VALOAREA BIOLOGICĂ A PROTEINELOR DIN NUTREŢURI

Efectul nutriţional al unei proteine este dat, pe de o parte de utilizarea digestivă, iar pe de alta de
utilizarea metabolică a acesteia. Organismul utilizează în proporţii diferite substanţele proteice din hrană,
reţinând ce îi este necesar şi eliminând restul.
Animalele găsesc în proteinele consumate aminoacizii necesari satisfacerii cerinţelor lor.
Calitatea proteinelor depinde în primul rând de conţinutul lor în aminoacizi şi în al doilea rând de
factorii digestivi şi metabolici ce intervin în utilizarea acestora.
Proteinele sunt adesea supuse unor factori care le diminuează utilizarea digestivă, ca în cazul soiei,
rapiţei etc. Alte proteine provin din seminţe care au suferit diferite tratamente tehnologice, mai mult sau
mai puţin drastice, ca în cazul şroturilor de floarea-soarelui, soia, rapiţă etc. Deci, cifrele obţinute după
hidroliza chimică nu indică disponibilitatea reală a aminoacizilor eliberaţi prin hidroliza enzimatică
(digestivă).
Această disponibilitate este influenţată de mai mulţi factori, printre care mai importanţi sunt:
- digestibilitatea şi absorbţia;
- modificările chimice posibile care permit absorbţia, dar împiedică utilizarea metabolică;
- diferenţele de timp la absorbţie, transport sau activarea aminoacizilor pentru sinteza proteinelor din
organism.
Gradul de absorbţie al aminoacizilor după hidroliza enzimatică este, fără îndoială, factorul cu
influenţa cea mai mare asupra disponibilităţii aminoacizilor pentru animale. Aminoacizii absorbiţi trec
prin pereţii intestinali şi ajung în circuitul sangvin.
Absorbţia este foarte mult influenţată de proprietăţile fizico-chimice ale aminoacizilor şi în special
de configuraţia sterică şi prezenţa grupărilor aminice libere. Procesul de absorbţie al aminoacizilor din
seria L are loc într-un ritm mai rapid decât al celor din seria D. Viteza de absorbţie depinde nu numai de
prezenţa grupării aminice libere, ci şi de poziţia ei faţă de carboxil. Aminoacizii care nu posedă această
grupare liberă nu se absorb, iar cei care o au în altă poziţie se absorb foarte greu. Organismul animal
posedă proprietăţi selective în ce priveşte absorbţia diferiţilor aminoaicizi, iar cantitatea absorbită diferă
de la un aminoacid la altul.
Absorbţia aminoacizilor are şi un caracter competitiv, în sensul că unii aminoacizi inhibă absorbţia
altora. Aminoacizii din seria L inhibă absorbţia D-aminoacizilor.
Aminoacizii pot suferi modificări în decursul unor procese tehnologice la care sunt supuse
nutreţurile, care nu stânjenesc absorbţia, dar care pot să-i facă inutilizabili în procesul de biosinteză.
Astfel de modificări nu sunt cunoscute până în prezent, dar nu este exclusă posibilitatea existenţei lor
(Hermann U., 1972).
 Utilizarea aminoacizilor în procesul de biosinteză proteică este influenţată în mare măsură şi de
diferenţa în timp, atât în ce priveşte hidroliza acestora, cât şi la absorbţia, transportul sau activitatea
diferiţilor aminoacizi. Experienţe efectuate cu hidrolizate proteice sau cu amestecuri de aminoacizi puri
arată că acestea nu sunt eficace decât cu condiţia ca toţi constituenţii lor să fie simultan absorbiţi în
intestin. Valoarea biologică ridicată a proteinei din lapte se datorează nu numai prezenţei aminoacizilor
indispensabili în proporţii corespunzătoare, ci şi faptului că aceştia sunt eliberaţi simultan în timpul
proceselor de digestie.
În organism, hidroliza enzimatică se desfăşoară în condiţii deosebite faţă de hidroliza chimică
utilizată la dozarea aminoacizilor sau cea enzimatică utilizată în condiţii experimentale. Astfel, în 24 ore,
secreţiile gastrice, duodenale şi pancreatice nu eliberează decât jumătate din metionina conţinută în
cazeină şi zeină, dar în totalitate pe cea din carne.
Se poate deduce că numai cunoaşterea compoziţiei nutreţurilor în aminoacizi nu este suficientă
pentru a stabili raţii care să răspundă cerinţelor reale ale animalelor. Este necesară şi cunoaşterea
disponibilităţilor acestor aminoacizi pentru animale.

4.3.2.1. METODE FOLOSITE PENTRU DETERMINAREA VALORII BIOLOGICE A

PROTEINELOR

Diferenţierea proteinelor sub aspect calitativ s-a încercat încă de la începutul secolului al XX-lea,
introducându-se noţiunea de „valoare biologică a proteinelor“ definită prin „cantitatea de proteină
formată în corp pe seama a 100 g proteină din hrană“ (Thomas, citat de Bâia, 1972).
Astăzi, noţiunea de valoare biologică (VB) a proteinelor exprimă gradul de utilizare metabolică,
adică fracţiunea din azotul absorbit care este realmente fixat în organism.

N fixat
VB= ´100
N absorbit

Metodele propuse şi utilizate până astăzi pentru aprecierea valorii biologice a proteinei sunt
numeroase, unele mai simple, altele mai complicate, dar nici una perfectă. Utilizarea acestor metode a
permis însă ierarhizarea proteinelor din furaje şi modul în care ele se pot completa. De asemenea, aceste
metode rămân de neînlocuit atunci când trebuie comparate două proteine sau când se studiază efectul
unor tratamente tehnologice asupra calităţii proteinelor din nutreţuri.
Metodele de apreciere a valorii biologice a proteinelor din furaje pot fi grupate în: metode biologice,
metode microbiologice, metode chimice.

2
 a. Metodele biologice. În cadrul acestui grup de metode, aprecierea efectului biologic al proteinelor
se face în experienţe pe animale în creştere.
Osborne, Mendel şi Ferry (1919) au stabilit coeficientul de eficacitate proteică (CEP sau PER =
Protein Efficiency Ratio) în experienţe ce se organizează pe o durată de patru săptămâni.

Spor_in_  greutate( g )
CEP=
Proteina_ingerata (g )

Valoarea CEP este dependentă de mai mulţi factori. Unii sunt legaţi de animal (specie, rasă, sex,
vârstă), alţii sunt legaţi de condiţiile experimentale (durata experienţei, componenţa raţiilor etc.).
Pentru înlăturarea deficienţelor acestei metode au fost propuse mai multe variante de lucru.
Bender şi Doell (1957) stabilesc aşa-numitul „coeficient de eficacitate proteică netă“ (NPR = Net
Protein Ratio). Tehnica de lucru prevede utilizarea a două loturi. Un lot A (martor) primeşte o raţie fără
azot, dar completă în celelalte substanţe nutritive şi un lot B (experimental) care primeşte o raţie cu 10%
proteină de testare. Relaţia de calcul este următoare:

diferenta dintre sporurile in greutate a loturilor ( g )

NPR=
proteina ingerata de lotul experimental ( g)

Heiman V., citat de Stoica (1992), stabileşte indicele GPV (Gross Protein Value), respectiv
aprecierea valorii brute a proteinei, iar Anwer A. , citat de Stoica (1992), îmbunătăţeşte metoda,
rezultând relaţia:
At
GPV= ´ 100
Ac
în care: At - sporul (g) pe 1 g proteină testată
Ac - sporul (g) pe g cazeină utilizată ca proteină de referinţă
Trebuie menţionat că valorile acestor indicatori nu concordă întotdeauna între ele.
O altă categorie de metode se bazează pe bilanţul azotului. Acest mod de apreciere a fost propus mai
întâi de Thomas (1905) şi ulterior a fost preluat şi dezvoltat de alţi autori.
Au fost propuşi mai mulţi indicatori, dintre care exemplificăm prin CUN (Coeficientul de Utilizare
al Azotului) din partea digestibilă a hranei:

g N ingerat-(g N fecale+g N urina )

CUN= ×100
g N ingerat-g N fecale

3
 Cel mai frecvent se utilizează astăzi indicatorul VB (valoarea biologică):

Ni- ( Nf-Nmf )−( Nu-Neu )

VB= ´ 100
Ni- (Nf-Nmf )

în care: Ni - g N ingerat
Nf - g N fecale
Nmf - g N metabolic fecale
Nu - g N urină
Neu - g N endogen urină
Determinarea se realizează în condiţii standardizate pentru a putea compara rezultatele obţinute în
diferite laboratoare de cercetare.
Cel mai adesea se lucrează pe şobolani albi Wistar sau porci în creştere. în cazul experienţelor pe
şobolani, se lucrează, de regulă, pe trei loturi de masculi în creştere. Un lot primeşte în raţie proteina de
studiat, un altul o raţie fără proteină pentru stabilirea azotului metabolic şi azotului endogen şi al treilea
primeşte în raţie proteină ou care este luată ca referinţă şi serveşte pentru corectarea VB a proteinei
nutreţului cercetat.
Pe baza datelor obţinute în astfel de determinări se poate face o ierarhizare a proteinelor (tabelul
4.10).
Tabelul 4.10
Valoarea biologică a proteinelor
din unele alimente sau nutreţuri

Sursa de proteină VB
Ou integral 94
Lapte 90
Carne 79
Soia 75
Grâu 67
Porumb 60
Şrot arahide 56
Gelatină 25
b. Metode microbiologice. S-a constatat că există o strânsă corelaţie între calitatea proteinelor din
nutreţuri şi dezvoltarea unor microorganisme pe medii realizate cu aceste proteine.

4
 Se utilizează microorganisme ca: Tetrahymena piriformis sau Tetrahymena gallei, Streptococcus
faeccalis sau Streptococcus zymogenes. S-a încercat chiar folosirea unor larve ca Tenebrio molitor. Unii
autori consideră că valabilitatea datelor obţinute pe aceste microorganisme este destul de redusă pentru
organismele superioare.
c. Metode chimice. Acestea îşi propun să aprecieze valoarea proteinelor pe baza conţinutului în
aminoacizi esenţiali.
După dozarea aminoacizilor esenţiali, aprecierea se poate face prin raportul dintre aminoacizii
proteinei studiate şi aminoacizii din proteina de referinţă:

Continutul în aminoacidul A al proteinei studiate

×100
Conţinutul în aminoacidul A al proteinei de referinţa

Ca proteină de referinţă se utilizează de obicei proteina din ou.

Un indice care are la bază acest principiu, propus de Mitchell şi Polack, citat de Stoica (1992),
este chimical score şi raportează la proteina de referinţă aminoacidul limită din proteina studiată.
Un alt indice este propus de Oser J.B., citat de Stoica (1992), care raportează aminoacizii
esenţiali din proteina de referinţă la cei din proteina studiată, după următoarea relaţie:

100 a 100 b 100 c 100 j

EAA=
√
n
ae
´
be
´
ce
´
je

în care: EAA - Esential Aminoacid Index sau indicele Oser

a, b, c, j etc. - conţinutul procentual de aminoacizi în proteina studiată
ae, be, ce, je etc. - conţinutul procentual de aminoacizi în proteina de referinţă
n - numărul de aminoacizi esenţiali care intră în calcul

*
* *

Metodele de apreciere a valorii biologice a proteinelor din nutreţuri sunt numeroase, însă nu dau
rezultate concordante în multe din cazuri. Metodele cele mai exacte se dovedesc totuşi cele efectuate pe
animale.
5
 4.3.2.2. POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A VALORII BIOLOGICE A
PROTEINELOR

Studiul factorilor intrinseci (legaţi de natura proteinelor), ca şi al celor extrinseci (în raport cu
regimul alimentar şi animalul) a condus la concluzia că, în mod practic, se poate interveni pentru
îmbunătăţirea valorii biologice a proteinelor din nutreţuri prin: acţiunea favorabilă a tratamentelor
termice; acţiunea de completare a aminoacizilor. Factorii intrinseci trebuie avuţi în vedere la întocmirea
raţiilor pentru animale.

A. ACŢIUNEA TRATAMENTELOR ŞI VALOAREA BIOLOGICĂ A PROTEINELOR

Acţiunea tratamentelor termice poate interesa în special: şroturile, făina de lucernă deshidratată,
nutreţurile de origine animală obţinute prin deshidratare etc. Efectul tratamentelor termice poate fi
favorabil sau nefavorabil. Este favorabil în anumite condiţii (ca în cazul şrotului de soia) şi nefavorabil
prin indisponibilitatea creată unor aminoacizi (ca în cazul lizinei din laptele praf).
Este cunoscut că soia integrală nu poate să asigure un spor normal la monogastrice, iar consumul
acesteia poate produce şi unele tulburări. Soia integrală prezintă factori antinutriţionali care sunt mai mult
sau mai puţin distruşi sub acţiunea căldurii. Se pot cita factorii antitripsici care inhibă acţiunea
proteolitică a tripsinei şi reduce viteza de eliberare a aminoacizilor, ceea ce influenţează în special
disponibilitatea în metionină, care este factorul limitativ.
S-a semnalat, de asemenea, prezenţa unei hemaglutinine care are putere de coagulare a sângelui,
precum şi a unei lipoxidaze responsabilă de crearea avitaminozei A la viţeii hrăniţi cu soia integrală.
Unii autori au constatat că în cazul consumului de soia integrală, pe lângă reducerea semnificativă a
creşterii, există în intestinul gros al animalelor şi o mare fracţiune de proteine solubile. În intestinul puilor
care au consumat soia integrală se regăsesc până la 50% resturi azotate sub formă precipitată cu acid
tricloracetic, în timp ce după tratare, concentraţia scade la 20-30%.
Gherler (citat de Stoica, 1975) a explicat efectele de inhibare a creşterii, la utilizarea soiei
integrale, prin două mecanisme:
- inhibitorii tripsinei stimulează hipertrofia pancreasului şi sinteza enzimelor proteolitice, ceea ce duce
la creşterea cerinţelor în aminoacizi şi pierderi azotate endogene;
- soia integrală conţine o fracţiune proteică care nu devine digestibilă decât după încălzire.
Tratamentele termice ameliorează puţin digestibilitatea, dar mai ales măresc valoarea biologică.
Rezultatele unei experienţe realizate pe şobolani sunt edificatoare:
Soia integrală CD% = 83,3 VB = 59
6
Soia tratată termic CD% = 95,6 VB = 75
Prin tratarea termică soia este mai bine valorificată de puii în creştere. Rezultatele unei experienţe
executate de Evens, citat de Stoica (1992), demonstrează acest lucru:
- Soia tratată prin autoclavare:
30 minute la 100°C...1,61 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
30 minute la 110°C...1,66 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
30 minute la 120°C...1,76 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
30 minute la 130°C...1,57 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
60 minute la 130°C...1,09 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
- Soia integrală 1,24 g spor/g proteină consumată (1-4 săptămâni)
Efectele tratamentelor termice asupra proteinelor din soia şi alte boabe de leguminoase pot fi opuse.
Acest lucru reiese şi din tabelele prezentate anterior. Prelungirea duratei tratamentului are un efect
nefavorabil. Un tratament uscat sau de prea scurtă durată este, de asemenea, puţin eficace. O încălzire
excesivă duce la scăderea digestibilităţii, la o distrugere parţială a aminoacizilor şi formarea de melanoide
refractare la hidroliza enzimatică, de unde o reducere substanţială a disponibilităţii unor aminoacizi
esenţiali, printre care lizina şi cistina. Metionina, din contră, ar fi relativ termostabilă.
Există deci un interval optim care să confere proteinelor din boabele de soia şi alte leguminoase o
eficacitate biologică maximă. Acest interval este valabil, atât în cazul utilizării uruielii din boabe de
leguminoase, cât şi în cazul tehnologiei de obţinere a şroturilor la industria extractivă a uleiurilor.
Pentru a controla în ce măsură tratamentele termice au acţionat pentru asigurarea eficacităţii proteice
sporite, au fost propuse o serie de teste. Cel mai vechi test este cel al ureazei. Delort Laval, citat de
Stoica (1992), a propus testul de solubilitate tripsic corijat, iar pentru practică testul cu roşu de crezol.
Deşi valoarea biologică a proteinelor nu priveşte în aceeaşi măsură şi rumegătoarele, o problemă
aparte o prezintă protejarea împotriva degradării prin procesele rumenale a proteinelor ingerate, deoarece
producţiile acestora sunt influenţate în mare măsură de absorbţia lor. În acest sens au fost puse la punct o
serie de tehnologii privind tratarea prote-inelor destinate rumegătoarelor cu substanţe tanante, cu
formaldehidă, cu glyoxal, cu glutaraldehidă etc. Rezultate bune se obţin prin tratarea nutreţurilor cu
formol comercial (concentraţie 37%, folosind 5 kg pentru 100 kg proteină brută). Proteina astfel tratată
devine inutilizabilă pentru microorganismele din rumen, dar accesibilă pentru digestia enzimatică la
nivelul stomacului glandular.

B. ACŢIUNEA DE COMPLETARE A AMINOACIZILOR

Acţiunea de completare constă în a compensa carenţele în aminoacizii esenţiali ai nutreţului sau

raţiei, prin încorporarea unor nutreţuri a căror proteină să conţină aminoacizi deficitari sau prin
7
încorporarea de aminoacizi sintetici. Pentru ca acţiunea de completare să fie realizată, valoarea biologică
a amestecului trebuie să fie superioară mediei aritmetice a valorilor biologice individuale ale
componenţilor.
Astfel, în alimentaţia porcilor şi păsărilor, nutreţurile de origine animală completează pe cele de
origine vegetală, şroturile de soia pot completa cerealele deficitare în lizină sau şrotul de floarea-soarelui
reprezintă o valoroasă sursă de metionină.
Petrescu C. (1967) consideră că orice furaj are o „valoare proteică intrinsecă“, ce este determinată
de conţinutul în „aminoacizi corelaţi“ şi care sunt valorificaţi integral de către animal şi o „valoarea de
completare“ care reprezintă sursa de „aminoacizi necorelaţi“. Aminoacizii necorelaţi din diferite furaje se
pot completa între ei, putându-se astfel îmbunătăţi valoarea biologică a proteinei dintr-un amestec de
furaje.
Efectul acţiunii de completare asupra valorii biologice a proteinei a făcut obiectul a numeroase
cercetări. în 1927, Mitchell a amestecat 2/3 porumb cu 1/3 făină de carne, realizând o valoare biologică
egală cu 61 faţă de 50, media celor două valori.
Valoarea biologică a proteinei din cereale poate fi sporită în toate cazurile prin utilizarea unor
proteine bogate în lizină, cum ar fi laptele praf, făinurile animale, şrotul de soia etc., dar eficienţa acestei
acţiuni este diferită după proteinele utilizate.
Acţiunea de completare între două proteine este utilizată frecvent în creşterea animalelor. În
creşterea porcilor se utilizează în SUA combinaţia porumb+soia, iar în Danemarca orz+lapte ecremat.
În nutreţurile combinate, cerealele au ponderea cea mai mare, dar acestea au un conţinut scăzut de
proteină 10-12%. Pentru ridicarea nivelului proteic se apelează în primul rând la nutreţurile proteice de
origine vegetală şi apoi, într-o măsură strict necesară, se apelează la cele de origine animală şi
microorganică. Realizarea celor mai reuşite combinaţii în care proteinele se completează reciproc
constituie o măsură concretă de sporire a valorii biologice a proteinelor şi deci, valorificarea pe o treaptă
superioară a resurselor proteice în creşterea animalelor.
În mod practic, corecţia dezechilibrului aminoacizilor s-a făcut până de curând prin acţiunea de
completare între două proteine. O dată cu obţinerea de aminoacizi sintetici pe scară industrială a devenit
posibilă corijarea deficitului prin utilizarea acestora. Aminoacizii sintetici se prezintă sub forma racemică
D şi L, pe când aminoacizii naturali sub forma L.
Experienţele au arătat că unii aminoacizi pot fi utilizaţi sub forma D, în timp ce pentru alţii este
necesară utilizarea formelor L. Metionina aparţine primei grupe, iar lizina celei de a doua. În aceste
condiţii există astăzi la dispoziţia nutriţioniştilor DL-metionină şi L-lizină. În unele ţări, metionina este
frecvent utilizată în alimentaţia păsărilor din cauza cerinţelor relativ ridicate în aminoacizi cu sulf, pentru
sinteza cheratinei din pene. În ce priveşte lizina, datorită preţului său, încă destul de ridicat, utilizarea ei
nu se face sistematic.
8
 Experienţele executate pe porci au arătat că suplimentarea şroturilor de calitate mediocră cu doze
reduse de lizină sintetică permit o mai bună valorificare a acestora în cazul unei raţii pe bază de orz
(Rerat şi col., citat de Stoica (1992)) (tabelul 4.11).

Tabelul 4.11
Suplimentarea şrotului de calitate mediocră cu doze reduse de lizină sintetică

Şrot de arahide+lizină V1 V2 V3
L-lizină suplimentar (%) 0 0,2 0,4
Spor mediu zilnic (g/zi) 494 591 566
Indice de consum (UF) 3,85 3,37 3,44
Grosimea stratului de grăsime 33,1 32,1 29,1
(mm)

Aceiaşi autori ajung la concluzia că adaosul de lizină sintetică este justificat numai în prima parte a
perioadei de creştere (20-50 kg).
Lewis, citat de Rerat (1971), a demonstrat că este posibilă obţinerea unei creşteri optime prin
suplimentarea azotului cu mai mulţi aminoacizi, aşa după cum rezultă din datele prezentate în tabelul
4.12.

Tabel 4.12
Suplimentarea orzului cu aminoacizi şi influenţa acestora asupra porcilor la îngrăşat

Raţia
orz+
orz+ 0,6% DL-
Specificare orz 0,6% DL- metionină
metionină 0,5% L -lizină
0,5% L -lizină 0,3% DL-
izoleucină

9
 0,3% DL-
treonină
0,1% DL-
triptofan
Spor mediu zilnic 466 625 675
(g) 3,63 3,08 2,77
Indice de consum 37,3 33,8 33,3
(kg)
Grosimea slăninei
(mm)

Acţiunea de completare a aminoacizilor stă la baza raţionalizării proteinei. Ea permite o mai bună
utilizare şi economisire a nutreţurilor proteice valoroase şi totodată permite valorificarea superioară a
tuturor surselor mediocre de proteină.

II. DIGESTIBILITATEA NUTREŢURILOR

Nutreţurile sunt compuse din substanţe complexe pe care organismul animal nu le poate utiliza decât
după ce au fost supuse procesului de digestie.
Digestia constituie ansamblul fenomenelor mecanice, fizice şi chimice ce transformă nutreţurile în
substanţe simple, denumite şi nutrienţi, care să poată fi absorbite la nivelul mucoasei tubului digestiv.
Partea care este absorbită după digestie reprezintă partea digestibilă, iar noţiunea de digestibilitate
corespunde proporţiei de reţinere a substanţelor nutritive din nutreţuri.
10
 2.1. SPECIFICUL DIGESTIEI LA ANIMALELE
DOMESTICE

Ca rezultat al adaptării la diferite regimuri alimentare, speciile de animale prezintă diferenţieri în ce

priveşte capacitatea şi conformaţia tubului digestiv, echipamentul enzimatic etc. Aceste diferenţieri
determină specificul digestiei, de care se ţine seama în organizarea hrănirii raţionale.
Dimensiunile şi capacitatea tubului digestiv la animalele domestice diferă în funcţie de specie.
Animalele cu tubul digestiv de dimensiuni mari şi compartimentat pot utiliza şi nutreţuri
voluminoase cu o valoare nutritivă mai scăzută. Animalele care au tubul digestiv de capacitate mică au
nevoie de raţii mai concentrate. Durata tranzitului este diferită în funcţie de lungimea şi conformaţia
tubului digestiv. Animalele la care tranzitul hranei este scurt, au nevoie de nutreţuri uşor digestibile, pe
când cele la care hrana rămâne timp îndelungat în tubul digestiv pot valorifica şi nutreţurile greu
digestibile.

2.1.1. PARTICULARITĂŢILE DIGESTIEI LA ANIMALELE CU STOMAC

MONOCAVITAR

În cavitatea bucală, nutreţurile sunt supuse acţiunii de înmuiere şi mărunţire. Într-o măsură mai
mică acţionează şi unele enzime glicolitice, cum este cazul amilazei din salivă care hidrolizează parţial
amidonul până la stadiul de maltoză.
În stomac se continuă mărunţirea şi începe digestia proteidelor şi a lipidelor sub acţiunea fermenţilor
şi a acidului clorhidric din sucul gastric. Proteinele sunt hidrolizate de pepsină şi labferment până la
stadiul de albumoză şi peptone. Grăsimile fin emulsionate sunt hidrolizate de lipaza gastrică în glicerină
şi acizi graşi. Labfermentul şi lipaza gastrică au rol important în alimentaţia tineretului sugar. Glucidele
nu sunt hidrolizate în stomac decât într-o proporţie neînsemnată. Acţionează ptialina ajunsă aici cu bolul
alimentar, sucul gastric fiind lipsit de fermenţi glicolitici.
În intestinul subţire, chimusul gastric este supus acţiunii fermenţilor digestivi prezenţi în sucul
pancreatic şi sucul enteric la care se adaugă acţiunea bilei. Sucul pancreatic conţine fermenţi proteolitici,
lipolitici şi glicolitici. Dintre fermenţii proteolitici un rol mai important are tripsina pancreatică care
continuă hidroliza proteinelor până la stadiul de oligo şi monopeptide şi parţial până la aminoacizi.
Lipaza pancreatică acţionează asupra grăsimilor pe care le hidrolizează până la stadiul de glicerină şi acizi
graşi. Amilaza pancreatică acţionează asupra amidonului şi glicogenului pe care le scindează până la
maltoză. Aceasta este scindată în continuare sub acţiunea maltazei pancreatice până la stadiul de glucoză.

11
 Sucul enteric conţine fermenţi proteolitici, lipolitici şi glicolitici care desăvârşesc hidroliza
substanţelor nutritive brute. Fermenţii proteolitici (erepsina, nucleaza, dipeptidaza) continuă hidroliza
până la aminoacizi, lipaza intestinală hidrolizează grăsimile până la acizi graşi şi glicerină, iar fermenţii
glicolitici (maltaza, invertaza, lactaza etc.) hidrolizează dizaharidele până la stadiul de glucoză.
Bila, deşi nu conţine fermenţi digestivi, are un rol deosebit de important în digestie prin acţiunile ei
de neutralizare a chimusului gastric, de emulsionare a grăsimilor, de activare a lipazei pancreatice etc.
Substanţele conţinute de nutreţuri, scindate până la aminoacizi ca în cazul proteinelor, până la
glicerină şi acizi graşi ca în cazul grăsimilor sau până la glucoză în cazul glucidelor, sunt absorbite la
nivelul mucoasei intestinale.
Partea nedigerată în intestinul subţire este deversată în intestinul gros. Proporţia părţii nedigerate
este diferită în funcţie de factori legaţi de nutreţ şi factori legaţi de animal. În intestinul gros, partea
nedigerată este supusă acţiunii de fermentaţie a bacteriilor. Astfel celuloza este supusă unei fermentaţii
metanice şi scindată până la produşi simpli accesibili sucurilor digestive şi parţial până la produşi
absorbabili. Aşa se explică hrănirea cu nutreţuri fibroase a unor animale ce au stomac monocavitar, cum
ar fi cabalinele sau rozătoarele. Paralel cu fermentaţia metanică a celulozei are loc şi fermentaţia lactică a
unor glucide, ca şi fermentaţia de putrefacţie a substanţelor proteice.
Reziduul rezultat în urma prelucrării digestive este constituit din resturi nedigerate, substanţe
nedigerabile ajunse în tubul digestiv o dată cu nutreţul, sucuri digestive, bacterii moarte, celule epiteliale
descuamate, săruri, diferiţi produşi rezultaţi din procesele de fementaţie. În ultima porţiune a tubului
digestiv, acest reziduu devine tot mai consistent şi este eliminat sub formă de fecale. Compoziţia,
consistenţa, culoarea, forma, cantitatea fecalelor depind de specie şi vârsta animalelor, de regimul
alimentar şi starea de sănătate a acestora. Bovinele pot elimina, în medie, 14-45 kg fecale/animal/zi,
cabalinele 15-25 kg fecale/animal/zi, ovinele 1-3 kg fecale/animal/zi, iar porcinele 0,3-3 kg
fecale/animal/zi.

PARTICULARITĂŢILE DIGESTIEI LA PĂSĂRI

Păsările nu au dinţi, fapt ce face să nu se realizeze masticaţia nutreţurilor. Secreţia de salivă este
minimă şi nu joacă decât un rol minor în digestie. O particularitate o constituie guşa, care permite o
stocare temporară a hranei şi unde se produce o înmuiere, o macerare şi chiar un început de digestie sub
acţiunea fermenţilor glicolitici şi a bacteriilor. Din guşă, nutreţurile ajung în stomacul glandular unde stau
foarte puţin (8-20 secunde), timp în care se îmbibă cu suc gastric. Sucul gastric conţine acid clorhidric şi
o enzimă, pepsina, care acţionează asupra proteinelor. Sucul gastric acţionează şi după ce nutreţurile au
ajuns în stomacul muscular (pipota). În stomacul muscular nutreţurile sunt măcinate şi amestecate foarte
bine cu sucurile digestive. Aici nutreţul staţionează cca 8 minute, după care trece în intestinul subţire
unde digestia se desfăşoară ca şi la monogastrice.
12
 Intestinul gros se continuă cu rectul, care se deschide în cloacă, vestibul comun al aparatelor genital,
digestiv şi urinar. Apa din urină este absorbită la acest nivel, iar uraţii sunt evacuaţi sub formă de pastă
alburie o dată cu fecalele.
La păsări, digestia este rapidă, tranzitul hranei fiind de cca 4 ore la găinile ouătoare şi de 8-12 ore la
cele neouătoare.

2.1.2. PARTICULARITĂŢILE DIGESTIEI LA ANIMALELE CU STOMAC

PLURICAVITAR

Bovinele, ovinele, caprinele au aparatul digestiv adaptat la un regim erbivor şi la funcţia de

rumegare, ceea ce îi conferă o serie de particularităţi.
Acest aparat permite animalelor să ingere într-un timp scurt cantităţi considerabile de nutreţuri care
sunt deglutite după o masticare sumară, depozitate într-un compartiment special al stomacului, readuse
după un timp din nou în gură, remasticate şi redeglutite.
Secţiunea postdiafragmatică a tubului digestiv este profund modificată la rumegătoare comparativ
cu alte mamifere, în special în porţiunea gastrică. Stomacul este constituit din 4 compartimente: rumen,
reţea, foios şi cheag. Capacitatea acestor comparti-mente poate atinge la bovine 250-300 l, reprezentând
peste 70% din volumul total al tubului digestiv. Rumenul ocupă singur mai mult de jumătate din cavitatea
abdominală şi reprezintă cca 80% din capacitatea totală a stomacului. Reţeaua este compartimentul cel
mai mic, iar în interiorul acesteia se găseşte gutiera esofagiană, un semicanal ce poate pune în legătură
cardia cu orificiul reţea-foios, putând să prelungească esofagul până la foios (figura 2.4). Foiosul
depăşeşte ca volum reţeaua, iar cheagul sau stomacul propriu-zis este singurul compartiment căptuşit cu o
mucoasă glandulară spongioasă.
La viţei şi miei, dezvoltarea rezervoarelor gastrice este diferită de cea a adultelor, iar în perioada de
alăptare gutiera esofagiană se poate transforma într-un tub mai mult sau mai puţin perfect care să conducă
laptele direct în stomacul glandular. Cantităţile de lapte ce ajung în rumen sunt neînsemnate.
În primele 4 săptămâni de viaţă, la viţel, volumul cheagului reprezintă dublul celorlalte
compartimente gastrice. La 10-12 săptămâni, foiosul este încă foarte redus. Primele compartimente
gastrice se dezvoltă progresiv, mai ales după înţărcare, când consumul de nutreţuri celulozice devine mai
important.
Între aspectele caracteristice digestiei la rumegătoare, esenţiale sunt: ingesta, rumegarea, eructaţia şi
procesele biochimice la care sunt supuse nutreţurile în rumen.
Ingesta. Durata ingestei este de 6-8 ore pe zi (1/3 din timp), dar cu variaţii în funcţie de natura
nutreţurilor. Astfel, dacă nutreţurile sunt de proastă calitate, durata va fi mai mare (90 minute/kg SU la
paie) şi mai mică în cazul nutreţurilor de bună calitate, tocate sau granulate (20 minute/kg SU la
nutreţurile tocate). Perioadele de ingestie alternează cu
13
perioada de rumegare.
Rumegarea. Este un fenomen ciclic care durează în medie un minut şi constă în: readucerea bolului
alimentar în gură, urmată de deglutiţia părţii lichide şi de eructaţia gazelor, apoi de o remasticare şi
redeglutire. Fiecare ciclu de rumegare corespunde unei faze de activitate a reţelei. Reţeaua are un rol
central în circulaţia particulelor de nutreţuri. De la ea pleacă contracţiile cu frecvenţă de cca 1 minut, care
asigură motricitatea ansamblului de compartimente gastrice. Ea efectuează selecţia particulelor, nelăsând
să treacă decât pe cele suficient de fine.
Durata totală a rumegării este de 7-9 ore pe zi şi variază cu natura nutreţului. Astfel la iarbă, durata
este de 30 minute/kg SU, iar la paie 90 minute/kg SU.
Eructaţia. Producerea de gaze în rumen este importantă. Componenţa amestecului de gaze este
următoarea: 27% metan, 65% bioxid de carbon, 7% azot, 0,6% oxigen, 0,2% hidrogen. Eliminarea
acestor gaze se face în principal prin eructaţie şi o mică parte prin sânge şi pulmoni. Eructaţia joacă un rol
mare în motricitatea tubului digestiv.

2.1.2.1. DIGESTIA ÎN RUMEN ŞI REŢEA

Rumenul reprezintă un sistem de fermentaţie continuă, foarte favorabil proliferării unei populaţii
microbiene extrem de dense şi active, de ordinul a 10 5 -106 protozoare şi 1010 bacterii pe ml. Hrana ajunge
în rumen la intervale regulate, între 5-9 ore pe zi. Ea este diluată într-o cantitate mare de lichide, în
special apa de băut. Saliva secretată într-un flux continuu de către glandele parotide ajunge la 10-20 l/kg
SU ingerată şi reprezintă un veritabil tampon (pH=8,2) de bicarbonaţi şi fosfaţi de Na şi K. Conţinutul în
substanţă uscată este de 10-15% în rumen, dar ajunge la numai 5% în reţea. Remasticaţia în timpul
rumegării reduce mărimea particulelor şi creşte suprafaţa de atac pentru microorganisme.
Temperatura în mediul rumenal este constantă (39-40°C), iar conţinutul în oxigen slab. Contracţiile
periodice ale musculaturii rumenale asigură o omogenizare permanentă. PH-ul este menţinut între limite
relativ reduse. Pereţii rumenali sunt irigaţi de un important flux de sânge care drenează produsele
terminale ale degradării microbiene.
Densitatea populaţiei microbiene este menţinută relativ constantă pentru un regim alimentar dat,
prin trecerea continuă a microorganismelor în foios şi cheag.
Protozoarele, aproape în exclusivitate ciliate, aparţin la cca 30 specii de mărimi variate. Două tipuri
sunt mai importante:
1. Holotriches.
2. Oligotriches sau Entodiniomorphes.
Holotriches fac să fermenteze rapid zaharoza şi fructoza, stocând hexozele libere sau forma unui
polizaharid de rezervă pe care îl metabolizează apoi lent.
14
 Oligotriches ingeră şi digeră grăunciorii de amidon. Ele pot să ingere, de asemenea, cloroplaste şi
particule de ţesuturi celulozice. Prin intervenţia lor, cele două tipuri de protozoare reduc mai întâi
cantitatea de glucide uşor fermentescibile disponibile pentru populaţia bacteriilor. Ele temperează astfel
viteza de fermentaţie. Protozoarele sunt extrem de sensibile la condiţiile mediului rumenal şi la
caracteristicile raţiilor. În biomasa microbiană a rumenului, ele pot reprezenta procente de la 0 la 50%.
Raţiile care realizează un pH între 6 şi 7, cuprinzând glucide solubile (din iarbă tânără, sfeclă) creează
condiţiile cele mai favorabile unei densităţi maxime a protozoarelor. Numărul protozoarelor scade în
cazul raţiilor sărace în constituenţi solubili. Acestea dispar în cazul raţiilor care creează pH-uri scăzute
(<5,5), ca în cazul folosirii concentratelor ad libitum sau celor care stau un timp prea scurt în rumen,
respectiv furajele măcinate.
De asemenea, distribuirea raţiei o singură dată pe zi reduce densitatea protozoarelor.
Protozoarele îşi acoperă cerinţele în azot, folosind fragmente de vegetale şi cantităţi enorme de
bacterii pe care le ingeră. O parte din azotul ingerat îl elimină sub forma unor aminoacizi liberi,
contribuind astfel la creşterea concentraţiei în amoniac a lichidelor din rumen. Această reciclare din
interiorul rumenului este completată prin faptul că protozoarele de talie mare devorează pe cele mai mici.
Nu se cunoaşte prea bine rolul protozoarelor, cota pe care acestea o reprezintă în biomasa ce este
digerată, deci interesul real pe care îl reprezintă pentru rumegătoare.
Bacteriile. Populaţia bacteriană este responsabilă de cea mai mare parte a degradărilor suferite de
nutreţuri în rumen. Ca şi protozoarele, ele scot din nutreţuri energia (ATP) şi substanţele necesare
întreţinerii, creşterii sau proliferării lor. Ele se caracterizează printr-o foarte mare densitate (care variază
totuşi în acelaşi sens cu concentraţia în substanţe nutritive a raţiei), prin anaerobioză strictă şi prin
prezenţa de bacterii celulozice care sunt capabile să degradeze poliholosidele din membranele vegetale.
Se cunosc astăzi principalele specii de bacterii, metabolismul şi cerinţele lor nutritive. Pentru sinteza
proteinelor, ele utilizează în principal amoniac. Cele mai multe dintre ele, în special bacteriile
celulozolitice, au cerinţe deosebite de amoniac, unele neputând utiliza decât amoniac. Altele au şi cerinţe
specifice în unii aminoacizi şi peptide. În medie, populaţia bacteriană ar avea o creştere maximă la 3/4
azot amoniacal şi 1/4 azot în grupări aminice.
Există între speciile de bacterii din rumen şi chiar între bacterii şi protozoare foarte numeroase
interrelaţii de simbioză sau competiţie. Speciile de bacterii din rumen sunt mai mult sau mai puţin
specializate şi pot fi clasificate după natura substanţelor pe care le atacă (poliholoside membranoase,
zaharuri, acizi, proteine, lipide) sau după produsele pe care le formează (metan).
Bacteriile celulozolitice nu sunt capabile să utilizeze zaharurile simple (glucoza etc.) pe care le
realizează prin fermentaţie şi pentru care alte specii sunt în competiţie. În schimb, pentru a avea o
activitate maximă, ele au nevoie de unele substanţe ce conţin carbon provenit de la dezaminarea unor
aminoacizi. Sursa principală sau aproape unică de azot este amoniacul. Această particularitate arată
15
adaptarea perfectă a bacteriilor la mediul rumenal şi dependenţa lor de substanţele azotate
fermentescibile.
Printre numeroasele relaţii de simbioză se poate, de asemenea, cita faptul că unele specii folosesc
vitaminele complexului B produse de alte specii.
Când un animal este supus unui regim de hrană o anumită perioadă de timp, se stabileşte în rumen o
populaţie microbiană de o structură relativ constantă. Această stare de echilibru este destul de fragilă. Ea
poate fi modificată chiar prin simpla schimbare a repartizării raţiei în tainuri şi a numărului de tainuri.
Schimbarea regimurilor alimentare antrenează deci modificări ale populaţiilor microbiene. Aceste
schimbări trebuie să se facă progresiv în perioade cu atât mai lungi, cu cât regimurile sunt mai diferite.
Trebuie să se evite mai ales aportul brutal de glucide şi de substanţe azotate uşor fermentescibile.

DEGRADAREA COMPONENŢILOR RAŢIEI

Glucidele. Furajele verzi conţin 3-8% zaharuri din SU, respectiv glucoză, fructoză, zaharoză.
Aceste glucide difuzează foarte rapid în lichidele din rumen. Ele sunt utilizate rapid şi în totalitate de
către microorganismele din rumen. În mod practic, nu există zaharuri simple în rumen decât o perioadă
foarte scurtă, în timpul ingestei. Amidonul, constituentul principal al grăunţelor de cereale (40-75%), este
degradat de către bacteriile amilolitice. Mici cantităţi pot fi ingerate şi de către unele protozoare.
Proporţia de amidon care poate fi degradată în rumen variază cu cereala şi tratamentele tehnologice
suferite de aceasta. Viteza de degradare a amidonului depinde, atât de cantitatea şi provenienţa lui, cât şi
de activitatea populaţiei microbiene. Este necesară o perioadă relativ lungă de adaptare şi un aport de
substanţe azotate corespunzătoare pentru ca bacteriile amilolitice să se găsească într-un număr
corespunzător.
Lipidele. Nu reprezintă decât 2-5% în majoritatea nutreţurilor. Populaţiile microbiene hidrolizează
trigliceridele şi hidrogenează dublele legături ale acizilor nesaturaţi, acizii cu lanţuri de 18 atomi de
carbon fiind transformaţi în mare parte în acid stearic. Ele transformă glicerolul şi galactoza în acizi graşi
volatili. Acizii graşi cu lanţuri carbonice lungi nu sunt absorbiţi în rumen, ei sunt fixaţi în mare parte pe
particulele alimentare şi trec în foios.
Substanţele azotate suferă în rumen o degradare mai mult sau mai puţin intensă, şi rapidă, cu
producere de amoniac. Această degradare este foarte rapidă pentru substanţele azotate neproteice.
Proteinele pot fi atacate de sistemele enzimatice imediat ce au fost eliberate din celule prin ruperea
membranelor acestora în timpul masticaţiei sau sub acţiunea bacteriilor celulozolitice. Proteazele
acţionează la suprafaţa bacteriilor sau în corpul protozoarelor,iar peptidazele mai ales în interiorul
acestora din urmă.
Concentraţia în amoniac a lichidelor din rumen este strâns legată de echilibrul dintre producţia şi
utilizarea lui de către populaţia microbiană care este legată la rândul ei de energia disponibilă. Amoniacul
16
poate fi absorbit prin mucoasa rumenală, cantitatea absorbită fiind proporţională cu concentraţia sa în
lichidul rumenal.
Celuloza brută. În general, se poate spune că ţesuturile celulozice sunt degradabile în rumen, în
timp ce ţesuturile lignificate (sclerenchimele, ţesuturile vasculare etc.) nu sunt degradabile decât în cazul
plantelor foarte tinere. Particulele de nutreţuri care trec prin foios sunt aproape în exclusivitate fragmente
de ţesuturi lignificate. Digestibilitatea celulozei brute în rumen este diminuată în cazul plantelor recoltate
într-un stadiu avansat de vegetaţie, deci când proporţia de tulpini şi ţesuturi lignificate este mare. Aceasta
se explică în mare parte prin faptul că bacteriile celulozolitice trebuie să vină în contact cu structurile
mebranelor pentru a le putea degrada, deoarece enzimele lor acţionează numai în imediata apropiere şi
„difuzează“ foarte puţin. Lignina constituie un obstacol fizic pentru acţiunea enzimelor, iar cu anumite
poliholoside, cum ar fi cu xilanii, dă legături chimice foarte rezistente. Tratarea paielor cu alcali (care rup
aceaste legături) face să crească degradarea xilanilor. Delignificarea totală poate face ca poliholosidele să
fie aproape în întregime digestibile. Neconţinând lignină, membranele sfeclei şi tăiţeilor de sfeclă sunt
aproape complet degradate în rumen.
Substanţele minerale. Concentraţia diferiţilor electroliţi în lichidele din rumen depinde de
cantităţile aduse prin nutreţuri, salivă, apa de băut, precum şi de cantităţile absorbite la nivelul mucoasei
rumenale. Potasiul, sodiul, clorul pot trece prin mucoasa rumenală în ambele sensuri, calciul şi fosforul
nu.
Populaţia microbiană fixează o parte din aceste minerale. Dacă unele minerale se găsesc în cantităţi
insuficiente, activitatea populaţiei microbiene poate fi diminuată, în cazul animalelor care consumă
nutreţuri sărace în unele minerale. Sulful este unul din acestea. El ajunge, în principal, în rumen prin
proteinele din furaje şi prin fosfaţii din salivă. Sulful din diferite combinaţii este redus la forma de sulfură
care este utilizată cu preferinţă de către bacterii pentru a sintetiza aminoacizii cu sulf. Când sulful este
insuficient, poate limita utilizarea raţiilor bogate în azot neproteic. Trebuie ca raportul azot/sulf să nu
depăşească 10/1.

PRODUSELE TERMINALE
Populaţiile microbiene reţin energia şi carbonul de care au nevoie pentru întreţinere, creştere sau
înmulţire şi produc o serie de deşeuri , în principal un amestec de acizi graşi volatili (AGV) şi gaze (CO2
şi metan).

17
 Gazele. Degradarea nutreţurilor în rumen este însoţită de o importantă producere de gaze care creşte
după ingerarea hranei.
Bioxidul de carbon. Reprezintă 60-70% din amestecul de gaze şi provine din bicarbonaţii din salivă
şi numeroasele procese de fermentaţie al căror produs intermediar este. O parte este redusă sub formă de
metan de către hidrogenul eliberat în exces, în cursul fermentaţiei zaharurilor. Acest fenomen de reducere
se realizează prin activitatea unor bacterii specializate. Bioxidul de carbon şi metanul sunt eliminate la
exterior prin eructaţie, dar şi prin pulmon după trecerea în sânge. Cantitatea de energie pierdută prin
metan reprezintă 8% din energia brută a nutreţurilor (variaţii de la 4 la 10%).
Acizii graşi volatili (AGV). Concentraţia amestecului AGV în lichidul rumenal este dependentă de
producerea şi absorbţia acestora. Ea creşte în primele 3-4 ore de la începutul ingestiei. În cazul diferitelor
raţii, ea creşte proporţional cu conţinutul acestora în glucide uşor fermentescibile.
Compoziţia amestecului de AGV este, de asemenea, strâns legată de natura nutreţurilor ce compun
raţia.
Acidul acetic este preponderent în amestecul AGV din rumen în condiţii obişnuite de hrănire. El
reprezintă 60-70% (mol) faţă de 15-20% acidul propionic, 10-15% acidul butiric şi 2-5% acizii
izobutiric, metilbutiric, valerianic şi izovalerianic. În cazul nutreţurilor de volum distribuite la discreţie
(singure) se constată că proporţia de acid acetic în amestecul de AGV variază în acelaşi sens cu proporţia
de celuloză brută şi ca urmare în raport invers cu digestibilitatea substanţei organice.
Raţiile bogate în concentrate, distribuite în cantităţi mari, sunt ingerate în timp scurt. Ele aduc în
rumen, într-un timp scurt, cantităţi considerabile de amidon ce intră imediat în fermentaţie. Această
fermentaţie duce la o creştere rapidă a concentraţiei AGV şi antrenează o scădere importantă a pH-ului.
La aceasta contribuie, de asemenea, reducerea secreţiei salivare ca urmare a reducerii timpului de
rumegare.
Raportul acid acetic/acid propionic care, în general, este mai mare de 3,5 în cazul raţiilor cu
nutreţuri de volum, scade la 2,5 în cazul raţiilor cu multe concentrate. Aceste modificări ale fermentaţiilor
sunt urmarea unor schimbări ale populaţiei microbiene din rumen. Prezenţa amidonului face să se
dezvolte bacteriile amilolitice şi lactice, iar scăderea pH-ului creează condiţiile necesare dezvoltării
acestora. Bacteriile celulozolitice sunt (zona de pH optim 6,5) defavorizate, în timp ce bacteriile
amilolitice (zonă de pH optim 6,0) şi cele ce produc acid propionic şi lactic sunt favorizate. Acidul lactic
se poate acumula, apoi trece în sânge şi determină acidoze
Scăderea pH-ului şi păstrarea raportului dintre AGV pot fi stăpânite în condiţii practice prin
limitarea concentratelor şi realizarea unor raţii cu structuri optime, împărţirea raţiilor în mai multe tainuri
şi folosirea în raţii a unor substanţe tampon, asemănătoare celor din salivă (bicarbonaţi).
Cu raţii bogate în glucide solubile, cum ar fi cele pe bază de sfeclă, proporţia de acid acetic scade
mult în favoarea acizilor butiric şi valerianic. Fermentaţiile butirice permit menţinerea unui procent
18
ridicat de grăsime în lapte, spre deosebire de cele propionice (raţiile bogate în amidon) care produc o
scădere a grăsimii din lapte.
AGV produşi în rumen reprezintă aproape întotdeauna mai mult de jumătate din energia absorbită
de rumegătoare în tubul digestiv. În medie, aceştia reprezintă 65% pentru raţiile cu furaje voluminoase,
55-60% în cazul raţiilor mixte, dar cu abateri destul de mari de la medie.
Masa microbiană. Compoziţia chimică a biomasei de protozoare şi bacterii prezente în rumen nu
este constantă. Ele sintetizează polimeri din glucoză, asemănători amilopectinelor, în cantităţi cu atât mai
mari, cu cât raţiile sunt mai bogate în glucide uşor fermentescibile, pe care le metabolizează în intervalul
dintre tainuri. Proporţia acestor poliholoside de rezervă este extrem de variabilă şi depinde de timpul
trecut de la ingestie şi de natura raţiilor.
Sinteza proteinelor este mai redusă când microorganismele rumenale acumulează rezerve şi va fi
mai rapidă când ele vor metaboliza rezervele. Conţinutul în substanţe azotate al microorganismelor
rumenale variază în sens invers cu cel al poliholosidelor. Când conţinutul acestora din urmă este redus,
substanţele azotate pot ajunge la 50-55% din substanţa uscată a biomasei bacteriene.
Compoziţia în aminoacizi a proteinelor din bacterii şi din protozoare este aproape constantă şi
independentă de natura raţiilor. Aceste proteine sunt relativ bine echilibrate în aminoacizi, mai ales cele
din protozoare. Ele sunt mai bogate în lizină decât cele din vegetale. Aminoacizii limitativi sunt cistina şi
histidina.
Biomasa bacteriană are un conţinut în substanţe minerale relativ ridicat, în general, între 15-20%.
Ea conţine, de asemenea, toate vitaminele grupului B şi K pe care le sintetizează.
Majoritatea bacteriilor formate trece din rumen în foios o dată cu lichidele sau fixate pe particulele
fine rămase din nutreţuri. Altele sunt distruse în interiorul rumenului prin diferite mecanisme, mai ales o
parte din protozoare.

2.1.2.2. DIGESTIA ÎN FOIOS

Substanţele nutritive şi lichidele trec sub formă de adevărate jeturi, la intervale de câteva secunde.
Frecvenţa acestor deschideri şi debitul substanţelor ce trec cresc în acelaşi timp cu contracţiile reţelei, în
timpul perioadei de ingestie a alimentelor. O parte din aceste substanţe (1/3) trec direct în cheag, dar
majoritatea sunt reţinute între lamelele foiosului o perioadă care este foarte variabilă. Ele sunt supuse unei
spălări permanente de către lichidele care trec şi de către refluxul conţinutului cheagului, ca şi acţiunii
lamelelor din foios. Mărimea particulelor prezente între lame este foarte mică la bovine, respectiv 0,50
mm, iar cele regăsite în fecale au mărimea de 0,39 mm.

2.1.2.3. DIGESTIA ÎN STOMACUL PROPRIU-ZIS (CHEAG)

19
 Conţinutul digestiv ajuns în cheag rămâne 0,5-1 oră. Aici este diluat şi acidifiat (pH-ul scade la 2-
3) de către secreţia abundentă, şi continuă, de acid clorhidric şi suc gastric bogat în pepsine, dar lipsit
complet de lipază.
Protozoarele mor datorită acidităţii, digestia lor începe sub acţiunea pepsinei, dar nu se cunoaşte cât
de importantă este această digestie, dat fiind timpul foarte scurt cât conţinutul digestiv rămâne în cheag.
Aciditatea „omoară“, de asemenea, bacteriile şi hidrolizează legăturile între proteine şi aldehide
(realizate prin procedeul de tanaj al nutreţurilor). Se continuă absorbţia AGV care n-au fost absorbiţi în
foios.

2.1.2.4. DIGESTIA ÎN INTESTINUL SUBŢIRE

Conţinutul digestiv trece din cheag în duoden sub formă de jet la intervale de 2 minute în medie.
Această trecere este permanentă şi determină o secreţie continuă de bilă şi suc pancreatic. Mecanismele
digestiei şi absorbţiei în intestinul subţire sunt aceleaşi ca şi la monogastrice. Enzimele sucului pancreatic
şi ale mucoasei intestinale sunt aceleaşi, dar se adaugă enzimele specifice digestiei acizilor nucleici
microbieni.
În afara secreţiilor digestive, cantităţi importante, dar puţin cunoscute de substanţe endogene (celule
epiteliale descuamate, mucus, uree), sunt supuse digestiei, iar produşii rezultaţi reabsorbiţi.

2.1.2.5. DIGESTIA ÎN INTESTINUL GROS

Resturile de la digestia din intestinul subţire sosesc cu intermitenţă în intestinul gros unde rămân 15-
24 ore. Secreţia enzimatică lipseşte, dar resturile sunt supuse unor procese de fermentaţie asemănătoare
celor din rumen.
În intestinul gros se absorb: apa, substanţele minerale ajunse aici, AGV şi amoniacul produs în
exces. Bacteriile rezultate aici sunt în majoritate eliminate prin fecale, deoarece nu există enzime
digestive pentru degradarea lor.
Energia provenită din intestinul gros este aproape în întregime sub formă de AGV şi reprezintă mai
puţin de 10% din energia digestibilă aparentă.

2.2. DIGESTIBILITATEA APARENTĂ ŞI REALĂ

Din cele prezentate reiese că un anumit nutreţ nu poate fi digerat în totalitate, o parte importantă din
substanţele nutritive pe care le conţine fiind eliminată sub formă de fecale. Partea reţinută dintr-o
20
substanţă nutritivă de către organism reprezintă partea digestibilă, iar exprimarea procentuală a acesteia
din ingestă reprezintă coeficientul de digestibilitate al acelei substanţe.
Coeficienţii de digestibilitate (CD) reprezintă proporţiile (%) în care substanţele nutritive sunt
reţinute în organism. Aceştia pot fi aparenţi şi reali.
a. Coeficienţii de digestibilitate aparenţi sunt daţi de relaţia:

Si - Sf
CD aparent % = x 100
% Si

în care: Si - substanţa ingerată;

Sf - substanţa din fecale;
Substanţa ingerată sau substanţa din fecale se referă la: SU, SO, PB, GB, CelB, SEN etc.
Coeficienţii de digestibilitate aparenţi reprezintă date globale, de interes practic, dar fără
semnificaţie fiziologică. În determinarea acestora se consideră că substanţele din fecale sunt de
provenienţă alimentară, deci provin din ingestă (I), ceea ce nu este real. În fecale se regăsesc şi substanţe
de natură endogenă. Această fracţiune, numită şi metabolică, este reprezentată de celule intestinale
descuamate, sucuri digestive, mucus şi o mare cantitate de microorganisme.

b. Coeficienţii de digestibilitate reali ţin cont şi de fracţiunea metabolică şi sunt daţi de relaţia:
Si - (Sf - Sm)
CD reali % = x 100
Si

în care: Si - substanţa ingerată;

Sf - substanţa din fecale;
Sm - substanţa metabolică.
Determinarea CD reali este dificilă şi de multe ori irealizabilă, deoarece stabilirea substanţelor de
origine metabolică este în cele mai multe cazuri imposibilă. Astăzi, practic, numai pentru proteine se
poate vorbi de coeficienţi de digestibilitate reali. Experienţele permit afirmaţia că azotul metabolic este de
ordinul a 5-7,5 g/kg SU ingerată la rumegătoare. Această cantitate este relativ mică şi nu prezintă prea
mare interes pentru alimentaţia rumegătoarelor.
În cele mai multe cazuri, digestibilitatea aparentă constituie o bună bază de comparaţie, ceea ce face
ca în practica stabilirii valorii nutritive a nutreţurilor să se folosească CD aparenţi. Aceştia se stabilesc cu
ajutorul experienţelor de digestibilitate.

2.3. METODE PENTRU DETERMINAREA DIGESTIBILITĂŢII

21
 Există două categorii de metode pentru determinarea digestibilităţii:
A. Metode in vivo
B. Metode de laborator in vitro

A. METODELE „IN VIVO“

Aceste metode pot fi directe şi indirecte.
a. Metodele directe. Se organizează experienţe pe animale, de preferinţă pe masculi castraţi (batali,
boi, porci etc.). Scopul urmărit în experienţele de digestibilitate este stabilirea proporţiei în care sunt
digerate substanţele nutritive din nutreţurile ingerate.
Principiul de lucru constă în:
- stabilirea cantităţilor exacte de nutreţuri şi substanţe componente ingerate (I);
- stabilirea cantităţilor exacte de fecale şi substanţe componente eliminate (E);
- stabilirea, prin diferenţă, a cantităţilor digerate din fiecare substanţă nutritivă (I-E=D);
- stabilirea coeficienţilor de digestibilitate (CD) prin raportarea procentuală a cantităţilor digerate la
cele ingerate (CD%=D/Ix100).
Determinările se fac în cuşti de digestibilitate sau standuri speciale pentru animale mari, care permit
măsurarea cantităţilor de nutreţuri administrate, resturilor de nutreţuri şi fecalelor rezultate. În unele
situaţii se pot folosi harnaşamente ajustabile ce permit recoltarea în totalitate a fecalelor rezultate.
Nutreţurile ce se studiază trebuie asigurate în cantităţile cerute de numărul de animale şi durata
experienţelor şi se vor păstra în condiţii corespunzătoare, pentru a le menţine nemodificate însuşirile
nutritive.
Animalele folosite în experienţele de digestibilitate trebuie să fie sănătoase, normal dezvoltate, iar
loturile să fie alcătuite din câte 3-4 animale sau mai multe, pentru ca datele obţinute să poată fi prelucrate
statistic.
Experienţele durează 25-30 zile şi cuprind mai multe perioade. În cazul experienţelor simple,
organizate pentru nutreţurile ce pot alcătui singure raţia, se disting:
- o perioadă preliminară de 3-5 zile care permite omogenizarea loturilor, pregătirea treptată a
animalelor în vederea experienţei etc.;
- o perioadă pregătitoare de 5-15 zile, variabilă cu specia, ce are drept scop: obişnuirea animalelor cu
noile condiţii impuse de experienţă, deprinderea cu nutreţul sau raţia, evacuarea tubului digestiv de
resturile de hrană consumate anterior etc.;
- o perioadă de control sau experimentală propriu-zisă, în care se culeg datele necesare stabilirii
digestibilităţii nutreţurilor sau raţiei. Durata ei variază între 8 şi 10 zile după specia de animale sau natura
nutreţurilor. În această perioadă se înregistrează cantitatea de hrană administrată, resturile neconsumate,
fecalele rezultate în 24 ore, se recoltează probe care apoi se vor analiza.
22
 În cazul experienţelor diferenţiale, organizate pentru nutreţurile ce nu pot alcătui singure raţia se
disting: o perioadă preliminară; o perioadă pregătitoare; o primă perioadă de control; o perioadă de
tranziţie; o a doua perioadă de control.
În perioada de tranziţie, se suplimentează în raţie nutreţul ce se studiază şi se urmăreşte eliminarea
resturilor de hrană consumată anterior, iar în a doua perioadă de control se urmăresc aceleaşi date ca şi în
prima perioadă de control.
Pentru calcularea digestibilităţii sunt necesare următoarele date:
- compoziţia chimică a nutreţurilor, a resturilor şi fecalelor;
- cantităţile de nutreţuri administrate, resturile rezultate şi fecalele eliminate în medie în 24 ore.
În cazul experienţelor diferenţiale:

DII - D I
CD% = x 100
IS

în care: DII - digesta raţiei în perioada a II-a de control;

DI - digesta raţiei în perioada I de control;

IS - ingesta supliment (prin nutreţul dat suplimentar în perioada de tranziţie şi a II-a perioadă
de control).
Un caz aparte îl costituie nutreţurile care îşi modifică compoziţia chimică şi însuşirile de structură în
timpul duratei experienţei, de exemplu: nutreţurile verzi. În astfel de situaţii se prelungeşte durata de
control până la 45 zile sau se organizează experienţe continue pe faze de vegetaţie sau cicluri de păşunat.

Evaluarea digestibilităţii aminoacizilor din nutreţuri la monogastrice

Absorbţia aminoacizilor are loc la nivelul intestinului subţire. Întrucât s-a constatat că la capătul
ileonului profilul în aminoacizi este foarte diferit de cel din fecale, din cauza proceselor datorate
microflorei ceco-cloacale, s-a convenit că este necesară măsurarea “digestibilităţii ileale“. Pentru aceasta
este necesară operarea animalelor de experienţă, păsări sau porci şi realizarea determinărilor în condiţii
impuse de tehnică experimentală.
Coeficienţii de digestibilitate ileali CDi , aparenţi şi reali ai unui aminoacid (AA) se stabilesc pe
baza următoarelor relaţii:

AAingerat -AAexcretat prin ileon

CDi % real = x 100
AAingerat

AAingerat -( AAexcretat-AAendogen )
CDi % real = x 100
AAingerat
23
 Digestibilitatea aparentă a unui aminoacid tinde să crească cu cantitatea ingerată după o funcţie
logaritmică (schema 4).
Excreta endogenă corespunde secreţiilor enzimatice şi descuamărilor mucoasei intestinale. Dacă
ingesta de proteină este scăzută cum ar fi în cazul cerealelor la porc, valorile digestibilităţii aparente sunt
subestimate în raport cu cele ale digestibilităţii reale. Din contră digestibilitatea reală a unui aminoacid
care ia în calcul corecţia endogenă, nu variază cu nivelul ingestei. Deci digestibilitatea reală măsoară
corect digestibilitatea aminoacizilor diferitelor materii prime sau a nutreţurilor combinate realizate din
aceste.
b. Metodele indirecte. Metodele cu indicatori inerţi, metodele indirecte, utilizează pentru
determinarea digestibilităţii substanţele inerte existente în nutreţuri, cum ar fi, spre exemplu, sărurile de
siliciu sau lignina. În acest caz, digestibilitatea se stabileşte după următoarea relaţie:

%indicator î n nutreţ x %nutrient în fecale

CD%=100−100 x
%indicator î n fecale x %nutrient în nutreţ

Indicatorii inerţi naturali pot permite determinarea digestibilităţii nutreţurilor de pe pajişti. Utilizarea
indicatorilor inerţi artificiali (oxidul de crom) este posibilă numai în cazul cunoaşterii exacte a cantităţilor
de nutreţuri ingerate, ceea ce este foarte greu de stabilit la nutreţurile de pe pajişti.
Altă metodă indirectă este intermediară între metodele in vivo şi in vitro. Se face apel la animalele
prevăzute cu fistule rumenale prin care se introduc săculeţi de plastic, conţinând câteva grame din
nutreţul ce se studiază. După câteva zile (5 zile), săculeţii se scot şi conţinutul se analizează. Datele ce se
obţin sunt foarte apropiate de cele obţinute prin metodele directe.

B. METODELE „IN VITRO“

Acestea mai sunt numite şi metode de laborator.
a. Metoda rumenului artificial se aplică în cazul nutreţurilor pentru rumegătoare, mai ales pentru
nutreţurile verzi, fânuri etc. Proba de nutreţ mărunţită se introduce într-un recipient de sticlă în care se
găseşte lichid rumenal. Din recipient se scoate aerul, apoi se ţine la termostat (+ 37°C) timp de 48 ore
după care se face un tratament cu pepsină. Diferenţa între greutatea iniţială a probei şi cea înregistrată la
sfârşitul determinării reprezintă substanţa uscată digerată.
a. Determinarea digestibilităţii proteinei se face prin tratarea probei de nutreţ, mărunţită fin, cu un
amestec de pepsină şi HCl, la temperatura corpului, timp de 5-8 ore, apoi proba se filtrează. Din partea
rămasă pe filtru se dozează azotul total, iar prin diferenţa dintre PB conţinută iniţial şi PB rămasă pe filtru
se stabileşte proteina solubilizată, deci proteina „digerată“ sub acţiunea pepsinei.

24
a. Metodele bazate pe conţinutul nutreţurilor în celuloză brută pleacă de la considerentul că
digestibilitatea componentelor unui nutreţ este influenţată în primul rând de conţinutul său în celuloză
brută (celuloză, lignină, siliciu).
Pe acest principiu au fost elaborate mai multe metode de Van Soest şi Wine, Schiehoric F. şi
alţii (citaţi de Popa O. şi col., 1980).
În esenţă, o probă de nutreţ de 1-2 g tratată cu detergent acid (bromură de N-cetil-NNN
trimetilamoniu dizolvat în H2SO4 soluţie 5%), este degradată parţial şi se stabileşte aşa-zisul ADR (acid
detergent residue). Apoi pe baza unor ecuaţii se stabileşte digestibilitatea substanţei organice (SOD%)
Relaţia globală este următoarea:

SOD% = 95,35  0, 787 ADR (r = 0,8)

Există relaţii de calcul stabilite pe grupe de nutreţuri.

Trebuie precizat că metodele de laborator dau uneori date foarte relative şi nu pot înlocui metodele
directe. Sunt însă metode rapide şi pot fi utilizate acolo unde experienţele pe animale nu sunt posibile.

2.4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ DIGESTIBILITATEA

Digestibilitatea unui nutreţ variază în funcţie de o serie de factori care pot fi grupaţi în:
- factori care ţin de animalul la care este utilizat;
- factori care ţin de nutreţ, dar şi de condiţiile de utilizare.

A. FACTORII DETERMINAŢI DE ANIMAL

Sunt denumiţi şi factori interni şi se referă la: specia, rasa, vârsta, individul, producţia şi starea
fiziologică, starea de sănătate etc.
Specia. Fiecare specie are particularităţile ei în ce priveşte digestia, datorită caracteristicilor tubului
digestiv, structurii acestuia, florei microbiene etc.
În general, erbivorele şi mai ales rumegătoarele pot digera prin intermediul microorganismelor din
tubul digestiv celuloza, dar în acelaşi timp digeră mai bine decât monogastricele şi ceilalţi componenţi ai
nutreţurilor vegetale. Dintre rumegătoare, taurinele digeră mai bine decât ovinele nutreţurile celulozice,
diferenţele fiind de 10% pentru substanţa organică şi 14% pentru celuloză.
Cabalinele digeră mai slab decât rumegătoarele componentele nutreţurilor voluminoase. Diferenţele
faţă de taurine sunt de 5-10% la substanţa organică şi 29% la celuloză.

25
 Porcinele digeră mult mai slab componentele nutreţurilor voluminoase, în schimb digeră mai bine
componentele concentratelor, rădăcinoaselor şi mai ales SEN.
Rozătoarele digeră mai bine proteina şi grăsimea din fân şi mai puţin celuloza şi SEN.
Păsările digeră foarte slab celuloza, dar digeră foarte bine SEN, proteina şi grăsimea.
Se poate aprecia că între erbivore variaţiile sunt relativ mici, dar sunt mari între acestea şi celelalte
specii. Ca urmare, se consideră necesară organizarea de experienţe pe grupe de specii şi elaborarea de
tabele de valori nutritive pentru aceste grupe (erbivore, suine, păsări etc.).
Rasa. Rasa nu pare să aibă decât o mică influenţă asupra digestibilităţii. Se consideră că metişii
digeră mai bine componentele nutreţurilor decât rasele din care provin.
S-au constatat diferenţe de digestibilitate mai evidente când există deosebiri mari de tip
constituţional.
Individualitatea. S-au constatat diferenţe individuale în ce priveşte capacitatea de a digera,
diferenţe uneori considerabile. La cabaline, diferenţele sunt în medie de 3% în cazul concentratelor, de
6% în cazul raţiilor mixte şi de 14% în cazul nutreţurilor celulozice. Diferenţele individuale sunt dificil de
explicat, dar ele trebuie luate în considerare în cadrul experienţelor de digestibilitate prin folosirea unui
număr mai mare de animale, care să permită prelucrarea statistică a datelor.
Vârsta. Influenţa vârstei este foarte discutată, iar rezultatele experienţelor nu sunt întotdeauna
concordante. Este evident că viţelul neînţărcat nu poate digera celuloza, întrucât lipseşte flora şi respectiv
digestia rumenală. După înţărcare, pe măsură dezvoltării rumenului şi instalarea florei microbiene,
digestia celulozei este într-o continuă creştere până la vârsta de adult. Mai mult, experienţele au
demonstrat că ceilalţi componenţi ai nutreţurilor sunt mai bine digeraţi de către animalele tinere în
comparaţie cu adultele. Animalele bătrâne au o capacitate de digestie redusă datorită modificărilor
suferite de dentiţie sau tubul digestiv.
Producţia şi starea fiziologică. Producţiile mari măresc tranzitul digestiv şi reduc digestibilitatea,
motiv pentru care se recomandă ca la vacile cu producţii mari de lapte să li se administreze o hrană mai
digestibilă, respectiv mai bogată în nutreţuri concentrate. Diferitele stări fiziologice pot influenţa tranzitul
digestiv şi ca urmare digestibilitatea.
Sănătatea şi condiţia animalului. Influenţează digestia. Animalele bolnave sau în condiţie slabă de
întreţinere digeră mai greu hrana, în comparaţie cu cele sănătoase. Enteritele, prin accelerarea tranzitului
intestinal, infestaţiile parazitare care acţionează fie prin intermediul antienzimelor secretate de paraziţi,
fie prin efectul de prădare al paraziţilor sau chiar prin cicatricele lăsate de aceştia pe mucoasa intestinală,
influenţează considerabil digestibilitatea.
De asemenea, animalele obosite digeră mai slab, de unde necesitatea unui repaus pentru digestie de
2-3 ore.

26
 B. FACTORII DETERMINAŢI DE NATURA NUTREŢURILOR ŞI CONDIŢIILE DE
UTILIZARE

a. Componenţii chimici ai nutreţului. Influenţează în cea mai mare măsură digestibilitatea (figura
2.8), întrucât natura şi compoziţia raţiei (deci şi a nutreţului) influenţează net natura şi cantitatea florei
rumenale.
Utilizarea digestivă a nutreţurilor formează un tot foarte complex în care fiecare tip de degradare le
influenţează pe celelalte. Aceasta înseamnă că coeficientul de digestibilitate al unui nutrient depinde mai
mult de factorii legaţi de componenţii raţiei decât de caracteristicile proprii ale nutrientului însuşi.
Dintre componentele nutreţurilor, rolul preponderent îl are celuloza brută. O oarecare cantitate de
celuloză este necesară peristaltismului tubului digestiv şi tranzitului substanţelor nutritive, dar peste o
anumită limită raţia se digeră greu sau foarte greu.
Dacă celuloza propriu-zisă este în mare parte digerată la erbivore, lignina, siliciul etc. sunt
indigerabile. Conţinutul plantelor în aceste substanţe creşte cu vârsta, fapt ce face ca digestibilitatea raţiei
şi a tuturor constituenţilor săi să scadă cu creşterea stadiului de vegetaţie.
Prin tratarea paielor cu soluţii alcaline se îndepărtează lignina şi creşte considerabil digestibilitatea.
În unele tratamente, digestibilitatea celulozei brute şi a SEN din paie poate creşte cu 40%.
Digestibilitatea proteinei brute este influenţată de conţinutul nutreţurilor în lignină. Membranele
celulozice lignificate nu permit agenţilor digestivi să acţioneze şi astfel azotul nu poate fi utilizat de flora
microbiană.
Digestibilitatea aparentă a proteinei brute depinde de conţinutul nutreţului în proteină. Cu cât
proteina se găseşte în cantitate mai mică, cu atât CD% al azotului va fi mai mic. Explicaţia ţine de
excreţia de azot metabolic fecal ce este relativ constantă (3-4,5 g PD/kg SU consumată). Dacă nutreţul
conţine 6% PB, digestibilitatea nu poate fi mai mare de 50%. Dacă conţine 12% PB, efectul azotului
endogen este mai puţin important şi digestibilitatea poate atinge 75%.
De asemenea, trebuie reţinut că suplimentarea, chiar modestă, a aportului de azot în raţiile ce conţin
cantităţi mari de paie, duce la creşterea digestibilităţii glucidelor (celuloză şi SEN).
b. Proporţiile nutreţurilor care compun raţia influenţează digestibilitatea fiecăruia dintre
acestea. Fenomenul este denumit „digestibilitate asociativă“. Unele combinaţii de nutreţuri au o
digestibilitate superioară celei a fiecărui nutreţ în parte. La altele, efectul este invers.
b. Volumul raţiei influenţează digestibilitatea. Un volum insuficient poate antrena tulburări de
motricitate gastro-intestinală, o diminuare a rumegării, o încetinire a tranzitului nutreţurilor, constipaţie şi
altele, având ca urmare o diminuare a digestibilităţii. În caz contrar, volumul prea mare produce o
supraîncărcare a tubului digestiv şi, respectiv, o diminuare a digestibilităţii, întrucât o parte din nutreţurile
sau substanţele conţinute de acestea scapă acţiunii sucurilor digestive sau acţiunii microorganismelor.
27
 Consumul exagerat de nutreţuri voluminoase este rar întâlnit, întrucât animalele îşi reglează singure
consumul de substanţă uscată.
b. Proporţiile nutreţurilor care compun raţia influenţează digestibilitatea fiecăruia dintre
acestea. Fenomenul este denumit „digestibilitate asociativă“. Unele combinaţii de nutreţuri au o
digestibilitate superioară celei a fiecărui nutreţ în parte. La altele, efectul este invers.
Volumul raţiei influenţează digestibilitatea. Un volum insuficient poate antrena tulburări de
motricitate gastro-intestinală, o diminuare a rumegării, o încetinire a tranzitului nutreţurilor, constipaţie şi
altele, având ca urmare o diminuare a digestibilităţii.
În caz contrar, volumul prea mare produce o supraîncărcare a tubului digestiv şi, respectiv, o
diminuare a digestibilităţii, întrucât o parte din nutreţurile sau substanţele conţinute de acestea scapă
acţiunii sucurilor digestive sau acţiunii microorganismelor. Consumul exagerat de nutreţuri voluminoase
este rar întâlnit, întrucât animalele îşi reglează singure consumul de substanţă uscată.
d. Structura şi starea fizică a nutreţurilor sau raţiilor influenţează de asemenea digestibilitatea.
Aceşti factori condiţionează, de fapt, acţiunea florei microbiene şi sucului digestiv.
Un fân este mai bine digerat dacă este administrat întreg sau tocat, decât măcinat, dar prin granulare
se ameliorează simţitor digestibilitatea acestuia.
Modul de prezentare al furajelor influenţează fermentaţiile din rumen: prin măcinarea furajelor va
scade producţia de acid acetic în favoarea acidului propionic. Granularea sau brichetarea nutreţurilor
înlătură acest inconvenient.
c. Alţi factori ce pot influenţa digestibilitatea sunt: apetenţa, frecvenţa tainurilor şi condiţiile climatice.
Apetenţa raţiei constituie un stimulent al secreţiilor digestive care favorizează digestia. Numărul
tainurilor, ca şi intervalul dintre acestea, influenţează digestibilitatea, în sensul că la tainuri apropiate,
animalul mănâncă fără poftă şi masa alimentară soseşte în compartimente ce nu au fost golite. Dacă
condiţiile climatice sunt excesive, acestea au o acţiune depresivă asupra digestibilităţii.

28