tabel 13.1).
Legăturile π din structura acizilor graşi nesaturaţi nu sunt conjugate, ele se
succed la interval de trei atomi de carbon, prima legătură π în acizii graşi nesaturaţi
naturali fiind în poziţia 9. La mamifere, nu există enzime care să poată introduce o dublă
legătură între poziţia 9-10 şi capătul ω al unei catene hidrocarbonate. Desaturazele
prezente în organismul uman (∆4 desaturaza, ∆5 şi ∆9 desaturaza) introduc duble
legături suplimentare între C1 şi C9.
Acizii graşi etilenici prezintă izomerie cis-trans. Formele naturale ale acestor
acizi sunt izomerii cis. Configuraţia cis a unei legături duble determină o îndoire cu 300 a
catenei hidrocarbonate perturbând aşezarea paralelă ordonată a catenelor lungi ale acizilor
graşi. Acidul oleic are o legătură dublă cu configuraţia cis, care îi conferă forma literei L.
Izomerul său trans este acidul elaidic (Fig.13.1).

18 18
CH3 CH3

Izomerul trans

1200 10 H H
C C
Izomerul cis
C C
9 H H

1100

1
COO COO

Fig.13.1. Izomerii geometrici ai acidului gras C18:1, ∆9 (acizii oleic şi elaidic).

317
 Creşterea numărului de legături duble cis determină creşterea numărului de
configuraţii spaţiale ale acizilor graşi. În cazul acidului arahidonic, cele patru legături cis
conferă catenei forma literei U (Fig.13.2):
8 5 1
COOH

CH3
11 14 20

Fig.13.2. Structura acidului arahidonic

Acest proces poate influenţa împachetarea fosfolipidelor care conţin acizi graşi
nesaturaţi, prezente în structura membranelor. Nesaturarea acizilor graşi este un element
de reglare a fluidităţii lipidelor care îi cuprind şi, respectiv, a membranelor biologice.
Multe procese membranare ca transportul sau transducerea semnalelor depind de
fluiditatea membranelor lipidice care la rândul ei depinde de natura catenelor
hidrocarbonate ale acizilor graşi. Prezenţa legăturilor duble trans alterează relaţiile
spaţiale dintre componenţii membranelor.
Proprietăţile fizice şi fiziologice ale acizilor graşi sunt determinate de
lungimea catenei şi de gradul de nesaturare. Acizii graşi nesaturaţi sunt lichizi.
Solubilitatea lor în apă scade odată cu creşterea catenei hidrocarbonate. Punctul de topire
creşte cu creşterea numărului atomilor de carbon şi scade cu creşterea nesaturării.
Lipidele membranare sunt mult mai nesaturate decât lipidele de depozit.
Acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi au proprietăţi detergente datorită
moleculei amfipatice. În sistem bifazic ei se asociază prin capătul polar cu apa şi prin
capătul hidrocarbonat cu faza hidrofobă. În apă formează micelii, structuri globulare în
care capetele polare ale acizilor graşi sunt înconjurate cu molecule de apă iar capetele
hidrocarbonate sunt sechestrate în interior unde interacţionează între ele excluzând apa.

13.2.3.Distribuţia acizilor graşi în organism

În organism, în cea mai mare parte acizii graşi sunt esterificaţi cu alcooli, steroli
sau sunt angajaţi în legături amidice. În plasmă, acizii graşi liberi sunt în proporţie foarte
mică şi circulă numai asociaţi cu albuminele. Peste 90% din acizii graşi din plasmă sunt
esterificaţi şi intră în constituţia lipoproteinelor plasmatice.
Acizi graşi esenţiali, sunt acidul linoleic (18:∆9,12) şi α-linolenic (18:∆9,12,15) care
trebuie incluşi obligatoriu în dietă. Ei nu pot fi sintetizaţi în organism deoarece nu există
enzime care să poată introduce o dublă legătură între poziţia 9-10 şi capătul ω al unei
catene hidrocarbonate. Acidul linoleic poate fi transformat în organism de o δ-6-
desaturază (imatură, la copii) în acid γ-linolenic care poate fi transformat prin elongare în
acid dihomo-γ-linolenic (acid cis,cis,cis-8,11,14-eicosatrienoic (DGLA)) care în final,
poate fi transformat în acid arahidonic.

13.3.Gliceride (acilgliceroli)
Sunt lipidele cele mai abundente din natură. Sunt componentele principale ale
grăsimilor de rezervă din ţesuturi şi ale grăsimilor din lapte. În proporţii variabile se
găsesc şi în lipoproteinele plasmatice.
Acilglicerolii sunt esteri ai glicerolului (propantriol) cu acizi graşi. Ei pot fi:
mono, di- sau tri- acilgliceroli (TAG).
318
 Mono- şi diacilglicerolii sunt intermediari în cursul sintezei şi degradării
trigliceridelor şi se găsesc în ţesuturi în cantităţi mici. Au caracter slab amfipatic.
Triacilglicerolii (trigliceridele) sunt compuşi hidrofobi, nepolari. Nefiind
implicaţi în procese osmotice pot fi depozitaţi în cantităţi foarte mari în celule.
Triacilglicerolii nu sunt constituenţi ai membranelor celulare.
Există o varietate foarte mare de trigliceride naturale care se diferenţiază atât prin
natura acizilor graşi constituenţi cât şi prin aranjarea lor în interiorul moleculei. Cele mai
răspândite sunt trigliceridele mixte.

H2 C OH H2 C O CO R H2 C O CO R H2 C O CO R

HC OH HC OH HC O CO R1 CH O CO R1

H2 C OH H2 C OH H2 C OH H2 C O CO R2
Glicerol Monoacilglicerol Diacilglicerol Triacilglicerol
(monoglicerid) (diglicerid) (triglicerid)

Trigliceridele din ţesutul adipos uman cuprind următorii acizi graşi (în procente
din greutate): acid oleic (45%), acid palmitic (25%), acid linoleic (8%), acid palmitoleic
(7%), acid stearic (7%), alţi acizi (8%).

13.3.1.Rolurile triacilglicerolilor
Acizii graşi sunt transformaţi în triacilgliceroli pentru a fi transportaţi între
ţesuturi şi pentru a fi depozitaţi ca sursă de energie metabolică. O mare proporţie din
trigliceride sunt depozitate în adipocitele ţesutului adipos, fiind o rezervă energetică de
cea mai mare eficientă.
Lipoliza presupune hidroliza trigliceridelor la glicerol şi acizi graşi care trec în
sânge. Acizii graşi sunt utilizaţi de toate ţesuturile, cu excepţia creierului, pentru
producerea de energie sau ca sursă de atomi de carbon pentru biosinteza lipidelor.
Glicerolul care nu poate fi utilizat de celulele ţesutului adipos trece în sânge de unde este
luat de ficat şi utilizat ca sursă pentru sinteza de glucoză.
Hidroliza triacil-glicerolilor se face de către trei tipuri de enzime:
–lipaza pancreatică (digestivă);
–lipoprotein lipaza (din sânge);
–lipaza hormonsensibilă (din ţesutul adipos).

13.3.2.Proprietăţile triacilglicerolilor
Triacilglicerolii au densităţi mai mici decât apa (0,96 g/cm3). Având caracter
hidrofob foarte pronunţat nu se dizolvă în apă.
Starea de agregare a triacilglicerolilor depinde de compoziţia în acizi graşi: cele
bogate în acizi saturaţi inferiori sau acizi nesaturaţi sunt lichide; cele cu un conţinut
ridicat în acizi saturaţi superiori sunt solide. Tributirina şi trioleina sunt lichide, tristearina
este solidă.
Grăsimile naturale sunt amestecuri de diverşi triacilgliceroli, ele nu au un punct
de fierbere sau de topire net. Cele solide prin încălzire se înmoaie treptat.
Grăsimile nesaturate prezintă proprietăţi specifice nesaturării: hidrogenare,
halogenare, peroxidare lipidică.

319
 Adiţia de hidrogen determină schimbarea stării de agregare şi creşterea
punctului de topire al grăsimii. Uleiurile vegetale solidificate prin hidrogenare sunt
utilizate la prepararea margarinei.
Adiţia de halogeni, brom sau iod este o proprietate pe care se bazează
exprimarea analitică a gradului de nesaturare al grăsimilor. Cantitatea de halogen fixată
de o grăsime (g iod/100 g grăsime) este o măsură a gradului de nesaturare al acesteia
(indice sau cifră de iod).
Peroxidarea lipidică (autooxidare sau râncezire) se manifestă la grăsimile din
alimente sau din membranele celulare şi subcelulare care cuprind acizi graşi polietilenici,
în urma expunerii acestora la lumină, ioni metalici aer sau factori care generează radicali
liberi. Peroxidarea lipidică se desfăşoară în lanţ şi cuprinde 3 etape: iniţiere, propagare,
întrerupere (Fig. 13.3).
Iniţiere:

R-OOH + Metaln+ R-OO + Metal(n-1)+ + H+

R-OO R-OOH R R

Acid gras H H H
R-H

Propagare:

R O2 R-OO H O O

R-H

R
O O O O H O OH

H H
Malondialdehida Endoperoxid Hidroperoxid
R-OOH

Intrerupere:

R-OO + R-OO R-OO-R + O2

R-OO + R R-OO-R
R +R R-R

Fig. 13.3. Peroxidarea acizilor graşi polietilenici. Reacţia este iniţiată de un radical liber, ioni
metalici sau lumină. Prin peroxidarea acizilor graşi cu trei sau mai multe legături duble se
formează malondialdehida, indice al peroxidării lipidice.

320
 Procesul este iniţiat de un peroxid (R-OOH) care poate deveni radical (R − OO⋅ )
în prezenţa cationilor matalelor grele.
Speciile radicalice, cu reactivitate mare ( R − OO⋅ , R - O⋅ , HO⋅ ) , atacă poziţia
alilică, învecinată unei duble legături, poziţia cea mai vulnerabilă la un atac radicalic.
Carbonul radicalic format, în condiţii aerobe, se combină cu O2 (moleculă hidrofobă care
se concentrează în interiorul membranei), formând radicalul peroxidic, R − OO⋅ .
Radicalul peroxidic format în prezenţa oxigenului poate reacţiona cu o nouă
moleculă de grăsime generând un nou radical liber şi un hidroperoxid, R-OOH sau un
endoperoxid, procesul desfăşurându-se în lanţ. Hidroperoxidul la rândul lui, generează pe
lângă alţi radicali liberi şi diverşi produşi de: oxidare, polimerizare, sciziune a lanţurilor
hidrocarbonate.
In procesul de peroxidare a acizilor graşi cu mai mult de două legături duble se
formează malondialdehida (MDA), moleculă reactivă, care poate interacţiona cu bazele
azotate din moleculele de ADN. MDA se formează, de asemenea, enzimatic în timpul
metabolismului arahidonatului. Atomii de carbon din două catene diferite ale acizilor
graşi din membrane, transformaţi în radicali, fie participă la cros linkare, fie reacţionează
cu alţi radicali sau cu alte molecule componente ale membranei, cum ar fi grupările –SH
din structura proteinelor.
Organismul uman dispune de sisteme antioxidante, captatoare de radicali liberi,
care întârzie peroxidarea grăsimilor şi a altor lipide nesaturate. Antioxidanţii, care pot fi
enzimatici (catalaza, peroxidazele, superoxid dismutaza) sau neenzimatici (glutationul,
uratul, acidul ascorbic (Vit.C), vitamina E, β-carotenul), intervin fie în procesul de
iniţiere, prin descompunerea peroxizilor (catalaza şi peroxidazele) sau chelarea metalelor
grele (EDTA-etilendiaminotetraacetat), fie în propagare, acţionând în calitate de captatori
de radicali liberi. În vivo, superoxid dismutaza (transformă radicalul superoxid în H2O2),
glutationul şi vitamina C acţionează ca antioxidanţi în fază apoasă, iar vitamina E în
faza lipidică. β-carotenul acţionează ca antioxidant la presiuni mici ale oxigenului.
Activarea O2 poate fi utilizată de organisme în scopul apărării nespecifice, însă,
în condiţiile unei supraproducţii de specii radicalice ale oxigenului care depăşeşte
sistemele de apărare, activarea oxigenului poate deveni nocivă fiind implicată în
patogenia cancerului, proceselor inflamatorii, aterosclerozei sau îmbătrânirii.

13.4.Glicerofosfolipide sau fosfatide

13.4.1.Structură
1 1
H2 C OH H2 C OH

HO C H HO C H
3 3
H2 C OPO3 H2 H2 C OPO3 H2
L-glicerol-3-fosfat L-glicerol-sn-3-fosfat

Sunt constituenţii majori ai membranelor celulare. Ele constituie 45% din lipidele
membranei eritrocitare şi 95% din lipidele membranei interne mitocondriale (cardiolipina

321
reprezintă 20% din fosfolipidele mitocondriale). Substanţa de bază a acestor lipide este L-
glicerol-fosfatul (sn-3-glicerol-fosfat, sn de la stereochemical numbering).
Atomii de carbon 1 şi 3, din molecula glicerolului, nu sunt identici. Enzimele
disting cei doi atomi de carbon, de ex. glicerol kinaza fosforilează numai sn-3 cu
formarea glicerol 3-fosfatului.
Acizii fosfatidici
Prin esterificarea grupărilor –OH de la C1 şi C2 din molecula glicerol 3-fosfatului
cu acizii graşi se obţin acizii fosfatidici:
H2 C O CO R1

R2 CO O C H O
-
H2 C O P O
-
O
Acizii fosfatidici care se găsesc în cantităţi mici în structura membranelor, sunt
intermediari în metabolismul fosfatidelor (glicerofosfolipide sau fosfogliceride).
Fosfatide (fosfogliceride)
Prin esterificarea fosfatului din acizii fosfatidici cu un compus HO-X ce conţine
gruparea hidroxil se formează fosfatidele (fosfogliceridele): fosfatidilcoline,
fosfatidiletanolamine, fosfatidilserine, fosfatidilinozitoli, fosfatidilgliceroli.
Reprezentarea schematică a unui fosfatid:

H2 C O CO R1

R2 CO O C H O
H2 C O P O X
-
Fosfatid O

Clasificarea fosfatidelor după natura compusului X

a.Fosfatidil colinele (lecitine) se găsesc în proporţia cea mai mare în structurile
lipoproteice membranare. Lecitinele cuprind restul fosfatidil legat de colină:
HO - CH 2 − CH 2 − N + (CH3 )3 :

H2 C O CO R1

R2 CO O C H O
+
H2 C O P O CH2 CH2 N (CH3 )3
-
O Fosfatidil-colină (lecitină)

Lecitinele conţin o proporţie mare din colina existentă în organism. Restul acil
din poziţia 1 este de regulă saturat. Restul acil nesaturat din poziţia 2, provine adesea din
acid linolenic sau acid arahidonic. Prezenţa acestor resturi nesaturate face ca lecitinele
să fie foarte sensibile la procesul de peroxidare.
Dipalmitoil lecitina, este componentul lipidic principal (80-90%) al
„surfactantului pulmonar”, material care acoperă alveolele pulmonare şi împiedică
322
colapsul acestora la expirare. Pe lângă această lecitină, surfactantul cuprinde într-o
proporţie mare fosfatidilglicerol.
b.Fosfatidil etanolaminele (cefaline) cuprind restul fosfatidil legat de
etanolamină (colamină), HO - CH 2 − CH 2 − N + H3 :

H2 C O CO R1

R2 CO O C H O
+
H2 C O P O CH 2 CH2 N H3
-
O Fosfatidil-etanolamină (cefalină)

Se află în ţesuturi alături de lecitine dar în cantităţi mai mici. Sunt mai abundente
în lipidele din ţesutul nervos. Prin metilarea grupării aminice se transformă în lecitine.
c.Fosfatidilserinele (serin-cefaline) cuprind restul fosfatidil legat de
aminoacidul serină:
H2 C O CO R1

R2 CO O C H O
+
H2 C O P O CH 2 CH N H 3
-
Fosfatidil-serină O COOH

Fosfatidil-serinele însoţesc în cantităţi mici celelalte fosfolipide în membranele

biologice. Prin decarboxilarea restului de serină dau naştere la fosfatidil-etanolamine.
d.Fosfatidil inozitolii (inozitol-fosfatide, fosfoinozitide) cuprind restul fosfatidil
legat de un polialcool ciclic, inozitol (mezoinozitol). Mezoinozitolul este unul din cei 9-
stereoizomeri ai hexahidroxi-ciclohexanului.
Fosfatidil inozitolii se află alături de celelalte lipide în toate ţesuturile. Sunt mai
abundente în substanţa nervoasă. Sunt lipide cu caracter puternic acid, la pH-ul fiziologic
poartă sarcini negative, de la 1 până la 5. Au roluri importante în procesele de transmitere
a semnalelor extracelulare în toate ţesuturile; sub acţiunea fosfolipazei C eliberează
diacilglicerol şi inozitolfosfaţi, efectori ai unor mesageri extracelulari.
H2C O CO R1
R2 CO O C H O OH
H2C O P O
OH
- OH OH
OH O
Fosfatidilinozitol OH
HO OH
OH OH
H 2C O CO R1
OH
R2 CO O C H O
Inozitol OPO 3 H 2
H 2C O P O
OH
- OH OH
O OPO 3 H 2
Fosfatidilinozitol-4,5-bisfosfat

323
 e.Fosfatidilglicerolii sunt fosfatide fără azot. Cuprind unul sau două resturi
fosfatidil legate de glicerol:
O
H2C O CO R1 H2 C O P O CH2

R2 CO O C H O H C OH O- H C O CO R2
H2C O P O CH2 R1 CO O CH2
-
O Difosfatidil-glicerol (cardiolipină)

Difosfatidilglicerolul (cardiolipina) este principala componentă fosfolipidică a

membranei interne mitocondriale. Fosfatidilglicerolul este component al surfactantului
pulmonar.
f.Glicerofosfolipidele care conţin o legătură de tip eter sunt abundente în
muşchi şi nervi. Structural, gruparea –OH de la C1 al glicerol-3-fosfatului din molecula
acestor glicerofosfolipide este angajată într-o legătură eterică spre deosebire de celelalte
fosfatide în care această legătură este esterică.
Glicerofosfolipidele care conţin la C1, legat eteric, un radical alchil se numesc
gliceril eteri iar cele care conţin un radical alchenil se numesc plasmalogene
(fosfatidali).

Plasmalogenenele conţin un eter α, β-nesaturatβ la C1. In plasmalogene

gruparea –OH de la C1 este legată eteric de un enol alifatic superior. După hidroliză
enolul trece în aldehidă. Alcoolul azotat care esterifică gruparea fosforil este, cel mai
frecvent, etanolamina. Structura gliceril eterilor şi a plasmalogenelor este:

H2C O CH2 CH2 R1 H2C O CH CH R1

R2 CO O C H O R2 CO O C H O
H2C O P O CH2 CH2 N H3 +
H2C O P O CH2 CH2 N+H3
O- O-
1-alchil-2-acil-L-glicerol-3-fosfoetanolamină 1-alchenil-2-acil-L-glicerol-3-fosfoetanolamină
(gliceril eteri) (plasmalogene)

Un eter fosfolipidic în care gruparea acil cu lanţ lung de la C2 este înlocuită cu

acetil este factorul de agregare plachetară (PAF):

H2C O CH2 CH2 R1

H3 C CO O C H O
H2C O P O CH2 CH2 N+(CH3)3
O- 1-alchil-2-acetil-L-glicerol-3-fosfocolină (PAF)

PAF este un eter fosfolipidic, solubil în sânge, produs de celulele sanguine şi de

alte ţesuturi, care în concentraţii mai mici de 10-11 moli/L, induce agregarea plachetelor
sanguine, contracţia musculaturii netede şi activarea celulelor sistemului imun. Este
un mediator al şocului anafilactic, o reacţie alergică violentă şi uneori chiar fatală.
324
 13.4.2.Caracteristicile fosfogliceridelor
a.Caracter amfipatic (dublă solubilitate). Fosfogliceridele sunt cele mai polare
lipide. Având grupări polare, hidrofile şi grupări hidrofobe în moleculă (Fig.13.4.a), ele
formează zone de tranziţie între faza apoasă şi faza neapoasă.
În concentraţii corespunzătoare, în fază apoasă, în vitro, interacţionează prin
capetele hidrofobe formând particule globulare numite micelii (Fig.13.4.b). Se pot obţine
micelii în structura cărora să se afle un singur lipid sau un amestec de lipide. Formarea
miceliilor este importantă pentru digestia intestinală şi absorbţia lipidelor.
Fosfolipidele au tendinţa de agregare în straturi dublu lipidice (Fig.13.4.c),
grupările polare fiind orientate spre exterior şi grupările hidrocarbonate spre interior.
Stratul dublu lipidic este stabilizat prin forţele van der Waals dintre catenele
hidrocarbonate ale resturilor acil aranjate paralel şi prin interacţiunile electrostatice dintre
grupările polare. Eliberarea apei sechestrată între resturile acil hidrofobe măreşte
stabilitatea stratului dublu lipidic. Asocierea spontană a lipidelor amfipatice sub formă de
bistraturi stă la baza formării membranelor biologice cu o structură dublu lipidică.
O soluţie apoasă de lecitină, agitată ultrasonic formează lipozomi, vezicule
lipidice care conţin un compartiment apos înconjurat de un strat dublu lipidic . Lipozomii
pot fi unilamelari sau multilamelari (Fig.13.4.d). Având în vedere faptul că în
compartimentul apos al lipozomilor se pot încapsula anumiţi compuşi, lipozomii pot fi
folosiţi pentru a transfera în interiorul celulelor medicamente, enzime sau molecule
de ADN folosite pentru terapie genică.

Fig.13. 4 Interacţia fosfolipidelor cu mediul apos. Reprezentarea unui lipid amfipatic; b) Micelii;
c)Strat dublu lipidic; d) Lipozom unilamelar; e) Lipozom multilamelar.

325
 b.Caracter amfoter. În structura fosfogliceridelor se află grupări cu sarcini
pozitive şi grupări cu sarcini negative. Lecitinele şi fosfatidiletanolaminele sunt amfiioni
în timp ce fosfatidil serinele sunt încărcate negativ.
c.Hidroliza fosfatidelor este catalizată de următoarele enzime (Fig.13.5):

Fosfolipaza A1
Fosfolipaza A2
H2C O CO R1

R2 CO O C H O

H2C O P O X

Fosfolipaza C O- Fosfolipaza D

Fig.13.5 Reprezentarea schematică a locului de acţiune al fosfolipazelor; A1, A2, C şi D.

Fosfolipazele A1 (PLA1) sau A2 (PLA2) eliberează un acid gras şi

lizofosfogliceride (din lecitine se formează lizolecitine):
H2C OH H2C O CO R1

R2 CO O C H O HO C H O

H2C O P O CH 2 CH 2 N+(CH3 )3 H2C O P O CH 2 CH2 N+(CH3 )3

O- Lizolecitine O-

Prefixul lizo, utilizat pentru fosfogliceridele care conţin în moleculă o singură

grupare acil, numite lizofosfogliceride derivă de la faptul că acestea au proprietăţi
detergente determinând liza celulelor.
Lizofosfogliceridele sunt intermediari în procesul de metabolizare şi
interconversie a fosfolipidelor. Au fost identificate în lipoproteinele oxidate care sunt
implicate în promovarea arterosclerozei.
Lizofosfogliceridele şi acidul fosfatidic nu se acumulează în membranele
celulare, sunt doar intermediari în procesul de biosinteză a fosfogliceridelor. PAF şi
plasmalogenele sunt rezistente la acţiunea fosfolipazei A1;
Fosfolipaza C eliberează diacilglicerolul (DAG) cu rol de mesager secund
intracelular şi compusul X fosforilat;
Fosfolipaza D eliberează acidul fosfatidic şi compusul X care conţine o grupare
hidroxil în moleculă.

13.5.Sfingolipidele

Sunt lipide structurale ca şi fosfatidele, fiind absente în grăsimile de depozit. Cea

mai mare concentraţie de sfingolipide este în sistemul nervos central, în particular în
substanţa albă. Sfingolipidele: sfingomieline şi glicosfingolipide sunt derivaţi ai unui
aminoalcool superior, sfingozina.

326
 Sfingozina este un amino-alcool nesaturat, ce conţine doi atomi de carbon
asimetrici.
H3C (CH2)12 CH CH CH OH

H C N+ H3

Sfingozina H2 C OH
Ceramida, componentă structurală a tuturor sfingolipidelor, se formează prin
acilarea grupării –NH2 din sfingozină, cu un acid gras. Ceramida conţine o legatură
amidică:
H3C (CH2) 12 CH CH CH OH
H C NH CO R

Ceramidă H2C OH

Sunt două categorii de sfingolipide:

a.Sfingomielinele, lipide cu fosfor, care împreună cu glicerofosfolipidele,
alcătuiesc grupa fosfolipidelor;
b.Glicosfingolipide, nu conţin fosfor, ci unul sau mai multe resturi glicozil.

13.5.1.Sfingomielinele
Sunt răspândite în structura tuturor membranelor. Sunt deosebit de abundente în
membranele ţesutului nervos. Conţin în moleculă o ceramidă legată de fosforilcolină.
Sfingomielinele sunt fosfolipide care au proprietăţi asemănătoare cu fosfatidele,
sunt amfiioni, au caracter amfipatic.
H3C (CH2)12 CH CH CH OH
R CO NH CH O
H2C O P O CH2 CH2 N+(CH3 )3
Sfingomieline O-

13.5.2.Sfingoglicolipidele
Conţin în moleculă zaharuri legate O-glicozidic de gruparea alcool primar din
ceramidă. Sunt patru tipuri de sfingoglicolipide: cerebrozide, sulfatide, globozide şi
gangliozide. Sulfatidele şi gangliozidele au caracter acid.
Cerebrozidele se găsesc în majoritatea ţesuturilor dar sunt mai abundente în
creier (substanţa albă) şi în membranele ţesutului nervos, în particular în teaca de mielină.
Nu au sarcini electrice. Au caracter amfipatic. Cele mai importante sunt
glucocerebrozidele (glucozilceramide) şi galactocerebrozidele (galactozil ceramide):
H 3C (CH2)12 CH CH CH OH

H C NH CO R

HO CH2 O CH2
O
OH
HO Glucozil-ceramidă
OH
327
 Sulfatidele se obţin prin sulfatarea cerebrozidelor. β-sulfogalactocerebrozidele
(galactocerebrozid care conţine un rest sulfat legat esteric la C3 al galactozei) constituie
cca 15% din lipidele substanţei albe. Sunt lipide polare, cu sarcină electrică negativă.
H3 C (CH2) 12 CH CH CH OH

H C NH CO R

HO CH2 O CH2
HO O
OSO3
β - sulfogalactocerebrozid
OH
Globozide, sunt oligozaharid-ceramide. Conţin 2 sau mai multe molecule de
monozaharid (galactoza, glucoza sau N-acetil galactozamina) legate O-glicozidic la
ceramidă. Globozidele se află în ser, splină, ficat, eritrocite. Lactozil ceramida se află în
membrana eritrocitară.
H 3C (CH2) 12 CH CH CH OH

H C NH CO R

HO CH2 HO CH2 O CH2

HO O O
OH O OH
Lactozilceramidă
OH OH

Gangliozide se află în celulele ganglionare din sistemul nervos central iar în

cantitate mai mică şi în membranele altor celule.
Gangliozidele conţin legat de ceramidă, O-glicozidic, un oligozaharid în structura
căruia se află acizi sialici (de ex. acidul N-acetil neuraminic) Fig.13.6.

GM1 : Cer Gluc - Gal - N-Ac-Gal - Gal

NANA

GM2 : Cer Gluc - Gal - N-Ac-Gal Cer = ceramidă

Gluc = glucoză
NANA Gal = galactoză
GM3 : Cer Gluc - Gal N-Ac-Gal = N-Acetilgalactozamină
NANA = Acid N-Acetil Neuraminic
NANA

GD1 : Cer Gluc - Gal - N-Ac-Gal - Gal

NANA NANA
Fig.13.6. Se utilizează litera G pentru a desemna gangliozidul şi M, D, T pentru a arată
numărul de resturi de acid sialic (cifrele 1, 2, 3, au fost alese arbitrar funcţie de migrarea
cromatografică a gangliozidelor).

328
 13.5.3.Rolul glicolipidelor
Componenta glucidică a glicolipidelor se găseşte totdeauna pe faţa externă a
membranelor, fiind implicată în relaţiile intercelulare.
Glicolipidele au proprietăţi haptenice. Membranele biologice care conţin
glicolipide au proprietăţi antigenice.
Funcţionează ca receptori pentru viruşi (GM3 este receptor pentru virusul
gripei), pentru toxine bacteriene (GM1 este receptorul intestinal pentru toxina holerică),
hormoni, etc.
Celulele tumorale se deosebesc de celulele normale prin conţinutul lor în
glicolipide. Virusurile oncogene modifică conţinutul celulelor în gangliozide (creşte GM3
şi scade GM2).
Diferite maladii se caracterizează prin cantităţi anormale de lipide în
ţesuturi, uneori în sistemul nervos: demielinizarea (în scleroza multiplă) caracterizată
prin scăderea fosfolipidelor şi a sfingolipidelor din substanţa albă, sfingolipidozele (se
manifestă în copilărie) determinate de acumularea unor complexe lipidice în ţesuturi, ca
urmare a deficienţei enzimelor hidrolitice lizozomale.

13.6.Compuşi steroidici

Compuşii din această clasă sunt consideraţi derivaţi ai unei hidrocarburi ipotetice
denumită ciclopentanoperhidrofenantren sau steran care cuprinde trei nuclee
ciclohexanice şi unul ciclopentanic condensate:
12
13
11 17
1 C D
10 16
2 9 14
8 15
A B
3 7
5
4 6 Steran

Compuşii steroidici diferă între ei prin grupările funcţionale şi catenele laterale

grefate pe nucleul steranic, prin prezenţa unor legături duble şi prin existenţa unui număr
mare de stereoizomeri.

Elemente de stereochimie ale steroizilor

Nucleele ciclohexanice pot exista sub forma conformaţiilor “scaun” sau “baie”.

Forma "baie" Forma "scaun"

In steroizii naturali toate nucleele sunt în forma scaun, care este conformaţia
cea mai stabilă.
Condensarea a două sau mai multe nuclee ciclohexanice cu conformaţie scaun
permite realizarea a două configuraţii la punctul de joncţiune a ciclurilor: cis sau trans.
Steranul cu trei joncţiuni A/B, B/C, C/D, după orientarea atomilor de hidrogen fixaţi la
atomii de carbon de la joncţiunile ciclurilor (C5, C10, C8, C9, C13 şi C14), poate exista sub
forma a 64 stereoizomeri.
329
 Convenţional, se consideră că nucleul tetraciclic este perpendicular pe planul
hârtiei. Se notează cu linii pline (–) şi sunt denumite legături β, legăturile cu
substituenţii aşezaţi pe partea anterioară (superioară) a nucleului şi se notează cu linii
punctate (- - -) şi sunt denumite legături α, legăturile cu substituenţii aşezaţi pe partea
posterioară (inferioară) a nucleului tetraciclic.
În steroizii naturali ciclurile B şi C ca şi ciclurile C şi D sunt totdeauna în
configuraţia trans. Ciclurile A şi B pot fi, însă, în două poziţii izomere la nivelul
joncţiunii. In steroizii din seria 5α, ciclul A este în poziţia trans faţă de ciclul B şi atomul
de hidrogen de la C5 este orientat α, pe când în steroizii din seria 5β ciclul A este în
poziţia cis faţă de B iar atomul de hidrogen de la C5 este orientat β (Fig 13.7). Fuziunea
cis între A şi B este caracteristică sărurilor biliare iar trans hormonilor steroizi care
au un atom de hidrogen la C5.
Compuşi steroidici importanţi
Steroizii cu funcţii înrudite derivă de la aceiaşi substanţă de bază. În Tabelul 13.2
sunt prezentate principalele grupe de steroizi: hormonii estrogeni, androgeni, gestageni,
corticosuprarenalieni, acizii biliari şi sterolii. Substanţele active, cardiotonice, din
digitală (digitoxigenina, strofantidina, ouabagenina), au, de asemenea, structură
steroidică.
H
H
H 13
C 13 D 10 C D
9
14 9 8
10 B 8 A
A B
5 14
3
5
H
5α-gonan H
H

C 13 D
9 H 10
10 14
A B 8 B
5 5
A
5β-gonan 3

Fig. 13.7 Izomerii 5α-gonan (joncţiunile A-B, B-C şi C-D sunt trans) şi 5β -
gonan (joncţiunea A-B este cis iar B-C şi C-D sunt trans) ai steranului.

a.Sterolii sunt alcooli steroidici prezenţi în toate organismele vii. Din categoria
sterolilor fac parte colesterolul şi produşii lui de metabolizare (acizii biliari).

Colesterolul
Este un steroid cu 27 atomi de carbon derivat din hidrocarbura colestan.

330
 Colesterolul nu se află în plante, microorganisme şi nevertebrate. Este cel mai
important sterol din regnul animal. Se află în constituţia tuturor membranelor
lipoproteice. În sânge se află fie în formă liberă, fie esterificat cu acizi graşi în constituţia
lipoproteinelor plasmatic

17

3
HO 5
6
colesterol (3β −ol, ∆5 colesten)

Colesterolul este o substanţă solidă, insolubilă în apă. Colesterolul are caracter

slab amfipatic predominând caracterul hidrofob. Esterii de colesterol sunt printre cei
mai hidrofobi constituenţi celulari.
Colesterolul are rol structural, fiind prezent în majoritatea membranelor celulare.
El este precursorul tuturor compuşilor steroidici (acizi biliari, hormoni steroizi, 7-
dehidro-colesterol precursorul vit D3).

Tabelul 13.2. - Principalele grupe de steroizi naturali

Steroizi Nr. Hidrocarbura fundamentala

naturali atomi de
carbon
Hormoni C18 Estran
estrogeni 18

Hormoni C19 Androstan

androgeni 18

19

Hormoni C21 Pregnan

gestageni si 21
18 20
corticosteroizi
19

331
 Acizi biliari C24 Colan
21
18
20 22
19
23
24

Steroli C27 Colestan

21
18
20 22
19
24 23

25

26 27

Colesterolul liber se poate elimina cu fluxul apos al bilei în intestin unde sub
influenţa florei bacteriene se formează coprostanol şi coprostanonă .
În ficat colesterolul se transformă în acizi biliari care se elimină sub formă de
săruri biliare, cu fluxul apos al bilei prin intestin.

b.Acizii biliari
Sunt produşi de metabolizare ai colesterolului. Sunt componenţii principali
ai bilei.
Sunt steroizi cu 24 atomi de carbon, derivaţi ai hidrocarburii colan. Sunt derivaţi
hidroxilaţi la C3, C7 şi C12 ai acidului colanic.
Acizii biliari primari se sintetizează în ficat din colesterol, sunt: acid colic (acid
3α, 7α, 12α trihidroxi colanic), acid chenodezoxicolic (acid 3α, 7α dihidroxi colanic).
OH

12 12

COOH COOH
3 7 3 7
HO OH HO OH

Acid 3α, 7α, 12α−trihidroxicolanic Acid 3α, 7α−dihidroxicolanic

(acid colic) (acid chenodezoxicolic)

Acizii biliari secundari sunt acidul dezoxicolic (acid 3α, 12α dihidroxi colanic),
acidul litocolic (acid 3α hidroxi-colanic).
Acizii biliari sunt substanţe cu caracter amfipatic (cele două suprafeţe:
superioară şi posterioară, ale moleculei, au solubilităţi diferite).
În celula hepatică, acidul colic şi chenodezoxicolic se conjugă cu taurina
( H 2N − CH 2 − CH 2 − SO 3 H ) şi cu glicocolul ( H 2N − CH 2 − COOH ) formând produşi de
conjugare de tipul:

332
 OH HO

12 12

OC OC
3 7 3 7
NH NH
HO OH HO OH
CH2 CH2
Acid glicocolic Acid taurocolic CH2
COOH
SO3 H

Sărurile biliare derivate de la acidul chenodezoxicolic sunt: acidul

taurochenodezoxicolic şi glicochenodezoxicolic.
Produşii de conjugare ai acizilor biliari, sunt acizi mai tari ca acizii biliari
(au pKa mai mic) şi au caracter amfipatic pronunţat.
Datorită caracterului amfipatic au rol important în emulsionarea lipidelor în
intestin.

13.7.Terpenele

Terpenele sunt hidrocarburi, alcooli, aldehide, acizi cu structură poliizoprenică.

Ţesuturile animale cuprind cantităţi mici de terpene ca: geraniol, farnesol, scualen,
ubichinonă, dolicol, vitaminele K şi E.
Geraniolul este un alcool alcătuit din două unităţi izoprenice:
CH3 CH3
H3C C CH CH2 CH2 C CH CH2 OH

Farnesolul cuprinde trei unităţi izoprenice:

CH3 CH3 CH3
H3C C CH CH2 CH2 C CH CH2 CH2 C CH CH2 OH

Geraniolul şi farnesolul, ca esteri pirofosforici, sunt intermediari în biosinteza

colesterolului.
Scualenul este o hidrocarbură C30H50, alcătuită din şase unităţi izoprenice, de fapt
din două unităţi farnesil condensate cap-cap care prin ciclizare formează un compus
steroidic:
CH3 CH3 CH3

H3C C CH CH2 CH2 C CH CH2 CH2 C CH CH2

CH3 CH3 CH3

H3C C CH CH2 CH2 C CH CH2 CH2 C CH CH2

Ubichinona (coenzima Q), component redox al lanţului respirator mitocondrial,

cuprinde o catenă poliizoprenică cu 50 atomi de carbon grefată pe nucleul benzochinonei:
333
 O
CH3
H3CO CH3
H

H3CO 10

O
Dolicolii, alcooli superiori răspândiţi la plante şi animale, cuprind între 16 şi 20
unităţi izoprenice. La mamifere este prezent un compus cu 100 atomi de carbon, care sub
formă de ester fosforic, dolicol-fosfat, participă la sinteza glicoproteinelor în reticulul
endoplasmic şi în aparatul Golgi. Are formula:
CH3 CH3
2
H-(CH2 -C=CH-CH 2 ) 19 -CH2 -CH-(CH 2 ) 2 -OPO3

13.8.Derivaţi ai acizilor graşi eicosapolienoici

Eicosanoizii, derivaţi de la acizii graşi eicosapolienoici cuprind: prostanoizii şi

leucotrienele. Prostanoizii includ: prostaglandine (PG), prostacicline (PGI) şi
tromboxani (TX).
Prostaglandinele, descoperite iniţial în lichidul seminal, se sintetizează în toate
ţesuturile mamiferelor, unde acţionează ca hormoni locali, îndeplinind activităţi
fiziologice şi farmacologice. Sinteza prostaglandinelor din acidul arahidonic, pe calea
ciclooxigenazei, inhibită de aspirină, presupune formarea unui precursor cu nucleu
ciclopentanic (Fig.13.8).
Tromboxanii, descoperiţi în plachete, conţin ciclul oxan (nucleul ciclopentanic
este întrerupt de un atom de O) (Fig.13.8).
Trei acizi graşi polieicosaenoici diferiţi, generează trei serii de eicosanoizi (ex.
PG1, PG2, PG3), care pot fi clasificaţi în funcţie de numărul de legături duble din catenele
laterale. În fiecare serie se formează diferite tipuri de prostaglandine şi tromboxani,
notate A, B, etc., care diferă prin natura substituenţilor de pe ciclul pentanic. De exemplu,
prostaglandinele PGE2 din tipul E de prostaglandine au o grupare ceto în poziţia 9 pe
când prostaglandinele de tip F au o grupare hidroxil.
O

COOH COOH
O
CH3 CH3
O
OH OH PGE2 TXA2
OH
Fig.13.8 Reprezentarea structurilor pentru prostaglandina E2 (PGE2) şi tromboxan A2 (TXA2).
Leucotrienele reprezintă al treilea grup de eicosanoizi, derivaţi din acidul
arahidonic pe calea aciclică, a lipooxigenazei (Fig.13.9).
O
COOH

CH3 Leucotriena A4 (LTA4)

Fig. 13.9 Leucotriena A4 (LTA4) Identificate în leucocite, leucotrienele se caracterizează prin

prezenţa a trei legături duble conjugate.
334
 14. METABOLISMUL LIPIDELOR

14.1. Mobilizarea, transportul şi utilizarea lipidelor

Grăsimile sunt utilizate ca materiale energetice de către majoritatea ţesuturilor.

Acizii graşi sunt arşi preferenţial de miocard, muşchi scheletici, rinichi. Acizii graşi
depozitaţi ca triacilgliceroli (lipide neutre), reprezintă 90% din greutatea
triacilglicerolilor.
Triacilglicerolii (TAG) sunt molecule nepolare, anhidre, puternic reduse (prin
oxidarea lor se formează mult NADH şi FADH2), reprezentînd un depozit condensat
de energie metabolică. Prin arderea completă a triacilglicerolilor se eliberează 9
kcal/gram în timp ce prin arderea completă a carbohidraţilor sau proteinelor se eliberează
4 kcal/gram. Proteinele şi hidraţii de carbon sunt molecule polare, puternic hidratate (1
gram de glicogen uscat leagă 2 grame de apă). Un gram de grăsime de depozit
înmagazinează de 6 ori mai multă energie decît un gram de glicogen hidratat motiv pentru
care de-a lungul evoluţiei, trigliceridele au fost selectate ca rezervor major de energie
La mamifere, locul de depozitare al TAG este citoplasma celulelor adipoase.
Ţesutul adipos este o varietate de ţesut mezenchimal cu repartizare predominant
subcutană şi periviscerală. El este alcătuit din celule grase (adipocite) înconjurate de o
bogată reţea vasculară şi nervoasă. Celulele adipoase sunt specializate în sinteza şi
depozitarea acizilor graşi sub formă de TAG, când organismul dispune de resurse
energetice, şi în mobilizarea acizilor graşi din TAG de depozit, care sunt transportaţi, prin
sînge, la ţesuturi şi folosiţi ca sursă de energie. Ficatul şi ţesutul adipos îndeplinesc funcţii
speciale în stocarea rezervelor energetice şi punerea lor în circulaţie, ori de câte ori este
nevoie.

14.1.1.Hidroliza triacilglicerolilor din ţesutul adipos şi din alte ţesuturi

Triacilglicerolii depozitaţi în ţesutul adipos suferă continuu procesele de lipoliză şi
reesterificare. Rezultanta acestor două procese care implică substraturi şi enzime
diferite determină cantitatea de acizi graşi liberi din ţesutul adipos şi în final, nivelul
acizilor graşi liberi, circulanţi, din plasmă.
Cum nivelul acizilor graşi liberi, plasmatici, are efect major asupra
metabolismului altor ţesuturi (ficat, muşchi), rezultă că factorii care influenţează
eliberarea acizilor graşi, în ţesutul adipos, exercită indirect influenţă şi asupra altor
ţesuturi.
Etapele enzimatice ale lipolizei.
Pentru eliberarea acizilor graşi din triacilgliceroli sunt necesare trei enzime
(lipaze) diferite: TAG-lipaza hormon sensibilă, DAG-lipaza, şi MAG-lipaza (Fig.14.1).
Etapa limitantă de viteză a lipolizei în adipocite este reacţia catalizată de
TAG-lipaza, hormon sensibilă. Diacil- şi monoacil- glicerol lipazele sunt prezente în
exces, astfel încît după activarea TAG-lipazei, hidroliza triacilglicerolilor este completă.

14.1.2.Reglarea hormonală a lipolizei în adipocite

Eliberarea acizilor graşi din ţesutul adipos este reglată de hormoni care
influenţează fie viteza de esterificare fie viteza de lipoliză (Fig.14.2).

335
 Lipoliza este controlată şi activată de: glucagon, adrenalină, noradrenalină,
ACTH, TSH (hormonul stimulator al tiroidei), GH(hormonul de creştere), vasopresina,
fiecare adresîndu-se receptorilor proprii. Glucocorticoizii şi hormonii tiroidieni au acţiune
permisivă în raport cu alţi factori endocrini lipolitici.

H2 C O CO R1
Triacilglicerol lipază H2 C OH
R2 CO O C H (enzimă reglatoare)
R2 CO O C H
H2 C O CO R3
H2 C O CO R3
Triacilglicerol H2 O R1 -COOH Diacilglicerol
H2 O
Diacilglicerol lipază
R2 -COOH
H2 C OH H2 C OH
Monoacilglicerol lipaza
H C OH HO C H
H2 C OH H2 C O CO R3
R3 -COOH H2 O
Glicerol Monoacilglicerol

Fig. 14.1 Hidroliza triacilglicerolilor în ţesutul adipos.

Lipaza hormon-sensibilă este activată prin modificare covalentă care

presupune fosforilarea enzimei de către o protein kinază AMPc-dependentă.
Adrenalina şi noradrenalina care acţionează rapid în promovarea lipolizei,
activează adenilat ciclaza membranară cu producerea de AMPc în interiorul celulei.
Astfel, în condiţii de stress, AMPc, produs în interiorul celulei, stimulează protein kinaza
AMPc-dependentă, care transformă lipaza hormon sensibilă inactivă în lipază activă.
Mecanismul este analog cu cel responsabil de stimularea hormonală a glicogenolizei.
Lipoliza este controlată de cantitatea de AMPc prezent în ţesut. Procesele
care degradează AMPc au efect asupra lipolizei. AMPc este transformat în 5‘-AMP de
către 3‘, 5‘- fosfodiesterază, enzimă a cărei activitate este inhibată de metil xantine
(cofeina şi teofilina); evident, o cafea tare determină creşterea conţinutului de acizi
graşi liberi în plasmă.
Insulina antagonizează efectul hormonilor lipolitici.
Efectul antilipolitic al insulinei, prostaglandinei E1, acidului nicotinic poate fi
realizat prin inhibarea sintezei de AMPc la nivelul adenilat ciclazei sau stimularea
fosfodiesterazei.
Prin favorizarea pătrunderii glucozei în celulele adipoase, insulina măreşte
conţinutul acestora în dihidroxiacetonfosfat şi glicerol-3-fosfat.
Prezenţa acestor produşi ai glicolizei, măreşte viteza de re-esterificare a acizilor
graşi liberi, reducînd viteza de eliberare a acizilor graşi din adipocite.
In ţesutul adipos, insulina inhibă activitatea lipazei hormon-sensibile, reducînd
astfel eliberarea acizilor graşi dar şi a glicerolului. Tesutul adipos este mult mai sensibil la
acţiunea insulinei decît multe alte ţesuturi
Glucocorticoizii stimulează lipoliza prin sinteza unei protein lipaze, pe o cale
AMPc – independentă care poate fi inhibată de insulină.
336
 Glucagon Adrenalină β -blocanti
ACTH Noradrenalină
TSH

receptori
Hormonul β−adrenergici
de crestere

ATP
TAG-lipaza b
Adenilat defosforilată
ATP inactivă H3PO 4
ciclaza
AMPc Protein kinaza Protein fosfataza
AMPc dependentă
H 2O
ADP

Insulină Fosfodiesterază
TAG-lipaza a
fosforilată
Metilxantine activă

pe o cale AMPc
5`-AMP independentă
TAG DAG
Glucocorticoizii R-COOH
H2 O

Fig.14.2 Reglarea hormonală a lipolizei

14.1.3.Hidroliza triacilglicerolilor din alte ţesuturi

Adipocitele conţin cele mai mari depozite de TAG, însă şi alte ţesuturi, inclusiv
muşchii şi ficatul, depozitează cantităţi mici de TAG pentru procesele proprii.
Eliberarea acizilor graşi din aceste depozite, se face prin control hormonal,
asemănător cu cel din adipocite.

14.1.4.Obezitatea şi leptina
Obezitatea este o boală metabolică de nutriţie, definită ca un exces al rezervelor
energetice ale organismului, depozitate sub formă de grăsimi în ţesutul adipos.
Obezitatea se defineşte pe baza indicelui de masă corporală (IMC) sau Body mass
index (BMI) după formula: IMC = greutatea/înălţime (kg/m2).
Valori IMC: 18,49 sau mai puţin - subponderal; între 18,50 şi 24,99 - greutate
normală; între 25,00 şi 29,99 - supraponderal; peste 30,00 – obez.
La creşterea epidemică a obezităţii, în ţările industrializate, contribuie o serie de
factori, printre care dieta hipercalorică şi sedentarismul. Obezitatea este un factor de risc
major pentru dezvoltarea rezistenţei la insulină şi a diabetului zaharat de tip 2. Ţesutul
adipos reprezintă cea mai mare rezervă de combustibil a organismului, stocând energia
sub formă de trigliceride. Această energie poate fi rapid mobilizată în caz de înfometare
sau alte necesităţi.
Schimbarea mecanismului adipocitar de la stocarea de energie la mobilizarea
acesteia este reglată de semnale hormonale pornite de la alte ţesuturi şi organe, printre
care: pancreasul (insulina), sistemul nervos simpatic (catecolamine) şi glandele
suprarenale (glucocorticoizii).
Descoperirea leptinei (1994), un hormon peptidic (care conţine 146 aminoacizi)
adipocitar a cărui absenţă determină obezitate masivă la animale (şoareci) şi la
oameni, a stabilit cu certitudine funcţia endocrină a ţesutului adipos. Principalul rol al
337
leptinei pare să fie reglarea greutăţii corporale, în special reglarea masei adipoase a
organismului. Leptina, produsă de către ţesutul adipos, intervine în procesele de
termogeneză şi reglarea apetitului (leptina spune: „eşti plin, opreşte-te!”). Leptina se
leagă de receptori alpha-melanocortin situaţi la nivelul neuronilor din hipotalamus
promovând saţietatea prin inhibarea neuropeptidului Y.
Leptina creşte în supraalimentare (la obezi) şi scade în post, în paralel cu insulina.

14.2.Evoluţia metabolică a componentelor rezultate prin lipoliza

triacilglicerolilor
Metabolizarea glicerolului
Glicerolul rezultat nu poate fi utilizat în ţesutul adipos deoarece glicerol
kinaza în acest ţesut are o activitate enzimatică foarte redusă. El difuzează în plasmă de
unde ajunge la ficat şi rinichi care dispun de o glicerol kinază activă. Cantitatea de
glicerol care trece în plasmă este o măsură a vitezei de hidroliză a trigliceridelor din
ţesutul adipos.
In ficat, energia depozitată în glicerol, poate fi eliberată prin transformarea
acestuia în dihidroxiacetonfosfat, intermediar glicolitic. Această transformare se
desfăşoară în două etape:
-fosforilarea, ATP-dependentă a glicerolului, catalizată de glicerol-kinază
(enzimă activă în ficat şi rinichi), cu formarea de L-glicerol-3-fosfat;
-oxidarea glicerol-3-fosfatului la dihidroxiacetonfosfat, reacţie catalizată de
glicerol-3-fosfat dehidrogenază.
Dihidroxiacetonfosfatul este interconvertibil cu gliceraldehid-3-fosfatul fiind
intermediari atît în glicoliză cît si în gluconeogeneză (Fig.14.3).
+
NAD NADH+H+
H2 C OH Glicerol H2 C OH H2 C OH
kinază O
H C OH HO C H O O C
Glicerol fosfat
- -
ATP ADP H2 C O P O dehidrogenază H2 C O P O
H2 C OH
- -
Glicerol O Dihidroxi aceton O
L-glicerol 3-fosfat fosfat

Izomerizare
Gluconeogeneză
HC O

HO C H O
Glicoliză
-
H2 C O P O
Gliceraldehidă -
O
3-fosfat

Fig.14.3 Utilizarea de către ficat a glicerolului rezultat din lipoliză.

Metabolizarea acizilor graşi

Acizii graşi rezultaţi din lipoliză pot fi:
–oxidaţi total, într-o proporţie foarte mică, pentru a furniza energie metabolică
ţesutului adipos;
–reconvertiţi în ţesutul adipos la acil~SCoA de către acil~SCoA sintetază şi
reesterificaţi cu glicerol-3-fosfat (format prin glicoliză, din glucoza adusă în ţesut de
338
către insulină), cu formarea TAG; astfel în cadrul ţesutului, se realizează un ciclu
continuu de lipoliză şi re-esterificare;
–cînd viteza lipolizei depăşeşte pe cea a reesterificării, acizii graşi liberi
acumulaţi difuzează în plasmă, unde se leagă de albumine constituind o sursă importantă
de energie pentru multe ţesuturi.

14.3.Oxidarea acizilor graşi

Acizii graşi fiind puternic reduşi sunt o sursă importantă de energie. Prin
oxidarea lor se formează NADH şi FADH2 (care vor fi oxidate în lanţul respirator)
şi acetil ~ CoA care este substrat pentru ciclul acizilor tricarboxilici.
Degradarea oxidativă completă a unui acid gras până la CO2 şi H2O se desfăşoară
în trei etape: –β - oxidarea
–Ciclul acizilor tricarboxilici
–Lanţul respirator

14.3.1.β - oxidarea acizilor graşi

β - oxidarea, calea principală pentru catabolizarea acizilor graşi, are loc în
matrixul mitocondrial, presupunând participarea O2. Atacul oxidativ al acizilor graşi
începe după activarea acestora sub formă de tiol-esteri ai coenzimei A. Reacţia de
activare se cuplează energetic cu scindarea ATP la AMP şi pirofosfat
1.Activarea acizilor graşi
Ca şi metabolizarea glucozei, metabolizarea acizilor graşi, necesită convertirea
prealabilă, la intermediari activi. Activarea este singura etapă consumatoare de ATP în
degradarea acizilor graşi. Reacţia de activare are loc în citoplasmă, este catalizată de acil-
CoA sintetază (numită şi acid gras tiokinază). Pirofosfataza hidrolizează pirofosfatul
anorganic favorizând termodinamic reacţia de activare a acizilor graşi:

acil-CoA sintetază
R − COOH + ATP + CoA - SH      → R − CO ~ SCoA + AMP + PPa
↓
2P
a

Activarea acizilor graşi se produce în două etape: (1) şi (2) şi necesită hidroliza
a două legături macroergice. In prima etapă se formează acil adenilat, o anhidridă mixtă
care rezultă frecvent în reacţiile biochimice de activare a grupărilor carboxil (ex.
aminoacizii sunt activaţi pentru sinteza proteinelor printr-un mecanism similar):

R − COOH + ATP ⇔ R - CO ~ AMP + PPa (1)

acid gras acil - adenilat

In a doua etapă se eliberează AMP şi se formează acil~SCoA:

R − CO ~ AMP + CoA - SH ⇔ R - CO ~ SCoA + AMP (2)
acil - adenilat acil ~ SCoA

In celule există două sisteme activatoare:

339
 Acil-CoA sintetaza din reticulul endoplasmic activează acizii graşi cu lanţ lung
(peste 12 atomi de carbon);
Acil-CoA sintetaza din mitocondrie, activează acizii graşi cu lanţ mediu (4 - 10
atomi de carbon) ca şi pe cei cu lanţ scurt. Aceşti acizi intră în mitocondrie independent
de carnitină.

2.Transportul acizilor graşi cu lanţ lung, activaţi, din citosol în matrixul

mitocondrial via carnitină
Activarea acizilor graşi are loc în citoplasmă iar oxidarea în matrixul
mitocondrial. Membrana internă mitocondrială este impermeabilă pentru CoA-SH, prin
urmare acil-CoA cu lanţ lung nu pot difuza liber prin membrana internă mitocondrială.
Transportul lor are loc numai în prezenţa carnitinei .
Structura carnitinei (β −hidroxi - γ −trimetilamoniu butirat):

CH3
+
H3C N CH2 CH CH2 COOH

CH3 OH
Acid β-hidroxi-γ-trimetilamoniu butiric (carnitină)

Carnitina din organismul uman poate fi de natură exogenă (din carnea roşie şi
produsele lactate) sau endogenă sintetizată, în ficat şi muşchi, din aminoacidul lizină,
donatorul de grupări metil fiind metionina.
Carnitina este distribuită peste tot (abundentă în muşchi). Carnitina formează cu
acizii graşi, esteri (acil-carnitină), care datorită ionului carboxilat şi ionului cuaternar de
amoniu, prezintă o hidrofilie crescută fiind penetrabili prin membranele mitocondriale
lipoproteice.

Etapele transferului acizilor graşi în mitocondrie:

Pentru a transporta derivatul Acil-CoA din citosol în mitocondrie au loc două
reacţii de transacilare (Fig.14.4).
Carnitin acil transferaza (CAT-I) enzimă localizată între cele două membrane,
pe faţa internă a membranei externe, catalizează transferul grupării acil de pe acil-CoA pe
gruparea –OH din carnitină, cu formarea acil-carnitinei:

CH3 CH3
+ CAT-I
R-CO~SCoA + H3C N CH2 CH CH2 COOH H3C N+ CH2 CH CH2 COOH
Acil-CoA CoA-SH
CH3 OH CH3 O
Acid β-hidroxi-γ-trimetilamoniu butiric C O
(carnitină) Acil-carnitină R

Acil carnitina este transferată de-a lungul membranei interne mitocondriale de

către enzima translocaz-acil carnitină (care se comportă ca un transportor membranar).
Gruparea acil este transferată pe CoA-SH în prezenţa carnitin-acil transferazei
II (CAT-II) ataşată pe faţa internă a membranei mitocondriale interne. Se reface acil-

340
CoA iar carnitina se eliberează. Carnitina este translocată în spaţiul extern al membranei
interne de către aceiaşi translocază.
3.Deficienţe în transportul acizilor graşi sau la nivelul carnitin acil
transferazelor (CAT)
Anomaliile în transportul acizilor graşi cu lanţ lung de-a lungul membranei
interne mitocondriale derivă fie din deficienţe la nivelul carnitinei fie la nivelul
sistemului enzimatic al CAT.
Sunt recunoscute 2 categorii de deficienţe la nivelul carnitinei: primară şi
secundară.
ATP AMP+PPa
+
CoA-SH
Acil-CoA CoA-SH
Acizi grasi

Membrana
Acil-CoA
externă CAT I
sintetaza
mitocondrială

Carnitină
Acil-carnitină

Membrana
internă Translocaza
mitocondrială
CAT II

β−oxidare Acil-CoA CoA-SH

Fig.14.4 Mecanismul transferului acizilor graşi din citosol în mitocondrie, în vederea oxidării.

Deficienţa primară caracterizată prin concentraţii scăzute de carnitină în

ţesuturi: muşchi, rinichi, inimă, fibroblaşti este determinată de:
–deficienţe în sinteza carnitinei;
–alterarea mecanismului de transport a carnitinei în aceste ţesuturi (aparent nu şi
în ficat unde se pare că operează un alt mijloc de transport);
–afectarea reabsorbţiei renale a carnitinei, fapt ce duce la scăderea concentraţiei
serice a acesteia (pierderi renale se înregistrează şi în hemodializă).
Simptomele deficienţei de carnitină includ, hipoglicemia, ca o consecinţă a
compromiterii β-oxidării acizilor graşi cu lanţ lung, care se depozitează sub formă de
trigliceride, în miocard şi muşchi. Acumulările intracelulare de TAG duc la apariţia
crampelor musculare, scădere ponderală sau chiar moarte. Adăugarea de carnitină în

341
dietă, duce la creşterea concentraţiei plasmatice a carnitinei, forţând intrarea acesteia în
ţesuturi într-o manieră nespecifică, dar adesea benefică.
Deficienţa secundară asociată cu deficienţe genetice la nivelul enzimelor β-
oxidării şi cetogenezei, duce la hiperglicemie, hipocetonemie, ficat gras, comă, datorită
acumulării de acil-CoA şi acil-carnitină. Se pare că acumularea acestor compuşi afectează
captarea carnitinei libere de către ţesuturi.
Deficienţele genetice la nivelul CAT-I afectează numai ficatul şi se manifestă
prin hipoglicemie ca urmare a afectării proceselor de β-oxidare şi cetogeneză.
Medicamentele utilizate în tratarea diabetului de tip II (gliburide, tolbutamide) produc
hipoglicemie ca urmare a reducerii oxidării acizilor graşi prin inhibiţia CAT-I.
Apariţia unor mutaţii genetice la nivelul genei CAT II se manifestă în special la
nivel muscular şi determină pierderea parţială sau totală a activităţii enzimatice.
Degradarea musculară este frecvent însoţită de mioglobinurie. Mutaţiile care determină
scăderea severă a activităţii CAT II (>90%) se manifestă în copilărie şi pot avea urmări
grave. Acestea sunt în general declanşate de perioade de foame şi includ hipoglicemie,
hipocetonemie, hiperamonemie, disfuncţii la nivel cardiac şi în final moarte.
Soluţiile pentru tratarea deficienţelor de la nivelul transportului carnitinei şi
sistemului CAT sunt: evitarea perioadelor de foame, o dietă săracă în acizi graşi cu catenă
lungă şi suplimentarea dietei cu TAG care conţin acizi graşi cu lanţ mediu (mai puţin de
10 atomi de carbon), pentru a căror oxidare nu este necesară carnitina.
Etapele β-oxidării
β-oxidarea acizilor graşi presupune clivarea succesivă a unităţilor formate din
câte doi atomi de carbon (acetil-CoA), începând de la capătul carboxi terminal al
moleculelor de acil-CoA (Fig.14.5). Clivarea se produce între atomii C2(α) şi C3(β) de
unde şi numele de β-oxidare.
CoA-SH
α
CO-S-CoA
β
Palmitoil-CoA
CoA-SH
α
CO-S-CoA +
β
Indepărtarea succesivă a unitătilor CH3-CO-S-CoA
de câte 2 atomi de carbon

8 CH3-CO-S-CoA
Acetil-CoA

Fig.14.5 Reprezentarea schematică a β-oxidării acizilor graşi.

β-oxidarea unui derivat acil-CoA cuprinde o secvenţă de patru reacţii

constând în două dehidrogenări separate de o reacţie de hidratare; Cβ al acidului gras este
oxidat la carbonil. Urmează tioliza legăturii Cα - C β via coenzima A, rezultând o moleculă
de acetil-CoA şi un derivat acil-CoA cu doi atomi de carbon mai puţin. Enzimele

342
β−oxidării acţionează concertat, produsul unei reacţii este consumat în reacţia
subsecventă, astfel încât intermediarii β-oxidării nu se acumulează (Fig.14.6) .
O
-
R CH2 CH2 C O + CoA-SH
ATP
Acil-CoA Mg2+
sintetaza
AMP+PPa
O
R CH2 CH2 C ~S-CoA Citosol
Membrana internă mitocondrială

O Mitocondrie

Acil-CoA R CH2 CH2 C ~S-CoA

FAD
Acil-CoA
Lant respirator
dehidrogenază FADH2 2 ATP
O
∆2-trans
enoil-CoA R CH CH C ~S-CoA
H2 O
∆2-enoil-CoA
hidrataza
OH O
L(+)-3-hidroxi R CH CH2 C ~S-CoA
acil-CoA
NAD+
L(+)-3-hidroxi acil-CoA
dehidrogenaza Lant respirator
NADH+H+ 3 ATP
O O
3-cetoacil-CoA R C CH2 C~S-CoA

Tiolaza CoA-SH
3-cetoaciltiolaza

O
ciclul se repetă Ciclul Krebs
R C ~S-CoA + CH3-CO~S-CoA 12 ATP
Acil-CoA Acetil-CoA

Fig.14.6 Etapele β-oxidării (Spirala Lynen).

Ecuaţia globală a unui ciclu β-oxidativ este:

CH 3 − (CH 2 ) n − CH 2 − CH 2 − CO ~ SCoA + FAD + HOH + NAD + + CoASH →
CH 3 − (CH 2 ) n − CO ~ SCoA + CH 3 − CO ~ SCoA + FADH 2 + NADH + H +

343
 Enzimele care catalizează cele patru reacţii ale ciclului de β-oxidare a unui
derivat Acil-CoA sunt:
Acil-CoA dehidrogenaza, o flavoproteină a cărei coenzimă este FAD,
catalizează transformarea: acil-CoA ∆2-trans- enoil-CoA
Produsul reacţiei este izomerul trans cu o legătură dublă între C2 şi C3;
Enoil-CoA hidrataza, catalizează transformarea

∆2-trans- enoil-CoA L (+)- 3-hidroxi-acil-CoA

In urma hidratării se formează izomerul L. Stereospecificitatea căii oxidative este

guvernată de enzima care utilizează ca substrat L (+)- 3-hidroxi-acil-CoA.
β-hidroxi-acil-CoA dehidrogenaza, a cărei coenzimă este NAD+, catalizează
transformarea:
L (+)- 3-hidroxi-acil-CoA 3-ceto-acil-CoA;

β-ceto-acil-CoA tiolaza, catalizează clivarea în prezenţa CoA-SH a unei

molecule de CH3-CO-SCoA de la capătul carboxi terminal al 3-ceto-acil-CoA.

14.3.2.Bilanţul energetic al oxidării complete a acidului palmitic

a.β−oxidarea palmitoil-CoA. Palmitoil-CoA (16 atomi de carbon) este degradat
în totalitate la acetil-CoA prin repetarea ciclului β−oxidativ de şapte ori:

CH 3 − (CH 2 )14 − CO ~ SCoA + 7 FAD + 7 NAD + + 7 H 2 O + 7 CoASH →

8 CH 3 − CO ~ SCoA + 7 FADH 2 + 7 (NADH + H + )

b.Etapele terminale ale degradării oxidative

Prin transportul protonilor şi electronilor, în lanţul respirator:
7 moli FADH2 generează 14 moli ATP
7 moli (NADH + H+) generează 21 moli ATP
Acetil-CoA formată prin β−oxidarea palmitoil-CoA se oxidează în ciclul acizilor
tricarboxilici cuplat cu lanţul respirator la CO2 şi H2O:

8 moli CH3-CO~SCoA 8x12 moli ATP = 96 moli ATP

c.Bilanţul energetic al arderii acidului palmitic constă în sinteza a 131 moli

ATP, dintre care 8 moli prin oxidări în ciclul acizilor tricarboxilici iar restul prin
fosforilări cuplate cu funcţionarea lanţului respirator. Activarea acidului gras la acil-CoA
consumă două legături fosfat macroergice; beneficiul energetic net al arderii acidului
palmitic este de 129 moli ATP (131-2=129).

14.3.3.β-Oxidarea acizilor graşi nesaturaţi

O fracţie importantă din acizii graşi ai grăsimilor animale o reprezintă acizii
nesaturaţi: acidul oleic, acidul linoleic, linolenic. Degradarea acestora presupune
participarea enzimelor implicate în secvenţa β-oxidativă, cu unele particularităţi însă,
determinate de poziţia dublei legături şi de izomeria geometrică.
344
 1.Oxidarea acidului oleic (Fig.14.7)
Acizii graşi nesaturaţi de origină biologică, se află în configuraţia cis, în timp ce,
intermediarii nesaturaţi de tip ∆ 3-enoil-CoA din β−oxidarea acizilor graşi nesaturaţi, au
configuraţia trans.
Degradarea acestora are loc prin repetarea secvenţei β-oxidative până la formarea
unui derivat enoil-CoA care cuprinde legătura dublă Cβ - Cγ şi nu Cα - Cβ, poziţia dublei
legături în derivaţii tipici, enoil-CoA ai β−oxidării. Pentru a depăşi, problemele ridicate
de configuraţiile cis ale legăturilor etilenice din acizii graşi nesaturaţi, ca şi de poziţiile
acestora în intermediarii β-oxidării sunt necesare reacţii auxiliare, catalizate enzimatic. În
cazul oxidării oleil-CoA după trei cicluri de β−oxidare, enoil-CoA-izomeraza, prin
izomerizare cis trans şi migrarea dublei legături determină formarea ∆2 -trans-enoil-
CoA, intermediar în β-oxidare, substrat normal al enzimei enoil-CoA hidrataza.
9

cis -∆9 - oleil - CoA

3 runde de β-oxidare
3 Acetil-CoA

cis -∆3 - enoil - CoA

cis -∆3 trans -∆2 - enoil-CoA izomeraza

trans -∆2 - enoil-CoA

5 runde de β-oxidare

6 Acetil-CoA
Fig.14.7 Etapele oxidării acidului oleic.

Urmează cinci runde de β-oxidare.

Oxidarea oleil-CoA (C18) până la 9 CH3-CO~SCoA, necesită faţă de oxidarea
acidului gras saturat cu 18 atomi de carbon în moleculă o treaptă enzimatică suplimentară
catalizată de enoil-CoA izomerază, şi presupune formarea unui număr de 7 FADH2 (nu 8
ca în cazul acidului gras saturat corespunzător) (Fig.14.7).

2.Acizii graşi polinesaturaţi conţin două sau mai multe duble legături disjuncte
(ex. acidul linoleic conţine 2 duble legături iar acidul linolenic 3 duble legături).
Acizii graşi polinesaturaşi de origină biologică, se află în configuraţia cis. Pentru
oxidarea completă a acidului linolenic sunt necesare, pe lângă enzimele implicate în β-
oxidare, două enzime auxiliare: enoil~SCoA izomeraza şi ∆4 trans- ∆2 cis dienoil CoA-
reductaza (Fig.14.8).
Prin β-oxidarea acizilor graşi polinesaturaţi se formează mai puţin ATP,
deoarece aceşti acizi conţin mai puţini atomi de hidrogen şi deci mai puţini electroni de
transferat la oxigen pe calea lanţului respirator .
345
 12 9

Linoleil -CoA (cis, cis -∆9,12 )

3 β-oxidări 3 Acetil-CoA
6 3

cis -∆3- cis -∆6 dienoil - CoA

enoil - CoA izomeraza
6 2

trans -∆2 - cis -∆6 dienoil - CoA

β-oxidare
Acetil - CoA
4

cis -∆4 enoil - CoA

FAD
FADH2

4 2
(contine legături duble conjugate
pentru care hidrataza nu are
trans -∆2 - cis -∆4 dienoil - CoA specificitate)

Dienoil - CoA reductaza NADPH + H+

+
NADP

trans -∆3 enoil - CoA

∆3 ∆2 enoil izomeraza

trans -∆2 enoil - CoA

β - oxidarea continuă

Fig.14.8 Etapele β-oxidării linoleil~SCoA.

14.3.4.Oxidarea acizilor graşi cu număr impar de atomi de carbon

Acest tip de acizi se află în cantitate foarte mică în ţesuturile umane. Ei sunt
degradaţi oxidativ prin β-oxidare cu formare de acetil-CoA, ultimul fragment având trei
atomi de carbon, propionil-CoA.
Prin oxidarea aminoacizilor: izoleucină, valină şi metionină se produce propionat
sau propionil-CoA.

346
 Acidul propionic este mai întâi carboxilat la metil-malonil-CoA sub acţiunea
enzimei propionil-CoA carboxiligaza, în prezenţa biotinei şi cu consum de ATP
(Fig.14.9).
CO2 + H2 O CH3
Propionil-CoA carboxilaza
H3 C CH2 CO S-CoA H C COOH
Biotină
Propionil - CoA
ATP CO-S-CoA
ADP + Pa
D-metil-malonil-CoA

COOH Metilmalonil-CoA
racemază
CH2
CH3
CH2 Metilmalonil-CoA izomerază
HOOC C H
CO-S-CoA Coenzima vit. B12
Succinil-CoA CO-S-CoA
L-metil-malonil-CoA

Intermediar al ciclului Krebs

Fig.14.9 Oxidarea propionil-CoA

Printr-o reacţie de izomerizare la care participă forma coenzimatică a vitaminei

B12 (5-deoxiadenozil cobalamina), are loc transformarea metil-malonil-CoA în succinil-
CoA.
Succinil-CoA poate fi metabolizat în ciclul acizilor tricarboxilici al căror
intermediar este.
Restul propionil provenind dintr-un acid gras cu număr impar de atomi de
carbon este singura parte glucogenică dintr-un acid gras.

14.3.5.Oxidarea peroxizomală a acizilor graşi cu catene foarte lungi

Cu toate că cea mai mare parte a acizilor graşi se oxidează în mitocondrie, s-a
demonstrat că acizii care au catene foarte lungi (ex. C20, C22), se oxidează în peroxizomii
din ficat, rinichi şi alte ţesuturi. Oxidarea peroxizomală are rolul de a scurta catenele
acizilor graşi până la opt atomi de carbon, oxidarea octanoil-CoA fiind continuată în
mitocondrie de către sistemul β-oxidativ.

a.Peroxizomii sunt organite subcelulare, sferice sau ovale, prezente la toate

tipurile de celule eucariote, cu caracteristici morfologice şi chimice distincte. Deoarece
conţin o cantitate mare de catalază, s-a considerat că peroxizomii au rol de protecţie
împotriva formelor reactive ale oxigenului. Ulterior s-a demonstrat rolul lor în
metabolizarea lipidelor, în particular: oxidarea acizilor graşi cu lanţ lung, sinteza
plasmalogenelor şi izoprenoizilor, oxidarea catenei laterale a colesterolului în vederea
sintezei acizilor biliari.

347
 Oxidarea peroxizomală, în special la nivelul ficatului, este indusă de o dietă
foarte bogată în lipide, de medicamente hipolipemiante (ex. clofibratul). Oxidarea
peroxizomală este de asemenea crescută în diabet şi inaniţie.

b.Oxidarea peroxizomală presupune aceleaşi transformări chimice ale acizilor

graşi ca şi β-oxidarea mitocondrială, diferind de aceasta prin enzimele implicate
(Fig.14.10).
H3C (CH2)n CH2 CH2 CO~S-CoA
H2 O2 catalaza H2O + 1/2 O2
Flavoproteină

Flavoproteină-H2 O2
H3C (CH2)n CH CH CO~S-CoA

Fig.14.10 Etapa iniţială în oxidarea acizilor graşi în peroxizomi.

Pătrunderea acizilor graşi în peroxizomi nu este dependentă de carnitină.

Peroxizomii conţin pe lângă carnitin-acil transferază şi o transferază specifică
pentru grupările acil cu lanţ lung. Moleculele de acil-CoA, cu catenele scurtate în
peroxizomi prin β-oxidare, sunt transformate în esteri ai carnitinei, care difuzează pasiv
în afara peroxizomilor. Oxidarea lor continuă în mitocondrie.
În peroxizomi, reacţia de transformare a acil-CoA la enoil-CoA este catalizată de
o oxidază (acil-CoA oxidază), şi nu de o dehidrogenază, ca în mitocondrii. Această
reacţie implică participarea unei flavoproteine care nu transportă electronii şi protonii în
lanţul respirator cuplat cu fosforilarea şi generarea de ATP, ci îi transferă direct pe O2, cu
formare de H2O2, care va fi descompusă de catalază în H2O şi O2.
Activităţile enzimatice enoil-CoA hidrataza şi β-hidroxiacil-CoA dehidrogenaza
se află pe acelaşi lanţ peptidic care acţionează ca o enzimă multifuncţională.
β-cetotiolaza are specificitate pentru acizii graşi cu peste 8 atomi de carbon.
Acetil-CoA şi octanoil-CoA formate în urma β-oxidării peroxizomale, sunt preluate
de carnitina peroxizomală, degradarea lor continuînd în mitocondrie.

c.Deficienţe în funcţionarea peroxizomilor

Peroxizomii sunt organite subcelulare cu rol esenţial în oxidarea acizilor graşi cu
lanţ lung, sinteza plasmalogenelor şi izoprenoizilor, oxidarea catenei laterale a
colesterolului în vederea sintezei acizilor biliari, oxidarea D-aminoacizilor. Numărul
peroxizomilor în celule este determinat de condiţiile metabolice celulare. Anumite
xenobiotice, inclusiv aspirina, determină proliferarea peroxizomală în ficat.
Au fost identificate peste 50 enzime în peroxizomii din diferite ţesuturi.
Se cunosc mai mult de 25 boli determinate de deficienţe în sinteza peroxizomilor
sau a enzimelor peroxizomale.
La subiecţii cu deficienţe în sinteza peroxizomilor s-au înregistrat scăderi ale
concentraţiei plasmalogenelor, creşterea concentraţiei acizilor graşi cu catene lungi,
acumularea derivaţilor acidului colestanoic (precursorii acizilor biliari).

348
 14.3.6. ω-oxidarea
Acizii graşi cu lanţuri lungi sau medii, sunt transformaţi prin ω oxidare, în acizi
dicarboxilici. Această cale minoră a fost pusă în evidenţă în preparatele microsomale din
ficat (microzomi, fracţiune celulară formată din ribozomi şi resturi de reticul endoplasmic
obţinută in vitro). Procesul implică hidroxilarea Cω în prezenţa monooxigenazei, care
utilizează NADPH + H+, citocromul P450, şi O2. Alcoolul rezultat este apoi oxidat la
grupare carboxil, transformat în derivat al CoA-SH la fiecare capăt şi oxidat apoi pe calea
β-oxidării. Acizii dicarboxilici sunt oxidaţi, de obicei, la acid adipic (C6) şi acid suberic
(C8), care se elimină prin urină. Această cale se produce în peroxizomi.

14.3.7. α-oxidarea acizilor graşi

Cantitativ, β-oxidarea mitocondrială este cea mai importantă cale de metabolizare
a acizilor graşi. S-au identificat însă câteva mecanisme pentru α-hidroxilarea acizilor
graşi în care oxidarea se produce la C2 nu la C3 ca în β-oxidare.
In anumite ţesuturi există sisteme pentru α-hidroxilarea acizilor graşi cu lanţ
scurt în scopul iniţierii oxidării acestora, conform secvenţei de reacţii:
O OH O
H3C (CH2)n CH2 C OH H3C (CH2)n C C OH
O O O
H3C (CH2)n C C OH H3C (CH2)n C OH + CO2

Aceste hidroxilări se produc fie în reticulul endoplasmic fie în mitocondrii şi

implică sistemul de “oxidaze cu funcţie mixtă” care necesită O2, nucleotide nicotinice
reduse (NADH sau NADPH) şi citocromi specifici.
În ţesuturile de la nivelul sistemului nervos a fost identificat un sistem pentru α-
hidroxilarea (la C2) acizilor graşi cu lanţ lung. Aceşti acizi sunt necesari pentru sinteza
lipidelor care intră în structura mielinei. Acidul lignoceric este transformat prin α-
hidroxilare în acid cerebronic. Enzima implicată utilizează preferenţial C22 şi C24 şi
prezintă caracteristicile unei oxidaze cu funcţie mixtă care necesită O2, NADH sau
NADPH şi citocromi. Această sinteză este strâns corelată cu sinteza sfingolipidelor care
conţin acizi graşi hidroxilaţi.
α-oxidarea are loc la acizii graşi ramificaţi, β-substituiţi, cum este acidul
fitanic provenit din degradarea clorofilei, constituent al lipidelor din produsele lactate şi
din grăsimile animale (Fig.14.11).
Oxidarea acidului fitanic este favorizată de α-oxidare. În acest process carbonul
α al acidului gras este hidroxilat, produsul rezultat fiind decarboxilat oxidativ rezultând
un nou acid Cβ nesubstituit.
La indivizii normali α-oxidarea precede β-oxidarea. La indivizii la care
activitatea α-hidroxilazei peroxizomale este foarte redusă, se produc depozitări de acid
fitanic în ţesuturi şi creşteri ale concentraţiei acestuia în ser.
Sindromul Refsum sau sindromul depozitării acidului fitanic este caracterizat
prin: pigmentarea retinei, tulburări neurologice, pierderea vederii nocturne. Simptomele
se atenuează prin excluderea din dietă a acidului fitanic.

349
 CH3 CH3 CH3 CH3
COO
H3C
3,7,11,15 - tetrametilhexadecanoat α
(fitanat)
Fitanat α−hidroxilaza

CH3 CH3 CH3 CH3

COO
H3C
Fitanat α -oxidaza OH
CO2
CH3 CH3 CH3 CH3

H3 C COO
Acid pristanic
ATP + CoA-SH
Acil-CoA sintetaza
AMP + PPa

CH3 CH3 CH3 CH3

H3 C CO~S-CoA
6 cicluri de β−oxidare
CH3
CH3-CH-CO~S-CoA + 3 CH3-CO~S-CoA + 3 CH3-CH2-CO~S-CoA
2-metil propionil - CoA acetil - CoA propionil - CoA

Fig.14.11 Metabolizarea acidului fitanic prin α-oxidare la acid pristanic urmată de β-oxidarea
acestuia

14.4. Corpii cetonici

Corpii cetonici se sintetizează în mitocondriile hepatocitelor când concentraţia
acizilor graşi în sânge este mare (foame, inaniţie, dietă bogată în grăsimi, diabet
insulino dependent). La β−oxidarea acizilor graşi în mitocondriile hepatocitelor, se
formează NADH, FADH2, ATP şi acetil-CoA. Numai o parte din acetil-CoA produsă
prin β-oxidarea acizilor graşi în mitocondriile hepatice, poate fi oxidată în ciclul acizilor
tricarboxilici, deoarece oxaloacetatul necesar iniţierii ciclului este angajat în
gluconeogeneză, în condiţiile menţionate mai sus. Se adevereşte astfel maxima:
“Lipidele ard la flacăra glucidelor”.
O fracţiune importantă din această acetil-CoA este transformată în
mitocondriile hepatice în acetoacetat sau D-β−hidroxibutirat. Aceşti compuşi
împreună cu acetona sunt reuniţi sub numele de corpi cetonici.
Corpii cetonici sunt substraturi energetice preferate pentru: inimă, muşchi
scheletici, rinichi. In contrast, glucoza este substratul preferat pentru creier şi eritrocite. In
condiţii normale, creierul utilizează numai glucoză ca sursă de energie (acizii graşi nu pot
trece bariera hematoencefalică deoarece în sânge circulă legaţi de serumalbumine) dar în
inaniţie corpii cetonici devin sursa majoră de energie.
350
 Corpii cetonici sunt echivalenţii solubili în apă ai acizilor graşi (Fig.14.12).
H3 C C CH2 COOH
O
H3 C CH CH2 COOH
H3 C C CH3 Acid acetoacetic
OH
O
Acetonă Acid D-β-hidroxibutiric

Fig.14.12 Structura corpilor cetonici

14.4.1.Biosinteza corpilor cetonici (cetogeneza)

Biosinteza corpilor cetonici are loc în următoarele etape (Fig.14.13):
a.Prin condensarea a două molecule de acetil-CoA în reacţia catalizată de β-
cetotiolază (numită şi acetil-CoA acetiltransferază) se formează acetoacetil-CoA.
Reacţia catalizată de o izoenzimă a tiolazei are loc în sens invers ultimei etape a β-
oxidării.
O O

H3 C C SCoA + H3 C C SCoA
Acetil-CoA Acetil-CoA
1 Tiolaza
CoA-SH (acetil-CoA acetil-transferaza)
O O
H3 C C CH2 C SCoA
O
Acetoacetil-CoA
H3 C C SCoA + H2O
β-hidroxi -β-metilglutaril-CoA sintaza
2
CoA-SH (HMG-CoA sintaza)
OH O
HOOC CH2 C CH2 C SCoA
CH3
β-hidroxi -β-metilglutaril-CoA (HMG-CoA)
β-hidroxi -β-metilglutaril-CoA liaza
3
(HMG-CoA liaza)

OOC CH2 CO CH3 + H3 C CO SCoA

Acetoacetat Acetil-CoA
- CO2
NADH+H+
β-hidroxibutirat dehidrogenaza
H3 C C CH3 NAD+
O OH
Acetonă -
H3 C C CH2 COO
H D-β
β -hidroxibutirat

Fig.14.13 Biosinteza corpilor cetonici

351
 b.Prin condensarea acetoacetil-CoA cu a treia moleculă de acetil-CoA în
reacţia catalizată de β-hidroxi-β-metilglutaril-CoA sintază se formează β-hidroxi-β-
metilglutaril-CoA (HMG-CoA). Calea care duce de la acetil-CoA la HMG-CoA
(Fig.14.13) se desfăşoară şi în citosolul celulelor hepatice (în toate ţesuturile, de fapt). În
acest compartiment HMG-CoA-liaza este absentă iar HMG-CoA formată este utilizată în
biosinteza colesterolului.

4.4.2.Degradarea HMG-CoA la acetoacetat şi acetil-CoA are loc prin reacţia

catalizată de HMG-CoA liază, enzimă a cărei activitate creşte în foame. Este necesar ca
ambele enzime HMG-CoA sintaza şi HMG-CoA liaza să fie prezente în mitocondrie
pentru desfăşurarea cetogenezei.
Reacţia totală catalizată de aceste două enzime este:

Acetoacetil-CoA + H2O Acetoacetat + CoA-SH

Faptul că o reacţie simplă de hidroliză se produce în mod indirect face parte din
mecanismul de reglare al procesului de cetogeneză.
Numai acetoacetatul liber, neactivat este “corp cetonic”. Acetoacetatul sub
formă de derivat acil-CoA este un intermediar al β-oxidării tuturor acizilor graşi (este
penultimul derivat β-cetoacil-CoA al spiralei Lynen).
Mitocondrie Citosol
Mitocondrie
β - hidroxibutirat

Acetoacetat

HMG-CoA

Acetoacetil-CoA

Ciclul
Acetil-CoA Krebs

ATP

Acetil-CoA

Malonil-CoA
Acetoacetil-CoA

HMG-CoA
Acizi grasi

Colesterol
Fig.14.14 Reprezentarea relaţiei dintre sinteza corpilor cetonici şi metabolizarea
acizilor graşi, hidraţilor de carbon şi aminoacizilor, în hepatocit.

352
 În principiu acidul acetoacetic s-ar putea forma prin dezactivarea acetoacetil-CoA
rezultat prin β-oxidarea incompletă a oricărui acid gras. Chiar dacă această reacţie are loc
ea justifică numai formarea unor cantităţi mici de acetoacetat. Materia primă pentru
sinteza corpilor cetonici este de fapt acetil-CoA, produsul β-oxidării complete a acizilor
graşi. Atfel toţi atomii de carbon ai unei molecule de acid gras pot fi convertiţi în
acetoacetat.
Acetoacetatul este redus la D(-)-β-hidroxibutirat în reacţia catalizată de β-
hidroxibutiratdehidrogenază. Echilibrul acestei reacţii este controlat de raportul
mitocondrial [NAD+]/[NADH], deci de starea redox. Raportul
[β−hidroxibutirat]/[acetoacetat] în sânge variază între 1:1 şi 10:1.
De notat că D-β−hidroxibutiratul este stereoizomer al L-β-hidroxiacil-CoA care
se formează în β-oxidare.
Acetoacetatul fiind un β-cetoacid se decarboxilează neenzimatic la acetonă şi
CO2. Acetona se elimină la nivel pulmonar. În diabetul zaharat netratat, producţia de
corpi cetonici poate fi extrem de mare, şi mirosul de acetonă în aerul expirat, pregnant.
Relaţia dintre sinteza corpilor cetonici şi metabolizarea acizilor graşi, hidraţilor
de carbon şi aminoacizilor, în hepatocit este reprezentată în Fig.14.14.

14.4.3.Oxidarea corpilor cetonici

Ficatul nu este apt să metabolizeze acetoacetatul neavând capacitatea de a-l activa
la acetoacetil-CoA (cu excepţia citosolului unde acetoacetatul este precursor în sinteza
colesterolului), formă obligatorie pentru reacţiile β-oxidării. Acidul acetoacetic din ficat
trece în sânge de unde este preluat de ţesuturile extrahepatice şi activat.
a.Activarea acetoacetatului şi D-β−hidroxi butiratului în ţesuturile
extrahepatice:
Una dintre căile posibile necesită succinil-CoA care furnizează coenzima şi
succinil-CoA-acetoacetat-CoA transferază, enzimă prezentă în majoritatea
mitocondriilor ţesuturilor extrahepatice, dar absentă în ficat.
Acetoacetatul reacţionează cu succinil-CoA, cu formarea acetoacetil-CoA şi acid
succinic:

CH3-CO-CH2-COO
- - OOC-CH -CH -CO~SCoA
2 2

Acetoacetat Succinil-CoA
Succinil-CoA-acetoacetat - CoA transferază
CH3-CO-CH2-CO~SCoA - OOC-CH -CH -COO-
2 2
Acetoacetil-CoA Succinat

Activarea acetoacetatului poate avea loc şi în prezenţa ATP şi a CoA-SH reacţia

fiind catalizată de acetoacetil-CoA sintetază.
Acetoacetil-CoA
- sintetază
CH3-CO-CH2-COO CH3-CO-CH2-CO~SCoA
Acetoacetat Acetoacetil-CoA
ATP+CoA-SH
AMP+PPa

353
 D(-)-β-hidroxibutiratul poate fi activat direct în ţesutul extrahepatic de o enzimă
specifică; cu toate acestea conversia la acetoacetat cu D(-)-β-hidroxibutirat dehidrogenaza
şi NAD+, urmată de activarea la acetoacetil-CoA este calea cea mai importantă care duce
la metabolizarea ulterioară.
b.Clivarea acetoacetil-CoA la două molecule de acetil-CoA printr-o reacţie
catalizată de tiolază, în prezenţa CoA-SH. Cele două molecule de acetil-CoA vor fi
oxidate în ciclul acizilor tricarboxilici.

14.4.4.Reglarea cetogenezei
În condiţiile unui aport alimentar normal, producţia hepatică de acetoacetat şi β-
hidroxibutirat este minimă iar concentraţia acestor compuşi în sânge este foarte mică (≤
0,2 mM). La concentraţii normale ale corpilor cetonici în sânge eliminările prin urină ale
acestora nu depăşesc 1mg/24 ore. Creşterea concentraţiei corpilor cetonici în sânge peste
valorile normale, duce la hipercetonemie şi cetonurie.
Acizii acetoacetic şi β-hidroxibutiric, în sânge sau ţesuturi, sunt tamponaţi de
componenta bazică a sistemelor tampon. Eliminarea lor prin urină în cantitate mare
determină cetoacidoza şi depleţia organismului de rezerva sa alcalină.
În inaniţie, sinteza corpilor cetonici este accelerată, concentraţia sanguină a
acetoacetatului şi β-hidroxibutiratului crescând până la 3-5 mM. Acesta este un
răspuns normal al organismului la scăderea concentraţiei de carbohidraţi cuplată cu
mobilizarea de acizi graşi. Prioritatea metabolică în condiţii de înfometare a
organismului este asigurarea glucozei necesare pentru creier şi alte ţesuturi
(eritrocite), care sunt absolut dependente de această sursă de energie.
În stadiul primar de post, prin utilizarea corpilor cetonici de către inimă şi
muşchii scheletici, se conservă glucoza pentru susţinerea sistemului nervos central.
Scăderea glicemiei duce la scăderea concentraţiei sanguine a insulinei şi creşterea
glucagonului. Procesul metabolic dominant este mobilizarea triacilglicerolilor din ţesutul
adipos şi gluconeogeneza în ficat. Ficatul obţine energie pentru nevoile proprii prin
oxidarea acizilor graşi eliberaţi din ţesutul adipos. Creşterea concentraţiei acetil-CoA şi a
citratului inhibă glicoliza. In timp ce acizii graşi intră liber în muşchi, captarea glucozei
este redusă din cauza nivelului scăzut de insulină. In consecinţă, muşchiul trece de la
utilizarea glucozei la utilizarea acizilor graşi ca sursă de energie. Acetil-CoA formată prin
β-oxidarea acizilor graşi la nivel muscular inhibă conversia piruvatului la acetil-CoA prin
inhibarea complexului piruvat dehidrogenazei (trecerea enzimei din forma defosfo-activă
în forma fosfo-inactivă). Piruvatul, lactatul şi alanina furnizate de muşchi şi glicerolul
furnizat de ţesutul adipos sunt convertite în glucoză la nivelul ficatului.
Aproximativ 85% din depozitele de energie sunt reprezentate de grăsimi, 14
% de proteine musculare şi mai puţin de 1 % de glicogen. Rezervele de carbohidraţi
sunt suficiente numai pentru o zi. Cea mai mare parte a energiei este depozitată în acizii
graşi din triacilgliceroli.
Acizii graşi nu sunt convertibili în glucoză deoarece acetil-CoA nu poate fi
transformată în piruvat. Glicerolul din triacilgliceroli poate fi convertit la glucoză, dar
este disponibil în cantitate mică.
Altă sursă potenţială de glucoză este reprezentată de aminoacizii glucoformatori
derivaţi din degradarea proteinelor. Muşchiul este o sursă potenţială de aminoacizi în
inaniţie. Masa musculară însă trebuie protejată, pentru a putea asigura mişcarea.

354
 Prin urmare, a doua prioritate metabolică în inaniţie este cruţarea
proteinelor. Acest lucru este realizat prin trecerea ficatului şi muşchiului de la utilizarea
glucozei ca sursă de energie la utilizarea acizilor graşi şi a corpilor cetonici.
În postul prelungit (după trei zile de foame), creşterea concentraţiei sanguine a
acetoacetatului şi β-hidroxibutiratului asigură preluarea eficientă a acestora de către
creier, cruţându-se prin aceasta glucoza şi proteinele. Sinteza corpilor cetonici din acetil-
CoA creşte, deoarece în ciclul Krebs nu se pot oxida toate moleculele de acetil-CoA
generate prin degradarea acizilor graşi.
Gluconeogeneza epuizează rezerva de oxaloacetat, care este esenţială pentru
iniţierea ciclului Krebs. In consecinţă, ficatul produce cantităţi mari de corpi cetonici,
care sunt eliberaţi în sânge. In acelaşi timp, creierul începe să utilizeze cantităţi
apreciabile de acetoacetat în locul glucozei.
După trei zile de foame, cca o treime din energia necesară creierului este
furnizată de corpii cetonici. Miocardul de asemenea utilizează corpii cetonici ca sursă de
energie. Aceste modificări în utilizarea sursei de energie sunt însoţite de o creştere a
corpilor cetonici în plasmă.
După o săptămână de foame, corpii cetonici devin sursa majoră de energie
pentru creier. Creierul foloseşte doar 40 mg de glucoză pe zi, comparativ cu 120 mg cât
era necesar în prima zi de foame. Conversia acizilor graşi în corpi cetonici şi utilizarea lor
de către creier micşorează substanţial necesarul de glucoză. Din acest motiv cantitatea de
proteine musculare care se degradează este mai mică decât în prima zi de foame.
Scăderea de la 75 g proteine musculare degradate în prima zi de foame la 20 g după o
săptămână de foame este importantă pentru supravieţuire. Durata de înfometare
compatibilă cu viaţa este în principal determinată de mărimea depozitului de
triacilgliceroli.
TESUTURI
FICAT SÂNGE EXTRAHEPATICE

Acil-CoA Acizi grasi Acil-CoA

liberi
Glucoză Glucoză

Acetil-CoA
Acetil-CoA Urină
Corpi
cetonici Corpi cetonici Corpi
cetonici
(Acetonă)

Plămân 2CO2
2CO2

Fig.14.15 Formarea, utilizarea şi excreţia corpilor cetonici (căile principale sunt indicate cu linii
pline).

În cetoacidoza diabetică se produce o acumulare excesivă de corpi cetonici în

sânge (până la 20 mM).

355
 In vivo, ficatul este organul care produce cantităţi semnificative de corpi cetonici,
care trec în sânge. Aceştia sunt utilizaţi de ţesuturile extrahepatice proporţional cu
concentraţia lor din sânge. Ei saturează “maşinăria oxidativă”. Evidenţele arată că
cetonemia se datorează creşterii producţiei de corpi cetonici de către ficat, şi mai puţin
deficienţei în utilizarea lor de către ţesuturile extrahepatice.
Modul de formare, utilizare şi excreţie a corpilor cetonici este prezentat în
Fig.14.15.
In procesul de reglare al cetogenezei există trei momentete esenţiale: a, b, c
reprezentate în Fig 14.16.
a.Factorii care reglează mobilizarea acizilor graşi din ţesutul adipos sunt
importanţi în reglarea cetogenezei. Cetogeneza decurge în faza catabolică dominată de
glucagon, la care se asociază hormonii de stress: adrenalina, noradrenalina, cortisolul.
Aceşti hormoni activează lipaza din ţesutul adipos (Fig.14.2).
Corpii cetonici se sintetizează în ficat, din acizii graşi circulanţi proveniţi din
lipoliza TAG din ţesutul adipos. In stare normală cât şi în foame, ficatul are abilitatea de a
reţine mai mult de 30% din acizii graşi care îl traversează.
Triacilglicerolii
Lipoliza a

TESUT ADIPOS Acizi grasi liberi

SÎNGE Acizi grasi liberi VLDL

FICAT
Acizi grasi liberi
Carbohidrati
Esterificare
Acil-CoA Acilgliceroli
Acetil-CoA
Acetil-CoA b
carboxilaza
Insulină Glucagon

Malonil-CoA Carnitin Acil

Transferaza I
Lipogeneză CITOSOL

Acid palmitic
Acil-CoA
MITOCONDRIE
β-oxidare

Ciclul
Acetil-CoA 2 CO2
Krebs
Cetogeneză c

Corpi cetonici

Fig.14.16 Reprezentarea etapelor reglatoare ale cetogenezei: a, b, c. Intensitatea

cetogenezei este determinată de cele trei etape ale metabolismului acizilor graşi (biosinteză,
esterificare, β-oxidare).
356
 b.Acizii graşi transportaţi de albuminele serice la ficat au două posibilităţi
de evoluţie: β-oxidarea sau reesterificarea. După activare la R-CO~SCoA acizii graşi
sunt în principal esterificaţi la trigliceride sau fosfolipide în funcţie de disponibilitatea de
glicerol-3-fosfat.
Trecerea R-CO~SCoA în mitocondrie este reglată de carnitinaciltransferaza I
(CATI) a cărei activitate creşte în starea de foame, când creşte oxidarea acizilor graşi.
Malonil-CoA, intermediar în biosinteza acizilor graşi, a cărei concentraţie creşte în starea
de nutriţie, inhibă CATI, limitând trecerea R-CO~SCoA în mitocondrie şi deci β-
oxidarea. In condiţii de nutriţie se activează lipogeneza.
Acizii graşi liberi care intră în celula hepatică în concentraţii mici sunt în quasi
totalitate esterificaţi la acilgliceroli şi transportaţi în sânge în formă de VLDL.
Deoarece concentraţia acizilor graşi liberi creşte în inaniţie, acetil-CoA
carboxilaza enzimă reglatoare în sinteza malonil-CoA este inhibată, iar scăderea
concentraţiei de malonil-CoA ridică inhibiţia CATI permiţând intrarea în β-oxidare a unei
cantităţi mai mari de acil-CoA. Aceste evenimente sunt accentuate în inaniţie când
raportul insulină/glucagon scade, determinând creşterea lipolizei în ţesutul adipos,
eliberarea acizilor graşi şi inhibarea acetil-CoA carboxilazei în ficat.

c.Acetil-CoA formată în β-oxidare poate intra în ciclul Krebs sau în

cetogeneză. Intrarea în ciclul Krebs depinde de oxaloacetatul disponibil pentru formare
de citrat. În inaniţie şi diabet oxaloacetatul este angajat în gluconeogeneză. Când nivelul
acizilor graşi liberi din plasmă este mare, cantitatea de acizi graşi transformaţi de ficat în
corpi cetonici este mai mare decât al celor oxidaţi în ciclul Krebs. Repartiţia CH3-
CO~SCoA între cetogeneză şi ciclul Krebs este astfel reglată încât energia totală eliberată
ca ATP rezultat din oxidarea acizilor graşi liberi să rămână constantă.
Prin oxidarea completă a 1mol acid palmitic se formează 129 moli ATP. Când
produsul final este acetoacetatul se formează 33 moli ATP iar când produsul final este 3-
hidroxibutiratul se formează 21 moli ATP.
Cetogeneza reprezintă mecanismul care permite ficatului să oxideze cantităţi
crescute de acizi graşi în cadrul unui sistem strîns legat cu fosforilarea oxidativă
fără să crească investiţia totală de energie.
Acetoacetatul reprezintă forma solubilă în apă, transportabilă, a grupărilor acetil. Acizii
graşi eliberaţi din ţesutul adipos sunt transformaţi în unităţi acetil de către ficat care îi
exportă în formă de acetoacetat. Acetoacetatul are rol reglator. Cantităţi mari de
acetoacetat în sânge semnifică abundenţa unităţilor acetil şi conduce la scăderea lipolizei
în ţesutul adipos.

14.4.5.Cetoacidoza diabetică
Cetoacidoza diabetică este frecvent întâlnită la pacienţii cu diabet zaharat
insulino-dependent. Rata mortalităţii este de 6-10%.
Boala este determinată de lipsa insulinei, cuplată cu creşterea concentraţiei
glucagonului în sânge, însoţită şi de creşterea concentraţiei hormonilor de stres:
adrenalină, noradrenalină, cortizol şi hormonul de creştere. Efectele metabolice sunt:
hiperglicemie, hipercetonemie şi cetonurie. Concentraţia plasmatică a
acetoacetatului şi β-hidroxibutiratului (acizi cu pKa=3,5), creşte până la 20 mM.

357
 Acumularea excesivă de corpi cetonici în sânge este determinată de faptul că
viteza cu care ficatul produce corpii cetonici depăşeşte capacitatea de utilizare a lor de
către ţesuturi. Evenimentele care se produc sunt identice cu cele care au loc în foame:
Glucagon [Malonil-CoA] Ridicarea inhibitiei Activarea oxidării
[AMPc] Producere de
Insulină CAT I acizilor grasi corpi cetonici

(vezi reglarea cetogenezei pentru detalii)

Lipsa insulinei determină creşterea lipolizei în ţesutul adipos şi eliberarea acizilor

graşi în plasmă (3-4 mM), care vor fi captaţi de ficat şi transformaţi în corpi cetonici.
Pentru tratarea cetoacidozei care perturbă procesele metabolice şi dereglează
balanţa apă/electroliţi, se impune administrarea de insulină. Insulina micşorează
concentraţia glucagonului plasmatic, antagonizează efectele catabolice ale glucagonului
la nivel hepatic, inhibă eliberarea substratelor (acizi graşi şi aminoacizi) din ţesuturile
periferice pentru cetogeneză şi gluconeogeneză, stimulează captarea glucozei de către
ţesuturile ţintă.

14.5. Biosinteza acizilor graşi

14.5.1.Introducere
Biosinteza acizilor graşi se produce prin condensarea unităţilor de câte doi atomi
de carbon, proces invers β-oxidării. David Rittenberg şi Konrad Bloch au demonstrat, în
1945, că unităţile care se condensează derivă de la acidul acetic. S-a demonstrat apoi
că precursorul reacţiei de condensare este acetil-CoA, dar mecanismul a rămas
necunoscut până în 1950 când Salih Wakil a descoperit că pentru biosinteza acizilor
graşi este absolut necesar bicarbonatul şi că malonil-CoA este un intermediar în acest
proces.

1.Caracteristici generale ale procesului de sinteză a acizilor graşi

Acizii graşi, sursa preferată de energie pentru miocard pot fi sintetizaţi din
glucoza din dietă şi din anumiţi aminoacizi. Sinteza acizilor graşi este un process activ
deţinând un rol principal în stocarea rezervelor energetice ale organismului. Interprandial
şi în inaniţie, organismul uman depinde de rezervele de energie. Organismul uman se
adaptează la variaţia surselor de energie. Compoziţia depozitelor de energie este
independentă de factorii nutriţionali prezenţi în dietă. Gradul în care se produce
biosinteza depinde de cantitatea de lipide şi proteine din dietă şi de necesitatea convertirii
excesului de glucoză în acizi graşi pentru depozitare. Capacitatea organismului de a
depozita glucoză sub formă de glicogen este limitată astfel încât glucoza care depăşeşte
nevoile imediate şi nu poate fi depozitată ca glicogen este convertită în acizi graşi şi
depozitată ca trigliceride în toate ţesuturile, preponderent în ţesutul adipos. Aproximativ
85% din depozitul de energie este reprezentat de grăsimi, 14% de proteine musculare şi
mai puţin de 1% de glicogen.
Enzimele care catalizează sinteza acizilor graşi sunt localizate în citosol şi sunt
complet diferite de enzimele mitocondriale care catalizează degradarea acizilor graşi.
Sinteza acizilor graşi este un proces puternic reductiv ce consumă NADPH +
H+ rezultat, în cea mai mare cantitate, prin oxidarea glucozei pe calea pentozo fosfaţilor,
cale activă în ţesuturile specializate în lipogeneză: ficat, ţesut adipos, glanda mamară.
358
Alte surse de NADPH includ transformarea malatului în piruvat catalizată de enzima
malică şi într-o foarte mică măsură reacţia catalizată de izocitrat dehidrogenaza
extramitocondrială.
Energia necesară este de sorginte glucidică, ATP fiind furnizat de arderea
resturilor acetil~SCoA provenite din glucoză.
Sinteza acizilor graşi se produce în faza anabolică dominată de insulină.
Acizii graşi, au număr par de atomi de carbon, şi, teoretic, rezultă prin legarea cap-coadă
a unităţilor de doi atomi de carbon furnizate de acetil~SCoA.

2.Comparaţie între sinteza acizilor graşi şi β-oxidarea acestora

Sinteza de acizi graşi dispune de mecanisme proprii. Câteva caracteristici ale căii
de sinteză a unui acid gras comparativ cu β-oxidarea, prezentate în Fig.14.17, sunt:
localizarea celulară a proceselor, coenzimele redox implicate şi maniera în care unităţile
C2 sunt clivate din acidul gras sau adăugate acestuia.
β -oxidarea Biosinteza acizilor grasi
Se produce în mitocondrie 1 Se produce în citosol

CoA este transportor 2 PTA este transportor

Acil-CoA (Cn) de grupări acil de grupări acil Acil-PTA (Cn+2)
FAD NADP+
FADH2 FAD este acceptor 3 NADPH este donor NADPH+H+
de electroni de electroni
Enoil-CoA Enoil-CoA
H2O H2O

3-L-Hidroxiacil-CoA Stereoizomerul L-β 4 Stereoizomerul D-β 3-D-Hidroxiacil-CoA

hidroxiacil hidroxiacil
NAD+ NADP+
NADH+H+ NADPH+H+

β -Cetoacil-CoA β -Cetoacil-CoA
CoA-SH CoA-SH+CO2
Unitatea C2 produsă
5 Donatorul unitătii C2
Acetil-CoA este acetil-CoA este malonil-CoA Malonil-CoA
Acil-CoA (Cn-2) Acil-PTA (Cn)

Fig.14.17 Diferenţele dintre β-oxidarea şi biosinteza acizilor graşi cu privire la: (1)
localizarea celulară, (2) transportul grupărilor acil, (3) acceptorul/donorul de electroni, (4)
stereospecificitatea reacţiei de hidratare/deshidratare, (5) forma în care unităţile C2 sunt
produse/donate (După Donald Voet, 1999).

Sinteza acizilor graşi se desfăşoară în citosol în contrast cu β-oxidarea care se

produce în matrixul mitocondrial;
Biosinteza acizilor graşi este proces endergonic şi reductiv pe când β-oxidarea
este proces exergonic, oxidativ;
Enzimele pentru sinteza acizilor graşi în organismele superioare sunt asociate în
forma unui complex multienzimatic numit acid gras sintaza în contrast cu enzimele β-
oxidării care nu par să fie asociate;
359
 Coenzimele transportoare de hidrogen sunt NADPH în biosinteză şi NAD+ şi
FAD în β-oxidare;
Intermediarii în sinteza acizilor graşi sunt legaţi covalent de grupările –SH ale
proteinei transportoare de acil (PTA), pe când transportorul de grupări acil în β-
oxidare este coenzima A;
Produsul final al β-oxidării este acetil-CoA. Atomii de carbon utilizaţi pentru
sinteza acizilor graşi sunt furnizaţi de acetil-CoA provenită din glucoză via secvenţa
Embden Meyerhof până la acid piruvic urmată de decarboxilarea oxidativă a acestuia.
Donorul unităţilor de câte doi atomi de carbon în etapa de elongare este malonil-
PTA. In reacţia de elongare se eliberează CO2;
Elongarea realizată de complexul multienzimatic al acid gras sintazei se opreşte
la acidul palmitic (C16). Elongarea acidului palmitic nou sintetizat sau a unor acizi graşi
endogeni sau exogeni precum şi introducerea de legături duble în acizii graşi endogeni
sau exogeni este realizată de alte sisteme enzimatice.

14.5.2. Biosinteza acidului palmitic

Sinteza acidului palmitic are loc în citosol cu participarea unei proteine
multienzimatice-acid gras sintaza (AGS). Majoritatea ţesuturilor (ficat, rinichi, creier,
plămîn, glanda mamară, ţesut adipos) dispun de acest echipament enzimatic, dar ficatul
deţine rolul principal în sinteza de novo a acidului palmitic. Atomii de carbon utilizaţi
pentru sinteza de acid palmitic sunt furnizaţi de acetil-CoA provenită din glucoză.
Procesul este reductiv (necesită NADPH) şi endergonic (necesită ATP). NADPH şi ATP
sunt obţinuţi prin metabolizarea glucozei.

1.Stoechiometria sintezei acidului palmitic

Din punct de vedere stoechiometric sinteza acidului palmitic presupune:
CH3-CO~S-CoA + 7 HOOC-CH2-CO~S-CoA + 14 (NADPH + H+)
Acetil-CoA Malonil-CoA
CH3-(CH2)14-COOH + 7 CO2 + 8 CoA-SH + 14 NADP+ + 6 H2O
Acid palmitic

Malonil-CoA utilizată în reacţia de mai sus rezultă prin carboxilarea acetil-CoA:

7CH3-CO~S-CoA + 7CO2 + 7ATP + H2O 7HOOC-CH2-CO~S-CoA + 7ADP + 7Pa
Acetil-CoA Malonil-CoA

Ecuaţia globală a biosintezei acidului palmitic este:

8 CH3-CO~S-CoA + 14 (NADPH + H+) + 7 ATP
Acetil-CoA
CH3-(CH2)14-COOH + 8 CoA-SH + 14 NADP+ + 7 ADP + 7 Pa + 6 H2O
Acid palmitic

2.Citratul-transportor de grupări acetil din mitocondrie în citosol în vederea sintezei

acizilor graşi.

360
 Întrucât acetil-CoA care serveşte ca materie primă pentru sinteza de acizi graşi se
formează intramitocondrial se pune problema transferului acestui compus în citosol prin
membrana mitocondrială care nu este permeabilă pentru acetil-CoA.
Transportul acetil-CoA din mitocondrii în citosol este realizat de citrat şi
implică următoarele reacţii ( Fig. 14.18):
Acetil-CoA se condensează cu oxaloacetatul în mitocondrie, sub acţiunea
citrat sintazei, cu formarea citratului care are posibilitatea să intre în ciclul Krebs
mitocondrial sau să iasă din mitocondrie şi să facă sinteză de acizi graşi:
-
H2 C COO
-
H2 C COO Citrat -
HO C COO
H 3 C CO SCoA + - sintaza
O C COO -
Acetil-CoA H2C COO
Oxaloacetat
Citrat

Când este prezent în cantitate mare în mitocondrie, citratul este translocat în

citosol, unde este scindat la acetil-CoA şi oxaloacetat într-o reacţie ATP-dependentă
catalizată de citrat-liază:
-
H2 C COO ATP ADP+Pa -
H2 C COO + CH3-CO~SCoA
- + CoA-SH Acetil-CoA
HO C COO -
Citrat liaza O C COO
- Oxaloacetat
H2C COO Sinteză
Sinteză
Citrat acizi grasi colesterol

3.Malatul sursă de NADPH pentru sinteza acizilor graşi

Oxaloacetatul format în citosol sub acţiunea citrat liazei trebuie să se întoarcă în
mitocondrie. Mambrana internă mitocondrială fiind impermeabilă pentru oxaloacetat,
acesta trebuie mai întâi redus, în citosol, la malat în reacţia catalizată de malat
dehidrogenază care are drept coenzimă NADH.
-
- H2 C COO
H2 C COO Malat
+ NADH + H+ H C OH + NAD
-
O C COO dehidrogenaza +
-
Oxaloacetat COO
Malat
NADP+
Enzima malică
CO2
NADPH+H+
CH3

C O
-
COO
Piruvat

361
 Malatul are două posibilităţi de evoluţie: trece în mitocondrii şi prin
dehidrogenare regenerează oxaloacetat sau, în citosol, suferă o decarboxilare reductivă
sub acţiunea “enzimei malice” cu formare de NADPH necesar pentru sinteza acizilor
graşi:
Pentru fiecare acetil-CoA transferată din mitocondrie în citosol se formează un
NADPH. Piruvatul format trece în mitocondrii unde prin carboxilare generează
oxaloacetat:
CH3
-
Piruvat H2 C COO
C O + ATP + CO2 + ADP + Pa
-
carboxiligaza O C COO
-
COO Oxaloacetat
Piruvat

NADPH format sub acţiunea enzimei malice împreună cu cel din metabolizarea
glucozei pe calea pentozo-fosfaţilor sunt echivalenţi reducători necesari proceselor
reductive din sinteza acizilor graşi.
Transferul acetil-CoA din mitocondrie în citosol prin intermediul citratului este
prezentat schematic în Fig.14.18.
MATRIX MITOCONDRIAL CITOSOL
Citrat - -
sintaza H2 C COO H2 C COO
H 3 C CO SCoA - -
Acetil-CoA HO C COO HO C COO
ATP+CoA-SH
- -
H2 C COO H2C COO Citrat liaza
Citrat Citrat ADP+Pa
-
H2 C COO H 3 C CO SCoA
- Acetil-CoA
- H2 C COO
O C COO
Oxaloacetat NADH+H+ -
O C COO
Malat dehidrogenaza Oxaloacetat
NAD+ NADH+H+
Malat dehidrogenaza
- NAD+
H2 C COO -
H2 C COO
H C OH
H C OH
-
COO -
COO
Malat
Malat NADP+
ATP+Pa Enzima malică
CH3 CH3
Piruvat
NADPH+H+
carboxiligaza
C O C O CO2
ATP+CO2 - -
COO COO
Piruvat Piruvat
MEMBRANA MITOCONDRIALĂ

Fig.14.18 Transferul acetil-CoA din mitocondrie în citosol prin intermediul citratului.

362
 Transferul acetil-CoA în citosol, în vederea încorporării în acizi graşi, depinde de
disponibilităţile celulare de oxaloacetat (care se formează din piruvat), citrat şi ATP.
Acestea sunt mari în perioadele de aport glucidic crescut, când ciclul Krebs este saturat şi
se acumulează citrat, ATP şi oxaloacetat.

14.5.3.Formarea malonil-CoA etapă reglatoare în sinteza acizilor graşi

Acetil-CoA este un metabolit situat la răscrucea multor scvenţe anabolice
sau catabolice iar orientarea lui spre sinteza de acizi graşi presupune o pregătire în acest
scop. Deşi acetil-CoA furnizează toţi atomii de carbon din acidul palmitic totuşi procesul
de biosinteză necesită obligatoriu dioxid de carbon (HCO3-). In prezenţa dioxidului de
carbon, acetil-CoA este transformată la malonil-CoA printr-o reacţie ireversibilă care
reprezintă etapa de iniţiere şi control în sinteza acizilor graşi:

ATP ADP+Pa

-
H3 C CO SCoA + HCO3 OOC CH2 CO SCoA
Acetil-CoA Malonil-CoA
Acetil-CoA carboxiligază

Reacţia este catalizată de acetil-CoA carboxiligază, o enzimă care conţine

biotină ca grupare prostetică. Mecanismul de acţiune al acestei enzime biotin-
dependente este similar cu cel al piruvat carboxiligazei şi al propionil-CoA
carboxiligazei. Gruparea carboxil a biotinei este legată covalent de gruparea –NH2 a
restului de lizină din acetil-carboxiligază (Fig.14.19).
Reacţia catalizată de acetil-CoA carboxiligază are loc în două etape. In prima
etapă se formează carboxibiotina cu consum de ATP iar în etapa următoare gruparea CO2
activată este transferată pe acetil-CoA cu formarea malonil-CoA:
O

Biotinil-enzima
HN NH
-
OOC-CH2-CO~SCoA
(CH2)4-CO-Lys-Enz O Malonil-CoA
S O
Biotinil-enzima CH3-CO~SCoA
-
O C N NH
Acetil-CoA
HCO3 + ATP
(CH2)4-CO-Lys-Enz
ADP + Pa S Carboxibiotinil-enzima

Fig. 14.19 Transformarea acetil-CoA în malonil-CoA catalizată de acetil-CoA carboxiligaza

biotin-dependentă.

La E. Coli, cele două etape sunt catalizate de subunităţi separate, cunoscute ca:
biotincarboxilaza şi respectiv transcarboxilaza. Biotina este legată la a 3-a subunitate
numită proteină transportoare de carboxibiotină.
Enzima mamiferelor conţine pe acelaşi lanţ polipeptidic de 230 KDa şi cele două
activităţi enzimatice şi activitatea de transport a carboxibiotinei.

363
 Reglarea alosterică şi covalentă a activităţii acetil-CoA carboxiligazei
Enzima există ca protomer (dimer) cu activitate catalitică redusă sau ca polimer
activ. Biosinteza acizilor graşi este controlată de echilibrul între formele:
Protomer (inactiv) Polimer (activ)

Reglarea alosterică. Metaboliţii care influenţează echilibrul de mai sus sunt

citratul, care deplasează echilibrul spre formarea polimerului şi palmitoil-CoA care
favorizează degradarea polimerului.
Moleculele de citrat sau izocitrat care semnalizează gradul de saturare cu
substrat a ciclului Krebs şi, indirect, încărcarea energetică celulară favorizează
agregarea protomerilor cu formarea enzimei active. Citratul ridică parţial inhibiţia
produsă prin fosforilare, acţionând ca efector alosteric (Fig.14.20).
Glucagon
AMP Epinefrină

ATP ADP
AMPK
(protein kinaza P P
AMP dependentă)
Acetil-CoA Citrat Acetil-CoA
Acetil-CoA
carboxiligaza carboxiligaza
carboxiligaza (partial
AA activă)
(defosfo,activă) (fosfo,inactivă) cccitrat
Fosfoprotein

fosfataza
H3PO4 H2O

Insulină
Fig.14.20 Reglarea covalentă şi alosterică a acetil-CoA carboxiligazei prin AMPK (kinaza-
AMP dependentă) care la rândul ei este activată alosteric şi covalent.

Palmitoil-CoA şi alţi acil-CoA cu catenă lungă inhibă prin feedback enzima,

favorizând trecerea acesteia în forma de protomer, cu activitate redusă. Acţiunea celor doi
efectori este logică. Creşterea sintezei de acizi graşi pentru depozitarea energiei este
necesară când citratul este în concentraţie mare, iar scăderea sintezei este necesară dacă
se acumulează cantităţi mai mari de acil-CoA decât poate utiliza celula. Palmitoil-CoA
inhibă de asemenea translocaza care transportă citratul din mitocondrie în citosol, ca şi
glucozo 6-fosfat dehidrogenaza, care generează NADPH.
Reglarea covalentă. Acetil-CoA carboxiligaza este substrat pentru mai multe
kinaze. Această enzimă care este activă în formă defosforilată, este inhibată prin
fosforilare numai la Ser-79 de către AMPK-kinaza AMP dependentă pe o cale AMPc-
independentă. AMPK este la rândul ei activată alosteric de către AMP. Glucagonul şi
adrenalina care acţionează pe o cale AMPc dependentă, prin intermediul protein kinazei
A, promovează fosforilarea Ser-79, posibil prin inhibarea defosforilării ei (prin activarea
inhibitorului fosfatazei).
Forma fosforilată a carboxilazei are o afinitate mică pentru citrat şi o afinitate
mare pentru acil-CoA cu catenă lungă. Forma fosforilată este defosforilată de o protein
364
fosfatază activată de insulină. Insulina stimulează activitatea carboxilazei în celulele
din ficat. Astfel, glucagonul şi insulina au efecte opuse asupra sintezei de acizi graşi.
In perioadele de alimentaţie glucidică caracterizate prin raport insulină/glucagon mare,
are loc transformarea glucozei în acizi graşi (Fig.14. 20).
Viteza de sinteză a enzimei în ficat este reglată de starea de nutriţie. In
perioadele de alimentaţie glucidică se sintetizează acetil-CoA carboxiligază în timp ce în
foame sau dietă bogată în acizi graşi sinteza este scăzută. Insulina activează acetil-CoA
carboxiligaza rapid, prin defosforilare şi lent prin inducerea sintezei carboxilazei via
factorul de transcriere SREBP-1 (sterol response element binding protein).
La procariote acetil-CoA carboxiligaza nu este supusă acestui tip de reglare,
deoarece la aceste organisme acizii graşi nu sunt depozitaţi ca grăsimi ci sunt folosiţi ca
precursori ai fosfolipidelor. La E. Coli, în schimb, enzima este reglată de GTP astfel că
acizii graşi sunt sintetizaţi ca răspuns la necesităţile creşterii celulare.
Acid gras sintaza
Procesul de sinteză a acidului palmitic din acetil-CoA, malonil-CoA, şi NADPH
este catalizat de acid gras sintază. Enzima este organizată ca sistem multienzimatic în
scopul obţinerii unei eficienţe catalitice maxime şi a unei sinteze coordonate a enzimelor
din complex.
Acid gras sintaza la mamifere este o proteină cu masa de 500 KDa alcătuită din
două subunităţi identice (dimmer) (Fig.14.21). Un monomer este organizat în mai multe
domenii structurale, fiecare domeniu având o funcţie catalitică specifică.
Acid gras sintaza cuprinde grupări –SH, la care sunt legaţi intermediarii
metabolici. Fiecare monomer posedă două astfel de grupări. Una dintre ele este furnizată
de un rest Cys din lanţul polipeptidic. La această grupare sunt ataşate restul acetil în faza
de iniţiere şi resturi acil cu 4 -14 atomi de carbon în fazele de elongare. Cea de a doua
grupare –SH aparţine fosfopanteteinei (derivată din acidul pantotenic), ataşată ca
grupare prostetică la un domeniu structural al acid gras sintazei. Această componentă a
enzimei este denumită proteină transportoare de acil (ACP=acyl carrier protein). La
funcţia tiol sunt ataşaţi restul malonil şi ceilalţi derivaţi acil, β-cetoacil, β−hidroxiacil,
enoil. Acid gras sintaza este activă numai ca dimer. Prin legarea cap-coadă a celor doi
monomeri gruparea Cys-SH a unuia dintre monomeri se află în vecinătatea grupării
panteteină-SH a celuilalt. In cursul funcţionării enzimei o moleculă de acid gras este
sintetizată prin cooperarea grupărilor Cys-SH şi Pant-SH aparţinând la monomeri
distincţi. Pe o moleculă dimerică de acid gras sintază se află în curs de formare,
simultan, două molecule de acid palmitic.

Fig.14.21 Complexul multienzimatic al acid gras sintazei este un dimer format din două
polipeptide identice fiecare conţinând 6 activităţi enzimatice şi o proteină transportoare de
acil (ACP). In unitatea funcţională jumătatea unui monomer interacţionează cu jumătatea
complementară a celuilalt monomer sugerând un aranjament “cap-coadă” a celor doi
monomeri. Astfel se produc simultan două lanţuri acil.

365
 Etape în sinteza acidului palmitic
1.Transferul restului acetil din acetil-CoA pe gruparea Cys-SH, reacţie catalizată
de o transacilază;
2.Transferul restului malonil din malonil-CoA pe gruparea tiolică a
fosfopanteteinei, reacţie catalizată de o transacilază (se pare, aceiaşi transacilază
catalizează reacţiile 1 şi 2);
3.Gruparea acetil, în faza 1, sau o grupare acil a acidului gras intermediar în
fazele de elongare, atacă gruparea metilen, activă, din restul malonil. Simultan are loc
decarboxilarea şi formarea unui derivat β-cetoacil. In prima etapă a procesului se
formează un β-cetoacil cu 4 atomi de carbon;
CH3
-
COO C O
CH3 CH3 CH2 CH2
C O O C C O C O

CO2 H
1 2
3

CoA-SH CoA-SH
H

CH3 O C CH2 CO~SCoA C O C O C O

CH3-CO~SCoA
-
CH2 Acetil-CoA CH3 COO CH3 CH2
CH2
Malonil-CoA - C O
(CH2 )13 Biotin-Acil-CoA COO
- carboxilaza CH3
COO
Palmitat 9 NADPH+H+
CO2 ATP 4
ADP+Pa
H2O NADP+

CH3 CH3 CH3 CH3 CH3

CH2 CH2 CH2 CH H C OH
(CH2 )13 CH2 CH2 CH CH2
C O C O O=C C O C O
H H H H
H2O

8 7 6 5
H H H H
C O C O C O NADP+ C O C O
(CH2 )13 CH2 CH2 NADPH+H+ CH CH2
CH2 Ciclul se repetă CH
2 CH2 CH H C OH
până la formarea
CH3 acidului palmitic CH3 CH3 CH3 CH3

Fig. 14.22 Mecanismul de sinteză a acidului palmitic, proces catalizat de dimerul

multifuncţional, acid gras sintază.

366
 4.Reducerea derivatului β-cetoacil la β-hidroxiacil într-o reacţie NADPH
dependentă;
5.Transformarea prin eliminare de apă a β-hidroxiacilului format într-un derivat
tiolesteric al acidului α, β nesaturat (enoil-);
6.Reducerea NADPH dependentă a derivatului enoil-, cu formarea unui tiolester
saturat. In prima fază a procesului, acidul saturat este acidul butiric şi apoi acizii
graşi cu 6, 8,.....16 atomi de carbon;
7.Acizii graşi cu 4 până la 14 atomi de carbon nu sunt eliberaţi de pe acid gras
sintază. Numai legătura tiolesterică a acidului palmitic cu Pant-SH este hidrolizată.
Grupările acil ale acizilor graşi intermediari (4 -14 atomi de carbon) sunt transferaţi de pe
gruparea tiolică a panteteinei pe gruparea Cys-SH vecină. Gruparea Pant-SH eliberată
este încărcată cu o nouă grupare malonil prin reluarea reacţiilor formându-se un acid gras
superior. Ciclul de elongare se repetă până la formarea acidului palmitic.
8.Eliberarea acidului palmitic prin hidroliza legăturii tiolesterice cu panteteina.
Etapele în sinteza acidului palmitic sunt reprezentate în Fig. 14.22.

14.5.4. Acidul palmitic este precursorul altor acizi graşi

Sinteza de novo prin acid gras sintază duce la formarea acidului palmitic.
Din acidul palmitic sau alţi acizi exogeni, se pot sintetiza toţi acizii graşi de care specia
umană are nevoie, cu excepţia acizilor graşi polinesaturaţi esenţiali (acidul linoleic, şi
linolenic). Aceste sinteze implică diferite sisteme enzimatice cu diferite localizări. Acidul
palmitic produs prin sinteză de novo poate fi transformat prin: elongare, desaturare,
hidroxilare.

14.5.5.Elongarea acizilor graşi

La mamifere, elongarea acizilor graşi se produce fie în reticulul endoplasmic fie
în mitocondrie.
In reticulul endoplasmic un sistem multienzimatic ataşază la acidul preexistent
unităţi C2 furnizate de malonil-CoA (Fig.14.23).
La reacţia de elongare pot participa acizii graşi saturaţi cu mai mult de zece atomi
de carbon în moleculă precum şi acizii graşi nesaturaţi.
Inaniţia suprimă procesul de elongare.
Secvenţa de reacţii pentru elongarea acidului palmitic este similară cu cea din
citosol pentru sinteza acidului palmitic sub acţiunea acid gras sintazei, sursa unităţilor
de doi atomi de carbon fiind malonil-CoA iar agentul reducător NADPH. Substratul
preferat pentru elongare este palmitoil-CoA. In Fig.14.23 se arată transformarea
palmitoil-CoA în stearoil-CoA.
Spre deosebire de sinteza acidului palmitic, în care intermediarii sunt ataşaţi la
acid gras sintază ca tioesteri, la elongare intermediarii sunt esteri ai CoA-SH sugerând
faptul că procesul presupune participarea altor enzime nu a acid gras sintazei. In cele mai
multe ţesuturi acest sistem de elongare din reticulul endoplasmic transformă aproape
exclusiv acidul palmitic în acid stearic. Creierul conţine, totuşi, unul sau mai multe
sisteme de elongare, care sintetizează acizi graşi cu lanţuri lungi (până la C24). In creier,
în timpul mielinizării, creşte rapid elongarea stearoil-CoA, în scopul furnizării acizilor
graşi C22 şi C24 necesari sintezei sfingolipidelor.
In mitocondrie, cei doi atomi de carbon cu care se face elongarea sunt furnizaţi
de acetil-CoA iar agenţii reducători sunt NADH şi NADPH (Fig.14.24).
367
 CH3-(CH2)14-CO~S-CoA + HOOC-CH2-CO~S-CoA
Palmitoil-CoA Malonil-CoA

3-cetoacil-CoA
sintaza CoA-SH + CO2

CH3-(CH2)14-CO-CH2-CO~S-CoA
3-ceto-stearoil-CoA

3-cetoacil-CoA NADPH + H+
reductaza NADP+

CH3-(CH2)14-CH-CH2-CO~S-CoA
OH
3-hidroxi-stearoil-CoA
Dehidrataza
H2O
CH3-(CH2)14-CH=CH-CO~S-CoA
NADPH + H+
∆2 -enoil-CoA
reductaza NADP+

CH3-(CH2)14-CH2-CH2-CO~S-CoA
Stearoil-CoA

Fig.14.23 Elongarea palmitoil-CoA la stearoil-CoA în reticulul endoplasmic.

R-CH2-CO~S-CoA
CH3-CO~S-CoA
β−cetotiolaza
CoA-SH

R-CH2-CO-CH2-CO~S-CoA
NADH + H+
β−hidroxiacil-CoA
NAD+ dehidrogenaza

R-CH2-CH-CH2-CO~S-CoA
OH

H2O enoil-CoA hidrataza

R-CH2-CH=CH-CO~S-CoA
NADPH + H+
enoil-CoA reductaza
NADP+

R-CH2-CH2-CH2-CO~S-CoA

Fig.14.24 Elongarea mitocondrială a acizilor graşi. Acest proces este invers procesului β-
oxidării acizilor graşi (Fig.X.14), cu excepţia reacţiei finale care foloseşte NADPH în calitate de
coenzimă reducătoare, nu FADH2 ca în β-oxidare.

368
 Acest sistem operează pe o cale inversă β-oxidării acizilor graşi cu excepţia
ultimei etape în care FAD-Acil-CoA-dehidrogenaza (prima etapă în β-oxidare) este
înlocuită cu NADPH-Enoil-CoA-reductaza (ultima etapă din elongare).
Moleculele de acil-CoA cu C16 sau cu mai mulţi atomi de carbon sunt foarte puţin
folosite ca substraturi în procesul de elongare, sugerând că această cale serveşte la
elongarea acizilor cu catenă scurtă.

14.5.6.Biosinteza acizilor graşi nesaturaţi

Acizii monoetilenici comuni la mamifere sunt: acidul palmitoleic (16:1:∆9) şi
acidul oleic (18:1:∆9). Aceşti acizi sunt obţinuţi din acizii graşi saturaţi corespunzători,
prin introducerea unei duble legături în poziţia ∆9.
Desaturarea acizilor graşi, la mamifere, se produce în reticulul endoplasmic,
sistemul oxidativ necesar introducerii legăturilor duble cis fiind diferit de cel necesar
oxidării acizilor graşi în mitocondrie. Desaturarea în reticulul endoplasmic este realizată
de “oxidaze cu funcţii mixte” care oxidează simultan două substraturi: NADPH şi acidul
gras.
Desaturarea necesită oxigen activat prin transferul electronilor de pe NADPH
prin intermediul unei flavoprotein-reductaze şi a citocromului b5.
Sistemul de desaturare are trei componente: desaturaza, citocromul b5 şi
NADPH-citocrom b5 reductaza.
In Fig.14.25 se prezintă schema funcţionării sistemului desaturant care introduce
o legătură dublă între C9 şi C10.
O etapă importantă în sinteza acizilor graşi nesaturaţi din acid palmitic sau stearic
este introducerea primei legături duble între C9 şi C10 cu formarea acidului palmitoleic şi
respectiv oleic.

1/2 O2 H2O
9 9
R-CH2-CH2-(CH2)7-CO~S-CoA R-CH=CH-(CH2)7-CO~S-CoA

2 Citocrom b5 (Fe2+) 2 Citocrom b5 (Fe3+)

2 H+

Citocrom b5 Citocrom b5
reductaza (FAD) reductaza (FADH2)

NADPH + H+ NADP+

Fig.14.25 Schema de funcţionare a sistemului desaturant al acizilor graşi; radicalul R trebuie să

conţină cel puţin şase atomi de carbon.

Activitatea stearoil-CoA desaturazei este reglată prin dietă şi hormonal. S-a

constatat că insulina şi hidrocortizolul induc activitatea stearoil-CoA desaturazei în timp
ce acizii graşi polinesaturaţi în concentraţie crescută în dietă inhibă activitatea enzimei.

369
 14.5.7.Acizi graşi esenţiali
La plante se pot introduce duble legături în ∆6, ∆9, ∆12 şi ∆15 faţă de capătul
carboxil terminal, putându-se astfel sintetiza acizii graşi esenţiali: acid linoleic
(C18:2:∆9,12) şi acidul α-linolenic (C18:2:∆9,12,15) pe care mamiferele nu îi pot sintetiza,
obţinându-i numai pe cale exogenă.
La mamifere se pot introduce duble legături la ∆4, ∆5, ∆6 şi ∆9 faţă de capătul
carboxil terminal (Fig.14.26), dar nu se pot introduce duble legături între capătul ω
terminal şi ∆9. Prin urmare, acidul oleic nu poate fi transformat în acid linoleic şi acid
linolenic. Prin combinarea reacţiilor de elongare şi desaturare mamiferele pot sintetiza o
varietate mare de acizi graşi polinesaturaţi. Astfel, acidul linoleic poate fi transformat în
acid arahidonic (C20:4: ∆5,8,11,14) (Fig.14.27).

"∆6-desaturaza"

"∆4-desaturaza"
"∆5-desaturaza"
"∆9-desaturaza"

ω 1
CH3 -(CH2)6+n- CH2 -CH2 -CH2 - CH2 - CH2 - CH2-(CH2)2 -COOH

Fig.14.26 Reprezentarea poziţiei de acţiune a desaturazelor la mamifere.

Acizii graşi esenţiali sunt necesari pentru sinteza fosfolipidelor şi a esterilor

colesterolului care intră în structura membranelor celulare. Acidul linoleic este precursor
al sintezei acidului arahidonic (Fig.14.27).
CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)7-CO~S-CoA
Linoleil-CoA
O2 + NADPH + H+
desaturare
2 H2O + NADP+

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)4-CO~S-CoA
γ-linolenil-CoA
2 NADPH + 2 H+ + Malonil-CoA
elongare
CoA-SH + CO2 + 2 NADP+

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)4-CH2-CH2-CO~S-CoA

O2 + NADPH + H+
desaturare
2 H2O + NADP+

CH3-(CH2)4-CH=CH-CH2-CH=CH-CH2-CH=CH-(CH2)-CH=CH-(CH2)3-CO~S-CoA
Arahidonil-CoA
Fig.14.27 Transformarea acidului linoleic în acid arahidonic prin desaturare şi elongare.

370
 14.5.8. Reglarea biosintezei acizilor graşi
Sinteza şi degradarea acizilor graşi sunt astfel reglate încât să nu fie simultan
activate (Fig.14.28).Sinteza de acizi graşi şi colesterol angajază acetil-CoA de natură
glucidică iar sinteza de corpi cetonici foloseşte acetil-CoA de natură lipidică.

BIOSINTEZA ACIZILOR GRASI OXIDAREA ACIZILOR GRASI

CITOSOL MITOCONDRIE
CITRAT
Ciclul
Acetil-CoA Krebs
Acetil-CoA
carboxilaza
Corpi Corpi
cetonici
CITRAT cetonici
Malonil-CoA
Acid gras
sintaza Acetil-CoA

Palmitat
Acil-CoA

Reticul
endoplasmic Palmitat
Stearat Acil-CoA
Oleat

Acizi grasi
Triacilgliceroli

HEPATOCIT
Transportul TAG Transportul acizilor grasi
Acizi grasi
SÂNGE VLDL (complexati cu albuminele)

Lipoprotein lipaza Stres, Foame

Acizi grasi liberi
Catecolamine
Alimentatie, Lipaza "hormon ACTH, Cortizol,
Glucoză, sensibilă"
Insulină Triacilgliceroli Alimentatie,
Stres, Foame Glucoză,
ACTH, Cortizol, Insulină
Catecolamine ADIPOCIT

Fig.14.28 Reprezentarea schematică a procesului de reglare a sintezei şi degradării acizilor graşi.

La un raport insulină/glucagon mic (diabet şi inaniţie), concentraţia acizilor

graşi în sânge creşte, datorită stimulării lipazei din ţesutul adipos de către epinefrină şi
glucagon. Acizii graşi eliberaţi în sânge sunt preluaţi de ficat unde sunt supuşi oxidării
mitocondriale. Diminuarea glicolizei limitează cantitatea de acetil-CoA şi implicit şi de
malonil-CoA. Absenţa malonil-CoA ridică inhibiţia pe care aceasta o exercită asupra
carnitin-acil-transferazei I, acizii graşi cu catenă lungă pătrund în mitocondrii şi sunt
supuşi β-oxidării şi sintezei de corpi cetonici. Conversia glucozei în acizi graşi şi sinteza
de trigliceride este diminuată (acţiune antilipogenetică mediată de glucagon).
371
 Un raport insulină/glucagon ridicat, specific perioadelor de aport glucidic
deplasează metabolismul hepatic spre utilizarea glucozei. Insulina scade eliberarea
glucozei în sânge intensificând prin activarea enzimelor cheie din glicoliză (glucokinaza,
fosfofructokinaza, piruvat kinaza) utilizarea acesteia în celulă în scopul sintezei de acizi
graşi.
Acizii graşi sintetizaţi în condiţiile unui raport insulină/glucagon ridicat nu
sunt angajaţi în β-oxidare. Pentru a fi β-oxidaţi, acizii graşi activaţi în citosol, trebuie să
intre în mitocondrie. Pătrunderea acizilor graşi activaţi din citosol în mitocondrie este un
proces reglat. Malonil~SCoA prezentă în cantitate mare în cazul unui aport glucidic
crescut inhibă carnitil acil transferaza I împiedicând astfel pătrunderea acil-CoA în
matrixul mitocondrial, în vederea β-oxidării. Prin urmare, acizii graşi sintetizaţi în ficat
în perioadele de aport glucidic, sunt înglobaţi în VLDL sub formă de triacilgliceroli, şi
transportaţi în sânge. Lipoproteinlipaza hidrolizează triacilglicerolii din structura VLDL
eliberând acizii graşi care vor fi captaţi de către ţesuturile extrahepatice.
Sinteza acizilor graşi este reglată şi prin modificarea vitezei de sinteză şi
degradare a enzimelor implicate. Cantitatea de acetil-CoA carboxiligază şi deci sinteza
de acizi graşi, creşte în câteva zile, după trecerea de la foame, la alimentaţie bogată în
carbohidraţi şi săracă în grăsimi. Acesta este un proces de adaptare.
În ţesutul adipos, insulina stimulează lipogeneza prin producerea de acetil-CoA
şi NADPH + H+ necesare sintezei de acizi graşi, stimularea acetil-CoA carboxiligazei,
care catalizează reacţia de iniţiere a biosintezei acizilor graşi (acetil-CoA malonil-
CoA), furnizarea glicerol-fosfatului necesar sintezei TAG. Lipsa insulinei duce la
eliberarea unei cantităţi mari de acizi graşi în sânge, care sunt preluaţi de hepatocite şi
inhibă activitatea acetil-CoA carboxiligazei.

14.5.9. Biosinteza triacilglicerolilor (lipogeneza)

Pentru a fi transportaţi la ţesuturi şi depozitaţi, acizii graşi sunt transformaţi în
triacilgliceroli. Această conversie implică acilarea celor trei grupări hidroxil ale
glicerolului. Acizii graşi sunt transformaţi mai întâi, în citosol, printr-un proces ATP-
dependent catalizat de acil-CoA sintetază, în derivaţi activi, acil-CoA, formă în care sunt
încorporaţi în acilgliceroli:
CoA-SH

R COOH R CO-SCoA

ATP AMP + PPa

In organismul uman există două căi pentru sinteza triacilglicerolilor care diferă
prin natura precursorului în structura căruia intră glicerolul: calea monoacilglicerolului
şi calea glicerol 3-fosfatului .

1.Calea monoacilglicerolului
Calea monoacilglicerolului care funcţionează în enterocite, reprezintă o cale
rapidă şi economică de resinteză a triacilglicerolilor din produşii de digestie, absorbiţi din
intestin. Din trigliceridele alimentare sub acţiunea lipazei pancreatice se formează 2-
monoacilglicerol şi acizi graşi. După reactivarea acizilor graşi se resintetizează în

372
enterocit diacilglicerol şi triacilglicerol (Fig.14.29). Triacilglicerolii sunt înglobaţi în
chilomicroni care prin sistemul limfatic trec în sânge.
2.Calea de esterificare a glicerol 3-fosfatului
Calea de esterificare a glicerol 3-fosfatului este calea de sinteză a
triacilglicerolilor în aproape toate celelalte ţesuturi ale organismului (Fig.14.29). Glicerol-
3 fosfatul se obţine fie prin reducerea dihidroxiacetonfosfatului (DHAP) rezultat din
glucoză pe calea glicolitică, fie din glicerol prin fosforilare directă în prezenţă de ATP,
reacţie care nu are loc în ţesutul adipos deoarece lipseşte glicerol kinaza.
Pentru acilarea primei grupări –OH din structura dihidroxiacetonfosfatului, sunt
două căi. Prima cale, presupune acilarea catalizată de dihidroxiacetonfosfat
aciltransferază a DHAP, proces care are loc în reticulul endoplasmic sau peroxizomi.
Produsul acil-dihidroxiacetonfosfat rezultat este redus la acidul lizofosfatidic
corespunzător de o reductază NADPH-dependentă. Prin a doua cale se obţine acelaşi
produs, acidul lizofosfatidic, dar ordinea este inversă, se produce mai întâi reducerea
DHAP şi apoi acilarea grupării –OH din structura glicerol-3 fosfatului proces care are loc
în mitocondrii sau reticul endoplasmic şi este catalizat de glicerol 3-fosfat aciltransferază.
Acidul gras introdus în poziţia 1 este de obicei acid gras saturat.
Acidul lizofosfatidic este transformat în triacilglicerol prin acţiunea succesivă a
1-acilglicerol 3-fosfat aciltransferază, acid fosfatidic fosfatază şi diacilglicerol
aciltransferază. A doua acilare presupune, de obicei, introducerea unui acid gras
nesaturat. O excepţie se produce în glanda mamară umană unde se utilizează un acid gras
saturat. A treia acilare se realizează după ce o fosfatază îndepărtează gruparea fosfat.
Acidul introdus poate fi saturat sau nesaturat. Aciltransferazele nu au specificitate
absolută pentru acizii graşi, însă în triacilglicerolii din ţesutul adipos uman, palmitatul
tinde să se concentreze în poziţia 1 iar oleatul în poziţia 2.
Intermediarii: acid fosfatidic şi diacilglicerol pot fi transformaţi în fosfolipide.
Sinteza triacilglicerolilor în ficat şi în ţesutul adipos joacă un rol important în
economia energetică a organismului.

a.Sinteza triacilglicerolilor în ficat

Capacitatea ficatului de a sintetiza triacilgliceroli este mare. In ficat,
glicerolfosfatul poate fi obţinut atât din glucoză cât şi prin activarea glicerolului
captat din plasmă (provenit din lipoliza triacilglicerolilor din ţesutul adipos şi din
chilomicroni). Acizii graşi încorporaţi în triacilglicerolii din ficat provin din:
1.Sinteza de novo din glucoză, ficatul fiind principalul organ de conversie al
glucidelor în acizi graşi.
2.Din plasmă prin captare din fracţiunea de acizi graşi liberi (0,3 mmoli/l).
Ficatul nu este organ de depozitare a triacilglicerolilor. După sinteză
triacilglicerolii sunt încorporaţi, împreună cu alte lipide şi proteine în VLDL şi apoi
secretaţi în plasmă, fiind sursă de acizi graşi pentru ţesuturile extrahepatice.

b.Sinteza triacilglicerolilor în ţesutul adipos

Sinteza triacilglicerolilor în ţesutul adipos (lipogeneza) reprezintă modalitatea de
stocare a excesului caloric, lipidic sau glucidic, al organismului. Glicerolfosfatul este
obţinul aproape în exclusivitate din intermediarul glicolitic, dihidroxiacetonfosfat.
Acest fapt face lipogeneza dependentă de glicemie şi insulinemie.

373
 Glucoză
H2 C OH
H2 C OH Tesut adipos
Chilomicroni
C O
HO C H
H2 C OPO3H2
H2 C OH
Dihidroxiacetonfosfat
Glicerol R1-CO~S-CoA
Glicerol kinaza
ATP +
(inactivă NADH + H CoA-SH
în adipos)
+
ADP NAD
H2 C OH H2 C O CO R1

HO C H C O

H2 C OPO3 H2 H2 C OPO3H2
L-glicerol-3-fosfat Acil-dihidroxiacetonfosfat
R1-CO~S-CoA
CoA-SH NADPH + H
+

H2C O CO R1
NADP+
HO C H
H2C OPO3 H2
Acid lizofosfatidic
R2-CO~S-CoA
CoA-SH
H2 C O CO R1

R2 CO O C H
Fosfolipide
H2 C OPO3 H2
Acid fosfatidic
H2O
Fosfatază
H3PO4
H2 C O CO R1 H2 C OH
2-monoacilglicerol
R2 CO O C H aciltransferază R2 CO O C H
H2 C OH H2 C OH
Diacilglicerol R1-CO~S-CoA 2-Monoacilglicerol
R3-CO~S-CoA CoA-SH (din digestia intestinală)
CoA-SH
H2 C O CO R1

R2 CO O C H
H2 C O CO R3
Triacilglicerol
Fig.14.29. Reactiile chimice care compun căile de biosinteză a triacilglicerolilor

Acizii graşi încorporaţi în triacilglicerolii din adipocite provin din mai multe
surse:
1.O sursă foarte redusă de acizi graşi la nivelul ţesutului adipos este reprezentată
de sinteza de novo, din glucoză.
374
 2.Hidroliza triacilglicerolilor (lipoliza) furnizează acizi graşi care pot fi
reâncorporaţi în aceste molecule.
3.Hidroliza triacilglicerolilor prezenţi în plasmă sub formă de chilomicroni
(care transportă triacilglicerolii de origine alimentară) şi de VLDL (care transportă
triacilglicerolii de origină endogenă, sintetizaţi în ficat). Triacilglicerolii prezenţi în
chilomicroni şi VLDL sunt hidrolizaţi de lipoproteinlipază şi acizii graşi obţinuţi sunt
captaţi de adipocite şi apoi încorporaţi în triacilgliceroli.

14.5.10.Soarta metabolică a acetil~CoA

Triacilgliceroli

Membrane
lipidice Acizi grasi

Sinteza acizilor grasi β-oxidare

NADPH FADH2

ATP NADH

Corpi
Colesterol Acetil-CoA cetonici

NADH
Fosforilare
GTP FADH2 oxidativă

ATP

Fig. 14.30 Reprezentare schematică a evoluţiei metabolice a acetil~CoA.

Angajarea lipidelor în direcţia sintezei sau degradării triacilglicerolilor depinde

de energia metabolică necesară organismului şi de necesitatea sintezei altor compuşi cum
ar fi: colesterolul. glicerofosfolipidele, sfingolipidele care intră în structura membranelor
lipidice.
Lipoliza este o reacţie de adaptare a organismului pentru a face faţă unor
nevoi crescute energetice cum este cazul efortului fizic intens sau al unor situaţii
stresante: frig, emoţii,etc. Organismul dispune de sisteme de reglare care activează
lipoliza şi dirijază acizii graşi spre ţesutul muscular, iar glucoza este economisită pentru
uzul sistemului nervos.
In condiţiile unui exces caloric, atât sub formă de lipide cât şi ca glucide, este
favorizată sinteza triacilglicerolilor şi depozitarea acestora în ţesutul adipos. In
perioada de alimentare activitatea lipoprotein lipazei din ţesutul adipos este crescută ceea
ce permite utilizarea trigliceridelor şi influxul de acizi graşi în ţesutul adipos. Glucoza
plasmatică, la un nivel mai ridicat postprandial, furnizează scheletul glicerolului pentru
sinteza de trigliceride.
TAG sintetizaţi din acizii graşi formaţi din unităţile C2 pot fi degradaţi la unităţi
acetil. Acetil-CoA rezultată din excesul de glucoză este utilizată pentru sinteza de acizi
375
graşi care sunt depozitaţi ca TAG sau este oxidată în ciclul Krebs cu eliberare de ATP
prin fosforilare oxidativă (Fig.14.30).
În mitocondriile hepatocitelor, acetil-CoA poate fi convertită în corpi cetonici
care sunt transportaţi către ţesuturile extrahepatice, iar în citosolul hepatocitelor din.
acetil~CoA se sintetizează colesterol.

14.6.Metabolismul colesterolului
14.6.1.Introducere
Colesterolul (3-β-hidroxi-5-colesten) principalul steroid din organismele
animale, este constituent al membranelor celulare şi al lipoproteinelor plasmatice. Fiind
un lipid amfipatic este componentul structural esenţial al membranelor contribuind la
reglarea fluidităţii acestora. Creierul, îndeosebi, substanţa albă, cuprinde cantităţi relativ
mari de colesterol liber. Conţinutul în colesterol al creierului şi al nervilor creşte în
perioada de mielinizare după care rămâne constant tot restul vieţii. Acest colesterol este
stabil metabolic. Ficatul este al doilea ţesut în ceea ce priveşte conţinutul total în
colesterol. Cortexul adrenalelor şi gonadele cuprind mult colesterol raportat la gram de
ţesut. Lipoproteinele plasmatice cuprind colesterol în proporţii variabile ele reprezentând
forme de transport al colesterolului între diverse compartimente ale organismului,
intestin-ficat-ţesuturi extrahepatice.
Colesterolul este precursorul hormonilor steroizi (sexuali,
corticosuprarenalieni), al acizilor biliari şi al calciferolului (vitamina D3).
Organismul uman conţine aproximativ 140 g colesterol din care cca. 8 g este
prezent în plasmă în principal în formă de LDL. Studii ale „balanţei colesterolului” bazate
pe eliminarea steroizilor prin fecale au arătat că aproximativ 1-2 g din acest colesterol
este zilnic reînoit.
Cea mai mare parte a colesterolului provine din sinteza endogenă (aproximativ 1
g zilnic), în timp ce colesterolul ingerat cu alimentele nu depăşeşte 0,6 g zilnic, în cazul
unei diete obişnuite. Alimentele cele mai bogate în colesterol sunt cele de origină animală
şi în special: creierul (3000 mg colesterol/100 g aliment), gălbenuşul de ou (1700 mg/100
g), rinichii (350 mg/100 g), ficatul (250 mg/100 g), untul (300 mg/100 g) şi grăsimea de
porc (100 mg/100 g).
14.6.2.Biosinteza colesterolului
Aproape toate ţesuturile din organism sunt dotate cu echipamentul enzimatic
necesar sintezei de colesterol. Biosinteza colesterolului se produce în cea mai mare
cantitate în citoplasma celulelor hepatice şi intestinale. Materia primă pentru sinteza
colesterolului este acetil~CoA care poate fi obţinută, în mitocondrie din glucoză
(glicoliză la piruvat şi decarboxilare oxidativă), acizi graşi (prin β-oxidare) şi din catenele
unor aminoacizi (după transaminare şi degradarea catenei ternare) şi în citosol prin
oxidarea etanolului de către acetil-CoA sintetază. Acizii graşi furnizează cea mai mare
cantitate de acetil~CoA. Calea pentru sinteza colesterolului începe cu transferul
acetil~CoA, sub formă de citrat, din mitocondrie în citosol şi poate fi reprezentată astfel:
Acetil-CoA Mevalonat Izopentenil-PP Scualen Colesterol
C2 C6 C5 C30 C27

Biosinteza colesterolului are loc în citosol şi cuprinde următoarele etape:

1.Formarea β-hidroxil-β−metil-glutaril-CoA (HMG-CoA) din acetil-CoA urmată
de transformarea în mevalonat;
376
 2.Transformarea mevalonatului în “izopren biologic activ”;
3.Condensarea a 6 unităţi izoprenice cu formarea unei hidrocarburi C30, scualen;
4.Formarea lanosterolului, primul compus steroidic prin ciclizarea scualenului;
5.Transformarea lanosterolului în colesterol.

1.Sinteza mevalonatului
Primul stadiu în sinteza colesterolului este formarea izopentenil pirofosfatului din
acetil-CoA. Două molecule de acetil-CoA formează, în prezenţa unei tiolaze, acetoacetil-
CoA. Acetoacetil-CoA prin condensare cu acetil-CoA, în citosol, formează HMG-CoA.
In mitocondrie, HMG-CoA este intermediar în sinteza corpilor cetonici, în timp ce în
citoplasmă acesta este transformat în mevalonat, intermediar în sinteza colesterolului
(Fig.14.31).
Acetil-CoA 3-hidroxi-3-metil Clivare în Acetil-CoA
+ +
Acetoacetil-CoA glutaril-CoA mitocondrie Acetoacetat
Reducere în citosol
Mevalonat Colesterol

Fig.14.31 Soarta 3-hidroxi-3-metilglutaril-CoA

O O

H3C C SCoA + H3 C C SCoA

Acetil-CoA Acetil-CoA
1 Tiolaza
CoA-SH (acetil-CoA acetil-transferaza)

O O
H 3C C CH2 C SCoA

O Acetoacetil-CoA

H3 C C SCoA + H2O β-hidroxi -β-metilglutaril-CoA sintaza

2 (HMG-CoA sintaza)
CoA-SH
OH O
HOOC CH2 C CH2 C SCoA

CH3
β-hidroxi -β-metilglutaril-CoA
(HMG-CoA)
2 NADPH + 2 H+
HMG-CoA reductaza
3
+
2 NADP + CoA-SH
OH
HOOC CH2 C CH2 CH2 OH
CH3 Mevalonat

Fig.14.32 Formarea mevalonatului din acetil-CoA.

377
 Transformarea HMG-CoA în mevalonat, proces reductiv dependent de NADPH
este prima etapă specifică colesterologenezei şi în acelaşi timp etapa reglatoare a
procesului. Reacţia este catalizată de HMG-CoA reductază, enzimă localizată la nivelul
reticulului endoplasmic (Fig.14.32).

2.Reglarea sintezei colesterolului

HMG-CoA reductaza care catalizează etapa limitantă de viteză din biosinteza
colesterolului este alcătuită dintr-un lanţ polipeptidic (887 aminoacizi) având două
domenii structurale, unul hidrofob, membranar, şi altul care proemină în citosol. Enzima
este supusă diferitelor căi de control metabolic.
a.Reglarea concentraţiei HMG-CoA reductazei prin reglarea vitezei de
sinteză şi degradare.
Cantitatea de enzimă este controlată atât la nivelul sintezei, a transcrierii genei,
cât şi la nivelul vitezei de degradare a enzimei. Timpul de înjumătăţire pentru HMG-CoA
reductază, de 2-4 ore este mult mai scurt decât pentru alte enzime. Colesterolul celular
este probabil factorul reglator principal; el acţionează ca represor al sintezei enzimei, pe
de o parte, şi accelerează degradarea enzimei, pe de altă parte.
Glucagonul, glucocorticoizii şi postul, au un efect negativ asupra biosintezei
colesterolului prin afectarea vitezei de transcriere. In contrast, insulina şi hormonii
tiroidieni stimulează sinteza HMG-CoA reductazei, având acţiune colesterologenică.
Reglarea sintezei HMG-CoA reductazei pe calea SREBPs (sterol regulatory
element-binding protein-2). SREBPs reprezintă o familie de factori de transcriere
caracterizaţi ca mediatori în menţinerea homeostaziei celulare a colesterolului (SREBP-2)
şi ca reglatori în biosinteza acizilor graşi (SREBP-1).
Reglarea căii SREBP în biosinteza colesterolului necesită factori adiţionali
printre care proteina SCAP (SREBP cleavage-activating protein) care este un activator al
căii (o escortă pentru SREBP şi un senzor pentru steroli) şi proteine din familia Insigs
(Insig-1 şi Insig-2, proteine a căror sinteză este indusă de insulină) care cooperează cu
sterolii inhibând ieşirea complexului SREBP/SCAP din reticul în aparatul Golgy inhibând
asfel calea SREBPs. La concentraţii mari de colesterol în celulă SCAP sechestrează
SREBP-2 în reticulul endoplasmic. Când scade concentraţia colesterolului în celulă
complexul SREBP-SCAP trece din reticulul endoplasmic în aparatul Golgi unde SREBP-
2 prin două clivări proteolitice generează un fragment peptidic care acţionează ca un
factor nuclear de transcriere activ. Acesta intră în nucleu şi se leagă la elementul de
activare în ”cis” al genei ţintă, o secvenţă scurtă de ADN din zona promotor/enhancer al
acesteia, numită SRE (sterol responsive element) (Fig.14.33) inducând sinteza HMG-CoA
reductazei şi în final creşterea concentraţiei de colesterol. Când este în concentraţie
mare în celulă, colesterolul se leagă de domeniul specific din proteina SCAP inducând
legarea acesteia de proteine membranare Ings din reticul ceea ce duce la reţinerea
complexului SCAP-SREBP în reticul, determinând astfel scăderea sintezei de colesterol.
Reglarea sterol-dependentă a degradării reductazei
Enzima are două domenii: unul citosolic cu rol catalitic şi unul membranar care
aţionează ca un senzor pentru derivaţii colesterolului şi mevalonatului. Creşterea
concentraţiei sterolilor în celule favorizează legarea reductazei de proteinele Insig,
ubiqitinarea şi degradarea reductazei printr-un proces mediat de proteazomi.

378
 Concentraţia colesterolului în celulele mamiferelor este controlată prin reglarea
coordonată a proteinelor SCAPs şi HMG-CoA reductază ca urmare a legării acestora de
proteinele Insigs.
b.Reglarea covalentă a activităţii HMG-CoA reductazei (fosfo-defosfo)
Enzima există în două forme interconvertibile, o formă fosfo mai puţin activă şi
forma defosfo mai activă. HMG-CoA reductaza este fosforilată (inactivată) la Ser-871 de
aceiaşi AMPK (protein kinază activată de AMP) care fosforilează şi inactivează acetil-
CoA carboxilaza, enzima limitantă de viteză a biosintezei acizilor graşi. Astfel, ambele
căi în care se utilizează acetil-CoA ca substrat pentru sinteza lipidelor, sunt inactivate
când încărcarea energetică a celulei este scăzută şi concentraţia AMP este mare.
Reactivarea HMG-CoA reductazei este catalizată de protein fosfataze (Fig.14.33).
Cercetările din ultima perioadă au avut ca scop identificarea kinazelor din amonte
care activează prin fosforilare protein kinaza AMP dependentă. Recent, a fost
identificată LKB1 ca o posibilă AMP kinaz kinază care implică semnalizarea
calciu/calmodulin dependentă. Pe această cale acţionează, probabil, leptina, adiponectina
şi alte molecule semnal.

ADN SREBP
Nucleu SRE
clivare
ARNm
proteolitică
AMP
ADP ARNm SREBP-
ATP SCAP Golgi
AMPK
P (protein kinaza Traducere
AMP dependentă)
HMG-CoA HMG-CoA
reductaza reductaza SREBP- Reticul
carboxiligaza
(inactivă) Fosfoprotein (activă) SCAP endoplasmic
fosfataza
H2O H3PO4 Mevalonat
HMG-CoA
Colesterol

Fig.14.33 Reglarea HMG-CoA reductazei prin cascada de fosforilare-defosforilare şi prin

SREBPs. SRE (sterol regulatory element), SREBP=sterol regulatory element-binding protein,
SCAP (SREBP cleavage-activating protein).

b.Reglarea activităţii HMG-CoA reductazei prin inhibiţie competitivă.

Inhibitorii competitivi: compactin, lovastatin (mevacor), pravastatin
(pravachol), simvastatin (zocor) cu structură asemănătoare mevalonatului, micşorează
viteza de sinteză a colesterolului, fiind utilizaţi în tratamentul hipercolesterolemiilor
(Fig.14.34).

379
 HO HO
COOH C COOH
OH H3 C
O OH
X
H3C O
Mevalonat
H CH 3

R R=H X=H Compactin

R=CH3 X=H Lovastatin (Mevacor)
R=OH X=H Pravastatin (Pravachol)
R=CH3 X=CH3 Simvastatin (Zocor)

Fig.14.34 Inhibitori competitivi ai HMG-CoA reductazei.

3.Transformarea mevalonatului în “izopren biologic activ”

Mevalonatul este fosforilat în două etape separate cu formarea 3-fosfo-5-
pirofosfo-mevalonatului. Acesta, prin decarboxilare şi pierderea unui rest fosfat, dă
naştere la “izoprenul activ” care există în două forme izomere, dimetil-alil-pirofosfat şi
izopentenil-pirofosfat aflate în echilibru (Fig.14.35).
OH O P
HOOC CH2 C CH2 CH2 OH HOOC CH2 C CH2 CH2 O P P

Mevalonat CH3 CH3

3 ATP
3 ADP Mevalonat-3-fosfo-5-pirofosfat

P CO2

H2 C C CH2 CH2 O P P H3 C C CH CH2 O P P

CH3 Izopentenil-PP CH3 Dimetil-alil-PP

Fig.14.35 Transformarea mevalonatului în “izopren activ”.

4.Sinteza scualenului prin condensarea a două unităţi izoprenice

Prin condensarea cap-coadă a celor două unităţi izoprenice dimetil-alil-pirofosfat
şi izopentenil-pirofosfat se formează geranil-pirofosfat, compus cu 10 atomi de carbon
în moleculă. Prin condensarea geranil-pirofosfatului cu o moleculă de izopentenil-
pirofosfat se formează compusul cu 15 atomi de carbon în moleculă numit farnezil-
pirofosfat (Fig.14.36).
Reacţia finală în sinteza scualenului implică o condensare cap-cap a două
molecule de farnezil-pirofosfat. Reacţia catalizată de scualen sintază necesită o reducere
în prezenţa NADPH şi pierderea a două molecule de pirofosfat. Energia necesară
condensărilor este furnizată de eliminarea pirofosfatului şi transformarea lui imediată în
două molecule de fosfat anorganic.
Farnezil-pirofosfatul este precursorul colesterolului, ubiqinonei şi dolicolului
(Fig.14.37). Inhibitorul specific al scualen sintazei – scualestatin 1– inhibă selectiv
sinteza de colesterol fără să afecteze sinteza ubiqinonei şi dolicolului. Dolicolul format

380
din farnezil-pirofosfat are rol de transportor al oligozaharidelor pe resturile de asparagină
din proteine în scopul sintezei glicoproteinelor.

O P P + O P P

Dimetilalil pirofosfat Izopentenil pirofosfat

1 Prenil transferaza
PPa (cap-coadă)

O P P
Geranil pirofosfat

Prenil transferaza O P P
2
(cap-coadă) PPa

1
O P P

Farnezil pirofosfat

NADPH + H+
O
Squalen sintaza P P
3
(cap-cap) 1`
+
NADP + 2 PPa

1`

Scualen

Fig.14.36 Sinteza scualenului

Ubiquinona (Coenzima Q) (Fig. 10.9), suplimentar implicării sale ca transportor

de electroni şi H+ în respiraţia mitocondrială şi bacteriană acţionează, în forma redusă
(Ubiquinol), ca antioxidant.
Activitatea antioxidantă, hidrofobicitatea şi distribuţia în membranele biologice şi
în lipoproteinele cu densitate mică (LDL), sugerează rolul important al ubiquinolului
în protecţia celulară împotriva stressului oxidativ. Anumite afecţiuni şi îmbătrânirea
pot fi manifestări ale scăderii capacităţii de menţinere a unui nivel adecvat al
ubiquinolului.
Concentraţia ubiqinonei în ţesuturi este funcţie de intensitatea proceselor
metabolice. Aceasta creşte cu vârsta, atingând valori maxime la 20 ani pentru specia
umană, şi scade la vârstă înaintată. Paralel cu scăderea ubiqinonei creşte concentraţia
381
dolicolului (peste 100 ori în unele organe, vezi structura la pg. 334), concentraţia
colesterolului rămânând relativ neschimbată.
Farnezil-PP serveşte ca substrat pentru izoprenilarea proteinelor. Anumite
polipeptide şi proteine din clasa proteinelor G, GMPc-fosfodiesterazele diverselor ţesuturi
şi alte numeroase proteine cu rol în procesele de transducţie a unor semnale extracelulare
sau implicate în diviziunea celulară sunt susceptibile la farnezilare.
S-farnezilarea este catalizată de S-farnezil-transferază şi are loc la resturile de
cisteină din structura polipeptidelor sau proteinelor care conţin la capătul carboxi-
terminal secvenţa: cisteină-(aminoacid alifatic)2-aminoacid C-terminal.
O clasă de proteine farnezilate este reprezentată de oncopreoteine; inhibitori
ai farnezil transferazelor sunt consideraţi ca fiind promiţători în prevenirea malignizării
celulare.
S-a demonstrat că mevalonatul, intermediar în sinteza farnezil pirofosfatului, este
necesar replicării ADN în celulele animale. Inhibitori ai sintezei de mevalonat cum ar fi
lovastatinul, pravastatinul, simvastatinul inhibă creşterea blocând celulele în faza G1.
Reversarea procesului prin adaos de mevalonat, şi nu de colesterol, demonstrează că
intermediarul farnezil pirofosfat, şi nu colesterolul, este responsabil de creşterea celulară.
Constatarea este compatibilă cu creşterea sintezei de colesterol în celula canceroasă.
Glucoză Acetil-CoA
glicoliză
Statine

HMG-CoA
HMG-CoA reductaza

Mevalonat

Izopentenil-PP

Geranil-PP
Farnezilarea
Ubichinonă Farnezil-PP proteinelor
Scualen
sintază
Dolicol
Scualen

Colesterol
Fig.14.37 Provenienţa metabolică a farnezil pirofosfatului şi utilizarea sa.

5.Lanosterolul este produs prin ciclizarea scualenului

Scualenul, un lanţ hidrocarbonat C30 este transformat sub acţiunea unui sistem
enzimatic complex într-un sterol C30, lanosterol (Fig.14.38).
Această reacţie de ciclizare necesită O2 ceea ce arată că transformarea
Lanosterol Colesterol s-a produs după ce atmosfera a devenit aerobă.

382
 Scualen epoxidaza, catalizează oxidarea scualenului, cu formarea scualen-
epoxidului. Scualen oxido-ciclaza, transformă acest epoxid în lanosterol, sterol precursor
al colesterolului.
H3 C
CH3
scualen CH3

epoxidază
Ciclază CH3 CH3

CH3
O2 H2O HO
O H3 C CH3
+ + Scualen-epoxid
Scualen NADPH + H NADP Lanosterol

Fig. 14.38. Sinteza lanosterolului

6.Colesterolul este sintetizat din lanosterol

Transformarea lanosterol colesterol implică pierderea a trei grupări –CH3
(prin oxidarea la –COOH şi apoi decarboxilare), reducerea unei duble legături cu
participarea NADPH şi migrarea alteia.
H3C
CH3
CH3

CH3 CH3
(O2, NADPH + H+)

CH3
HO
H3C CH3 CO2 HO
Lanosterol Colesterol

Este interesant de notat că, numai după ce atmosfera pământului a devenit

aerobă, a apărut colesterolul. Colesterolul este ubicuitar la eucariote dar lipseşte la
multe procariote.
14.6.3.Catabolismul colesterolului
Nucleul tetraciclic al colesterolului, ca şi al altor steroizi, nu poate fi degradat în
organism; el este eliminat ca atare. Transformarea colesterolului în acizi biliari este
cea mai importantă cale de catabolizare a acestuia.
Sistemul enzimatic implicat în sinteza acizilor biliari primari (acid colic şi
chenodezoxicolic) este localizat în reticulul endoplasmic al hepatocitelor şi necesită
intervenţia citocromului P450, a NADPH, a unei citocrom P450 reductaze (o flavoproteină),
a unor compuşi tiolici şi a oxigenului molecular.
Viteza de sinteză a acizilor biliari depinde de activitatea enzimei colesterol–
7α−hidroxilază. Produsul intermediar care rezultă din acţiunea acestei enzime este
colesterolul hidroxilat la carbonul 7; acest compus este transformat apoi, printr-o serie de
reacţii, în acid colic (trihidroxilat) şi respectiv chenodezoxicolic (dihidroxilat). In mod
normal, sinteza de acid colic este dublă faţă de sinteza de acid chenodezoxicolic.
Comparând structura acizilor biliari cu cea a colesterolului rezultă că biosinteza
acizilor biliari din colesterol implică: saturarea dublei legături din poziţia ∆3,
383
epimerizarea grupării 3β−ΟΗ, oxidarea C24 cu formarea grupării carboxil, introducerea
grupărilor –OH în poziţiile 7α şi 12α, condensarea grupării carboxil C24 cu taurina şi
glicocolul rezultând acizii glicocolic, taurocolic, glicochenodezoxicolic şi
taurochenodezoxicolic.
Vitamina C
NADPH+H+ NADP+
O2
12 17

7
3 7α -hidroxilază
7 HO OH
HO
Colesterol 7-α-Hidroxicolesterol

12α -hidroxilază
Acizi biliari
Deficit de Vit.C O2
O2
NADPH+H +
Etape NADPH+H+
intermediare
2CoA-SH+ATP 2CoA-SH+ATP

Propionil-CoA+
AMP+PPa Propionil-CoA+
AMP+PPa
OH
CO-NH-CH 2 -CH 2 -SO 3 H
12 OH
CO-S-CoA CO-S-CoA
12
3 7
HO OH
3 7 7
Taurocolat 3
Taurină HO OH HO OH
CoA-SH
Colil-CoA Chenodezoxicolil-CoA
Glicină Glicină
Taurină
CoA-SH CoA-SH
CoA-SH
OH
Glicochenodezoxicolat
CO-NH-CH2-COOH
Taurochenodezoxicolat

HO OH
Glicocolat
Deconjugare si
7α -dehidroxilare
Deconjugare si
7α -dehidroxilare
OH
COOH
COOH

HO
HO Acid litocolic
Acid dezoxicolic
Fig.14.39 Transformarea colesterolului în acizi biliari

Acizii biliari pot forma săruri cu diverşi cationi. Măsura în care acizii biliari
formează săruri depinde de pH şi de constanta lor de ionizare. Deoarece bila este un
384
lichid alcalin aceşti compuşi se găsesc sub formă de săruri (săruri biliare). Din acest
motiv se poate folosi alternativ atât termenul de acizi biliari cât şi cel de săruri biliare.
In cursul sintezei lor, acizii biliari formează legături cu CoA-SH, iar, ulterior,
această legătură se desface, acizii biliari conjugându-se printr-o legătură amidică, cu
glicocolul sau taurina (Fig.14.39).

Circuitul enterohepatic al acizilor biliari. De regulă, raportul între acizii biliari

conjugaţi cu glicocolul şi cei conjugaţi cu taurina este de 3:1. Acizii biliari astfel
sintetizaţi, intră în rezervorul comun de acizi biliari împreună cu acizii biliari reabsorbiţi
din intestin şi captaţi de hepatocite. Toţi aceşti acizi biliari sunt secretaţi apoi în
canaliculele biliare printr-un mecanism de transport activ şi după tranzit prin vezica
biliară sunt deversaţi cu bila în duoden, Fig.14.40.
Acizii biliari primari sunt sintetizaţi în ficat din colesterol iar, după o prealabilă
conjugare cu glicocolul sau taurina, sunt excretaţi de către hepatocite în căile biliare, fiind
stocaţi temporar şi concentraţi în vezica biliară. Ca răspuns la un prînz conţinând grăsimi,
bila şi implicit acizii biliari se varsă în intestin unde îşi exercită rolul în procesul de
digestie şi absorbţie a grăsimilor. In intestin, aceşti “detergenţi biologici” asigură
emulsionarea grăsimilor facilitând astfel acţiunea lipazei pancreatice asupra trigliceridelor
şi favorizează totodată solubilizarea produşilor de lipoliză şi deci absorbţia acizilor graşi
şi a monogliceridelor. Absorbţia vitaminelor liposolubile şi a colesterolului este de
asemenea condiţionată de prezenţa acizilor biliari în intestin.

Jejun (difuzie pasivă)

Absorbtia grăsimilor
Ileon (absorbtie activă)

Colon (difuzie pasivă)

Fig.14.40 Circuitul enterohepatic al acizilor biliari. Cea mai mare parte a acizilor biliari
secretaţi în bilă provin din reabsorbţie intestinală activă la nivelul ileonului; cantităţi mici de acizi
biliari se absorb prin difuziune pasivă din jejun şi colon. Sinteza de acizi biliari reprezintă doar 2%
din secreţie şi compensează pierderile prin fecale.

Deşi produşii de digestie ai grăsimilor, inclusiv colesterolul sunt absorbiţi în

prima porţiune a intestinului subţire, acizii biliari primari şi secundari sunt absorbiţi
aproape exclusiv la nivelul ileonului. Reabsorbţia acizilor biliari este extrem de
eficientă, astfel încât 95-98% din acizii biliari secretaţi zilnic se reîntorc în circulaţia
portală şi ajung din nou în ficat. Alături de mecanismul de absorbţie, implicând un proces

385
de transport activ la nivelul ileonului, mici cantităţi de acizi biliari se pot absorbi prin
difuzie pasivă la nivelul jejunului şi colonului. Celulele hepatice sunt prevăzute cu
mecanisme extrem de eficiente de captare a acizilor biliari din vasele sanguine
sinusoidale, care irigă ficatul. Eficienţa acestei extracţii explică concentraţiile extrem de
scăzute ale acizilor biliari în circulaţia generală.
La nivelul ficatului acizii biliari sunt conjugaţi şi împreună cu alţi acizi biliari
primari sunt secretaţi în bilă şi apoi eliminaţi în intestin realizându-se astfel circuitul
enterohepatic al acizilor biliari. Cea mai mare parte a acizilor biliari primari, secretaţi în
bilă sub formă conjugată cu taurina sau glicocolul, sunt reabsorbiţi ca atare. Mici cantităţi
din sărurile biliare primare ajung în porţiunea intestinului populată de flora microbiană şi
sunt supuse unor transformări catalizate de enzime ale florei bacteriene intestinale:
îndepărtarea grupei hidroxil din poziţia 7 şi hidroliza legăturii amidice. Se formează
în acest fel acizii biliari secundari: acidul dezoxicolic (din acid colic) şi acidul litocolic
(din acid chenodezoxicolic).
Acidul litocolic este foarte puţin solubil şi se elimină, prin materiile fecale, sub
formă precipitată aderentă la resturi vegetale. In schimb, acidul dezoxicolic este
reabsorbit parţial în circulaţia portală şi, după conjugare la nivelul ficatului cu taurina sau
glicocolul, este secretat în bilă împreună cu acizii biliari primari. Prin urmare, în funcţie
de tipul de conjugare, bila conţine în mod normal următorii şase acizi biliari: acid
glicocolic, acid taurocolic, acid glicochenodezoxicolic, acid taurochenodezoxicolic, acid
glicodezoxicolic şi acid taurodezoxicolic.
S-a calculat că aproximativ 300-700 mg acizi biliari se pierd zilnic prin fecale;
această cantitate este reînoită zilnic prin sinteză de novo de către hepatocite, astfel încât
rezervorul de acizi biliari este menţinut.
La fiecare tură a circuitului enterohepatic o cantitate oarecare de acizi biliari
scapă reabsorbţiei şi sunt eliminaţi cu fecalele. Această pierdere netă de acizi biliari
constituie o cale de excreţie a colesterolului. Se estimează că o moleculă individuală de
acid biliar parcurge de câteva ori circuitul ficat-căi biliare-intestin înainte de a fi
eliminată. De remarcat că eficienţa circuitului acizilor biliari este asigurată de mecanisme
biologice implicând receptori care acţionează la nivelul mucoasei ileonului, la nivelul
polului sanguin al hepatocitului şi la nivelul polului biliar al acestuia. Ţinându-se seama
că fondul de acizi biliari al unui adult este de 5-6 g şi că aceştia circulă de 5-6 ori rezultă
că 20-30 g de acizi biliari parcurg zilnic circuitul enterohepatic.
Procentul de săruri biliare excretate ar putea fi mărit prin includerea în dietă a
colestiraminei, o răşină schimbătoare de ioni încărcată pozitiv care parcurge tractul
gastrointestinal fără să se absoarbă sau să fie digerată. Sărurile biliare, prin grupările
carboxilat negative se leagă de răşină şi sunt eliminate din organism. Eliminarea acizilor
biliari legaţi de răşină forţează ficatul să transforme mai mult colesterol în acizi biliari.
Scăderea concentraţiei colesterolului în sânge induce sinteza receptorilor LDL (nu şi în
hipercolesterolemia familială) şi sinteza HMG-CoA reductazei, care măreşte viteza de
sinteză a colesterolului. Prin urmare, ingestia de răşină conducând la eliminarea acizilor
biliari determină o scădere cu doar 15 - 20% a nivelului colesterolului seric.
Bila cuprinde relativ mult colesterol, în cea mai mare parte neesterificat
(aproximativ 1,5 g/l în bila hepatică şi 6,5 g/l în bila veziculară). Colesterolul, hidrofob,
este menţinut în soluţie prin asociere cu substanţe amfipatice, lecitine şi săruri biliare.
Solubilizarea colesterolului necesită un raport bine determinat între fosfolipide-colesterol-

386
săruri biliare; modificări minore ale unuia dintre componenţii sistemului determină
scoaterea colesterolului din soluţie.
Colesterolul cristalizat în jurul unui nucleu alcătuit din proteine şi bilirubină
formează calculi biliari care pot opri total sau parţial fluxul bilei (colelitiază).
Colesterolul biliar, cel din epiteliul intestinal descuamat şi colesterolul din alimente se
amestecă în intestin şi o parte este absorbit împreună cu alte lipide. Intrucât colesterolul
biliar este prezent într-o formă micelară el este absorbit preferenţial faţă de cel exogen.
Colesterolul neabsorbit este în final eliminat cu fecalele. Formele de eliminare sunt acelea
de coprostanol şi coprostanonă, rezultate prin acţiunea florei bacteriene asupra
colesterolului.

HO O
Coprostanol Coprostanonă

14.6.4.Transportul colesterolului
Colesterolul sintetizat în ficat este fie transformat în acizi biliari (Fig.14.39) fie
esterificat de către acil-CoA - colesterol acil transferază (ACAT). Colesterolul
esterificat fiind puternic hidrofob este transportat în sânge în forma complexelor
lipoproteice VLDL. In sânge, VLDL devine IDL şi apoi LDL ca urmare a pierderii TAG
şi a apoproteinelor. Ţesuturile periferice obţin cea mai mare parte a colesterolului
endogen prin endocitarea LDL, mediată receptorial. În celule, colesterolul eliberat din
esteri de către lipaza lizozomală, este fie încorporat în membranele celulare fie
reesterificat de către ACAT şi depozitat în vezicule în formă esterificată.
Colesterolul din dietă este transportat din intestin în sânge sub formă de
chilomicroni.
Ficatul şi ţesuturile periferice pot să sintetizeze colesterol sau să-l obţină din
lipoproteinele din sânge. Colesterolul circulă continuu între ficat şi ţesuturile
periferice. În timp ce LDL transportă colesterolul de la ficat spre ţesuturi, HDL
transportă colesterolul de la ţesuturi la ficat.

14.6.5.Controlul metabolismului colesterolului

Biosinteza şi transportul colesterolului sunt reglate prin: reglarea activităţii
HMG-CoA reductazei, reglarea vitezei de esterificare a colesterolului de către
ACAT şi prin reglarea activităţii receptorilor pentru LDL.

1.Reglarea activităţii HMG-CoA reductazei la nivel celular

Biosinteza colesterolului este influenţată de concentraţia sa intracelulară prin:
–inhibiţia feed-back a activităţii HMG-CoA reductazei, enzimă care catalizează
etapa limitantă de viteză în biosinteza colesterolului;
–scăderea cantităţii de HMG-CoA reductază prin reducerea sintezei şi traducerii
ARNm corespunzător;

387
 –scăderea cantităţii de HMG CoA reductază prin creşterea vitezei de degradare a
acesteia.

2.Reglarea activităţii receptorilor pentru LDL

Receptorii hepatici LDL au un rol important în menţinerea concentraţiei
colesterolului-LDL plasmatic (Fig.14.41).

Ficat

VLDL

Acizi grasi
Capilar Lipoprotein
liberi
lipaza

Fig.14.41 Reprezentarea activităţii normale a receptorilor hepatici LDL

Hipercolesterolemia poate fi determinată:

a.Genetic, hipercolesterolemia familială
Hipercolesterolemia familială este determinată de un defect genetic care duce la
deficienţe în funcţionarea receptorilor LDL (Fig.14.42).

Ficat

VLDL

Acizi grasi
Capilar Lipoprotein liberi
lipaza

Fig.14.42 Reprezentarea receptorilor LDL în hipercolesterolemia familială

388
 Deoarece, celulele homozigoţilor cu această deficienţă, nu prezintă receptori
funcţionali LDL, moleculele IDL şi nici LDL, nu pot fi captate din circulaţie, prin
endocitoză mediată receptorial. Concentraţia colesterolului-LDL la homozigoţii, cu o
astfel de deficienţă genetică, este de trei-cinci ori mai mare decât concentraţia normală.
La heterozigoţi, numărul receptorilor funcţionali este redus la jumătate faţă de normal, iar
concentraţia colesterolului-LDL este de două ori mai mare decât valoarea normală.

b.Concentraţia crescută de colesterol în dietă.

O dietă bogată în colesterol, determină o creştere a concentraţiei chilomicronilor
remanenţi captaţi de ficat care represează sinteza receptorilor LDL. O cantitate
insuficientă de receptori LDL la suprafaţa celulelor hepatice are consecinţe similare cu
cele determinate de deficienţa genetică în funcţionarea receptorilor LDL (Fig.14.43).
Deficienţele la nivelul receptorilor LDL, de ordin genetic sau determinate de
concentraţia colesterolului din dietă, determină creşterea concentraţiei LDL în sânge prin
două mecanisme:
–creşterea numărului de molecule LDL formate din IDL necaptate de ficat;
–captarea scăzută a LDL de către celule (70% din LDL plasmatice sunt captate în
mod normal de către ficat iar 30% de ţesuturile extrahepatice).
Modalităţi de scădere a concentraţiei colesterolului în sânge, pe lângă scăderea
cantităţii de colesterol din dietă sunt:
–ingestia de răşini care leagă acizii biliari prevenind astfel reabsorbţia lor
intestinală;
–tratamentul cu inhibitori competitivi ai HMG-CoA reductazei;
–administrarea combinată a celor două tipuri de compuşi, care duce la o scădere a
concentraţiei colesterolului în sânge cu cca. 50-60%.
Ficat

Colesterol
exogen

VLDL

Capilar Acizi grasi

Lipoprotein
lipaza liberi

Fig.14.43 Reprezentarea receptorilor hepatici LDL în cazul excesului de colesterol exogen

14.7.Digestia, absorbţia şi transportul lipidelor

14.7.1.Structura şi clasificarea lipoproteinelor plasmatice

1.Structura lipoproteinelor

389
 Datorită insolubilităţii lor în apă, lipidele nepolare (colesterolul esterificat şi
triacilglicerolii) se asociază cu lipide amfipatice (fosfolipide, colesterol liber) şi proteine
sub forma unor complexe moleculare numite lipoproteine. Lipoproteinele plasmatice
sunt complexele lipido-proteice cele mai importante din punct de vedere clinic, cu rol în
transportul lipidelor.
Structura lipoproteinelor este asemănătoare cu a unei membrane celulare
(Fig.14.44). Ele pot fi considerate ca particule sferice cu miez hidrofob în care se află
lipidele nepolare (triacilgliceroli şi colesterol esterificat). Lipidele polare (fosfolipide,
colesterol neesterificat, acizi graşi) se orientează cu partea nepolară spre miezul hidrofob
şi cu grupările polare spre exterior acestea fiind înconjurate de molecule de apă. Suprafaţa
exterioară hidrofilă permite particulelor lipoproteice să fie transportate în circulaţia
sanguină şi limfatică. Asocierea diverselor componente se face prin forţe necovalente şi
în cursul metabolismului intravascular al lipoproteinelor au loc schimburi şi transferuri de
lipide şi proteine între diversele lipoproteine circulante sau între acestea şi ţesuturi sub
acţiunea unor proteine specifice.

Fig. 14.44 Structura generală a unei lipoproteine plasmatice.

Deşi toate lipoproteinele conţin proteine, colesterol, fosfolipide şi triacilgliceroli,

ele diferă prin raportul dintre diferitele componente lipidice ca şi prin structura
proteinelor din compoziţia lor (Tabel 14.3).
Chilomicronii şi VLDL conţin cantităţi mari de triacilgliceroli, pe când LDL
şi HDL conţin mult colesterol
Deoarece lipoproteinele au structură şi compoziţie diferite, proprietăţile fizico-
chimice sunt diferite, ceea ce a permis separarea lor prin ultracentrifugare şi
electroforeză.

2.Clasificarea lipoproteinelor
Se utilizează două sisteme pentru clasificarea lipoproteinelor.
După densitate, au fost separate prin ultracentrifugare cinci fracţiuni
lipoproteice:
–Lipoproteine cu densitate mare, HDL (high density lipoproteins)
390
 –Lipoproteine cu densitate mică, LDL (low density lipoproteins),
–Lipoproteine cu densitate intermediară, IDL (intermediate density lipoproteins),
–Lipoproteine cu densitate foarte mică, VLDL (very low density lipoproteins),
–Chilomicroni.
In funcţie de natura şi mărimea sarcinii electrice de la suprafaţa particulelor
lipoproteice precum şi de greutatea moleculară a acestora, la separarea prin electroforeză
(pe hârtie de filtru, în gel de agar sau agaroză, sau în gel de poliacrilamidă) s-au
identificat (Fig. 14.45):
–Chilomicronii, care nu migrează în câmp electric;
–Pre−β lipoproteine;
−β−lipoproteine;
−α−lipoproteine.

Fig. 14.45 Separarea lipoproteinelor prin electroforeză.

3.Apoproteinele
Proteinele care formează complexe cu lipidele sunt specifice diferitelor clase de
lipoproteine. Ele se numesc apolipoproteine sau apoproteine şi constituie 60% din
compoziţia HDL şi 1-2% din chilomicroni. Anumite apoproteine sunt intrinseci iar altele
sunt extrinseci putând fi transferate de la o lipoproteionă la alta. Cel puţin nouă tipuri de
apoproteine sunt încorporate în lipoproteinele din organismul uman (Tabelul 14.4).
Apoproteinele de la suprafaţa particulelor lipoproteice au rol de componente
structurale, liganzi pentru receptori celulari şi cofactori pentru enzimele implicate în
metabolizarea lipoproteinelor.
Cele mai multe apoproteine sunt solubile în apă şi asociate prin legături
necovalente cu lipidele. Aparent, helixul este stabilizat de mediul înconjurător lipidic,
potenţialul maxim de legături de hidrogen al axului lanţului polipeptidic fiind atins în
mediu interior lipsit de apă. Apoproteinele au un conţinut mare de structură α-helix, care
creşte când acestea sunt încorporate în lipoproteine.
Apoproteinele din compoziţia α-lipoproteinelor sunt cunoscute sub numele de
apo-A iar cele din lipoproteinele β (care se află şi în VLDL şi chilomicroni), apo-B.
Apoproteinele A sunt constituenţi ai HDL. Au fost descrise 3 astfel de
apoproteine notate A-I, A-II şi A-IV. Apoproteina A-I este esenţială în menţinerea
structurii HDL. Apo A-I are un rol important în promovarea efluxului celular de
colesterol, activarea LCAT şi formarea lipoproteinei HDL mature. HDL matură
391
interacţionează cu receptori specifici şi proteine cu rol în transferul lipidelor. Apo A-I
conţine mai multe domenii α-helix, cu proprietăţi amfipatice, specifice pentru legare cu
lipidele. Domeniiile α-helix N-terminal (44-65 aminoacizi) şi C-terminal (210-241
aminoacizi) sunt importante pentru asocierea iniţială a Apo A-I cu lipidele. Pe lângă
domeniul N-terminal, domeniul α-helix central (144-165 aminoacizi) cu afinitate mică
pentru lipide are rol în activarea LCAT şi maturarea HDL. Pentru activarea LCAT sunt
esenţiale trei resturi de arginină din molecula apo A-I. Lipsa Apoproteinei A-I se asociază
cu o intensificare exagerată a procesului aterosclerotic, în special la nivel coronarian. Apo
A-IV are rol în stimularea LCAT.

Tabel 14.3 Compoziţia şi proprietăţile principalelor tipuri de lipoproteine plasmatice.

Tipul de LP Densitate Sursa Diame Proteine Lipide Componente Apoproteine

(g/cm3) trul (%) totale lipidice
(nm) (%) principale
CM <0,95 Intestin 90-1000 1-2 98-99 Triacilgliceroli A-I, A-II,
A-IV,
B-48,
C-I, C-II,
C-III, E.
CM <1,006 CM 45-150 6-8 92-94 Triacilgliceroli B-48, E
remanenţi fosfolipide
colesterol
VLDL 0,95-1,006 Ficat 30-90 7-10 90-93 Triacilgliceroli B-100,
C-I, C-II,
C-III
IDL 1,006-1,019 VLDL 25-35 11 89 Triacilgliceroli B-100, E
colesterol
LDL 1,019-1,063 VLDL 20-25 21 79 Colesterol B-100

HDL Ficat şi Fosfolipide A-I, A-II,

HDL1 1,019-1,063 intestin 20-25 32 68 Colesterol A-IV, C-I,
…… …………… VLDL, ………. ……….. ………. C-II, C-III,
HDL2 1,063-1,125 CM 10-20 33 67 D, E
…… …………… ………. ……….. ……….
HDL3 1,125-1,210 5-10 57 43 ……….
……… …………… ………. ……...... ………. A-I
Preβ−HDL3 >1,210 <5
AG- >1,2810 Tesut 99 1 Acizi graşi
albumine adipos
TAG-triacilgliceroli; C-colesterol; PL-fosfolipide; AGL-acizi graşi liberi.) După Harper`s
Biochemistry, 2006); (apo-A-IV este secretată cu chilomicronii dar transferată pe HDL; apo-D este
asociată cu subfracţiunile HDL2 şi HDL3; preβ-HDL reprezintă o fracţiune minoră cunoscută ca
lipoproteină cu densitate foarte mare).

Apoproteinele B sunt constituenţi ai VLDL, IDL, LDL, chilomicroni. Una dintre

apoproteinele cu rol funcţional bine definit este apoproteina B-100. Aceasta este
sintetizată la nivelul ficatului şi intră în compoziţia lipoproteinelor VLDL, IDL, LDL.
Apo B-100 este una dintre cele mai mari proteine monomerice cunoscute, 4536
resturi aminoacidice, cu o hidrofobicitate care o apropie de proteinele membranare,
intrinseci şi cu un conţinut mic de structuri amfipatice elicoidale. In contrast cu alte
lipoproteine plasmatice, apo B-100 nu este solubilă în apă. Fiecare particulă LDL
392
conţine numai o moleculă de apo B-100, care aşa cum arată microscopia
imunoelectronică are o formă extinsă care acoperă cel puţin jumătate din suprafaţa
particulei. Apo B-100 este proteina prin intermediul căreia lipoproteinele se fixează de
anumiţi receptori existenţi la nivelul ficatului, numiţi receptori pentru LDL, şi de
anumite proteine în legătură cu receptorii pentru LDL (LDL receptor – related protein
– LRP). Fixarea apo B-100 de aceşti receptori se face prin intermediul unei secvenţe de
aminoacizi, cuprinsă între poziţia 3200 şi 3600 ale lanţului polipeptidic al acestei
proteine. Prin intermediul acestor receptori, ficatul captează lipoproteinele din sânge, iar
numărul acestor receptori poate să varieze, în funcţie de nevoile ficatului în colesterol.

Tabelul 14.4 Tipurile de apoproteine din lipoproteinele plasmatice şi rolurile lor.

Apoproteina Lipoproteina Masa
moleculară Roluri
(KDa)
A-I HDL, 28 Activator al LCAT
Chilomicroni
A-II HDL, 17 Inhibitor al LCAT
Chilomicroni
A-IV HDL Activator al LCAT
B-100 LDL, VLDL, IDL 550 Se sintetizează în ficat.
Interacţionează cu receptorii
celulari.
B-48 Chilomicroni, 260 Se sintetizează în intestin
Resturi Rol structural
chilomicronice
C-I VLDL, HDL 7,6 Activator al LCAT
C-II VLDL, HDL 8,8 Activator al lipoproteinlipazei
extrahepatice
C-III VLDL, HDL, 8,75 Inhibitor al lipoproteinlipazei
Chilomicroni
D HDL 20 Transportor de colesaterol
esterificat între diverse
lipoproteine.
E VLDL, HDL, 34 Interacţionează cu receptorii
Chilomicroni, hepatici specifici pentru resturi
Resturi chilomicronice şi LDL.
chilomicronice

Proteina apo-B48 din chilomicroni se sintetizează la nivelul mucoasei digestive

pe baza aceleiaşi gene, care stă la baza sintezei apoproteinei B-100. La nivelul celulelor
intestinale, însă, se formează un anume tip de ARN mesager, care nu permite
reproducerea în întregime a apo B-100, ci numai a 48% din structura acesteia, astfel încât
apo B-48 nu conţine secvenţa de aminoacizi cuprinsă între poziţiile 3200 şi 3600. Aceasta
face ca apo B-48 să aibă numai rol constitutiv şi să nu se fixeze de receptorii pentru LDL
sau de LRP.
Apo CI, CII şi CIII sunt polipeptide mici, liber transferabile între diferite
lipoproteine (Tabelul 14.4). Apoproteinele C inhibă fixarea VLDL şi chilomicronilor
remanenţi la nivelul ficatului. În plus, aceste apoproteine modulează activitatea unor
enzime. Astfel, apo C-II stimulează lipoproteinlipaza, iar apo C-III o inhibă.
393
 Apo-E izolată din VLDL şi HDL conţine arginină în cantitate mare. Conţinutul
de arginină este de 10% din totalul aminoacizilor iar apo-E reprezintă 5-10% din totalul
apoproteinelor din VLDL, la subiecţii normali. Apo-E are rol în distribuirea lipidelor în
diferite organe şi tipuri de celule din organismul uman, inclusiv neuronii şi astrocitele din
sistemul nervos central. Se estimează implicarea izoenzimelor Apo-E4 şi Apo-E2 în
prezicerea susceptibilităţii la boala Alzheimer.
Câteva lipoproteine conţin resturi oligozaharidice, deci sunt glicoproteine.
Carbohidraţii care includ: manoză, galactoză, fucoză, glucoză, glucozamină şi acid sialic,
reprezintă 5% din apo-B.

4.Rolurile apoproteinelor:
–apoproteinele sunt cofactori pentru unele enzime:
apo-CII pentru lipoproteinlipază
apo-AI şi apo-AIV pentru lecitin colesterol acil transferază
–au rol în transferul lipidelor:
apo-D în HDL
–acţionează ca liganzi în interacţia lipoproteinelor cu receptori de la nivelul
ţesuturilor:
apo-B100 şi apo-E cu receptorii pentru LDL
apo-AI cu receptorii pentru HDL

14.7.2. Transportul plasmatic al lipidelor

Animalele care se hrănesc intermitent depozitează excesul caloric, în perioadele
de alimentaţie, sub formă de lipide. Această energie trebuie mobilizată rapid şi
transportată acolo unde este necesar, în perioadele de foame. Depozitarea energiei se face
sub formă de TAG, iar transportul lipidelor este asigurat de lipoproteinele plasmatice.
Formele de transport ale lipidelor în organism sunt:
a.Lipidele exogene, absorbite la nivel intestinal, sunt transportate la ţesuturi,
sub formă de chilomicroni, în vederea utilizării sau depozitării lor (ţesutul adipos,
muscular, hepatic, etc.,)
b.Acizii graşi mobilizaţi din rezervele ţesutului adipos sunt transportaţi de
albuminele serice spre ţesuturile consumatoare (muşchi, ficat). Fixarea pe albumine are o
deosebită importanţă deoarece acizii graşi liberi nefixaţi pe albumine sunt tensioactivi
şi produc o agregare a plachetelor sanguine, cu efecte nocive pentru organism.
Nivelul plasmatic al acizilor graşi liberi este scăzut, 12-16 mg/100 ml, dar viteza
de remaniere este extrem de accelerată. In fiecare minut aproximativ o treime din acizii
graşi liberi circulanţi părăsesc plasma fiind preluaţi de ţesuturi. Aşa se explică faptul că în
foame, plasma poate transporta, sub formă de acizi graşi liberi, o cantitate de aproximativ
500 g grăsime, pe 24 ore, din ţesutul adipos la ţesuturile consumatoare. De fapt toate
ţesuturile, cu excepţia sistemului nervos, sunt în măsură să folosească acizii graşi ca sursă
de energie. S-a calculat că aproximativ o treime din acizii graşi liberi ajung la muşchi şi o
altă trime la ficat.
La nivelul ficatului o bună parte din acizii graşi sunt transformaţi în trigliceride
iar când afluxul de acizi graşi liberi este mult crescut se ajunge la formarea de corpi
cetonici. Resinteza de trigliceride la nivelul ficatului pe seama acizilor graşi mobilizaţi
din depozite reprezintă principalul mecanism prin care organismul previne creşterea
excesivă de acizi graşi liberi în plasmă ca şi cetogeneza. Trigliceridele resintetizate la
394
nivelul ficatului sunt înglobate în lipoproteine cu densitate foarte mică şi secretate în
plasmă fiind retrimise ţesuturilor extrahepatice.
c.Lipidele endogene, sintetizate la nivelul ficatului sunt transportate în sânge
în formă de VLDL sau HDL. VLDL se transformă în sânge în LDL, prin scăderea
conţinutului în TAG şi creşterea conţinutului în colesterol. LDL sunt captate de ţesuturile
extrahepatice care primesc în această formă lipide sintetizate de ficat.

14.7.3. Metabolismul lipoproteinelor plasmatice

1.Enzime implicate în metabolizarea lipoproteinelor plasmatice
Fracţiunile lipoproteice din plasma sanguină fac schimburi rapide de componente
lipidice şi proteice. In procesul de dislocare, transport şi depozitare a componentelor
lipidice din lipoproteine au rol important următoarele enzime:
a.Acil-glicerol lipaza hepatică (HAL) localizată în membrana endotelială
hepatică. Nu necesită apo CII pentru activare. Este mult mai activă pentru particulele
lipoproteice de dimensiuni mici, bogate în TAG, faţă de lipoprotein lipază care este mult
mai activă pentru particulele mari. Rolul acestei enzime constă în continuarea procesului
de degradare a trigliceridelor (iniţiat de lipoprotein lipază) din chilomicroni şi VLDL;
b.Lipoprotein lipaza (LPL), este localizată pe suprafaţa luminală a endoteliului
vascular, în special în capilare, ancorată (necovalent) prin glicozaminoglicani, cum ar fi
heparan sulfatul. Heparina eliberează enzima în plasmă. Enzima poate exista sub formă
de monomer cu activitate enzimatică redusă sau în formă de dimer cu activitate
enzimatică sporită. Subunităţile constituente ale enzimei au situsuri de legare a apo-CII
care semnalizează transformarea monomerului (inactiv) în dimer (activ). Substratul
acestei enzime este reprezentat de trigliceridele din chilomicroni şi VLDL. In urma
reacţiei de hidroliză se formează glicerol care este captat de ficat şi rinichi şi acizi graşi ce
pot fi utilizaţi ca surse de energie (β−oxidare) sau se depozitează, în funcţie de starea
metabolică a ţesutului.
Ţesuturile cele mai bogate în lipoprotein lipază sunt ţesutul adipos, muşchii
scheletici, miocardul, glanda mamară, pulmonul. Activitatea lipoprotein lipazei de la
nivelul ţesutului adipos este stimulată de alimentaţie, glucoză şi insulină şi este inhibată
de catecolamine, ACTH şi cortizol, precum şi de foame sau stress. La nivelul altor
ţesuturi şi în special la nivel muscular, enzima se activează în deficitul caloric (foame)
sau în cursul efortului. In acest fel, prin modificarea activităţii lipoproteinlipazei din
diversele ţesuturi, se obţine o pătrundere a acizilor graşi din triacilgliceroli fie în ţesutul
adipos (postprandial), fie în muşchi (deficit caloric, effort).
c.Lecitin-colesterol acil transferaza (LCAT), este sintetizată în ficat şi
transportată în plasmă, înglobată în HDL. Substratul preferat al LCAT îl constituie α-
lipoproteinele, dar între aceste lipoproteine şi prebeta şi beta lipoproteine are loc un
transfer neenzimatic permanent de lipide. Enzima se asociază cu particule conţinând apo
AI şi apo A-IV. Apo-A1 şi A-IV activează LCAT care catalizează reacţia de transfer a
acizilor graşi cu catene lungi de pe fosfolipide (ex. lecitină) pe colesterol:
Lecitină + Colesterol 2-lizolecitină + acil-colesterol
In urma reacţiei se formează lizolecitina (mai hidrofilă care părăseşte lipoproteina
şi se fixează pe albuminele serice), şi acilcolesterolul apolar care pătrunde în miezul
hidrofob al lipoproteinei.
Acest lucru explică de ce toate clasele de lipoproteine care au circulat mai mult
timp în plasmă sunt mai bogate în esteri de colesterol şi mai sărace în lecitină decât
395
lipoproteinele nou sintetizate. O parte din colesterolul esterificat este transportat către
VLDL sau LDL de proteina transportoare a esterilor de colesterol asociată HDL.
d.Acil-CoA-colesterol acil transferaza (ACAT) este o enzimă intracelulară
care catalizează esterificarea colesterolului cu acizi graşi, reacţia fiind importantă pentru
depozitarea colesterolului în formă esterificată la nivel celular.

2.Formarea şi degradarea chilomicronilor

a.Mecanismul absorbţiei lipidelor
Componentele lipidice mai importante conţinute în raţia alimentară sunt:
trigliceridele, fosfolipidele, colesterolul liber şi esterificat. Prin acţiunea lipazei gastrice şi
salivare (activă la pH-ul sucului gastric) în cavitatea bucală şi stomac se produce hidroliza
a cca. 30% din trigliceridele din dietă. Ambele lipaze acţionează asupra esterilor formaţi
cu acizii cu lanţ scurt şi mediu de atomi de carbon (acizii din lapte), îndeosebi asupra
poziţiei 3 din trigliceride. Acizii graşi rezultaţi stimulează activitatea colecistochininei,
curgerea bilei şi sucului pancreatic. Aceşti acizi hidrofili sunt absorbiţi prin peretele
stomacului şi trec în vena portă. Acizii graşi cu număr mare de atomi de carbon trec în
intestin cu lipidele. Chimul stomacului trece în intestin unde conţinutul alcalin al sucului
pancreatic şi secreţiile biliare neutralizează acizii din chim şi schimbă pH-ul în alcalin.
pH-ul alcalin inhibă pepsina şi activează lipaza pancreatică.
Hidroliza lipidelor în intestin are loc în prezenţa enzimelor specifice:
Lipaza pancreatică. La nivelul intestinului o parte dintre trigliceridele
alimentare (25%) emulsionate de acizii biliari sunt scindate de lipaza pancreatică până la
acizi graşi şi glicerol.
Activitatea lipazei pancreatice creşte la contactul cu interfaţa apă-lipid. Legarea
lipazei pancreatice la interfaţa apă-lipid necesită o colipază, o proteină formată din 90
aminoacizi care formează un complex 1:1 cu lipaza.
O altă parte dintre trigliceride sunt hidrolizate de lipaza pancreatică care prezintă
specificitate pentru legăturile esterice din poziţiile 1 şi 3 până la forma de 2-
monoacilglicerol. Produşii de hidroliză sunt absorbiţi din intestin pătrunzând în enterocite
unde are loc resinteza trigliceridelor pe calea monoacilglicerolului. Lipidele absorbite pe
cale limfatică trec în circulaţia sanguină producând hiperlipemia postprandială. S-a
constatat că administrarea de alcool accelerează absorbţia de lipide şi totodată inhibă
captarea acestora în ţesuturi astfel încât trigliceridele serice pot creşte după o
alimentaţie bogată în grăsimi asociată cu consum de alcool.
Colesterol-esteraza pancreatică. In intestin, colesterolul provenit numai din
alimentele de origină animală se adaugă colesterolului din bilă şi a celui din celulele
descuamate din mucoase Prin acţiunea solubilizantă a bilei, colesterolul este încorporat în
micelii şi esterii sunt hidrolizaţi sub acţiunea colesterol-esterazei pancreatice. In final,
împreună cu ceilalţi produşi ai digestiei lipidice, colesterolul este absorbit din faza
micelară, pătrunzând în enterocite. Capacitatea mucoasei intestinale de a absorbi
colesterol este limitată şi numai o fracţiune din colesterolul exogen este absorbit.
Alimentaţia bogată în triacilgliceroli favorizează absorbţia colesterolului.
Fosfolipaza A2. Fosfolipaza A2, enzimă secretoare ce se găseşte în sucul
pancreatic, hidrolizează legăturile esterice din poziţia 2 din fosfatidil etanolamină,
fosfatidil gliceroli şi cardiolipină neavând însă nici un efect asupra sfingolipidelor.
Absorbţia lipidelor în duoden şi jejun pare să fie un process de difuzie
pasivă. Produşii de hidroliză rezultaţi sub acţiunea lipazelor menţionate mai sus sunt
396
utilizaţi în enterocit la reconstruirea moleculelor iniţiale de trigliceride, acil-colesterol,
fosfatide. Trigliceridele sunt încorporate împreună cu fosfolipidele, colesterolul şi
proteine specifice într-o populaţie heterogenă de particule lipoproteice, sferice, cunoscută
sub numele de chilomicroni.
b.Degradarea chilomicronilor
Chilomicronii sunt sintetizaţi în celulele mucoasei intestinale şi încorporează
lipidele alimentare absorbite. Au un conţinut foarte mare de lipide (98-99%) şi mic de
proteine (1-2%). Au dimensiuni mari şi densitate mai mică decât a serului. Conferă
plasmei aspect lactescent deoarece refractă lumina. Sunt secretaţi în vasele limfatice care
drenează intestinul şi la nivelul canalului toracic trec în plasmă. Particulele primare,
născânde (imediat după secreţie), au o compoziţie diferită de particulele secundare, care
au circulat o anumită perioadă în sânge. Particulele primare cuprind apo-B48 şi apo-A
urmând ca în sânge să primească apo-C şi apo-E de la HDL.
Chilomicronii sunt prezenţi în plasmă după ingerare de alimente bogate în
grăsimi. După 6-7 ore de la ingestia de grăsimi chilomicronii dispar din sânge,
plasma se clarifică.
Prin intermediul chilomicronilor, TAG exogene sunt trimise către ţesuturi în
principal muşchi scheletici şi ţesut adipos, o parte din colesterolul neesterificat este
transferat pe HDL iar colesterolul în formă esterificată este transportat la ficat în formă de
resturi chilomicronice. Colesterolul eliberat din resturile chilomicronice inhibă HMG-
CoA reductaza, reglând sinteza colesterolului în hepatocit.
Catabolismul chilomicronilor are loc în două etape (Fig. 14.46).
CM
TG din dietă în stare născândă
B-48
Via sistem CM
limfatic TG,C
A
Intestin E B-48 TESUT
o
Ap C TG,C E EXTRAHEPATIC
C,

A
o
Ap

HDL Lipoprotein lipaza

Receptori pentru A
Apo B-100 si Apo E P,C po
C E ,A Acizi grasi
oC
Ficat A Ap
Colesterol
Acizi grasi B-48 Glicerol
HL TG,C E

CM remanenti

Receptori LRP

Fig. 14.46 Metabolizarea chilomicronilor (TG=trigliceride; CM=chilomicroni; LRP=proteine care

se leagă de receptorii pentru LDL (LDL receptor – related protein); A, C, E=apoproteine.

In prima etapă are loc transformarea chilomicronilor în “resturi

chilomicronice” prin hidroliza trigliceridelor componente sub acţiunea
lipoproteinlipazei. Această enzimă acţionează specific asupra legăturilor 1 şi 3 din
397
acilgliceroli formându-se 2-monoacilglicerol, compus care poate fi hidrolizat mai departe
la glicerol şi acizi graşi. Acizii graşi eliberaţi şi monoacilglicerolii sunt captaţi de ţesuturi
şi utilizaţi fie pentru producerea de energie fie reesterificaţi la triacilgliceroli pentru
depozitare. Lipoproteinlipaza este activată de apo-CII.
Lipoproteinlipazele din diverse ţesuturi au proprietăţi cinetice diferite.
Enzima din inimă are afinitate mai mare pentru substrat decât enzima din ţesutul adipos.
Când nivelul chilomicronilor este scăzut, miocardul extrage cu viteză mai mare
trigliceride plasmatice decât ţesutul adipos.
Lipoproteinlipaza din ţesutul adipos atinge viteza maximă după ce enzima
miocardică este deja saturată. In plus, activitatea lipoproteinlipazei în ţesutul adipos
este reglată de factori nutriţionali şi hormonali. Activitatea enzimei creşte după ingestia
de grăsimi şi/sau glucide. Aceste efecte sunt probabil mediate de insulină. Activitatea
lipoproteinlipazei din glanda mamară este dependentă de stimularea prin prolactină,
având activitate ridicată numai în perioadele de lactaţie.
Pe măsură ce hidroliza trigliceridelor avansează, diametrul particulelor scade
iar componenţii superficiali: colesterol liber, fosfolipide, apo-C sunt transferaţi pe
HDL. Treptat chilomicronii se transformă în chilomicroni remanenţi sau “resturi
chilomicronice” care conţin apo B-48 şi apo-E.
Etapa a doua a catabolismului chilomicronilor constă în captarea resturilor
chilomicronice de către ficat, facilitată de apo-E, prin endocitoză mediată receptorial
(receptorul este o α2-macroglobulină).
Chilomicronii remanenţi se pot fixa de receptorii pentru LDL şi de LRP la nivelul
celulelor hepatice prin intermediul apo E. Astfel, ficatul captează colesterolul de
provenienţă alimentară, pe care îl utilizează pentru formarea de acizi biliari, înglobarea în
membranele celulare, sau în alte scopuri.
c.Potenţialul aterogenic al chilomicronilor
Resturile chilomicronice sunt relativ bogate în colesterol esterificat şi sunt
potenţial toxice (pot conţine de 30 de ori mai multe molecule de colesterol decât LDL).
Particulele mari sunt metabolizate mult mai rapid decât cele mici.
Capacitatea ficatului de a capta chilomicroni remanenţi (care au înglobat apo
E), depinde de densitatea receptorilor pentru LDL. Când această densitate este
scăzută, o parte din chilomicronii remanenţi se pot depozita la nivelul vaselor sanguine,
generând procesul de arteroscleroză.
Ideea potenţialului aterogenic al chilomicronilor remanenţi explică simplu de
ce indivizii cu deficit de lipoprotein lipază şi concentraţii foarte ridicate de TAG
plasmatice nu prezintă riscul afecţiunilor coronariene; dacă particulele lor nu sunt
metabolizate nu se produc resturi chilomicronice. Din acest punct de vedere un
metabolism lent al lipoproteinelor bogate în TAG este mai dăunător decît
nemetabolizarea acestora.
Metabolismul chilomicronilor este perturbat la subiecţii cu deficite înăscute de
lipoproteinlipază şi de apo B. Boala familială, hiperchilomicronemia
(hiperlipoproteinemie de tip I) este determinată de deficienţa în lipoproteinlipază.
Concentraţia chilomicronilor şi a trigliceridelor în sânge prezintă creşteri marcante şi
persistente. Au loc depuneri de trigliceride în ţesuturi (xantoame). Incidenţa
aterosclerozei la aceşti bolnavi este joasă.
Deficienţa sintezei Apo B-48 la nivel intestinal are drept urmare imposibilitatea
formării chilomicronilor şi transportul lipidelor exogene. În celulele intestinale se
398
acumulează trigliceride fiind astfel perturbată absorbţia altor lipide din intestin (lipidele
sunt eliminate prin fecale, steatoree). Organismul este carenţat în vitamine liposolubile.
Tabloul lipidic sanguin este modificat în sensul scăderii lipidelor totale, a trigliceridelor, a
colesterolului.
3. Metabolizarea VLDL
Particulele VLDL sunt sintetizate de ficat şi transportă o diversitate de lipide
către ţesuturile extrahepatice, în principal muşchi scheletici şi ţesut adipos. Ele conţin
TAG, colesterol esterificat, apolipoproteina B100 şi cantităţi mici de apo E şi C. In
plasmă, prin transfer de la alte lipoproteine, în principal de la HDL, creşte rapid
conţinutul lor în apo E care se poate fixa de receptorii pentru LDL şi de LRP şi apo C
care inhibă captarea VLDL de către hepatocite.
Ca şi în cazul chilomicronilor, triacilglicerolii din VLDL sunt substraturi
pentru lipoprotein lipaza de la nivelul endoteliilor capilare din ţesutul adipos şi
muscular, care stimulată de apo C-II, eliberează acizii graşi ce vor fi captaţi de către
ţesuturi (Fig.14.47). Aceasta este o modalitate de distribuire a energiei lipidelor la
ţesuturi. În acelaşi timp particulele se îmbogăţesc în colesterol, furnizat de către HDL.
VLDL
în stare născândă
B-100
TG,C C
E VLDL
E TESUT
o
Ap B-100 EXTRAHEPATIC
TG,C
C,

E C
o
Ap

LDL
Receptori pentru HDL Lipoprotein lipaza
Apo B-100 si Apo E C P,C E Acizi grasi
Ficat oC
A Ap
Colesterol
Acizi grasi B-100 Glicerol
HL TG,C E

B-100
C IDL
E
LDL (VLDL remanenti)
(Receptori Apo B-100, LDL
Apo E)

TESUTURI
EXTRAHEPATICE

Fig.14.47 Metabolizarea lipoproteinelor cu densitate foarte mică.

Progresiv cu scăderea triacilglicerolilor, apo C trece pe HDL şi VLDL se

transformă în IDL (lipiproteine cu densitate intermediară). Circa jumătate din
cantitatea de IDL este captată, iar restul se transformă în LDL. Durata de viaţă a
LDL este mai lungă decât durata de viaţă a IDL, ceea ce face ca în sângele circulant să
existe o proporţie mai mare de LDL decât de IDL.

399
 Atât IDL, cât şi LDL, sunt captate de toate ţesuturile care conţin receptori pentru
LDL şi LRP. Asemenea receptori se găsesc la nivelul hepatocitelor, dar şi la nivelul altor
structuri cum ar fi gonadele şi glanda corticosuprarenală, care utilizează colesterolul
pentru sinteza hormonilor corespunzători. Surplusul de LDL, care nu sunt captate de
receptorii pentru LDL sau LRP, se depozitează la nivelul vaselor sanguine, generând
procesul de ateroscleroză.
In cursul transformării VLDL în LDL colesterolul de la suprafaţă este esterificat
în prezenţa LCAT şi pătrunde în miezul hidrofob în locul triacilglicerolilor hidrolizaţi de
lipoprotein lipază şi lipaza hepatică (care devine mult mai importantă deoarece particulele
devin mai mici) iar apoproteinele, cu excepţia Apo B100, sunt transferate pe HDL.
VLDL sunt prezente în plasmă după ingerare de raţii bogate în glucide.
Excesul caloric de glucoză este convertit în ficat în trigliceride şi exportat sub formă de
VLDL. Sângele recoltat dimineaţa de la un subiect normal după un post de 8-10 ore, este
practic lipsit de VLDL, acestea fiind catabolizate rapid sub acţiunea lipoproteinlipazei. În
foame prelungită, în inaniţie, în diabet, plasma cuprinde VLDL, ca urmare a sintezei
crescute de trigliceride hepatice, pe seama acizilor graşi liberi, circulanţi.
Perturbarea căilor de sinteză şi de export a VLDL, are drept consecinţă,
acumularea grăsimilor în ficat (infiltraţie grasă a ficatului, steatoză). Această situaţie
survine fie în cazul unei producţii crescute de trigliceride, care depăşeşte capacitatea
ficatului de sinteză şi secreţie de VLDL, fie la un nivel normal de sinteză a trigliceridelor
când formarea VLDL este perturbată prin deficit de proteine, de fosfolipide sau ritmul de
secreţie a VLDL este încetinit. Deficienţa de acizi graşi esenţiali (acid linoleic), diverse
substanţe toxice (etanol, fosfor, tetraclorură de carbon), deficienţa de colină sau a unei
surse de grupări metil, inhibitorii sintezei de proteine determină ficat gras. Agenţii care
favorizează exportul trigliceridelor hepatice sunt denumiţi factori lipotropi
(metionina, grăsimile nesaturate, vitamina E, etc.).

4. Metabolizarea LDL
Particulele LDL au un timp de înjumătăţire mare în circulaţie – aproximativ 3
zile. În acest timp LDL sunt stabile metabolic. LDL se leagă la receptori specifici pe
suprafaţa celulelor ţintă şi sunt internalizate prin endocitare mediată receptorial eliberând
colesterol în ţesuturi.
Mecanismul de transfer al colesterolului în ţesuturi a fost descris de Goldstein şi
Brown (1976) acesta constituind şi un mecanism de reglare a captării, depozitării şi
sintezei de colesterol în ţesuturi, de prevenire a acumulărilor sale în celule.
Prima etapă în procesul de captare a LDL plasmatice de către ţesuturi constă în
interacţiunea acestora, prin intermediul apo B-100 şi apo E cu receptori specifici de pe
suprafaţa celulelor, printr-un proces numit endocitoză mediată receptorial.
În etapa următoare lipoproteinele fixate pe receptori sunt translocate în interiorul
celulei sub forma unor vezicule acoperite cu proteina numită clatrină. După pierderea
clatrinei veziculele devin endozomi care fuzionează cu lizozomii ce conţin enzime
hidrolitice. În lizozomi componentele LDL, proteine, fosfolipide, acilcolesterol (restul
acil este în majoritate rest linoleil), trigliceride sunt hidrolizate de enzimele lizozomale.
Colesterolul liber este utilizat în parte pentru nevoile proprii ale celulei
(incorporare în membranele celulare, sinteza hormonilor steroizi iar în ficat pentru sinteza
acizilor biliari şi formarea VLDL) iar excesul este esterificat de către ACAT şi depozitat
în celulă. În ficat, o parte din colesterol poate fi reesterificat şi încorporat în HDL.
400
 5.Metabolizarea HDL sau circuitul invers al colesterolului
HDL sunt produse de ficat şi intestin şi secretate în sânge sub forma unor
particule născânde, discoidale cu o compoziţie foarte simplă: fosfolipide şi colesterol
liber. HDL născânde secretate de intestin conţin apo-A I dar nu conţin apo-C şi E. Când
HDL secretate de intestin ajung în plasmă, primesc apo-E şi C de pe HDL secretate de
ficat. Un rol important al HDL este de a depozita apo-C şi apo-E necesare pentru
metabolizarea chilomicronilor şi a VLDL.
Prin captarea excesului de colesterol de la celelalte lipoproteine plasmatice şi de
la ţesuturi, particulele născânde se transformă în HDL mature. Un rol important în aceste
transformări îl are LCAT plasmatică (lecitincolesterol acil transferază) activată de apo-A
I şi apo A-IV componente ale HDL născânde. Colesterolul esterificat la acil-colesterol,
sub acţiunea LCAT migrează în interiorul particulei care devine sferică, constituind un
miez hidrofob, iar fosfolipidele sunt transformate în lizolecitine care sunt transferate pe
albuminele serice. HDL născânde au structură similară cu particulele din plasma
pacienţilor cu deficit de LCAT sau cu icter obstructiv.
Colesterolul preluat din ţesuturi şi din alte lipoproteine plasmatice (chilomicroni)
ocupă locurile rămase vacante în stratul superficial al HDL.
Receptori specifici pentru HDL (class B scavenger receptor B1, SR-B1) au fost
identificaţi în ficat şi ţesuturile în care se sintetizează steroizi. HDL se leagă la receptor
prin intermediul apo-A-I, şi doar esterii de colesterol sunt livraţi celulei, nu întreaga
particulă HDL. Transportul colesterolului de la ţesuturi la ficat este cunoscut sub
numele de transportul invers al colesterolului şi este mediat de ciclul HDL
(Fig.14.48).
Colesterol biliar,
Acizi biliari
Strat dublu lipidic
FICAT
C
A-I
C, CE, PL PL Intestin
C LCAT
SR-B1
Lipaza apo C apo E
hepatică Rinichi HDL
(discoidal)

A-I
A-I
A-I PL, C
Preβ-HDL
A-I
C
CE TESUTURI
PL A-I
C ABC-1 Colesterol
HDL2 CE LCAT C
PL

HDL3

Fig.14.48 Metabolizarea HDL în procesul de transport invers al colesterolului. (LCAT=

lecitin: colesterol aciltransferază; C= colesterol; CE= colesterol esterificat; PL= fosfolipide; A-I=
apoproteina A-I; SR-B1= receptor captator de HDL; ABC-1= transportor membranar 1 dependent
de ATP; Lipaza hepatică stimulată de androgeni şi inhibată de estrogeni.)
401
 HDL3 de dimensiuni mici primeşte colesterol de la ţesuturi prin intermediul unei
proteine transportoare dependentă de ATP, ATP-binding cassette transporter-1 (ABC-
1). ABC-1 este o componentă a familiei de proteine transportoare, care pentru a facilita
transportul substratului necesită hidroliza ATP. Odată cu creşterea colesterolului
esterificat de către LCAT, HDL3 se transformă în HDL2. HDL3 se reface fie prin
transferul colesterolului esterificat la ficat via SR-B1 fie prin hidroliza fosfolipidelor şi
trigliceridelor din HDL2 de către lipaza hepatică. În acest proces se eliberează apo-A-I
care se asociază cu o cantitate minimă de fosfolipide şi colesterol formând preβ-HDL.
Preβ-HDL reprezintă forma cea mai eficientă de HDL pentru inducerea
efluxului de colesterol de la ţesuturi la particulele discoidale de HDL. Surplusul de
apo-A-I este degradat în rinichi.
HDL1 se află în sângele animalelor cu hipercolesterolemie indusă de dietă. Este
bogată în colesterol şi conţine doar apo E.
HDL sunt lipoproteine prezente în sângele recoltat de la un subiect normal (după
8-10 ore de post) alături de LDL. HDL cuprind aproximativ 30% din colesterolul total
din plasmă (Tabelul 14.3). HDL joacă un rol important în metabolismul colesterolului,
participă la transportul acestuia din ţesuturile extrahepatice în ficat, sediul catabolismului
colesterolului (transformare în acizi biliari şi excreţie prin bilă).
În timp ce LDL-colesterolul reprezintă fracţiunea de “colesterol malefic”, “bad
cholesterol”, fiind un factor pro-aterogen (transportă colesterolul de la ficat spre
ţesuturile periferice, favorizând supraîncărcarea acestora cu colesterol), HDL-
colesterolul reprezintă fracţiunea de “colesterol benefic”, “good cholesterol”, fiind un
factor antiaterogen (transportă colesterolul de la ţesuturile periferice la ficat pentru
catabolizare şi excreţie).

14.7.4.Densitatea receptorilor pentru LDL, element esenţial pentru profilul

lipidic.
Ficatul are un rol important pentru homeostazia lipidelor şi, în special a
colesterolului. La nivelul ficatului, ajunge colesterolul alimentar sub forma
chilomicronilor remanenţi. Ficatul este principalul furnizor de trigliceride şi colesterol
către ţesuturi sub forma lipoproteinelor VLDL, IDL, LDL. Tot la nivelul ficatului, ajunge
colesterolul extras de HDL din vasele de sânge (Fig.14.49).
In funcţie de capacitatea ficatului de a extrage lipoproteinele din sânge, rămân sau
nu în exces chilomicroni remanenţi şi mai ales LDL, care să depoziteze colesterol în
vasele sanguine şi să genereze procesul de ateroscleroză.
Colesterolul adus de LDL în ţesuturi are două efecte. Primul, biosinteza de
colesterol care poate avea loc în toate celulele nucleate, este blocată, prin inhibiţia
enzimei reglatoare HMG-CoA reductaza şi astfel sinteza colesterolului în ţesuturile
extrahepatice este menţinută la un nivel scăzut.
În al doilea rând, este influenţată sinteza de noi receptori LDL. Numărul
receptorilor pentru LDL etalaţi pe suprafaţa celulelor variază cu cantitatea de particule
lipoproteice la care sunt expuse celulele.
Între numărul de receptori şi concentraţia sanguină a LDL există o relaţie
inversă care previne acumularea colesterolului în celule şi face posibilă acoperirea
nevoilor celulare în colesterol la niveluri scăzute de lipoproteine extracelulare. Astfel,

402
creşterea conţinutului celular de colesterol determinată de captarea colesterolului LDL
prin receptori LDL este limitată.
Calea exogenă FICAT Colesterol Calea endogenă
endogen LDL

Săruei biliare Colesterol

din dietă TESUTURI
Colesterol
EXTRAHEPATICE
Lipide din dietă

INTESTIN IDL

Chilomicroni Chilomicroni VLDL

remanenti
HDL

Capilare Lipoprotein Lipoprotein

sanguine lipaza lipaza Capilare
sanguine
Acizi grasi liberi

Producere de energie Depozitare

MUSCHI TESUT ADIPOS

Fig.14.49 Transportul triacilglicerolilor şi colesterolului de către lipoproteine.

(Ficatul prezintă receptori pentru chilomicroni remanenţi, IDL şi LDL iar ţesuturile extrahepatice
pentru LDL).

Receptorul LDL este o glicoproteină cu 839 aminoacizi, organizat în cinci

domenii structurale, cu funcţii diferite, trei extracelulare, unul membranar şi unul
citoplasmatic (Fig.14.50).
Domeniul N-terminal constă dintr-o secvenţă bogată în cisteină formată din
aproximativ 40 resturi aminoacidice care se repetă (cu câteva modificări) de câteva ori şi
care cuprinde situsul de recunoaştere a apo B-100 şi apo E şi de legare a LDL. Acest
domeniu conţine multe sarcini negative determinate de prezenţa resturilor de acid
glutamic şi aspartic care vor interacţiona cu sarcinile pozitive ale apo B-100. Protonarea
resturilor de glutamat şi aspartat ale receptorului la pH-ul acid al endozomilor duce la
eliberarea LDL de pe receptor. Următorul domeniu cuprinzând aproximativ 400
aminoacizi se remarcă prin omologia sa structurală cu precursorul EGF (factorul de
creştere a epidermei). Acest domeniu, cuprinde două lanţuri oligozaharidice, legate N-
glicozidic.
Cel de al treilea domeniu extracelular, cu 58 aminoacizi, este bogat în serină şi
treonină şi este intens glicozilat. Lanţurile oligozaharidice, legate O-glicozidic de
receptor, au rol de suport, pentru a menţine receptorul într-o poziţie faţă de membrană,
care să permită interacţia acestuia cu LDL.
403
 NH3+

Citosol COO-

Fig. 14.50 Receptorul LDL.

Domeniul membranar, cuprinde 22 aminoacizi, în majoritate hidrofobi.

Domeniul C-terminal, citosolic, constă din 50 resturi aminoacidice şi participă la
endocitoza receptorilor ocupaţi cu LDL.
Receptorii pentru LDL din ţesuturile extrahepatice funcţionează maximal la o
concentraţie a LDL-colesterolului de numai 25 mg/100ml, care este mult mai mică decât
valoarea fiziologică (150-190 mg/100ml). Această caracteristică a receptorilor LDL
explică incidenţa crescută a aterosclerozei la om.
Unele tipuri de celule, în particular macrofagele, posedă mecanisme alternative
de captare a LDL, mecanisme independente de receptorii clasici LDL. Macrofagele
expun receptori alternativi cunoscuţi ca “scavenger receptor” captatori de LDL care in
vivo, intravascular, au suferit modificări biochimice ca acetilări, glicozilări ale
apolipoproteinelor (apo B-100, apo E) şi/sau alterări oxidative ale componentelor lipidice
nesaturate. Aceşti receptori nu sunt subiectul down-reglării ca receptorii LDL clasici, şi
prin urmare, în special la indivizii cu concentraţii mari de colesterol LDL, macrofagele
pot deveni încărcate excesiv cu colesterol. Acesta poate fi începutul procesului de
ateroscleroză: depozitarea lipidelor în peretele arterial, proces care duce la îngustarea
arterelor şi chiar obstruarea lor.
Hepatocitul posedă receptori pentru LDL, care prezintă specificitate pentru apo E,
având astfel capacitatea de a internaliza aceste particule lipoproteice.

14.7.5.Concentraţia colesterolului seric poate fi influenţată de dietă

Colesterolul seric cuprinde o fracţiune liberă (22-30%) şi una esterificată (70-
78%). Colesterolul esterificat se găseşte în miezul particulelor lipoproteice, în timp ce
colesterolul liber este localizat la periferia acestora (Tabelul 14.5).
Proporţia de colesterol esterificat a lipoproteinelor descreşte în ordinea:
LDL>HDL>IDL>VLDL, succesiune valabilă şi în cazul proporţiei de colesterol total.
Pe lângă factorii ereditari cu rolul cel mai important în determinarea concentraţiei
colesterolului sanguin intervin şi factorii de mediu şi dietă. Înlocuirea acizilor graşi
saturaţi cu acizi graşi mono sau polinesaturaţi s-a dovedit a fi benefică. S-a constatat că
404
acizii graşi mono sau polinesaturaţi măresc viteza de catabolizare a LDL datorită up-
reglării receptorilor LDL pe când acizii graşi saturaţi produc down-reglarea receptorilor.
Acizii graşi saturaţi determină formarea particulelor VLDL mici care conţin relativ mult
colesterol şi care sunt utilizate de ţesuturile extrahepatice cu o viteză mai mică decât
particulele mari, tendinţă care poate fi privită ca aterogenică.

Tabelul 14.5 Concentraţia colesterolului total. LDL-colesterol şi HDL-colesterol.

Colesterol mg/dl
Colesterol total
0-19 ani 110-230
20-29 ani 120-240
30-39 ani 140-270
40-49 ani 150-310
50-59 ani 160-330
LDL-Colesterol 150-190
HDL-Colesterol (bărbaţi) 35-55
HDL-Colesterol (femei) 45-65

Studiile întreprinse în ultimii ani au arătat că: fumatul, obezitatea, stressul,

cafeaua în exces, mesele copioase în detrimentul alimentaţiei continue, raţionale,
constituie factori care duc la afecţiuni cardiovasculare. Aceşi factori duc la creşterea
concentraţiei acizilor graşi în sânge şi în final la creşterea secreţiei de VLDL de către
ficat, care presupune, creşterea concentraţiei de triacilgliceroli şi colesterol în circulaţie.
Hipercolesterolemia se asociază cu un risc aterogen crescut.
Ateroscleroza se caracterizează prin depozitarea colesterolului şi a esterilor de
colesterol ai lipoproteinelor ce conţin apo B-100 în ţesutul conjunctiv al pereţilor arteriali.
Procesul începe cu acumularea de foam cells, macrofage care conţin multe lipide,
în special colesterol. Acumularea de colesterol este unul dintre primele evenimente în
dezvoltarea plăcilor ateromatoase.
Afecţiunile în care se menţin în sânge concentraţii crescute de VLDL, IDL sau
LDL sunt însoţite adesea de ateroscleroză prematură sau severă.

14.7.6.Dislipoproteinemiile
Plasma vehiculează cantităţi importante de lipide. Modificarea concentraţiei
lipidelor totale plasmatice, a uneia dintre fracţiuni sau alterarea raportului dintre diversele
componente este denumită dislipidemie. Dacă se ţine seama de faptul că lipidele sunt
încorporate în lipoproteine rezultă că orice dislipidemie este o dislipoproteinemie.
Variaţia concentraţiei lipidelor, în afara limitelor fiziologice (în Tabelul 14.6 se prezintă
lipidograma în condiţii normale), poate fi în sensul creşterii – hiperlipoproteinemii sau în
sensul scăderii - hipolipoproteinemii.
Atât hiperlipoproteinemiile cât şi hipolipoproteinemiile pot fi primare
(determinate de factori genetici) sau secundare (apar în contextul altor boli).
a.Hipolipoproteinemiile pot fi consecinţa unei sinteze deficitare de lipoproteine
sau a unui catabolism accelerat al acestora. Hipolipoproteinemiile patologice primare sunt
afecţiuni cu caracter familial cauzate de un deficit genetic în procesul de sinteză al
lipoproteinelor. Până în prezent s-au descris trei boli caracteristice: abetalipoproteinemia
familială, deficit familial de α1-lipoproteine, hipobetalipoproteinemia.

405
 Tabelul 14.6 Lipidograma normală.
Chilomicroni (CM) 0%
Pre-β (VLDL) 10-19 %
β (LDL) 52-59 %
α (HDL) 25-35 %

Abetalipoproteinemia familială se asociază cu absenţa lipoproteinelor care

conţin apo B-100 sau apo B-48 (VLDL, LDL, CH) în plasmă, datorită unui deficit
genetic în sinteza apolipoproteinei B.
Perturbarea sintezei apo B are repercursiuni negative asupra absorbţiei lipidelor
(valoarea lipidelor totale în sânge oscilând între 80-285 mg/100 ml), transportului
carotenoizilor (retina este afectată datorită deficitului de vitamină A), formării
membranelor celulare (se produc modificări ale formei eritrocitelor).
La nivel intestinal şi la nivelul ficatului se acumulează acilgliceroli. Deficitul de
apo B-48 la nivel intestinal are ca rezultat imposibilitatea formării chilomicronilor, a
absorbţiei intestinale a triacilglicerolilor şi a altor lipide exogene. Apo B-100 la nivelul
ficatului este absolut necesară pentru sinteza VLDL.
Deficit familial de α1-lipoproteine, boala Tangier, se asociază cu scăderea
marcată a HDL şi concentraţii extrem de reduse de apo-A, component proteic al HDL.
HDL au o structură anormală. Se constată o scădere a colesterolului (sub 100
mg/100 ml) şi a fosfolipidelor (80-140 mg%), în timp ce nivelul trigliceridelor este de
cele mai multe ori crescut.
Se produc acumulări de esteri de colesterol în ţesuturi (splină, ficat, intestin şi
ganglioni limfatici). Deşi cea mai mare parte a colesterolului plasmatic se găseşte în
betalipoproteine, transportul plasmatic al acestui component lipidic este grav perturbat în
lipsa alfa-lipoproteinelor. Acest fapt sugerează complexitatea interacţiunilor dintre
diverse lipoproteine în procesul de transport al lipidelor.
Absorbţia triacilglicerolilor la nivel intestinal, respectiv formarea chilomicronilor precum
şi procesul de sinteză şi secreţie a triacilglicerolilor endogeni de către ficat nu sunt perturbate.
Hipobetalipoproteinemia familială constă într-o reducere a vitezei de sinteză a
lipoproteinelor beta. Nivelul acestora atinge a zecea parte a concentraţiei întâlnite la
adulţii sănătoşi. Alfalipoproteinele (HDL) sunt normale, prebetalipoproteinele (VLDL)
sunt uşor scăzute, dar prezente, iar chilomicronii se pot forma.
b. Hiperlipoproteinemiile
Apariţia hiperlipoproteinemiilor denotă existenţa unui dezechilibru între procesul
de formare a lipoproteinelor şi mecanismele de îndepărtare a acestora din circulaţie.
Hiperlipoproteinemiile pot fi împărţite în primare (determinate de factori genetici) sau
secundare (apar în contextul altor boli: diabet, sindrom nefrotic, alcolism, hipotiroidism).
Hiperlipoproteinemiile genetice se clasifică după Fredrickson în şase tipuri, în
funcţie de tipul fracţiunii lipoproteice modificate (Tabelul 14.7). Electroforeza pe gel de
poliacrilamidă este metoda ideală pentru determinarea tipului de hiperlipoproteinemie.
In Tabelul 14.7 sunt prezentate caracteristicile hiperlipoproteinemiilor primare în
formele lor tipice.

406
 Tabelul 14.7 Tipuri de hiperlipoproteinemii

Tip Vîrsta la Aspecte biochimice Cauze Manifestări

care se clinice
manifestă
I Copilărie Hiperchilomicronemie Deficit de apo CII, Xantoame
Hipertrigliceridemie cofactor pentru LPL eruptive,
Hipercolesterolemie hepatomegalie

II a La orice LDL crescute Deficitul receptorilor Xantomatoză,

vârstă Hipercolesterolemie apo B100-apoE în ficat risc crescut de
şi ţesuturile ateroscleroză
extrahepatice
IIb La orice LDL şi VLDL crescute Accelerarea sintezei de Obezitate,
vârstă Hipertrigliceridemie VLDL, inclusiv a apo Lipsesc
Hipercolesterolemie B100 xantoamele
III Adult VLDL cu conţinut Deficit de apo E Xantomatoză
ridicat în colesterol şi Apo E nefuncţională (de multe ori
mobilitate anormală Deficit de lipază palmară)
Hipertrigliceridemie hepatică
Hipercolesterolemie

IV Adult VLDL crescute Creşte sinteza de Obezitate

Hipertrigliceridemie VLDL Xantoame
eruptive
V Adoles- Chilomicronemie Apo CIII anormală Xantoame
cenţă VLDL crescute Apo E anormală eruptive,
Hipertrigliceridemie hepatomegalie
Hipercolesterolemie
LPL=lipoproteinlipază

14.8.Lipide care intră în structura membranelor celulare

14.8.1.Metabolismul glicerofosfolipidelor (Fosfatide)

Membranele biologice au structură lipoproteică. Componentele lipidice majore
din structura membranelor sunt: fosfolipidele, glicolipidele, colesterolul.
Fosfolipidele, ca şi alte lipide, se află în stare dinamică, ele sunt degradate şi resintetizate
continuu.
Transformările metabolice ale fosfatidelor constau în:
a.Biosinteza din precursori (de novo);
b.Degradarea cu eliberarea componentelor moleculare: acizi graşi, glicerol fosfat,
colină sau alt alcool;
c.Interconversiunea fosfatidelor prin modificarea componentei alcool (ex. serină
etanolamină, etanolamină colină );
d.Schimbul unor componente din moleculele fosfolipidelor (acizi graşi, alcooli)
cu molecule neangajate;
407
 14.8.2.Biosinteza fosfatidelor
Precursorii glicerofosfolipidelor sunt fie acidul fosfatidic (pentru
fosfatidilinozitol) fie 1,2-diacilglicerol (pentru fosfatidilcolină şi fosfatidiletanolamină).
Grupările polare din moleculele glicerofosfolipidelor sunt legate la C3 din glicerol printr-
o legătură fosfat diesterică.
O particularitate a biosintezei fosfatidelor la mamifere, este participarea unor
precursori în forme active de derivaţi ai citidindifosfatului (CDP): CDP-diglicerid, CDP-
etanolamină, CDP-colină (Fig.14.51).
NH2 NH2

N N

O O O N O O O N
+ +
N (H 3 C)3 CH 2 CH 2 O P O P O H3N CH 2 CH 2 O P O P O
O O
- - - -
O O O O

CDP-colină CDP-etanolamină
OH OH OH OH
NH2

N
R1 CO O CH 2

R2 CO O C H O O O N

H2C O P O P O
O
- -
O O

CDP-diglicerid
OH OH
Fig.14.51 Structura derivaţilor citidindifosfatului cu colina, etanolamina şi diacilglicerolul.

Căile de obţinere a principalelor categorii de glicerofosfolipide sunt prezentate în

Fig.14.52.
ACID FOSFATIDIC
CTP
H2O
Pa PPa

1,2-Diacilglicerol CDP-Diacilglicerol
CDP-Etanolamină CDP-Colină G-3-P Inozitol
CMP CMP CMP CMP

Fosfatidil- Fosfatidil- Fosfatidil-

Fosfatidil-
etanolamină glicerol inozitol
colină
Serină
CMP
Etanolamină 3SAM 3SAH Cardiolipină
Fosfatidil-serină

Fig.14.52 Biosinteza fosfogliceridelor. CDP-citidin difosfat; CMP-citidinmonofosfat;

CTP-citidintrifosfat; G-3-P-glicerol-3-fosfat; SAM-S-adenozilmetionină; SAH- S-
adenozilhomocisteină, fosfat anorganic, PP-pirofosfat.
408
 1.Biosinteza fosfatidilcolinei şi fosfatidiletanolaminei (lecitine şi cefaline)
Colina şi etanolamina sunt transformate în “colină activă” sau “etanolamină
activă”. Acest proces implică trei etape (Fig.14.53):
H2C O CO R1

R2 CO O CH O O
+ +
HO CH2 CH2 N (H3C)3 H2C O P O P Citidină HO CH2 CH2 NH3
- - Etanolamina
Colina ATP O O
CDP-diacilglicerol ATP
ADP PPa
O O ADP
- + CTP - +
O P O CH2 CH2 N (H3C)3 O P O CH2 CH2 NH3
H2C O CO R1
Colinfosfat -
O
-
O Etanolaminfosfat
CTP R2 CO O CH O CTP

PPa H2C O P O
- PPa
O O
- O O
+ Acid fosfatidic O
Citidin P O P O CH2 CH2 N (H3C)3 +
Citidin P O P O CH2 CH2 NH3
- H2O
OH O -
CDP-colină Pa OH O
CDP-etanolamină
Diacilglicerol
H2C O CO R1
H2C O CO R1
R2 CO O CH O CMP
+ R2 CO O CH O
H2C O P O CH2 CH2 N (H3 C)3
+
- H2C O P O CH2 CH2 N (H3C)3
O -
prin metilare O
Fosfatidil-colină
(lecitină) (în ficat) Fosfatidil-etanolamină
CO2 (cefalină)
Serină
H2 C O CO R1 Etanolamină

R2 CO O CH O
+
H2 C O P O CH2 CH NH3
-
Fosfatidil-serina O COO

Fig.14.53 Biosinteza fosfatidiletanolaminei, fosfatidilcolinei şi fosfatidilserinei

a.Formarea monofosfaţilor: fosfatidilcolină şi fosfatidiletanolamină prin reacţia

colinei şi respectiv etanolaminei cu ATP;
b.Reacţia monofosfaţilor: fosfatidilcolină şi fosfatidiletanolamină cu CTP din
care rezultă PP şi esterii fosforici activaţi ai colinei şi etanolaminei (CDP-colina şi
respectiv CDP-etanolamina);
c.Reacţia CDP-colinei şi CDP-etanolaminei cu 1,2-diacilglicerolul, din care
rezultă fosfatidilcolina şi respectiv fosfatidiletanolamina.
Citidiltransferaza pare să fie enzima reglatoare a căii de sinteză a fosfatidilcolinei
(Fig.14.53).
O cale alternativă, în ficat, pentru sinteza fosfatidilcolinei este metilarea
fosfatidiletanolaminei în prezenţa S-adenozilmetioninei (SAM) ca donor de grupări metil.
Gruparea metil din SAM poate proveni din metilen-FH4 (tetrahidrofolat).

409
 2.Biosinteza fosfatidilserinei
Fosfatidilserina se formează direct prin reacţia dintre fosfatidiletanolamină şi
serină, catalizată de fosfatidil etanolamin-transferază. Fosfatidilserina se poate transforma
în fosfatidiletanolamină, prin decarboxilarea serinei (Fig.14.53).

3.Biosinteza fosfatidilinozitolului şi cardiolipinei

Fosfatidilinozitolul şi cardiolipina se sintetizează din acidul fosfatidic. Prin
reacţia acidului fosfatidic cu CTP se formează citidin difosfat-diacilglicerol (CDP-
diacilglicerol) (Fig.14.54).
H2C O CO R1

R2 CO O CH O
-
H2C O P O
Acid fosfatidic -
O
CTP
PPa
H2C O CO R1

R2 CO O CH O O
OH
H2C O P O P Citidină HO
OH
Glicerol-3-fosfat - - OH HO
O O OH
CMP CDP-diacilglicerol Inozitol
H2C O CO R1 CMP

R 2 CO O CH O H2C O CO R1

H2C O P O CH2 R2 CO O CH O
OH
-
O CH OH H2C O P O OH
Fosfatidilglicerolfosfat 2- - OH HO OH
CH2 OPO 3 O
H2O Fosfatidilinozitol
Pa Fosfatidilinozitol ATP
kinază ADP
H2 C O CO R1
H2C O CO R1
R2 CO O CH O
R 2 CO O CH O
H2 C O P O CH2 OH
- H2C O P O OH
O CH OH 2-
- OH HO
O OPO 3
Fosfatidilglicerol CH OH
2 Fosfatidilinozitol-4-fosfat
CDP-diacilglicerol Fosfatidilinozitol ATP
CMP 4-fosfatkinază ADP

H2C O CO R1 H2C O CO R1

R2 CO O CH O R2 CO O CH O 2-
OPO 3
H2C O P O CH2 R1 CO O CH2 H2C O P O
OH
- OH HO 2-
- O OPO 3
O CH OH O HC O CO R2

CH2 O P O CH2 Fosfatidilinozitol-4,5-bisfosfat

Difosfatidilglicerol
(cardiolipină) -
O
Fig.14.54 Biosinteza fosfatidilinozitolului, fosfatidilglicerolului şi cardiolipinei
410
 CDP-diacilglicerolul reacţionează cu glicerol 3-fosfatul cu formarea
fosfatidilglicerolfosfatului pe care fosfatidilglicerolfosfataza îl transformă în
fosfatidilglicerol. Fosfatidilglicerolul poate reacţiona cu altă moleculă de CDP-
diacilglicerol cu formarea cardiolipinei, fosfolipid prezent în membranele mitocondriale.
CDP-diacilglicerol-inozitol transferaza catalizează reacţia CDP-diacilglicerolului
cu inozitolul cu formarea fosfatidilinozitolului. Prin fosforilări succesive
fosfatidilinozitolul este transformat mai întîi în fosfatidilinozitol 4-fosfat şi apoi în
fosfatidilinozitol 4,5-bisfosfat (PIP2).
Fosfatidilinozitol 4,5-bisfosfatul (PIP2) poate fi hidrolizat de fosfolipaza C
specifică, localizată pe faţa internă a membranei plasmatice, la diacilglicerol şi inozitol
1,4,5-trisfosfat (mesageri secunzi intracelulari).
Inozitol-1,4,5-trisfosfatul difuzează în citosol, stimulând eliberarea calciului din
reticulul endoplasmic. După stimulare are loc o creştere a concentraţiei Ca2+ de câteva mii
de ori faţă de valoarea normală de 10-7M. Ca2+ în concentraţie mare acţionează, legat de
calmodulină sau alte proteine de legare, ca mesager secund, influenţînd diferite aspecte
ale metabolismului celular.
Inozitol-1,4,5-trisfosfatul este inactivat prin defosforilare (Fig.14.55). Mai întâi,
se hidrolizează gruparea fosfat de la C5, apoi de la C1 şi ultima de la C4.
O 2-
OPO 3
-
O P O
OH
2-
- OH HO
O OPO 3
Inozitol-1,4,5-trisfosfat
H2O
inozitol-1,4,5-trisfosfat fosfatază
H3PO4
O
OH
-
O P O OH
2-
- OH HO
O OPO3
Inozitol-1,4-bisfosfat
H2O
inozitol-1,4-bisfosfat fosfatază
H3PO4
OH
HO OH
2-
OH HO
OPO 3
Inozitol-4-fosfat Inhibată de
H2O Li+
inozitol-4-fosfat fosfatază
H3PO4
OH
HO OH
OH HO OH
Inozitol

Fig.14.55 Defosforilarea 1,4,5-trisfosfatului

411
 C13H27-CO-O
O-CO-CH3
CH3
H3C
CH3
OH

O OH
CH2-OH

Fig.14.56. Forbolesterul (12-O-tetradecanoilforbol-13-acetat)

Fosfataza care hidrolizează fosfatul de la C4 este inhibată de Li+, ion metalic

utilizat în tratamentul afecţiunilor maniaco depresive. Această inhibiţie sugerează o
posibilă legătură între metabolismul fosfatidilinozitolului şi o serie de afecţiuni mentale.
Semnal extern

O
OPO 32-
O
-
P O H2 C O CO R1
OH
- OH HO OPO2- H 2C O CO R1
O 3 R2 CO O CH O 2-
OPO3
Inozitol-1,4,5-trisfosfat H2 C O P O R2 CO O CH
OH
H2O - OH HO OPO 2-
O 3
H 2C OH
O H3PO4 Fosfatidilinozitol-4,5-bisfosfat
OH ATP
O
-
P O ADP
OH ADP
- OH HO OPO2- ATP
O 3 H 2C O CO R1
Inozitol-1,4-bisfosfat H2C O CO R1
R2 CO O CH O
H2O OH
H 2C O P O R2 CO O CH O
H3PO4 OH
- OH HO OPO2- H2 C O P O
-
OH O 3
-
HO Fosfatidilinozitol-4-fosfat O
OH
OH HO OPO2- Diacilglicerolfosfat
3 ADP
ATP (Acid fosfatidic)
Inozitol-4-fosfat
H2 C O CO R1 CTP
H2O
H3PO4 R2 CO O CH O PPa
OH
OH H2 C O P O H2C O CO R1
OH
HO - OH HO OH
OH O R2 CO O CH O O
OH HO OH
Fosfatidilinozitol
H 2C O P O P citidină
Inozitol
- -
O O
CDP-diacilglicerol

Fig.14.57 Calea biciclică a metabolismului fosfatidilinozitolului.

Diacilglicerolul împreună cu fosfatidilserina şi Ca2+ activează protein kinaza C

(enzimă ancorată pe faţa internă a membranei citosolice); aceasta catalizează ATP-
dependent fosforilarea altor proteine modificându-le rolul fiziologic. Abilitatea
diacilglicerolului de a activa protein kinaza C face posibilă implicarea sa în transformarea
unei celule normale în celulă canceroasă. Compuşii chimici care contribuie la
412
transformarea neoplazică se împart în două clase: carcinogene şi agenţi promotori ai
tumorilor. Carcinogenele produc modificări chimice în structura ADN. Aceste modificări
fie inactivează genele care în condiţii normale inhibă diviziunea celulară necontrolată, fie
activează genele care în condiţii normale stimulează diviziunea celulară. Agenţii
producători ai tumorilor, ca esterul forbolului TFA (12-O-tetradecanoilforbol-13-acetat)
(Fig.14.56), produs natural, stimulează protein kinaza C. Aceste observaţii leagă
metabolismul glicerofosfolipidelor de procesul de malignizare.
Diacilglicerolul este transformat prin hidroliză în glicerol şi acizi graşi sau este
fosforilat ATP-dependent la acid fosfatidic.
Acidul fosfatidic este transformat în CDP-diacilglicerol, fosfatidilinozitol,
fosfatidilinozitol-4-fosfat, fosfatidilinozitol-4, 5-bisfosfat. Turnoverul fosfatidilinozitol-
4,5-bisfosfatului şi inozitol-1,4,5-trisfosfatului reprezintă ramurile unui process
metabolic biciclic (Fig.14.57).
Enzimele care catalizează sinteza acidului fosfatidic au, în general, preferinţă
pentru acizii saturaţi la C1 şi nesaturaţi la C2. S-a observat că 80% din fosfatidilinozitolul
din creier are stearoil la C1 şi arahidonil la C2 iar 40% din fosfatidilcolina din plămân are
palmitoil în ambele poziţii (acest compus este componentul major al surfactantului
pulmonar).

4.Biosinteza alchil-acil-glicerofosfolipidelor şi a plasmalogenelor (Fig.14.58)

Membranele eucariotelor conţin cantităţi semnificative din cele două tipuri
deglicerofosfolipide.
Plasmalogenele sunt fosfolipide care conţin o catenă hidrocarbonată legată la C1
al glicerolului printr-o legătură de tip vinil eter. Precursorul metabolic al plasmalogenelor
este dihidroxiacetonfosfatul. Acesta se combină cu acil-CoA formând 1-acil-
dihidroxiacetonfosfatul.
Alchil-acil-glicerofosfolipidele sunt fosfolipide care conţin un radical alchil
legat la C1 al glicerolului printr-o legătură de tip eter.
Etapele biosintezei alchil-acil-glicerofosfolipidelor şi a plasmalogenelor implică:
-înlocuirea grupării acil din 1-acil-dihidroxiacetonfosfat cu un alcool;
-reducerea cetonei la 1-alchil-sn-glicerol-3-fosfat;
-acilarea la C2 cu acil-CoA;
-hidroliza grupării fosfat cu formarea alchil-acil-glicerolului;
-atacarea grupării –OH a alchil-acil-glicerolului de către CDP-etanolamină cu
formarea 1-alchil-2-acil-sn-glicerofosfoetanolamină;
-introducerea dublei legături în radicalul alchil cu formarea plasmalogenului de
către o desaturază cu acelaşi cofactor ca cel utilizat la desaturarea acizilor graşi.
Aproximativ 20% din glicerofosfolipidele mamiferelor sunt plasmalogene.
Plasmalogenele reprezintă 0,8% din fosfolipidele din ficatul uman şi 23% din
fosfolipidele ţesutului nervos uman. Mielina conţine plasmalogene cu etanolamină în
timp ce în muşchiul cardiac predomină plasmalogenele ce conţin colină. Ambele tipuri se
află în membranele mitocondriale. Alchilacilglicerofosfolipidele sunt prezente în cantitate
mai mică decât plasmalogenele, ex., 59% din glicerofosfolipidele cu etanolamină din
inimă sunt plasmalogene în timp ce numai 3,6% sunt alchilacilglicerofosfolipide.
Factorul de agregare plachetară (PAF) s-a identificat ca fiind 1-alchil-2-acetil-
sn-glicerol-3-fosfocolină. Este sintetizat de multe celule sanguine şi de alte ţesuturi.

413
Favorizează agregarea plachetelor la concentraţii mai mici de 10-11 mol/L. Are proprietăţi
hipotensive şi ulcerogene.

+
R-CH2-CH2OH NADPH+H
+ NADP
R`-COOH
H 2C O CO R H2 C O CH2 CH2 R H2C O CH2 CH2 R

C O C O HO C H
1 2
H 2C OPO3H2 H2C OPO 3H2 H2C OPO 3H2
1-Acil- 1-Alchil- 1-Alchil-
dihidroxiacetonfosfat dihidroxiacetonfosfat glicerol-3-fosfat
R``-CO~S-CoA
3
CoA-SH
H 2C O CH2 CH2 R H2 C O CH2 CH2 R

R`` CO O C H 4
R`` CO O C H
H 2C OH H2O H2C OPO 3H2
Pa
1-Alchil-2-acil- 1-Alchil-2-acil-
glicerol glicerol-3-fosfat
CDP-colină
7
CMP
5
H 2C O CH2 CH2 R
CMP
R`` CO O C H CDP-etanolamina H2 C O CH2 CH2 R
H2C O P - colină R`` CO O C H
1-Alchil-2-acil-
glicerol-3-fosfocolină H2C O P -etanolamină
1-Alchil-2-acil-
H2O 8 glicerofosfoetanolamină
R``-COOH +
citocrom b5 O2+NADPH+H
H 2C O CH2 CH2 R 6
+
2H2O+NADP
HO C H H2C O CH CH R
H2C O P - colină
R`` CO O C H O
1-Alchil-2-lizoglicerol-
Acetil-CoA +
3-fosfocolină H2C O P O CH2 CH2 N H3
9 -
O Plasmalogen
H2 C O CH2 CH2 R
(1-Alchenil-2-acil-glicerofosfoetanolamină)
H 3C CO O C H O
+
H2 C O P O CH2 CH2 N (CH3) 3
-
O
1-Alchil-2-acetilglicerol-3-fosfocolină (PAF)

Fig.14.58 Biosinteza eterilor lipidici, plasmalogenelor şi factorului de agregare plachetară(PAF);

(1-alchil-2-acil-glicerofosfoetanolamina este eter lipidic intermediar).

14.8.4.Remodelarea
S-a constatat că, în structura fosfolipidelor tisulare, uneori se află alţi acizi graşi
decât cei introduşi iniţial în structura acestora, prin reacţiile catalizate enzimatic. Multe
414
acil-transferaze nu au specificitatea necesară pentru a asigura distribuţia asimetrică
specifică fosfolipidelor tisulare. Ţesuturile “ajustează” compoziţia fosfolipidelor în acizi
graşi prin hidroliza acizilor graşi catalizată de fosfolipaze, urmată de reacilare
(reintroducerea grupărilor acil într-o moleculă).
1.Fosfolipazele
Fosfolipazele permit degradarea şi remodelarea glicerofosfolipidelor. Există
patru fosfolipaze diferite (A1, A2, C şi D) care hidrolizează legături specifice (Fig.13.5).
Foafolipaza A1 hidrolizează legătura esterică din poziţia 1 a fosfolipidelor.
Fosfolipaza C hidrolizează legătura esterică din poziţia 3 eliberând DAG şi IP3 cu rol de
mesageri secunzi intracelulari în transmiterea mesajelor hormonale. Fosfolipaza A2
catalizează hidroliza acizilor graşi din poziţia 2 a fosfogliceridelor cu formarea
lizofosfolipidului care poate fi reacilat cu acil-CoA în prezenţa unei aciltransferaze.
Lizolecitinele se pot forma pe o cale alternativă care implică lecitin-colesterol
aciltransferaza (LCAT). Această enzimă, sintetizată de ficat se află în plasmă unde
catalizează transferul restului de acid gras din poziţia 2 a lecitinei pe colsterol.
LCAT
Lecitină + Colesterol Lizolecitină + Colesterol esterificat

Incorporarea acizilor graşi în lecitine se produce prin sinteza completă a

fosfolipidelor, prin transacilare între colesterolul esterificat şi lizolecitină şi prin acilarea
directă a lizolecitinei cu acil-CoA. Astfel, este posibil un schimb continuu de acizi graşi
care permite introducerea acizilor graşi esenţiali în moleculele fosfolipidelor.

2.Reacilarea
Reacilarea poate fi realizată prin acilarea directă cu acil-CoA corespunzător a
glicerolfosfatului sau dihidroxiacetonfosfatului sau prin reacţie de schimb (ex.
lizolecitin-lecitin aciltransferază manifestă preferinţă pentru derivaţi în care resturile acil-
CoA sunt nesaturate).
In sinteza de novo acizii graşi liberi furnizaţi celulei sau eliberaţi de fosfolipazele
endogene sunt încorporaţi, via acil-CoA, în glicerolfosfat sau dihidroxiacetonfosfat şi în
acidul lizofosfatidic de către o acil-CoA aciltransferază cu formarea acidului fosfatidic. In
celulele mamiferelor, acidul fosfatidic poate fi transformat în fosfatidilinozitol sau în
diacilglicerol, precursorul fosfatidilcolinei şi fosfatidiletanolaminei care poate forma
fosfatidilserina.
In calea de remodelare fosfolipidele pre-existente sunt transformate în
lizofosfolipide sub acţiunea fosfolipazei A2 independente de Ca2+- iPLA2, acestea putând
fi reacilate de acil-transferaze prin utilizarea acil-CoA.

14.9.Metabolismul sfingolipidelor

14.9.1.Biosinteza sfingolipidelor
Sfingolipidele sunt lipide complexe a căror componentă structurală este
sfingozina, aminoalcol care prezintă o legătura dublă cu configuraţia trans. Între
structura unei părţi din molecula sfingozinei şi structura glicerolului, reprezentate în
Fig.14.59. există similitudini.
În structura sfingolipidelor alcoolul secundar de la C3 este totdeauna liber iar
gruparea –NH2 de la C2 este acilată, cu un acid gras cu catenă lungă (de obicei 20-26
415
atomi de carbon), formând ceramidă. Alcoolul primar de la C1 se leagă covalent cu
glucide formând glicosfingolipide sau se leagă covalent cu colina prin intermediul unui
rest fosfat formând sfingofosfolipide (sfingomieline).
H
3 2 1 3 2 1
H3C (CH2) 12 C C CH CH CH2 OH H 2C CH CH2 OH

H OH NH2 OH OH
Sfingozină Glicerol

Fig.14.59. Compararea structurii glicerolului cu sfingozina (trans-1,3-dihidroxi-2-amino-4-

octadecenă).

După natura capătului polar sfingolipidele pot fi: sfingofosfolipide

(sfingomielinele) şi sfingoglicolipide (cerebrozide, sulfatide, globozide şi gangliozide).
Toate sfingolipidele derivă de la ceramidă
Ceramida este sintetizată în reticulul endoplasmic (Fig.14.60), precursorii sintezei
fiind serina şi palmitoil-CoA. Sinteza necesită piridoxalfosfat, nicotin-adenin
dinucleotid fosfat (NADPH) şi flavin-adenin dinucleotid (FAD).
H3 C (CH2 )12 CH2 CH2 CO-SCoA + HOOC CH CH2 OH
Palmitoil-CoA
NH2 Serină
2*
Piridoxal-fosfat, Mn

CoA-SH CO2
H3C (CH2)12 CH2 CH2 C CH CH2 OH
3-ceto-dihidrosfingozină O NH2

NADPH+H+
NADP+
H3 C (CH2 )12 CH2 CH2 CH CH CH2 OH
Sfinganină OH NH2
(Dihidrosfingozină) R-CO~S-CoA
CoA-SH
H3 C (CH2 )12 CH2 CH2 CH CH CH2 OH
Dihidroceramidă OH NH CO R
(N-acil-sfinganină) FAD

FADH2
H3 C (CH2 )12 CH CH CH CH CH2 OH
Ceramidă OH NH CO R
(N-acilsfingozină)
Fig.14.60. Biosinteza ceramidei.

416
 Serina activată prin combinare cu piridoxalfosfatul se condensează cu palmitoil-
CoA reacţia fiind catalizată de serin-palmitoil transferază. Energia necesară este
furnizată de legătura tiol-esterică din structura palmitoil~CoA şi de eliberarea CO2 din
structura serinei. Serina furnizează atomii C1, C2 şi gruparea –NH2 din structura
ceramidei, în timp ce acidul palmitic furnizează restul atomilor de carbon. Reducerea
grupării carbonil din 3-cetodihidrosfingozină necesită NADPH.
Ceramida se obţine prin oxidarea prin dehidrogenare, la C4 şi C5 a
dihidroceramidei, rezultată din acilarea grupării amino din structura dihidrosfingozinei cu
acil-CoA cu catenă lungă (cel mai frecvent cu 22 atomi de carbon). Ceramida nu este o
componentă a membranelor celulare, ci mai degrabă un intermediar în procesele de
sinteză şi degradare a sfingoglicolipidelor şi sfingofosfolipidelor.
S-a constatat că ceramida poate acţiona ca mediator lipidic (mesager secund),
contracarând anumite acţiuni ale diacilglicerolului, prin activarea unei protein kinaze.

14.9.2.Sfingofosfolipidele.

H3 C (CH2) 12 CH CH CH CH CH 2 OH
Ceramidă OH NH CO R
(N-acilsfingozină)
Fosfatidil-colină
Diacilglicerol
O CH3
+
Ceramidă O P O CH2 CH2 N CH3
-
O Sfingomielină CH3
Fig.14.61. Biosinteza sfingomielinelor.

Singurele sfingolipide care conţin fosfor sunt sfingomielinele. componente

majore ale membranelor de la nivelul ţesutului nervos. Sfingomielinele (ceramid
fosfocoline) se obţin prin reacţia ceramidelor cu fosfatidil-colina (Fig.14.61). La pH
fiziologic, sfingomielinele sunt neutre deoarece conţin o grupare cu sarcină pozitivă şi
una cu sarcină negativă.
Acizii graşi comuni conţinuţi în structura sfingomielinelor sunt: palmitic, stearic,
lignoceric şi nervonic. Sfingomielinele care intră în structura mielinei conţin predominant
acid lignoceric şi nervonic pe când cele din structura substanţei cenuşii conţin în cantitate
mare acid stearic.

14.9.3.Sfingoglicolipidele
Principalele clase de sfingoglicolipide sunt: cerebrozide, sulfatide, globozide şi
gangliozide. La sinteza sfingoglicolipidelor participă derivaţii: UDP-glucoză, UDP-
galactoză, UDP-N-acetil-galactozamină care furnizează resturile glicozil activate ce vor fi
legate la ceramidă. Forma activată a acidului N-acetil-neuraminic (NANA, acid sialic)
este CMP-N-acetil-neuraminat.
În Fig.14.62 este reprezentată sinteza cerebrozidelor, glicolipide care conţin un
singur rest glucidic legat O-glicozidic de ceramidă: galactozilceramide (Cer-Gal) şi
glucozilceramide (Cer-Glc) şi a sulfatidelor.
417
 Ceramidă
UDP-Glc Glucozilceramidă

Epimeraza

UDP-Gal UDP PAPS

Ceramidă Galactozilceramidă Sulfogalactozilceramidă

(cerebrozide) (Sulfatide)
Fig.14.62. Biosinteza cerebrozidelor şi sulfatidelor. (PAPS, “sulfat activate”, 3`-
fosfoadenozin-5`-fosfosulfat).

Galactozilceramidele sunt componente majore ale mielinei. Glucozilceramidele

sunt mai mult intermediari în sinteza glicosfingolipidelor complexe decât componenţi ai
membranelor. Se află în ţesuturile extraneurale. La nivelul sistemului nervos, UDP-Glc
este transformată prin epimerizare în UDP-Gal, printr-o reacţie similară cu cea care are
loc în ficat şi glanda mamară şi utilizată pentru sinteza galactozilceramidelor.
Prin sulfatarea galactozilceramidelor în prezenţa PAPS (Fig.14.63), adesea
numit “sulfat activ” se obţin sulfatidele care constituie 15% din lipidele substanţei albe.
NH2

N
N

O O N N
-
O S O P O O
-
O
O O

O OH
-
O P O
-
O
Fig.14.63. Structura PAPS (3`-fosfoadenozin-5`-fosfosulfat).

Prin transferul unităţii galactozil de pe UDP-galactoză la glucocerebrozid se

formează o legătură β(1 4). Deoarece această legătură este asemănătoare cu legătura
dintre glucoză şi galactoză din dizaharidul lactoză, acest glicolipid este adesea numit
lactozil ceramidă. Cerebrozidele care conţin două sau mai multe resturi glucidice, de
obicei galactoză, glucoză sau N-acetil-galactozamină se numesc globozide.
Lactozil ceramida este globozid, lipid neutru, component al membranei
eritrocitare, precursorul gangliozidelor şi a altor globozide.
Gangliozidele sunt glicosfingolipide cu caracter acid care conţin acid sialic şi
sunt abundente în celulele ganglionare ale sistemului nervos central, în particular în
terminaţiile nervoase. Sunt distribuite pe faţa externă a membranelor celulare având rol
de receptori.
Mai mult de jumătate din acidul sialic conţinut de sistemul nervos intră în
structura gangliozidelor, restul fiind prezent în oligozaharidele din structura
glicoproteinelor. Succesiunea de reacţii pentru sinteza gangliozidului GM1 este arătată în
Fig.14.64.
418
 14.9.4.Degradarea sfingolipidelor
Degradarea sfingolipidelor are loc sub acţiunea secvenţială a numeroase
hidrolaze cu specificitate pentru fiecare tip de legătură din moleculele lor.
Degradarea sfingomielinelor începe prin acţiunea unei fosfoesteraze
(sfingomielinază), enzima lizozomală, care detaşază fosforilcolina de ceramidă; asupra
ceramidei acţionează o ceramidază (carboxiesterază). În cerebrozide şi gangliozide
hidroliza are loc prin detaşarea resturilor glicozil începând de la capătul nereducător.
Fiecare tip de legătură glicozidică este scindată de o glicozidază specifică. Date despre
aceste enzime hidrolitice, multe din ele localizate în lizozomi, au fost obţinute prin studiul
unor boli ereditare caracterizate prin acumulare de sfingolipide în viscere, în creier
(lipidoze sau sfingolipidoze). Deficienţa sau absenţa unei hidrolaze blochează secvenţa de
degradare şi produsul situat în amonte faţă de enzima deficitară se acumulează. În
Fig.14.65 sunt arătate căile de degradare a sfingolipidelor şi principalele deficienţe
enzimatice care provoacă lipidoza.
Ceramidă
UDP-glucoză
UDP
Ceramidă Glc
Glucocerebrozid
UDP-galactoză
UDP
Ceramidă Glc-Gal
Lactozil ceramidă (globozid)
CMP-NANA
CMP
Ceramidă Glc-Gal-Gal
Ceramidă Glc-Gal
NANA NH-CO-CH3
UDP-Gal GM2 NANA
UDP-N-acetil-Gal
UDP GM3
UDP
Ceramidă Glc-Gal-Gal-Gal
NANA NH-CO-CH3 Gangliozide complexe
GM1 (disialo- si tri-sialo-gangliozide

Fig.14.64. Biosinteza unor gangliozide.

Gangliozidoza GM1 este datorată deficitului enzimatic al unei galactozidaze care

detaşază restul galactozil terminal din GM1. Aceiaşi enzimă acţionează şi asupra
glicoproteinelor şi mucopolizaharidelor (keratan sulfat). Boala are manifestări viscerale şi
neuropsihice.
Gangliozidoza GM2 sau boala Tay-Sachs (idioţia amaurotică infantilă) este
determinată de deficitul în hexozaminidază A, enzimă care detaşază N-acetil-
galactozamina din GM2. Se acumulează în creier cantităţi excesive de GM2 determinând
întârzieri psihomotorii, creşterea anormală în volum şi greutate a creierului.
Deficitul genetic de sfingomielinază duce la acumularea excesivă, de
sfingomielină în ţesuturi (ficat, splină, creier, etc.). Boala Niemann-Pick una dintre
419
lipidozele cu cea mai mare frecvenţă (1 caz la 330.000 născuţi vii), determinată de
acumularea excesivă de sfingomielină în ţesuturi, se manifestă clinic cu hepato- şi
splenomegalie, tulburări digestive, întârziere psihomotorie, convulsii.
Deficitul genetic de β-glucocerebrozidază, enzimă lizozomală care în mod
normal hidrolizează glucocerebrozidele la glucoză şi ceramidă, duce la acumularea
acestora în splină, ficat, rinichi, intestin, creier. In această lipidoză numită boala Gaucher
apar, alături de splenomegalie, tulburări hematologice, întrucât membrana eritrocitară
cuprinde cantităţi importante de gangliozide.
Deficitul genetic de β-galactocerebrozidază, enzimă lizozomală care în mod
normal hidrolizează galactocerebrozidele (lipide abundente în substanţa albă a sistemului
nervos), la galactoză şi ceramidă duce la boala Krabbe. Boala se manifestă precoce cu
demielinizări masive la nivelul creierului. Supraîncărcarea viscerală este absentă,
deoarece galactocerebrozidele se află în cantităţi mici în aceste organe.
GM1 Ceramidă Glc-Gal-Gal-Gal
NANA NH-CO-CH3

GANGLIOZIDOZĂ GM1 galactozidază

GM2 Ceramidă Glc-Gal-Gal

NANA NH-CO-CH3

BOALA TAY-SACHS Hexozaminidază

GM3 Ceramidă Glc-Gal

NANA

GM3 sialidază

Ceramidă Glc-Gal
Lactocerebrozidază

Ceramidă Glc

BOALA GAUCHER β−Glucozidază

β− BOALA
BOALA
KRABBE NIEMANN-PICK
Ceramidă
Galactocerebrozidază Sfingomielinază

BOALA FARBER Ceramidază

Sfingomielină
Ceramidă Gal Sfingozină + Acid gras

Sulfatidază
Ceramidă Gal-O-SO3-
LEUCODISTROFIE
METACROMATICĂ Sulfatid

Fig.14.65 Reprezentarea bolilor asociate cu deficitul enzimatic în degradarea sfingolipidelor

(Gal-galactoză; Glc-glucoză; NANA-acid N-acetil-neuraminic).

420
 Degradarea sulfatidelor are loc prin detaşarea resturilor sulfat din sulfatide în
prezenţa unei hidrolaze (sulfatidază). Deficitul genetic de sulfatidază duce la acumularea
de galactocerebrozide sulfatate în sistemul nervos (substanţa albă), rinichi, ficat, etc.,
boală cunoscută sub numele de leucodistrofie metacromatică. Boala se manifestă prin
tulburări neurologice şi psihice.

14.10.Metabolismul arahidonatului

14.10.1.Introducere
Lipidele biologic active cu 20 atomi de carbon în moleculă, care derivă de la
acizii graşi C20, au fost denumite “eicosanoizi” (de la alcanul C20 H42, eicosan). Familia
eicosanoizilor cuprinde: tromboxani, prostacicline, leucotriene, acizi
hidroxieicosatetraenoici (HETE), acizi epoxieicosatrienici (EET), lipoxine şi
izoprostanoizi, dintre care ultimii pot fi generaţi prin mecanisme neenzimatice oxidative
şi pot servi ca markeri ai stresului oxidativ la specia umană.
Arahidonatul (acid 5,8,11,14 eicosatetraenoic) derivat din linoleat este cel mai
important precursor al eicosanoizilor din organismul uman (Fig.14.66).
Medicamente steroidiene Leucotriene
antiinflamatoare si Lipoxine

Lipooxigenază

Fosfolipide Fosfolipaza A2 Diacilglicerol Diacilgliceroli

membranare
Arahidonat
lipaza
Prostaglandin Medicamente nesteroidiene
Diferiti stimuli sintaza antiinflamatoare

Prostaglandin H2
Prostaciclin (PGH2) Tromboxan
sintaza Izomeraze sintaza
Reductaze
Prostaciclină Tromboxani
Alte
Prostaglandine
Fig.14.66 Eliberarea acidului arahidonic şi conversia acestuia pe calea prostaglandin
sintazei şi lipooxigenazei.
(Medicamente steroidiene antiinflamatoare: hidrocortizon, prednison, betametazonă; Medicamente
nesteroidiene antiinflamatoare: aspirină, indometacin, fenilbutazonă; Stimuli ai fosfolipazei A2:
angiotensinăII, bradikinină, epinefrină, trombină).

La mamifere, cu excepţia eritrocitelor, eicosanoizii se sintetizează în majoritatea

celulelor. Eicosanoizii prezintă o gamă largă de activităţi biologice de natură reglatorie
sau hormonală la concentraţii extrem de mici: dar diferă de hormoni prin faptul că fiind
foarte instabili nu pot migra departe de locul de sinteză fără să-şi piardă activitatea.
Eicosanoizii acţionează ca mediatori locali (autocrin sau paracrin) prin
intermediul receptorilor cuplaţi cu proteine G, fiind implicaţi în fiziopatologia unor

421
procese ca: vasomotricitatea, inflamaţia, tromboza, secreţia gastrică, reproducerea, funcţia
renală, transmisia nervoasă, producerea durerii şi febrei, inflamaţiei, inducerea somnului.
Datorită dublelor legături din structura lor, acizii graşi nesaturaţi C20,
reacţionează cu oxigenul molecular fie neenzimatic, contribuind la stresul oxidativ fie
prin acţiunea a trei tipuri de oxigenaze: ciclooxigenaza (COX) cu cele trei izoenzime
(COX-1 constitutivă COX-2 inductibilă şi COX-3 răspândită cu precădere în creier şi
mai puţin în ţesuturile periferice, inhibată de paracetamol), lipooxigenaza (LOX) şi
citocromul P450.
Dietă Seria 2
Seria 1 Prostanoizi
Linoleat Prostanoizi Dietă PGD2
PGE1 PGE2
-2H
PGF1 PGF2
γ−linolenat PGI2
TXA1 1
+2C 1 TXA2
8 8 5
COOH
COOH -2H
CH3 CH3
11 14 11 14
8,11,14-eicosatrienoat 2 2
5,8,11,14-Eicosatetraenoat
(dihomo γ−linolenat) Leucotriene
Leucotriene Lipoxine
LTA3 Arahidonat LTA4 LXA4
LTC3 LTB4 LXB4
Dietă
LTD3 LTC4 LXC4
LTD4 LXD4
Seria 3
α−Linolenat
α− LTE4 LXE4
Prostanoizi
-2H PGD3
1
Octadecatetraenoat PGE3
+2C 8 5 PGF3
COOH
-2H PGI3
Eicosatetraenoat
TXA3
CH3
11 14 17

5,8,11,14,17-Eicosapentaenoat 2
Leucotriene
LTA5
LTB5
LTC5

Fig.14.67 Originea biosintetică a celor trei serii de eicosanoizi.

PG (prostaglandine), PGI (prostaciclină), TX (tromboxani), LT (leucotriene), LX (lipoxine) 1-
calea ciclooxigenazei, 2-calea lipooxigenazei, Indicele numeric arată numărul de duble legături din
moleculă şi seria la care aparţine compusul.

Pe calea ciclică, catalizată de prostaglandin hidroperoxid sintază sau

ciclooxigenază, inhibată de medicamente nesteroidice anti-inflamatoare (aspirină,
indometacin, fenilbutazonă), rezultă prostanoizi, compuşi care conţin în structură un

422
ciclu pentanic, cum sunt endoperoxizii prostanglandinici (PGG2 şi PGH2), precursori
imediaţi pentru: prostaglandine (PG), prostacicline (PGI), tromboxani (TX).
Prin metabolizarea acidului arahidonic pe calea aciclică, catalizată de
lipooxigenază, care nu este inhibată de medicamentele nesteroidiene rezultă acizi
hidroperoxieicosatetraenoici care se transformă în leucotriene (LT). LT intervin în
contracţia musculară, au proprietăţii chemotactice, sunt importante în reacţiile alergice şi
inflamaţie.
Există trei serii de eicosanoizi (fiecare cuprinzând PG, TX şi LT) sintetizate din
acizii graşi esenţiali: linoleat, arahidonat şi α-linolenat (Fig. 14.67)

14.10.2.Eliberarea acidului arahidonic din glicerofosfolipidele membranare

Etapa iniţială în procesul de sinteză a eicosanoizilor este comună pentru ambele
căi şi constă în eliberarea acidului arahidonic din glicerofosfolipidele membranelor
celulare.
Sinteza eicosanoizilor este declanşată de o diversitate mare de stimuli (umorali,
electrici, mecanici, etc.) care acţionează la nivelul membranelor celulare. In organismul
uman primul precursor din care rezultă eicosanoizi este acidul arahidonic.
Acesta se află în structura membranelor celulare, ca ester al glicerolului (la C2),
din fosfatidilinozitoli precum şi din alte glicerofosfolipide. Metabolizarea arahidonatului
este controlată prin reglarea vitezei de eliberare a acestuia din fosfolipidele membranare
pe trei căi alternative reprezentate în Fig.14.68.
Fosfolipaza A2 Fosfolipaza C
H2 C O CO R1

H31 C19 CO O C H O
Etanolamina
H2 C O P X X= Colina
- Inozitol
Fosfolipid O
(Fosfatidilinozitol)
Fosfolipaza A2 Fosfolipaza C
3 1

Lizofosfolipid + Acid arahidonic 1,2-Diacilglicerol + Inozitolfosfat

Diacilglicerol Diacilglicerol
kinaza
2 lipaza

Acid fosfatidic Monoacilglicerol

+
Fosfolipaza A2 3 Acid arahidonic

Acid lizofosfatidic
+
Acid arahidonic
Fig.14.68. Căile alternative pentru eliberarea acidului arahidonic din membrane.

423
 1.Fosfolipaza C hidrolizează specific fosfatidilinozitolul cu formarea
inozitolfosfatului şi a 1,2-diacilglicerolului, care este fosforilat de diacilglicerol kinază la
acid fosfatidic, substrat pentru fosfolipaza A2;
2.Diacilglicerol lipaza hidrolizează direct diacilglicerolul.
3.Fosfolipaza A2 (PLA2) hidrolizează grupările acil de la C2, din structura
fosfolipidelor.
Dintre cele trei tipuri de fosfolipaze A2 (fosfolipaza A2 secretoare-sPLA2,
fosfolipaza A2 independentă de Ca2+-iPLA2 şi fosfolipaza A2 dependentă de concentraţia
Ca2+), iPLA2 este fosfolipaza implicată în eliberarea acidului arahidonic din fosfolipidele
membranare, în condiţii bazale. Deoarece iPLA2 are rol, în primul rând, în
remodelarea membranelor celulare, în condiţii bazale, viteza de hidroliză a acidului
arahidonic catalizată de iPLA2 este mai mică sau egală cu viteza de reîncorporare
(catalizată de acilaze) a acidului arahidonic în fosfolipidele membranelor celulare; astfel
acumularea de acid arahidonic substrat pentru ciclooxigenază este neglijabilă.
Creşterea concentraţiei Ca2+ intracelular, ca urmare a activării receptorilor
factorilor de creştere duce la activarea cPLA2, care devine fosfolipaza dominantă în
eliberarea acidului arahidonic. În aceste condiţii, viteza de eliberare a acidului arahidonic
de către cPLA2 depăşeşte viteza de încorporare a acestuia în membranele celulare; se
acumulează astfel suficient acid arahidonic, substrat pentru COX, încât ambele izoenzime
ale COX (COX-1 constitutivă şi apoi COX-2 inductibilă) să devină active.
In condiţiile acţiunii prelungite şi intense a unor stimuli, este indusă secreţia de
sPLA2 care eliberează suficient acid arahidonic substrat pentru COX-2 inductibilă.
Această amplificare paracrină, duce la eliberarea de eicosanoizi în cantitate mare, care
vor migra spre celulele vecine.
Fosfolipaza A2 este activată de anumiţi stimuli (angiotensină II, bradikinină,
epinefrină, trombină, etc.) şi este inactivată de corticosteroizi;
Corticosteroizii sunt utilizaţi ca agenţi antiinflamatori, deoarece, inhibă
activitatea fosfolipazei A2, reducând astfel eliberarea acidului arahidonic din
fosfolipidele membranare, şi în final sinteza de prostaglandine proinflamatoare.
Mecanismul de acţiune a corticosteroizilor, presupune inhibarea activităţii PLA2 prin
intermediul unor proteine a căror sinteză este indusă de aceştia, cum ar fi lipocortina.
Plachetele sanguine care nu au echipamentul de sinteză proteică nu sunt influenţate de
corticosteroizi.

14.10.3.Prostaglandinele (PG)
Prostaglandinele au fost primii eicosanoizi detectaţi şi caracterizaţi. Termenul de
prostaglandine a fost introdus în 1935 de fiziologul suedez U.S. von Euler, pentru a
descrie un material liposolubil extras din lichidul seminal, care s-a constatat că, în
cantităţi foarte mici scade presiunea sanguină şi stimulează contracţia anumitor muşchi
netezi. Von Euler a stabilit de asemenea că agentul farmacologic din lichidul seminal
este un acid liposolubil pe care l-a numit prostaglandină deoarece a considerat că este o
substanţă secretată specific de prostată (termenul nu se potriveşte cu realitatea deoarece
prostaglandinele provin din veziculele seminale nu din prostată). Numele s-a păstrat chiar
dacă cercetările ulterioare au arătat că aproape toate ţesuturile mamiferelor sintetizează
prostaglandine. Lichidul seminal este însă singurul lichid biologic care conţine
concentraţii semnificative de PG, obţinute pe calea enzimatică a ciclooxigenazei.

424
 In 1957, Sune Bergstrom şi Jan Sjovall au obţinut primele prostaglandine în stare
pură, PGE şi PGF. Literele E şi F au fost desemnate pentru a indica solubilitatea relativă a
celor două prostaglandine în eter (E) şi în tampon fosfat (F). Interesul pentru studiul
prostaglandinelor s-a amplificat începând din jurul anului 1960 odată cu perfecţionarea
tehnologiilor de cercetare a lipidelor. S-au descoperit clase noi de compuşi şi s-a stabilit
natura chimică şi diversitatea acţiunilor fiziologice şi farmacologice ale acestora.
1.Structura prostaglandinelor
Prostaglandinele sunt formal, derivaţii unui acid gras C20, ipotetic, numit acid
prostanoic, Fig.14.69.
7 5 3 1
9 COOH
8 6 4 2
10 14 16 18 20
12 CH3
11 13 15 17 19

Fig.14.69 Structura acidului prostanoic

Prostaglandinele, notate PG, se deosebesc prin natura substituenţilor,

numărul şi poziţia dublelor legături din ciclul pentanic formând seriile PGA-PGI
(Fig.14.70).

O OH
R7 HO
R7 R7

PGD PGFb
PGA
R8 R8 R8
O OH
O O
R7 R7 R7
O
PGB PGE
G+H
R8 R8 O R8
OH
OH R4
O
R7
R7
PGFa PGI
PGC
R8
R8
OH R8
OH

Fig.14.70 Structura prostaglandinelor PGA-PGI având ca schelet de bază acidul prostanoic.

425
 Doi radicali R sunt grefaţi pe ciclul pentanic: unul de 7 atomi de carbon (R7)
situat sub planul ciclului şi unul de 8 atomi de carbon (R8) situat deasupra planului
ciclului.
Prostaglandinele se diferenţiază şi prin numărul de duble legături din
radicalii R, pus în evidenţă de indicele numeric (ex. PGE1, PGE2 şi PGE3). In seria 1
dubla legătură este în poziţia ∆13-14; în seria 2 cele două duble legături sunt în poziţia ∆5-6
şi ∆ 13-14 ; în seria 3 cele trei duble legături sunt în poziţiile ∆5-6, ∆ 13-14 şi ∆ 17-18
(Fig.14.71).

O O
COOH 6 5
COOH
14 14
15 CH3 15 CH3
20 20
13 13
OH OH OH OH
PGE1 PGE2
O
6 5
COOH
14
15 17 18
CH3
13
OH OH
PGE3

Fig.14.71. Structura prostaglandinelor E1, E2 şi E3.

La specia umană, cele mai abundente prostaglandine sunt cele din seria 2
derivate din acidul arahidonic (acid ∆5,8,11,14-eicosatetraenoic). Acidul ∆8,11,14-
eicosatrienoic (acid dihomo-γ-linolenic) dă naştere la seria 1 (PG1); de la un acid
eicosapentaenoic derivă seria 3 (PG3).
În seria PGF: izomerul natural Fα are gruparea –OH de la C9 situată de aceiaşi
parte a planului ciclului pentanic cu R7 iar în Fβ este în partea opusă.
Constatarea că prostaglandinele au dublele legături în poziţia cis, dacă se pleacă
de la gruparea –COOH, la fel ca acizii graşi esenţiali, duce la concluzia că aceşti acizi
naturali pot fi la rândul lor precursori.

2.Sinteza prostaglandinelor
a.Formarea endoperoxizilor ciclici PGG2 şi PGH2 din acidul arahidonic
Prima etapă în calea ciclică de metabolizare a acidului arahidonic este catalizată
de prostaglandin endoperoxidaz sintază (PGS) o hemoproteină cu activitate dublă:
dioxigenază sau ciclooxigenază (COX) (incorporează două molecule de O2 în substrat)
şi hidroperoxidază (descompune peroxidul format), Fig.14.72.
Sub acţiunea prostaglandin sintazei se obţin endoperoxizi ciclici, PGG2 şi PGH2,
compuşi labili din care rezultă PG clasice, prostaciclina şi tromboxanii. Aceşti
endoperoxizi au şi ei activităţi biologice, fiind substanţe vasoactive foarte puternice.
Sinteza PGH2 este iniţiată de formarea unui radical la carbonul C13 (în
configuraţia S), prin extragerea stereoselectivă a hidrogenului. COX orientează molecula
426
de O2 astfel încât se formează o punte endoperoxidică între C9 şi C11, un ciclu de cinci
atomi de carbon specific PG concomitent cu migrarea unor duble legături. Activitatea
bis-dioxigenazică implică introducerea unei grupări hidroperoxi la C15 cu formarea PGG2
care este redus la alcool de către o hidroperoxidază glutation dependentă (Fig.14.72).
Pentru desfăşurarea activităţii ciclooxigenazice a COX, gruparea hem din centrul
activ al peroxidazei trebuie să suferă un proces de oxidare dependent de un peroxid
lipidic. Hemul oxidat, oxidează un rest de tirozină din centrul activ al ciclooxigenazei
care extrage apoi un radical de hidrogen din molecula acidului arahidonic, în urma
reacţiei cu O2 formându-se PGG2, el însuşi peroxid lipidic.
COOH

CH3
Acid arahidonic
Aspirină
O2 Ciclooxigenază Indometacin
Fenilbutazonă
H

COOH

CH3
O
O O2

9
O 5
COOH

15 CH3
O
11
OOH PGG2
2 G-SH
Hidroperoxidaza
G-S-S-G
O COOH
9
5
15 CH3
O
11
PGH2
OH
Fig.14.72 Reacţia catalizată de prostaglandin sintază, enzimă care prezintă două activităţi:
ciclooxigenazică şi hidroperoxidazică-glutation dependentă.

In celule s-au identificat trei enzime COX.

Prima, COX-1 purificată în 1976 şi clonată în 1988, este enzimă constitutivă
pentru multe celule fiind distribuită în mucoasa gastrică, plachete, endoteliu vascular şi
rinichi.
COX-2 descoperită în 1991, este o enzimă inductibilă a cărei sinteză creşte în
macrofage şi monocite ca răspuns la stimuli inflamatori (PAF, IL-1, TNFα şi
lipopolizaharide) şi în celulele muşchilor netezi, în celulele epiteliale şi endoteliale şi în
neuroni. Anumite celule din creier şi rinichi pot produce COX-2 constitutiv.
COX-3 se găseşte cu precădere în creier şi mai puţin în ţesuturile periferice şi
este inhibată cu mare specificitate de unele medicamente cum este paracetamolul sau
427
metamizolul. Efectul analgezic şi antipiretic al acestor medicamente, este determinat de
inhibarea activităţii COX-3. Faptul că paracetamolul şi metamizolul nu inhibă activitatea
COX-1 şi COX-2 explică reacţiile adverse digestive foarte puţin semnificative şi
respectiv efectul antiinflamator foarte slab al acestor medicamente.
Studiile efectuate au arătat că există procese în care este implicată numai una
dintre izoenzime (ex. COX-1în agregarea plachetară iar COX-2 în ovulaţie) şi procese în
care cele două izoenzime acţionează coordonat (ex.carcinogeneză, inflamaţie).
Dacă ambele izoenzime sunt sintetizate în aceleaşi celule, furnizarea acidului
arahidonic de natură exogenă sau eliberat endogen sub acţiunea lipazelor, duce totdeauna
la funcţionarea COX-2. COX-1 pare să funcţioneze independent numai când COX-2 este
absentă. COX-2 este prezentă, în general, în celule numai în timpul stadiilor primare ale
diferenţierii sau replicării celulare.
La concentraţii mici de acid arahidonic, pentru activarea COX-1 este necesară
prezenţa unui peroxid lipidic în cantitate mult mai mare (cca 10 ori mai mare) decât cea
necesară activării COX-2. Activitatea ciclooxigenazică a COX-1 şi COX-2 este
controlată prin reglarea cantităţii de peroxid lipidic, “tonusul peroxidic”, şi acid
arahidonic disponibile pentru enzime.
Substraturile preferate de COX conţin cel puţin trei duble legături dispuse
în poziţii bine definite. Acestea sunt: acidul dihomo-γ−linolenic, arahidonic,
eicosapentaenoic cu 3, 4 şi respectiv 5 duble legături. COX catalizează transformarea
acizilor graşi care nu au trei duble legături în poziţiile cerute, la hidroperoxizi ai acizilor
graşi, nu însă la prostaglandine.
S-a constatat că spre deosebire de COX-1, COX-2 poate utiliza ca substrat şi
acizi graşi esterificaţi. Un exemplu este 2-arahidonil glicerolul, obţinut din
fosfatidilinozitol prin acţiunea secvenţială a fosfolipazei C şi diglicerid lipazei, care se
poate transforma în 2-PGD2 glicerol via COX-2 şi PGD sintază.
În timp ce COX-1 generează o cantitate de prostanoizi care menţin homeostazia
celulară, inducerea COX-2 determină creşterea nivelului prostanoizilor în diferite
afecţiuni. COX-1 şi COX-2 sunt produse de gene diferite, dar compoziţia aminoacidică
identică în proporţie de 61% face ca structura tridimensională să fie aproape
superpozabilă. Ambele enzime COX-1 şi COX-2, care catalizează aceiaşi reacţie, sunt
distribuite la nivelul membranei reticulului endoplasmic şi al membranei nucleare în
subdomenii distincte.
Centrul activ al COX-2 pare să fie mult mai flexibil decât al COX-1.
Descoperirea unui “buzunar” adiţional de legare la COX-2 pentru antiinflamatoarele
nesteroidiene, a dus la cercetări, în scopul identificării inhibitorilor specifici pentru COX-
2. Studierea inhibitorilor COX-2 poate duce la descoperirea unor medicamente cu
proprietăţi analgezice şi antiinflamatorii asemănătoare antiinflamatoarelor nesteroidice,
dar fără efectele secundare ale acestora: nefrotoxicitate şi efecte gastrointestinale.

b.Influenţa medicamentelor antiinflamatoare nesteroidice asupra activităţii

COX.
Antiinflamatoarele nesteroidiene, dintre care cel mai reprezentativ este aspirina
(acid acetil-salicilic), inhibă activitatea ciclooxigenazică a prostaglandin endoperoxidaz
sintazei prin acetilarea ireversibilă a enzimei.

428
 Aspirina este utilizată ca analgezic (alină durerea), antipiretic (reduce febra) şi
antiinflamator. In 1971 John Vane a stabilit mecanismul de acţiune al aspirinei care
presupune inhibarea sintezei de prostaglandine din acidul arahidonic (Fig.14.72).
Acid arahidonic

CH=O
9 5 MDA
O COOH
CH=O
Prostaciclin CH3
sintaza 15
O
11
PGH2 COOH
OH 5
CH3

O COOH HHT
OH
Tromboxan
sintaza
CH3

OH COOH
OH O
Prostaglandină I2 CH3
O
(Prostaciclină, PGI2) TXA2
OH OH
H2O
Izomerază
COOH

CH3
O HO O
5 TXB 2
OH
COOH
Reductază
15 CH3
OH
PGE2
OH OH 5
COOH
OH Izomerază
15 CH3
5
COOH
OH OH PGF2a
15 CH3

O PGD2
OH

Fig.14.73. Transformarea acidului arahidonic în prostaglandine, prostaciclină şi

tromboxani (PG = prostaglandină, MDA = malondialdehidă, Tx = tromboxan, HHT =
hidroxiheptadecatrienoat). Transformări similare se produc în cadrul seriilor 1 şi 3.

Acetilarea ireversibilă a COX-1 şi COX-2 cu inhibiţia subsecventă a sintezei de

PG explică unele dintre acţiunile farmacologice ale aspirinei. Până nu demult mecanismul
sechestrării leucocitelor PMN la impactul cu aspirina, in vivo,era necunoscut.
429
 S-a constatat că doze mici de aspirină (80-100 mg/zi) reduc incidenţa bolilor
cardiovasculare şi tromboza vasculară.
Indometacinul şi ibuprofenul sunt inhibitori ai ciclooxigenazei. Indometacinul
mai are şi alte efecte: întrerupe fluxul calciului de-a lungul membranei celulare, inhibă
una dintre enzimele responsabile de degradarea PGE2, inhibă protein kinaza AMPc
dependentă şi fosfodiesteraza.
c.Transformarea PGH2 în prostanoizi
PGH2 este transformat în prostanoizi individuali specifici fiecărui tip de celulă, în
prezenţa enzimelor care sunt selectiv sintetizate la nivel celular şi tisular. De la
endoperoxizi pornesc trei căi de sinteză, reprezentate în Fig.14.73, care duc la
prostaglandine clasice PG (PGE2 şi PGF2α), prostaciclină (sub acţiunea prostaciclin
sintazei prezentă în endoteliul vascular) şi tromboxani (tromboxan sintaza prezentă în
plachete). PGH2 se poate transforma şi în hidroxiheptadecatrienoat şi
malondialdehidă. Profilul enzimatic al fiecărui ţesut va determina predominanţa uneia
sau alteia dintre aceste căi.
Soarta PGH2 depinde de activităţile enzimelor care catalizează specific
transformarea sa.
Plachetele sanguine (trombocite) conţin tromboxan sintază care mediază
formarea tromboxanului A2 (TXA2), vasoconstrictor (produce contracţia arterelor) şi
stimulator al agregării plachetare (etapa iniţială în coagulare). Celulele endoteliale ale
sistemului vascular conţin prostaciclin sintază, care catalizează sinteza prostaciclinei I2
(PGI2), vasodilatator şi inhibitor al agregării plachetare. Prostaciclina şi tromboxanul
alcătuiesc un sistem de control al homeostaziei tonusului vaselor sanguine şi al agregării
plachetare.
La Eschimoşi, riscul afecţiunilor cardiace este mic, datorită dietei bogate în
peşte care conţine acid eicosapentaenoic, generator al prostanoizilor din seria 3
prostaglandine (PG3) şi tromboxani (TX3). PG3 şi TX3 inhibă formarea PG2 şi TX2 prin
inhibarea eliberării acidului arahidonic din fosfolipidele membranare. PGI3 inhibă
agregarea plachetară la fel ca PGI2 pe când TXA3 este un stimulator mai slab al agregării
plachetare decât TXA2; balanţa este înclinată spre diminuarea agregării plachetare şi
prelungirea timpului de coagulare. În plus, s-a constatat că la Eschimoşii concentraţia
colesterolului, trigliceridelor şi LDL este mică iar concentraţia HDL este mare ceea ce
scade riscul pentru arteroscleroză şi infarct miocardic.
d.Auto-inactivarea enzimelor implicate în sinteza prostanoizilor
Sistarea formării prostaglandinelor este parţial realizată prin fenomenul numit
„suicide inactivation” sau mecanism bazat pe auto-inactivare, specific pentru
ciclooxigenază, Tx sintază, PGI sintază, leucotrien A4 hidrolază, şi 5-, 12-, şi 15-
lipooxigenaze
Auto-inactivarea este adesea privită ca un proces reglator. In acest context,
enzima este subiectul a două evoluţii alternative. O evoluţie ar fi ciclul catalitic normal,
cu formarea produsului şi regenerarea enzimei. A doua alternativă este un ciclu catalitic
care duce la inactivarea ireversibilă a enzimei şi nu la formarea produsului. Oxidul nitric
este activator al COX-1 contracarând auto-inactivarea enzimei.
3.Metabolizarea şi identificarea prostanoizilor
Prostaglandinele şi intermediarii lor endoperoxidici, inclusiv TX şi PGI, se
sintetizează foarte rapid şi sunt degradaţi tot aşa de rapid la locul de formare, fără a se
realiza acumularea lor în ţesuturi sau în circulaţia sistemică.
430
 Organismul uman este protejat de consecinţele acumulării derivaţilor acidului
arahidonic şi ai acidului dihomo-γ−linolenic în circulaţia sistemică de un sistem
catabolizant foarte activ. Prostaglandinele PGE1 şi PGF2α sunt degradate metabolic printr-
o serie de procese de oxidare şi reducere (C15-oxidare, ∆13,14-reducere, ω−oxidare şi β-
oxidare) (Fig.14.74).
Clivare β - oxidativă
O

COOH
14
13 15 CH3

OH OH PGE2
ω-oxidare
Reducere la C13-C14

Oxidare la C15

Fig.14.74 Procese comune de degradare a prostaglandinelor

Deoarece PGE2, PGI2 şi TXA2 au o viaţă scurtă in vivo, determinarea

metaboliţilor lor se utilizează ca index al vitezei de formare. PGE2 este transformată în
15-ceto-13,14-dihidro-PGE2, PGI2 este transformat în 6-oxo-PGF1α (Fig.14.75), iar TXA2
este transformat în TXB2 (Fig.14.73).
Metaboliţii acidului arahidonic din lichidele biologice se pot determina prin:
bioanaliză, radioimunoanaliză, cromatografie, analiza receptorilor, spectrometrie de
masă.
6 O
O COOH
COOH

15 CH3
CH3

OH Prostaglandină I2 OH PGE2
OH
OH
(Prostaciclină, PGI2) 15-hidroxi-PG
O dehidrogenaza
O
OH COOH
6 COOH

15 CH3
CH3
OH O 15-ceto-PGE2
OH
OH 6-oxo-PGF1a

Fig.14.75. Cataboliţii prostaglandinelor PGE2, şi ai prostaciclinei

431
 4.Mecanismele de acţiune ale prostanoizilor
Principalele mecanisme prin care se exercită acţiunea reglatoare a prostanoizilor
sunt:
a.Modificarea concentraţiei nucleotidelor ciclice AMPc şi GMPc prin acţiunea
asupra adenilat ciclazei şi guanilatciclazei. Prostaglandinele determină creşterea
concentraţiei AMPc în plachete, tiroidă, corpul luteal, adenohipofiză şi plămân şi scăderea
acesteia în celulele tubilor renali şi ţesutul adipos.
Deoarece prostaglandinele E şi derivaţii lor acţionează asupra adenilatciclazei, iar
PGF2α asupra guanilatciclazei, rezultă că nu numai cantitatea globală de prostaglandine
produsă şi eliberată la nivel celular dar şi echilibrul dintre grupele de
prostaglandine joacă un rol important. Ruperea echilibrului dintre diversele grupe de
prostaglandine este implicată într-un proces patogen de amploare cum este astmul
bronşic.
b.Modificarea concentraţiei intracelulare a ionilor Ca2+. Contracţia musculară
dată de prostaglandine (atât E cât şi F) are drept componentă importantă acţiunea de
chelare a calciului şi creşterea permeabilităţii membranare pentru acesta. In organism,
calmodulina (structură proteică) şi prostaglandinele (lipide) pot chela calciu.
Complexul dinamic prostaglandină-Ca2+ intervine în funcţionarea receptorilor celulari
precum şi în alte procese de preluare şi transmitere a informaţiei la nivel celular.
c.Acţiune asupra sintezei acizilor nucleici. Direct şi mediat de AMPc a cărei
concentraţie este influenţată de prezenţa ionului de calciu, prostaglandinele E pot
determina stimularea sintezei de acizi nucleici, fenomen cu mari implicaţii în creşterea şi
diviziunea celulară.
d.Acţiune asupra stabilităţii membranelor lipoproteice celulare şi
intracelulare. Prostaglandinele constituie componentele de legătură funcţională şi
structurală, între lipidele membranare, receptorii membranari şi transportul ionic activ
prin membrane. La nivel membranar, între grupele încărcate negativ ale prostaglandinelor
(acizi) şi proteinele bazice, se stabilesc interacţiuni electrostatice, care influenţează
probabil activitatea membranară stabilind o legătură între turnoverul fosfolipidic şi partea
proteică a membranelor.
e.Influenţarea transportului ionic activ transmembranar. Prostaglandinele E
acţionează asupra transportului activ transmembranar de Na+, K+, Cl-, prin stimularea
ATP-azei Na+ K+, modificarea configuraţiei canalelor rapide de transport al Na+ prin
membrana celulară, prin stimularea adenilat ciclazei şi creşterea concentraţiei celulare de
AMPc, prin acţiunea de chelare a calciului.

5.Acţiunile biologice ale prostanoizilor

Activităţile biologice, multiple ale eicosanoizilor depind de natura compusului
PG, TX sau LT dar şi de tipul celulei şi al speciei. Uneori în acelaşi tip de celulă acţiunile
exercitate de prostaglandine sunt opuse (ex. unele contractă musculatura netedă altele
relaxează, unele favorizează agregarea plachetară altele o împiedică) iar rezultanta celor
două efecte determină natura şi amploarea răspunsului.
La nivelul tractului gastrointestinal se formează cantităţi apreciabile de
prostaglandine care influenţează motilitatea tubului digestiv, secreţia şi absorbţia la
nivelul diferitelor segmente ale acestuia. PGE2 relaxează musculatura circulară, în timp ce
PGF2α are acţiune contractilă asupra musculaturii netede longitudinale şi circulare. PGE2

432
are acţiune inhibitorie asupra secreţiei de suc gastric ca şi asupra absorbţiei intestinale.
Prostaglandinele din seria E au fost introduse în terapie ca agenţi antiulcerogeni.
Prostanoizii acţionează în mod diferit asupra musculaturii netede
traheobronşice. S-a constatat că PGE1 şi mai slab PGE2 relaxează muşchiul neted de la
nivelul bronhiilor în timp ce PGF2α realizează contracţia acestuia..
La om muşchii netezi traheobronşici se deosebesc între ei prin conţinutul în
receptori pentru PGE1 şi PGF2α (consecinţă a unor deosebiri genetice sau, probabil, a unor
modificări morfofuncţionale patologice). Variaţia individuală a numărului receptorilor
pentru diverse prostaglandine în muşchii netezi traheobronşici poate fi un factor
patogenic al astmului bronşic. Cum bolnavii astmatici s-au dovedit, fără excepţie, a fi
extrem de sensibili la PGF2α, în timp ce sensibilitatea lor la PGE2 este variabilă de la
individ la individ, s-ar putea presupune că aceşti bolnavi posedă în muşchii traheobronşici
un foarte mare număr de receptori pentru PGF2α, şi un număr mic de receptori pentru
PGE1, predominanţa celor dintîi explicând lipsa activităţii bronhodilatatoare a PGE2 la
aceşti bolnavi.
In cursul hipersensibilizării imunologice, plămânul uman eliberează cantităţi
crescute de PGF2α şi histamină.
Prostaglandinele exercită roluri deosebite asupra sistemului reproducător.
La bărbaţi, influenţează spermatogeneza şi fertilitatea, la femei controlează ciclul ovarian,
contractibilitatea miometrului. PGF2α şi analogi chimici ai acestuia au acţiune contractilă
asupra musculaturii netede din uter şi sunt utilizate la declanşarea travaliului, în avortul
terapeutic.
In sistemul nervos central prostaglandinele sunt implicate în procese
fundamentale de reglare a transmisiei sinaptice, determină modificări ale nivelului
nucleotidelor ciclice. PGE scade concentraţia GMPc cu efecte tranchilizante,
anticonvulsivante, iar PGF2α creşte concentraţia GMPc, cu efecte contrare.
Lipidele biologic active rezultate din acizii graşi polinesaturaţi monocarboxilici
cu 20 atomi de carbon sunt implicate în apariţia şi dezvoltarea inflamaţiei (acută cât şi
cronică), care implică cel mai adesea articulaţiile (ex. artrita reumatoidă), pielea (ex.
psoriazisul), ochii (inflamaţiile sunt cel mai frecvent tratate cu corticosteroizi care inhibă
sinteza prostaglandinelor).
In inflamaţia acută a fost descoperită implicarea tromboxanilor, prostaciclinei
(PGI2) şi endoperoxizilor intermediari (PGH2 şi PGG2). Dintre cei doi endoperoxizi PGH2
este activ în inflamaţia acută, PGG2 având activitate proinflamatoare mult mai slabă.
TXA2 stimulează fagocitoza iar TXB2 care este mai stabil decât TXA2, se
comportă ca un factor chemotactic pentru polimorfonucleare. Concentraţia TXB2 este
crescută în lichidul sinovial la pacienţii cu artrită reumatoidă. S-a dovedit că histamina, al
cărei rol în inflamaţie este cunoscut, stimulează sinteza de TXA2.
Prostaciclina şi principalul ei metabolit 6-ceto-PGF1α, care au acţiune
vasodilatatoare puternică şi o acţiune de creştere a permeabilităţii vasculare au fost izolate
din focarul inflamator.
In ultimul timp se apreciază că rolul prostaglandinelor în inflamaţie este mult mai
complex decât s-a crezut. Departe de a fi simpli agenţi vasodilatatori şi permeabilizanţi
vasculari, eicosanoizii lipidici sunt implicaţi în reglarea creşterii şi multiplicării celulare
şi au un rol important în evoluţia inflamaţiei cronice. S-a constatat că în granuloamele
inflamatorii, faza cronică a inflamaţiei, acidul arahidonic este transformat preferenţial în
leucotriene formarea de prostaglandine ocupând locul al doilea. TxA2, TxB2, PGI2, 6-
433
ceto-PGF1α, PGH2 au rol principal în inflamaţia cronică. Prostaglandinele E1 şi E2 joacă
în inflamaţia cronică un rol de reducere a creşterii granulomului inflamator.
Prostaglandinele au rol în controlul tonusului vaselor de sânge şi a presiunii
arteriale sanguine. Prostaglandinele vasodilatatoare: PGE, PGA şi PGI2, micşorează
presiunea arterială sistemică. TXA2 determină contracţia musculaturii netede vasculare.
Anumite prostaglandine, în special PGI2, inhibă agregarea plachetară, pe când
PGE2 şi TXA2 favorizează procesul de coagulare. TXA2 este produs de plachete fiind
responsabil de agregarea spontană a acestora la contactul cu suprafeţe străine, colagen sau
trombină. Celulele endoteliale care căptuşesc pereţii vaselor eliberează PGI2 responsabilă
de lipsa aderenţei plachetelor la pereţii vaselor în condiţii normale.
PGE2 şi PGD2 reglează eliminarea sodiului şi viteza filtrării glomerulare.

14.10.4.Sinteza leucotrienelor şi lipoxinelor

Leucotrienele reprezintă o familie de triene conjugate cu configuraţia cis. Se
formează din acizii eicosanoici pe calea lipoxigenazei în leucocite, mastocite, plachete şi
macrofage, ca răspuns la stimuli imunologici şi neimunologici. Leucotrienele diferă
structural de prostanoizi prin faptul că nu conţin nucleul ciclopentanic.
COOH COOH

Peroxidaza
HOO 12 HO

CH3 CH3

Acid 12-hidroperoxieicosatetraenoic Acid 12-hidroxieicosatetraenoic

(12-HPETE)
(12-HETE)

12-Lipooxigenaza
O2
COOH COOH
15-Lipooxigenaza
CH3 15 CH3
O2
Acid arahidonic
OOH
O2 Acid 15-hidroperoxieicosatetraenoic
5-Lipooxigenaza
(15-HPETE)
OOH Peroxidaza
COOH
5 COOH
CH3
CH3
Acid 5-hidroperoxieicosatetraenoic
(5-HPETE)
OH
Peroxidaza
Acid 15-hidroxieicosatetraenoic
OOH (15-HETE)
COOH

CH3

Acid 5-hidroxieicosatetraenoic
(5-HETE)

Fig.14.76 Reprezentarea reacţiilor catalizate de lipoxigenaze şi a precursorilor pentru acizii

hidroxieicosatetraenoici şi lipoxine.

434
 Trei lipoxigenaze (dioxigenaze) inserează oxigen în poziţiile 5, 12 sau 15 ale
acidului arahidonic cu formarea acizilor hidroperoxieicosatetraenoici (HPETE), compuşi
cu reactivitate mare şi stabilitate mică care nu sunt însă mediatori fiziologici (Fig.14.76).
Leucotrienele se formează numai pe calea 5-lipooxigenazei.
OOH
COOH
5-Lipoxigenază
Acid arahidonic
CH3

Acid 5-hidroperoxieicosatetraenoic
(5-HPETE)
5-Lipoxigenaza
H2O

HO OH
11 O
COOH
5 COOH
6
CH3 CH3
15-Lipoxigenaza
Leucotriena A4
H2O Lipoxine, ex. LXA4
(LTA4) OH

OH
G-SH
Glutation-S-transferaza COOH
5
12
HO HO
CH3
11 Leucotriena B4
6 COOH
5 (LTB4)

C5 H11 S H2O
14 CH2
Glutamat
OH
HN CH C NH CH2 COOH
6 COOH
O C O 5

H2 C CH2 CH COOH C5 H11 S

Leucotriena C4 NH2 14 CH2

(LTC4)
H2N CH C NH CH2 COOH

OH O
Leucotriena D4
COOH (LTD4)
H2O
C5 H11 S Glicină

14 CH2
Leucotriena E4 H2N CH COOH
(LTE4)

Fig.14.77. Transformarea 5-hidroperoxieicosatetraenoatului (5-HPETE) în leucotriene.

435
 Lipooxigenazele animale sunt inhibate de antioxidanţi fenolici (ex. flavonoide).
Ca şi lipooxigenazele de la plante, enzimele din organismele animale conţin Fe
ne-heminic. Lipooxigenazele ca şi ciclooxigenazele, necesită cantităţi mici de peroxizi,
pentru activare şi sunt probabil afectate de „tonusul peroxidic” celular. Peroxizii
oxidează Fe2+ din enzima inactivă, la Fe3+ în enzima activă.
Prima leucotrienă formată este LTA4 sau acidul 5, 6-epoxi-7, 9, 11, 14-
eicosatetraenoic (5-HPETE), epoxid instabil, din care se obţin: peptidilleucotriene
(LTC4, LTD4 şi LTE4) sau prin hidroliză enzimatică acidul 5, 12-dihidroxi-6, cis-8,
trans-10, trans-14, cis-eicosatetraenoic (LTB4). Glutation S-transferaza catalizează
conjugarea glutationului prin gruparea –SH la epoxid cu formarea primei peptido-
leucotriene (LTC4). γ−glutamil transferaza catalizează îndepărtarea acidul glutamic
transformând LTC4 în LTD4. LTD4 este transformată de o dipeptidază în LTE4 (mai puţin
activă biologic), prin îndepărtarea glicinei (Fig.14.77).
Lipoxinele reprezintă o familie de tetraene conjugate care se sintetizează în
leucocite. Ele se formează prin acţiunea combinată a lipoxigenazelor care introduc mai
mult oxigen în molecula acidului arahidonic. Lipoxinele LXA4-LXE4, Fig.X.77, se
sintetizează într-un mod asemănător cu leucotrienele (Fig.14.77).
Amestecul de peptidoleucotriene C4, D4, şi E4 sunt ceea ce se numea altă dată
substanţa lent reactivă a anafilaxiei „slow-reacting substance of anaphylaxis“ (SRS-A;
anafilaxia este o reacţie alergică violentă potenţial fatală). Acest amestec de
peptidoleucotriene eliberate de plămîn după o stimulare imunologică, este
vasoconstrictor al musculaturii traheobronşice de 100-1000 de ori mai puternic decât
histamina (un stimulator al reacţiilor alergice) sau prostaglandinele fiind implicat în
patogenia astmului bronşic la om.
Peptidilleucotrienele, în concentraţii foarte mici (10-10 M), stimulează contracţia
musculaturii netede vasculare, respiratorii şi intestinale, influenţează permeabilitatea
vasculară, sunt mediatori ai reacţiilor alergice, sunt implicate în procesele inflamatorii.
Peptidilleucotrienele împreună cu leucotriena B4 acţionează ca agenţi
chemotactici şi chemocinetici determinând atragerea leucocitelor la locul infecţiei, şi
agregarea lor. Administrat în prezenţa PGE2, LTB4 are ca efect creşterea permeabilităţii
vasculare.
Produşii care iau naştere din acidul arahidonic pe calea lipooxigenazei sunt
implicaţi în patogenia inflamaţiei. Compusul HETE (acid 12-L-hidroxieicosatetraenoic)
este un puternic agent chemotactic. Deoarece aspirina şi alte medicamente aspirin-like
inhibă numai ciclooxigenaza care duce la generarea de prostaglandine şi tromboxani dar
nu şi lipooxigenaza care generează HETE, aceste medicamente antiinflamatoare
nesteroidice nu pot bloca migrarea leucocitară.

14.10.5.Derivaţi ai acidului arahidonic sintetizaţi fără fosfolipaza A2

Prostanoizii sunt substanţe cu structură chimică şi efecte similare
prostaglandinelor. Ei nu sunt produşi pe cale enzimatică ci prin peroxidarea acidului
arahidonic, nedesprins încă din structura fosfolipidelor membranare, de către radicalii
liberi ai oxigenului. Ulterior, aceşti prostanoizi se desprind gata formaţi din fosfolipidele
membranare şi exercită aceleaşi efecte ca prostaglandinele produse pe cale enzimatică.
Este posibil ca aceşti prostanoizi să fie responsabili de anumite componente din patogenia
inflamaţiei, care nu răspunde la tratamentul antiinflamator disponibil actual, cortizonic
sau necortizonic.
436
 15. METABOLISMUL AMINOACIZILOR ŞI PROTEINELOR

15.1 Fondul comun de aminoacizi

Metabolismul aminoacizilor cuprinde o serie de reacţii de sinteză şi degradare

prin care aminoacizii sunt folosiţi ca precursori pentru sinteza proteinelor sau a altor
compuşi cu importanţă biologică sau degradaţi în scopul obţinerii de energie.
Transformările chimice ale aminoacizilor se deosebesc de cele ale glucidelor şi lipidelor
prin implicarea atomului de azot. La nivel celular aminoacizii sunt încorporaţi în
proteine care sunt degradate şi resintetizate continuu. Pentru menţinerea constantă a
proporţiei proteinelor în ţesuturi, vitezele de sinteză şi de degradare ale acestora trebuie să
fie egale.
În afara unui fond comun dinamic de aminoacizi (cantitatea de aminoacizi
liberi existentă la un moment dat în organism) necesar pentru diferite sinteze nu există o
formă de depozitare a aminoacizilor analog glicogenului şi trigliceridelor.
Aminoacizii se obţin pe trei căi: prin absorbţia celor rezultaţi la hidroliza proteinelor
alimentare, prin hidroliza proteinelor endogene şi prin sinteza endogenă. Din fondul
comun, fiecare ţesut îşi procură tipul şi cantitatea aminoacizilor necesari în momentul dat.
Principala utilizare este biosinteza proteinelor, proces la care participă toţi aminoacizii
naturali. Aminoacizii din dietă care sunt în exces, sunt utilizaţi pentru producere de
energie sau pentru sinteza de glucide, acizi graşi şi a unui număr însemnat de compuşi cu
funcţii biologice specializate (Fig. 15.1).
Proteine
endogene

Proteoliză Proteosinteză

Uree
Proteine Absorbtie Catabolismul
exogene intestinală Fond comun de aminoacizi CO2
aminoacizilor
H2O

Porfirine Biosinteza unor compusi specializati Nucleotide

Hormoni si
Carnitină
neurotransmitatori Creatină Poliamine
Fig. 15.1 Formarea şi utilizarea fondului metabolic comun de aminoacizi

15.2. Digestia proteinelor

Proteinele alimentare suferă acţiunea hidrolitică a peptidazelor elaborate de

stomac, intestin şi a celor cuprinse în secreţia pancreatică. După specificitate
peptidazele se impart în endopeptidaze şi exopeptidaze, scindând legături polipeptidice
situate fie în mijlocul unui lanţ polipeptidic (endopeptidaze), fie la capetele acestuia

437
(exopeptidaze) (Fig.15.2). La rândul lor exopeptidazele sunt aminopeptidaze şi
carboxipeptidaze după cum detaşază un aminoacid de la capătul N-terminal sau C-
terminal al lanţului. Dipeptidele sunt hidrolizate de enzime specifice, denumite
dipeptidaze.
aminopeptidază endopeptidază carboxipeptidază

+ -
H3 N CH CO NH CH CO NH CH CO HN CH CO NH CH CO NH CH COO
R1 R2 R3 R4 R5 R6
Fig.15.2. Endopeptidaze şi exopeptidaze
(Aminopeptidazele şi carboxipeptidazele sunt exopeptidaze care rup legăturile peptidice de la
capetele amino şi respectiv carboxi-terminale ale lanţului polipeptidic. Endopeptidazele rup una
sau mai multe legături peptidice din interiorul lanţului polipeptidic).

Majoritatea peptidazelor digestive sunt elaborate iniţial sub forme catalitic

inactive în scopul intrării rapide în acţiune şi protejării celulelor şi canalelor secretoare de
acţiunea lor proteolitică. Aceşti precursori inactivi sunt denumiţi proenzime sau
zimogeni. Proteinele zimogene devin catalizatori activi în lumenul tubului digestiv.
Activarea lor are loc prin hidroliza unor legături peptidice care fie detaşază anumite
peptide sau aminoacizi, fie modifică plierea lanţului polipeptidic, demascând centrul activ
al enzimei. Activarea zimogenului are loc în prezenţa ionilor de hidrogen sau sub
acţiunea unor peptidaze active procesul desfăşurându-se de multe ori autocatalitic,
enzima activându-şi propriul ei precursor.

15.2.1.Digestia proteinelor în stomac

Hidroliza proteinelor începe în mediul acid din stomac şi continuă în intestinul
subţire unde mediul este aproape neutru. Proteinele din dietă stimulează secreţia de
gastrină, hormon polipeptidic, care stimulează la rândul lui secreţia de acid clorhidric şi
pepsinogen de către celulele mucoasei gastrice. Aciditatea sucului gastric împiedică
multiplicarea microorganismelor şi denaturează proteinele alimentare care devin mult mai
susceptibile la hidroliză.
Pepsina este rezultatul unei modalităţi specifice de activare a pepsinogenului în
condiţii de pH foarte acid şi apoi autocatalitic, prin detaşarea a 42 aminoacizi de la
capătul N-terminal al lanţului polipeptidic. Pepsina este o endopeptidază, care acţionează
optim la pH cuprins între 1 şi 2, asupra legăturilor peptidice la care participă, prin
grupările aminice, aminoacizii aromatici şi în mică măsură metionina şi leucina:
Pepsină

R3 = fenilalanină, tirozină
NH CH CO NH CH CO metionină, leucină
R2 R3

Prin activarea pe o altă cale a pepsinogenului se formează gastricsina, numită şi

pepsina C, al cărei pH optim de acţiune este ceva mai mare decât al pepsinei
(aproximativ 3). Gastricsina acţionează predominant la copii întrucât la aceştia sucul
gastric are o aciditate ceva mai redusă.

438
 In stomac se scindează o parte din legăturile peptidice ale proteinelor iar lanţurile
peptidice mai lungi sau mai scurte sunt hidrolizate în continuare în intestin. In acest
segment intervin peptidazele pancreatice (tripsină, chimotripsină, elastază,
carboxipeptidază) şi cele intestinale (aminopeptidază, dipeptidaze).

15.2.2.Digestia proteinelor în intestinul subţire

Trecerea conţinutului gastric în intestin stimulează eliberarea în sânge, de către
celulele intestinale, a hormonilor peptidici secretină şi colecistochinină. Secretina
stimulează secreţia de către pancreas a bicarbonatului de sodiu care ajuns în intestin
neutralizează aciditatea sucului gastric. Colecistochinina împreună cu secretina
stimulează secreţia de către pancreas a proenzimelor proteolitice care după ce ajung în
intestin trebuie activate pentru a participa la hidroliza proteinelor.
Enteropeptidaza (enterokinază) este o protează produsă de celule intestinale
specifice cu rol în activarea tripsinogenului. Conversia tripsinogenului la tripsină implică
detaşarea unui hexapeptid de la capătul N-terminal al tripsinogenului. Tripsina formată
catalizează activarea altor molecule de tripsinogen, transformarea chimotripsinogenului în
chimotripsină, a procarboxipeptidazei A în carboxipeptidaza A şi a procarboxipeptidazei
B în carboxipeptidaza B, a proelastazei în elastază (Fig.15.3).
Tripsinogen Chimotripsinogen

Enteropeptidază Chimotripsină

Procarboxipeptidaza A
Tripsină
Carboxipeptidaza A

Procarboxipeptidaza B

Carboxipeptidaza B

Fig.15.3 Activarea proteazelor în intestinul subţire.

Tripsina este o endopeptidază cu specificitate pentru legăturile peptidice a căror

grupare carboxil provine de la un aminoacid bazic, lizină sau arginină. Acţiunea
hidrolitică a chimotripsinei (endopeptidază), este specifică pentru legăturile peptidice în
care sunt implicate grupările carboxil ale fenilalaninei, tirozinei sau triptofanului.
Carboxipeptidazele A şi B sunt exopeptidaze care îndepărtează câte un aminoacid de la
capătul carboxi-terminal al lanţului polipeptidic. Carboxipeptidaza A are specificitate
pentru aminoacizii aromatici iar carboxipeptidaza B pentru aminoacizii bazici.
Definitivarea hidrolizei se realizează prin acţiunea enzimelor produse la nivelul
intestinului subţire; aminopeptidaza (exopeptidază) scindează specific aminoacizii din
capetele N-terminale ale peptidelor, iar dipeptidazele (care acţionează chiar la nivelul
enterocitelor) asigură ruperea ultimelor legături peptidice.
439
 15.2.3.Absorbţia aminoacizilor
Transportul aminoacizilor cu configuraţie L, proveniţi din hidroliza proteinelor,
prin membrana intestinală, este mediat de proteine transportoare specifice (translocaze
de grup) care seamănă în multe privinţe cu enzimele (prezintă fenomenul de saturare cu
substrat, sunt susceptibile la acţiunea unor inhibitori, etc.). In epiteliul intestinal şi rinichi
există cinci sisteme de transport ale aminoacizilor: un sistem al aminoacizilor neutrii,
unul pentru cei bazici şi Cys, unul pentru iminoacizi şi Gly, unul pentru aminoacizi
dicarboxilici şi un sistem pentru Ornitină şi Cistină.
După absorbţie, aminoacizii în forma lor liberă, ajung la ficat prin sistemul port.
Ficatul utilizează o bună parte din aminoacizi pentru sinteza proteinelor proprii şi a
proteinelor serice. Restul de aminoacizi este distribuit, prin circulaţia sistemică la
celelalte ţesuturi. Transportul aminoacizilor prin epiteliul intestinal seamănă cu cel al
glucozei, adică necesită energie (este deci transport activ) şi ioni de sodiu în mediul
extern.
Proteinele transportoare de aminoacizi sunt specificate genetic şi modificarea
informaţiei genetice corespunzătoare alterează capacitatea absorbtivă a mucoasei
intestinale pentru unul sau mai mulţi aminoacizi. Aceste erori ereditare ale absorbţiei
digestive a aminoacizilor determină tulburări grave de nutriţie sau metabolice.
Absorbţia unor oligopeptide (de ex. dipeptide) şi chiar a unor proteine nu este
total exclusă. Altfel nu se pot explica anumite date experimentale cum ar fi, de exemplu,
răspunsul imun la unele proteine administrate pe cale digestivă.
Aminoacizii din plasmă sunt captaţi de celule cu o viteză destul de mare.
Concentraţia intracelulară a aminoacizilor este aproximativ de zece ori mai ridicată decât
nivelul lor plasmatic în vederea asigurării celulelor cu cantităţi suficiente de aminoacizi şi
în varietatea necesară sintezei eficiente a proteinelor. Transportul aminoacizilor peste
bariera pe care o reprezintă membranele celulare este şi el mediat specific.

15.3. Degradarea intracelulară a proteinelor

Proteinele reprezintă partea cea mai importantă dintre compuşii organici prezenţi
în organismele vii. Ele au o durată de viaţă finită fiind subiectul unor procese ca: oxidare,
proteoliză, denaturare sau alte modificări ireversibile. Durata de viaţă este diferită de la o
proteină la alta ea putând fi de ordinul zilelor, orelor sau minutelor.
Vitezele de reînoire ale proteinelor se exprimă prin timpul de înjumătăţire, T1/2
(durata după care jumătate din cantitatea proteinei date se reînoieşte). Pentru proteinele
musculare şi conjunctive timpul de înjumătăţire este de cca 21 zile, în timp ce pentru
proteinele hepatice totale este de 5-6 zile. Hemoglobina are timpul de înjumătăţire 120
zile iar unele proteine structurale (ex. colagenul) au timpul de înjumătăţire prea lung
pentru a putea fi măsurat. O serie de proteine hepatice, în special enzime au T1/2 de
ordinul orelor sau chiar al minutelor. Cel mai rapid sunt degradate enzimele care
catalizează etape reglatoare în căile metabolice. Susceptibilitatea enzimelor la degradare
depinde de proprietăţile lor catalitice şi alosterice precum şi de statusul nutriţional şi
hormonal al celulei.
Procesul de degradare şi resinteză continuă a proteinelor, aparent risipitor,
îndeplineşte trei roluri:
–depozitarea factorilor nutritivi sub formă de proteine şi degradarea lor în funcţie
de necesităţile metabolice, proces semnificativ în ţesutul muscular;
440
 –eliminarea proteinelor anormale a căror acumulare ar putea fi dăunătoare pentru
celule;
–reglarea metabolismului celular prin eliminarea enzimelor şi proteinelor
reglatoare inutile.
Reglarea vitezei de degradare a proteinelor este un process la fel de
important pentru organism ca şi reglarea vitezei de sinteză a acestora.

15.3.1.Degradarea lizozomală
Lizozomii conţin ~50 enzime hidrolitice, cu pH-ul optim de acţiune ~5, multe
dintre acestea fiind proteaze cunoscute sub numele de catepsine. In lizozomi sunt
degradate, printr-un mecanism independent de ATP, proteinele extracelulare,
membranare şi proteinele intracelulare care au T1/2 mare. Celulele captează din spaţiul
extracelular, prin endocitoză mediată receptorial, anumiţi compuşi pe care îi includ în
vezicule acoperite de o proteină oligomeră numită clatrină. Veziculele interacţionează cu
lizozomii, conţinutul lor fiind degradat de aceştia.
Lizozomii pot realiza, de asemenea, turnoverul unor proteine intracelulare. În
celule, în faza de nutriţie, degradarea lizozomală a proteinelor este neselectivă pe când în
celulele în inaniţie este activată o cale selectivă prin care lizozomii captează şi degradează
proteine citosolice care conţin secvenţa pentapeptidică: Lys-Phe-Glu-Arg-Gln (KFERQ)
sau o secvenţă foarte asemănătoare. Acest fapt demonstrează că turnoverul unei proteine
este codificat în secvenţa sa aminoacidică. Proteinele cu secvenţa KFERQ provin din
ţesuturi care se atrofiază ca răspuns la inaniţie (ex. ficat şi rinichi) însă nu provin din
ţesuturi ca testicule şi creier.
Creşterea activităţii lizozomilor este asociată cu multe procese normale sau
fiziologice, ca de ex: pierderi musculare determinate de neutilizare (regresia uterului după
naştere, prin care acesta îşi reduce masa de la 9 kg la 50g în 9 zile), sau afecţiuni
traumatice. Multe procese inflamatorii ca de exemplu artrita reumatoidă implică
eliberarea extracelulară a enzimelor lizozomale, care degradează ţesuturile din jur.

15.3.2.Ubichitina
In celulele eucariotelor degradarea proteinelor se poate face şi pe o cale
independentă de prezenţa lizozomilor, care este ATP dependentă şi necesită prezenţa
ubichitinei. Această proteină monomerică formată din 76 aminoacizi, bine conservată la
eucariote, marchează proteinele pentru degradare proteolitică, prin legarea covalentă
de acestea. Etapele marcării proteinelor pentru degradare sunt prezentate în Fig.15.4.
Selectivitatea procesului de ubichitinare se produce la nivelul enzimei E3
fiind importante pentru selecţie atât conformaţia cât şi structura primară a proteinei.
Timpul de înjumătăţire al proteinelor din citosol este determinat de identitatea capătului
N-terminal (regula capătului N-terminal). Timpul de înjumătăţire este de 2-3 minute
pentru proteinele care conţin în capătul N-terminal aminoacizii: Asp, Arg, Leu, Lys şi
Phe şi > de 20 ore la eucariote pentru proteinele cu Ala, Gly, Met, Ser şi Val. Enzima E3
interacţionează, evident, cu resturile aminoacidice din capătul N-terminal în vederea
selectării proteinelor pentru ubichitinare,
S-a constatat, însă, că alte semnale mult mai complexe sunt implicate în
selectarea proteinelor pentru degradare. De exemplu, proteinele cu segmente bogate în
Pro (P), Glu (E), Ser (S), şi Thr (T) sunt rapid degradate. Deleţia secvenţei PEST
prelungeşte timpul de înjumătăţire al proteinei, dar calea prin care este recunoscută
441
această secvenţă este necunoscută. De asemenea, criteriile prin care celulele selectează
proteinele pentru degradare sunt necunoscute.
În multe celule sunt prezente proteaze a căror activitate este dependentă de
calciu numite calpaine. Se presupune că aceste enzime pentru care există în celule
activatori şi inhibitori, sunt implicate în turnoverul proteinelor. Apoptoza, moartea
programată a celulelor, se produce după activarea proteazelor cunoscute sub numele de
caspaze.
O
-
Ubichitină -- C O + E1-SH

ATP
1
AMP + PPi
O
Ubichitină -- C S E1

E2-SH
2
E1-SH
O
Ubichitină -- C S E2

Proteina condamnată
3 E3
E2-SH
O

Ubichitină -- C NH Lys Proteină condamnată

Fig. 15.4 Reacţiile implicate în ubichitinarea proteinelor.

Etapa 1 presupune legarea tiolesterică, ATP dependentă, a ubichitinei de enzima E1. În etapa 2
ubichitina activată este transferată pe enzima E2. În etapa 3, printr-o reacţie catalizată de enzima
E3, ubichitina este transferată pe un rest de lizină din structura proteinei ce urmează a fi degradată
proteolitic.

15.3.3.Proteazomul
Proteinele ubichitinate sunt degradate proteolitic, ATP-dependent, printr-un
proces mediat de proteazomi. Proteazomul 26S este un complex multiproteic cu masa
2000 kD (de forma unei haltere), format dintr-o cavitate cilindrică cu activitate
proteolitică, cunoscută ca proteazom 20S, acoperită la ambele capete cu complexe
proteice 19S (în forma literei V). Capetele au rol în recunoaşterea, despăturirea şi
transportul polipeptidelor în interiorul cilindrului, printr-un mecanism ATP-dependent.

15.4.Catabolismul aminoacizilor

Aproximativ 14% din energia necesară organismului uman este obţinută prin
degradarea completă a aminoacizilor. Este cunoscut faptul că organismul uman nu poate
depozita aminoacizii aflaţi în exces dar îi poate transforma în glucoză (şi glicogen) şi în
diverse lipide. Diversitatea structurală a aminoacizilor determină o mare diversitate a
căilor catabolice. Există totuşi unele etape în procesul de degradare care sunt comune
tuturor aminoacizilor sau etape comune unor grupuri de aminoacizi. Acestea sunt:
442
 –îndepărtarea grupării amino din poziţia alfa (dezaminarea oxidativă,
transaminarea);
–transportul ionului de amoniu;
–încorporarea amoniacului în uree în vederea excreţiei din organism;
–conversia scheletului de atomi de carbon al aminoacizilor la intermediari
metabolici comuni.

15.4.1.Dezaminarea aminoacizilor
Prima etapă în degradarea intracelulară a aminoacizilor constă în îndepărtarea
grupării amino din poziţia alfa prin reacţii de transaminare sau prin dezaminare
oxidativă.

1.Transaminarea constă în transferul unei grupări amino de pe un aminoacid pe

un α-ceto acid cu formarea unui nou aminoacid şi a unui nou α-ceto acid, transfer la care
participă coenzima vitaminei B6, piridoxalfosfatul. Transaminazele acţionează reversibil
şi ele prezintă specificitate pentru una sau pentru ambele perechi de aminoacid-cetoacid:

R1 CH COOH + R2 C COOH R1 C COOH + R2 CH COOH

NH2 O O NH2

În organismul uman, reacţii de transaminare au loc în toate ţesuturile dar mai

intens în ficat, rinichi, inimă, plămâni, creier. Având în vedere faptul că fiecare dintre
cetoacizii: piruvic, oxaloacetic şi α-ceto glutaric reacţionează cu aproape toţi
aminoacizii naturali (mai puţin treonina, prolina şi lizina) şi cu încă unii care nu sunt
naturali rezultă că există o varietate mare de transaminaze.
Reacţiile acidului piruvic cu diverşi aminoacizi, catalizate de aminoacid-piruvat
transaminaze, au ca rezultat colectarea grupărilor amino de pe diverşi aminoacizi în
alanină:

H3 C C COOH + R CH COOH H3 C CH COOH + R C COOH

O NH2 NH2 O
Acid piruvic Alanină

Cel mai activ şi cel mai răspândit sistem transaminazic din organism este acela
care utilizează ca acceptor de grupări aminice acidul α-ceto glutaric, care este
convertit în acid glutamic. Ca donori de grupări aminice pot funcţiona toţi aminoacizii.
Reacţia are loc cu viteze diferite după natura aminoacidului. Cel mai activ donor de
grupări amino este aspartatul în reacţia catalizată de glutamat oxaloacetat
transaminază (GOT), după care urmează alanina în reacţia catalizată de glutamat
piruvat transaminază (GPT):

443
 COOH COOH

CH2 GPT CH2

H3C CH COOH + H3 C C COOH +
NH2 CH2 O CH2
Alanină Acid piruvic
C O HC NH2

COOH COOH
Acid α-cetoglutaric Acid glutamic

COOH COOH COOH COOH

CH2 CH2 CH2 CH2

HC NH2 + GOT C O
CH2 + CH2
COOH C O COOH HC NH2
Acid aspartic Acid oxaloacetic
COOH COOH
Acid α-cetoglutaric Acid glutamic

15.4.2.Dezaminarea oxidativă a acidului glutamic

În cadrul reacţiei de dezaminare oxidativă, catalizată de glutamat dehidrogenază
(GDH), acidul glutamic este transformat prin dehidrogenare în acidul iminoglutaric care
reacţioneză spontan cu apa formându-se acid α-cetoglutaric şi amoniac. Coenzima
dehidrogenazei pentru reacţia de degradare a acidului glutamic este NAD+.

COOH COOH COOH

+
NADH + H CH2 NH3
CH2 H2O CH2
NAD+
CH2 CH2 CH2
HC NH2 C NH C O

COOH COOH COOH

Acid glutamic Acid iminoglutaric (instabil) Acid α-cetoglutaric
Prin această reacţie glutamatul este eliberat de grupările aminice pe care le-a
primit de la diverşi aminoacizi şi regenerează acidul α-cetoglutaric, care poate să intre din
nou în circuitul transaminazelor.
Prin cuplarea reacţiilor de transaminare, la care participă acidul α-cetoglutaric
cu dezaminarea oxidativă a acidului glutamic se realizează eliberarea azotului din
aminoacizi ca NH3 şi trecerea diverşilor aminoacizi în α-cetoacizii corespunzători, aşa
cum se arată în schema de mai jos (Fig. 15.5).
Deoarece ambele reacţii sunt reversibile parcurgerea lor în sens invers permite
utilizarea amoniacului la sinteza aminoacizilor (vezi sinteza aminoacizilor).
Energia care se produce prin oxidarea în lanţul respirator a NADH+H+ formată în
cursul dezaminării oxidative, se adaugă la cea eliberată prin oxidarea catenelor de carbon
ale aminoacizilor în cazul degradării complete ale acestora.

444
 Aminoacid α-cetoacid

Transaminare

Acid α-cetoglutaric Acid glutamic

Dezaminare
oxidativă

NH3
CO2
Ciclul ureogenetic

Uree
Fig. 15.5 Soarta metabolică a azotului din grupările amino (trans-dezaminarea aminoacizilor).

15.4.3.Aminoacid oxidazele
Calea majoră de dezaminare a aminoacizilor este transaminarea urmată de
dezaminarea oxidativă a glutamatului. In organism, în special în ficat şi rinichi, există o
cale minoră de dezaminare directă a aminoacizilor în prezenţa L-aminoacidoxidazelor. L-
aminoacidoxidazele utilizează FMN în calitate de coenzimă şi acţionează conform
reacţiei:

R CH COOH R C COOH R C COOH

NH2 FMN NH O
H2O
FMNH2 NH3

Iminoacizii rezultaţi, asemănător acidului iminoglutaric, formează cu apa,

amoniac şi cetoacizi. FMNH2 este reoxidat de O2 cu formarea H2O2, compus toxic, care
este descompus de catalază.
Rolul D-aminoacidoxidazelor FAD dependente, care se află de asemenea în
ficat şi rinichi la mamifere, nu este clar având în vedere faptul că aminoacizii eliberaţi din
proteine sunt în forma L.
În cursul catabolizării serinei şi treoninei la acid piruvic se produce dezaminarea
cu eliberare de amoniac ca urmare a dehidratării acestor aminoacizi. Cofactorul
dehidratazelor este piridoxalfosfatul.

15.5.Metabolismul amoniacului

Amoniacul este implicat în reacţiile de sinteză şi degradare ale aminoacizilor.

Prin dezaminarea aminoacizilor azotul proteic este eliberat sub formă de amoniac. O
moleculă de amoniac trece de mai multe ori prin forma de azot proteic înainte de a fi

445
eliminată din organism. Forma de excreţie a amoniacului este ureea. Cantităţi foarte
mici de amoniac sunt eliminate prin urină ca săruri de amoniu.
Surse de amoniac
Principala sursă este azotul din proteine care ajunge sub formă de amoniac prin
dezaminarea oxidativă a aminoacizilor.
Alte reacţii metabolice prin care se formează amoniac sunt:
–hidroliza grupărilor amidice ale glutaminei şi asparaginei, catalizată de
glutaminază şi, respectiv, de asparaginază;
–oxidarea aminelor sub acţiunea unor aminoxidaze;
–dezaminarea derivaţilor aminaţi purinici şi pirimidinici;
–hidroliza ureei prezentă în secreţiile tubului digestiv sub acţiunea ureazei
elaborată de bacteriile intestinale;
– degradarea resturilor de proteine din intestin sub acţiunea florei microbiene;

15.5.1.Transportul amoniacului
Cu toate că amoniacul se formează continuu în organism, concentraţia sa
plasmatică (10-20 µg/100 ml plasmă) şi intracelulară este foarte mică. Amoniacul este o
substanţă foarte dăunătoare, în special pentru celulele nervoase, de aceea el trebuie rapid
utilizat sau eliminat din organism.
Organismul dispune de mecanisme foarte eficiente pentru a menţine scăzut
nivelul amoniacului. Aceste mecanisme presupun:
–încorporarea amoniacului în uree, catabolitul final care se elimină din organism;
–încorporarea amoniacului în anumiţi compuşi în vederea depozitării lui sau a
transportului de la un ţesut la altul, fie în scopul unei utilizări anabolice, fie pentru
transformarea sa în uree în vederea excreţiei.
Forma de transport a amoniacului în organism este glutamina. Această funcţie a
glutaminei de vehiculare a amoniacului rezultă din faptul că nivelul plasmatic al
glutaminei întrece de câteva ori concentraţia oricărui alt aminoacid. In timp ce
concentraţia diverşilor aminoacizi este sub 3 mg/dl, concentraţia glutaminei este de
aproximativ 8 mg/dl.
Sinteza glutaminei este catalizată de glutaminsintetază (ligază) enzimă prezentă
în toate ţesuturile. Reacţia endergonică, ireversibilă, de formare a legăturii amidice este
cuplată cu hidroliza unei legături macroergice din ATP:
O
COOH
C NH2
CH2
Glutamin sintetază CH2
NH3 + CH2
CH2
HC NH2
ATP HC NH2
COOH ADP+Pi
Acid glutamic COOH
Glutamină
Activitatea glutaminsintetazei este reglată alosteric, amoniacul fiind modulator
pozitiv.
Glutamina, aminoacid fără acţiune dăunătoare, este preluat de sânge şi transportat
la rinichi şi ficat care dispun de enzima glutaminază.
446
 Hidroliza glutaminei este catalizată de glutaminază (hidrolază), enzimă prezentă
în ficat şi rinichi. Reacţia este ireversibilă:
Glutaminază
O C CH2 CH2 CH COOH + H2O HOOC CH2 CH2 CH COOH + NH3
NH2 NH2 NH2
Glutamină Acid glutamic

La nivel renal, amoniacul format din glutamină împreună cu cel format prin
dezaminarea oxidativă sau pe alte căi, difuzează prin membrana zonei tubulare şi
acceptând protoni formează ionul de amoniu care apare în urină. Eliminarea sub această
formă a unei părţi a amoniacului contribuie la menţinerea rezervei alkaline a plasmei.
Amoniacul produs şi colectat de ficat este de 8-9 ori mai mult decât cel renal.
Acesta este transformat în uree, compus solubil în apă şi fără efect dăunător, care va fi
preluat de sânge şi eliminat prin urină.

15.5.2.Biosinteza ureei
Ureea este sintetizată în ficat printr-o secvenţă ciclică de reacţii cunoscută sub
numele de ciclul ureogenetic sau ciclul Krebs-Hensleit (Fig.15.6). Ciclul ureogenetic a
fost prima cale metabolică ciclică, descoperită de Hans Krebs şi Kurt Henseleit în 1932,
cu 5 ani înaintea descoperirii ciclului acizilor tricarboxilici de către Krebs. Reacţia
globală a căii metabolice este :
NH2
+ -
NH4 + HCO3 + H2O + 3 ATP + Aspartat C O + 2 ADP + 2 Pi + AMP + PPi + Fumarat
NH2

Unul dintre atomii de azot din molecula de uree provine din ionul de amoniu, al
doilea atom este transferat de pe acidul aspartic iar atomul de carbon provine din CO2.
In ciclul ureogenetic sunt implicate cinci reacţii enzimatice; primele două reacţii
ale ciclului se desfăşoară în mitocondriile hepatocitelor, iar următoarele în citosol
(Fig.15.6).
1.Condensarea NH3 (eliberat din glutamină sau adus de sângele portal de la
intestin) cu CO2 (în formă de bicarbonat, HCO3-) are loc în mitocondrie, reacţia fiind
catalizată de carbamil fosfat sintetaza I, mitocondrială (reacţia 1, Fig.15.6). Carbamil
fosfat sintetaza II, citosolică, care utilizează glutamina ca donor de azot, asigură formarea
carbamilfosfatului necesar sintezei nucleotidelor pirimidinice.
Carbamil fosfat sintetaza mitocondrială, este o enzimă alosterică activată de
N-acetilglutamat, care măreşte afinitatea enzimei pentru ATP.
Reacţia este ireversibilă şi necesită hidroliza a doi moli ATP. Energia eliberată
prin hidroliza ATP serveşte la formarea a două legături dintre care una macroergică.
2.Transferul grupării carbamil de pe carbamilfosfat pe ornitină are loc tot la
nivelul mitocondriei (reacţia 2, Fig.15.6). In această reacţie catalizată de ornitin-
carbamiltransferază se formează citrulina care este transferată în citosol unde se
desfăşoară celelalte reacţii ale ciclului.
3.In citosol, în prezenţa arginin-succinatsintetazei, citrulina se condensează cu
acidul aspartic (sursă de azot pentru a 2-a grupare amino din molecula de uree)

447
formând acidul arginin-succinic (reacţia 3, Fig.15.6). Această reacţie necesită hidroliza
ambelor legături macroergice din molecula ATP.
NH4+
CO2
MITOCONDRIE
HCO3- + NH4+
2 ATP O
1 O C NH2
H2N C OPO3H2
2 ADP + Pi Carbamil fosfat NH
Pi
(CH2)3
2
HC NH2
Ornitină
Citrulină COOH
NH2

(CH2)3

HC NH2 COOH
Citrulină CH2
COOH
Ornitină
ATP HC NH2
O 3 COOH
AMP + 2 Pi
H2 N C NH2 Acid aspartic
Uree 5
Acid arginin- COOH

H2O
succinic
CH2
Arginină NH2
+
4 HC NH C
+
NH2
H 2N C
COOH NH
NH
COOH (CH2) 3
(CH2) 3
H C HC NH2
HC NH2
C H COOH
COOH
COOH
Fumarat CITOSOL
Fig. 15.6 Schema generală a ciclului ureogenetic. Enzimele implicate în acest ciclu sunt:
1-carbamilfosfatsintetaza mitochondrială, 2-ornitin-carbamil transferaza (ornitintranscarbamilaza),
3-arginin-succinat sintetaza, 4-arginin-succinat liaza, 5-arginaza.

4.Acidul arginin-succinic este scindat în arginină şi acid fumaric, în prezenţa

arginin-succinat liazei, enzimă care prin specificitatea stereochimică, exclude formarea
acidului maleic (izomerul acidului fumaric) (reacţia 4, Fig.15.6). Acidul fumaric este
intermediar al ciclului acizilor tricarboxilici.

448
 5.Scindarea hidrolitică a grupării guanidinice din arginină, catalizată de arginază
(enzimă cu specificitate absolută), duce la eliberarea de uree şi refacerea ornitinei (reacţia
5, Fig.15.6). Ornitina este transportată în mitocondrie pentru reluarea ciclului de
reacţii.

15.5.3.Relaţii între ciclul ureogenetic şi ciclul acizilor tricarboxilici

Relaţiile între sistemul de dezaminare a aminoacizilor, ciclul ureogenetic şi ciclul
acizilor tricarboxilici sunt prezentate în Fig.15.7.
NH3 + CO2
Acid α-cetoglutaric
Carbamil Acid
fosfat Citrulină Transaminare
aspartic
acid glutamic
CICLUL
Acid oxaloacetic
UREOGENETIC Acid arginin-
Ornitină
succinic
Ciclul acizilor
tricarboxilici
Acid
Uree Arginină fumaric
Fig.15.7 Interrelaţiile dintre ciclul ureogenetic şi ciclul Krebs stabilite de fumarat şi de
transaminarea oxaloacetatului la aspartat.

Prin reacţia de transaminare la care participă acidul glutamic şi acidul oxaloacetic

se formează acidul aspartic. Acesta cedează gruparea aminică ciclului ureogenetic. Acidul
fumaric care rezultă după clivajul acidului arginin-succinic, prin reacţiile ciclului acizilor
tricarboxilici, devine din nou acid oxaloacetic putând transporta o nouă grupare aminică.

15.5.4.Soarta metabolică a acidului oxaloacetic este prezentată în Fig.15.8.

Acid aspartic
Transaminare
Piruvat Decarboxilare Gluconeogeneză
Acid oxaloacetic Glucoză
+ Acetil~SCoA
Citrat
Fig.15.8 Soarta metabolică a acidului oxaloacetic.

Oxidarea în ciclul Krebs a acidului α-cetoglutaric favorizează formarea

amoniacului şi a unei cantităţi crescute de ATP. Disponibilitatea de amoniac şi ATP
determină o sinteză crescută a ureei.

15.5.5.Hiperamonemia
Producerea în exces a amoniacului sau îndepărtarea insuficient de rapidă datorită
unor defecte genetice în sinteza enzimelor ciclului determină acumularea lui în sânge

449
(hiperamonemia) şi ţesuturi, cu consecinţe multiple. Excesul de amoniac duce la creşterea
concentraţiei acidului glutamic şi glutaminei:
NH3 NH3

Acid α-cetoglutaric Acid glutamic Glutamină

Glutamat Glutamin
dehidrogenază sintetază

Ţesuturile consumă cantităţi mari de acid α-cetoglutaric, intermediar al ciclului

Krebs. Intensitatea ciclului Krebs şi producerea de ATP scade în special la nivelul
creierului. Creierul resimte rapid deficitul de ATP de aceea în hiperamonemii alături de
stări vomitive, ataxie, iritabilitate, letargie se semnalizează întârzierea dezvoltării mintale
ca urmare a unor leziuni pe creier. Se pot aduce unele ameliorări printr-un regim
alimentar sărac în proteine şi prin adaosul în hrană a unor α-cetoacizi.
Copii cărora le lipseşte total oricare dintre enzimele ciclului ureogenetic nu
supravieţuiesc perioadei neonatale.

15.6.Conversia scheletului de atomi de carbon al aminoacizilor la

intermediari metabolici comuni.

Degradarea aminoacizilor este complexă datorită structurii lor heterogene.

Alanină
Glicină
Cisteină
Serină
Treonină Leucină
Triptofan Triptofan Lizină
Izoleucină Fenilalanină
Leucină Triptofan
Piruvat Tirozină
Glucoză
Acetil-CoA Acetoacetil-CoA
Fosfoenol-
piruvat
Corpi cetonici

Asparagină Oxaloacetat
Aspartat

Citrat
CICLUL KREBS
Aspartat
Tirozină Fumarat
Fenilalanină
Glutamat
Glutamină
Metionină Arginină
Treonină α-cetoglutarat Histidină
Valină Succinil-CoA Prolină
Izoleucină

Fig.15.9 Soarta scheletului atomilor de carbon din structura aminoacizilor.

450
 Scheletul atomilor de carbon, care rezultă după îndepărtarea grupării amino din
anumiţi aminoacizi, este transformat în intermediari ai ciclului Krebs sau în compuşi
aflaţi în strânsă legătură cu acest ciclu: oxaloacetat, α-cetoglutarat,
α succinil~SCoA,
fumarat, piruvat, acetoacetil~SCoA, acetil~SCoA, etc (Fig.15.9).

15.6.1.Aminoacizii pot fi glucogenici, cetogenici sau atât glucogenici cât şi

cetogenici (Tabelul 15.1).

Tabelul 15.1 Aminoacizii glucogenici şi cetogenici

Glucogenici Cetogenici Glucogenici-Cetogenici

Alanină Lizină Izoleucină
Arginină Leucină Fenilalanină
Aspartat Triptofan
Asparagină Tirozină
Cisteină
Glutamat
Glutamină
Glicină
Histidină
Metionină
Prolină
Serină
Treonină
Valină

Intermediarii la care sunt degradaţi aminoacizii servesc pentru sinteza de glucide

(gluconeogeneză) sau pentru sinteza de lipide. Se numesc aminoacizi glucogenici cei
care se degradează la: oxaloacetat, α-cetoglutarat, succinil~SCoA, fumarat, piruvat.
Aminoacizii care se degradează la acetoacetil~SCoA şi acetil~SCoA sunt cetogeni (din
ei, alături de alte lipide, se sintetizează corpi cetonici). Izoleucina, triptofanul.
fenilalanina şi tirozina sunt cetogenici şi glucogenici unii dintre atomii lor de carbon se
transformă în acetil-CoA sau acetoacetil-CoA, în timp ce alţii se transformă în precursori
ai glucozei.

15.6.2.Boli cauzate de defecte în utilizarea scheletului de carbon al

aminoacizilor
Catabolismul aminoacizilor se face în mai multe etape. Enzimele care catalizează
reacţiile de degradare ale aminoacizilor pot fi deficitare genetic, situaţie în care
substratele acestora se acumulează şi se elimină prin urină sau se metabolizează pe căi
alternative.
1.Catabolismul aminoacizilor aromatici (Phe, Tyr)
Pe lângă participarea sa la formarea proteinelor fenilalanina este şi precursorul
tirozinei. Aportul exogen de fenilalanină trebuie să acopere necesarul atât de fenilalanină
cât şi de tirozină. Transformarea în tirozină reprezintă calea principală de catabolizare a
fenilalninei. Hidroxilarea fenilalaninei la tirozină este catalizată de o enzimă hepatică
specifică, fenilalanin-hidroxilază. Cofactorul necesar pentru reacţia de hidroxilare este
tetrahidrobiopterina (Fig. 15.10).
451
 OH
H2O + Dihidro-
biopterină
O2+ Tetrahidro-
biopterină
CH2
ă
ila z
rox
n -hid HC NH2
ila la n i
CH2 Fen COOH
HC NH2
α-cetoglutaric Tirozină
Glu
COOH Tr NAD+
an CH2
sam
Fenilalanină in a NADH+H+
re HC OH

CH2 COOH
+ Acid fenil-lactic
C O NAD
NADH+H+ O
COOH
Acid fenil-piruvic C NH2
H2O + Gln CH2
CH2 -H2O CH2
CO2 CH2
COOH O C NH CH
Acid fenil-acetic
COOH
Fenilacetilglutamină

Fig. 15.10. Calea de degradare a fenilalaninei

Hidroxilarea fenilalaninei la tirozină poate fi blocată ( ) datorită unui defect în

sinteza părţii proteice a fenilalanin-hidroxilazei, sau unui defect la nivelul sintezei
coenzimei (tetrahidrobiopterină).
a.Fenilcetonuria, una dintre maladiile metabolice cele mai răspândite (frecvenţa
acestei boli este de 1 la 10.000 naşteri), este datorată deficienţei sistemului enzimatic de
hidroxilare a fenilalaninei la tirozină.
Blocarea metabolizării normale a fenilalaninei datorită unui defect în sinteza
părţii proteice a fenilalanin-hidroxilazei, fenilcetonuria “clasică”, sau unui defect la
nivelul sintezei coenzimei (tetrahidrobiopterină) NADPH dependentă, fenilcetonuria
atipică, duce la creşterea concentraţiei plasmatice şi urinare a fenilalaninei. Din
fenilalanina care se acumulează, printr-o reacţie de transaminare se produce acid
fenilpiruvic şi din acesta, în continuare, acid fenil-lactic, acid fenilacetic şi
fenilacetilglutamină.
Fenilalanina şi metaboliţii ei care se acumulează în organism determină leziuni
ale sistemului nervos (oligofrenie fenilpiruvică). Pe de altă parte, fenilalanina are efect
inhibitor asupra tirozinhidroxilazei şi asupra triptofanhidroxilazei, fiind deci afectate
sintezele L-DOPA şi serotoninei.
Efectele bolii ar putea fi diminuate printr-o dietă cu conţinut redus de fenilalanină
(pentru forma clasică) şi administrare de tetrahidrobiopterină (pentru forma atipică).
Pacienţii cu fenilcetonurie trebuie să evite folosirea îndulcitorului artificial aspartam (L-
aspartil-L-fenilalanin, 1-metil ester).

452
 Tirozina este precursorul mai multor categorii de compuşi cu importanţă
biologică (Fig.15.11).
L-Dopa Tirozină L-Dopa

Dopamină
(neurotransmitător) Dopachinonă
Tiroxină
Norepinefrină (hormon)
(neurotransmitător) Melanine
(pigmenti)
Epinefrină
(hormon)
Fig.15.11 Compuşi cu importanţă biologică obţinuţi din tirozină.

Degradarea tirozinei are loc prin ruperea nucleului aromatic rezultând în final
acid acetoacetic (corp cetonic) şi acid fumaric (Fig.15.12).
OH OH O
OH

Transpozitie
Transaminare Oxidare chinolică CH2 CO COOH
CH2 CH2 OH
CH2
OH
HC NH2 C O C O Acid 2,5-dihidroxi-
fenil piruvic
COOH COOH COOH
Decarboxilare
Acid p-hidroxi- Chinol
Tirozină oxidativă
fenil-piruvic OH
O
Oxidare
HC CH2 CO CH2 COOH CH2 COOH
Homogentizat oxidază
HOOC CH OH
Acidul fumaril acetoacetic Acid homogentizic
Hidroliză

HOOC CH CH COOH + H3 C C CH2 COOH

Acid fumaric
O Acid aceto-acetic

Fig. 15.12 Calea de degradare a tirozinei

b.Alcaptonuria este o tulburare metabolică datorată unui defect în biosinteza

homogentizatoxidazei, enzimă implicată în catabolizarea fenilalaninei şi tirozinei.
Denumirea de alcaptonurie vine de la alcapton, numele iniţial al acidului homogentizic.
Oxidarea acidului homogentizic este catalizată de homogentizat oxidază care
cuprinde Fe2+ în centrul activ. Absenţa acestei enzime la unii subiecţi determină
453
acumularea acidului homogentizic în organism şi excreţia sa prin urină. Datorită structurii
sale difenolice acest compus este oxidat de către oxigenul din aer şi urina care îl cuprinde
după emisie se înegreşte prin formare de coloranţi chinonici. In forme severe se colorează
şi ţesuturile în special cele conjunctive, tot datorită pigmenţilor formaţi din acidul
homogentizic. Boala se semnalează din copilărie prin urină dar semnele clinice între care
o anumită formă de artrită apar după treizeci de ani. Boala nu prezintă un pericol aşa de
mare ca fenilcetonuria.
2.Catabolismul aminoacizilor ramificaţi (Val, Leu, Ile)
Valina, leucina şi izoleucina sunt transformaţi la cetoacidul corespunzător prin
acţiunea a trei aminotransferaze specifice fiecăruia dintre aceştia. Cei trei cetoacizi
rezultaţi sunt decarboxilaţi oxidativ de un complex enzimatic comun, asemănător
complexului piruvat dehidrogenazei: dehidrogenaza aminoacizilor ramificaţi. Deficitul
genetic al acestei enzime determină imposibilitatea metabolizării cetoacizilor rezultaţi în
urma reacţiei de transaminare.
α-cetoacid
dehidrogenaza
Transaminare
R CH COOH R C COOH R C SCoA
+
NH2 O CoA-SH + NAD O
Acil-CoA
(leucină, izoleucină sau valină)
CO2+ NADH + H+

Urina cu miros de arţar (Maple syrup disease) este o maladie datorată activităţii
scăzute a complexului multienzimatic al α-cetoacid-dehidrogenazei care catalizează a
doua reacţie în catabolizarea aminoacizilor alifatici cu catena ramificată (valină, leucină,
izoleucină). O caracteristică a bolii este acumularea celor trei aminoacizi şi a α-
cetoacizilor corespunzători în organism şi excreţia lor prin urină. Toxicitatea acestor
compuşi este resimţită mai ales de creier (întârzierea dezvoltării mintale). Frecvenţa bolii
este de 1la 200.000 naşteri.

15.7.Biosinteza aminoacizilor neesenţiali

15.7.1.Aminoacizii reprezintă elementele structurale pentru sinteza

proteinelor, sursă de energie pentru organismele vii şi precursori pentru sinteza
unor biomolecule
Aminoacizii îndeplinesc diferite roluri în organismele vii dintre care trei sunt cele
mai importante: elemente esenţiale pentru sinteza proteinelor, sursă de energie şi
precursori pentru sinteza unor biomolecule. Căile de metabolizare a aminoacizilor diferă
de la un organism la altul. De exemplu, în timp ce plantele şi microorganismele pot
sintetiza toţi cei 20 de aminoacizi naturali esenţiali din punct de vedere biologic,
organismul uman poate sintetiza din intermediari amfibolici ai glicolizei, ciclului Krebs
sau căii pentozo fosfaţilor numai 11 aminoacizi (Tabel 15.2). Din punct de vedere
nutriţional aceşti 11 aminoacizi sunt “neesenţiali”. Organismul uman nu este în măsură
să sintetizeze scheletul atomilor de carbon al unui număr de 9 aminoacizi; ei se numesc
“aminoacizi esenţiali” sau “nutriţional indispensabili” şi se procură în special din
alimente. In perioada de creştere, organismul are nevoie de cantităţi mai mari decât poate
sintetiza, de arginină; el se numeşte „semiesenţial”.

454
 Tabelul 15.2 Aminoacizii naturali necesari organismului uman.

Aminoacizi „esenţiali” Amonoacizi “neesenţiali”

Histidină Alanină
Izoleucină Asparagină
Leucină Aspartat
Lizină Cisteină
Metionină Glutamat
Fenilalanină Glutamină
Treonină Glicină
Triptofan Prolină
Valină Serină
Arginină1 Tirozină
Hidroxiprolină şi Hidroxilizină2
1
”Semiesenţial nutritiv” – se sintetizează în cantitate mare în perioade de creştere
2
Se formează în colagen prin prelucrări post-traducere.

Căile de sinteză ale aminoacizilor sunt diverse determinate de diversitatea

structurală a acestora dar există, în procesul de biosinteză, o serie de trăsături generale
comune ca provenienţa ionului de amoniu şi a scheletului de atomi de carbon:

15.7.2.Provenienţa scheletului de atomi de carbon

In timp ce căile de sinteză ale aminoacizilor esenţiali sunt foarte complexe
aminoacizii neesenţiali se formează prin reacţii simple.

Ciclul acizilor tricarboxilici (Krebs) Glicoliză

α-cetoglutarat Oxaloacetat 3-Fosfoglicerat Piruvat

Glutamat Aspartat Alanină Leucină

Serină
Valină
Lizină Familia piruvatului
Glutamină Prolină Arginină Asparagină
Treonină Cisteină Glicină
Familia glutamatului Familia serinei
Metionină Izoleucină
Familia aspartatului

Glicoliză
Calea pentozo fosfatilor

Fosfoenolpiruvat
Eritrozo 4-fosfat Ribozo 5-fosfat

Triptofan Histidină
Fenilalanină Tirozină

Familia aminoacizilor aromatici

Fig.15.13 Schema generală de biosinteză a aminoacizilor pornind de la intermediari ai

metabolismului glucidic

455
 Scheletele de carbon ale aminoacizilor neesenţiali provin dintr-o serie de
intermediari, în principal ai metabolismului glucidic: glicoliză (piruvat, 3-fosfoglicerat,
fosfoenolpiruvat), ciclul Krebs (α-cetoglutarat, oxaloacetat), calea pentozo fosfaţilor
(ribozo-5-fosfat, eritrozo-4-fosfat). De la fiecare dintre aceşti compuşi se formează de
regulă mai mulţi aminoacizi care constituie o familie (Fig.15.13).

15.7.3.Sursa de azot şi modul de încorporare a acestuia

Sursa de azot pentru biosinteza aminoacizilor de către organismul uman, o
reprezintă amoniacul, format prin degradarea compuşilor cu azot sau absorbit din intestin.
Ionul de amoniu este asimilat în structura aminoacizilor pe calea glutamatului şi
glutaminei. Grupările α-amino ale celor mai mulţi aminoacizi provin de la glutamat prin
reacţia de transaminare. Glutamatdehidrogenaza, glutaminsintetaza şi aminotransferazele
au un rol important în biosinteza aminoacizilor. Efectul combinat al acestor trei enzime
este transformarea ionului de amoniu în grupare α-amino pentru diferiţi aminoacizi.
Glutamatul este sintetizat din NH +4 şi α-cetoglutarat (intermediar al ciclului Krebs) prin
reacţia catalizată de glutamat dehidrogenază, enzimă alosterică formată din şase
subunităţi identice care au locusuri specifice pentru diferiţi modulatori.
- - -
COO COO COO

CH2 Glutamatdehidrogenază CH2 CH2

CH2 CH2 CH2

H2O NH3
+
HC NH2 NAD + NADH+H C NH C O
- (NADP+) (NADPH+H+) - -
COO COO COO
Glutamat Iminoglutarat α-cetoglutarat
În calitate de coenzimă pentru această reacţie, reversibilă, poate funcţiona NAD+
pentru procesul de dezaminare oxidativă şi (NADPH + H+) pentru procesul invers de
fixare a NH3 (deci în procesul de biosinteză). Echilibrul reacţiei poate fi deplasat spre
dreapta, prin activarea enzimei de către ADP şi GDP, şi spre stânga sub acţiunea ATP şi
GTP.
Incorporarea amoniacului în aminoacizi are loc şi prin reacţia catalizată de
glutaminsintetază, reacţie implicată în transportul amoniacului şi în sinteza glutaminei,
necesară căii de formare a nucleotidelor purinice.
-
COO CONH2

CH2 CH2
Glutaminsintetază + ADP + Pi
CH2 + NH3 + ATP CH2
HC NH2 HC NH2
- -
COO COO
Glutamat Glutamină
Glutamat dehidrogenaza şi glutaminsintetaza sunt prezente la toate organismele.

456
 15.7.4.Căile particulare de biosinteză ale unor aminoacizi
Glutamatul şi glutamina se obţin prin reacţia catalizată de glutamat
dehidrogenază şi respectiv glutaminsintetază. Glutamatul este precursorul, prolinei şi
argininei.
Prolina se sintetizează din acidul glutamic prin parcurgerea în sens invers a
reacţiilor din calea de degradare a prolinei. Anhidrida mixtă formată prin reacţia grupării
carboxil din poziţia γ a acidului glutamic cu ATP, este redusă de către NADPH la
aldehidă. γ-semialdehida acidului glutamic ciclizează cu pierderea H2O şi formarea ∆1-
pirolin-5-carboxilat, care este redus de NADPH la prolină:
ADP
ATP NADP+ O O NADP+ O
O NADPH
C NADPH
C - C - -
- O O O
O
+ + +
+ HC NH3 NH NH2
C NH3 O
O O 1
H2O H2O
∆ −Pirolin L-Prolină
L-Glutamat L-Glutamat 5-carboxilat
γ-semialdehidă
Glu
α-ceto
glutarat Ciclul
- ureogenetic
CH2 CH2 CH2 CH COO Arginina
NH2 NH2
Ornitină

Alternativ, semialdehida poate fi transformată prin transaminare la ornitină, care

este apoi convertită prin câteva etape în arginină. Arginina este aminoacid semiesenţial
important pentru sinteza proteinelor, sinteza oxidului nitric, ciclul ureogenetic.
Alanina şi aspartatul sunt sintetizate printr-o singură etapă din piruvat şi
respectiv oxaloacetat. Grupările amino sunt transferate de pe glutamat pe cetoacizi prin
reacţiile de transaminare, care sunt reversibile (prezentate la catabolismul aminoacizilor),
piridoxal fosfatul fiind cofactor:
Piruvat + Glutamat Alanină + α-cetoglutarat
Oxaloacetat + Glutamat Aspartat + α-cetoglutarat

Conversia aspartatului la asparagină este catalizată de asparaginsintetază,

enzimă care utilizează ca sursă de azot glutamina, nu ionul de amoniu ca
glutaminsintetaza, iar ATP este scimdat la AMP+PPi.
- - -
O OC CH CH2 COO O OC CH CH2 CONH2

NH2 NH2
L-Aspartat L-Asparagină

Glutamină Glutamat

Mg-ATP Mg-AMP + PPi

Serina se sintetizează din intermediarul glicolitic 3-fosfoglicerat prin următoarea

secvenţă de reacţii:
457
 α-ceto
- - glutarat - Pi -
COO COO Glu COO H2O COO
Dehidrogenază + +
HC OH C O HC NH3 HC NH3
Transaminază Fosfatază
+
H2 C OPO3 H2 NAD H2 C OPO3 H2 H2 C OPO3 H2 H2 C OH
NADH+H+
3-Fosfoglicerat 3-Fosfohidroxi Fosfoserină Serină
piruvat
Serina este precursorul glicinei şi cisteinei. Glicina se obţine din serină printr-o
reacţie reversibilă la care participă acidul tetrahidrofolic (vezi vitamine) în calitate de
acceptor al atomului de carbon din poziţia β, din radicalul serinei:
-
COO FH4 Metilen-FH4
-
HC NH2 H2C COO
NH2
H2C OH
Glicină
Serină
Interconversia este catalizată de serin transhidroximetilază a cărei coenzimă
este piridoxal fosfatul. La mamifere glicina se poate obţine şi din colină.
Cisteina se formează în urma reacţiei dintre serină şi L-homocisteină:
+
N H3 +
N H3
-
L-serină O + -
C N H3 O
- C
OH O H2O O
+
C H2O SH O L-Cisteină
+
N H3 S H +
N H3 S O +
- Cistationinsintază O
O -
C O -
C O
C
O L-Homocisteină NH4+
O L-Cistationină
O α-cetobutirat

Metionina reacţionează cu ATP formând S-adenozilmetionina, “metionină

activă”, principala sursă de grupări metil din organism (Fig.15.14).
COOH COOH
H 2N C H P
H 2N C H
CH2 P CH 2
H2O Pi + PPi
CH2 P CH2
S + S
+
CH2 Adenină
H2 C Adenină O
CH3 O L-Metionin- CH3
L-Metionină adenoziltransferază

OH OH
OH OH S-Adenozil-L-Metionină
ATP ("metionină activă")

Fig. 15.14. Formarea S-Adenozil-Metioninei. –CH3 reprezintă o grupare cu potenţial

mare de transfer
458
 S-adenozil-metionina cedează metilul unor acceptori transformându-se în
homocisteină (Fig.15.15) care, în reacţie cu serina, formează cistationină. Cistationina
este dezaminată şi apoi transformată în cisteină şi α-cetobutirat. Este de notat faptul că
atomul de sulf din structura cisteinei provine din homocisteină iar scheletul de atomi
de carbon din serină
Pi + PPi R H
S-Adenozil
R CH 3
ATP Metionină

Metionină S-Adenozil
Homocisteină

H2O
FH4 Homocisteină
Serină
N5-metil-FH4
H2O
Cistationină
H2O

α-cetobutirat + Cisteină

Fig.15.15 Ciclul de activare al grupării –CH3 şi sinteza cisteinei

Tirozina se obţine prin hidroxilarea fenilalaninei. Fenilalanin hidroxilaza,

enzimă ce catalizează această reacţie, necesită tetrahidrobiopterină în calitate de cofactor
(Fig.15.16). Activitatea reducătoare a tetrahidrobiopterinei este determinată de NADPH.
Deficienţe la nivelul sintezei fenilalaninhidroxilazei sau a enzimelor responsabile
de sinteza tetrahidrobiopterinei determină serioase probleme metabolice.
NADP+ NADPH + H+

H H
H2 N N N H2 N N N

N N
H N CH CH CH3 N CH CH CH3
H
O OH
H OH OH OH OH
Tetrahidrobiopterina Dihidrobiopterina

O2 H2O

H2C CH COO- H2C CH COO-

NH3+ NH3+
HO
L-Fenilalanină L-Tirozină

Fig.15.16 Reacţia catalizată de fenilalaninhidroxilază enzimă care are drept cofactor

tetrahidrobiopterina. (Sunt implicate două activităţi enzimatice distincte: reducerea
dihidrobiopterinei de către NADPH şi reducerea O2 la H2O urmate de hidroxilarea fenilalaninei la
tirozină).
459
 15.8.Aminoacizii sunt precursori ai unor compuşi cu funcţii
specializate

Aminoacizii sunt precursorii multor molecule cu funcţii biologice variate printre

care: hemul, purinele, pirimidinele, hormoni, neurotransmiţători şi peptide biologic
active. În cele ce urmează se prezintă căile de formare din aminoacizi a unor compuşi
specializaţi şi rolurile acestora.

15.8.1.Compuşi rezultaţi prin decarboxilarea aminoacizilor

În organism, prin decarboxilarea unora dintre aminoacizi se formează amine
primare numite amine biogene. Reacţia este catalizată de enzime numite decarboxilaze
care au în calitate de coenzimă piridoxal-fosfatul. Amine biogene importante sunt:

1.Histamina se formează prin decarboxilarea histidinei în prezenţa L-aminoacid-

decarboxilazei, enzimă cu specificitate de grup, care catalizează de asemenea
decarboxilarea: DOPA, 5-hidroxitriptofanului, fenilalaninei, tirozinei şi triptofanului.

N CH2 CH COOH L-aminoacid-decarboxilaza N CH2 CH2 NH2

NH2
N N
H CO2 H Histamina
Histidina

Acţiunile histaminei sunt mediate de receptori histaminergici de tipul I răspândiţi

în piele şi aparat respirator sau de tipul II ce se găsesc la nivelul celulelor parietale
secretante ale sucului gastric.
Histamina produsă la nivelul sistemului nervos are rol de neurotransmiţător, dar
controlează şi presiunea sanguină (s-a evidenţiat acţiunea hipotensivă la nivelul
hipotalamusului). Histamina este implicată în reacţiile alergice ca şi în stimularea
secreţiilor acide în stomac.

2.Serotonina rezultă din triptofan care mai întâi se hidroxilează şi apoi se

decarboxilează în prezenţa L-aminoacid-decarboxilazei (Fig.15.17).
Serotonina se sintetizează în multe ţesuturi. Cantităţi mai mari se sintetizează în
creier, celulele cromafine din tractul gastrointestinal, plachete sanguine. Are acţiune
vasoconstrictoare, stimulează contracţia musculaturii netede.
Serotonina sintetizată la nivelul sistemului nervos central are rol de mediator
chimic controlând funcţii motorii: senzaţia dureroasă, comportamentul sexual. Producerea
insuficientă sau degradarea rapidă la acid 5-hidroxi-indolacetic, care este forma de
eliminare din organism, determineă stări depresive. Inhibitori ai monoaminoxidazei
(MAO), principala enzimă din calea degradativă, ca acidul lisergic, prelungesc durata de
viaţă a serotoninei în organism.
În glanda pineală serotonina este transformată în melatonină, cu rol de hormon la
nivelul sistemului hipotalamo-pituitar (Fig. 15.17).

460
 HO
CH2 CH COOH Triptofan- CH2 CH COOH
NH2 hidroxilaza NH2
N N
Triptofan 5-hidroxi-triptofan
H H
CO2 L-aminoacid-decarboxilaza
HO
CH2 COOH HO
CH2 CH2 NH2

N Degradare
N
H
Acid 5-hidroxiindolacetic H
Serotonina
H3CO
CH2 CH2 NH CO CH3

N Melatonină
H

Fig. 15.17 Biosinteza şi degradarea serotoninei.

3.Acidul γ-aminobutiric (GABA), rezultă numai la nivelul sistemului nervos,

prin decarboxilarea acidului glutamic.
Glutamat
- - decarboxilaza -
O OC CH2 CH2 CH COO O OC CH2 CH2 CH2 NH2

NH2 CO2

GABA acţionează în calitate de neurotransmiţător de tip inhibitor modificând

diferenţa de potenţial transmembranară. Fixarea lui pe receptori la nivelul membranei
postsinaptice creşte permeabilitatea pentru ionul Cl- determinând hiperpolarizarea
acesteia.
4.Putresceina (1,4-diaminobutan) şi cadaverina (1,5-diaminobutan) rezultă prin
decarboxilarea ornitinei, respectiv lizinei:
H2N CH2 CH2 CH2 CH NH2 H2N CH2 CH2 CH2 CH2 CH NH2
Ornitină Lizină
COOH COOH
CO2 CO2
H2N CH2 CH2 CH2 CH2 NH2 H2N CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 NH2
Putresceină Cadaverină

Spermidina se formează prin condensarea putresceinei, cu radicalul aminopropil

donat de S-adenozilmetiltiopropilamina, rezultată prin decarboxilarea S-
adenozilmetioninei.
Spermina se obţine prin condensarea spermidinei cu un rest de aminopropil.
Spermidina şi spermina sunt poliamine care au rol de factori de creştere în
culturile de celule şi stabilizatori ai celulelor, organitelor celulare şi membranelor. In doze
farmacologice poliaminele sunt hipotermice şi hipotensive. Datorită sarcinilor pozitive,
461
poliaminele se asociază cu moleculele de ADN şi ARN, care sunt polianioni, influenţând
stabilitatea şi biosinteza acestora.
+ +
H 3N N H2 + +
+ H3N N H2
NH 3 + +
NH 2 NH 3
Spermidina
Spermina

15.8.2.Glicina este precursor pentru sinteza de creatină, furnizează atomi de

carbon şi azot pentru ciclul pirolic şi pentru puntea metilenică din structura hemului şi
atomii 4, 5 şi 7 din structura purinelor.

1.Sinteza creatinei şi a fosfocreatinei

Ciclul ureogenetic este punctul de start pentru sinteza unui alt metabolit
important, fosfocreatina. Acest fosfagen este singurul compus cu legături macroergice pe
care organismul îl poate depozita în anumite limite în muşchi.
Glicina, arginina şi S-adenozilmetionina sunt sursele de carbon şi azot pentru
sinteza creatinei (Fig.15.18).
+
NH2
H2N C

NH
Ciclul
(CH2)3 ureogenetic

HC NH2
COOH
Arginină
H2N CH2 COOH
Arginin-glicin
Glicină transamidinaza
(Rinichi)
Ornitină
NH2
HN C
NH CO
NH CH2 COOH
Acid guanido acetic HN C
N CH2
S-Adenozil-
metionină Guanidoacetat CH3
metil-transferază Creatinină
(Ficat) H2O + Pi
Neenzimatic
S-Adenozil- (Muschi)
NH2 homocisteină
NH~PO3H2
HN C Creatin kinaza
N CH2 COOH (Muschi) HN C
N CH2 COOH
CH3 ATP
Creatină ADP CH3
(Acid N-metil guanidoacetic) Creatin fosfat
Fig. 15.18 Biosinteza şi metabolismul creatinei şi al fosfocreatinei

462
 Prima etapă în formarea creatinei are loc în rinichi şi este reprezentată de
transferul grupării amidinice de pe arginină pe glicină. Reacţia este catalizată de glicin-
amidinotransferază şi presupune formarea acidului guanidinacetic şi a ornitinei. Acidul
guanidinacetic este metilat, la nivel hepatic, de către S-adenozilmetionină, cu formarea
creatinei. Creatina este captată de muşchi şi fosforilată atunci când concentraţia ATP din
muşchi este ridicată (în repaus). Reacţia este catalizată de creatinfosfokinază şi presupune
formarea fosfocreatinei. Fosfocreatina reprezintă un mic rezervor de energie
musculară, energia eliberată prin hidroliza fosfocreatinei este -10,3 kcal/mol comparativ
cu -7,3 kcal/mol pentru hidroliza ATP. Eliberarea ATP-ului din creatinfosfat este mai
rapidă decât formarea lui pe seama glicolizei sau a lanţului respirator.
O parte din creatină (cca.2% zilnic) este transformată neenzimatic în creatinină
printr-o reacţie de deshidratare.
Creatinina se elimină prin urină. Fiind produsă aproape în totalitate de muşchi,
cantitatea de creatinină formată este proporţională cu masa musculară. Clearence-ul de
creatinină este o metodă simplă, extrem de utilă în investigarea funcţiei renale.

2.Compuşii de conjugare ai glicinei.

Glicina formează cu intermediari sau produşi finali ai degradării unor compuşi
endogeni sau exogeni complexe care se numesc “conjugaţi”.
Glicina se conjugă, în ficat, cu acizii biliari (acidul colic şi chenodezoxicolic), şi
sub această formă se elimină cu bila în intestin unde intervin în digestia şi absorbţia
lipidelor (vezi matabolismul lipidelor).
COOH CO ~SCoA
O
+ CoA-SH + H2N CH2 COOH N COOH
H
Benzoil-glicină
Acid benzoic ATP Benzoil~SCoA CoA-SH (Acid hipuric)
AMP+PPi

Fig.15.19. Biosinteza acidului hipuric. Reacţii analoage se produc şi cu alţi acizi organici de
origine endogenă sau exogenă.

Forma de eliminare din organism a acidului benzoic, rezultat din benzoatul

folosit ca aditiv alimentar, este benzoil-glicina sau acidul hipuric. In vederea
conjugării acidul benzoic este mai întâi activat (Fig. 15.19).

3.Biosinteza glutationului
Glutationul (γ-glutamil-cisteinil-glicină) se sintetizează direct din cei trei
aminoacizi, pentru fiecare dintre legăturile peptidice care se formează consumându-se
câte o moleculă de ATP. Cele două reacţii şi enzimele care le catalizează sunt:
COOH H2N CH COOH CO NH CH COOH CO NH CH CO
CH2 CH2 γ-glutamil-cistein- CH2 CH2 CH2 CH2 NH
+ sintetază + H 2N CH2 COOH
CH2 SH CH2 SH CH2 SH CH2
HC NH2 Cisteină HC NH2 Glutation- HC NH2 COOH
ATP ADP+Pi ATP sintetază ADP
COOH COOH COOH
Acid glutamic +Pi Glutation
γ-glutamil-cisteină

463
 În ficat şi rinichi, glutationul este implicat într-un ciclu metabolic, care cuprinde
biosinteza dar şi degradarea sa simultană, cu rol în transportul aminoacizilor prin
membrana celulară, Fig.15.20.
γ-glutamil-transpeptidaza (γ-GT), enzimă localizată în membrana celulară,
catalizează formarea între acidul glutamic eliberat din glutation şi aminoacizi a unor
complexe acid glutamic-aminoacid din care în citosol se eliberează aminoacizii şi acidul
glutamic. Concentraţia enzimei creşte în sânge în afecţiuni hepatice şi hepatobiliare.
Glu

5-Oxoprolină γ-Glu-Cys
Cys
Aminoacid Gly

Cys-Gly
γ-Glu-Aminoacid γ-Glu-Cys-Gly

Citosol
Membrană γ-GT

Aminoacid

Fig.15.20. Transportul aminoacizilor prin membrana celulară mediat de glutation.

15.9.Metabolismul hemului

15.9.1.Structura
Hemul este un derivat substituit şi complexat cu fier al heterociclului numit
porfină. Porfina conţine patru nuclee pirolice legate prin patru punţi metinice, la nivelul
atomilor de carbon α. Derivatul hidrogenat al porfinei se numeşte porfinogen.
Hans Fischer a propus o modalitate de numerotare a nucleelor pirolice şi a
poziţiei atomilor de carbon periferici ai pirolilor (β) în structura porfinei şi a
porfinogenului, care este prezentată în Fig. 15. 21.
1 2

δ I α 1 2
N N
β β H
8 H 3 I
8 3
α α
NH HN IV N N II IV II
N H 7 H 4 7 4
H N N III
Pirol γ β 6 5
III
Porfinogen 6 5
Porfină

Fig.15 21 Reprezentarea pirolului, porfinogenului, porfinei şi o schemă simplificată a

porfinei. (nucleele pirolice sunt notate de la I la IV, poziţiile carbonilor periferici ai pirolilor se
numerotează de la 1…..8, iar carbonii punţilor metinice se notează α....δ).

464
 Porfirinele sunt derivaţi ai porfinei care au câte un substituent (radicali acetici,
propanoici, metilici sau vinilici) la fiecare dintre atomii de carbon 1……8. Dintre acestea:
– protoporfirinele au câte 4 substituenţi metil, 2 substituenţi vinil şi câte 2
resturi de acid propionic;
– uroporfirinele au câte 4 resturi de acid acetic şi câte 4 resturi de acid
propionic;
– coproporfirinele au câte 4 substituenţi metil şi câte 4 resturi de acid propionic.
În cazul unei porfirine, care prezintă, în proporţii egale, două tipuri de radicali,
aranjamentul acestor radicali face posibilă existenţa teoretică a patru izomeri (Fig.15.22).
A P A P A P A P

P A A P A A P P
A P P A P P A A

P A P A P A A P
I II III IV
Fig.15.22 Reprezentarea izomerilor uroporfirinei. Numai izomerii I şi III identificaţi
pentru prima dată în urina unor bolnavi cu porfirie acută intermitentă sunt naturali, II şi IV sunt
produşi de sinteză. Izomerii I şi III diferă prin poziţia substituenţilor 7 şi 8.

În natură se întâlnesc numai izomerii I şi III, în timp ce izomerii II şi IV există

doar ca produşi artificiali. Importanţa identificării celor doi izomeri (I şi III) ai
porfirinelor naturale rezultă din imposibilitatea transformării lor reciproce, ceea ce
implică existenţa unor căi metabolice proprii fiecărui tip şi o serie de tulburări cu caracter
patologic diferit. Toate porfirinele naturale sau obţinute din produsele biologice aparţin
fie izomerului I, fie izomerului III.
Dintre izomerii protoporfirinelor, notaţi de H. Fischer cu cifre romane,
protoporfirina IX, care împreună cu Fe2+constituie hemul b din Hb şi Mb are aşezarea
substituenţilor aşa cum se prezintă în Fig. 15. 23.
H3C CH CH2

I
H3C N CH3

IV N Fe2+ N II

CH2 N CH CH2
CH2 III
-
O OC
CH2 CH3
CH2
-
O OC

Fig. 15.23. Structura hemului de tip b.

În protoporfirina IX legăturile simple alternează cu legături duble pe întreg

sistemul alcătuit din nuclee pirolice şi punţi metinice. Conjugarea continuă a legăturilor în
465
protoporfirină determină stabilitatea acestui sistem (energia minimă) şi explică
capacitatea ridicată a porfirinelor de a absorbi radiaţii din spectrul vizibil fapt căruia li se
datorează culoarea specifică. Planaritatea moleculei face ca ionul de Fe2+ să fie legat în
mod echivalent de cei patru atomi de azot ai nucleelor pirolice.
Hemul de tip b este cel mai răspândit în organismul uman (peste 95% din total)
el fiind constituent al hemoglobinei şi mioglobinei.
Alte tipuri de hemuri întâlnite sunt:
–hemul de tip a care diferă de cel de tip b prin substituenţii de la C1 şi C8 (o
catenă cu trei resturi izoprenice, respectiv o grupare formil);
–hemul de tip c care diferă de b prin substituenţii de la C2 şi C4 (ambii radicali
etil)
Aceste tipuri de hemuri se află în structurile citocromilor, notaţi corespunzător a
şi c.

15.9.2.Biosinteza hemului
Biosinteza hemului are loc în toate ţesuturile dar cu intensitate mai mare se
desfăşoară în celulele sistemului eritroformator din măduvă, ficat şi splină. Unele dintre
enzimele implicate în procesul de biosinteză sunt localizate în mitocondrie altele în
citosol. În organismele vii, precursorii procesului de biosinteză sunt: glicocolul şi
succinil~CoA.
Etapele biosintezei:
–sinteza acidului δ-aminolevulinic;
–formarea porfobilinogenului;
–formarea protoporfirinei IX;
–unirea protoporfirinei IX cu Fe2+.
1. Sinteza acidului δ-aminolevulinic
Sinteza acidului δ-aminolevulinic are loc în mitocondrii, unde se produce
succinil~CoA, intermediar al ciclului Krebs, şi constă din două reacţii catalizate de
aceeaşi enzimă, δ-aminolevulinatsintaza, a cărei coenzimă este piridoxalfosfatul:
–condensarea glicocolului cu succinil~CoA cu formarea acidului α-amino-β β-
cetoadipic, intermediar instabil;
–decarboxilarea acidului α-amino-β β-cetoadipic cu formarea acidului δ- δ
aminolevulinic (ALA)
COOH
COOH
CH2
COOH
CH2
H2C NH2 CH2
CH2 δ-aminolevulinat δ-aminolevulinat
+ CH2
sintaza C O sintaza
COOH CH2
C O
glicocol HC NH2 CO2
CO-SCoA CoA-SH H2C NH2
succinil-CoA COOH
Αcid δ-aminolevulinic
acid α-amino- (ALA)
β-ceto-adipic

Acidul δ-aminolevulinic (ALA) trece din mitocondrie în citosol unde se

sintetizează porfobilinogenul.

466
 2.Formarea porfobilinogenului
Porfobilinogenul este un derivat trisubstituit al pirolului. Sinteza sa are loc în
citosol şi constă în condensarea a două molecule de acid δ-aminolevulinic (ALA) cu
eliminarea a două molecule de apă. Reacţia este catalizată de δ-aminolevulinat
dehidratază.
COOH COOH
COOH COOH COOH CH2 COOH CH2
CH2 CH2 CH2 CH2 CH2 CH2
+ δ-aminolevulinat
CH2 CH2 C C C C
dehidrataza
C O C O C CH2 C CH
2 H2O N N
CH2 CH2 CH2 CH2 H
H2N H2N H2N H2N
porfobilinogen

3.Formarea protoporfirinei IX
Prima etapă în formarea protoporfirinei IX constă în condensarea a patru
molecule de porfobilinogen cu eliminarea a patru molecule de amoniac.
A P

A P H2C CH 2
P N A
C C H
Porfobilinogen
4 NH HN
C CH dezaminază
N H
CH2 H A N P
4 NH3 H2C CH 2
H2N
porfobilinogen
P A

uroporfirinogen I

În urma reacţiei de condensare se pot obţine:

–uroporfirinogenul I, dacă este prezentă o singură enzimă, porfobilinogen
dezaminaza (uroporfirinogen I sintetază);
–uroporfirinogenul III, dacă sincron cu porfobilinogen dezaminaza acţionează
enzima uroporfirinogen III cosintetaza.
A P

Porfobilinogen
dezaminază
A P H2C CH 2
+ A N A
C C Uroporfirinogen III H
cosintetază
4 NH HN
C CH
N H
CH2 H P N P
H2C CH 2
H2N 4 NH3
porfobilinogen
P A

uroporfirinogen III

467
 Uroporfirinogenul III are un nucleu pirolic rotit cu 1800 comparativ cu cel din
uroporfirinogen I. In mod normal, se obţine o cantitate mare de uroporfirinogen III,
precursor al protoporfirinei IX, şi puţin uroporfirinogen I. În anumite porfirii se obţine în
exces uroporfirinogenul de tip I.
A P
M P

H2 C CH 2
A N A H2 C CH 2
H M N M
Uroporfirinogen H
NH HN
decarboxilază
NH HN
H
P N P H
H2 C CH 2 P N P
H2 C CH 2
4 CO2
P A
P M
uroporfirinogen III coproporfirinogen III
O2

Coproporfirinogen- 2 CO2
oxidază 2 H2O
M V M V

HC CH H2 C CH 2
M N M M N M
H H
Protoporfirinogen-
N N NH HN
oxidază
H H
P N V P N V
HC CH H2 C CH 2
6H

P M P M
Protoporfirină IX Protoporfirinogen IX

Protoporfirina IX se obţine din uroporfirinogenul III printr-o serie de reacţii de

decarboxilare şi dehidrogenare. Prin reacţii de decarboxilare sub acţiunea uroporfirinogen
decarboxilazei cele patru resturi de acid acetic (poziţiile 1, 3, 5 şi 8) sunt transformate în
radicali metil formându-se coproporfirinogen III.
Coproporfirinogenul III trece în mitocondrie unde se desfăşoară toate reacţiile
următoare care asigură formarea hemului. Resturile de acid propionic din poziţiile 2 şi 4
sunt decarboxilate, radicalii etil rezultaţi fiind dehidrogenaţi oxidativ la radicali vinil, în
prezenţa coproporfirinogen oxidazei. Protoporfirinogenul IX format (incolor deoarece
mai are nuclee pirolice unite prin punţi metilenice) este transformat prin dehidrogenare
oxidativă în prezenţa protoporfirinogen oxidazei în protoporfirina IX. Protoporfirina IX
este un compus colorat datorită conjugării electronice extinse.

4.Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+

Complexarea Fe2+ de către protoporfirina IX este catalizată de hemsintetază
numită şi ferochelatază.
468
 M V M V

HC CH HC CH
M N M M N M
H
Ferochelatază
N N
+ Fe2+ N Fe2+ N
H
P N V P N V
HC CH HC CH

P M P M
Protoporfirină IX Hem

5.Reglarea biosintezei hemului

Cel mai important punct de control în biosinteza hemului este etapa catalizată de
δ-ALAS, enzimă reglată alosteric şi prin inducţie-represie:
a.Reglarea alosterică este favorizată de desfăşurarea în acelaşi compartiment
(mitocondrie) a primelor şi ultimelor reacţii din calea de sinteză (Fig.15.24).
Mitocondrie Citosol

Succinil~SCoA Acid δ-amino-

+ levulinic (ALA)
4 Porfobilinogen
Glicină δ-ALAS
CO2 H2O 4 NH3
Aporepresor Uroporfirinogen I

HEM
Uroporfirinogen III
Protoporfirină IX
4 CO2
Protoporfirinogen IX Coproporfirinogen III

2 CO2 O2

Fig.15.24. Reprezentarea schematică a biosintezei hemului cu etapa reglatoare.

Principalul modulator negativ este produsul final, hemul. Hemul îşi exercită
efectul său de control atât printr-un efect inhibitor direct asupra δ-ALAS, cât mai ales
printr-o reducere a sintezei acestei enzime.
b.Reglarea prin inducţie şi represie.
De notat că timpul de înjumătăţire biologică al δ-ALAS este extrem de redus
(aprox. 70 minute), astfel încât modificările vitezei sale de sinteză reprezintă principala
modalitate de reglare. Se ştie că viteza de sinteză a unei protein-enzime se afllă sub
controlul unei gene reglatoare, care determină formarea unui aporepresor
macromolecular. Acest aporepresor, împreună cu un compus micromolecular provenit
din procesele metabolice şi denumit corepresor, exercită un efect negativ asupra
469
producţiei de ARNm şi implicit asupra sintezei de enzimă care se află astfel într-o stare de
represie. În cazul sintezei de porfirine hemul are rol de corepresor.
Concentraţia hemului este semnalul atât pentru inducţie cât şi pentru represie.
Scăderea concentraţiei hemului induce sinteza δ-ALAS, în timp ce creşterea
concentraţiei hemului peste limitele normale determină represia enzimei.
Sinteza δ-ALAS hepatice este indusă de o serie de compuşi exogeni sau
endogeni: barbiturice, insecticide, sulfamide, hormoni estrogeni. Mulţi dintre aceşti
compuşi sunt metabolizaţi în ficat unde este necesar citocromul P450. Intrucât citocromul
P450 include în structura sa hemul, se poate presupune că o utilizare crescută a acestuia în
procesul de formare a citocromului poate duce la o scădere a concentraţiei de hem liber în
hepatocite şi la o derepresie consecutivă a δ-ALAS.
In opoziţie cu compuşii care produc o creştere a activităţii δ-ALAS şi o
accelerare a porfirinogenezei, există şi compuşi care limitează acest proces: hemina,
glucoza şi alţi hidraţi de carbon.

6.Anomalii ale metabolismului porfirinelor (Porfiriile)

8 Glicină + 8 Succinil~SCoA
δ-ALAS
8 CoA-SH + 8 CO2
8 Acid δ-aminolevulinic
δ−ALA
dehidratază 8 H2O

8 Porfobilinogen
Acumulare de acid δ-aminolevulinic si
Porfiria acută Uroporfirinogen I porfobilinogen care se elimină prin urină.
sintază
intermitentă 4 NH3 Simptome clinice: dureri abdominale,
tulburări la nivelul sistemului nervos
Uroporfirinogen I periferic.
Porfiria Uroporfirinogen III
eritropoetică sintază
Acumulare si excretie de uroporfirinogen I.
congenitală Simptome clinice: fotosensibilitate, leziuni
ale pielii, anemie hemolitică.
Uroporfirinogen III
Porfiria Uroporfirinogen Acumulare si excretie de uroporfirinogen I
cutanată tardivă decarboxilază si III. Simptome clinice: sensibilitate
4 CO2 cutanată, tulburără abdominale si
Coproporfirinogen III neurologice.

Coproporfiria Coproporfirinogen Eliminare renală a unor cantităti excesive

ereditară oxidază 2 CO2+4 H de coproporfirinogen III. Simptome clinice:
fotosensibilitate cutanată, dureri
Protoporfirinogen IX abdominale si afectiuni ale sistemului
nervos.
Protoporfirinogen 6H
oxidază

Protoporfirina IX
Fe2+ Eritrocitele, plasma si fecalele contin
Protoporfiria Ferochelatază
2H cantităti mari de protoporfirină IX.
Simptomele clinice: producerea de urticarii
Hem la expunerea la lumină.

Fig.15.25 Porfirinogeneza normală şi patologică.

470
 Porfiriile sunt boli metabolice determinate de deficienţe enzimatice la nivelul
procesului complex de sinteză al hemului, grupare prostetică a hemoglobinei şi a
citocromilor. Deficienţele enzimatice determină stări patologice caracterizate prin
eliminarea unor cantităţi crescute de uroporfirine şi precursori (acid δ-aminolevulinic,
porfobilinogen) în urină sau fecale.
În porfirii, tulburarea metabolică şi eliminarea produşilor intermediari este
responsabilă de apariţia unor manifestări clinice variate: abdominale, cardiovasculare,
neurologice sau cutanate.
Deşi în majoritatea tipurilor de porfirii defectul enzimatic este prezent în mai
multe ţesuturi, consecinţele se manifestă prioritar la nivelul unora dintre acestea. Mai
frecvente sunt porfiriile hepatice, porfiriile eritropoetice şi uneori porfiriile mixte
(eritrohepatice).
În Fig.15.25 se prezintă intermediarii, enzimele căii de sinteză a hemului şi
tipurile de porfirii.

7.Catabolismul hemului
Prin catabolizarea hemului din diferite hemoproteine rezultă trei molecule cu
roluri fiziologice importante (Fig.15.26):
–fierul care este transportat în sânge legat de o proteină sintetizată în ficat,
transferină, cu afinitate foarte mare pentru Fe3+ sau este depozitat în celule, în
combinaţie cu o proteină, sub formă de feritină sau hemosiderină;
–monoxid de carbon cu rol de mediator intracelular, stimulează activitatea
guanilat ciclazei solubile;
–biliverdină care prin transformarea în bilirubină participă la ciclu catalitic prin
care bilirubina anihilează toxicitatea SRO.
a.Sursa de hem este reprezentată în primul rând de hemoglobina hematiilor
îmbătrânite, de diverse hemoproteine hepatice (citocromi, oxidaze, catalaze) şi de
hemoliza intramedulară a unor elemente din seria eritrocitară.
Cea mai mare parte a fierului din organismul uman se află în hemoglobină. La un
adult de 70 kg, în condiţii fiziologice se degradează 1-2x108 eritrocite în decurs de o oră.

b.Locul de degradare al hemului este reprezentat de celulele sistemului

reticuloendotelial din splină, ficat (celule Kupfer), ganglioni limfatici şi macrofagele din
diverse alte ţesuturi. Sistemul enzimatic care catalizează formarea bilirubinei este
inductibil, adică îşi creşte activitatea atunci când se acumulează substratul asupra căruia
acţionează (respectiv hemoglobina).

c.Mecanismul enzimatic care catalizează acest proces implică două etape

principale:
Etapa catalizată de “hemoxigenaza microzomială” sistem enzimatic cu
localizare microzomială.
Hemoxigenaza (HO) este o familie de enzime identificate aproape la toate
speciile şi aproape în toate ţesuturile. Enzima este localizată în reticulul endoplasmic sub
forma unui complex macromolecular cu citocrom c reductaza şi biliverdin reductaza.
Pentru activitatea HO este necesar NADPH, O2 şi NADPH-citocrom P-450
reductaza (Fig.15.26). Au fost identificate 3 izoenzime ale HO numite HO-1, HO-2 şi

471
HO-3 codificate de gene diferite dintre care numai HO-1 este inductibilă. HO-1 este
cunoscută ca proteină de şoc termic, proteina 32 (HSP-32).
HO catalizează deschiderea ciclului tetrapirolic cu formarea lanţului tetrapirolic
numit biliverdină şi eliberarea monoxidului de carbon (CO) şi a fierului.
Etapa catalizată de biliverdin reductază
In ţesuturile mamiferelor, biliverdina produsă sub acţiunea hemoxigenazei este
redusă de NADPH biliverdin reductaza citosolică, aflată în exces, la bilirubină,
metabolitul cunoscut al hemului (Fig.15.26).

M V M P P M M V
SRO
NADP+
O N CH N CH 2 N CH O
N
H H H H
Biliverdin Bilirubină
reductază

NADPH M V M P P M M V

O N CH N CH N CH O
N
H H H
Biliverdină
GMPc
M V
NADP+
CO GC
HC CH
NADPH
M N M GTP
Fe3+
N Fe2+ N
Hemoxigenaza Fe-ATP-ază
P N V
HC CH NADPH Citocrom
P450 reductaza

P M
Reticul endoplasmic
Hem

Fig.15.26 Ilustrarea reacţiei catalizate de hemoxigenază (HO).

Hemul format dintr-un ciclu porfirinic cu legături conjugate (M=metil, V=vinil,
P=propionil) care chelează Fe2+ este degradat la: Fe2+, monoxid de carbon (CO) şi biliverdină.
HO împreună cu NADPH Citocrom P450 reductaza eliberează un atom de carbon din molecula
hemului sub formă de CO. CO stimulează activitatea guanilat ciclazei solubile. Fe2+ liber este
îndepărtat din citoplasmă de către Fe-ATP-ază. Biliverdina este redusă rapid la bilirubină de către
enzima solubilă biliverdin reductază. Bilirubina este scavenger pentru speciile reactive ale
oxigenului (SRO), protejind celulele de stresul oxidativ. SRO oxidează bilirubina la biliverdină
care poate fi redusă de biliverdin reductază la bilirubină, realizând un ciclu catalitic prin care
bilirubina anihilează toxicitatea SRO.

Viteza globală a reacţiei, respectiv capacitatea de transformare a hemoglobinei în

bilirubină este deosebit de mare, ceea ce explică observaţia că în cursul hemolizelor

472
patologice se ajunge de regulă la hiperbilirubinemie şi doar în rare cazuri la o
hemoglobinemie exprimată.
Bilirubina este scavenger de forme reactive ale oxigenului, protejând celulele de
stresul oxidativ. Speciile reactive ale oxigenului oxidează bilirubina cu formarea
biliverdinei, care poate fi redusă la bilirubină de către biliverdin reductază, completând un
ciclu catalitic care poate justifica protecţia ne-stoechiometrică a bilirubinei împotriva
toxicităţii H2O2. Se presupune că pierderea protecţiei fiziologice determinată de bilirubină
la nivelul sistemului nervos al pacienţilor cu boală Alzheimer măreşte sensibilitatea
acestora la efectele neurotoxice generate de concentraţiile mari ale peptidului β-amiloid.
Cantitatea de bilirubină care se formează zilnic la om este de 250-400 mg, ~80%
provenind în cea mai mare măsură, din degradarea eritrocitelor îmbătrânite în splină
(cimitirul hematiilor). Activitatea HO-1 este indusă de hem (răspunde la hemoliză sau
degradare tisulară), metale, radiaţii UV, medicamente, hipertermie, hipoxie, H2O2, NO⋅ ,
esteri ai forbolului, LPS (lipopolizaharide).

d.Transportul, conjugarea şi eliminarea prin bilă a bilirubinei

Bilirubina formată în celulele sistemului reticuloendotelial este un pigment
galben, insolubil în apă, dar care fiind liposolubil poate pătrunde cu uşurinţă prin
membranele celulare de natură lipidică provocând leziuni ireversibile la nivelul
sistemului nervos central. Prin fixarea bilirubinei pe albuminele serice, se asigură
retenţia acesteia în lumenul vaselor şi totodată se facilitează transportul bilirubinei
formată în ţesuturile periferice spre ficat.
La nivelul ficatului au loc următoarele procese:
–captarea bilirubinei de către celulele parenchimului hepatic proces facilitat de
existenţa în hepatocite a cel puţin două proteine acceptoare de bilirubină cunoscute sub
denumirea de proteina Z şi proteina Y;
–conjugarea bilirubinei cu acidul UDP-glucuronic la nivelul reticulului
endoplasmic printr-o reacţie catalizată de o glucuroniltransferază specifică (activitatea
enzimei este indusă de anumite medicamente printre care fenobarbitalul) cu formare de
bilirubin-monoglucuronid intermediar care este transformat în bilirubin-diglucuronid;
–secreţia bilirubinei conjugate, solubilă în apă, în bilă printr-un mecanism de
transport activ.

e.Transformările suferite de pigmenţii biliari în intestin

Bilirubina ajunsă în intestin nu se poate reabsorbi prin mucoasa intestinală cât
timp rămâne sub formă conjugată. La nivelul porţiunii finale a ileonului şi mai ales în
colon, are loc un proces de hidroliză a bilirubin-diglucuronidului sub acţiunea unei β-
glucuronidaze bacteriene. Concomitent cu acest proces se produce şi o reducere a
bilirubinei, formându-se o serie de compuşi tetrapirolici incolori care poartă
denumirea colectivă de urobilinogeni (stercobilinogeni). Cea mai mare parte a acestor
urobilinogeni nu se reabsoarbe, iar la nivelul colonului distal aceştia sunt oxidaţi spre
stercobilină care contribuie în mare măsură la culoarea brună a materiilor fecale. O
cantitate mică de urobilinogeni se reabsoarbe la nivelul colonului în circulaţia portală şi
ajunsă la ficat este preluată de hepatocite şi excretată în bilă constituind circuitul
enterohepatic al urobilinogenului. Doar cantităţi infime de urobilinogeni (0-4 mg/24 ore)
scapă în vena suprahepatică şi apar în urină, unde pot forma urobilină printr-un proces de
oxidare.
473
 În cazul formării de bilirubină în exces şi a eliminării crescute de pigmenţi biliari
în intestin, se formează însă cantităţi importante de urobilinogeni care pot depăşi
capacitatea de captare şi excreţie a hepatocitelor, şi, în consecinţă, apar în urină în
cantităţi detectabile.

f.Bilirubina directă (posthepatică) şi bilirubina indirectă (prehepatică)

Bilirubina se poate găsi în plasmă sub două forme: liberă (neconjugată) şi
conjugată (monoglicuronid şi diglicuronid).
Bilirubina glicuronoconjugată, care este hidrosolubilă, reacţionează direct cu
acidul sulfanilic diazotat formând un complex colorat. În consecinţă această formă de
bilirubină conjugată a fost denumită bilirubină directă.
Bilirubina liberă (neconjugată), care nu este hidrosolubilă, nu reacţionează direct
cu reactivul diazo, ci doar după o prealabilă tratare a serului cu alcool etilic sau metilic. În
astfel de condiţii reacţia de culoare este dată atât de bilirubina indirectă (liberă sau
neconjugată) cât şi de bilirubina directă (conjugată), iar valorile obţinute constituie o
măsură a bilirubinei totale. Valoarea bilirubinei indirecte se obţine din diferenţa între
bilirubina totală şi cea directă.

g.Hiperbilirubinemia determină apariţia sindromului icteric

La om, concentraţia normală a bilirubinei serice totale este cuprinsă între limitele
0,4-1 mg/100 ml.
Sindromul icteric constă dintr-o coloraţie anormală a tegumentelor şi mucoaselor
cauzată de o acumulare de pigmenţi biliari.
Mecanismele care duc la apariţia sindromului icteric ar putea fi reprezentate de:
–o producţie excesivă de bilirubină, cauzată de o hemoliză (eventual hemoliză
intramedulară);
–un defect de captare a bilirubinei neconjugate de către hepatocite;
–un deficit al procesului de glicuronoconjugare;
–o perturbare a procesului de excreţie activă a bilirubinei conjugate;
–o perturbare a formării şi curgerii fluxului biliar în căile biliare intrahepatice;
–o îngustare sau chiar o obstrucţie totală a căilor biliare extrahepatice.
Intervenţia primelor trei mecanisme duce la acumularea de bilirubină
neconjugată, pe când, în cazul icterelor produse prin ultimele trei mecanisme se constată
o creştere a bilirubinei conjugate.
Clasificarea cea mai adecvată a icterelor este:
-ictere hemolitice;
-ictere hepatocelulare şi
-ictere mecanice (sau mai corect colestatice).
Icterul neonatal considerat a fi „fiziologic” este determinat de hemoliza
accelerată corelată cu o „imaturitate” a ficatului de a prelua, conjuga şi excreta bilirubina.

474
16. METABOLISMUL NUCLEOTIDELOR PURINICE ŞI PIRIMIDINICE

16.1.Biosinteza nucleotidelor purinice

Pentru obţinerea acizilor nucleici organismele au nevoie de opt nucleotide pe care

le pot sintetiza din intermediari metabolici simpli ca monozaharide şi aminoacizi.
Nucleotidele purinice şi pirimidinice se formează prin sinteză de novo.
Nucleotidele purinice se formează şi prin reciclarea purinelor (salvage pathway).
Calea de biosinteză a nucleotidelor, care începe prin asamblarea moleculelor
simple, se numeşte sinteză de novo.
Organismele posedă însă şi capacitatea de a sintetiza nucleotide, din bazele
purinice corespunzătoare recuperate din procesul de degradare a nucleoproteinelor
(salvage pathway) sau din precursorii purinici furnizaţi de ficat.

16.1.1.Sinteza de novo a nucleotidelor purinice

Primul compus cu nucleu purinic care apare în celule este inozin-5`-
monofosfatul (IMP).
Materiile prime pentru sinteza nucleului purinic sunt reprezentate de: glicocol
(glicină), glutamină, acid aspartic, bioxid de carbon, acid formic şi amoniac. Fiecare
dintre aceşti constituenţi este inclus în nucleul purinic într-o poziţie bine determinată,
reprezentată în Fig.16.1.
CO2 Glicina

C
6 N
Aspartat N1 5 C 7
8C N5,N10-Metenil-FH4
2 4
N10-Formil-FH4 C 3 C 9
N
N

Glutamină

Fig.16.1.Precursorii nucleului purinic.

Sinteza purinelor se face pe scheletul pentozo-fosforic. La sfârşitul reacţiilor

de sinteză nu va lua naştere purina respectivă, ci direct un nucleotid, mai precis acidul
inozinic (IMP), primul compus cu nucleu purinic care apare în celule.
Prima etapă în procesul de sinteză a inozin-5`-monofosfatului este activarea
ribozo-5-fosfatului.
1.Sinteza 5`-fosforibozil-1-pirofosfatului (PRPP). 5`-fosforibozil-1-pirofosfatul
este intermediar cu semnificaţie majoră în metabolismul nucleotidelor. Precursorii
pentru sinteza 5`-fosforibozil-1-pirofosfatului sunt ribozo-5-fosfatul (provenit din
metabolizarea glucozei pe calea pentozo fosfaţilor sau degradarea nucleozidelor) şi ATP.

475
 O O
- -
5
O P O O P O
O PRPP-Sintetază O
O- O- 1 O O
Mg2+ O P O P O-
OH
OH OH ATP OH OH O- O-
α-D-ribozo-5-fosfat AMP 5`-fosfo-α-D- ribozil-1-pirofosfat
(PRPP)

PRPP este un compus cheie în metabolismul nucleotidelor, este precursor al

nucleotidelor purinice şi pirimidinice. De asemenea, PRPP furnizează restul 5-fosfo-
ribozil şi în reacţiile de reciclare a bazelor purinice. Activitatea PRPP sintetazei este
inhibată de diferite nucleotide purinice şi pirimidinice. Cel mai important inhibitor
competitiv este ADP.
2.Transformarea PRPP în inozin 5`-monofosfatului este un proces format din
zece etape şi presupune consumul a şase legături fosfat macroergice (Fig. 16.2).

O O
- 5 O- P O NH2
O P O
O O
O -
1 O O glutamin-PRPP O -

amidotransferază
O P O P O-
OH OH O- O- OH OH
Glutamină
5`-fosfo-α-D- ribozil-1-pirofosfat 5-fosforibozil-β-D-ribozilamină
(PRPP) Glutamat + PPi

O
H N N
N
C aminoimidazol
O N N O H2 N N
O- P O O- P O
O O
-
O - O

OH OH OH OH
inozin-5`-monofosfat (5`-IMP) 5`-fosforibozil-5-aminoimidazol

Fig.16.2.Biosinteza IMP

Prima etapă în formarea ciclului imidazolic pe suportul ribozo-5-fosfatului este

catalizată de glutamin : PRPP amidotransferază şi presupune constituirea viitoarei
legături β-N-glicozidice a nucleotidelor şi introducerea atomului de azot N9 purinic. Prin
condensarea 5-fosfo-ribozilaminei cu glicină se introduc atomii C4, C5 şi N7 ai nucleului
purinic.
Alte 8 reacţii care presupun participarea N5, N10-metenil-tetrahidrofolat,
glutamină, acid aspartic, N10-formil-tetrahidrofolat şi ATP sunt necesare pentru sinteza
IMP (Fig.16.2).

476
 3.Transformarea 5`-IMP în 5`-AMP şi 5`-GMP
IMP, produs al căii biosintetice de novo, este convertit în ribonucleotidele
funcţionale, AMP şi GMP. In Fig.16.3 sunt reprezentate reacţiile de transformare IMP
AMP şi IMP GMP. Cele două secvenţe de reacţii necesită energie furnizată de un
nucleozid trifosfat.
Pentru sinteza AMP se consumă GTP iar pentru sinteza GMP se consumă
ATP. Acest fapt oferă posibilitatea controlului reciproc al sintezei nucleotidelor cu
adenină şi cu guanină.

O O O
C C C
N HOH N N
HN C NADH + H+ HN HN
CH
HC C NAD+ C C C C
N N O N N NH2 N N
H GMP-sintetază
O O O
IMP dehidrogenaza O- P O
O- P O O O O- P O O
- -
O- O Gln Glu O
ATP
OH OH OH OH AMP + PPi OH OH
Inozin-5`-monofosfat Xantozin-5`-monofosfat Guanozin-5`-monofosfat
(5`-IMP) 5`-XMP 5`-GMP
GTP
Aspartat Adenilosuccinat
H2O sintetază

GDP + Pi
- -
O OC CH CH2 COO
NH2
NH
C
C N
N N
N CH
CH HC C
HC C N N
N N
O
O Adenilosuccinat liază
- O- P O O
O P O O
- O-
O
Fumarat
OH OH
OH OH
Adenozin-5`-monofosfat
Adenilo succinat
5`-AMP

Fig.16.3.Conversia 5`-IMP la 5`-GMP şi 5`-AMP.

4.Etapele reglatoare în sinteza nucleotidelor purinice

Biosinteza de novo a nucleotidelor purinice este un proces reglat în trei etape
esenţiale printr-un mechanism de feed-back negativ. Un mecanism reglator asigură
cantitatea de IMP şi alte două asigură repartizarea acestui nucleotid între AMP şi GMP
(Fig.16.4)
Enzimele care catalizează primele două etape în sinteza IMP - PRPP sintetaza şi
PRPP amidotransferaza - sunt inhibate de IMP, AMP şi GMP. PRPP amidotransferaza
are două situsuri alosterice, unul pentru IMP sau GMP şi altul pentru AMP. Dacă ambele
locuri sunt ocupate, inhibiţia este sinergică.
Sinteza adenilosuccinatului din IMP este inhibată de AMP iar sinteza XMP este
inhibată de GMP (Fig.16.4).

477
 α-D-ribozo-5-fosfat
PRPP sintetază

5-fosfo-α-D-ribozil-1-pirofosfat (PRPP)

Glutamin - PRPP amidotransferază

5-fosfo-β-D-ribozilamină

5`-IMP
Adenilosuccinat GTP ATP
IMP dehidrogenază
sintetază GDP + Pi ADP + Pi
Adenilo succinat 5`-XMP

5`-AMP 5`-GMP

Fig.16.4. Reglarea biosintezei nucleotidelor purinice.

16.1.2.Sinteza nucleotidelor prin reutilizarea bazelor purinice (salvage

pathway)
Nucleotidele purinice sunt transformate în acizi nucleici, coenzime şi diferiţi
metaboliţi. Unii dintre aceşti produşi sunt degradaţi cu eliberarea purinelor.
Este important de precizat că sinteza de novo a nucleotidelor are loc în special
la nivelul ficatului. În numeroase ţesuturi extrahepatice, de exemplu în măduva osoasă,
PRPP-amidotransferaza lipseşte sau este în cantitate redusă, astfel încât sinteza de novo
este limitată. În astfel de ţesuturi, sinteza de nucleotide depinde de purinele sau
precursorii purinici furnizaţi de ficat sau de purinele “recuperate” din procesul de
degradare al nucleoproteinelor.
Organismele vii au o metodă eficientă pentru reutilizarea purinelor libere, care
presupune condensarea bazei purinice libere cu PRPP şi formarea directă a
ribonucleotidului. Reacţia este catalizată de fosforiboziltransferaze: adenin-
fosforiboziltransferază (APRT), specifică pentru adenină şi hipoxantin-guanin-
fosforiboziltransferază (HGPRT) specifică pentru guanină şi hipoxantină (Fig.16.5).
Activitatea HGPRT este inhibată de IMP şi GMP iar activitatea APRT este inhibată de
AMP.
Reutilizarea bazelor purinice are loc în toate ţesuturile fiind un proces mult mai
economic decât sinteza de novo.
Existenţa acestei căi de cruţare a purinelor explică de ce, în condiţii normale,
foarte puţine purine din ţesuturile extrahepatice ajung să fie pierdute din celule şi să
fie captate de ficat spre a fi catabolizate în acid uric.

478
 Hipoxantină Guanină
+ +
PRPP PRPP
HGPRT

5`-IMP XMP 5`-GMP

5`-AMP

APRT

PRPP + Adenină
Fig.16.5. Reutilizarea bazelor purinice
(HGPRT-hipoxantin-guanin-fosforiboziltransferază, APRT-adenin-fosforiboziltransferază, XMP-
xantozinmonofosfat, PRPP-fosforibozil pirofosfat, IMP-inozin monofosfat, GTP-guanozin
monofosfat)

16.2.Biosinteza de novo a nucleotidelor pirimidinice

1.Orotatul este intermediar în formarea nucleotidelor pirimidinice.

În timp ce scheletul purinic este asamblat pe ribozo-5-fosfat, scheletul pirimidinic
este realizat înainte de ataşarea la ribozo-5-fosfat.
Precursorii pentru sinteza pirimidinelor sunt: aspartatul, bicarbonatul şi glutamina
(Fig.16.6).
Glutamină
C
4
N3 5 C
Aspartat
2 6C
C 1
N
CO2

Fig. 16.6.Precursorii nucleului pirimidinic

Calea de sinteză a nucleotidelor pirimidinice este prezentată în Fig. 16.7.

Carbamilfosfatul este primul metabolit al căii, sinteza sa fiind catalizată de
carbamil fosfat sintetaza II, enzimă citosolică, diferită de carbamilfosfat sintetaza I
mitocondrială implicată în ciclul ureogenetic. Enzimele care genereaz ă carbamil fosfat
utilizează surse diferite de azot (NH3 pentru enzima implicată în ureogeneză şi
glutamină pentru cea implicată în sinteza pirimidinelor).
2.Enzimele căii de sinteză a UMP au o localizare dublă, citosolică şi
mitocondrială (Fig.16.8). Enzimele citosolice sunt organizate în două complexe
multienzimatice. Primul complex, alcătuit din: carbamilfosfat sintetază, aspartat
transcarbamilază, dihidroorotază, produce acid dihidroorotic care difuzează din citosol
în mitocondrie. În mitocondrie, acidul dihidroorotic este dehidrogenat sub acţiunea
dihidroorotat dehidrogenazei localizată pe membrana internă mitocondrială cu
479
formarea acidului orotic. Acidul orotic trece în citosol unde este transformat în UMP sub
acţiunea complexului al doilea alcătuit din orotat fosforiboziltransferază şi OMP
decarboxilază

CO2 + Glutamină + ATP

Carbamil fosfat
sintetaza II Aspartat O Dihidro- O
O trenscarbamilază orotaza
HO C C
HO C 4 4 HN
NH3+ H3 N+ 3 5 CH2 CH2
5 CH2 H2O
O C2 + H C 2 1 6 CH C CH
Pi
1 6C O COOH O NH COOH
O PO3H2 H3 N+ COOH NH
Acid dihidroorotic
Carbamilfosfat Acid aspartic Acid carbamilaspartic
NAD+
O
O Dihidroorotat
C dehidrogenază
CH C O
HN CH
OMP HN NADH + H+
C CH decarboxilaza Orotat fosforibozil- C
O C C CH
N COO- HN
O O N transferază
O
C C
O- P O O COO-
O CO2 O- P O NH
O - O PPi PRPP
O - Acid orotic

OH OH
OH OH
UMP Acid orotidilic (OMP)
ATP
NADPH + H+ NADP+
ADP
UDP dUDP
ATP Ribonucleotid H2O
reductaza
ADP Pi
UTP
dUMP
Glutamina
ATP N5,N10-Metilen FH4
CTP sintetaza Timidilat sintaza
FH4
CTP
dTMP

Fig.16.7. Biosinteza nucleotidelor pirimidinice.

De la UMP sunt obţinute celelalte nucleotide pirimidinice prin fosforilări

catalizate de kinaze (Fig.16.7). Nucleotidul cu citozină, CTP, este obţinut din UTP prin
înlocuirea grupării –OH de la C4 cu gruparea aminică furnizată de glutamină (sub
acţiunea CTP sintetazei), Fig.16.7.
Bazele pirimidinice libere, spre deosebire de cele purinice, nu mai sunt
reutilizate ci degradate la compuşi cu moleculă mică (β−alanină şi acid
β−aminoizobutiric) alături de CO2 şi NH3.

480
 CO2, Glutamină, ATP, Aspartat UMP

Aspartat transcarbamilaza Orotat fosforibozil-transferaza

Dihidroorotaza OMP decarboxilaza
Carbamilfosfat sintetaza II
PRPP
Dihidroorotat Orotat

CITOSOL
Dihidroorotat Dihidroorotat
dehidrogenaza Orotat
Membrana
externă

Membrana MITOCONDRIE
internă

Fig.16.8 – Localizarea intracelulară a enzimelor participante la biosinteza UMP.

3.Reglarea sintezei de novo a nucleotidelor pirimidinice (Fig.16.9).

Pe lângă reglarea separată a biosintezei nucleotidelor purinice şi pirimidinice,
funcţionează şi un control încrucişat între sinteza acestor două grupe de nucleotide.
Principalele puncte de control sunt:
–inhibiţia feed back a aspartat transcarbamilazei de către nucleotidele
pirimidinice, cel mai puternic inhibitor fiind CTP;

CO2, Glutamină,
Carbamilfosfat sintetaza II
ATP, Aspartat Carbamil fosfat

Aspartat transcarbamilaza

Carbamil aspartat

Nucleotide
purinice Orotat
CTP
Orotat
fosforibozil-transferaza
PRPP
OMP UMP UDP UTP

PRPP sintetaza
dUDP

ATP + Ribozo-5-P TDP TMP dUMP

Fig.16.9 Reglarea biosintezei nucleotidelor pirimidinice.

481
 –inhibiţia carbamilfosfat sintetazei de către nucleotidul cu uracil, precursor
comun al celorlalte pirimidine; enzima este inhibită şi de nucleotidele purinice;
–activarea carbamilfosfat sintetazei de către PRPP;
–inhibarea PRPP sintetazei de către nucleotidele pirimidinice (TDP).

16.3.Biosinteza dezoxiribonucleotidelor

Dezoxiribonucleotidele sunt obţinute prin transformarea unităţii ribozil din

nucleozid difosfaţi în 2`- dezoxiribozil (Fig.16.10). Reacţia este catalizată de
ribonucleotid reductază, complex enzimatic activ numai în faza S (de sinteză) a
ciclului celular, când are loc sinteza ADN. În celelalte faze concentraţia intracelulară a
dezoxiribonucleotidelor este foarte mică.
Pentru reacţia de reducere sunt necesare tioredoxina, tioredoxin reductaza şi
NADPH.

O O Bază O O Bază
- -
O P O P O O P O P O
O O
O- O- Ribonucleotid reductază O- O-

OH OH OH H
Ribonucleozid difosfat Tioredoxină Tioredoxină 2`-Dezoxiribonucleozid difosfat
redusă oxidată

NADP+ NADPH + H+
Tioredoxin reductază

Fig.16.10. Reducerea ribonucleozid difosfaţilor la dezoxi-ribonucleozid difosfaţi.

Activitatea şi specificitatea ribonucleotid reductazei sunt reglate de

nucleozid trifosfaţi. ATP stimulează activitatea enzimei iar dATP o inhibă. dTTP
stimulează reducerea GDP dar inhibă reducerea CDP şi UDP. Ribonucleotid reductaza
este foarte sensibilă la concentraţia intracelulară a nucleotidelor.
O concentraţie anormal de mare a unui nucleotid poate perturba sinteza
dezoxinucleotidelor de care depinde sinteza ADN şi implicit diviziunea celulară.

1.dTMP se obţine prin metilarea dUMP (fig.16.7).

Reacţia este catalizată de timidilat sintază. Gruparea metil este furnizată de N5,
10
N -metilentetrahidrofolat pe o cale formată din două etape prezentate în Fig.16.11.

482
 O O
H3C
NH NH

O N O O N O
-
O -
P O O P O
O O
O- Timidilat sintază O-

OH H OH H
d-UMP 5 10
N ,N -metilen-FH4 FH2 dTMP

NADPH + H+
Glicină
Dihidrofolat reductază
Serin hidroximetil transferază
FH4
Serină NADP+

Fig.16.11. Formarea dezoxitimidinmonofosfatului (dTMP)

(FH2-dihidrofolat; FH4-tetrahidrofolat)

Sinteza rapidă a ADN specifică celulelor în diviziune depinde de concentraţia

dTTP. Blocarea sintezei dTTP duce la blocarea diviziunii celulelor tumorale. Timidilat
sintaza şi dihidrofolat reductaza sunt ţinte pentru chimioterapia cancerului. Analogi ai
folatului (aminopterina şi metotrexatul) acţionează ca inhibitori competitivi ai
dihidrofolatreductazei.

NH2
O COO- O
N
N CH2 N C N CH CH2 C O-

R H
H2N N N
H R=H aminopterină
R= -CH3 metotrexat

Fluorouracilul şi fluorodeoxiuridina sunt utilizaţi clinic pentru a trata diferite

tipuri de cancere. Aceşti compuşi traversează membrana celulară şi în interiorul celulei
sunt transformaţi în 5-fluorodeoxiuridin-5`-fosfat (analog structural al 5`-dUMP) care
inhibă ireversibil timidilat sintaza.

O O O
F F F
NH NH NH

NH O N O O N O
-
5-Florouracil HO O P O
O O
O-

OH H OH H
Florodezoxiuridină 5`-Florodezoxiuridilat

483
 2.Sinteza 5`-dUMP prin dezaminarea 5`-dCMP sau hidroliza dUTP
Dezoxiuridin-5`-monofosfatul (5`-dUMP), precursorul pentru sinteza 5`-dTMP,
se formează în celulele mamiferelor pe două căi diferite (Fig. 16.12):
–cea mai mare cantitate de 5`-dUMP se sintetizează prin dezaminarea 5`-dCMP
rezultat în urma hidrolizei d-CDP;
–a doua cale, care menţine concentraţia intracelulară a dUTP la valori foarte mici
presupune fosforilarea dUDP cu formarea dUTP care este hidrolizat la dUMP şi
pirofosfat.
HOH H3PO4

dCDP dCMP HOH

Fosfatază
Dezaminază
NH4+

dUMP
PPi
ATP ADP
dUTP difosfohidrolază
dUDP dUTP HOH
nucleozid
difosfat kinază

Fig.16.12. Biosinteza dUMP.

16.4.Catabolismul nucleotidelor

16.4.1.Catabolismul nucleotidelor purinice

Căile catabolice pentru degradarea nucleotidelor purinice converg către un
intermediar comun, xantina, care este apoi oxidat la acid uric Fig.16.13. Xantin
oxidaza, enzimă care conţine riboflavină, molibden şi fier, este prezentă în concentraţie
mare în intestin şi ficat şi catalizează atât oxidarea hipoxantinei cât şi a xantinei la acid
uric, care se elimină pe cale renală. La mamifere, acidul uric care reprezintă forma de
eliminare a azotului purinic, se formează din:
–nucleotidele exogene; la nivel intestinal, numai o fracţiune minoră de purine din
dietă se absoarbe, deoarece xantin oxidaza intestinală transformă nucleotidele exogene în
acid uric;
–nucleozidele adenozină şi guanozină rezultate prin degradarea acizilor nucleici
celulari;
–nucleotide provenite din sinteza de novo (IMP, GMP, AMP) şi neutilizate la
formarea de acizi nucleici, ca urmare a unui dezechilibru între sinteză şi nevoi.
Acidul uric este o substanţă uşor oxidabilă şi prin capacitatea sa de a capta
radicali liberi este incriminat ca factor protector faţă de agresiunea oxidantă continuă la
care sunt expuse majoritatea ţesuturilor organismului.
Guta este o maladie determinată de perturbarea catabolismului purinelor.
Acidul uric este un compus greu solubil în apă, monouratul de sodiu fiind mai
solubil. Creşterea concentraţiei uratului în sânge şi în lichidele interstiţiale peste
limita pragului de solubilitate, determină precipitarea uratului monosodic, în primul rând
în jurul articulaţiilor de la extremităţi.

484
 Reacţia inflamatorie declanşată de cristalele de urat fagocitate de leucocite stă la
baza crizelor de artrită gutoasă. La nivel renal este favorizată formarea de calculi de
urat şi, în urinile mai acide, de acid uric.
Hiperuricemiile, primare sau secundare, sunt corectate prin administrarea de
alopurinol, analog structural al hipoxantinei.

NH 2
HOH
N
NH4+ N

N N
O
O
HO O N
N HN
HN

N H2N N N
N
OH OH
HO O Adenozină HO O

HO OH HO HO
Inozină Guanozină
H3PO4 H3PO4
O Ribozo-1-fosfat
O
N N
HN HN

N NH H2N N NH
O
Hipoxantină Guanină
N
HN
H2O + O2
O NH NH
H2O2 NH3
Xantină
H2O + O2
O
OH
H2O2
NH
HN N
O HN
OH
O NH NH
HO NH NH
Acid uric (forma lactam, stabilă) Acid uric (forma lactim)

Fig.16.13. Formarea acidului uric din nucleozidele purinice.

485
 16.4.3.Catabolismul nucleotidelor pirimidinice
Spre deosebire de catabolitul nucleotidelor purinice, acidul uric, compus greu
solubil în apă, cataboliţii pirimidinelor (Fig.16.14): NH3, CO2, β-alanina şi β-
aminoizobutiratul sunt compuşi cu solubilitate mare în apă. Excreţia β-
aminoizobutiratului creşte în leucemii şi expuneri prelungite la radiaţii X, ca urmare a
distrugerii massive a ADN.
Oroticaciduria ereditară este o afecţiune foarte rară care presupune excreţia
unor cantităţi foarte mari de acid orotic şi orotidină. Defectul metabolic este situat la
nivelul orotat fosforibozil transferazei şi a orotidilat decarboxilazei. Bolnavii sunt
dependenţi de aportul exogen de pirimidine pe care nu le pot sintetiza.

NH2 NH3 O O

1/2 O2 CH3
N HN HN

O NH O NH O NH
Citozina Uracil Timina

NADPH + H+

+
NADP
O O
- CH3 H O COO- CH3
COO H2O HN 2
HN NH2
NH2

O NH O NH O NH
O NH
Dihidrouracil Dihidrotimină β-ureidoizobutirat
β-ureidopropionat (N-carbamoil-β-
(N-carbamoil-β- aminoizobutirat)
alanină)
CO2 + NH3 CO2 + NH3

H3N+-CH2-CH2-COO- H3N+-CH2-CH-COO-
β-Alanină β-Aminoizobutirat CH3

Fig.16.14. Catabolismul pirimidinelor

486
 17. HORMONI

17.1.Introducere

In organismele multicelulare este necesară comunicarea intercelulară Principala

cale de comunicare intercelulară se realizează prin intermediul hormonilor. Hormonii sunt
mesageri primari care duc informaţia de la celulele senzor la celulele ţintă capabile să
recepteze mesajul hormonal prin intermediul receptorilor specifici. Diferite celule, pot
răspunde diferit la acelaşi hormon, în funcţie de tipul de receptor hormonal şi de reacţiile
intracelulare iniţiate.

17.1.1.Definiţii
1.E. Starling şi Bayliss în 1904 au definit hormonul ca fiind “ o substanţă
chimică elaborată de o celulă sau un grup de celule specializate (celule endocrine), şi
transportată prin sistemul circulator la o celulă ţintă, care răspunde printr-o
modificare a funcţiei sale“.
2.Definiţia a fost extinsă, cu includerea aspectului funcţional al transferului
informaţiei. Hormonul este “ un mesager primar care duce informaţia de la celulele
senzor (care percep modificările din mediu), la celulele ţintă (care răspund la
modificări)“. Orice tip de ţesut produce şi secretă substanţe care pot influenţa funcţiile
altei celule.

17.1.2.Diversitatea sistemului endocrin.

1.Glandele endocrine, hormonii produşi şi ţesuturile ţintă alcătuiesc sistemul
endocrin. Sistemul endocrin şi sistemul nervos central asigură comunicarea între diverse
părţi ale organismului. Sistemul nervos transmite semnale prin neuroni. Glandele
endocrine, percep aceste semnale şi elaborează hormonii, mesageri mobili, care
acţionează la nivelul diferitelor ţesuturi.
2.După locul de sinteză şi acţiune, hormonii pot fi:
Hormoni endocrini, sintetizaţi de glandele endocrine sunt transportaţi de
torentul sanguin la celulele ţintă. (ex. insulina produsă de pancreas acţionează asupra
celulelor ţintă din alte ţesuturi).
Hormoni paracrini, sintetizaţi şi secretaţi de o celulă, acţionează asupra
celulelor învecinate, fără a ajunge în torentul circulator (ex. somatostatina produsă de
celulele de tip D din pancreas, acţionează asupra celulelor de tip A sau B invecinate care
secretă glucagon şi insulină). Semnalul paracrin, mediat de neurotransmiţători, are rol
în transmiterea impulsului nervos de la o celulă nervoasă la alta sau de la o celulă
nervoasă la una musculară (inducând sau inhibând contracţia musculară).
Hormoni autocrini, secretaţi de o celulă în spaţiul extracelular, acţionează ca
mesageri pentru celula care i-a produs (ex. tromboxanul produs de trombocit acţionează
chiar asupra trombocitului). Mulţi factori de creştere acţionează autocrin. Celulele din
culturi celulare secretă adesea factori de creştere care stimulează propria lor creştere şi
proliferare. Semnalizarea autocrină este comună celulelor tumorale, multe dintre ele
producând şi eliberând factori de creştere în cantitate mare, factori care stimulează
necontrolat propria proliferare ca şi proliferarea celulelor adiacente netumorale. Acest
proces poate duce la formarea unei mase tumorale.
487
 3.Unele molecule semnal au numai una dintre aceste calităţi, dar altele pot
funcţiona ca hormoni endocrini faţă de un ţesut şi ca hormoni paracrini faţă de alte
celule. Somatostatina este hormon hipotalamic endocrin faţă de adenohipofiză la care
ajunge prin sistemul circulator portal hipotalamo-hipofizar. In pancreas, somatostatina
este un hormon paracrin produs de celulele D care acţionează asupra celulelor A şi B.
Adrenalina acţionează atât ca neurotransmiţător (semnalizare paracrină) cât şi ca hormon
sistemic (semnalizare endocrină).
4.Sistemul endocrin cuprinde trei nivele ierarhice, prezentate în schema de
mai jos (vezi şi tabelul 17.1)
-hipotalamus (sintetizează hormonii de eliberare, RH);
-hipofiza (sintetizează tropinele hipofizare);
-glande endocrine periferice (sintetizează hormonii).
HIPOTALAMUS

Hormonii hipotalamici (RH)

Hipofiza posterioară
Adenohipofiza
Oxitocină Vasopresină

TSH ACTH FSH LH GH PRL LPH MSH

Medulo Cortex
suprarenală Tiroidă suprarenal Testicule Ovare Pancreas

Progesteronă Insulină
Adrenalină Tiroxină Corticosteroizi Testosteronă Glucagon
Estradiol
Somatostatină
17.1.3.Clasificarea hormonilor
1.După natura chimică şi modul de sinteză.
Hormoni derivaţi de la aminoacidul tirozină: catecolaminele şi tiroidienii.
Hormoni de natură polipeptidică sau proteică: insulina, glucagonul,
parathormonul, calcitonina, somatostatina, hormonii hipotalamo-hipofizari, etc.
Hormoni derivaţi dintr-un nucleu steroidic:
-steroizi: mineralocorticoizi, glucocorticoizi, sexuali.
-pseudosteroizi: 1,25-dihidroxi colecalciferol (calcitriol), derivat din vitamina D3.
Hormoni derivaţi din acidul arahidonic numiţi eicosanoizi: prostaglandine,
tromboxani, leucotriene, lipoxine.
Anumiţi hormoni sunt sintetizaţi şi secretaţi ca atare (catecolaminele,
aldosteronul, estradiolul, T3), alţii sunt sintetizaţi şi păstraţi în glanda respectivă într-o
formă inactivă de prohormon sau preprohormon. Din aceste forme inactive se eliberează

488
hormonul activ, de cele mai multe ori prin proteoliză limitată, în care se detaşază mai
întâi fragmentul pre şi apoi fragmentul pro.
Activarea se produce pentru unii dintre aceşti hormoni în glanda producătoare,
ex. preproinsulina se activează în pancreas, preproparathormonul în paratiroide. Alţi
hormoni sunt transformaţi în forme mai active în ţesuturile periferice, ex. hormonul
tiroidian T4 se transformă în forma activă T3 în ţesuturile ţintă, pe când angiotensinogenul
se transformă în angiotensină II în sânge, ţesutul ţintă pentru angiotensină II fiind
cortexul suprarenalelor.

2.După modul de acţiune asupra fluxului de energie metabolică;

Hormoni de depozit, activează sistemele implicate în depozitarea energiei
metabolice cum ar fi: glicogeneza, lipogeneza şi într-un anumit sens sinteza proteică.
Hormonul cu rolul cel mai important în depozitarea de energie este insulina.
Hormoni de mobilizare a energiei metabolice, care reglează viteza de
degradare a glicogenului, a trigliceridelor sau a aminoacizilor. Au rol important în
procesul de mobilizare a energiei: glucagonul, catecolaminele, cortizolul,
somatotropina (hormonul de creştere).

3.După solubilitatea în apă.

Hormonii liposolubili (steroizi, tiroidieni, acid retinoic, calcitriol), acţionează
prin intermediul receptorilor intracelulari: citoplasmatici sau nucleari. Complexul
hormon-receptor format are rol în modularea exprimării genelor. Hormonii liposolubili
sintetizaţi din acidul arahidonic numiţi prostaglandine, acţionează paracrin, prin
intermediul receptorilor membranari.
Hormoni hidrosolubili (peptide ca insulina, glucagonul, etc., sau amine ca
adrenalina, histamina) acţionează prin intermediul receptorilor membranari, situaţi la
suprafaţa celulelor. Legarea hormonului la receptorul specific, iniţiază în interiorul celulei
reacţii care modifică funcţia celulei respective.

17.1.4.Transportul hormonilor în sânge

Transportul hormonilor între celula secretorie şi ţesutul ţintă este realizat de
torentul sanguin.
Hormonii hidrosolubili, de natură peptidică şi catecolaminele, circulă liberi în
sânge.
Hormonii liposolubili, steroidici şi tiroidieni circulă în sânge liberi sau legaţi de
proteine transportoare specifice, numite proteine de legare (hormon-binding globulin).
Afinitatea de legare a hormonilor cu aceste proteine este mai mică decât afinitataea de
legare a hormonilor cu receptoriii specifici. Deoarece, hormonul liber, nelegat, este
forma biologic activă, afinitatea şi capacitatea de legare a proteinei transportoare
determină numărul de molecule de hormon liber, activ biologic.
Serumalbuminele pot lega mulţi dintre hormonii liposolubili. Deşi au afinitate
mică, concentraţia mare a lor le conferă capacitatea mare de legare, ele putând lega
cantităţile excedentare de hormoni plasmatici liposolubili.
Timpul necesar eliberării hormonului în circulaţie, după stimularea glandei
este foarte diferit, de la secunde pentru adrenalină, la câteva ore sau zile pentru estrogeni.

489
 Durata de viaţă a hormonilor în plasmă este foarte mică, de ordinul secundelor
sau minutelor pentru hormonii hidrosolubili şi de ordinul orelor pentru hormonii
liposolubili.

17.1.5.Reglarea secreţiei endocrine.

Menţinerea concentraţiei normale a hormonilor în sânge se face prin:
-bioritm;
-neurogen;
-conexiune inversă (feed back negativ şi pozitiv).
Bioritmurile sunt oscilaţii periodice, neântâmplătoare, autoîntreţinute, ce se
manifestă permanent prin cicluri ce se succed la intervale relativ constante cu maxime şi
minime de secreţie pentru hormonul respectiv. Ex. pentru adrenalină secreţia maximă se
produce în cursul zilei; eliberarea cortisolului este dependentă de ritmul diurn al ACTH
(secreţia maximă de cortizol se produce dimineaţa înainte de trezire din somn).
Reglarea neurogenă presupune existenţa unor traductori neuroendocrini cum ar
fi hipotalamusul, medulosuprarenala, epifiza, care pot transforma informaţia nervoasă,
codificată electric prin potenţiale de acţiune, în mesaj hormonal.
Reglarea prin conexiune inversă, poate fi pozitivă sau negativă.
Controlul prin feed back negativ este folosit în special între sistemul hipotalamo-
hipofizar şi glanda producătoare de hormon. Un hormon produs de hipotalamus,
stimulează sinteza şi eliberarea de către hipofiza anterioară a unui hormon care la rândul
lui stimulează sinteza şi eliberarea unui hormon de către glanda ţintă.(Fig.17.1).

Stress si alte semnale

Sistemul nervos central

Hipotalamus

Hormon de eliberare

Hipofiza anterioară

Tropine hipofizare

Glanda hormonală tintă

Hormoni
Fig.17.1 Controlul prin feed back utilizat pentru a regla funcţia tiroidei, suprarenalelor, ovarului şi
testiculelor.

Concentraţii crescute ale hormonului în sânge inhibă sistemul hipotalamo-

hipofizar prin scăderea sintezei hormonului hipotalamic, în timp ce concentraţii scăzute
activează sistemul prin activarea sintezei hormonului hipotalamic.

490
 O trăsătură specifică a acestui ax hipotalamo-hipofizar, este aceea că hormonul
hipofizar poate inhiba propria sa sinteză.
În unele cazuri, reglarea prin feed back negativ este realizată prin diferite
substanţe a căror concentraţie în plasmă este modificată ca urmare a acţiunii unui hormon
asupra celulei ţintă. De exemplu, creşterea concentraţiei de glucoză în sânge,
determină o creştere a eliberării de insulină, care stimulează captarea glucozei de către
unele ţesuturi. Scăderea glicemiei determină scăderea secreţiei de insulină.
În alte cazuri, hormonii exercită controlul prin feed back pozitiv. De exemplu,
creşterea peste anumite limite a estradiolului, determină o creştere de 4-6 ori a FSH şi
LH, declanşând ovulaţia (feed back pozitiv).

17.1.6.Receptorii hormonali sunt proteine membranare sau intracelulare

Concentraţia sanguină a hormonilor circulanţi este foarte mică, în general la
nivel de nmoli sau pmoli (10-12 - 10-9 moli/L), faţă de concentraţia unor metaboliţi
circulanţi care se exprimă în mmoli (10-5-10-3 moli/L).
Celulele ţintă trebuie să distingă nu numai între diferiţi hormoni prezenţi în
cantităţi foarte mici, ci şi între un hormon dat şi alte molecule care sunt în cantitate mult
mai mare. Această discriminare este realizată de molecule de recunoaştere asociate
celulelor ţintă (proteine ca structură) numite receptori hormonali (Fig. 17.2). Hormonii
iniţiază efectele lor biologice prin legare la receptori specifici, acţiunea indusă de hormon
terminându-se când efectorul disociază de receptor.

Molecule circulante din

spatiul extracelular

Hormon
Receptor

1 2 3 4 5 6 Tipuri de celule tintă

Fig.17.2. Specificitatea şi selectivitatea receptorilor hormonali.

Dintre moleculele circulante (unele în concentraţie mult mai mare ca hormonii) numai hormonii
sunt recunoscuţi de receptorii celulelor ţintă. Anumite celule nu au receptori iar altele pot avea
două sau mai multe tipuri de receptori hormonali.

Toţi receptorii au cel puţin două domenii funcţionale. Receptorii funcţionează

ca proteine alosterice, cele două situsuri active: unul pentru legarea hormonului şi
celălalt pentru prelucrarea şi transferul semnalului extern, comunică între ele prin tranziţii
conformaţionale iniţiate de legarea hormonului în situsul de legare. Interacţia între
hormon şi receptor este reversibilă, se realizează prin forţe slabe, necovalente,
asemănător interacţiei dintre enzimă şi substratul ei:

491
 H + R HR

Legarea hormonului la receptor se caracterizează prin specificitate şi

saturabilitate.
Transducerea semnalelor se realizează pe două căi: prin receptori
membranari sau intracelulari.
Hormonii hidrosolubili (polipeptide, proteine şi catecolamine) se leagă de
receptori situaţi în membrana plasmatică generând un răspuns celular, fără să pătrundă în
celulă. Receptorii pentru hormonii hidrosolubili sunt glicoproteine oligomere,
multidomeniale integrate în membrana celulară, cu specificitate şi afinitate mare pentru
un anumit agonist (orice compus ce interacţionează cu receptorul şi declanşază în celulă
un răspuns hormonal).
În contrast cu agoniştii, antagoniştii sunt compuşi ce se leagă la situsul
receptorului dar nu produc un răspuns hormonal (sunt folosiţi în farmacologie, ex.
propranololul este β blocant).
Aceşti hormoni reglează diferite funcţii intracelulare de cele mai multe ori prin
modificarea activităţii unor enzime sau factori de transcriere. Intensitatea răspunsului
celular la acţiunea unui mesager depinde de numărul de receptori şi de gradul de ocupare
al acestora cu ligand. Numărul de receptori poate fi reglat de concentraţia hormonului în
sânge (up regulation sau down regulation).
Durata de acţiune a hormonilor hidrosolubili este mai mică, iar răspunsul celular
este mai rapid în comparaţie cu hormonii liposolubili.
In contrast, hormonii liposolubili (steroizi, tiroidieni, acidul retinoic, calcitriol)
interacţionează cu receptori intracelulari (localizaţi în citoplasma sau nucleul celulelor
ţintă) iar complexul hormon-receptor format influenţează direct viteza de transcriere a
unor gene. Receptorii intracelulari au câteva domenii funcţionale: domeniu pentru
legarea hormonului, domeniu pentru legarea la o zonă specifică din molecula ADN, al 3-
lea domeniu este implicat în interacţia cu o proteină coreglatoare care activează (sau
represează) transcrierea genei, al 4-lea domeniu specifică legarea cu una sau mai multe
proteine care influenţează deplasarea intracelulară a receptorului. Receptorii pentru
steroizi şi tiroidieni au secvenţe de aminoacizii bine conservate în anumite regiuni, în
special în domeniul pentru legarea la o zonă specifică din molecula ADN ceea ce duce la
concluzia că aceşti receptori fac parte dintr-o superfamilie de receptori intracelulari
nucleari. Aceşti receptori au un rol important în reglarea hormonală a transcrierii
genelor.
Dualitatea funcţională a receptorului celular, de legare a hormonului şi de
transducere a semnalului hormonal în interiorul celulei ţintă, diferenţiază receptorii
celulari de proteinele plasmatice transportoare (leagă şi transportă hormoni dar nu
generează semnale) şi furnizează prima etapă în procesul de amplificare al răspunsului
hormonal.

17.1.8.Conceptul de celulă ţintă

Orice celulă în care hormonul (ligandul) se leagă de receptorul specific şi
realizează sau nu un răspuns biochimic sau fiziologic se numeşte celulă ţintă.
Este cunoscut faptul că un hormon poate influenţa activitatea mai multor
tipuri de celule; că activitatea unei celule este influenţată de mai mulţi hormoni; şi că un
hormon poate exercita diferite efecte într-o celulă sau în celule diferite.
492
 De exemplu, receptorii pentru acetilcolină se găsesc pe suprafaţa celulelor
muşchilor striaţi, muşchiului inimii şi a celulelor acinare pancreatice. Eliberarea
acetilcolinei dintr-un neuron adiacent celulelor care conţin receptori specifici determină:
contracţia muşchilor striaţi, scăderea vitezei de contracţie a inimii sau exocitarea
granulelor secretorii care conţin enzimele digestive din celulele pancreatice.
Pe de altă parte, diferiţi hormoni pot induce acelaşi răspuns celular în câteva
tipuri de celule. De exemplu, legarea glucagonului şi adrenalinei la receptorii lor specifici
din celulele hepatice, pot induce degradarea glicogenului şi eliberarea glucozei în sânge.
Răspunsul celulei ţintă la acţiunea hormonului depinde de concentraţia
hormonului la nivelul celulei ţintă (viteza de sinteză şi secreţie a hormonului, conversia
formei inactive a hormonului în forma sa activă, disocierea hormonului de proteinele
plasmatice transportoare, viteza de metabolizare sau excreţie a hormonului) dar şi de
anumiţi factori care influenţează activitatea celulei ţintă (numărul, activitatea şi gradul
de ocupare al receptorilor, metabolizarea hormonului în celula ţintă, up- sau down-
reglarea receptorului ca urmare a interacţiei cu ligandul, prezenţa în celulă a altor factori
necesari pentru răspunsul hormonal).

17.2.Mecanismul de acţiune al hormonilor este funcţie de tipul

acestora.

In funcţie de solubilitate hormonii acţionează prin receptori membranari sau

intracelulari. Hormonii hidrosolubili reglează activitatea unor enzime existente în celule
(reglare calitativă) iar hormonii liposolubili reglează funcţia nucleară (reglare cantitativă).

17.2.1.Reglarea funcţiei nucleare se realizează prin intermediul hormonilor

hidrofobi: steroizi, tiroidieni, calcitriol, acid retinoic.
1. Mecanismul de acţiune al hormonilor steroizi
Hormonii steroizi acţionează prin receptori intracelulari, care au două situsuri:
-situsul pentru legarea hormonului prin legături slabe, necovalente;
-situsul de legare la ADN, bogat în reziduri de Lys şi Arg care interacţionează
ionic cu o porţiune din catena de ADN numită “secvenţă ce răspunde la hormon“
(hormon responsive element). Pentru glucocorticoizi, estrogeni, acid retinoic şi calcitriol
situsul de legare la ADN este bogat în rezidii de Cys şi His care determină formarea cu
Zn 2 + a unor structuri tip “finger“ce permit interacţia complexului hormon-receptor cu
secvenţa de ADN ce răspunde la acţiunea hormonului.

Structuri tip “Finger“

493
 Hormonii steroizi pătrund în celulele ţintă prin difuzie simplă şi în citosol, se
leagă cu afinitate mare, la un receptor specific. Receptorul steroidic citosolic este
complexat cu alte proteine, inclusiv cu o proteină de şoc termic. După legarea
hormonului steroidic, complexul hormon-receptor este translocat în nucleu. Complexul
hormon-receptor activat prezintă sarcini pozitive, etalate după desprinderea şaperonului şi
structuri tip finger care permit interacţia cu molecula de ADN. Interacţia cu molecula
ADN determină creşterea sau scăderea vitezei de transcriere a unei gene specifice. Prin
transcrierea genei specifice, se sintetizează ARNm prin a cărui traducere, se formează o
proteină cu rol în realizarea mesajului hormonal. (Fig. 17.3).
Apoi complexul hormon-receptor suferă o disociere, hormonul steroid trece în
sânge de unde este luat de ficat şi catabolizat, iar receptorul se reciclează.
INTERSTITIU CITOSOL NUCLEU

Membrana Receptor
Membrana nucleară activat ADN
celulară
HSP
Legare
la ADN

ARN mesager
Hormon
steroidian Complex
H-R-HSP
Secventa
afectată
Sinteză proteină

Fig.17.3 Mecanismul de acţiune al hormonilor steroizi; (HSP = proteină de şoc termic)

2. Mecanismul de acţiune al hormonilor tiroidieni.

Fiind liposolubili, hormonii tiroidieni ca şi acidul retinoic difuzează din spaţiul
extracelular, prin membrana plasmatică, direct în nucleul celulelor ţintă.
La nivel nuclear, receptorii specifici pentru hormonii tiroidieni sunt complexaţi
cu un corepresor şi legaţi de secvenţe specifice de ADN care răspund la acţiunea
hormonilor (the thyroid hormone response element-TRE). Complexul receptor-
corepresor este un represor activ al transcrierii genelor. Asocierea hormonului cu
receptorul are ca efect disocierea corepresorului, complexul hormon-receptor format
putând lega cu afinitate mare unul sau mai mulţi coactivatori, rezultatul fiind activarea
transcrierii genelor specifice unor proteine reglatoare prin intermediul cărora hormonul
îşi realizează rolul (Fig.17.4).
La nivel nuclear, hormonii tiroidieni stimulează sinteza ATP-azei Na+/K+ şi a
hormonului de creştere.
Concentraţii mici de hormoni tiroidieni stimulează sinteza proteică pe când
concentraţii mari inhibă sinteza proteică.

494
 Hormon

corepresor
Complex
receptor-corepresor coactivator
+ +
ADN
TRE TRE TRE

Nucleu
Citoplasmă ARNm Proteine

Fig.17.4. Reglarea exprimării genelor de către hormonii tiroidieni (TRE = secvenţă ADN
care răspunde la acţiunea hormonului tiroidian-).

Prin acţiunea la nivelul membranei celulare hormonii tiroidieni stimulează

pătrunderea aminoacizilor cu radical hidrofob şi a glucozei în celule.
La nivel mitocondrial, activează exprimarea unor gene mitocondriale, activează
respiraţia mitocondrială şi sinteza de ATP.

17.2.2.Mecanismul de acţiune al hormonilor hidrosolubili

Aceşti hormoni nu pătrund în celule deoarece nu pot trece prin membrana
celulară de natură lipido-proteică. Ei interacţionează cu receptori situaţi la suprafaţa
celulelor, răspunsul celulelor la acţiunea hormonului depinzînd de tipul receptorului sau
în unele cazuri de subtipul receptorului.
In funcţie de modul de transmitere a informaţiei de la hormon în interiorul
celulei, receptorii membranari pot fi împărţiţi în patru clase: receptori cuplaţi cu tirozin
kinaze citosolice, receptori cu activitate enzimatică intrinsecă, receptori cu rol de
canale ionice, receptori care se leagă de proteine G.

a.Receptori care formează canale pentru diferiţi ioni, ex. la legarea

acetilcolinei. Prin legarea hormonului la receptor se deschide un canal ionic (Fig.17.5).

Loc de legare pentru Ligand Ion

ligand

Membrană

Citosol

Fig.17.5.Transmiterea semnalului prin intermediul unui receptor legat de un canal ionic.

Aceasta permite diferiţilor ioni să treacă prin canal producîndu-se o modificare a

potenţialului electric de-a lungul membranei. De exemplu, la joncţiunea nerv-muşchi,
neurotransmiţătorul acetil colină se leagă la un receptor specific ce permite Na+ să
migreze în interior şi K+ să migreze în exteriorul celulei ţintă.

495
 b.Receptori cuplaţi cu tirozin kinaze citosolice
Prin receptori de acest tip acţionează: citokinele, interferonii, hormonul de
creştere, prolactina.
Aceşti receptori nu au activitate catalitică intrinsecă dar legarea ligandului
stimulează dimerizarea receptorului care interacţionează apoi cu protein – tirozin kinaze
citosolice (ex. Jak-1, Jak-2 sau TYK) pe care le activează prin fosforilare. Kinaza activată
prin fosforilare (JAK-P sau TYK-P), activează receptorul prin fosforilare la resturile de
tirozină, acesta la rândul lui activând una sau mai multe protein-tirozin kinaze substrat,
citosolice care realizează diferite activităţi metabolice (Fig.17.6).
Activarea tirozin kinazelor citosolice poate iniţia o cascadă de fosforilări şi
defosforilări care implică acţiunea altor protein kinaze şi contracararea acţiunii unor
fosfataze.
Ligand

P P

ADP ATP
P P P
Protein-tirozin kinaze ADP
(inactive) OH
ATP Proteină substrat
Proteină substrat fosforilată

Fig.17.6. Receptori cuplaţi cu tirozin kinaze citosolice.

c.Receptori cu activitate enzimatică intrinsecă localizată în domeniul

citosolic.
Anumiţi receptori, activaţi ca urmare a legării ligandului (factorul atrial
natriuretic), sunt monomeri care catalizează transformarea GTP la GMPc. (Fig. 17.7);
alţii acţionează ca protein – fosfataze activând substraturile proteice prin îndepărtarea
grupărilor fosfat de pe resturile de fosfotirozină din structura acestora.
Ligand
Exterior

Citosol GTP
3`,5`-GMPc
PPa

Fig. 17.7 Receptorul cu activitate guanilat ciclazică generează mesagerul secund GMPc la legarea
factorului atrial natriuretic.

Receptorii cu activitate tirozin kinazică intrinsecă au abilitatea de a fosforila

resturi de tirozină proprii sau resturi de tirozină ale unor proteine ţintă. Fosforilarea
tirozinei este un eveniment particular corelat cu procesul de proliferare celulară.
Normal, în celulele mamiferelor fosforilarea la resturile de tirozină nu este un
fenomen frecvent, din 3000 de resturi aminoacidice fosforilate, doar unul este de tirozină,
restul fiind de serină şi treonină.
496
 S-au pus în evidenţă 4 clase de receptori cu activitate tirozin kinazică intrinsecă
(Fig.17.8). Agoniştii în acest caz sunt: insulina şi factorii de creştere.
Factorii de creştere sunt polipeptide sintetizate în diferite ţesuturi, care după
secreţie pot acţiona autocrin, paracrin sau endocrin. Acţionează asupra celulelor:
nervoase, epiteliale, mezenchimale, sanguine.
Aceştia se pot clasifica astfel:
-factori de creştere care acţionează asupra unei varietăţi mari de tipuri
celulare: IGF-I (factori de creştere asemănători cu insulina), EGF (factorul de creştere al
epidermei), PDGF (factorul de creştere eliberat de plachete), FGF (factorul de creştere
derivat din fibroblaşti).
-factori de creştere cu specificitate înaltă de ţesut: NGF (factorul de creştere al
nervilor), eritropoietina (produs de rinichi şi ficat), limfokine (factori de creştere ai
limfocitelor).
1) N 2) N N 3) N 4)
N
α α

Domeniu
β β extracelular
Membrană
Domeniu
intracelular
Domeniu
tirozin
C C C kinazic C C

Fig.17.8 Receptori tirozin kinazici.

Tipul 1 (pentru EGF) şi tipul 2 (pentru insulină), conţin domenii extracelulare bogate în cisteină.
Tipurile 3 (pentru PDGF) şi 4 (pentru FGF) conţin domenii extracelulare asemănătoare
anticorpilor, iar domeniile kinazice nu sunt continue. In receptorul de tip 2 (pentru insulină),
fiecare lanţ α este legat prin punţi disulfurice la lanţul β şi la celălalt lanţ α. Capetele N-terminale
ale receptorilor, sunt extracelulare.

Prin legarea insulinei, factorului de creştere al epidermei, şi factorului de creştere

derivat din plachete la domeniul extracelular al receptorului specific se produce o
modificare conformaţională a acestuia, care determină activarea domeniului catalitic
localizat pe partea citosolică a membranei. Prin fosforilarea resturilor de tirozină din
proteinele ţintă, ei activează direct proteinele care induc creşterea şi diferenţierea celulară.
Mutaţiile, care determină activitatea tirozin kinazică persistentă în aceşti receptori, duc la
cancer.
Receptorul insulinic sintetizat iniţial sub forma unui polipeptid este glicozilat şi
clivat în două subunităţi α şi două subunităţi β care se asociază prin punţi disulfurice într-
un tetramer (Fig.17.8).
Insulina, hormon polipeptidic pancreatic se leagă la partea extracelulară a
subunităţilor α. La legarea insulinei se produce o modificare conformaţională a
receptorului urmată de autofosforilare, în prezenţă de ATP, a resturilor de tirozină din
domeniul catalitic citosolic (protein kinazic-tyrozin specific) al subunităţilor β.
Receptorul fosforilat este recunoscut de proteine substrat pentru receptorul insulinic

497
din citosol. Sunt cel puţin 4 astfel de molecule numite IRS 1-4 (insulin receptor
substrates) cu structură similară dar distribuţie tisulară diferită, care ca răspuns la acţiunea
hormonului, reglează anumite evenimente intracelulare (Fig.17.9).
Insulină

Y Y P Y Y P
Y Y P Y Y P

IRS - Y
IRS - Y - P
IRS fosforilat fosforilează alte kinaze si fosfataze
ducând la realizarea rolurilor biologice ale insulinei

Translocarea GLUT-4 Transcrierea genelor Activarea Cresterea

în adipocite si muschi pentru cca. 100 proteine: enzimelor celulară
scheletici din citosol în Glucokinaza, PEPCK, Fosfodiesteraza Sinteza ADN
membrană FFK-1, Piruvat kinaza Protein fosfataze

Fig.17.9. Mecanismul de acţiune al insulinei (IRS= proteine substrat pentru receptorul insulinic,
PEPCK=fosfoenolpiruvat carboxikinaza, FFK-1=fosfofructo kinaza 1)

d. Receptori care se leagă de proteine G (specifici pentru epinefrină, glucagon,

serotonină). Majoritatea receptorilor care se leagă de proteine G conţin şapte segmente
transmembranare α-helix, asemănător receptorului β adrenergic (Fig.17.10). Capătul –
NH2 al receptorului se află pe faţa extracelulară a membranei plasmatice iar capătul –
COOH pe faţa citosolică a acesteia. Din această familie de receptori fac parte receptorii
activaţi de lumină (rodopsina) din ochi, mii de receptori pentru miros din nasul
mamiferelor şi receptori pentru diferiţi hormoni şi neurotransmiţători.
NH3+
α-helix transmembranar
Extracelular

Intracelular

-
OOC

Fig.17.10 Receptorul β adrenergic.

498
 Complexul hormon–receptor, transmite semnale în membrană, care vor fi
receptate de un sistem efector, prin intermediul unui sistem de cuplare, reprezentat de
proteinele G. (Fig.17.11).
Mesager prim

Receptor Proteină G Sistem

efector

Mesager secund
(AMPc, GMPc, IP3, DAG, CA2+)

Răspuns biologic
Fig.17.11. Triada: complex hormon-receptor, sistem de cuplare, sistem efector.

Sistemul efector enzimatic membranar va permite sinteza în interiorul celulei a

unor substanţe chimice numite mesageri secunzi ( AMPc, GMPc, DAG, IP3, Ca2+).
2.Sisteme de cuplare.
Aceste sisteme sunt reprezentate de proteinele G. (Fig.17.12) Proteinele G se
află pe partea citosolică a membranei, asociate cu complexul hormon–receptor.
Denumirea de proteine G provine de la capacitatea lor de a lega nucleotide cu guanină:
GDP sau GTP. Ele sunt proteine oligomere, formate din trei subunităţi proteice α, β, γ cu
structuri diferite. Subunitatea α leagă nucleotidele GTP sau GDP şi conferă identitatea
proteinei G. Subunitatea β, inhibă activitatea subunităţii α.
H R

GTP GDP
(mediu) (mediu)
HR

α − GDP. βγ α − GTP sistemul

efector
(forma inactivă) (forma activă)

βγ
H2O

α − GDP toxina holerică

(inactiv)
H3PO4

Fig.17.12 Mecanismul de acţiune a proteinelor G

Efectul formei active a proteinei G, depinde de tipul de proteină G:

- Gs stimulează enzima numită adenilat ciclază;
- Gi inhibă activitatea adenilat ciclazei;
- Gq stimulează activitatea fosfolipazei C.

499
 - Gt sau transducina activează GMPc–fosfodiesteraza după stimularea
rodopsinei, ca urmare a absorbţiei unui foton de către retinal.
Mecanismul de actiune al proteinelor G
a.Complexul hormon–receptor catalizează schimbarea lui GDP asociat subunităţii
α, cu GTP din mediu. Receptorul liber (nelegat de hormon) nu catalizează această
schimbare.
b.După schimbarea lui GDP de pe subunitatea α cu GTP, subunitatea α - GTP
forma activă, disociază de dimerul βγ care este forma inactivă. Sistemul generator de
mesageri secunzi este activat de αs–GTP şi αq–GTP şi inactivat de αi-GTP.
c.Subunitatea α-GTP a tuturor proteinelor G, are activitate enzimatică
GTP-hidrolazică proprie. Prin hidroliza GTP, subunitatea α-GDP redobîndeşte
proprietatea de a se asocia spontan cu βγ şi formează αGDPβγ inactivă.
d.Toxina holerică este o enzimă produsă de bacteria Vibrio cholerae. Toxina
inactivează GTP-aza intrinsecă subunităţii αs–GTP, proteina G rămînînd în forma
activă αs–GTP, care generează continuu mesager secund. Rezultatul este un nivel crescut
de mesager secund (AMPc), care activează permanent pompa de Na din celulele mucoasei
intestinale, determinînd pierderi masive de ioni de Na şi de H2O.
3.Sisteme efectoare generatoare de mesageri secunzi sau semnale
intracelulare :
–sistemul adenilat ciclazei;
–sistemul fosfolipazei C;
–sistemul guanilat ciclazei;
–sistemul tirozin kinazei.
a.Sistemul adenilat ciclazei conţine: receptori hormonali, proteine Gs, Gi,
adenilat ciclaza, fosfodiesteraza ) Fig.17.13).

Fig.17.13. Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu proteine Gs.

500
 Adenilat ciclaza este o protein enzimă, integral membranară, activată de Gs şi
inhibată de Gi. Ea catalizează reacţia de formare a mesagerului secund adenozin
monofosfat ciclic (AMPc) din adenozin trifosfat (ATP).
NH 2 NH 2
HR
N N
N N
O O O
O
-
P O P O P O H 2C N N N N
O Adenilatciclaza O H 2C
O
-
O
-
O
- O
O
P
HO HO
O
- O OH
ATP
AMPc

Mesagerii secunzi sunt compuşi care poartă informaţia transmisă de primul

mesager (hormonul), avînd capacitatea de a modifica activitatea unor proteine
intracelulare care pot avea rol enzimatic, intervin în contracţie sau în asigurarea
permeabilităţii membranare.
Hormonii care activează adenilat ciclaza sunt: glucagonul, adrenalina prin
receptori β-adrenergici β1 şi β2, ΑCTH Α (adrenocorticotrop), parathormonul.
Hormonii care inhibă activitatea adenilat ciclazei, se leagă de proteine Gi, ex.
adrenalina prin receptori α2 şi somatostatina..
Fosfodiesteraza, enzimă citoplasmatică ce catalizează reacţia de transformare a
AMPc în AMP. Fosfodiesteraza este activată de: Ca2+, insulină, prostaglandine, şi este
inhibată de metilxantine (cofeină, teofilină), tiroidieni, steroizi.

NH 2
Metilxantine NH2
N
N N
N
O
N N
Fosfodiesteraza O
-
P O H 2C N N
O H2C O
O -
O
O
P
Insulină HO HO
5`-AMP
O
- O OH
2+
AMPc Ca -Calmodulină

AMPc, este un nucleotid ciclic, mesager secund pentru unii hormoni.

Concentraţia intracelulară a AMPc este rezultatul acţiunii a 2 enzime: adenilat ciclaza şi
fosfodiesteraza (Fig.17.13).
Activitatea reglatoare a AMPc:
-la procariote, controlează exprimarea unor gene prin legarea cu o proteină
reglatoare;
-la eucariote, activează protein-kinaze specifice, ex. protein kinaza A.
Protein kinaze AMPc dependente. Protein kinazele activate de AMPc sunt
cunoscute ca protein kinaza A (I şi II), cu specificitate pentru resturile de serină şi
treonină din proteine. Protein kinaza-AMPc dependentă este un tetramer format din două
tipuri de subunităţi:
-două subunităţi reglatoare (R);
-două subunităţi catalitice (C).
501
 Tetramerul în forma R2C2 este inactiv. Subunităţile reglatoare din tetramerul
inactiv, leagă cîte două molecule de AMPc, ceea ce va produce disocierea complexului în
cele două subunităţi R asociate cu AMPc şi două subunităţi catalitice active.
R2C2 + 4 AMPc 2 C + 2 R(AMPc)2

Protein kinaza activă, va cataliza transferul γ-fosfatului de pe ATP pe o proteină

celulară specifică.
Proteină - OH + ATP Proteină - OP + ADP

Cu toate că diverşi hormoni determină formarea aceluiaşi mesager secund, totuşi,

răspunsul celular poate fi mai mult sau mai puţin specific prin natura proteinelor care sunt
substrat al protein kinazei AMPc-dependente.
Particularitatea răspunsului celular depinde de natura proteinelor substrat
pentru protein kinaze şi de modul în care fosforilarea afectează funcţia proteinei.
Fosfoprotein–fosfatazele sunt enzime care aduc proteinele fosforilate la starea
anterioară. Prezintă multiple izoforme. Activitatea lor este reglată hormonal.
Proteină - OP + HOH Proteină - OH + Pi

În afara reglării unor secvenţe metabolice, ciclul fosforilare-defosforilare a

proteinelor, intervine şi în procesele de diviziune celulară, transcrierea şi traducerea
genelor, permeabilitatea membranară.
Amplificarea semnalului hormonal. Răspunsul celulei la semnalul hormonal,
mediat de AMPc poate să necesite mii sau chiar milioane de molecule de AMPc per
celulă. Pentru a genera un număr suficient de mesageri secunzi prin intermediul a câtorva
mii de receptori β-adrenergici prezenţi pe suprafaţa unei celule, semnalul hormonal
trebuie amplificat. Amplificarea se face în cascadă. Un singur complex H-R determineă
conversia a peste 100 de molecule Gs inactive la forma lor activă (Fig. 17.14).
Epinefrină 10-10 M
Amplificare

Adenilat ciclază
Amplificare
AMPc 10-6 M

kinază
Amplificare
Enzimă activată
Amplificare
Produs

Fig.17.14.Transmiterea semnalului extracelular în interiorul celulei printr-o cascadă de

reacţii secvenţiale care produce o amplificare mare a semnalului. Ex. legarea unei singure
miolecule de epinefrină de un receptor induce sinteza unui număr mare de molecule de AMPc care
vor activa mai multe molecule de enzimă.Cu cât sunt mai multe etape în cascadă amplificarea este
mai mare.
502
 b.Sistemul fosfolipazei C, cuprinde: receptori hormonali, proteine Gq,
fosfolipaza C, protein kinaza C (Fig. 17.15).
Fosfolipaza C, enzimă membranară activată de proteina Gp, catalizează reacţia
de hidroliză a fosfolipidului membranar, fosfatidil inozitol 4,5-bisfosfat (PIP2).

H2C O CO R1 H2C O CO R1
Fosfolipaza C OPO3 H 2
HC O CO
O
R2 HC O CO R2
+ PO3 H 2 O
OH
OH
OH
OPO3 H 2
H2C O P O H2C OH OPO3 H 2
OH
OH OH OH Inozitol 1,4, 5-trisfosfat (IP3)
Diacilglicerol (DAG)
OPO3 H2
Fosfatidilinozitol 4,5-bisfosfat (PIP2)

Produşii reacţiei de hidroliză sunt mesagerii secunzi: inozitol 1,4,5-trisfosfatul

(IP3), şi diacilglicerolul (DAG). În multe celule IP3 şi DAG acţionează împreună pentru
activarea protein kinazei C.

Fig.17.15 Mecanismul de acţiune al hormonilor cuplaţi cu o proteină Gp.

IP3, moleculă hidrosolubilă, difuzează în citosol, unde prin deschiderea unor

canale ionice determină eliberarea Ca 2 + din reticulul endoplasmic în citosol.
Ca 2 + , mediază diverse răspunsuri celulare. Ca 2 + este o entitate chimică permanentă,
concentraţia sa putînd fi modulată numai prin deplasări între diverse
compartimente.Concentraţia citosolică a Ca 2 + pentru o celulă de mamifer este de
10−7 − 10−6 M, iar nivelul calciului extracelular este 10−3 M. Concentraţia mică a Ca 2 +
în citosol este menţinută prin funcţionarea unor mecanisme care scot Ca 2 + din celulă
503
(pompe de Ca 2 + ), prin permeabilitatea naturală foarte mică a membranelor pentru
cationi, prin funcţionarea unor mecanisme care depozitează Ca 2 + în mitocondrii şi reticul
endoplasmic (reticul sarcoplasmic în muşchi). Ca 2 + funcţionează ca mesager secund
împreună cu AMPc, GMPc, DAG sau IP3 sau independent de aceştia. Rolurile reglatoare
ale Ca 2 + sunt mediate de proteine specifice de legare a cationului.
Calmodulina este o proteină formată din 148 aminoacizi, prezentă în toate
celulele eucariote în concentraţie celulară suficient de mare pentru a nu deveni limitantă
pentru un proces dat. Calmodulina poate fixa 4 Ca2+/ moleculă. Fixarea Ca2+ la
calmodulină determină o tranziţie conformaţională a proteinei, urmată de etalarea unei
suprafeţe nepolare care va interacţiona cu o proteină ţintă. Complexul Ca2+- calmodulină
reglează contracţia muşchilor netezi, activează pompa de Ca2+ din membrana plasmică,
reglează activitatea unor protein kinaze modulatori ai altor enzime, interacţionează cu
celelalte sisteme mesageriale prin reglarea activităţii adenilat ciclazei, guanilat ciclazei,
fosfodiesterazelor.
DAG, moleculă liposolubilă, rămîne ancorată de membrana lipidică şi activează
protein kinaza C. DAG este inactivat prin hidroliză.
Hormonii care au ca mesager secund IP3, Ca2+, sau DAG sunt: epinefrina prin receptori
α1-adrenergici, gastrina, oxitocina, colecistokinina, hormonul eliberator al
gonadotropinelor.
Protein kinaza C este o enzimă membranară care prezintă mai multe izoforme.
Unele sunt activate de DAG, altele necesită pentru activitate catalitică deplină pe lîngă
DAG şi Ca2+. Această enzimă are specificitate pentru resturile de serină şi treonină.

c.Sistemul guanilat ciclazei cuprinde: guanilat ciclaza, GMPc, protein kinaze

GMPc dependente.
GMPc, mesager secund intracelular al unor hormoni, este sintetizat prin reacţia
catalizată de guanilat ciclază din GTP şi este descompus prin reacţia catalizată de GMPc-
fosfodiesterază (activată de transducină).

O O
HR
N N
NH NH
O O O

O
-
P O P O P O H 2C N N NH2 N N NH2
O O H 2C
O
-
O
-
O
- O
Guanilatciclaza
O
P
HO HO
O
- O OH
GTP
GMPc

GMPc antagonizează în multe cazuri efectele AMPc.

GMPc este mediatorul semnalelor luminoase în celulele retiniene cu conuri şi
bastonaşe. Semnalul luminos este receptat de rodopsină (vezi Fig.4.8) care prin
intermediul unei proteine G numită transducină (T) activează GMPc–fosfodiesteraza
(Fig.17.16).
Fosfodiesteraza (PDE) transformă GMPc (deschide canale pentru sodiu) în
GMP (închide canale pentru sodiu). Se produce hiperpolarizarea membranei cu
perceperea senzaţiei de lumină.
504
 GMPc
+hν Deschide canale
Rodopsina (R) R Tα-GTP PDE
(opsină + 11-cis retinal) pentru Na+
Transducină
(opsina este o proteină cu 7 GMP
segmente transmembranare) Inchide canale
pentru Na+

Fig.17.16. Mecanismul de acţiune al transducinei.

Rodopsina (R) activată prin absorbţia unui foton activează, prin intermediul transducinei,
fosfodiesteraza (PDE) care transformă GMPc în GMP.

Guanilat ciclaza, prezintă cel puţin 2 izoforme: una membranară şi una

citoplasmatică.
Guanilat ciclaza membranară îndeplineşte atît funcţia de receptor al semnalului
extern, cît şi funcţia de sistem efector care generează mediatorul intracelular (GMPc).
Factorul atrial natriuretic (natriopeptină), un hormon format din 28 aminoacizi (la
om), este secretat de celulele cardiace atriale la diverse semnale şi acţionează la nivelul
rinichiului şi a zonei glomerulare a medulosuprarenalelor. Ca urmare a acţiunii
hormonale are loc creşterea volumului urinar, creşterea eliminării de Na+, scăderea
secreţiei de renină şi aldosteron.
Guanilat ciclaza citoplasmatică, este un sistem efector pentru oxidul de azot
(NO). NO. este sintetizat de NO-sintază (un sistem enzimatic cu funcţie oxidazică), din
aminoacidul L-arginină (vezi fig.10.21).
NO.

L-Arginină L-Citrulină
NO-sintază

NO. a fost identificat cu factorul de relaxare derivat din endoteliu

(endothelium-derived relaxing factor, EDRF). El acţonează paracrin asupra multor celule
fiind un factor reglator al presiunii sanguine, un mediator în citotoxicitate şi în
neurotransmisie. NO. activează în celulele ţintă guanilat ciclaza citoplasmatică, cu
formare de GMPc care mediază relaxarea muşchilor netezi.
GTP
. Guanilat
NO
ciclaza Mediază relaxarea
GMPc muschilor netezi

Hemoglobina are un rol important în transportul oxidului de azot.

Hormoni produşi de diferite glande

17.3.Hormonii hipotalamo hipofizari

Aparatul hipotalamo-hipofizar este constituit din: hipotalamus, tija pituitară şi
neuro şi adeno hipofiză.
Hormonii hipotalamici sunt peptide care cuprind între 3 şi 44 resturi
aminoacidice. Ei sunt transportaţi la hipofiză prin sistemul vascular portal hipotalamo
hipofizar, prin transfer direct, fără riscul unei diluţii a substanţelor transportate în
circulaţia generală.
505
 Tabelul 17.1. Hormonii hipotalamo hipofizari şi glandele ţintă ale acestora.
Hormoni Hipotalamici Hormonul Adenohipofizar Hormonul eliberat
afectat de glanda ţintă
Hormonul eliberator al TSH (tireotropina sau hormonul
tireotropinei (TRH) stimulator al tiroidei) T3 şi T4
Hormonul eliberator al ACTH (hormonul Glucocorticoizi şi
corticotropinei (CRH) adrenocorticotrop) androgeni corticali
Hormonul eliberator al LH (hormonul luteinizant) Androgeni, Estrogeni,
gonadotropinelor (Gn RH) FSH (hormonul stimulator al Progestine.
foliculului)
Hormonul eliberator al GH (somatotropina sau hormonul IGF-1 (factor de
hormonului de creştere de creştere). creştere asemănător
(GH-RH sau GRH). insulinei).
Hormonul care inhibă
eliberarea hormonului de GH (TSH, FSH, ACTH) IGF-1, T3 şi T4
creştere (GH-RIH).
Hormonul care inhibă PRL (prolactina sau hormonul
eliberarea prolactinei lactogen) Neurohormoni
(PRIH)

Hormoni hipotalamici se împart din punct de vedere al acţiunii fiziologice în

două clase (Tab.17.1):
-RH (releasing hormone), care stimulează sinteza şi secreţia hormonilor
adenohipofizari;
-RIH (release inhibiting hormone), care inhibă eliberarea tropinelor hipofizare.
Adenohipofiza cuprinde cinci tipuri de celule secretorii: somatotrope,
corticotrope, gonadotrope, tireotrope, lactotrope. Adenohipofiza produce şi secretă
hormoni (hormoni tropi sau tropine), care reglează dezvoltarea şi funcţiile altor glande
endocrine sau au rol în reglarea proceselor metabolice fundamentale din ţesuturi
periferice.
În lobii anterior şi intermediar al hipofizei, se sintetizează un polipeptid cu
aproximativ 285 resturi aminoacidice, numit proopio-melanocortină (POMC), care este
clivat de proteaze specifice, în locurile 1-7 formate din secvenţe Arg-Lys, Lys-Arg sau
Lys-Lys, rezultând peptide cu funcţii hormonale de neurotransmiţători, neuromodulatori.
Proopiomelanocortină (POMC)
1 2 3 4 5 6 7
N C
peptid semnal
4 6 7

ACTH (1-39) β -lipotropină (42-134)

γ -MSH α -MSH CLIP γ-lipotropină β -endorfină

β -MSH γ-endorfină

α-endorfină

506
 ACTH şi β-lipotropina se formează în celulele corticotrope din hipofiza
anterioară sub influenţa CRH. α-MSH(hormonul stimulator al melanocitelor), CLIP
(corticotropin-like intermediate lobe peptide), γ-lipotropină, β-endorfine şi posibil β-MSH
şi encefaline se formează în lobul intermediar al hipofizei sub controlul dopaminei.

17.4.Hormonii pancreatici
Pancreasul este un organ complex de 15-20 cm lungime, format din ţesuturi
endocrine şi exocrine. Funcţia endocrină a pancreasului este localizată la nivelul insulelor
Langerhans, care constituie 1-2 % din masa totală a pancreasului. Insulele Langerhans
conţin : -celule A (28% din numărul total de celule), care produc şi secretă glucagon;
-celule B (70%), produc şi secretă insulină;
-celule D (5%), produc şi secretă somatostatină;
-celule F, produc şi secretă polipeptidul pancreatic care reglează diverse funcţii
ale tractului intestinal.

1.Insulina este hormonul care domină faza anabolică a metabolismului,

favorizând în perioada de alimentare depozitarea excesului caloric sub formă de: lipide,
glicogen, proteine. Insulina exercită acţiuni mitogene specifice factorilor de creştere,
influenţează creşterea fetală, diferenţierile celulare, regenerarea ţesuturilor.
Structura şi biosinteza. Insulina este formată din două lanţuri peptidice,
unite prin punţi de sulf:
–lanţul A format din 21 aminoacizi şi lanţul B format din 30 aminoacizi.
Insulina este sintetizată de celulele B sub forma unui singur lanţ polipeptidic, pre-
pro-insulină. Peptidul semnal, hidrofob “pre“, din capătul N-terminal, format din 23
aminoacizi este îndepărtat prin proteoliză în reticulul endoplasmic, iar peptidul C de
legătură “pro“, format din 31 aminoacizi este îndepărtat prin proteoliză în aparatul Golgi
(Fig.17.17 ).

Fig.17.17 Transformarea pre-pro-inulinei în pro-insulină şi a acesteia în insulină.

507
 Insulina în cantitate echimolară cu peptidul C şi o cantitate mică de proinsulină
sunt încorporate în granule secretorii şi sunt eliberate împreună în circulaţie.
Reglarea secreţiei. Principalul factor reglator al secreţiei de insulină este
glicemia. Glicemia normală este: 80-100 mg/dl ser.
Factorii care activează secreţia de insulină:
–creşterea glicemiei (răspunsul maxim în eliberarea de insulină obţinându-se
pentru o glicemie de 300-500 mg/dl) şi alte monozaharide ca: galactoza, riboza, manoza;
–aminoacizi (leucină, lizină, arginină), acizii graşi, corpii cetonici;
–pe cale indirectă, prin desensibilizarea celulelor, fructoza, doar în prezenţa
glucozei, contribuie la creşterea producţiei de insulină
–medicamente utilizate pentru tratarea diabetului (biguanide, sulfoniluree);
–acţiunea “hormonilor candidaţi”: enteroglucagon, GIP (gastric inhibitory
peptid), VIP (vasoactive intestinal peptide) eliberaţi de mucoasa duodenală şi jejunală la
ingestia de glucoză, explică faptul că glucoza administrată oral este un secretagog pentru
insulină mai puternic decât glucoza administrată intravenos;
-minerale: zincul, potasiul şi calciul potenţează insulina
Factori care inhibă secreţia de insulină:
–noradrenalina prin receptori de tip α2, hipokaliemia;
–somatostatina produsă de celulele D din pancreas, prin acţiune paracrină
Metabolizare.
T1/2 al insulinei este de 3-5 minute. Insulina este inactivată în ficat prin:
-desfacerea legăturilor disulfurice dintre lanţuri, cu participarea glutationului;
-cu ajutorul proteazelor specifice.
Mecanisme de acţiune
Toate ţesuturile cuprind receptori pentru insulină şi sunt apte să răspundă la
mesajele transportate de acest hormon. Celulele din ficat şi din ţesutul adipos posedă între
200.000-300.000 receptori per celulă. Distribuţia ubicuitară a receptorilor săi şi varietatea
foarte mare a efectelor celulare, toate anabolice, produse de insulină determină adoptarea
mai multor modele privind mecanismul de acţiune al insulinei.
La nivel membranar, insulina stimulează transportul glucozei în ţesuturile
insulino-dependente (muscular şi adipos) prin stimularea translocării transportorului
pentru glucoză GLUT 4 din veziculele intracelulare la nivelul membranei. Timpul de
desfăşurare a acestui proces este de ordinul secundelor de la legarea insulinei de
receptorul său.
Acest efect ale insulinei asupra metabolismului glucidic (partea dreaptă din
Fig.17.18 este realizat prin intermediul unor proteine existente în celule în formă inactivă.
Substratul pentru receptorul insulinei IRS 1, activat prin fosforilare de către complexul
hormon-receptor se leagă la una dintre subunităţile dimeruli PI-3 kinază activând cealaltă
subunitate a acestuia care va fosforila anumiţi fosfatidilinozitoli membranari în poziţia 3,
activându-i. Protein kinaza PDK-1 devine activă prin legare la aceşti produşi de reacţie şi
activează la rândul ei protein kinaza B (PKB). PKB-activată fuzionează cu vezicule
intracelulare care conţin transportorul GLUT-4 care va fi translocat la nivel membranar
unde favorizează captarea glucozei de către ţesutul adipos şi muscular.
Insulina modifică în decurs de câteva minute până la câteva ore activitatea
enzimelor din multe tipuri de celule prin modificarea stării de fosforilare a protein
enzimelor existente (proteinfosfataze, fosfodiesteraze, lipoprotein lipaza, glicogen sintaz
kinaza 3 (GSK 3), etc). PKB inhibă activitatea GSK 3 prin fosforilare. Deoarece GSK 3
508
inhibă glicogen sintaza prin fosforilare inhibiţia GSK 3 de către PKB duce la creşterea
activităţii glicogen sintazei. Protein fosfataza 1 (PP 1) transformă glicogen sintaza în
forma sa activă prin defosforilare. PP 1 este de asemenea activată de insulină (Fig.17.18).
Insulina iniţiază procesul de creştere a concentraţiei multor enzime:
glucokinaza, fosfofructokinaza şi piruvat kinaza proces care durează de la ore până la
zile. Acest proces presupune intensificarea transcrierii genelor, sinteza ARNm şi în final
sinteza enzimelor.
Efectele insulinei asupra transcrierii genelor sunt ilustrate în Fig.17.18, partea
stângă. Proteine adaptoare Grb-2 şi SOS (son of sevenless) se leagă la IRS 1 fosforilat şi
activează proteina Ras (numită astfel după gena care o codifică, oncogena ras).

Insulină
α α Fosfatidil-inozitoli

β β Fosfatidil-inozitol 3-fosfat
P P Glucoza
SOS
P
Ras
P P Glut-4
IRS-1
Grb-2 PI-3 kinaza
PDK-1

Raf
Protein PKB
MEK P fosfataza-1
(MAPKK)

MAPK P GSK-3
(ERK) Glut-4

Vezicule intracelulare
Factori de transcriere Glicogen sintaza
(inactivi -defosfo)
(activă)
Nucleu

Factori de transcriere
(activi-fosfo)
ADN

Promotor Transcriere
gene

Fig.17.18. Căi de transmitere a semnalelor insulinei la nivel intracelular.

Proteina Ras, ca şi subunitatea α din structura proteinelor G, alternează între

forma activă, legată de GTP şi cea inactivă, legată de GDP. Spre deosebire de subunităţile
Gα care se leagă direct de complexul hormon-receptor, proteina Ras nu se leagă direct de
receptorii tirozin kinazici ci prin intermediul unor proteine adaptoare (Grb-2, SOS, etc.).
Ras activează protein kinaza Raf (produs al oncogenei raf). Raf declanşează o cascadă de
fosforilări care duce via kinazele MEK şi ERK (cunoscută şi ca MAPK “mitogen-
activated protein kinase”) la fosforilarea factorilor de transcriere din nucleu şi în final la
sinteza unor proteine.
509
 Rolurile fiziologice ale insulinei.
Efectul global al insulinei este scăderea concentraţiei glucozei în sânge. In
absenţa insulinei, numai creierul şi eritrocitul utilizează glucoza pentru a produce energie.
In prezenţa insulinei, virtual toate celulele din organism comută pe utilizarea glucozei.
Insulina intensifică transportul glucozei în celule şi subsecvent glicoliza. Ea stimulează
sinteza de glicogen în ficat şi muşchi şi inhibă gluconeogeneza.
În ficat, favorizează indirect influxul de glucoză în hepatocite, activează
glucokinaza, favorizează glicogeneza, accelerează transportul aminoacizilor şi stimulează
biosinteza proteică, stimulează glicoliza. In hepatocite, insulina induce sinteza de
glucokinază, care prin fosforilarea rapidă a glucozei intracelulare, determină influxul de
glucoză în ficat şi depozitarea ei ca glicogen sau convertirea în acizi graşi. Acizii graşi
încorporaţi în triacilgliceroli, sunt exportaţi ca VLDL (lipoproteine cu densitate foarte
mică), în ţesutul adipos (Fig.17.19). În ficat, insulina reprimă acţiunea enzimei
fosfoenolpiruvat carboxikinaza, determinantă de viteză în gluconeogeneză; creşte sinteza
de albumine.
În muşchii scheletici glucoza este utilizată ca substrat energogen, iar excesul este
păstrat ca glicogen. Insulina, facilitează transportul aminoacizilor cu radical neutru în
muşchi, stimulează sinteza proteică, şi încetineşte degradarea proteinelor.
În ţesutul adipos, insulina facilitează influxul de glucoză şi transformarea
acesteia în glicerolfosfat. Insulina activează lipoprotein-lipaza, care hidrolizează
triacilglicerolii din chilomicroni sau transportaţi de la ficat la ţesutul adipos sub formă de
VLDL. Acizii graşi eliberaţi sunt depozitaţi ca triacilgliceroli în ţesutul adipos. Insulina
stimulează lipogeneza şi inhibă triacilglicerol-lipaza (lipaza hormon sensibilă), micşorînd
astfel nivelul de acizi graşi liberi (neesterificaţi), din plasmă. Insulina scade producţia de
corpi cetonici (acid aceto acetic şi acid β-hidroxibutiric).
Efectele insulinei la nivel celular depind de concentraţia acesteia; uneori, la
concentraţii diferite insulina poate produce efecte diferite, în aceiaşi celulă. De exemplu,
inhibiţia lipolizei în adipocite este determinată de concentraţii mici ale insulinei
(5µU/ml); lipogeneza (sinteza de lipide), în aceleaşi celule, necesită concentraţii ale
insulinei de 10 ori mai mari.
Ficat
Glicogen Glucozo-6-P Glucoză
(depozit) glucokinază
Glucoza din sânge
Acetil~CoA
Insulină
Acizi grasi ATP
Colesterol
Trigliceride Incorporare în VLDL

VLDL Tesut adipos

(depozitare acizi grasi formati
(sânge) din excesul de glucoză)

Fig.17.19. Influenţa insulinei asupra captării şi metabolizării glucozei de către ficat.

510
 Insulina acţionează ca factor de creştere stimulînd proliferarea unor tipuri de
celule. Insulina şi receptorul insulinic, prezintă analogie structurală cu IGF-I şi IGF-II
(insuline-like growth factors).
Diabetul este de mai multe feluri:
Diabetul insipid, caracterizat prin sete şi urinare frecventă, dar urina este
insipidă (nu conţine glucoză). Este determinat de lipsa hormonului antidiuretic
(vasopresină) produs de celulele corpilor neuronali din hipotalamus şi depozitat în
hipofiza posterioară, sau de un defect al receptorilor renali ai acestui hormon.

Fig.17.20. Calea metabolică în IDDM netratat.

(+) arată căile accelerate de lipsa insulinei; (-) arată căile inhibate (în particular preluarea glucozei
de către ţesuturile insulino-dependente cum ar fi muşchi şi adipos şi îndepărtarea triacil-
glicerolilor de către lipoprotein lipază). (LPL = lipoprotein lipază, AGN = acizi graşi neesterificaţi,
TAG= triacilgliceroli).

Diabetul insulino dependent IDDM (insulin-dependent diabetes mellitus), se

dezvoltă în copilărie sau adolescenţă, printr-un proces auto-imun Tendinţa de producere a
IDDM este în mare măsură moştenită sau poate fi rezultatul unei infecţii virale sau a unui
episod traumatic. IDDM este rezultatul distrugerii celulelor secretorii din insulele
Langerhans. Modificările metabolice sunt determinate de deficienţa de insulină şi ele pot
fi tratate prin injectare de insulină. În IDDM netratat (Fig.17.20), domină starea
catabolică, care presupune degradarea proteinelor tisulare şi mobilizarea rezervelor
energetice.
Lipsa de insulină duce la mobilizarea netă a glicogenului. Secreţia de glucagon
este crescută în aceste condiţii. Starea generală de stress duce la creşterea activităţii
medulosuprarenalelor. Acest process cuplat cu lipsa insulinei duce la creşterea
gluconeogenezei. Prin degradarea proteinelor tisulare în special din muşchii scheletici,
sunt furnizaţi aminoacizii care constituie substrat pentru gluconeogeneza hepatică.
Utilizarea glucozei în muşchii scheletici este micşorată sau anulată în lipsa insulinei.
511
Acest proces este întărit de creşterea disponobilităţii de acizi graşi pentru oxidare.
Creşterea glucozei în sînge , duce la pierderea ei prin urină precum şi la pierderea de apă
prin diureză osmotică. Lipsa insulinei duce la hidroliza unei cantităţi mari de
triacilgliceroli din ţesutul adipos, cu furnizarea de glicerol pentru gluconeogeneza
hepatică. Lipoprotein lipaza din ţesutul adipos, nu este activă în lipsa insulinei. Astfel
adipocitele nu mai preiau acizii graşi din triacilglicerolii din plasma sanguină.
Concentraţia acizilor graşi neesterificaţi în IDDM netratat poate ajunge la 3-4 mmol/l.
sânge (normal este 0,2-1,0 mmol/l). Această concentraţie crescută împreună cu lipsa
insulinei (şi posibil creşterea glucagonului) duce la creşterea β-oxidării acizilor graşi cu
producerea de corpi cetonici în ficat. Concentraţia normală de corpi cetonici (acid 3-
hidroxibutiric şi acid acetoacetic), în sânge este mai mică de 0,2 mmol/l. In IDDM
netratat, concentraţia de corpi cetonici poate creşte până la 10-20 mmoli/l. Astfel pH-ul
sanguin poate să scadă de la valoarea normală 7,4 la aprox. 7,0, situaţie cunoscută sub
numele de ceto-acidoză diabetică.
Excesul de acizi graşi neesterificaţi poate fi transformat de ficat în triacilgliceroli,
crescînd astfel secreţia de VLDL (very low density lipoprotein). Deoarece lipoprotein
lipaza din ţesutul adipos nu este activată în lipsa insulinei, în IDDM netratat se instalează
hipertrigliceridemia. Acumularea de corpi cetonici şi glucoză în sînge, însoţite de
deshidratare, duce la creşterea osmolalităţii sîngelui. Aceasta în combinaţie cu creşterea
acidităţii, determină modificări în funcţionarea creierului, care pot duce la coma
diabetică.
Diabetul insulino independent (NIDDM-non insulin dependent diabetes
mellitus).
Nu se caracterizează prin lipsă de insulină ci prin rezistenţă la insulină. Rezistenţa
la insulină este o caracteristică a obezităţii. NIDDM se distinge de IDDM prin faptul că
nu se dezvoltă cetoacidoza. NIDDM apare la persoane adulte.

2.Glucagonul, este hormon pancreatic secretat de celulele A din insulele

Langerhans, cu acţiune antagonică insulinei. Este un hormon hiperglicemiant.
Structură, biosinteză. Din precursorul pre-pro-glucagon, se detaşază în reticulul
endoplasmic segmentul N-terminal semnal “pre“, proglucagonul fiind apoi prelucrat în
aparatul Golgi, cu formarea mai multor fragmente polipeptidice. Glucagonul secretat
circulă în sînge, alături de aceste fragmente.
Metabolizare. Glucagonul are timpul de înjumătăţire de 5 minute. In ficat este
degradat rapid prin detaşarea unui dipeptid, de la capătul N-terminal.
Reglarea secreţiei. Factorul reglator major al secreţiei de glucagon este glucoza.
Factori care stimulează secreţia:
-aminoacizi;
-agonişti β-adrenergici.
Factori care inhibă secreţia:
-glucoza;
-somatostatina, produsă de celulele D din pancreas.
Mecanism de acţiune. Glucagonul acţionează prin intermediul triadei receptor
membranar–proteine Gs–mesageri secunzi, crescînd concentraţia de AMPc
intracelular şi de protein kinază A, activată de AMPc.
Rol fiziologic
Acţiunea metabolică a glucagonului este opusă acţiunii insulinei.
512
 În ficat, gluconeogeneza (sinteza de glucoză din precursori neglucidici), este
stimulată prin activarea enzimelor cheie gluconeogenetice: fosfoenolpiruvat
carboxikinaza, fructozo 1,6-bisfosfataza, glucozo-6-fosfataza.
Ritmul glicolizei se micşorează, iar prin conversia enzimelor în forme fosforilate,
creşte fluxul metaboliţilor pe calea gluconeogenezei.
Glicogenoliza este activată iar sinteza de glicogen este inhibată prin conversia
glicogen fosforilazei şi a glicogen sintazei în forme fosforilate. Glucoza obţinută trece în
sînge.
Metabolismul lipidic în hepatocit este deplasat spre β-oxidarea acizilor graşi şi
cetogeneză. Diminuarea glicolizei limitează cantitatea de acetil-CoA şi implicit de
malonil-CoA. Absenţa malonil-CoA ridică inhibiţia pe care aceasta o exercită asupra
carnitin-acil transferazei, acizii graşi cu catenă lungă pătrund în mitocondrie şi sunt
supuşi β-oxidării şi sintezei de corpi cetonici.
Conversia glucozei în acizi graşi şi sinteza de trigliceride este diminuată.
În muşchi, metabolismul glucidic nu este influenţat de glucagon.
În ţesutul adipos, lipoliza este activată, acizii graşi eliberaţi în sânge fiind
preluaţi de ficat şi supuşi β-oxidării mitocondriale. Lipogeneza este inhibată.

17.5.Hormonii tiroidieni.

Glanda tiroidă produce doi hormoni:

-tetraiodotironina (T4 sau tiroxina);
-triiodotironina (T3).
Structura. Hormonii tiroidieni sunt derivaţi ioduraţi ai compusului ipotetic,
tironină, derivat de la tirozină (Fig.17.21).
3` 2` 3 2 I I
4` 1` 4 1
HO O CH2 CH COOH HO O CH2 CH COOH
5` 6` 5 6 NH2 NH2
I I
Tironina
3, 5, 3`, 5` - Tetraiodotironină (Tiroxină) T4
I I I I

HO O CH2 CH COOH HO O CH2 CH COOH

NH2 NH2
I I
3, 5, 3` - Triiodotironină (T3) 3, 3`, 5` - Triiodotironina (revers T3) (rT3)

Fig.17.21 Structura hormonilor tiroidieni

Biosinteza, care se desfăşoară în celulele tiroidiene şi la interfaţa dintre celulele

tiroidiene şi coloid (un miez gelatinos, omogen format dintr-o soluţie omogenă de
tireoglobulină), cuprinde etapele:
Captarea iodului din plasmă de către tiroidă
Iodul prezent în plasmă sub formă de ioduri (I- ), poate fi de natură:
-exogenă, absorbit în tractul gastrointestinal din apa potabilă, alimente, sare
iodată;
-endogenă, rezultat din catabolismul hormonilor tiroidieni

513
 Prin difuzie simplă, reversibil, o cantitate mică de iod traversează membrana
celulelor tiroidiene. Prin transport activ, dependent de ATP (pompa de iod), tiroida poate
să realizeze o concentrare a iodului, care este accentuată în deficienţa de iod. Inhibitori ai
captării iodului de către tiroidă sunt: ionii de perclorat (ClO4 -), ionii de tiocianat (SCN-),
săruri de brom şi fluor.
Oxidarea anionului I- la I+ (agent electrofil) şi iodurarea unor resturi tirozil din
tireoglobulină.
Oxidarea iodului anorganic de către H2O2 formată intracelular sub acţiunea
unei oxidaze NADPH dependente este catalizată de tireoperoxidaza localizată pe
suprafaţa apicală a celulelor tiroidiene:
tireoperoxidază
NADPH + H+ + O2 NADP+ + H2O2
2 I- + H2O2 + 2 H+ 2 I+ + 2 H2O

Iodurarea tireoglobulinei
Tireoglobulina este o glicoproteină ce reprezintă 95% din coloidul foliculilor
tiroidieni. Ea conţine 8-10 % glucide şi peste 100 resturi tirozil pe moleculă.
Tireoglobulina este iodurată sub acţiunea tireoperoxidazei cu formarea resturilor de
monoiodotirozină (MIT) şi diiodotirozină (DIT).

NH NH I

CH H2C OH CH H2C OH

CO CO (MIT)
+
+nI

NH NH I

CH H2C OH CH H2C OH

CO CO (DIT)
I

Tireoglobulină Tireoglobulină iodurată

Cuplarea resturilor de tirozină iodurată cu formarea de T3 şi T4 ca părţi

componente ale tireoglobulinei (Fig.17.22)
Prin condensare în prezenţa tireoperoxidazei:
MIT + DIT T3
DIT + DIT T4

T3 şi T4 rămân ancorate în lanţul polipeptidic al tireoglobulinei.

Endocitarea tireoglobulinei din coloid în celule, eliberarea de T3 şi T4 prin
hidroliza tireoglobulinei şi secreţia acestora în sânge.
Prin endocitoză picăturile de coloid de pe suprafaţa apicală a celulelor tiroidiene
sunt internalizate şi în urma fuziunii acestora cu lizozomii se produce hidroliza
tireoglobulinei. Se eliberează: T3 ,T4 , MIT, DIT şi diverşi aminoacizi care intră în fondul

514
metabolic celular. Tiroida secretă în principal T4 şi mai puţin T3. T3 din sânge provine
şi din deiodurarea periferică a T4. T3 este de câteva ori mai activ biologic decât T4.
Transportul plasmatic al hormonilor tiroidieni, (insolubili în apă) este asigurat
de proteine transportoare.
TBG (thyroxine binding globulin), glicoproteină sintetizată de ficat, având
afinitate mare pentru T4 dar concentraţie plasmatică mică, leagă şi transportă aproximativ
70% dintre hormonii tiroidieni. Sinteza acestei proteine este stimulată de estrogeni şi
micşorată de androgeni şi glucocorticoizi.

NH I NH

CH H2C OH CH H3C

CO (MIT) CO

I NH I I
NH
CH H2C OH CH H2C O OH

CO CO
I (DIT) I T3

NH I NH

CH H2C OH CH H3C

CO CO
I (DIT)

I NH I I
NH
CH H2C OH CH H2C O OH

CO CO
I (DIT) I I
T4

Fig.17.22. Cuplarea resturilor de tirozină iodurată cu formarea de T3 şi T4 ca părţi componente ale

tireoglobulinei.

Transtiretina produsă de ficat şi plexul coroid (TBPA -thyroxine-binding

prealbumin), numită iniţial prealbumină deoarece migrează electroforetic mai rapid ca
albumina, leagă şi transportă T4 şi retinol, având afinitate mai mică pentru T4 decât TBG.
Este considerată markerul sensibil al stării nutriţionale deoarece timpul de înjumătăţire
al prealbuminei este mult mai mic comparativ cu al celorlalte proteine serice (1,9 zile
versus 21 zile pentru albumina).
Serumalbumina cu afinitate mică dar capacitate mare, transportă 10% din T4 şi
30% din T3.
Metabolismul hormonilor tiroidieni.
Timpul de înjumătăţire pentru T4 este de 6-7 zile şi de 1,5 zile pentru T3.
515
 Deiodurarea se produce la nivelul ţesuturilor periferice: ficat, rinichi, muşchi.
Prin monodeiodurare: 30-40% din T4 se transformă în T3 sub acţiunea 5`-deiodurazei,
40% din T4 se transformă sub acţiunea 5`-deiodurazei, în forma biologic inactivă, rT3. T3
şi rT3 sunt deioduraţi la diiodotironine şi monoiodotironine inactive.
Conjugarea cu acidul glucuronic sau sulfuric şi eliminarea prin bilă a
produşilor de conjugare.
Transaminare şi decarboxilare oxidativă a lui T4 şi T3 cu formarea
cataboliţilor solubili, excretabili prin urină.
Roluri fiziologice.
La concentraţii normale sau mici manifestă efecte anabolizante.
Acţionează la nivel nuclear asupra genei ce deţine informaţia cu privire la sinteza
hormonului de creştere.
Controlează metabolismul oxidativ. Favorizează la nivel nuclear transcrierea unor
gene ce corespund enzimelor implicate în sinteza 2,3-difosfogliceratului care scade
afinitatea hemoglobinei pentru O2 producând astfel oxigenarea ţesuturilor.
Creşte sinteza Na+/K+-ATP azei (pompă consumatoare de ATP), prin acţiune la
nivel nuclear. Nivelul colesterolului creşte în hipotiroidism.
Au roluri esenţiale în dezvoltarea fetală şi postnatală.
La concentraţii mari manifestă efecte catabolizante. Creşte viteza
metabolismului bazal, se micşorează rezervele energetice glucidice şi lipidice,
catabolismul proteic se intensifică. Nivelul colesterolului scade în hipertiroidism. La
administrarea hormonilor tiroidieni, creşte utilizarea lipidelor.
Reglarea secreţiei.
Sinteza şi eliberarea hormonilor tiroidieni se află sub controlul tireotropinei
hipofizare (TSH) care la rândul ei se află sub controlul hormonului hipotalamic eliberator
de tireotropină (TRH).
Inhibiţia prin feed-back a eliberării hormonilor tiroidieni se produce şi la
nivelul adenohipofizei şi la nivel hipotalamic, ca urmare a creşterii nivelului plasmatic al
hormonilor tiroidieni (Fig.17.1). Nivele scăzute de T3 stimulează formarea de TRH care
la rândul său, determină sinteza şi secreţia de TSH. TSH acţionează (via AMPc) asupra
tiroidei, activând sinteza şi secreţia de hormoni în sânge. La aceste mecanisme reglatorii
participă numai T3, prezent ca atare în sânge sau care se formează prin deiodurarea T4.
Somatostatina (“antihormonul“ de creştere) inhibă secreţia de TSH. Secreţia de
somatostatină este stimulată de concentraţiile mari de T3.
Reglarea nivelului hormonilor tiroidieni circulanţi se face şi prin transformarea
T4 în T3 activ biologic şi rT3 inactiv biologic. Conversia T4 —> rT3 este favorizată în
inaniţie pentru a diminua arderile şi consumul de materiale energogene.

17.6.Hormoni care reglează homeostazia calciului.

Importanţa menţinerii homeostaziei calciului.
Din punct de vedere fiziologic rolurile calciului se împart în două categorii:
1.Sărurile de calciu din oase asigură integritatea structurală a scheletului;
2.Calciul ionic din lichidul intra- şi extracelular este esenţial pentru asigurarea
excitabilităţii neuromusculare, coagularea sângelui, secreţia celulară, reglarea activităţii
unor enzime.
Distribuţia calciului în organism
Calciul reprezintă aproximativ 2% din greutatea corpului şi este distribuit astfel:
516
 1.Cea mai mare parte (aprox. 99%) este distribuită în oase şi dinţi în formă de
hidroxiapatită insolubilă;
2.Calciul plasmatic (aproximativ 8,5-10,5 mg/dl ser), este alcătuit din trei
fracţiuni:
Ca2+ difuzabil, ionizat care reprezintă aprox. 50% din calciul plasmatic; este
forma cea mai interesantă din punct de vedere cantitativ şi calitativ, intervine în
excitabilitatea neuromusculară, în coagularea sanguină, şi în mecanismele de osificare;
Calciul difuzabil, neionizat complexat de anioni cu moleculă mică: citrat, fosfat,
reprezintă aprox. 4mg/dl ser.
Calciul intracelular, care reprezintă (10-7–10-6 M), este în concentraţie de 1000 de
ori mai mică decât concentraţia calciului extracelular (10-3M). Membrana plasmatică este
impermeabilă pentru calciu, iar scoaterea calciului din celule se face cu ajutorul pompelor
de calciu. Multe procese intracelulare sunt mediate de fluctuaţii ample şi rapide ale
calciului intracelular, prin influx de calciu extracelular sau prin eliberarea sa din
depozitele intracelulare, din mitocondrii şi reticul endoplasmic.
Reglarea metabolismului calciului în organism. Homeostazia calciului
extracelular este asigurată de: hormonul paratiroidian, calcitonină şi calcitriol (1,25-
dihidroxicolecalciferol, 1,25-dihidroxi-D3), care acţionează asupra osului, rinichiului şi
intestinului (Fig.17.23)

Fig.17.23. Homeostazia calciului este reglată prin interacţia între sânge şi cele trei organe ţintă (os,
rinichi, intestin).

1.Hormonul paratiroidian (PTH) este secretat de glandele paratiroide, aşezate

în partea posterioară a capsulei tiroidiene.
Structură şi biosinteză. PTH se sintetizează sub forma unui precursor pre-pro-
PTH format din 115 resturi aminoacidice.
PTH poate fi secretat imediat, stocat în granule de depozit sau degradat de
peptidaze intracelulare cu formare de PTH1-36 şi PTH37-84.
517
 Reglarea secreţiei se face la nivelul degradării intraglandulare. Pre-pro-PTH,
pro-PTH şi PTH sunt sintetizaţi continuu şi într-un ritm constant, independent de
fluctuaţiile calciului extracelular. Viteza degradării PTH este funcţie de calcemie.
Creşterea calcemiei accelerează degradarea iar scăderea calcemiei diminuează degradarea
PTH în glandă. Eliberarea hormonului în sânge este stimulată de scăderea calcemiei.
Pre - pro - PTH (115 aminoacizi)
- fragmentul pre (25 aminoacizi)
(în reticulul endoplasmic)

Pro - PTH (105 aminoacizi)

- fragmentul pro (6 aminoacizi)
(în aparatul Golgi)
PTH (84 aminoacizi)

Metabolizare. Timpul de înjumătăţire al PTH circulant este scurt. Degradarea se

face în ţesuturi periferice, în special în ficat.
Roluri fiziologice ale PTH.
Prin interacţia cu un receptor membranar PTH creşte concentraţia AMPc
intracelular. Are acţiune hipercalcemiantă stimulând eliberarea calciului şi a ionilor
fosfat din oase.
La nivel renal creşte reabsorbţia calciului până aproape de 100% şi inhibă
reabsorbţia ionilor fosfat (acţiune fosfaturică). Efectele osoase şi renale cresc calcemia
fără o creştere echivalentă a concentraţiei fosfatului.
La nivel intestinal, PTH favorizează absorbţia calciului printr-un mecanism
indirect. Favorizează transformarea 25-hidroxi-D3 inactivă în 1,25-dihidroxi-D3 activă
prin activarea 1α-hidroxilazei renale.

2.Calcitonina, produsă de celulele C adiacente celulelor foliculare ale tiroidei.

Structură şi biosinteză
Calcitonina este produsă sub formă de pre-pro-hormon, peptid cu 32 aminoacizi.
Intre resturile aminoacidice 1 şi 7 prezintă o punte disulfurică.
Reglarea secreţiei
Secreţia de calcitonină depinde de concentraţia plasmatică a calciului ionizat.
Concentraţia tisulară a calcitoninei suferă variaţii circadiene.
Secreţia de calcitonină este stimulată de calciu sau gastrină. Nu este supusă unui
control hipotalamic.
Roluri fiziologice
Calcitonina este hormon hipocalcemiant şi hipofosfatemiant.
a.La nivelul ţesutului osos, inhibă resorbţia osoasă.
b.La nivel renal, măreşte secreţia urinară de calciu, fosfaţi, sodiu şi potasiu.

3.Calcitriolul (1,25-dihidroxi-D3 sau 1,25-dihidroxi-colecalciferol)

Structură şi biosinteză.
Termenul de calciferoli se referă la doi steroli:
Colecalciferol (vitamina D3), forma vitaminei D care se află în ţesuturi animale,
ulei de peşte, lapte;

518
 Ergocalciferol (vitamina D2), forma vitaminei D care se află în plante, cereale,
drojdii. Activitatea biologică a vitaminei D provenită din alimente, în organismul uman,
este rezultatul combinării efectelor derivaţilor hidroxilaţi ai vitaminei D2 şi D3
Vitamina D3 (colecalciferolul) se procur din alimente sau se sintetizează în
piele din 7-dehidrocolesterol, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Principalele etape ale
obţinerii colecalciferolului şi ale transformării acestuia în derivaţii săi biologic activi, sunt
prezentate în Fig.17.24. Transformarea 7-dehidrocolesterolului în colecalciferol se face în
piele printr-o reacţie neenzimatică, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Are loc
deschiderea ciclului B prin ruperea legăturii dintre atomii de carbon 9 şi 10.
CH3 CH3
CH3 CH3

CH3 CH3
9
Alimente
10
(untura de peste, ficat,
B B
7 lapte, gălbenus de ou)
HO HO
H 3C CH3 H3 C CH3
Colesterol 7-Dehidrocolesterol
(Provitamina D3) CH3
CH3

hν
ν In piele
CH3
CH3
24

CH2 25
9 H 3C CH3
1 CH2
2 10 5
3 5
4 3 1
HO
H3C CH3 HO

Colecalciferol (Vitamina D3)

(O2, NADH + H+)
Ficat
CH3
CH3

24 CH3
CH3 CH3
25
CH3
H3C CH3
za CH2
ro xila 5 OH 24
Hid
1α - 3 1
Hi
dr
ox 24
HO i la OH
za 25
25 25-Hidroxicolecalciferol
H 3C CH3
H3 C CH3 CH2
CH2 OH
OH
1
Parathormon HO
HO OH
Rinichi 24,25-Dihidroxicolecalciferol
1,25-Dihidroxicolecalciferol

Fig.17.24 Biosinteza vitaminei D3 şi a derivaţilor săi biologic activi.

Transformarea colecalciferolul în 25-hidroxi-colecalciferol cu activitate

biologică slabă se face la nivelul ficatului sub influenţa 25-hidroxilazei, o enzimă
mitocondrială care necesită prezenţa O2 şi NAD(P)H + H+.
519
 Transportul colecalciferolului la ficat, ca şi transportul 25-hidroxi-
colecalciferolului (forma circulantă sanguină a vitaminei D3) de la ficat la rinichi, este
realizat de o proteină transportoare specifică.
Transformarea 25-hidroxi-colecalciferolului, sub acţiunea catalitică a 1-α-
hidroxilazei în 1,25- dihidroxi-colecalciferol, forma cu cea mai mare activitate biologică,
considerată ca un adevărat hormon cu rol în reglarea metabolismului calciului are loc la
nivel renal.
Transformarea 25-hidroxi-colecalciferolului, în 24, 25- dihidroxi-colecalciferol,
formă biologic inactivă, care nu influenţează metabolismul calciului, are loc la nivel
renal.
Metabolizarea. Timpul de înjumătăţire al 1, 25-dihidroxi-colecalciferolului este
de 3 ore. Este inactivat în rinichi prin hidroxilări suplimentare în poziţiile 23, 24, 26 la
metaboliţi inactivi. Se elimină prin bilă.
Reglarea secreţiei. Prin mecanism feed-back, produsul final 1, 25-dihidroxi-
colecalciferol, inhibă propria sa formare. Scăderea concentraţiei sanguine a Ca2+
determină creşterea secreţiei de parathormon care prin activarea 1-α-hidroxilazei
favorizează sinteza de calcitriol (1,25-dihidroxi-colecalciferol). PTH scade activitatea
24-hidroxilazei.
Roluri fiziologice.
La nivel intestinal, creşte absorbţia calciului şi a fosfatului. Acţionează
asemănător hormonilor steroizi la nivel nuclear, prin stimularea biosintezei unei proteine
activatoare a pompei transportoare de calciu.
La nivel osos, favorizează mobilizarea calciului, acţiune opusă calcitoninei care
inhibă eliberarea calciului probabil prin creşterea glicozilării diferitelor glicoproteine din
ţesuturile calcifiate.

17.7.Hormoni produşi de glandele suprarenale

Glandele suprarenale (adrenale) sunt alcătuite din două regiuni: regiunea corticală
(90%) care produce corticosteroizi şi regiunea medulară (10%) care elaborează
catecolamine.
glomerulară
fasciculată Cortex 80-90 %
reticulară

Medulara 10-20 %

Androgeni
Aldosteron Catecolamine
Cortizol

17.7.1.Hormonii medulosuprarenalieni

Medulara care este de origină nervoasă elaborează: adrenalină, noradrenalină,

dopamină.

520
 Biosinteză şi structură
Catecolaminele se obţin din tirozina rezultată din degradarea proteinelor endo-
sau exogene sau obţinută prin hidroxilarea fenilalaninei (aminoacid esenţial).
Transformarea tirozinei în adrenalină are loc în patru etape (Fig.17.25).

HO CH2 CH COOH
NH2
Tirozină
O2 Tetrahidrobiopterină
1
H2O Dihidrobiopterină

HO CH2 CH COOH
NH2
HO DOPA (dihidroxifenilalanină)

2 Piridoxalfosfat
CO2

HO CH2 CH2 NH2

HO Dopamină
O2 Ascorbat
3 Cu2+
H2O Dehidroascorbat

HO CH CH2 NH2
OH
HO Noradrenalină
Feniletanolamin-N-metiltransferază
(PNMT)
HO CH CH2 NH
OH CH3
HO
Adrenalină
Fig. 17.25. Biosinteza hormonilor medulosuprarenalieni

Tirozin hidroxilaza, ce catalizează transformarea tirozinei în dihidroxi

fenilalanină (DOPA), este enzima reglatoare a sintezei catecolaminelor.
Transformarea noradrenalinei în adrenalină are loc numai în celulele cromafine
din medulară şi este catalizată de o metil-transferază specifică controlată pozitiv de
cortizol.
Reglarea secreţiei. Noradrenalina şi adrenalina împreună cu ATP-Mg2+, ioni de
2+
Ca şi o proteină specifică numită cromogranină sunt depozitate în granule, în celulele
medulosuprarenaliene (cromafine). Conţinutul granulelor cromafine este eliberat în
sânge, prin stimularea nervoasă a medularei, dependentă de influxul ionilor de calciu
Metabolizarea catecolaminelor.
Timpul de înjumătăţire al catecolaminelor este de 10-30 minute.
Catecolaminele circulante sunt captate rapid de ţesuturi, în principal de ficat şi rinichi şi
metabolizate la compuşi inactivi , cu participarea enzimelor:

521
 –catecol-O-metil transferază (COMT);
–monoaminoxidază (MAO) (Fig 17.26.).
HO CH CH2 HO CH CH2

OH NH2 OH NH CH3
HO MAO HO
Noradrenalina Adrenalina

COMT COMT
COOH
HC OH HO CH CH2
HO CH CH2

OH NH2 OH NH CH3
H3CO H3CO
Metil-noradrenalina Metil-adrenalina
(normetanefrina) OH (metanefrina)
OH

COMT

COOH MAO
MAO
HC OH

OCH3
OH
Acid 3-metoxi-4-hidroxi-mandelic
acid vanil-mandelic (VMA)

Fig. 17.26. Catabolismul catecolaminelor

Catabolitul adrenalinei şi noradrenalinei denumit acid 3-metoxi-4-

hidroximandelic (acid vanil mandelic) alături de metaboliţi intermediari (metanefrine)
şi catecolamine ca atare, se elimină pe cale renală.
Eliminările urinare de catecolamine şi cataboliţi ai acestora cresc în
feocromocitoame.
Mecanism de acţiune.
Adrenalina şi noradrenalina acţionează prin intermediul a două clase de receptori
adrenergici: α şi β fiecare clasă fiind alcătuită la rândul ei din subclasele:
α1, α2 şi β1, β2. Răspunsul unui ţesut la acţiunea catecolaminelor depinde de natura
receptorilor adrenergici pe care-i posedă şi de natura sistemelor efectoare proprii fiecărui
tip de celulă.
Receptorii β1 distribiuţi în miocard şi ţesut adipos şi receptorii β2 distribuiţi în
muşchii scheletici, intestin, rinichi, bronhiole, cuplaţi cu adenilat ciclaza prin intermediul
proteinelor Gs, determină creşterea concentraţiei intracelulare de AMPc.
Receptorii α2 distribuiţi în muşchi, intestin, pancreas, rinichi sunt cuplaţi cu
adenilat ciclaza prin intermediul proteinelor Gi şi determină scăderea concentraţiei
AMPc.
Receptorii α1 distribuiţi în tractul genito-urinar sunt cuplaţi cu fosfolipaza C prin
intermediul proteinelor Gp şi determină creşterea concentraţiei intracelulare a Ca2+ prin
eliberarea sa din reticulul endoplasmic, mediată de inozitol trisfosfat.

522
 Roluri fiziologice.
Adaptează organismul la acţiunea factorilor stresanţi interni sau externi. Prin
inhibarea secreţiei de insulină, reduce consumul de glucoză sanguină de către ţesuturile
periferice, aceasta rămânând disponibilă pentru creier.
Efecte metabolice mediate de adrenalină:
–activarea glicogenolizei la nivelul musculaturii scheletice cu producerea de acid
lactic care este substrat gluconeogenetic;
–activarea glicogenolizei şi gluconeogenezei hepatice în scopul furnizării de
glucoză pentru menţinerea glicemiei normale;
–activarea lipolizei la nivelul ţesutului adipos care furnizează acizi graşi pentru
ţesuturile periferice şi glicerol, substrat gluconeogenetic.
Efecte asupra circulaţiei mediate de adrenalină:
–vasodilataţie (prin receptori β2 ) la nivelul muşchilor, miocardului, creierului,
bronhiilor asigurând o bună irigare a acestor organe;
–vasoconstricţie periferică (prin receptori α1), determinând pomparea sângelui
stagnat la periferie către miocard, creier, muşchi scheletici;
–stimulare cardiacă (prin receptori β1), determinând creşterea vitezei şi a forţei de
contracţie a inimii.

17.7.2.Hormonii corticosuprarenalieni
Prin transformarea hidrocarburii numită colestan (C27) se formează
hidrocarburile: gonan (C17), estran (C18), androstan (C19) şi pregnan (C21) de la care derivă
hormonii steroizi.
Aceşti hormoni se repartizează în patru grupe:
–glucocorticoizi (cortizol şi corticosteronă);
–mineralocorticoizi (aldosteron şi dezoxicorticosteronă);
–androgeni suprarenalieni şi androgeni testiculari (androstendionă,
testosteronă);
–estrogeni (estradiol şi estronă) şi gestageni (progesteronă)
Etapa iniţială din procesul de biosinteză al steroizilor, transformarea colesterol—
>pregnenolonă, are loc la fel în toate organele producătoare de steroizi (Fig.17.27).
Transformarea pregnenolonei este funcţie de glandă, iar în suprarenale de zona
corticală a suprarenalei. Biosinteza steroizilor este distribuită astfel:
–cortizolul, cel mai important glucocorticoid se sintetizează în zona fasciculată a
suprarenalei;
–aldosteronul se sintetizează în zona glomerulară a suprarenalei;
–androgenii suprarenalieni sunt sintetizaţi în zona internă, dar testosterona cel
mai important androgen se sintetizează numai în testicule, ovarele îl utilizează ca
intermediar în sinteza estrogenilor;
–estrogenii sunt produşi în ovare şi placentă.
Structură şi biosinteză
Precursorul steroizilor este colesterolul:
–sintetizat în glandă de novo din acetil-CoA;
–captat din LDL (β-lipoproteine), sursă de colesterol pentru toate ţesuturile;
–din rezervele sub formă de acil-colesterol ale glandei.

523
 a.Etapa iniţială în biosinteza steroizilor, transfomarea colesterol
pregnenolonă
CH3
CH3

CH3

HO
H3 C CH3
Colesterol

NADPH + H+ + O2

NADP+
CH3 OH CH3
CH3 CH3
OH
20 22
CH3 CH3

HO HO
H3 C CH3 H3 C CH3
20 -α - Hidroxicolesterol 22 - Hidroxicolesterol

NADPH + H+ + O2

NADP+
CH3 OH
CH3
OH
20 22
CH3

HO
H3 C CH3
20 - α - 22 - Dihidroxicolesterol
Colesterol desmolaza ACTH
CH3
CH3 CHO

O
CH3
+
H3 C CH3
HO Pregnenolonă Aldehida izocaproică

Fig.17.27 Transformarea colesterolului în pregnenolonă.

Transformarea intramitocondrială a colesterolului în pregnenolonă este etapa

comună în procesul de sinteză al steroizilor. Au loc hidroxilări succesive la C22 şi la C20
sub acţiunea unei enzime (desmolază), care necesită prezenţa: O2, NADPH + H+, Cit. P-
450, urmate de scindarea legăturii C20 – C22 cu eliberarea aldehidei izocaproice (fragment
C6), Fig.17.27.
524
 Această etapă este reglată de ACTH în suprarenală şi de LH în testicule şi ovare.
Controlul steroidogenezei prin ACTH presupune:
–creşterea captării de LDL, ca sursă de colesterol în zona fasciculată;
–activarea eliberării colesterolului din esteri şi inhibarea depunerii lui ca esteri;
–activearea conversiei colesterol pregnenolonă.
b.Transformarea pregnenolonei în funcţie de zona morfofuncţională a
suprarenalelor.
Zona corticală a suprarenalei cuprinde două unităţi funcţionale care diferă prin
distribuţia unor enzime:
–zona glomerulară este lipsită de 17 α-hidroxilază (necesară în sinteza de
cortizol);
–zona internă nu posedă 18-hidroxi-dehidrogenază (necesară sintezei de
aldosteron).
Etapele biosintezei steroizilor suprarenalieni sunt date în Fig.17.28.
Cortizolul
Este hormon esenţial pentru viaţă. Multe din efectele sale sunt permisive. El nu
este direct responsabil pentru iniţierea proceselor metabolice sau circulatorii, dar este
necesar pentru realizarea acestora.
Nu se depozitează în celule, el este secretat imediat după sinteză. Circulă în sânge
legat nespecific de albumine (17%), cea mai mare cantitate însă (70%) fiind legată
specific de transcortină sau CBP (cortisol-binding protein).
Reglarea secreţiei se face prin trei mecanisme:
Controlul secreţiei de cortisol prin feed back pe axul hipotalamo-hipofizar.
Cortisolul plasmatic, produs al stimulării suprarenalei prin hormonul hipotalamic
eliberator (CRH), şi prin corticotropina hipofizară (ACTH), inhibă rapid secreţia de CRH
şi mai lent pe cea de ACTH.
Cortisolemia suferă o variaţie diurnă (ritm circadian), nivelul maxim fiind
atins în perioada de trezire din somn, nivelul minim fiind atins seara
Factorii de stress mediază pe căi nervoase eliberarea de CRH şi ACTH, care
stimulează secreţia de cortisol. Răspunsul organismului la stress, mediat de cortisol, este
mai lent decât cel mediat de catecolamine dar cu implicaţii mai profunde în metabolism.
Metabolizarea.
Timpul de înjumătăţire pentru cortisol este de 1,5-2 ore. După hidrogenarea
dublei legături de la C4 şi a grupării cetonice de la C3 are loc conjugarea corticosteroizilor
cu acid glucuronic şi eliminarea prin urină a produşilor de conjugare.
Mecanism de acţiune. Cortisolul acţionează la nivelul genomului celular prin
intermediul receptorilor intracelulari prezenţi în aproape toate celulele. El represează
sinteza unor proteine cheie care accentuează procesele inflamatorii, ex. interleukina-1 şi
stimulează sinteza altor proteine care au rol antiinflamator, ex. lipocortina care inhibă
generarea eicosanoizilor proinflamatori.
Efectele metabolice ale cortisolului.
Cortisolul este hiperglicemiant, acţiunile metabolice ale lui fiind antagonice cu
ale insulinei. Are rolul de a proteja organismul de stressul acut şi cronic.
Stimulează procesele catabolice la nivelul ţesuturilor periferice (lipoliza
trigliceridelor din ţesutul adipos, degradarea proteinelor din muşchii scheletici, ţesutul
conjunctiv, cu eliberarea de substraturi pentru gluconeogeneza hepatică (glicerol,
aminoacizi).
525
 Linia Linia Linia
mineralocorticoidă glucocorticoidă androgenilor
CH3 CH3
O
C O C O
OH
17-α-Hidroxilaza

HO HO
HO
∆5-Pregnenolonă 17-Hidroxi pregnenolonă Dehidroepiandrosteronă
CH3
3β-ol dehidrogenaza 3β-ol dehidrogenaza CH3 3β-ol dehidrogenaza
C O
C O O
OH
17α-hidroxilaza

O
O O
Progesteron
17-hidroxi progesteron Androstendiona
CH2 OH
21-hidroxilaza 21-hidroxilaza
C O CH2 OH
C O
OH

O
O
11-dezoxicorticosterona
11-dezoxicortizol
11β-hidroxilaza CH2 OH CH2 OH
11β-hidroxilaza
C O C O
HO HO OH

O O
Corticosteron Cortizol
18-hidroxilaza +
dehidrogenaza O CH2 OH
C O
HC
HO

O Aldosteron
Fig. 17.28. Etapele biosintezei hormonilor steroizi suprarenalieni.

Stimulează procesele anabolice la nivelul ficatului, prin aport crescut de

aminoacizi şi glicerol precum şi prin inducţia unor enzime gluconeogenetice.
Este imunosupresor.

526
 Este antiinflamator mai puternic decât aspirina (Fig.17.29).
Fosfolipide membranare
Lipocortina

Fosfolipaza A2 Cortizol

Acid arahidonic Aspirină

Lipooxigenaza Ciclooxigenaza

Leucotriene Prostaglandine

Figura 17.29. Efectul antiinflamator al cortizolului

Prin intermediul lipocortinei, inhibă fosfolipaza A2, întrerupând cascada

arahidonatului şi producţia de prostaglandine şi leucotriene.

Aldosteronul
Este principalul hormon mineralocorticoid. Este sintetizat de zona glomerulară a
suprarenalei, controlul sintezei fiind realizat în principal de angiotensină şi într-o măsură
mai mică de concentraţia serică a potasiului şi de ACTH.
Este secretat în sânge după sinteză şi neexistând o proteină transportoare specifică
pentru aldosteron, circulă în sânge liber sau legat de serumalbumine care au afinitete mică
dar capacitate mare de legare.
Reglarea secreţiei se face prin două mecanisme:
a.Sistemul renină-angiotensină, are rol în reglarea volumului fluidului
extracelular şi a presiunii arteriale Fig.17.30).
Creste volumul
sanguin Scade volumul
sanguin
Eliminare Reabsorbtie
renală de Na+
renală de K+

Secretie Aparat juxtaglomerular

ACTH
aldosteron

Hipokalemie
Angiotensină II Eliberare de renină
Angiotensinogen

Enzima de
Captopril Angiotensină I
conversie
Fig. 17.30. Reglarea secreţiei de aldosteron

Renina este sintetizată şi secretată de celulele juxtaglomerulare, în funcţie de

presiunea sanguină, de concentraţia electroliţilor plasmatici şi de concentraţia
angiotensinei II circulante). Renina este o enzimă proteolitică, al cărui substrat este
angiotensinogenul, o α2-globulină sintetizată de ficat şi secretată în sânge.
527
 Angiotensinogenul este transformat în angiotensine, printr-o succesiune de reacţii
proteolitice specifice (Fig.17.31), la care participă renina, enzima de conversie şi o
aminopeptidază.
H2N-Asp-Arg-Val-Tyr-Ile-His-Pro-Phe-His-Leu-Leu-Val-Tyr-Ser-COOH
Angiotensinogen Renină

H2N-Asp-Arg-Val-Tyr-Ile-His-Pro-Phe-His-Leu-COOH
Angiotensină I Enzima de conversie

H2N-Asp-Arg-Val-Tyr-Ile-His-Pro-Phe-COOH
Angiotensină II
Amino peptidază
H2N-Arg-Val-Tyr-Ile-His-Pro-Phe-COOH
Angiotensină III
Angiotensinaze

Produsi de degradare
Fig.17.31. Sistemul renină-angiotensină

Enzima de conversie este o glicoproteină prezentă predominant în plămâni,

celulele endoteliale vasculare şi plasmă; catalizează transformarea angiotensinei I în
angiotensină II. Activitatea sa poate fi inhibată competitiv de nonapeptide analoage
structural cu angiotensina I sau de alţi compuşi (ex.captopril). Aceşti inhibitori pot fi
utilizaţi în tratarea hiprtensiunii dependente de renină
Enzima de conversie este o kininază, care inhibă prin proteoliză peptide din
clasa kininelor (ex.bradikinina), contracarând astfel acţiunea vasodilatatoare a acestora.
Bradikinina care acţionează prin NO (factor de relaxare derivat din endoteliu),
produce relaxarea muşchilor netezi.
Angiotensina II prin legarea de receptori specifici ai celulelor din zona
glomerulară a cortexului suprarenalelor stimulează conversia colesterolului în
pregnenolonă şi a corticosteronei în 18-hidroxicorticosteronă şi aldosteronă. In contrast
cu ACTH, efectele angiotensinei II nu sunt mediate prin AMPc ci pe calea
fosfatidilinozitol bisfosfatului (PIP2).
Angiotensina II fiind o substanţă vasoactivă foarte puternică creşte presiunea
sanguină prin vasoconstricţie arterială. La nivelul zonei glomerulare a suprarenalelor
stimulează producerea de aldosteronă iar la nivelul celulelor juxtaglomerulare renale
inhibă secreţia de renină. Creşterea nivelului plasmatic al aldosteronei determină retenţie
de sodiu şi secundar creşterea volumului şi a presiunii sângelui.
b.Reglarea secreţiei de aldosteron prin concentraţia ionilor de K+. Creşterea
concentraţiei sanguine a K+ stimulează secreţia de aldosteron. Aldosteronul va restabili
valoarea kalemiei prin favorizarea reabsorbţiei Na+ şi a eliminării K+ la nivel renal.
Rolurile aldosteronului.
Aldosteronul participă la reglarea metabolismului apei şi electroliţilor. La
nivel renal, determină reabsorbţia ionilor de Na+ antrenând prin aceasta retenţia
osmotică de apă şi eliminarea renală a H+, K+, NH4+. Prin acţiune la nivelul genomului
528
celular, aldosteronul induce sinteza unei proteine (cu rol de canal de Na+ în membrana
apicală), care este implicată în transportul sodiului de-a lungul membranelor celulare.
Deoarece aldosteronul creşte reabsorbţia activă a sodiului, se creează un gradient
electrochimic, care favorizează transferul pasiv al potasiului din celulele tubulare în urină.
Secreţia potasiului nu are loc ca un schimb direct cu sodiu, ci într-o manieră care
depinde direct de reabsorbţia activă a sodiului.
In cazul în care la reabsorbţia sodiului nu se reabsoarbe o cantitate suficientă de
apă, astfel încât concentraţia sodiului creşte, creşterea presiunii osmotice va activa
eliberarea hormonului antidiuretic. Acesta acţionează la nivel renal asupra pompei de apă,
crescând reabsorbţia renală de apă.
Aldosteronul reglează transportul electroliţilor prin celulele epiteliale de la
nivelul intestinului şi al glandelor salivare şi sudoripare.
Hormonul natriuretic atrial inhibă secreţia de aldosteron.

17.8.Hormonii sexuali

17.8.1.Hormonii sexuali masculini (androgeni):

–sintetizaţi în celulele interstiţiale (Leyding), din testicul: testosterona şi
dihidrotestosterona (se formează şi în ţesuturile ţintă din testosterona circulantă);
–sintetizaţi de cortexul suprarenalei: dehidroepiandrosterona, androstendiona
(care în testicul este intermediar în sinteza testosteronei).
Colesterol Pregnenolonă Progesteronă

17-α-hidroxipregnenolonă 17-α-hidroxiprogesteronă

Dehidroepiandrosteronă Androstendionă

∆5-Andronstendiol Testosteronă
OH

NADPH + H+
O 5 α - reductaza
NADP+
OH

O
H Dihidrotestosteronă

Fig. 17.32. Etapele biosintezei testosteronei.

Biosinteza (fig.17.32) are loc prin aceleaşi reacţii intermediare ca şi sinteza

glucocorticoizilor. Etapele specifice încep de la derivaţii 17-hidroxilaţi ai progesteronei şi
pregnenolonei, la om calea majoră trecând prin progesteronă.
529
 Secreţie şi transport. Singura glandă capabilă să elibereze testosteron în sânge,
principalul androgen testicular, este testiculul. Testiculul mai secretă şi
dihidrotestosteronă dar în cantităţi mici.
Transportul plasmatic este asigurat de o globulină cu afinitate mare pentru
testosteronă (sex hormon-binding globulin) şi afinitate mică pentru estrogeni.
Metabolism. Principalii metaboliţi ai testosteronei formaţi la nivelul ficatului şi
în alte ţesuturi periferice sunt: androsterona şi etiocolanolona (17-cetosteroizi). Aceşti
cataboliţi se elimină prin urină ca sulfo- sau glucuronoconjugaţi.
O O

HO H HO H
Androsteronă Etiocolanolonă

Reglarea secreţiei testosteronei.

Reglarea pe axul hipotalamo-hipofizar.Hipotalamusul prin hormonul eliberator
al gonadotropinelor (Gn RH), stimulează eliberarea gonadotropinelor hipofizare: LH şi
FSH. LH stimulează sinteza de testosteronă în celulele interstiţiale; FSH controlează
spermatogeneza.
Prin feed back negativ. Testosterona circulantă în concentraţie mare inhibă
secreţia LH, FSH şi Gn RH.
Acţiunea androgenilor. Testosterona intră liber în celule. In testicul sau în
ţesuturi periferice testosterona este transformată în dihidrotestosteronă prin acţiunea unei
5 α - reductaze NADPH dependente. Aceşti doi hormoni interacţionează cu acelaşi tip de
receptori intracelulari, dihidrotestosterona având afinitate mai mare pentru receptori
decât testosterona.
Androgenii au rol în dezvoltarea şi menţinerea caracterelor sexuale masculine
primare şi secundare. Androgenii exercită un puternic efect anabolizant la nivelul
ţesuturilor, stimulînd dezvoltarea ţesutului osos şi muscular, la pubertate.

17.8.2.Hormonii sexuali feminini:

estrogeni: estradiol, estriol, estronă;
gestageni: progesteronă
Estrogenii sunt sintetizaţi în cantităţi mari de către foliculii ovarieni şi în cantităţi
mai mici în adrenale, testicul, ficat, piele.
Structură şi biosinteză. Precursorii estrogenilor sunt: testosterona şi
androstendiona (Fig.17.33).
Reacţiile specifice pentru obţinerea estrogenilor sunt:
–hidroxilarea C19 din testosteronă şi androstendionă în prezenţa unei hidroxilaze
ce necesită NADPH, O2, şi Cit. P-450, cu formarea unei grupări hidroximetil (-CH2-OH)
în poziţia 19;
–oxidarea grupării hidroximetil din poziţia 19 la formil (-CHO);
–eliminarea C19 în formă de aldehidă formică şi aromatizarea nucleului A; din
testosteronă se obţine 17 β-estradiol cel mai activ estrogen, iar din androstendionă se
obţine estrona.

530
 Colesterol Pregnenolonă Progesteronă

17-α-hidroxipregnenolonă 17-α-hidroxiprogesteronă

Dehidroepiandrosteronă Androstendionă

Aromatază Testosteronă

Aromatază

O OH

HO HO
Estronă 17-β
β -Estradiol

16-α-Hidroxilază
OH

OH

HO
Estriol

Fig. 17.33. Etapele biosintezei şi degradării estrogenilor

–estrona şi estradiolul se transformă reversibil unul în celălalt sub acţiunea unei

17 β-reductaze.
Estrogenii sintetizaţi sunt eliberaţi în sânge şi transportaţi la tesuturile ţintă de o
globulină specifică (sex hormon-binding globulin).
Degradarea estrogenilor se face în ficat. Catabolitul principal este estriolul
(Fig.17.33) care se elimină cu bila în intestin, sub formă de sulfo sau glucurono conjugat.
Acţiuni biologice. Estrogenii au rol în dezvoltarea şi menţinerea caracterelor
sexuale primare şi secundare; favorizează dezvoltarea primelor stadii ale ciclului ovarian;
stimulează sinteza de proteine necesare muşchiului uterin.
Reglarea secreţiei Reglarea la nivelul hipotalamusului prin intermediul
hormonului eliberator al gonadotropinelor hipofizre care stimulează eliberarea LH şi
FSH. LH stimulează secreţia de estrogeni şi progesteronă de către ovar şi controlează
ciclul ovarian. FSH stimulează secreţia de estrogeni şi dezvoltarea foliculilor ovarieni.
Reglarea prin feed back negativ. Concentraţiile mari de estradiol în sânge
inhibă secreţia de LH şi FSH.
Progesterona este secretată de corpul luteal, placentă, corticosuprarenală,
testicul. Ea se secretă în cantitate mare în perioada luteală a ciclului menstrual şi în timpul
gestaţiei de către unitatea feto-placentară. Biosinteza progesteronei este doar sub influenţa
LH nu şi sub influenţa FSH. Progesterona circulă în sânge legată de aceiaşi proteină
care fixează şi cortisolul. In ficat, progesterona se transformă în pregnandiol care este
eliminat pe cale renală sub formă de glucuronoconjugat. Progesterona intervine în
menţinerea gestaţiei şi în dezvoltarea glandelor mamare.

531
 Index
0B

A Acid colic, 383

Abetalipoproteinemie familială, 406 Acid dehidroascorbic v. dehidroascorbat
ACAT v. acil-CoA - colesterol Acid dezoxicolic, 384
aciltransferază Acid 3,12-dihidroxi-colanic v. acid
Acceptor de protoni, 14 dezoxicolic
Acetil-CoA, 271, 275, 281 Acid eicosatetraenoic v. acid arahidonic
Acetil-CoA carboxiligază, 363 Acid elaidic, 317
Acetilcolină, 76 Acid fenilacetic, 452
Acetilcolin esterază, 76 Acid fitanic, 349
N-Acetil-galactozamină, 251 Acid folic, 105
N-Acetil-glucozamină, 251 Acid fosfatidic, 322
Acetoacetat, 351 Acid fosfoenolpiruvic, 202
Acetoacetil-CoA, 351, 377, Acid 2-fosfogliceric, 267
Acetonă, 351 Acid 3-fosfogliceric, 266
Acid N-acetil-neuraminic, 245 Acid 6-fosfogluconic (6-fosfo-gluconat) 292
Acid acetoacetic v. acetoacetat Acid fumaric, 275, 277, 279, 448
Acid aconitic v. aconitat Acid glicocolic, 382
Acid adenilic v. AMP Acid glicochenodezoxicolic, 382
Acid adenozin difosforic v. ADP Acid gluconic, 245
Acid 3`,5`-adenozin monofosforic v.AMPc Acid glucuronic, 246
Acid adenozin trifosforic v. ATP Acid glutamic, 26, 444, 447, 449, 456
Acid aldonic, 245 Acid gras esenţial, 318
Acid alduronic, 246 Acid gras polinesaturat, 319
Acid p-aminobenzoic, 106 Acid gras sintaza, 365
Acid γ-amino butiric (GABA), 461 Acid guanilic, 120, 477, 479
Acid δ-amino levulinic, 466 Acid guanozin difosforic, 120, 276
Acid arahic, 316 Acid guanozin monofosforic v. GMP
Acid arahidonic, 316, 423 Acid guanozin trifosforic v. GTP
Acid arginino succinic, 448 Acid L-gulonic, 296
Acid ascorbic (vitamina C), 111, 321 Acid hialuronic, 250
Acid aspartic, 26 Acid β-hidroxibutiric v. β-hidroxibutirat
Acid behenic, 316 Acid 3-hidroxi-colanic v. acid litocolic
Acid 1,3-bisfosfogliceric, 266 Acid p-hidroxi-fenilpiruvic, 453
Acid butiric, 316 Acid hipocloros, 232
Acid capric, 316 Acid hipuric, 463
Acid caprilic, 316 Acid homogentizic, 453
Acid caproic, 316 Acid L-iduronic, 246
Acid γ-carboxiglutamic, 29 Acid iminoglutaric, 444
Acid cervonic, 316 Acid inozinmonofosforic v. IMP
Acid α-cetoglutaric v. α-cetoglutarat Acid izocitric v. izocitrat
Acid chenodezoxicolic, 383 Acid lactic v. lactat
Acid citidilic v. CMP Acid lauric, 316
Acid citidin monofosforic v. CMP Acid lignoceric, 315
Acid citidin difosforic v.CDP Acid linoleic, 316
Acid citidin trifosforic v. CTP Acid linolenic, 316
Acid citric v. citrat Acid γ-linolenic, 316, 370
Acid clupanodonic, 316 Acid lipoic, 272, 276
Acid litocolic, 384, 386
532
Acid malonic, 85, 363 Acilgliceroli, 315
Acid metilmalonic, 347 Acil glycerol lipaza hepatică (HAL), 395
Acid N-metil guanidinacetic, 4562 Acizi, 14
Acid 3-metoxi 4-hidroxi mandelic, 521 Acizi aldonici, 245
Acid mevalonic v. mevalonat Acizi biliari, 383
Acid miristic, 316 Acizi graşi esenţiali, 318
Acid nalidixic, 153, 194 Acizi hidroxieicosatetraenoici, (HETE), 421,
Acid nervonic, 316 434
Acid neuraminic, 244 Acizi nucleici, 116
Acid oleic, 316 Acizi sialici v. acid N-acetil neuraminic
Acid orotic, 479 Acizi uronici, 246
Acid oxalic, 85 Aconitat, 281
Acid oxaloacetic, 443, 449 Acridină, 171
Acidoză, 23, 357 ACTH v. corticotropină
Acid palmitic, 316 Actinomicină D, 171
Acid palmitoleic, 316 Adenilat ciclază, 500
Acid pantoic, 109 Adenină, 117
Acid pantotenic, 109 Adenohipofiză, 488
Acid pirofosforic v. pirofosfat S-Adenozilhomocisteină, 107,458
Acid piruvic, 262, 268, 271, 280, 281, 285, S-Adenozilmetionină, 107, 122, 458
443 Adenozină, 118, 247, 485
Acid prostanoic, 425 Adenozin difosfat v. ADP
Acid pteroic, 106 Adenozin monofosfat v. AMP
Acid pteroil glutamic v. acid folic Adenozin monofosfat ciclic v. AMPc
Acid retinoic, 112, 493 Adenozin trifosfat v. ATP
Acid sialic, 245 ADH v. vasopresină
Acid stearic, 316 ADN, 116
Acid succinic v. succinat ADN girază, 135, 145
Acid taurochenodezoxicolic, 384 ADN ligază, 145
Acid taurocolic v. taurocolat ADN polimeraze, 141
Acid tetrahidrofolic v. tetrahidrofolat ADN primază, 145
Acid d-timidilic v.d-TMP ADN recombinat, 131
Acid d-timidin difosforic v. d-TDP ADP, 120, 195, 202, 205, 212, 220
Acid d-timidin monofosforic v. d-TMP Adrenalină, 488
Acid timnodonic, 316 Adrenodoxin reductaza, 226
Acid timidin trifosforic v. TTP, 120 Agonist, 492
Acid 3α,7α,12α−trihidroxicolanic v. acid Alanină, 25, 281, 457
colic δ-ALAS v. δ-aminolevulinat sintetază
Acid uric, 231, 485 Alcaloză, 23
Acid uridilic v. UMP Alcapton v. acid homogentizic
Acid uridin difosforic v. UDP Alcaptonurie, 453
Acid uridin monofosforic v. UMP Alchil-acil-glicerofosfolipide, 413
Acid uridin trifosforic v.UTP Alcool dehidrogenază, 74
Acid uronic v. acid alduronic Aldimină v. bază Schiff
Acid vanilmandelic v. acid 3-metoxi-4- Aldohexoză, 241
hidroxi-mandelic Aldolaza A, 265
Acidoză, 23 Aldolaza B, 297
Acil-CoA, 339, 340, 342, Aldopentoză, 240
Acil-CoA-colesterol aciltransferază, 396 Aldosteronă, 526
Acil-CoA dehidrogenază, 344 Aldoză, 235
Acil-CoA sintetază, 339 Aldozo reductază, 301
533
Alolactoza, 182 Androsteronă, 529
Alopurinol, 123 Anemia falciformă, 36, 60
Alosteric, 87 Anemia hemolitică 271
Aloză, 238 ANF v. factorul atrial natriuretic
Altroză, 238 Angiotensină II, 35, 528
α-amanitină, 172 Angiotensinogen, 528
Amfibolic, 280 Anhidrază carbonică, 74
Amfiion, 27 Anhidridă, 202, 203
Amfoliţi, 14 Anionul superoxid, 228
Amidon, 235, 249, 256 Anomeri, 239
Amilază, 256 Antagonist, 492
Amilo-1,4-1,6-glucan transferază, 305 Anticodon, 161
Amilo-1,6-glucozidază, 305 Anticorp v. imunoglobulină,
Amiloidoză, 49 Antidiuretic v.vasopresină
Amilopectină, 249 Antienzime, 95
Amilo-1,4-1,6-transglucozidază, 310 Antigen, 61, 62
Amiloză, 249 Anionul superoxid, 221
Amine biogene, 460, 461 Antioxidant, 230, 321
Aminoacizi, 24 α1-antiprotează, 94
Aminoacid cetogen, 451 Antitrombină, 94
L-aminoacid decarboxilază, 460 Apă 11
Aminoacizi esenţiali, 454, 455 Apă oxigenată, 33, 74, 229, 231, 348
Aminoacid glucogenic, 451 Apoenzimă, 75
Aminoacizi naturali, 24 Apoproteine, 391
D-Aminoacid oxidaze, 445 Apoptoză, 441
L-Aminoacid oxidaze, 445 Arabinoză, 238
Aminoacizi neesenţiali, 454, 455 Arahidonat, 427, 429, 434
Aminoacil-AMP, 187 Arginază, 449
Aminoacil-ARNt, 187 Arginină, 26, 29, 227, 281, 462
Aminoacil-ARNt sintetază, 187 Arginină-succinat, 448
γ-Aminobutirat, 461 ARN, 116, 159, 163
2-Amino-6-hidroxipurină v. guanină ARN polimeraze, 165
δ-Aminolevulinat, 466 Aromatază, 532
δ-Aminolevulinat sintaza, 466 Asparagină, 26, 255
Aminopeptidază, 438 Aspartat, 26, 234, 281, 475
Aminopterină, 483 Aspartat carbamil transferază, 480
6-Aminopurină v. adenină Aspirină, 421, 427, 429
Aminotransferaze, 98 Astm bronşic, 433
Aminozaharuri, 244 Aterogen, 398, 402
Amital, 220 Ateroscleroza, 399, 405
AMP, 119, 477 ATP, 120, 186, 199, 202, 207, 261, 264,
AMP ciclic, 122, 181, 501 288, 362, 372
3`,5`-AMP v. AMPc ATP-aza Na+-K+, 257
3`,5`-AMP fosfodiesterază, 501 ATP sintaza mitocondrială, 218
Anabolism, 195, 279 Avitaminoză, 101, 104, 105
Androgen, 529 8-Azaguanină, 123
Androstan, 331 6-Azauridină, 123
∆5-Androstendiol, 528 Azidotimidină, 123
Androstendionă, 525, 528 Azidă, 221

534
B Cardiolipină, 324
Bază azotată, 117
20B Carnitină, 340
Bază conjugată, 14
21B Carnitin aciltransferază, 340
Bază Schiff, 60 β-caroten, 111
Benzoil-CoA, 463 Caspaze, 441
Benzoil-glicină, v.acid hipuric CAT-I v. carnitin acil transferază
Bilirubină, 246, 472
2B
Catabolism, 196, 281
Biliverdină, 472 Catalază, 35, 74, 231
Biotină, 110 Catecolamine, 519
1,3-Bisfosfoglicerat, 266 Catecol-O-metil transferază, 521
2,3-Bisfosfoglicerat, 57, 267 Catepsină, 441
2,3-Bisfosfoglicerat fosfatază, 268 Cât de fosforilare, 221
2,3-Bisfosfoglicerat mutază, 268 CBP (cortisol-binding protein), 525
Boala Alzheimer, 393 CDP, 120, 408
Boala Andersen, 313 dCDP, 484
Boala Biermer, 109 CDP-colină, 408, 410
Boala Farber, 420 CDP-diacilglicerol, 408, 410, 412
Boala Forbes, 313 CDP-diglicerid, 408
Boala Gaucher, 420
23B
CDP-etanolamină, 408, 413
Boala von Gierke, 313 Cefalină v.fosfatidiletanolamină
Boala Krabbe, 420 Celobioză, 248
Boala Maple syrup, 453 Celuloză, 235
Boala Mc Ardle, 313 Centrul catalitic, 76
Boala Niemann- Pick, 420 Ceramidă, 327, 463, 417, 418, 419
Boala Tay-Sachs, 420 Cerebrozid, 327, 417, 418
Boala von Gierke, 313 Ceride, 315
Boli prionice, 50 Ceruloplasmină, 35, 231
Bohr, effect, 56 β-cetoacil-CoA, 344
Bradikinină, 35 β-cetoacil-CoA tiolază, 344
5-Bromouracil, 156 Cetogeneză, 351
C
1B

α-cetoglutarat, 234, 443

Cadaverină, 461
Calcitonină, 516
Calcitriol v. 1,25-dihidroxicolecalciferol
Calciu, 515
Calea Embden-Meyerhof-Parnas v. glicoliza
Calea fosfogluconatului v. calea
pentozofosfaţilor
Calea glicerol fosfatului, 373
Calea glucuronatului, 297
Calea monoacilglicerolului, 372
Calea pentozofosfaţilor, 293
Calea poliolică, 300
Calmodulină, 227, 504
Calpaine, 442
Capacitate tampon, 22
Carbamil fosfat, 203, 448, 481
Carbamil fosfat sintetază, 447
Carboxilare, 286, 347, 363
Carboxipeptidază, 438, 439
α-cetoglutarat dehidrogenază, 275, 279
Cetonurie, 354, 357
Cetoză, 236
Chilomicroni, 35, 112, 392, 396
Chimotripsină, 36, 95, 439
Chimotripsinogen, 95, 439
Ciancobalamină v. vitamina B12
Ciclooxigenază, 427
Ciclopentanoperhidrofenantren, 329
Ciclul acizilor tricarboxilici, 275
Ciclul celular, 150
Ciclul Cori (ciclul lactat-glucoză) 287
Ciclul Felig-Malette (ciclul Ala-Gluc), 288
Ciclul Krebs v. ciclul acizilor tricarboxilici
Ciclul Krebs-Henseleit v. ciclul ureogenetic
Ciclul rodopsinei, 113
Ciclul ureogenetic, 448
Cisteină, 26, 282, 458
Citidină, 118

535
Citidin difosfat v. CDP CoQ v.coenzima Q, 213
Citidin monofosfat v. CMP CoQH2-citocrom c reductaza, 217
Citidin trifosfat v. CTP Corepresor, 91, 177
Citocromi, 35, 61, 215 Corpi cetonici, 350
Citocrom c oxidază v. complexul resp. IV Corticosteroizi, 522
Citocrom P450, 224, 226 Corticotropină, 506
Citozină, 118 Cortisol, 525
Citrat, 276, 278, 280, 282 Creatină, 462
Citrat liază, 360 Creatinfosfat, 202, 462
Citrat sintază, 276 Creatin kinaza, 95, 462
Citrulină, 227, 448 Creatinină, 462
Clonă, 63 CRH v. hormonul eliberator al
CMP, 120, 408 corticotropinei
d-CMP, 484 Cromatină, 133, 136, 462
Coagularea sângelui, 67, 95 Cromogranină, 520
CoA v.coenzima A Cromozomi, 132, 136
Cobalt, 108 CTP, 120, 207, 410, 480, 481
Codeină, 34 d-CTP, 120
24B

Cod genetic, 184 D

2B

Codoni, 36, 162, 184, 191 D, serie optică, 237

Coenzimă, 74 D3 v. colecalciferol
Coenzima A, 109, 110, 339, 343, 353, 359 1,25 (OH)2 – D3 v. 1,25 dihidroxi
Coenzima Q, 213 colecalciferol
Coenzime flavinice v. FADH2 şi FMNH2 DAG v. Diacilglicerol
Coenzime nicotinamidice v. NADH şi Decarboxilarea oxidativă a piruvatului, 272
NADPH Dehidroascorbat, 111
Cofeină, 125 7-Dehidrocolesterol, 519
Colagen, 35, 43 Dehidroepiandrosteronă, 526
Colamină v. etanolamină Denaturare proteine, 49
Colan, 332 Denaturare ADN, 127
Colecalciferol, 517 Dermatan sulfat, 251
Colestan, 332 Determinant antigenic, 63
Colesterol, 314, 331, 376, 519, 524, 529 Dextrine, 256
Colestiramină, 386 Dezaminare oxidativă, 444
Colina, 107, 322, 409 5`-Deoxiadenozin cobalamina, 109
Complex respirator I, 216 Dezoxiadenozină, 119
Complex respirator II, 216 Dezoxicitidină, 119
Complex respirator III, 217 Dezoxiguanozină, 119
Complex respirator IV, 217 Dezoxiribonucleozide, 119
Compuşi macroergici, 201 6-Dezoxi-L-galactoză v. fucoză
COMT v. catecol-O-metil transferază Dezoxiguanilat v.dGMP, 120
Condroitin sulfat, 252 Dezoxitimidilat, 107, 120
Constanta Michaelis, 84 Dezoxiuridilat, 107
Constanta de aciditate v. Ka, 15 Dezoxizaharuri, 244
Constanta de bazicitate v. Kb, 16 Diacilglicerol, 336, 374, 408, 503
Constanta de echilibru, 12 Diastereoizomeri, 243
Controlul respirator, 223 Difosfatidilglicerol v. cardiolipina
Coproporfirii, 470 Digestia glucidelor, 256
Coproporfirinogen, 468 Digestia şi absorbţia lipidelor, 389, 396
Coprostanol, 386 Dihidrobiopterină, 459, 524
Coprostanonă, 386 Dihidrolipoil dehidrogenază, 272
536
Dihidroorotat, 481 Endorfine, 34
Dihidrotestosteronă, 529 Energie de activare, 77
Dihidrouridină, 160 Energie internă, 196
Dihidroxiacetonă 236 Energie liberă, 196
Dihidroxiaceton fosfat, 264, 335 Endonucleaze, 129
1α, 25-Dihidroxicolecalciferol, 519 Enhancer, 168, 182
Diiodotirozină, 514 Enoil-CoA, 340
Diizopropilflorofosfatul, 83 Enoil-CoA hidratază, 343
Dimetilalilpirofosfat, 278 Enterokinază, 93, 439
2,4-Dinitrofenol, 220 Entropie, 197
Dipeptidază, 435 Enzime, 73
Dipol, 11 Enzime constitutive, 176
Disialogangliozid, 325 Enzimă de deramificare, 302
Dislipidemie v. dislipoproteinemie Enzima malică, 361
Dislipoproteinemie, 402 Enzima de ramificare, 307
DIT v. diiodotirozină Enzime alosterice, 87
Dizaharide, 247 Enzime inductibile, 91, 176
Dolicol, 334, 381 Enzime lizozomale, 441
DOPA, 521 Enzime represibile, 91, 176
Dopamină, 450, 521 Enzime de restricţie, 130
Down regulation, 492 Epimerază, 302
Dubla elice de ADN, 126 Epimeri, 243
E
3B
Epinefrină v. adrenalină
E v. energie internă, Epitop, 64
E v. potenţial redox Eritromicină, 193
E0 v. potenţial redox standard Eritropoetină, 497
Echilibrul acido-bazic,15 Eritroză, 238
Echivalent reducător, 208 Eritruloză, 237
EcoR I, 130 Estran, 328
EcoR V, 130 Estradiol, 531
Ecuaţia Henderson-Hasselbach, 15 Estriol, 531
Efect Bohr, 57 Estrogen, 331, 529
Efect hipercrom, 128 Etanolamină, 106, 409
Efect heterotrop, 88 Etiocolanolonă, 530
Efect homotrop, 88 Eucromatina, 138
Efect alosteric, 88 Exon, 132
EGF v. factor de creştere al epidermei Exonucleaze, 129
Eicosanoizi, 418 Exopeptidază, 437
Elastază, 439 F
4B

Elastină, 35, 45 Factor atrial natriuretic, 505

Electroforeza serului, 60 Factor de agregare plachetară, 324, 410
Electroliţi, 14 Factor de coagulare, 69
α-Elicea lanţurilor peptidice, 38 Factori de creştere, 497
Elongarea acizilor graşi, 367 Factorul de creştere al epidermei, 497
Emfizem pulmonar, 95 Factorul de creştere eliberat de plachete, 497
Enantiomeri, 242 Factori de iniţiere a sintezei proteice, 188
Encefaline, 34 Factori lipotropi, 400
Endoglicozidază, 256 Factor rho, 171
Endonuclează, 129 FAD/FADH2, 102, 213, 273, 276, 283, 343
Endopeptidază, 437 Fagocitoza, 231
Endoperoxid prostaglandinic, 423 Farnezil pirofosfat, 381
537
Fe2+, 52, 213, 214, 215, 468 Fosfopanteteină, 365
Fe3+, 52, 213, 215, 469 5`-Fosforibozil-1-pirofosfat (PRPP), 472
Feed-back, 92 Fosforilare la nivel de substrat, 206
Fenilacetat, 452 Fosforilare oxidativă, 219
Fenilalanină, 25, 452, 455 Fosforoliză, 301
Fenilalaninhidroxilază, 452 Fragmente Okazaki, 146
Fenilcetonurie, 452 Fructokinază, 297
Feritină, 35 Fructoză, 236, 241
Ferochelatază, 469 Fructozo-1,6-bisfosfat 263, 269
FH4 v. folat Fructozo-2,6-bisfosfat 268
Fibrină, 69 Fructozidază, 256
Fibrinogen, 61, 69 Fucoza, 243
Fibrinoliză, 72 Fumarat, 99, 274, 276, 280
Fibrinopeptide A şi B, 70 Furan, 238
Fibroblast, 497 Furanoză, 238
Fibronectină, 254 G
5B

Filochinonă, 114 G v.energie liberă

Flavinadenindinucleotid (FAD), 102, 227, Gs, fază a ciclului celular, 150
234, 445 GABA v. acid γ-aminobutiric, 24
Flavinmononucleotid (FMN), 102, 227, 445 Galactitol, 302
5`-Florouracil, 123, 483 Galactocerebrozid, 327
Foam cells, 405 β-Galactocerebrozidază, 420
Folat, 105 Galactocerebrozidoză v. boala Krabbe
f − Met Galactokinază, 302
N-Formil-metionil- ARN t , 188
Galactopiranoză, 243
Fosfataze, 93
D-Galactoză, 240, 243
Fosfatide v. Glicerofosfolipide
Galactoză-1-fosfat, 302
Fosfatidali, 324
Galactoză-1-fosfat-uridil transferază, 302
Fosfatidil-colină, 322, 409
D-Galactozamină, 246
Fosfatidil-etanolamină, 323, 409
Galactozemie, 302
Fosfatidil-glicerol, 324, 410
Fosfatidil-inozitol-4,5-bisfosfat, 323, 410 β-Galactozidază, 178
Galactozurie, 302
Fosfatidil-serină, 323, 409
Gangliozid, 418
3-Fosfoadenozil-5-fosfosulfat, 418
Gangliozidoze, 419
Fosfocreatină v. creatin fosfat
Gastrină, 438
Fosfodiesterază, 501
GDP v. acid guanozin difosforic
Fosfoenol piruvat, 201, 205, 266
Genă, 132, 177
Fosfoenolpiruvat carboxikinază, 284
6-Fosfofructo-1-kinază, 263, 268 Genom, 132
6-Fosfofructo-2-kinază, 268 Geranil pirofosfat, 381
2-Fosfoglicerat, 261 GF v. factor de creştere
3-Fosfoglicerat, 261 GH v. Somatotropină
Fosfoglicerat kinază, 265 Gliceraldehidă, 236
Fosfoglicerat mutază, 265 Gliceraldehidă-3-P, 265, 285, 289, 296, 300
6-Fosfogluconat, 291 Gliceraldehidă-3-fosfat dehidrogenază, 265
6-Fosfogluconat dehidrogenază, 291 Gliceride v. Acilgliceroli
6-Fosfogluconolactonă, 291 Glicerofosfolipide, 315
Fosfolipaza A2 (PLA2), 326 Glicerol, 289, 336, 374
Fosfolipaza C, 326, 503 Glicerol fosfat dehidrogenază, 338
Fosfolipaza D, 326 Glicerol kinază, 338, 374
Glicină, 25, 106, 455, 458, 462, 475
Fosfoprotein fosfatază, 502
Glicocol v. glicină
538
Glicocolat, 384 Guanozină, 118, 485
Glicoforinele, 255 Guanozin difosfat v. GDP
Glicogen, 235, 249, 303 Guanozin-5`-monofosfat v. GMP
Glicogen fosforilază, 305 Guanozin trifosfat v. GTP
Glicogenină, 310 L-Gluconolactonă, 294
Glicogenoliză, 304 Guloză, 238
Glicogenoze, 313 Gută, 484
Glicogen sintază, 309, 311 H
6B

Glicolipide, 329, 417 Haptene, 64

Glicoliză, 259 Haptoglobină, 255
Glicoproteine, 255 Hb v.hemoglobină
Glicosfingolipide, 417 HDL v. lipoproteine cu densitate mare
Glicozaminoglicani, 250 HDL-colesterol, 401
Glicozidaze, 74, 256 Helicaza, 145
Globină, 53 α-Helix, 38
Globuline serice, 62 Hem, 35, 51, 227, 464, 471
Glucagon, 35 Hemofilie, 68
Glucide v. hidraţi de carbon Hemoglobină, 33, 35, 53
Glucocorticoizi, 520 Hemoglobină glicozilată, 60
Glucokinază, 92, 263 Hemoproteine, 50
Gluconeogeneză, 284 Hemosiderină, 471
Glucopiranoză, 239 Hemoxigenază, 472
Glucoză, 238, 241, 259 Henderson-Hasselbach 15, 19, 21
Glucozamină, 244 Heparansulfat, 252
Glucozo-6-fosfat, 262, 269, 294, 309 Heparină, 95, 252
Glucozo-6-fosfatază,285, 287, 289, 292, 303 Heroină, 34
Glucozo-6-fosfat dehidrogenază, 294, 297 Hertone, 133
Glucuronat, 297 Heterocromatină, 138
Glucuronoconjugaţi, 298 Heteroglican, 250
GLUT-4 , v. transportor glucoză Heterozide, 235
Glutamat, 26, 234, 456 Hexokinază, 93, 263
Glutaminază, 447 Hexoză, 241
Glutamină, 26, 447, 447, 450, 475 Hialuronat, 250
Glutaminsintetază, 99, 446, 450 Hialuronidază, 251
Glutamil transpeptidaza, 464 Hidraţi de carbon, 235
Glutation, 33, 463 Hidrocortizon v. cortisol
Glutation peroxidaza, 115, 231 Hidrolază, 99
Glutation reductază, 231 β-Hidroxi-acil-CoA, 344
Glutation sintetază, 463 β-Hidroxi-acil-CoA dehidrogenază, 344
GM (monosialogangliozid), 328 β-Hidroxi-butirat, 351
d-GMP, 119 β-Hidroxi-butirat dehidrogenază, 354
GMP v. acid guanilic 25-Hidroxicolecalciferol, 518
GMPc, 122, 501 Hidroxil glicozidic, 238
Gonadotropine, 488, 506 Hidroxilizină, 29, 43
Gonan, 330 3-Hidroxi-3-metil-glutaril-CoA
GOT v. glutamat-oxaloacetat transaminaza v.HMG-CoA
GPT v. glutamat piruvat transaminaza β-Hidroxi-β-metil-glutaril-CoA liaza, 351
Grupare prostetică, 73
β-Hidroxi-β-metil-glutaril-CoA reductaza,
GTP, 119, 188, 189, 504
377
Guanilat ciclază, 504
β-Hidroxi-β-metil-glutaril-CoA sintaza, 377
Guanină, 117, 485
539
Hidroxiprolină, 29, 43 Inozină, 161, 485
6-Hidroxi-purină v. hipoxantină Inozin monofosfat v. IMP
5-Hidroxitriptamină v. serotonină Inaniţie, 354,367
5-Hidroxitriptofan, 461 Inozitol, 323, 408, 410, 411, 412
25-Hidroxivitamina D3, 518 Inozitol 1,4,5-trisfosfat, 323, 503
Hiperamonemie, 449 Insigs, 378
Hiperbilirubinemie, 474 Insulină, 263, 267, 269, 290, 296, 309, 336
Hipercolesterolemia familială, 388 Insulin-like growth factor (IGF), 497
Hiperlipoproteinemii, 406 Interacţie hidrofobă, 31
Hipotalamus, 488, 506 Interferon γ, 36
Hipoxantină, 484, 485 Intermediar energetic comun, 205
Histamină, 24, 460 Intron, 133
Histidină, 26, 29 IP3 v. inozitoltrisfosfat
Histone, 137 IRS v. proteine substrat pentru receptorul
HIV v. virusul imunodeficienţei umane insulinic
HMG-CoA, 376 Izoaloxazină, 101
HOCl v. acid hipocloros Izocitrat, 276, 278
Holozide, 235 Izocitrat dehidrogenază, 276
H2O2 v. apa oxigenată Izoenzime, 95
Homocisteină, 107, 458, 459 Izoleucină, 25
Homoglicani, 249 Izomaltoza, 248, 256
Homogentizat, 453 Izopentenil-pirofosfat, 381
Hormon, 35, 487 Izopren biologic activ v. izopentenil
Hormon adrenocorticotrop v. corticotropină pirofosfat
Hormon antidiuretic v. vasopresină J
8B

Hormon autocrin, 487 Jacob, F., 178

Hormon de creştere v. somatotropină K
25B

Hormon eliberator al tropinelor hipofizare Ka, 15

(TRH), 488, 506 Katal, 79
Hormon endocrin, 487 Kb, 16
HRE (hormone-responsive-element), 493 Keratan sulfat, 252
Hormon eliberator al corticotropinei, 506 Keratină, 35, 42
Hormon eliberator al gonadotropinelor, 506 Kinaze, 92
Hormonul luteinizant, 506 KM v. constanta Michaelis
Hormon paracrin, 487 Koshland, D.E.Jr., 76
Hormonul paratiroidian v. Parathormon Krebs, H., 275
I
7B
L
9B

Icter, 474 L, serie optică, 237

IDL v. lipoproteine cu densitate intermediară Lactam, 117
Idoză, 238 Lactat, 95, 260, 270, 272, 281, 285, 288
Ig v. imunoglobulină Lactat dehidrogenază, 35, 74, 95
IGF v. factori de creştere Lactază, 257
Iminoacizi, 445 Lactim, 117
IMP, 476, 479 Lactoză, 248, 302
Imunoglobuline, 35, 61 Lanosterol, 383
Inductor, 178 Lanţ respirator mitocondrial, 207
INF v. interferon LCAT v. lecitin-colesterol aciltransferază
Inhibiţie, 85 LDH v. lactat dehidrogenază
Iniţierea replicării ADN, 147 LDL v. lipoproteine cu densitate mică
Iniţierea transcrierii ADN, 167 LDL-colesterol, 402
Iniţierea sintezei proteice, 187 Lecitine v. fosfatidil-coline
540
Lecitin-colesterol aciltransferază, 395 Maltoză, 248, 256
Legăturile de hidrogen, 11, 12, 30, 126 Manitol, 246
Legătură macroergică, 200 Manoză, 238, 241, 246
Legătură peptidică, 31 MAO v. monoaminoxidază
Leptină, 337 MAP kinază, 509
Leucină, 25 MDA v. malondialdehida
Leucotriene, 434 Melanotropină, 506
LH v. hormon luteinizant Melatonină, 461
Liaze, 98 Menachinonă, 114
Lichidul seminal, 301, 424 Menadionă, 113
Ligaze, 99 6-Mercaptopurină, 123
Limfocite, 62 Mesager prim, 487
Lineweaver-Burk, ecuaţie, 84 Mesager secund, 499
Lipază, 395 Met-encefalină, 34
Lipaza hormon-sensibilă v. triacilglicerol Methemoglobină, 34
lipaza N5, N10 –Metilen-FH4, 107
Lipaza pancreatică, 396 N5-Metil-FH4, 107
Lipide, 314 7-Metil-guanozină, 176
Lipide plasmatice, 405 Metilmalonil-CoA, 347
Lipogeneza, 372 Metilmalonil-CoA izomerază, 347
Lipoliză, 336 Metilxantine, 123
Lipoproteine, 389 Metionină, 26, 107, 450, 451, 455, 459
α-lipoproteine v.lipoproteine cu densitate Metotrexat, 86, 483
mare 5-Metoxi-N-acetilserotonină v. melatonină
β-lipoproteine v. lipoproteine cu densitate Mevacor v. lovastatin
mică Mevalonat, 377, 380, 382
Lipoproteine cu densitate foarte mică, 35, Mevalonat-3-fosfo-5-pirofosfat, 380
390, 399 Mieloperoxidază, 232
Lipoproteine cu densitate intermediară, 390, Mineralocorticoizi, 527
392, 399 Mioglobină, 35, 39, 46, 51
Lipoproteine cu densitate mare, 35, 390, 401 Miokinază (adenilat kinază), 202
Lipoproteine cu densitate mică, 35, 390, 400 Mitocondrie, 210
Lipoprotein lipază, 395, 398 MIT v. monoiodotirozină
Lipooxigenază, 435 Mitchell, P., 219
Lipozomi, 325 Monoacilglicerol, 319, 336
Lipoxine, 436 Monoaminoxidază, 522
Lizină, 26, 29 Monod, J., 177
Lizofosfogliceride, 326 Monoiodotirozină, 514
Lizolecitine, 395 Monooxigenază, 224
Lizozim, 35 Monoxid de azot, 59
Lizozomi, 400 Morfină, 34
Lixoză, 238 MSH v. melanotropină
Lovastatin, 379 Mucopolizaharide, 250
M
10B
Mutaţii, 154
M, fază a ciclului celular, 149 Mutază, 99
Macrofage, 63, 231, 404 N
1B

α2-Macroglobulină, 62 NADH, 95, 104, 209, 233, 276, 283, 444,

Malat, 234, 276, 279, 281, 286 452, 477
Malat dehidrogenază, 234, 276, 277 NADH-CoQ reductază, 216
Malonil-CoA, 363 NADPH, 103, 232, 294, 361, 384, 457, 472
Malondialdehida, 320, 429 NADPH oxidază, 232
541
NANA v. acid N-acetil-neuraminic Parathormon, 514
Natriopeptină v. factorul atrial natriuretic PDGF v. factorul de creştere eliberat de
Naveta glicerol-fosfat, 234 plachete
Naveta malat-aspartat, 234 Pentoză, 118, 236, 240
Nicotinamidă, 103 Pentozurie esenţială, 299
Nicotinamid-adenin dinucleotid v. NADH PEP v. fosfoenolpiruvat
Nicotinamid-adenin dinucleotid fosfat v. PEPCK v. fosfoenolpiruvat carboxikinază
NADPH Pepsină, 65, 438
NO v. monoxid de azot Pepsinogen, 93
Nitric oxid sintază, 227, 505 Peptid C, 507
Noradrenalină v..norepinefrină Peptid semnal, 507
Norepinefrină, 453 Peptide, 31
Nucleotid, 119 Peptidil transferază, 190
Nucleozid, 118 Peptidoleucotriene, 433
Nucleozomi, 137 Peroxidare, 115, 320
O
12B Peroxidaze, 35, 97
−
O 2ɺ ,v. anionul superoxid Peroxid de hidrogen, 228, 297, 348, 485
Peroxid lipidic, 115, 320
OAA, v. oxaloacetat
Peroxizomi, 347
Obezitate, 337
Peroxinitrit, 229
Octanoil-CoA, 347
PG v. prostaglandină
Okazaki, R., 146
PGI2 v. prostaciclină
Oleil-CoA, 345
Piruvat carboxilază, 286
Oligomicină, 221
pH, 13, 19, 21, 23
Oligozaharide, 235 pH izoelectric, 28
Operator, 179 pH optim, 80
Operon, 178 Piran, 239
Operonul lac, 179 Piranoză, 239
Opsină, 113 Piridoxal, 104
Ornitină, 30, 449, 462 Piridoxal fosfat, 104, 443, 521
Ornitin-carbamil-fosfat transferază, 447 Piridoxină, 104
Orotat, 481, 486 Pirimidină, 117
Oxaloacetat, 234, 276, 278, 281 Pirofosfat, 187, 201, 339
Oxidanţi, 199 Pirofosfatază, 202, 339
α-oxidare, 349 Piruvat, 259, 260, 261, 269, 272, 282, 286
β-oxidare, 342 Piruvat carboxilază v. piruvat carboxiligază
ω-oxidare, 349 Piruvat carboxiligază, 362
Oxidaze, 224 Piruvat dehidrogenază, 272
Oxidoreductaze, 97 Piruvat dehidrogenaz fosfatază, 274
Oxid nitric v. monoxid de azot Piruvat dehidrogenaz kinază, 274
Oxigenul singlet, 228 Piruvat kinază, 269, 271
Oxitocină,488 PLC v. fosfolipaza C
Oze, 235 Plasmalogene v. fosfatidali
Ozide, 235 Plasmide, 132
P 13B

Plasminogen, 72, 94
P50 (P0,5), 54 PLP v. piridoxal fosfat
PAF v. factorul de agregare plachetară pOH, 13
Palindrom, 131 Polipeptid, 33
Palmitoil-CoA, 342, 368 Poliribozom, 192
Panteteină, 365 Polizaharide, 249
Papaină, 65 Porfină, 464
542
Porfinogen, 464 R
14B

Porfirii, 470 Racemază, 99

Porfirină, 465 Radical peroxil, 228
Porfobilinogen, 464 Radical superoxid v. anion superoxid
Potenţial redox, 200 Radical hidroxil, 229
Potenţial redox standard, 200 Reacţie anaplerotică, 282
PPi v. pirofosfat Reacţie endergonică, 197
Pregnan, 331 Reacţie exergonică, 197
Pregnenolonă, 521 Receptor, 491
Pre-β-lipoproteine v. lipoproteine cu Receptor adrenergic, 498
densitate foarte mică Receptori cuplaţi cu tirozin kinaze
Preproinsulină, 507 citosolice, 496
Pribnow, casetă, 166 Receptori cu activitate tirozin kinazică
Primază, 146, 147 intrinsecă, 496
Primozom, 148 Receptor insulinic, 497
PRL v. prolactină Receptor LDL, 403
Procarboxipeptidază, 439 Receptor nuclear, 494
Produs ionic al apei, 13 Reglare alosterică a enzimelor, 92, 469
Proelastază, 93, 439 Reglare covalentă a enzimelor, 92
Proenzimă v. zimogen, 93 Renaturarea ADN, 129
Progesteronă, 526, 529, 531 Renină, 527
Prolactină, 506 Repararea ADN, 157
Prolină, 26, 457 Replicare, 139
Promotor, 166 Replizom, 148
Proopiomelanocortină, 34, 506 Represor, 179, 182
Propionil-CoA, 347 Restrictază v. enzimă de restricţie
Propionil-CoA carboxilaza, 347 Resturi chilomicronice, 398
Prostaciclină, 429, 430 Retinal, 112
Prostaciclin sintază, 430 Retinol, 111
Prostaglandine, 423, 424, 489, 501 Revers transcriptază, 154
Prostaglandin sintază v. ciclooxigenază Ribitil, 102
Prostanoizi, 436 Ribitol, 246
Proteaze, 74 Riboflavină, 102
Proteina C, 72 Ribonuclează, 35, 176
Proteine G, 499 Ribonucleotid, 119
Proteine oligomere, 47 Ribonucleozid, 118
Proteine plasmatice, 61 Ribotimidină, 161
Proteazom, 442 Riboză, 240
Protein kinaza A, 501 Riboză-5-fosfat, 295
Protein kinaza C, 504 Ribozimi, 172
Proteine substrat pentru receptorul insulinic, 497 Ribozomi, 159
Protein tirozin kinază, 496 Ribuloză, 241
Proteoglicani, 253 Ribuloză-5-fosfat, 295
Protoporfirină, 51, 465, 468 Rodopsină, 113
Protoporfirinogen, 468 Rotenonă, 221
Protoporfirinogen oxidază, 468 S
15B

Protrombină, 71 S v. entropie
Psicoză, 237 S, fază a ciclului celular, 149
PTH v. parathormon SAM v. S-adenozil-metionină
Purină, 117 Săruri, 17
Putresceină, 461 Scavenger v. quenching
543
Scualen, 381 Succinil-CoA, 276, 279, 353
Secretină, 436 „Suicide inactivation”, 430
Sedoheptuloză-1,7-bisfosfat, 296 Sulfanilamida, 86
Seleniu, 115 Sulfatide, 328
Serie sterică D şi L, 25, 237 Superoxid (anion sau radical), 229, 232
Serină, 26, 106, 455, 458 Superoxid dismutază, 229, 231, 232
Serotonină, 461 Surfactant pulmonar, 322
Serpine, 94 Ş
16B

Serum albumină, 61 Şaperoni, 48

Sex hormon-binding globulin (SHBG), 530 Şaperonine, 49
Sferă de hidratare, 12 T 17B

Sfingofosfolipide, 327 T3 v. triiodotironină

Sfingoglicolipide, 327 rT3 v. 3,3`,5`-triiodotironină
Sfingolipide, 326 Tagatoză, 237
Sfingolipidoze, 419 Talasemie, 60
Sfingomieline, 327 Taloză, 238
Sfingomielinază, 419 TATA, casetă, 166
Sfingozină, 327, 416, 420 Taurină, 384, 385
Silencer (secvenţă), 169, 183 Taurocolat, 384
Sindromul deficienţei de carnitină, 341 Tautomerie imino-amino, 117
Sistem redox, 199 Tautomerie lactim-lactam, 117
Sistem tampon, 20, 23 d-TDP, 120
SOD v. superoxid dismutază Telomere, 134, 152
Somatostatină, 35, 488 Teofilină, 123
Somatotropină, 506 Terpene, 333
Sorbitol, 246 Testosteronă, 529, 531
Sorbitol dehidrogenază, 300 Tetrahidrobiopterină, 227, 459, 526
Sorboză, 237 Tetrahidrofolat, 106
Specificitate de reacţie, de substrat, 73 Tetraiodotironină, 514
Specificitate stereochimică, 74 Tetroză, 236
Specii reactive ale oxigenului (SOR) THF v. tetrahidrofolat
Spermidină, 462 Timidilat sintază, 483
Spermină, 462 Tiamină, 100
Spirala lui Lynen, 343 Tiamin pirofosfat, 101, 272
Splicozom, 173 Timidin monofosfat, 119, 477
Steran, 329 d-Timidin trifosfat, 119, 477
Stercobilinogeni, 473 Timină, 118
Stereospecificitate, 74 Timp de înjumătăţire, 440
Steroizi, 320 6-Tioguanină, 123
Steroli, 330 Tiolesteri, 203
Structură cuaternară a proteinelor, 47 Tireoglobulină, 514
Structură primară a proteinelor, 36 Tireoperoxidază, 514
Structură secundară a proteinelor, 38 Tireotropină, 506
Structură terţiară a proteinelor, 45 Tironină, 513
Structură dublu elicoidală a ADN, 126 Tiroxină, 453
Structura primară ADN, 124 Tirozină, 25, 453, 459
Substanţă amfipatică, 325 Tirozinhidroxilază, 521
Subunitatea σ, 165 Titrare, 18
Succinat, 75, 208, 276, 279 d-TMP v. dezoxi-timidin monofosfat
Succinat dehidrogenaza, 35, 75, 277, 216 Tocoferol, 114
Succinat CoQ-reductază, 216 Tocol, 114
544
Tonusul peroxidic, 428 Urobilinogen, 473
Topoizomerază, 134, 135, 145 Urokinază, 72
TPP v. tiaminpirofosfat Uroporfirină, 465
Traducere, 184 Uroporfirinogen, 467
Transaminaze, 98, 105, 443 Uroporfirinogen decarboxilază, 468
Transcriere, 163, 164 UTP, 120, 298, 480, 481
Transferină, 62, 471 dUTP, 484
Translocază, 211 V
19B

Transportor glucoză, 257, 261 VH, 65

Treonină, 26 VL, 65
Treoză, 238 Valină, 25
TRH v. hormon eliberator al tireotropinei Vasopresină, 35
Triacilgliceroli, 314, 319, 372, 336 Vezicule seminale, 301
Triacilglicerollipază, 336 Virusul imunodeficienţei umane, 123
Triglicerid lipaza, 336 Vitamina A v. retinol
3,5,3`-Triiodotironină, 513 Vitamina B1 v. tiamină
3,3`, 5`-Triiodotironină, 513 Vitamina B2 v. riboflavină
Trioză, 236 Vitamina B6 v. piridoxină
Tripsină, 36, 93 Vitamina B12, 108, 290
Tripsinogen, 93 Vitamina C v. acid ascorbic
Triptofan, 25 Vitamina D2 v. ergocalciferol
Trisialogangliozid, 328 Vitamina D3 v. colecalciferol
Tristearină, 319 Vitamina E v. tocoferol
Trombină, 68, 71 Vitamina K1 v. filochinonă
Trombomodulină, 72 Vitamina K2 v. menachinonă
Tromboxan, 429 Vitamina K3 v. menadionă
Tromboxan sintaza, 429 Vitamina PP v. niacină
Tropocolagen, 43 Vitamine, 100
TSH v. tireotropină Vitamine hidrosolubile, 100
d-TTP v.dezoxi-timidintrifosfat, 120, 482 Vitamine liposolubile, 111
Turgescenţă, 253 Viteză de reacţie, 78
TX v. tromboxan VLDL v. lipoproteine cu densitate foarte
U
18B mică, 35, 390, 399, 406
Ubichinonă v. coenzima Q W
Ubicuitină, 91, 441 Watson şi Crick, model, 126
UCP-1, 222 Wilkinns, M., 126
UDP v. uridin difosfat X
UDP-galactoză, 298, 302 Xantină, 484, 485
UDP-glucoză, 298, 302, 309 Xantin oxidază, 484
UDP-glucuronat, 298 Xiloză, 238
UMP, 119, 481 Xiluloză, 237
dUMP, 107, 481 Xiluloză-5-fosfat, 295, 298Z
Up-regulation, 492 Z
Uracil, 118 Z, ADN, 126
Urat monosodic, 484 Zaharoză, 249, 257
Urează, 72 Zaharază, 257
Uree, 447 Zaharuri v. glucide
Uridină, 118, 247 Zimogen, 93, 438
Uridin difosfat, 120, 480 Zona fasciculată, 520
Uridin monofosfat v. UMP Zona glomerulară, 520
Uridin trifosfat v. UTP Zona reticulată, 52
545
 Simboluri şi prescurtări
AA acid arahidonic HMG-CoA 3-hidroxi-3-metil-glutaril-CoA
ACAT acil-CoA colesterol aciltransferază HNE 4-hidroxi-2-trans-nonenal
ACP proteină transportoare de acil HPETE acid hidroperoxieicosatetraenoic
ADN acid dezoxiribonucleic IDDM diabet insulino dependent
ADP adenozin difosfat IDL lipoproteine cu densitate intermediară
AGPN acizi graşi polinesaturaţi IL interleukină
AGS acid gras sintaza IMP inozin monofosfat
ALA acidul δ-am,inolevulinic IP3 1,4,5- inozitol trifosfat
AMP adenozinmonofosfat IRS proteine substrat pentru receptorul
AMPc adenozinmonofosfat ciclic insulinic
AO antioxidanţi LCAT lecitin-colesterol aciltransferază
AP-1 proteina activatoare 1 LDH lactat dehidrogenaza
ARNm acid ribonucleic mesager LDL lipoproteine cu densitate mică
ATP adenozin 5`-trifosfat LH hormonul luteinizant
CAT carnitin acil transferaza LPL lipoprotein lipaza
CDP citidin difosfat LT leucotriene
CK creatin kinaza MDA malondialdehida
CoA coenzima A MIT monoiodo tirozină
CoQ ubichinona, coenzima Q MSH hormonul stimulator al melanocitelor
COX ciclooxigenază NADP+ nicotinamid adenin dinucleotid fosfat
CREB proteină de legare care răspunde la (forma oxidată)
AMPc NADPH nicotinamid adenin dinucleotid fosfat
CRH hormonul eliberator al (forma redusă)
NANA acid N-acetilneuraminic
corticotropinei
NIDDM diabet insulino independent
DAG 1,2-diacilglicerol
PAF factorul de agregare plachetară
DHAP dihidroxiacetonfosfat
PAPS 3` fosfoadenozin-5`-fosfosulfat
DIT diiodo tirozină
PDGF factorul de creştere derivat din plachete
EDTA acid etilendiaminotetraacetic
PG prostaglandine
FAD flavin adenin dinucleotid
PGI prostacicline
FMN flavinmononucleotid
PIP2 fosfatidil bisfosfat
FSH hormonul stimulator al foliculului
PKA protein kinaza A
Gal galactoză
PLA2 fosfolipaza A2
GalNAc N-acetilgalactozamină
PLC fosfolipaza C
GDP guanozin difosfat
GH somatotropina sau hormonul de creştere PRIH hormonul care inhibă eliberarea
GH-RH sau GRH hormonul eliberator al prolactinei
hormonului de creştere PRL prolactină
GLUT transportorul pentru glucoză PRPP fosforibozil pirofosfat
GMP guanozin monofosfat PTH parathormon
GPI glicozil fosfatidilinozitol ROS specii reactive ale oxigenului
GSH glutation redus SOD superoxid dismutază
GSSG glutation oxidat TAG triacilgliceroli
GSH-Px glutation peroxidaza TNF factorul necrozant al tumorilor
γ−GT
γ− γ− glutamil transpeptidaza TRH hormonul eliberator al tireotropinei
GTP guanozin 5`-trifosfat Tx tromboxan
HAL acil-glicerol lipaza hepatică Q coenzima Q
HDL lipoproteine cu densitate mare UV ultraviolet
HHT acid 12-hidroxi-8,10-heptadecanoic VLDL lipoproteine cu densitate foarte mică
HIV virusul imunodeficienţei umane
546
 BIBLIOGRAFIE

1. Michael W. King, Integrative Medical Biochemistry, Indiana University School of

Medicine, 2015.
2. Lippincott's Illustrated Review: Biochemistry, by P.C. Champe and R.A. Harvey, 6th
Edition, Lippincott, Williams & Wilkins, 2014
3.Koolman J., Roehm K. H., Color atlas of biochemistry, Ed. Thieme, Stuttgart-New
York, 2005.
4.R. Murray, Harper`s Ilustrated Biochemistry, 29th Edition, New York, NY:McGraw-
Hill, 2012.
5.Bruce Alberts, Alexander Johnson, Julian Lewis, Martin Raff, Keith Roberts, Peter
Walter, Molecular biology of the cell, Garland Science, Taylor and Francis Group,
2002.
6. Devlin, T. M., Textbook of Biochemistry with Clinical Correlations, 7th Edition,
Wiley-Liss, John Wiley and Sons, New York, 2010.
7.Jeremy M Berg,, John L Tymoczko, and Lubert Stryer, Biochemistry, 7th Edition,
W.H.Freeman and Company, New York, 2010.
8.Burton E. Tropp, Biochemistry Concepts and Applications, Brooks/Cole Publishing
Company, 1997.
9. Hames B.D., Hooper N.M., Houghton J.D., Notes in Biochemistry, Printed by Biddles
Ltd., Guildford, UK, 1997.
10.Victor L. Davidson, Donald B. Sittman, Biochemistry, Harwal Publishing, Printed in
USA, 1994.
11.Minodora Dobreanu, Biochimie clinică Implicaţii practice, Ediţia a II-a, Editura
medicală, 2010.
12.Maria Greabu, Alexandra Totan, Tratat de chimie şi biochimie pentru medicina
dentară, Ed. Standardizarea, Bucureşti, 2014.

547
13. Voet D., Voet J., Biochemistry, 4-th Edition, Wiley-Liss, John Wiley and Sons, New
York, 2013
14.P. Louisot, Biochimie generale et medicale, Paris, France, 1989.
15. A.L. Lehninger, Biochimie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987.
16.Mircea Cucuianu, Biochimie clinică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
17.Henry Jay Forman, Enrique Cadenas, Oxidative stress and signal transduction,
Chapman @ Hall, 1997.
18.Dorothy E. Schumm, Essentials of Biochemistry, Little, Brown and Company,
London, 1995.
19.Keith N. Frayn, Cholesterol homeostasis, In: „Metabolic regulation a human
perspective”, 209-217,Portland Press Ltd., 1997.
20.Halliwell B., and Gutteridge J.M.C., “Free radicals in biology and medicine”,
Oxford University Press, London, 2007.
21.Schulze-Osthoff K., Bauer M., Vogt M., Wesselborg S., Baeuerle P.A., Reactive
oxygen intermediates as primary signals and second messengers in the activation of
transcription factors, In: “Oxidative stress and signal transduction”, Edited by
Henry Jay Forman, Enrique Cadenas, University of Southern California, 1997.
22.Maria Mohora, Lipide şi efectori biologici derivaţi, Ed. Niculescu SRL, Bucureşti,
2002.
23.Maria Mohora, Biochimie, Editura Universitară “Carol Davila” Bucureşti, 2003.
24.Dowhan W., Molecular basis for membrane phospholipid diversity: Why are there so
many lipids? Annu. Rev. Biochem., 66, 199-232, 1997.

25.Gurr M.I., and Harwood J.L., Lipid Biochemistry: An introduction, (4th ed.),
Chapman & Hall, 1991.

26.Shumm D.E., Lipid biosynthesis, In: ”Essentials of biochemistry”, Little, Brown

and Company, New York, 203-214,1995.
27.Bedeleanu D., Manta I., Biochimie medicală şi farmaceutică, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1985.
28.Veronica.Dinu, E. Truţia, Elena Popa-Cristea, Aurora Popescu, Biochimie Medicală;
mic tratat, Ed. medicală, Bucureşti, 2003.

548