CRIOGLOBULINEMIA – UN MISTER INCA NEDESLUSIT Bottom of Form

Sângele uman contine în mod normal pe lânga diverse componente cu rol trofic si cu rol
reglator al homeostaziei organismului uman, si proteine.
Plasma sângelui prezinta mai multe serii de proteine separate
prin diverse metode, cea mai utilizata fiind electroforeza. Dintre
proteinele serice, cea care predomina este albumina, în
proportie de circa 60 %. Restul de 40% sunt reprezentate de
globulinele serice. Acestea au diverse roluri, precum legarea în
plasma a diversilor electroliti care se gasesc în organism,
precum Ca2+ sau Fe2+, legat de siderofilina.
Crioglobulinemia este o afectiune specifica a fractiunilor
proteice din plasma, afectiune ce se caracterizeaza prin
aparitia unor proteine specifice, numite crioglobuline. Acestea au propietatea de a precipita
atunci când sunt racite la o temperatura sub 37 grade Celsius, temperatura normala a corpului
uman. Interesant este faptul ca acestea pot precipita atât in vivo cât si in vitro, factorul
determinant în aparitia precipitarii fiind temperatura.
De obicei acestea precipita în regiunile cu o temperatura mai scazuta a corpului uman, in zone
cu multe capilare superficiale, mai ales atunci când sunt expuse la temperaturi scazute. Acest
lucru se întâmpla deoarece, odata expus la temperaturi scazute organismul uman tinde sa
pastreze si sa concentreze caldura propie în zonele vitale functionarii normale asa cum sunt
creierul, inima, plamânii, etc, în defavoarea membrelor inferioare si superioare. Astfel pot sa
apara ulceratii superficiale ale pielii, purpura, sesnsibilizare la rece, purpura ortostatica, chiar
necroza a tesuturilor la nivel local.
Crioglobulinemia a fost împartita în trei clase, conform compozitiei imunoglobulinelor, de aici si
denumirea de crioglobulinemie mixta (MC): crioglobulinemia de tip I este data de un singura
subclasa de imunoglobuline, în timp ce atât tipul II cât si tipul III sunt date de complexe imune
formate din Ig G policlonale, autoantigene si IgM-uri mono- sau policlonale. IgM-urile sunt
anticorpii corespunzatori care contin facoturul reumatoid (RF).
Prezenta crioglobulinelor în ser nu este întâlnita totusi numai în MC, fiind prezente si în afectiuni
ca mielomul multiplu, colagenoze, leucemii limfatice, sau alte boli asociate cu modificari ale
gamma-globulinelor. Crioglobulinemia de tip I este asociata deseori cu tulburari hematologice.
Desi nu se cunoaste exact cauza aparitiei crioglobulinemiei, s-a observat totusi înca de la
început ca hepatita cronica este o manifestare ce apare deseori pe parcursul dezvoltarii bolii,
deci un posibil rol infectios la nivelul ficatului ar putea fi incriminat.
Initial se credea ca virusul hepatitei B (HBV) ar putea declansa aparitia bolii, însa ceva mai
târziu s-a dovedit ca HBV reprezinta un factor cauzal la doar 5 % din bolnavi. Imediat dupa
descoperirea virusului hepatitei C (HCV), acesta a fost propus ca unul dintre factorii
declansatori ai MC. Ideea aceasta a venit pe baza observatiilor conform carora la majoritatea
pacientilor erau prezente nivele ridicate de anticorpi anti-HCV, în comparatie cu majoritatea
populatiei. Ipoteza a fost demonstrata ceva mai târziu în anul 1991, în Italia, când prin
intermediul reactiilor polimerice în lant (polymerase chain reaction – PCR) a fost detectata
prezenta ARN-ului HCV, la aproximativ 86 % dintre pacientii italieni supusi investigatiei.
Studii ulterioare au confirmat puternica legatura între prezenta viruslui hepatitei C si MC. Din
cauza frecventei asocieri între MC si HCV, tabloul clinic al MC este în strânsa corelatie cu
evolutia naturala a infectiei cronice cu HCV.
Totusi MC este rezultatul unor factori mai putin cunoscuti, cum ar fi factori genetici si/sau care
tin de mediu. HCV a fost caracterizat ca fiind un virus atât hepatic cât si limfotrofic, asa cum
sugereaza prezenta unei replicari virusale active sau latente în limfocitele periferice ale
pacientilor cu hepatita C sau MC. HCV este un virus fara activitate revers transcriptazica, deci

1
genomul viral nu se poate integra în genomul gazdei. “Probabil ca HCV ar putea exercita un
stimul cronic asupra sistemului imunitar prin intermediul unor diferite proteine”, este de parere
Clodoveo Ferri, de la Catedra de Reumatologie, de la Universitatea di Modena & Reggio Emilia,
Modena – Italia, care studieaza aceasta boala de câtiva ani. Tot el mai adauga: “Având în
vedere caracteristicile sale biologice, HCV ar putea fi implicat în diverse boli autoimune si
afectiuni limfoproliferative. Principalii factori declansatori ar putea fi de natura infectioasa,
genetica, toxica si chiar de mediu. Acesti factori, singuri sau în combinatie ar putea declansa un
proces patogenic format din mai multe niveluri, responsabili pentru aparitia MC si a altor boli
legate de infectia cu HCV. Primul ar fi reprezentat de proliferarea unor limfocite-B poli-
oligoclonale, modificate, responsabile de bolile autoimune specifice sau nespecifice unui organ,
printre care si vasculita crioglobulinemica mediata prin complexe imune.
Al doilea pas ar putea fi reprezentat de alterari oncogenetice, care în final ar putea duce la
complicatii maligne. Mecanisme asemanatoare ar putea fi implicate si în cazurile de MC cu
rezultat negativ la cercetarea prezentei virusului hepatitei C, acest lucru deschizând noi modele
de descriere a evoulutiei bolii, incriminând si alte cauze infectioase sau non infectioase, posibil
chiar din boli autoimune bine cunoscute”, adauga Ferri.
Un numar important de pacienti infectati cu virusul imunodeficientei umane (HIV), au prezentat
si o prevalenta a MC, cu sau fara co-infectia cu HCV. Odata patruns în organism virusul HIV
poate exercita o continua stimulare antigenica a limfocitelor-B; acest lucru mai departe ar putea
fi responsabil pentru aparitia MC de tip III în cursul infectiei cu HIV. La unii din pacienti celulele
B afectate ar putea evolua catre sindromul MC monoclonal. Asemanator infectiei cu HCV, MC
aparuta în urma altor factori infectiosi arata o prevalenta variabila printre pacientii din diferite
zone geografice.
Sindromul crioglobulinemic ar putea avea o serie de evenimente etiopatogenice si manifestari
clinice, comune cu bolile autoimune precum hepatita autoimuna, poliartrita, limfoamele cu
celule-B. Ca urmare trebuie facut un diagnostic diferentiat, care sa fie în concordanta cu
semnele clinice aparute, iar abordarea terapeutica trebuie sa fie pe masura.