Exuberanța ficțiunii în Puppa Russa de Gheorghe Crăciun

Gheorghe Crăciun  a fost un romancier, teoretician literar român. A fost

profesor universitar de teoria literaturii la Facultatea de Litere a Universității din
Brașov. Obsesia scriitorului Gheorghe Crăciun este autenticitatea, temă generică a
poeticii sale, deziderat din care derivă proiectul utopic al rezolvării discordiei
dintre trup şi literă, dintre senzație şi intelecție. Omul obişnuit nu resimte acest tip
de conflict decât atunci când se află în situația de a exprima în mod convingător
ceea ce simte. Este ipostaza în care afirmă: „cuvintele sunt insuficiente”. Or, acest
statut îl definește în formă acută pe scriitor, cel care ţinteşte să fie crezut, să fie
autentic, dar deţine ca singur instrument limbajul verbal; în cazul lui cuvintele
trebuie să fie suficiente. Pentru Gheorghe Crăciun, autenticitatea are o semnificație
strict subiectivă; într-un fel, ea aspiră la exprimarea într-un „dialect” personal, un
dialect impus de senzaţie, care să transfigureze nu doar limbajul, ci chiar cuvântul.

Despre romanul său Pupa russa, Gheorghe Crăciun declara: „Este o carte

de ficțiune. Ține de o zonă de obsesii personale și colective, pe care n-am avut nici
maturitatea, nici curajul, nici… pregătirea strategică să o abordez înainte de 1994,
la câțiva ani de la prăbușirea regimului comunist. Cartea s-a declanșat atunci.
Temele ei s-au conturat pe parcurs. Dominanta rămâne tema corpului. În cărțile
mele anterioare, m-am apropiat de această temă într-un mod pieziș. De această dată
am vrut să o abordez frontal, punându-mi chiar problema unei schimbări de
identitate corporală și sexuală, încercând să creez un personaj feminin cu care eu,
ca autor, să mă identific.” 

 Tema romanului se constituie din câteva linii. În centrul narațiunii este destinul
Leontinei Guran, încadrat contextual de comunismul postbelic românesc şi istoria
postdecembristă, ceea ce ar construi linia politică a romanului, deși politicul,
preciza Gheorghe Crăciun într-un interviu, e doar un fundal, un fel de— durere
surdă care pulsează în organismul întregii povestiri” . Cea a de-a treia linie de
subiect, deloc de neglijat , e istoria scrierii romanului însuşi — scrisul de plăcere.
Plăcerca textului.

Viaţa Leontinei Guran se alcătuiește , de fapt, dintr-un carusel de cuvinte, imagini,

senzații, iar succesiunea evenimentelor din povese este aproape anulată în
favoarea focusării pe elemente care aparțin, în fond, iraționalului. „Viaţa ei (a
Leontinei) e o colecţie de senzaţii, imagini, instincte, porniri, deziluzii şi frustrări
imposibil de raţionalizat”, va recunoaşte Gheorghe Crăciun într-un „Confessio”
care ar fi trebuit să facă parte din roman.
LeonTina Guran -, a cărui devenire e urmărită etapă cu etapă: de la fetiţa care,
împreună cu alţi copii, găseşte o paraşută la fata obsedată de numele ei şi de băiatul
din numele/fiinţa ei, de la copila din căruţa bunicului Tase la eleva care se lasă în
voia ritualurilor din internat, de la secretara UTC la securista fără voie sau de la
Leontina-irezistibila seducătoare la Leontina-cea-fără-de-iubire, Leontina-soţia,
Leontina-mama care-şi respinge copilul şi apoi femeia ucisă în condiţii suspecte .
LeonTina este făcută din poveştile, din mărturiile, din spusele altora, din amintiri,
din jocuri de cuvinte, din compuneri şcolare. Deriva existenţei sale este retrăită de
autor din dorinţa de a ieşi din natura sa masculină şi din prejudecăţile ei pentru a
afla "ce înseamnă să îmbraci, scriind o carte, pielea celeilalte naturi".

Așadar, din această perspectivă, romanul poate fi considerat o „colecție de imagini

mărite până la deformare. Exemplele din textul ficțional confirmă polarizarea
personajului în cele două ipostaze. Coexistenţa lor este evidenţiată începând de la
nivelul numirii,desemnării: numele are o structură duală: masculină (Leon) și
feminină (Tina), cu trimitere explicită către tendinţele divergente care își dispută
psihologia şi atitudinile personajului: intelect, rațiune, pragmatism (litera),
respectiv simţire, emoție, trăire (trup). Considerându-l iniţial „un nume tâmpit“,
Leontina „într-o zi şi-a dat seama că ea are de fapt nu un nume, ci două [...]. Două
nume ascunse şi inverse, fiecare trăgând în altă parte, ca doi boi tineri care nu se
împacă la jug [...]. Nume cu care poţi să te îmbraci pe rând, schimbându-le ca pe
nişte cămăși. Două nume ca două mănuși, una mai aspră şi una mai moale“ . Dacă
în această perioadă a copilăriei, inocentă încă, diferența se circumscrie unei zone
vestimentare, deci exterioare, apărând ca posibilă alternarea la putere a celor două
identități, ea se clarifică treptat, dând naștere unor comparații mai sugestive: „un
cuvânt rupt în două, ca ziua şi noaptea, ca lumina şi umbra“, făcând loc unor
investigaţii mai profunde, neliniştitoare prin presimţirea pericolului: „două suflete,
două respiraţii şi două porniri [...]. Tina simte că Leon e acea parte din corp şi din
creier de care ea se teme. [...] Pentru că Leon-cuvântul e în realitate Leon-băiatul-
din-pielea ei pe care ea îl recunoaște imediat după dorințe şi stări“ . Conviețuirea
mai beneficiază un timp de o relativă acalmie, în care localizarea poate fi făcută cu
precizie (Leon „se ascundea în coridoarele reci ale minţii“), iar pornirile
dezorganizate ţinute sub control. Odată cu descoperirea sexualității, sursa
intențiilor,dorințelor și deciziilor se estompează mergând până la confuzie.
Ambivalența sexuală- atracția pe care o simte deopotrivă față de bărbați și față de
femei-este încă o marcă a dualității. Sunt momente în care își afirmă ambiția, își
suprinde luciditatea , calcul rece în atingerea scopurilor, sunt altele în care
mărturisește că relațiile ei sexuale pasagere îi rămân în memorie ,,ca niște lungi
momente de halucinație”
Leontina moare neaşteptat, deşi pentru un cititor atent finalul este sugerat printr-o
uşoară aluzie în una din Notele autoris „Ea e femeia ta pe care n-ai curajul s-o
ucizi. Iei cuvintele bob cu bob şi faci din ele un conglomerat de granule, le lași să-
ți curgă din palmă ca o dâră de praf de puşcă. Desenezi această linie care se tot
îmchide pană face un cerc. Aprinzi chibritul şi fugi” (Crăciun 2004). Imaginea
ucigașului rămâne în suspans. În secvențele finale ale romanului autorul insinuiază
că presupusul criminal ar putea fi șoţia lui Mareş sau altcineva; care ze răzbună
din gelozie. Insinuarea e o simplă provocare adresată cititorului. Adevăratul ucigaș
e tipul care urmăreşte fără încetare de la primele rânduri ale cărţii. Este individul
care joacă rolul de autor. Este… chiar autorul romanului, care îşi mărturisește
crima în“instanţă” Observatorului cultural: Am omorât-o pentru că eu însumi nu-
mi mai suportam personajul .Am simțit la un moment dat, când mă apropiam de
finalul carți, că personajul, prin experienţele pe care le-a cumulat,a devenit
excesiv(Crăciun 2005).Amândoi nu o mai puteam suporta .

In concluzie  „Pupa russa” este romanul unei lumi care capătă viaţă prin cuvinte,
o lume, mai exact spus, tradusă prin cuvinte. Ele nu numai că denumesc lucruri, ci
chiar le însuflețesc. Atunci lumea este descoperită prin cuvânt şi cuvântul este
descoperit datorită lumii: „…toate acestea erau cuvinte cu care puteai face ceva: să
ajuţi viaţa şi lucrurile să devină vizibile, să dai dreptul materiei impregnate
cu sânge, şi materiei neînsufleţite să nu se mai afle acolo în faţa ta atunci când
vorbeşti despre părţile lor independente cărora li se spun fiinţe sau obiecte”.

Altfel zis Pupa russa înglobează exhuberanța ficțiunii, în așa mod

pregnanța percepțiilor corporale intră într-un straniu și fascinant proces de reacție
cu monumentalitatea „neverosimilă”, deopotrivă „artificial-teoretică” și „simbolic-
fantasmatică”, a personajului central.” În cele din urmă, Gheorghe Crăciun a reuşit
ceea ce şi-a propus: să pună carne pe un schelet de hârtie, să pompeze sânge
adevărat, cald, în vene de hârtie. Cu alte cuvinte, să creeze un personaj viu din
cuvinte şi doar din cuvinte.