OBEZITATEA

Obezitatea constă intr-o acumulare de grăsime în organism a cărui greutate

creşte din această cauză, depăsind cu cel putin 15-20% greutatea ideală. Această
acumulare de grăsime nu este numai un defect estetic, ci ea reprezintă un risc mărit
pentru unele boli grave ca ateroscleroza şi consecinţele ei (infarctul de miocard şi
hemoragia cerebrală), diabetul, artrozele, varicele, litiza biliară etc. Astfel se explică
faptul observat de mai mult timp, că obezii trăiesc mai puţin decât oamenii cu greutate
normală sau subnormală. Ca atare, a urma o cura de slăbire, în cazul unui obez,
înseamna de fapt a-şi spori şansele de sănătate şi viaţă indelungată şi activă.
Desigur că nu toate cazurile de obezitate se datorează abuzului
alimentar. Sunt obezităţi care se datorează fie sedentarismului, fie unei predispoziţii
moştenite, fie unor tulburări glandulare. Este insă bine de ştiut că acestea reprezintă
numai o mică parte din numărul total de cazuri de obezitate. Acestea se explică de cele
mai multe ori printr-o creştere anormală a poftei de mâncare şi prin urmare abuz
alimentar. Reducerea alimentaţiei obezilor, mai ales în cazul celor obisnuiţi să mânânce
mult, nu este desigur uşoară. Chiar slăbiri moderate produc în aceste cazuri o creştere
mai accentuată a poftei de mâncare care devine chinuitoare. De aceea, regulile
alimentaţiei curative, in cazul obezilor, trebuie urmate cu stricteţe, pentru a favoriza
slăbirea, fără înfometare. În acest scop există şi medicamente care reduc pofta de
mâncare. Ele pot ajuta obezul la inceputul curei de slăbire, dar nu pot fi luate la infinit.
Mai curând sau mai târziu obezul va fi pus in faţa propiei lui responsabilităţi faţă de el,
de sănătatea şi de capacitatea lui de lucru. Ca atare, voinţa de a slabi este principalul
sprijin în cura de slăbire. Mesajul lucrării se doreşte a fi lupta fără reserve împotriva a
ceea ce este un moft, “un inevatabil”, o modă sau o particularitate fizică “ci o boală
obezitatea”

Definiţia obezităţii
Definirea obezităţii este un lucru extrem de simplu. Nu sunt necesare
cunoştinţe medicale pentru a recunoaşte că cineva este obez. De altfel, în
conversaţia uzuală despre o persoană nu lipseşte niciodată şi aprecierea asupra
stării sale ponderate.
Se inţelege prin obezitate depăşirea greutăţii ideale cu 15 - 20%. Aprecierea obezităţii
se poate face dupa raportul dintre greutate şi înaltime, sau după măsurarea pliului
cutanat.După indicele Broca, greutatea ideală este: G = T -100, în care G este
greutatea în kilograme, iar T înălţimea în centimetri. De exemplu un individ înalt de 1,70
m, trebuie să aiba o greutate de 70 kg. Se accepta mici variaţii, care nu trebuie să
depaseasca 10 - 15%. Mai exactă este formula propusă de Lorentz: G = T - 100 [(T -
150) x 0,25]. T si G au aceeaşi semnificaţie ca mai sus. Formula este complicată, de
aceea în practică nu se prea foloseşte.
 Obezitatea este acumularea excesivă de grăsime în organism.Obezitatea este o
boală de metabolism caracterizată prin creşterea în greutate, în urma acumulării de
ţesut gras (adipos), obişnuit prin exces de alimente si viaţă sedentară.

Obezitatea nu este numai o problemă estetică ci în primul rând o tulburare de

nutriţie caracterizată prin sporirea greutăţii corporale mult peste nivelul greutăţii ideale,
cu ample consecinţe asupra stării de sănătate. Aparitia obezităţii influenţează aspectul
fizic al persoanei, dar şi starea ei psihică. Excesul ponderal generează numeroase
complicaţii: diabet zaharat, afecţiuni cardiace şi cerebro-vasculare, hipertensiune
arterială, apnee de somn, tulburări locomotorii. Deşi obezitatea este considerată o
afecţiune complexă nutriţional-metabolică există numeroase modalităţi de tratament.

Epidemiologie

Obezitatea se intâlneşte frecvent în ţările cu nivel de trai ridicat. O treime până la

o cincime din populaţia adultă a acestor ţări este supraponderală. Este vorba despre
un bilanţ energetic pozitiv între aportul alimentar excesiv şi cheltuielile energetice
reduse, prin sedentarism. Aceasta exprimă nivelul de viaţă. Trebuie să se ţină
seamă şi de faptul, că până nu demult, se considera obezitatea ca un semn de
distincţie. Relevante sunt picturile lui Rubens, dar şi ale altor pictori, unde
hiperponderea apare ca simbolul frumuseţii. Opinia timpurilor noastre s-a schimbat
radical, nu numai estetic, dar şi medical. Astăzi este o certitudine relaţia dintre
obezitate şi bolile cu cea mai mare rată de mortalitate: bolile cardiovasculare,
dislipidemiile, diabetul zaharat, etc. Astfel 85 - 95% dintre diabetici au fost sau sunt
obezi; peste 60% dintre dislipidemici au obezitate. Proporţii asemănătoare s-au
înregistrat în infarctul miocardic şi în cardiopatia ischemică.
Factorii predispozanţi
Vârsta
Unul din factoriicare trebuie luaţi în considerare întotdeauna cînd discută
probema obezităţii este vârsta. Toate studiile epidemiologice demonstrează că
obezitatea este mai frecventă la grupele de vârstă mai înaintate, practice după vârsta
de 30 de ani.
Sexul
Obezitatea afectează ambele sexe, ea este mai frecventă la femei. Sarcina,
lactaţia, menopauza sunt momente din viaţa femeii care favorizează instalarea sau
acumularea surplusului ponderal.
Ocupaţia
La persoane care efectuează muncă fizică grea, numărul de obezi este mult
mai redus faţă de cele cu profesii sedentare. Obezitatea este mai frecventă la cei care
masa la ore târzii, sunt obligaţi să participle la mese festive şi încearcă să-şi învingă
oboseala şi stresul cu mese copioase.

Etiopatogenia obezităţii
Obezitatea depinde de numărul şi volumul adipocitelor. Un număr crescut de
adipocite este un risc crescut de obezitate.
 Obezitatea hiperplazică, cu număr crescut de adipocite, depinde de alimentaţia
primită în copilărie. Numărul adipocitelor la adult este fix. El se stabilizează în jurul
vârstei de 20 - 23 de ani. Volumul adipocitului este direct influenţat de bilanţul caloric.
Bilanţul caloric pozitiv duce, la adult, la creşterea volumului adipocitului şi implicit la
obezitate. Cu înaintarea în vârstă, se reduce activitatea fizică şi surplusul caloric se
transformă în trigliceride de rezervă, mărind volumul adipocitelor. Scăderea în greutate
inseamnă scăderea volumului, nu a numărului de adipocite, care este o valoare fixă.
Aceasta este obezitatea hipertrofică, care apare la adult datorită reducerii activităţii
fizice, fără o reducere proporţională şi a alimentaţiei.
Pe lânga obezitatea hiperplazică şi hipertrofică există şi obezitatea de tip mixt, în
care se asociază o creştere a numărului de adipocite - din perioada copilăriei - cu o
creştere a volumului, care apare oricând în timpul vieţii. Aceasta este mai frecventă la
femei.

Factorii etiologici ai obezităţii sunt în ordinea frecvenţei şi importanţei urmatorii:

1. supraalimentaţia
2. reducerea sau lipsa activităţii fizice, raportat la consumul alimentar nemodificat.
Profesiunile sedentare, renunţarea la sporturi sau diferite exerciţii fizice,
comoditatea transportului auto, sunt tot atâţia factori care contribuie la obezitate
3. factorii psihologici, în sensul refugierii în satisfacţia alimentară, pentru o
nereuşită în viaţă, diferite deziluzii afective etc. (refulări);
4. alcoolismul;
5. mediul urban, unde aceşti factori sunt mai evidenţi;
6. modificări endocrine (cauze endogene), mult mai rare: sarcina, boala Cushing,
adenomul Langerhans, sindromul adiposogenital, hipotiroidia, etc.
Obezitatea din copilărie este întotdeauna hiperplazică. Transmiterea genetică
a bolii rezidă în principal în existenţa unui număr sporit de adipocite, suportul
morfologic al creşterii în greutate.

Etiopatologia obezităţii deşi are încă multe necunoscute, se poate

concretiza în următorii factori:
1. creşterea raportului de calorii prin exces alimentar (obicei familiar, cauze
psihosociale)
2. scăderea consumului energetic (diminuarea efortului sau a altei fracţii a energiei
de consum)
3. modificări morfologice şi funcţionale ale ţesutului gros.

Simptomatologie
Simptomele asociate obezităţii
Simptomele care se asociază obezităţii nu sunt de obicei supărătoare în sine,
decât în cazurile extreme, în care se asociază un factor mecanic, volumul mare al
individului devenind o povară.
1. Simptomele prezente de obicei sunt dispneea, ortopneea şi tahicardia la eforturi
moderate.
2. Edemele pot fi asemenea prezente, dar sunt greu de identificat.
 3. Transpiraţia excesivă şi intoleranţa la căldura reflectă incapacitatea de a elimina
căldura
4. Durerile de cap, instabilitatea sau ameţelile, datorită unei presiuni arteriale
crescute sunt frecvente.
5. Uneori poate să apară hiperaciditateaşi iritabilitatea colonului se traduce prin
constipaţie, iar la unii prin diaree
6. Flatulenţa şi indigestia pot să indice o circulaţie visceral supraridicată, sau pot să
constituie urmarea a unei digestii prea rapide a alimentelor sau a unei dificultăţi
mecanice şi chimice în utilizarea alimentelor ingerate.
7. Adeseori se constată o piele uscată şi fără elasticitate ca şi tulburări cutanate –
acnee, intertrigo, prurit, deşi uneori bolnavul este atât de obişnuit cu aceastea
încât le ignoră.
8. Suprasolicitatea sistemului muscular scheletal se manifestă prin slăbiciunea
genunchilor şi a arcului plantar, ceea ce face ca aceşti bolnavi să prezinte
picioare plate şi tulburări degenerative la nivelul genunchilor.

Obezul se prezintă la medic fie datorită simptomelor produse de o complicaţie,

fie din motive de ordin estetic sau psihologic, acestea reflectă concepţia greşită după
care obezitatea este o boală doar când cauzează suferinţă. Conduita profilactică
impune obezului să se adreseze medicului de la începutul bolii, adică de la apariţia unui
excesponderal cât de neînsemnat. Obezul trebuiue expus unui examen clinic şi biologic
care să permită identificarea cauzelor care au condus la apariţia bolii, a formei şi a
complicaţiilor.

Examenul clinic şi biologic

Obezul va fi supus unui minuţios examen clinic general şi pe aparte Investigaţiile

la laborator, radiologie şi probleme funcţionale se vor adresa funcţiilor tuturor organelor
care suferă din cauza obezitaţii, ca şi factorii care determină sau constituie la apariţia
bolii.

Astfel explorările metabolice vor cuprinde:

 Glicemia a jeun dacă este normală, testul de toleranţă la glucoză este orală
(TTGO) prelungit (5 ore, cu dozarea insulinemiei dacă e posibil).
 Determinarea lipidelor totale, a colesterolului – trigliceridelor şi aspectul serului a
jeun. Orice modificare a unuia din aceşti parametrii obligă la efectuarea
lipidogramei pentru precizarea tipului de hiperlipoproteinemie.
 Efectuarea a trei determinări ale acidului uric seric şi urinar (din urină de 24h).
 Determinarea hematocritului, sodiului, potasiului, calciului şi magneziului seric.

Se va face bilanţ complet hematologic, deoarece în ciuda aparenţelor mulţi obezi

sunt anemici. Se va investiga funcţia renală, funcţia hepatică, etc. De asemenea se face
o radioscopie toracică, electrocardiograma de repaus şi probe de efort sau
echocardiogramă. Se va evalua şi funcţia respiratorie. Colescitografia pe cale orală sau
intravenoasă se va efectua la persoanele cu sau fără simptome de suferinţă colecistică
din cauza frecvenţei litiazei biliare la obezi.
 Clasificare. Forme clinice
Principala formă este forma comună generalizată, care apare sub cele trei as-
pecte descrise: hiperplazică, hipertrofică şi mixtă. Când paniculul adipos este li mitat
(sub 40 kg), factorul determinant este volumul adipocitelor. Peste această greutate,
obezitatea este dependentă de numărul de adipocite (forma hipertrofica).
Clasificarea curentă foloseşte gradul obezitaţii:
1. gradul I, constatăm o depasire de 15 - 20 kg,
2. gradul II, o depasire de 20 - 30 kg faţă de greutatea ideala
3. gradul III, o depăsire de peste 30 kg.

Se descriu şi obezităţi monstruoase, cu depăşire de peste 60 - 70 kg, uneori

ajungându-se la greutăţi colosale de 300 - 400 kg. Se pare că totuşi obezitatea
staţioneaza la un moment dat.

Clasificarea din punct de vedere etiologic

Este cea mai utilă, deoarece evidenţierea agentului etiologic ar permite o terapie
diferenţiată. Toate cazurile de obezitate au o componentă exogenă (aport
alimentar,efort fizic) şi una endogenă (digestivă, absorţie, metabolizare, intervenţie
neuroendocrină, etc.). Nici unul nu este pur din acest punct de vedere. Din păcate, însă
etiologic obezitatea este multifactorială, pentru o bună parte din cazuri, cauza este
necunoscută.

Se pot totuşi diferenţia următoarele forme clinice etiologice:

Obezităţi endocrine
 Hiperinsulinism exogen sau endogen
 Exces de steroizi
 Disfuncţiune ovariană, ovar polichistic
 Hipofuncţie tirodiană
 Leziuni hipotalamice (traumatice sau tumorale)
Sindrome genetice asociate cu obezitatea
 Diabetul zaharat tip 2 cu obezitate
 Obezitatea familială (exces mare ponderal, incidenţă familială puternică)
Sindrome rare însoţite de obezitate
 Sindromul Lawrence – Moon – Bardet – Bield
 Sindromul Morgagni – Morel
 Maladia Dercum
 Sindromul Baraquer – Simons
 Sindromul Prader –Willi
 Sindromul Alstrom

Forme clinice:

Obezitatea de tip ginoid (tip Rubens). Se intâlneşte mai frecvent la femei, dar
poate apărea şi la bărbatul adult şi la copilul de ambele sexe. Musculatura
scheletică este slab dezvoltată, iar ţesutul adipos se localizează în părţile inferioare
ale corpului, pe abdomenul inferior (subombilical), pe flancuri, şolduri, coapse,
 genunchi, gambe. Bolnavul se mişcă greu, oboseşte uşor şi se ingrasă foarte
repede. Consumă puţine calorii, dar slabeşte foarte greu. Apar rapid complicaţii
respiratorii, cardiace, osteo-musculare, etc. Unele forme reţin multă apă şi sare. Nu
răspunde la tratamentul dietetic sau diuretic, dar unele rezultate se obţin prin
corticoterapie. O formă specială este celulita Dercum, in care infiltraţia adipoasă
este dureroasă. Boala are caracter familial.
Obezitatea de tip android (tip Falstaff). Se întalneşte mai
frecvent la barbaţi. Tesutul adipos se dezvoltă în regiunea superioară a corpului
(ceafă, gât, umeri, abdomenul superior supraombilical), respectându-se partea
inferioară a corpului. Musculatura este puternică, iar ţesutul adipos mai puţin
dezvoltat decât în forma precedentă. Sunt oameni care se plâng mereu de foame şi
care mânâncă mult. Frecvent apar complicaţii ca: diabet, hiperuricemie, dislipidemie,
ateroscleroza cu localizările sale, etc. 

Complicaţii
Obezitatea complicată este una dintre cele mai invalidante afecţiuni.
Acesta se datorează faptului că practic nu există organ sau sistem care să nu sufere
ca urmare a evoluţiei bolii timp de mulţi ani. Frecvenţa şi gravitatea afectării
viscerale în obezitate depinde de mărimea şi durata excesului ponderal, ca şi de
asocierea altor factori genetici sau de mediu.

Diabetul zaharat
-este o complicaţie majoră. Peste 80 - 90% dintre diabetici au fost sau sunt obezi.
Boala evolueaza progresiv până la stadiul clinic manifest de diabet.
Complicaţiile cardiovasculare sunt numeroase şi severe:
1. hipertensiunea arteriala este frecventă, la obezi (peste 50% dintre obezi au şi
hipertensiune arterială).
2. insuficienţa cardiacă este la fel de frecvent întâlnită la obezi. În apariţia ei joacă
rol travaliul crescut impus inimii de obezitate, hipertensiunea arterială asociată,
precum şi infiltraţia grasă a muschiului cardiac.
3. ateroscleroza apare mai frecvent şi mai devreme la bolnavul obez (cu cel putin
10 ani faţa de normoponderal). Dacă se ţine seamă de frecvenţa, severitatea şi
mortalitatea crescută prin complicaţiile aterosclerozei (infarcte miocardice,
accidente vasculare cerebrale), se inţelege gravitatea acestei complicaţii la
obezi.
4. Varicele reprezintă una dintre cel mai des întâlnite complicaţii, localizate la
nivelul membrelor inferioare.

Complicaţii respiratorii
Dintre complicaţiile pulmonare: bronşita acută şi cronică, emfizemul pulmonar,
dispneea de efort datorită scăderii capacităţii vitale, uneori hipertensiunea pulmonară şi
nu rareori sindromul Pickwick (somnolenţă şi obezitate).

Complicaţiile digestive
-sunt: hipotonia biliară, litiaza biliară, constipaţia cronică, hepatita cronică prin
steatoza hepatică (infiltraţie grasă a ficatului).
Tulburări de statică
1. cifoza dorsală, lordoză cervicală, picior plat, spondiloze, artroza soldului,
poliartroze sau numai durerea articulară semnalată la 70% dintre obezi.
Complicaţii cutanate
2. intertrigo, piodermite, seboree.
Complicaţii la nivelul sistemului nervos central
3. cefalee, astenie, vertij, uneori obsesii, anxietate. Obezii acumulează o serie de
traume psihice în viaţa lor de zi cu zi.
Complicaţii ginecologice:
4. amenoree, tulburări de ciclu ovarian. Aceste sunt prezente la 30 -40 % dintre
femeile obeze.
Din cele prezentate se intelege gravitatea obezităţii. După unele statistici numai
30% dintre obezi ajung la vârsta de 70 de ani. Se întelege că prognosticul formulat
după cunoscuta expresie populară „cu cât este mai lungă cureaua, cu atât mai scurta
este viaţa" este foarte reală.
Tratamentul obezităţii
În tratemntul obezităţii există greutăţi uneori dificil de învins. Pentru aceasta, înainte de
indicaţiile de tratament propriu-zis, obezii au nevoie de o susţinere morală în tot timpul
curei de slăbire. Această sarcină revine medicului şi personalului medical în primul
rând, precum şi familiei obezului. Dintre mijloacele terapeutice psihoterapia trebuie să
fie instituită şi aplicată. Ea va avea ca obiectiv şi realizarea unei noi încălziri a
preocupaţiilor obezului şi va căuta să stimuleze şi să menţină voinţa de a slăbi, fără de
care orice metodă terapeutică va fi sortită eşecului. Coperarea bolnavului în această
acţiune nu este numai indispansabilă, ci şi decisivă.Indiferent de modalitatea de
realizare a obezităţii baza terapeuticii eficace este tratamentul dietetic. Orice alt
tratament este ineficient, dacă nu este însoţit de un regim alimentar corespunzător.
Dietetica obezităţii constă în negativarea bilanţului energetic, prin administrarea unei
raţii calorice reduse, dar care, pe cât este posibil, să nu provoace un dezechilibru
nutritiv.
Tratamentul medicamentos al obezităţii
Alături de tratmentul dietetic şi exerciţiul fizic tratamentul medicamentos al
obezităţii are rol adecvant, uneori necesar, în realizarea unei terapii
eficace.Medicamentele folosite în tratamentul obezităţii variază şi ele negativarea
bilanţului energetic. Modul de realizare a acestui deziderat diferă de la o categorie de
medicamente la alta
H . Bricaire împarte terapeutica obezităţii în:
 Terapeutica moderatoare a apetutului
 Terapeutica catabolizantă
 Terapeutica diuretică

A. Terapeutica moderatoare a apetitlui:

Cuprinde anorexigenele centrale şi periferice, care au drept efect limitarea
ingestiei calorice.
 Anorexigenele centrale au acţiune identică sau asemănătoare cu cea a
aminelor sipaticomimetice. Efectul lor major este acela de a diminua senzaţia de foame,
prin inhibiţia directă centrală .Concomitent se observă un efect psihotonic: nevoia de
somn se reduce, senzaţia de oboseală dispare. Efectul aceasta este favorabil, fiindcă
facilitează acceptarea regimului, dar are inconvenientul ca poate fii generator de
excitaţii psihomotorii. Efectele simpaticomimentice, ca tahicardia, hipertensiunea
arterială, vertijul transpiraţia sunt secundare şi nedorite.

După compoziţia lor chimică anorexigenele se împart :

 Amfetamine
 Compuşi chimici înrudiţi cu amfetaminele
 Fenmentraziana
 Derivaţii ai fenmentrazinei
 Piperidil acetximetan

Anorexigene periferice.
Sunt substanţe care au la bază mucilagii sau zahăruri cu 5 atomi de carbon care
după inhibiţia cu apa, dau senzaţie de saţietate. Au calitatea de a fi inofensive, putând fi
administrate bolnavilor fără control. Ele nu satisfac nevoile psihice de mâncare, pe care
o simt cei mai mulţi obezi. Unele dintre aceste anorexigene periferice sunt produse
inerte, care acţionează numai prin prezenţa lor prin volumul pe care-l ocupă în tubul
digestiv.

B. Terapeutica catabolizantă
Extrasele tiroidene. Sunt folosite drajeurile care conţin pulbere de
glandă tiroidă în cantitate de 0,075 şi 0,125 gr. Doza zilnică variază între 0,05 şi
0,30 gr. Se administrează fracţional în trei prize, cu pauză de 1-3 zile pe
săptămână şi sub permanent control medical. Opoterapia tirodiană este în
general eficace şi bine primită de bolnav,totuşi uneori este inconvenientă datorită
faptului că deseori doza necesară pentru slăbire este vecină cu doza care poate
produce hipertiroide. Opoterapia tirodiană
este o armă preţioasă în tratamentul medicamentos al obezităţii, cu condiţia unei
supravehgeri atente, pentru a se evita supradozajul şi pentru a surprinde la timp
manifestările de intoleranţă.

C. Medicaţia diuretică
Folosirea acestei medicaţii în tratamentul obezităţii are o bază
fiziopatologică. Din medicaţia diuretică majoră, cele mai folosite sunt
salioreticele.Acestea se prescriu în doze mici, 1 – 2 comprimate de Nefrix la 3 –
2 sau 7 zile interval, cu administrarea concomitentă a clorurii de
potasiu.Medicaţia diuretică a cărei oportunitate în cura de slăbire la obezi
continuă să fie dezbătută, pare a fi o apreciabilă utilitate, dacă se respectă
indicaţiile şi precauţiile de administrare:

 Posologie redusă
 Cură discontinuă
 Alungarea sistematică a clorurii de potasiu
 Folosirea pe o perioadă limitată
 Evitarea administrării la copii.