Poezia „Plumb” deschide volumul de debut al lui Bacovia

din 1916, căruia îi dă și titlul. Aceasta arată că poezia era

considerată, de autorul ei, ca reprezentativă pentru creația
lui.
Este o poezie concisă, concentrată în doar două catrene,
conform preferințelor simboliștilor, care respingeau
retorismul romantic.
Plumbul este un simbol specific simbolismului, întrucât el
sugerează stări sufletești care pot fi receptate în mod diferit,
în funcție de sensibilitatea fiecărui cititor. Plumbul
simbolizează apăsarea sufletească, densitatea, cenușiul,
tristețea, lipsa speranței. Bacovia mărturisea, într-un
interviu, că în plumb vede culoarea galbenă, deoarece
compușii lui dau precipitat galben, iar culoarea „sufletului
ars” este, în viziunea sa, galbenul. Cuvântul „plumb” se reia
simetric în ambele catrene: la sfârșitul versurilor 1 și 4 și la
mijlocul versului 2. Această repetiție subliniază importanța
pe care poetul o conferă acestui simbol, ce revine obsedant,
cu caracter de laitmotiv.
Spațiul cavoului este emblematic pentru universul poetic
bacovian, un univers închis, fără speranță, dominat de
moarte. Criticii au observat că lumea liricii lui Bacovia este
lipsită de transcendență, adică nu există nimic dincolo de
ea. Drama umană se consumă iremediabil aici și acum.
Plumbul omniprezent sugerează un univers mineralizat.
Metalul a înlocuit viața, organicul; sicriele, florile, coroanele,
toate sunt de plumb, deci și vegetalul s-a mineralizat. Faptul
că și amorul este de plumb sugerează că și universul afectiv
s-a mineralizat și a murit, idee accentuată de sintagma
„dormea întors”, ce semnifică moartea. De plumb sunt și
aripile amorului, care atârnă grele, sugerând imposibilitatea
zborului, a înălțării, a evadării din spațiul închis.
În lirica lui Bacovia, mișcarea predominantă este
descendentă: în „Plumb”, aripile atârnă, în altă poezie,
poetul cade prin casă; totul este atras în jos, spre pământ,
spre deosebire de creația lui Macedonski sau a lui Nichita
Stănescu, unde predominantă este mișcarea ascensională,
zborul.
În versul al treilea din fiecare catren al poeziei „Plumb”, se
manifestă prezența eului liric, starea lui caracteristică fiind
solitudinea. Vântul, frigul provoacă o suferință fizică prin
care se sugerează suferința sufletească.  Punctele de
suspensie întrerup discursul liric, creând pauze menite să
sugereze o emoție prea puternică pentru a fi exprimată în
cuvinte.
Strigătul eului liric („Și-am început să-l strig”) este un motiv
expresionist, o manifestare a crizei omului modern care se
simte înstrăinat (alienat) într-o lume dominată de obiecte,
excesiv tehnicizată și care se opune umanului. Deși Bacovia
este cel mai reprezentativ simbolist din literatura română,
totuși în opera lui apar și aspecte expresioniste.
Creația lui aparține modernismului, din care fac parte atât
simbolismul, cât și expresionismul. Deși a debutat în reviste
încă din primii ani ai secolului al XX-lea, Bacovia este un
poet ce aparține în mare parte perioadei interbelice.
Volumul de debut, „Plumb”, a apărut în 1916, anul intrării
României în Primul Război Mondial, ceea ce și explică
faptul că volumul nu s-a bucurat încă de la apariție de
succesul meritat.
Versificația poeziei „Plumb” îi servește ideea poetică prin
construcția ei simetrică: versurile au măsura de 10 silabe,
ritmul este iambic, rima este îmbrățișată, laitmotivul „plumb”
apărând la rima versurilor 1 și 4 din fiecare catren.