Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem.

II

Curs 07 Lenea socială

Cuprins:

 Geneza studiului fenomenului psihosocial lenea socială

 Principalii factori psihosociali în explicarea lenei sociale
A. Identificabilitatea
B. Evaluarea şi auto-evaluarea
C. Echitatea efortului
D. Efectul călătorului clandestin
E. Efectul de fraier
 Combaterea lenei sociale
 Lenea socială şi factorii interculturali

Geneza studiului fenomenului psihosocial lenea socială

În cadrul fenomenului facilitarea socială, paradigma co-acţiunii, s-a constatat că

într-o sarcină simplă performanţa individuală are tendinţa să se îmbunătăţească în
prezenţa activă a unui public comparativ cu îndeplinirea aceleiaşi sarcini în condiţia
singur.
Totuşi, aflat în cadrul unui grup, individul nu depune un efort maximum tot timpul,
chiar şi în condiţiile existenţei unei sarcini simple iar aceasta se poate observa în special
când numărul persoanelor dintr-un grup este mare. Poate aţi avut ocazia să observaţi
persoane care caută o poziţie „strategică” atunci când este necesar de a transporta un
obiect greu sau unii indivizi au tendinţa de a depune mai puţin efort în elaborarea unui
proiect de grup. În cazul în care remunerarea va fi distribuită în mod egal după ce sarcina
colectivă va fi îndeplinită iar contribuţia personală va fi greu sau chiar imposibil de
stabilit cu exactitate, aceasta ar putea să-i determine pe unii membri din grup să trişeze.
Mai mult, acest fenomen nu se produce doar în grupurile care se întâlnesc faţă în faţă, ci
şi în cadrul grupurilor virtuale implicate în procesul învăţării de la distanţă (Piezon şi
Ferree, 2008).
Cel mai probabil fiecare cunoaşte proverbul popular „Unde-s mulţi puterea creşte”
sau vestita fabula a lui Esop în care un părinte îşi învaţă copiii să fie uniţi: pentru început,
fiecare fiu trebuia să rupă câte o mătură, ceea ce era imposibil de realizat, pentru ca apoi,
după ce măturile au fost dezlegate, să-şi ducă la bun sfârşit cerinţa. Un alt exemplu ni-l
oferă scriitorul Alecu Donici (1806-1865) care a adaptat o fabulă cunoscută sub numele
„Racul, broasca şi ştiuca”. Pe scurt, cele trei personaje s-au înhămat la un sac cu grâu şi,
deoarece fiecare trăgea în direcţii opuse, sacul a rămas nemişcat.
Psihologii sociali nu contestă beneficiile pe care un grup le aduce în îndeplinirea
unei sarcini colective, ci constată că proverbul la care ne-am referit anterior nu este
valabil tot timpul.

1
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

Lenea socială1 sau efectul Ringelmann se referă la descreşterea performanţei

individuale cu cât numărul membrilor dintr-un grup creşte. Acest fenomen psihosocial a
fost descoperit pentru prima dată în anii 1890 de către Max Ringelmann, care activa ca
profesor de inginerie în domeniul agriculturii. Lucrările lui, publicate în 1907 şi 1913 în
Analele Institutului Naţional de Agronomie din Franţa, au fost descoperite şi valorificate
mai târziu de către psihologii sociali (Kravitz şi Martin, 1986).
Preocuparea timpurie lui Ringelmann viza compararea eficienţei în muncă, mai
precis, a efortului depus de către fiinţa animală comparativ cu cea umană. El a constatat
că în sarcinile mecanice, creşterea numărului membrilor dintr-un grup permite în mod
evident tragerea în plan orizontal a unor obiecte mai grele, însă efortul individual părea să
fi fost afectat. Pentru a deplasa obiecte de diferite greutăţi, acestea au fost legate cu o
frânghie de 5 metri. Ringelmann a variat numărul persoanelor implicate în această
sarcină, de la 1 la 28, şi a măsurat efortul individual şi de grup prin intermediul unui
dinamometru. Rezultatele obţinute indicau descreşterea efortului individual pe măsură ce
grupul creştea numeric: 1 persoană – 85,3 kg., 7 persoane – 65 kg., 14 persoane – 61,4
kg.
Analiza acestui experiment scoate în evidenţă mai multe imprecizii în privinţa
desfăşurării şi a măsurărilor întreprinse, iar datele prezentate respectau mai degrabă
aplicarea unei statistici descriptive. Este adevărat că efortul individual s-a calculat cu
precizie doar atunci când sarcina a fost realizată de către o singură persoană, iar când se
opera colectiv, efortul individual era dedus prin calculul mediei eforturilor tuturor
membrilor. Ringelmann a propus două explicaţii pentru aceste constatări: una de natură
mecanică pe care a mizat în special - lipsa coordonărilor sau pierderea simultanietăţii
eforturilor musculare ale membrilor grupului şi una de factură psihologică - pierderea
motivaţiei în grup, pe care însă nu a dezvoltat-o în cercetările întreprinse.
Se pare că intuiţia lui Ringelmann referitor la existenţa lenei sociale a fost
adevărată, nu însă şi explicaţia bazată pe lipsa coordonării eforturilor individuale în grup.
Ingham, Levinger, Graves şi Pecham (1974) au montat un experiment, rafinând
modalitatea de studiu a acestui fenomen.
În prima etapă a experimentului, un subiect naiv era invitat să tragă cât de mult
posibil de o funie de care era prins un dinamometru. Astfel, se putea măsura cu precizie
forţa fizică depusă. În etapa a doua, pentru a putea izola şi capta cu exactitate efortul
individual în sarcina de grup, cercetătorii au constituit mai multe pseudo-grupuri. Fiind
primul care trăgea de funie, subiectul naiv nu putea determina dacă şi cât de mult efort
depuneau coechipierii săi. Sarcina complicilor era de a simula implicarea în sarcină.
Ingham et al. (1974) au constatat rezultate similare celor obţinute de către Ringelmann.
Cu cât numărul membrilor grupului era mai mare, cu atât efortul subiectului naiv era mai
mic.
Rezultatele astfel obţinute au permis cercetătorilor să elimine explicaţia referitoare
la simultanietatea eforturilor.
La fel ca şi în cazul facilitării sociale, lenea socială a fost verificată empiric atât în
sarcinile mecanice (Latané, Williams, Harkins, 1979; Kerr, Bruun, 1981; Kerr, Bruun,
1983, Zaccaro, 1984) cât şi în sarcini cognitive şi evaluative (Harkins, Petty, 1982;
Jackson, Williams, 1985; Brickner, Harkins, Ostrom, 1986).

1
Cunoscut şi ca fenomenul de frânarea socială (Gavreliuc, 2006).

2
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

Latané, Williams şi Harkins au considerat lenea socială drept o „boală” care are
consecinţe negative asupra persoanei, grupului, instituţiei din care face parte şi chiar
asupra societăţii în general (1979, p. 831). Explicaţiile înaintate precum atribuirea cauzei
comportamentului şi echitatea socială, redefinirea scopului prin subaprecierea
importanţei acesteia şi micşorarea contingenţei dintre in-put-ul senzorial şi out-put-ul
motor pot fi subsumate Teoriei Impactului Social. În concepţia lui Bib Latané, ceilalţi
pot fi consideraţi drept sursă a impactului social. Atunci când o sursă formulează o cerere
prin care invită mai mulţi indivizi să depună efort maxim într-o sarcină, are log o
delegare a responsabilităţii. Tendinţa subiectului de a se „pierde în mulţime” depinde de
numărul persoanelor dintr-un grup: cu cât numărul este mai mare, cu atât posibilitatea
identificării persoanei scade. Altfel spus, impactul social se divide, ceea ce îi permite
individului să „lenevească” în grup. Atunci însă când individul lucrează singur, nu există
o difuzie a impactului social ceea ce îl determină să depună efort mare.

Începând cu anii ’80, s-au înteţit cercetările asupra lenei sociale, iar eforturile
cercetătorilor s-au concentrat pe identificarea unor cauze alternative în producerea acestui
fenomen. Descoperirea acestor factori era esenţială pentru conturarea unor strategii de
intervenţie prin care lenea socială să fie combătută.
Majoritatea experimentelor s-a desfăşurat urmărind aproximativ acelaşi design de
cercetare. Într-o prima etapă a unui experiment se măsura performanţa individuală în
cadrul unei sarcini. În a doua etapă, subiectul evolua în cadrul unui grup, membrii cărora
îndeplineau exact aceeaşi sarcină. Pentru a realiza măsurători exacte a dinamicii
performanţei individuale, cercetătorii au recurs la colaborarea complicilor, rolul cărora
consta în simularea depunerii efortului. Era necesar ca în cazul desfăşurării unui
experiment de laborator să se asigure două condiţii:
- lipsa oricărei suspiciuni referitor la participarea „reală” a celorlalţi
(pseudo)membri din grup. Anterior desfăşurării propriu-zise a experimentului complicii
erau instruiţi să respecte un scenariu cât mai natural posibil; şi
- imposibilitatea stabilirii nivelului de implicare, a efortului individual depus de
către complici.
În acest fel, performanţa individuală putea fi izolată şi măsurată concret în condiţia
de grup, care ulterior putea fi comparată cu cea obţinută în condiţia de izolare.

Principalii factori psihosociali în explicarea lenei sociale

A. Identificabilitatea
Un prim factor care previne apariţia lenei sociale este identificabilitatea - atunci
când o persoană crede că efortul său individual poate fi măsurat în cadrul unui grup, el
înregistrează o performanţă asemănătoare celei obţinute în condiţia singur. Dacă însă
există convingerea că efortul individual nu poate fi dedus cu exactitate în sarcina
colectivă, persoana va avea tendinţa să se dispenseze din cadrul activităţii. Mai mult,
această realitate devine cu atât mai pronunţată cu cât numărul membrilor din grup creşte.
În prima serie de cercetări identificabilitatea a fost operată în sarcini motorii simple
(Latané, Williams şi Harkins, 1979; Williams, Harkins, Latané, 1981; Kerr şi Bruun,
1981). Cercetătorii cereau subiecţilor într-o etapă iniţială să aplaude sau să strige cât mai

3
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

tare posibil, urmând să aprecieze magnitudinea zgomotului pe care l-au produs.

Intensitatea sunetului era înregistrată de un aparat prin intermediul unui microfon. În a
doua etapă, subiecţii realizau aceeaşi sarcină în grupuri de mărimi diferite, de la 2 la 6
persoane. Pentru ca subiecţii naivi să nu poată determina efortul depus de către ceilalţi
membri, fiecare purta o pereche de căşti. Variabila independentă era manipulată prin
instrucţiunile oferite de experimentator. O parte dintre subiecţi erau asiguraţi că efortul
lor individual poate fi determinat în cadrul grupului, fiecare pereche de căşti fiind
prevăzută cu un microfon. Ceilalţi subiecţi erau convinşi că doar efortul grupului putea fi
înregistrat ca întreg, în acest sens fiind plasat un microfon comun. Evident, ceilalţi
participanţi erau complici ai experimentatorului care se prefăceau că depun efort maxim.
Variabila dependentă a fost captată prin măsurarea zgomotului produs de fiecare subiect
(dynes/cm2 sau decibeli). Rezultatele au constatat că efortul individual s-a deteriorat pe
măsura creşterii numerice a numărului de membri din grup şi aceasta doar în condiţia în
care subiectul naiv era convins că performanţa sa individuală nu putea fi dedusă cu
exactitate.
Identificabilitatea s-a dovedit a fi un factor important în combaterea lenei sociale nu
doar în sarcinile mecanice, ci şi în sarcinile cognitive. Weldon şi Cargano (1988) au cerut
subiecţilor să evalueze o meserie prin intermediul unui chestionar pe cinci dimensiuni:
supravegherea exercitată de către o persoană ierarhic superioară, flexibilitatea
programului de muncă, relaţiile de amiciţie dintre colegi, importanţa profesiei şi
varietatea sarcinilor pe care un angajat trebuie să le îndeplinească la locul de muncă. În
plus, era necesară argumentarea fiecărui răspuns privind evaluarea descriptorilor pentru
acea meserie. Completarea chestionarului se realiza prin intermediul unui computer iar
subiectul naiv era făcut să creadă fie că participă singur, fie că face parte dintr-un grup de
16 membri. Sub pretextul că ar exista posibilitatea unor colaborări viitoare, fiecare
participant menţiona numele şi numărul de telefon, garantându-i-se în acelaşi timp
confidenţialitatea. Cercetătorii au înregistrat scăderea efortului individual în condiţia de
grup.

B. Evaluarea şi auto-evaluarea
Lenea socială poate fi combătută prin conştientizarea faptului că propriul efort
depus într-o sarcină va fi supus evaluării de către o altă persoană sau că performanţa
individuală poate fi auto-evaluată.
Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment în care subiecţii participau
în diade la o sarcină de tip „brainstorming”. Ei erau invitaţi să genereze cât mai multe
întrebuinţări pentru un obiect comun (o cutie) timp de 12 minute. Pe de o parte, jumătate
dintre subiecţi ştiau că în final vor depune foile de răspuns în cutii separate, ceea ce
presupunea că performanţa lor poate fi evaluată. Cealaltă jumătate era anunţată că
experimentatorul era interesat de numărul total de utilizări elaborate de ambii subiecţi,
urmând să plaseze foile într-o cutie comună. Pe de altă parte, cercetătorii au anunţat
subiecţii că anterior s-a desfăşurat acelaşi studiu la care au participat persoane similare
ceea ce le-a permis să obţină media întrebuinţărilor referitoare la obiectul-stimul. Unii
subiecţi urmau să cunoască media astfel obţinută, iar alţi subiecţi nu puteau avea acces la
această informaţie, din cauza respectării confidenţialităţii. În condiţia de control nu exista
nici o referire la studiul desfăşurat anterior.

4
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

Atunci când subiecţii conştientizau că efortul lor poate fi evaluat de către

experimentator, s-au înregistrat performanţe superioare. Lenea socială nu s-a manifestat
nici atunci când indivizii aveau posibilitatea să-şi compare rezultatele cu media obţinută
pe o populaţie similară.
Szymanski şi Harkins explică aceste rezultate referindu-se la două tipuri de
motivaţie (1987, p. 896):
a. validarea sinelui, dorinţa individului de a se plasa peste rezultatul mediu dintr-o
populaţie; şi
b. cunoaşterea sinelui, dorinţa de a îmbogăţi nivelul cunoştinţelor despre propriul
sine.
De exemplu, se ştie că într-o populaţie nivelul inteligenţei se distribuie conform
curbei lui Gaoss. Să ne imaginăm că am invita mai multe persoane să-şi aprecieze nivelul
inteligenţei cognitive. Pentru aceasta, este necesar să le oferim câteva repere la care
aceştia să se raporteze: scorul cel mai mic, cel mai mare şi media. Se poate intui că, fără
neapărat să exagereze, indivizii vor considera că au un coeficient de inteligenţă peste
medie. Ar fi şi disonant ca răspunsul să fie altul.
Prin urmare, chiar şi în condiţiile în care un individ îndeplineşte o sarcină în cadrul
unui grup, accesul la un standard, în funcţie de care să poată compara rezultatul obţinut,
se dovedeşte a fi eficient în diminuarea sau chiar eliminarea lenei sociale (Harkins şi
Szymanski, 1988). Această idee poate fi folosită în special în mediul şcolar, iar activarea
motivaţiei intrinseci pentru învăţătură reprezintă un potenţial prin care individul se poate
împlini intelectual.

C. Echitatea efortului
O altă posibilă explicaţie pentru activarea lenei sociale, intuită de către autorii
studiului anterior (Szymanski, Harkins, 1987), constă în expectanţa indusă unei persoane
că un alt membru din grupul său are intenţia să depună un efort scăzut în sarcină. Acest
factor Jackson şi Harkins (1985) a fost denumit echitatea efortului (equity in effort).
Pentru a demonstra experimental acest fenomen, cercetătorii au anunţat subiecţii că
vor participa la un studiu care urmăreşte felul în care oamenii emit sunete. În prima etapă
a cercetării a fost măsurată performanţa individuală. În a doua etapă participarea
presupunea îndeplinirea sarcinii în compania altui subiect, care în realitate era un
complice al experimentatorului. Sub pretextul de a pregăti materialele experimentale,
cercetătorul părăsea pentru scurt timp laboratorul, lăsându-i pe cei doi singuri. Anume în
acest interval s-a manipulat variabila independentă. În una dintre condiţii complicele
anunţa subiectul naiv că în perioada de testare individuală la care participase cu puţin
timp înainte a depus un efort maxim şi că intenţionează să se comporte la fel atunci când
ei doi vor participa în pereche. În cealaltă condiţie, complicele considera experimentul
anost, că nu a depus efort mare în perioada de testare şi că nici nu are intenţia în ceea ce
urmează să depună un efort la adevărata valoare. Pentru a măsura cu exactitate sunetul
emis de către subiectul naiv, fiecare participant trebuia să poarte o pereche de căşti, ceea
ce făcea imposibilă determinarea efortului depus de către complice. S-a constatat un efort
scăzut din partea subiectului naiv atunci când acesta a evoluat împreună cu complicele
care anunţase dezinteresul faţă de experiment.

5
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

D. Efectul călătorului clandestin

Nu orice tip de sarcină colectivă favorizează apariţia lenei sociale. Cercetătorii
axaţi în studiul lenei sociale invocă clasica taxonomie din 1972, elaborată de Ivan Steiner
(apud Boncu, 1999, p. 72). Probabilitatea instalării lenei sociale creşte atunci când sarcina
respectă următoarele caracteristici: nu poate fi împărţită pe subcomponente (unitară),
accentul este pus pe cantitate (maximizantă), produsul final al grupului reprezintă suma
contribuţiilor indivizilor ce îl compun (aditivă) şi membrii colaborează pentru atingerea
scopului colectiv (cooperativă).
În astfel de condiţii, efortul individual nu poate fi dedus de către ceilalţi membri ai
grupului. Totuşi, pierderea motivaţiei se poate produce şi în alte tipuri de sarcină decât
cea aditivă şi în care efortul individului poate fi stabilit cu precizie. Aceasta depinde de
percepţia persoanei asupra propriului nivel de competenţă sau a celorlalţi membri din
grup. Uneori, performanţa colectivă este atribuită, acceptată şi desemnată celui mai
competent membru din grup (sarcina disjunctivă), alteori produsul final depinde de
membrul cel mai slab al grupului (sarcina conjunctivă).
Kerr şi Bruun (1983) au propus o alternativă explicativă prin care un individ îşi
reduce motivaţia de a depune efort în sarcina de grup chiar şi în condiţiile în care efortul
membrilor din grup este identificabil. Acest fenomen a fost întitulat efectul călătorului
clandestin (free-rider effects). Autorii au propus ideea prin care atunci când produsul
final al grupului depinde de cel mai competent sau cel mai puţin competent membru al
grupului, iar individul este convins că nu reprezintă nici unul dintre aceste cazuri, el va
avea tendinţa să depună un efort individual mai mic. De exemplu, dacă un grup are de
rezolvat o problemă de matematică şi se ştie sigur că x este cel mai competent în acest
sens, în virtutea acestor credinţe, ceilalţi membri vor avea tendinţa de a-l lăsa pe x să
identifice soluţia. Delegarea responsabilităţii se poate produce în mod tacit sau exprimată
verbal de genul: „Cel mai priceput în astfel de probleme este x, deci, să-l lăsăm să se
ocupe de aceasta”. La urma urmei, persoana îşi va asuma succesul la fel de bine ca
oricare membru al grupului. Viceversa se aplică în mod similar: dacă performanţa
grupului depinde de cel mai slab membru al grupului, indiferent de efortul pe care l-ar
depune persoana eşecul colectiv pare previzibil. Indiferent de caz, dacă cineva estimează
că rezultatul final dintr-o sarcină colectivă este previzibil şi acesta este atribuit apriori
efortului unui anumit membru al grupului, propria contribuţie poate fi percepută mai
degrabă neesenţială. Cel mai probabil, în aceste circumstanţe individul va avea tendinţa
de a se implica mai puţin în sarcina de grup.
Pentru a demonstra empiric efectul călătorului clandestin, Kerr şi Bruun (1983) au
montat un experiment în care era necesar ca subiecţii să participe la o sarcină colectivă,
să conştientizeze că remunerarea este una colectivă şi să deţină control asupra
informaţiilor privind nivelul performanţei al fiecărui membru din grupul său. Într-o primă
etapă, subiecţilor de gen masculin şi feminin li s-au măsurat volumul de aer respirat prin
intermediul unui spirometru. În a doua etapă, ei urmau să participe la aceeaşi sarcină în
grupuri de mărimi diferite: doi, patru şi opt membri. Alte două variabile au fost
manipulate înaintea captării variabilei dependente. Subiecţii erau informaţi referitor la
rezultatele obţinute la test de către toţi membrii grupului ceea ce le-a permis să constate
că au înregistrat fie cele mai ridicate, fie cele mai scăzute valori. În plus, a fost
manipulată expectanţa tipului de sarcină la care aveau să participe în scurt timp –
conjunctivă, performanţa colectivă depindea de cel mai slab rezultat, disjunctivă,

6
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

performanţa colectivă depindea de cel mai bun rezultat sau aditivă, scorul final
reprezenta suma tuturor contribuţiilor. Astfel, design-ul de cercetare a fost de tipul 2
(gen) x 3 (mărimea grupului) x 2 (abilitatea) x 3 (tip de sarcină).
Contrar aşteptării cercetătorilor, nu s-au constatat diferenţe semnificative în privinţa
efortului individual depus din punct de vedere al mărimii grupului. Cele mai importante
rezultate, obţinute prin calculul efectelor de interacţiune, s-au înregistrat între cunoaşterea
nivelului propriu al capacităţii respiratorii şi tipul de sarcină la care au participat. Doar în
cazul sarcinii aditive nu s-au constatat diferenţe semnificative din punct de vedere
statistic. Atunci când sarcina era una disjunctivă, ceea ce însemna că performanţa
colectivă depindea de cel mai „competent” membru din grup, subiecţii, care ştiau anterior
că obţinuse cel mai slab rezultat la test, au depus un efort individual redus. În cazul
sarcinii conjunctive, în care contribuţia celui mai slab membru era decisivă, în mod
similar a determinat subiecţii cu abilităţi ridicate din punct de vedere al capacităţii
respiratorii să depună un efort scăzut.

Câţiva ani în urmă, în calitate de moderator în T-Group2, am avut ocazia să aplic un

exerciţiu de dinamică de grup în care sarcina membrilor era de a realiza calcule
matematice simple. În acest caz reuşita întregului grup putea fi asigurată printr-o
participare activă a fiecărui membru. În fapt, sarcina era de tip disjunctiv: era suficient ca
un singur membru să greşească şi aceasta compromitea rezultatul final al grupului. Pentru
a elabora strategia de calcul şi modalităţile de implicare specifice a fiecărui participant,
grupul dispunea de un timp limitat pentru discuţii şi, implicit, pentru luare unor decizii.
Deşi intervalul de timp acordat pentru discuţii în grup trebuia utilizat pentru planificarea
şi organizarea intervenţiilor fiecărui participant pentru a asigura condiţiile unei victorii, în
mod neaşteptat, grupul a acordat o mare parte din timp unor activităţi recreative. În mod
previzibil, rezultatul final s-a soldat cu un eşec răsunător. După ce exerciţiu s-a finalizat,
în cadrul discuţiilor s-a constatat că după ce a fost prezentat consemnul sarcinii la care
tocmai participaseră, aproape toţi participanţii au perceput-o ca fiind de tip conjunctiv.
Menţionăm că unul dintre membrii grupului de participanţi era cadru didactic care preda
disciplina matematica într-o şcoală generală. Cu toate că dumnealui a atras atenţia grupul
în repetate rânduri privind necesitatea colaborării, aceasta a fost neglijată complet.

E. Efectul de fraier
În acelaşi an, Kerr (1983) a propus un alt concept, efectul de fraier (sucker-effect)
care, de asemenea, contribuie la explicarea lenei sociale şi anume pierderea motivaţiei
unui individ în sarcina colectivă.
Să presupunem că dacă grupul obţine succes, atunci fiecare membru va beneficia de
o remunerare egală. Dacă în timpul îndeplinirii sarcinii cel puţin un coechipier
înregistrează un eşec repetat, eşec care nu poate fi explicat în baza abilităţilor sale
scăzute, aceasta poate determina persoana să-şi reducă gradul de implicare în sarcină. Ea
îi va suspecta pe ceilalţi membri că au ales să se implice în mod deliberat cât mai puţin cu
putinţă şi că urmăresc să profite de ocazie pentru a-şi însuşi la fel de bine remunerarea

2
Training-Group este una dintre orientările domeniului dinamica de grup, concretizată prin sesiuni
de formare, care se axează pe dezvoltarea abilităţilor de relaţionare a membrilor unui grup restrâns în
vederea îndeplinirii eficiente a sarcinilor colective (Neculau, 2007).

7
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

finală. O astfel de situaţie este percepută ca fiind injustă. Astfel, nici nu se poate pune în
discuţie manifestarea unui efort suplimentar, iar cel existent va atinge cote minime, chiar
dacă prin aceasta performanţa întregului grup este ameninţată.
Efectul de fraier este într-o legătură strânsă cu conceptul discutat anterior. Indivizii
care depun puţin efort sau se dispensează dintr-o sarcină colectivă sunt percepuţi
asemenea unor „călători clandestini” care urmăresc să beneficieze pe seama altora. În
astfel de condiţii, cel care se implică în sarcină la adevărata valoare se poate simţi
exploatat de către ceilalţi membri ai grupului. Dacă se ajunge la o astfel de concluzie,
persoana se va sustrage sau se va implica cât mai puţin în sarcină.
Kerr (1983) a demonstrat experimental existenţa efectului de fraier, solicitând
subiecţii să participe la o sarcină motorie simplă. Subiecţii trebuiau să pompeze aerul pe
parcurs de 30 secunde, sarcină similară cu cea folosită în studiului lui Kerr şi Bruun
(1983). Într-o primă fază, tuturor subiecţilor li s-a măsurat capacitatea respiratorie. Apoi,
ei aflau că experimentul era programat să se desfăşoare pe parcurs de nouă sesiuni în care
urmau să evolueze alături de un alt participant, în realitate un complice al
experimentatorului. Subiecţilor naivi li s-a adus la cunoştinţă că au fost repartizaţi la
întâmplare în condiţia de „informare” – imediat după fiecare etapă aceştia urmau să fie
informaţi referitor la rezultatele eforturilor ambilor participanţi. Sarcina era conjunctivă,
ceea ce însemna că performanţa colectivă depindea de cel mai slab participant. Pentru
fiecare reuşită a diadei, fiecare subiect primea o remunerare de 0,25 dolari. Într-o condiţie
experimentală, complicele dădea dovadă în mod constant o performanţă slabă. În cealaltă
condiţie, complicele demonstra o bună performanţă doar în prima sesiune, pe parcurs
rezultatele lui fiind slabe. Anume în această situaţie s-a putut constata prezenţa efectului
de fraier care a afectat efortul subiectului naiv, nu şi în primul caz. Din punct de vedere al
genului, subiecţii de gen feminin au fost afectaţi mai puţin de acest efect decât subiecţii
de gen masculin. S-ar părea că bărbaţii resimt mai multă aversiune faţă de o persoană
care depune mai puţin efort în sarcina colectivă, cu toate că demonstrează posesia unui
potenţial suficient pentru a obţine un randament mai bun decât cel demonstrat.
Autorul acestui studiul a estimat că unii factori contextuali şi / sau individuali ar
putea preîntâmpina instalarea efectului de fraier, de exemplu: existenţa unei forme de
coerciţie, importanţa dezaprobării sociale sau predispoziţia resimţirii vinovăţiei. Kerr
presupune că dacă valoarea remunerării ar fi fost mare (100 dolari), subiectul ar putea
face abstracţie referitor la gradul de implicare a coechipierului.
Aprofundarea cercetării efectului „călătorului clandestin” şi efectul „fraierului” au
fost extinse în domeniul dilemelor sociale / bunurilor publice şi care au vizat realitatea
grupurilor de mici şi mari dimensiuni.

8
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

Combaterea lenei sociale

În 1993, Karau şi Williams realizează un demers meta-analitic asupra 78 studii
asupra lenei sociale. Ei constată că eforturile anterioare ale cercetărilor preocupaţi de
acest domeniu s-au focalizat în special pe identificarea modalităţilor prin care lenea
socială poate fi redusă sau eliminată. Autorii consideră că s-ar merita să se acorde atenţie
şi asupra factorilor care amplifică lenea socială. Ei au propus o teorie integrativă
Collective Effort Model prin intermediul căreia au avansat predicţii pentru a stabili
magnitudinea şi consistenţa lenei sociale. Iată cei mai importanţi factori identificaţi:
pierderea motivaţiei indivizilor în sarcinile de grup, evaluarea potenţialului, cunoaşterea
nivelului de performanţă a celorlalţi membri, perceperea tipului de sarcină şi impactul
factorilor culturali.
Lenea socială poate fi redusă atunci când atractivitatea sarcinii este ridicată. În
experimentul său, Zaccaro (1984) a constatat că atunci când subiecţii percep o activitate
captivantă, cu cât numărul membrilor din grup creşte, cu atât gradul lor de implicare este
mai ridicat. De asemenea, s-a constatat că grupul recurge la presiuni asupra membrilor
care nu doresc să se implice la adevărata valoare. Drept consecinţă, aceste presiuni sunt
percepute în mod pozitiv şi stimulează participarea activă a individului în cadrul
grupului. Grupurile confruntate cu o sarcină puţin atractivă au manifestat un grad de
dezinteres mai mare cu cât numărul membrilor a fost mai mare, ceea ce a condus la o
performanţă mai scăzută.
Există o probabilitatea redusă ca lenea socială să se instaleze atunci când relaţiile
interpersonale din cadrul grupului sunt puternice sau când coeziunea grupului este
ridicată, indiferent dacă aceasta a fost invocată sau manipulată.
Karau şi Williams au definit coeziunea drept „gradul valorii şi importanţei unui
reprezentant al grupului acordat de către ceilalţi membri” (1997, 157). Înainte de să
înceapă primul experiment, cercetătorii au rugat subiecţii naivi să numească trei colegi cu
care le-ar face plăcere să participe într-o sarcină colectivă. În prima fază a cercetării,
subiecţilor li s-a măsurat viteza cu care au tastat nişte cuvinte. În următoare etapă ei au
aflat că urmează să participe în grupuri de patru persoane. O jumătate dintre subiecţi au
fost anunţaţi că vor evolua alături de trei colegi pe care aceştia i-au desemnat anterior, iar
cealaltă parte urma să participe cu trei membri aleşi la întâmplare. Rezultatele au
constatat că performanţa individuală s-a îmbunătăţit în condiţia de coeziune crescută şi s-
a înrăutăţit în condiţia de coeziune scăzută. În al doilea experiment s-a constatat că
subiecţii din grupurile coezive au depus mai mult efort individual chiar şi atunci când
ştiau că coechipierul lor avea abilităţi scăzute în a tasta cuvinte. Aceste rezultate susţin
premisele Modelului Efortului Colectiv stipulat de către Karau şi Williams (1993).
Pentru ca nivelul coeziunii să fie manipulat, şi nu invocat ca în studiul prezentat
anterior, Karau şi Hart (1998) au realizat un experiment în care au folosit o sarcină
cognitivă (de tip brainstorming). Iniţial, doi subiecţi îşi exprimau atitudinea faţă de 30 de
aspecte de controversă. Sub pretextul de a calcula scorurile chestionarelor,
experimentatorul pleca într-o altă sală şi stabilea gradul de acord atins de fiecare diadă.
Participanţii au fost anunţaţi că punctele de vedere exprimate coincideau în proporţie
ridicată (23 aspecte), medie (15 aspecte) şi mică (7 aspecte). Rezultatele au constatat
prezenţa lenei sociale în grupurile în care gradul coeziunii a fost slab şi mediu. Rezultate
similare au fost obţinute şi în studiul realizat de către Høigaard, Säfvenbom, şi Tønnessen
(2006).

9
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Psihologia grupurilor sociale. Suport de curs . An universitar 2020-2021, sem. II

Care sunt soluţiile concrete care pot fi aplicate pentru a creşte probabilitatea
reducerii sau eliminării lenei sociale?
Adresându-se persoanelor ai căror activitate depinde de munca în grup şi implicit
celor care îşi desfăşoară activităţile în cadrul grupurilor, Grace şi Shepperd avansează
două condiţii (2007, p. 910) prin care membrii unui grup ar trebui:
a) să creadă că efortul lor individual contează şi că prin aceasta ei vor contribui la
performanţa colectivă; şi
b) să înţeleagă că nivelul performanţei diferite implică în mod obligatoriu şi
consecinţe diferite; o retribuire poate exista doar dacă performanţa este ridicată.
Autorii conchid: cele două condiţii trebuie să implice asigurarea identificabilităţii
iar sarcina trebuie să fie relevantă pentru indivizi.

Lenea socială şi factorii interculturali

Una dintre întrebările care constituie preocuparea psihologilor sociali şi
interculturali este de a determina în ce măsură lenea socială poate fi explicată de factorii
culturali.
Majoritatea studiilor asupra lenei sociale au fost realizate pe subiecţi americani iar
ipoteza cercetătorilor a fost că aceasta s-ar putea datora tipului de cultură cu referire la
cea individualistă (Earley, 1989; Markus, Kitayama, 1991). Alţi cercetători combat faptul
că reprezentanţii culturilor colectiviste ar fi mai puţin afectaţi de fenomenul lenei sociale
(Clark şi Baker, 2011).
Reflectând (psihologic) asupra poporului român, Constantin Rădulescu-Motru
aprecia în scrierea din 1937 că lenea, şi aici autorul se referă la lenea socială, ar
caracteriza românii în mare măsură:
Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă
să se zică: sub influenţa mulţimii românul se apucă de orice, dar când este să execute prin faptă
individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor [...] când vine rândul fiecăruia
să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine, sau se face nevăzut [...]
În grup şi ca grup, fiecare se judecă sever, foarte sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte
indulgent. Lasă să înceapă ceilalţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept
lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia. (1990, 38-39).

Interesant de observat este că în viziunea lui Rădulescu-Motru individul anticipează

că dacă ar depune efort înaintea celorlalţi şi de unul singur ar rămâne „păgubit”. Această
observaţie face aluzie la „efectul de fraier”, concept care a fost definit aproape jumătate
de secol mai târziu.

Facilitarea socială şi lenea socială sunt două fenomene complementare care au fost
analizate concomitent în analiza performanţei individuale în cadrul grupului (Harkins,
1986; Guerin, 1993; Park şi Sana, 1998; Williams, Harkins şi Karau, 2007). Pe de o
parte, s-a constatat că prezenţa unui public poate contribui la o îmbunătăţire a
randamentului unei persoane în cadrul grupului, iar pe de altă parte, ceilalţi pot determina
un rezultat contrar.
În literatura de specialitate se identifică mai mulţi factori care reduc sau amplifică
lenea socială. Direcţiile pentru cercetările viitoare nuanţează necesitatea de a identifica
posibilitatea interacţiunii dintre factorii personali şi sociali (Williams, Harkins şi Karau,
2007).

10
Onici Octavian - Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi