Reorganizarea judiciară și declararea în

faliment – analiza comparativă a celor două

proceduri în caz de insolvență

Profesor: Student:
Tarsia Corina Andreea Văleanu C. Elena Loredana

2021
 Reorganizarea judiciară și declararea în faliment – analiza
comparativă a celor două proceduri în caz de insolvență

Introducere
Primele manifestări ale comerţului au apărut concomitent cu apariţia ideii de proprietate 1,
când omul a conştientizat că anumite bunuri sunt ale sale şi că acestea se delimitează de cele care
aparţin altor persoane.
Deşi, iniţial, comerţul a fost practicat sub forma schimbului doar pentru satisfacerea
necesităţilor existenţiale de zi cu zi ale oamenilor, odată cu apariţia banilor trocul a fost înlocuit
cu vânzarea-cumpărarea, comerţul devenind o profesie practicată de un anumit grup specializat
în această activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor trebuinţe, ci satisfacerea nevoilor
altora şi obţinerea de profit.2
Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comerţului, realizarea lui presupune
un anumit risc, asumat de comercianţi, fără ca prin aceasta activitatea comercială să se
transforme într-un joc al hazardului, în care aleatoriul să domine. Totuşi, este posibil ca un
comerciant, în decursul activităţii desfăşurate, ca o consecinţă a unor afaceri nereuşite, să ajungă
în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor sale3.
Reglementarea activităţii comerciale, care derivă din spiritul legislaţiei comerciale,
permite o libertate mai mare pentru actorii acesteia, comercianţii, dar impune în sarcina lor şi
obligaţii stricte datorită importanţei valorilor vehiculate şi necesităţii menţinerii în funcţiune a
sistemului economic4.
Inconvenienţele majore ale unei proceduri care nu mai corespundea exigenţelor mediului
de afaceri şi nu constituia o apărare eficace a intereselor creditorilor au condus la abrogarea
reglementării vetuste a codului comercial şi la adoptarea unor noi reglementări care, de-a lungul
timpului, au fost la rândul lor reformate, completate şi modificate în numeroase rânduri, pentru a
îmbrăca, până la urmă, forma actuală, cuprinsă în corpul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de
1
R.I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 5
2
S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 7.
3
I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. V-VI.
4
R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 13.
1
prevenire a insolvenței și de insolvenţă5 (în continuare, LPI). Inițiată ca un adevărat cod al
insolvenței, LPI reglementează atât proceduri de prevenire a insolvenței cât și procedura
judiciară prin care se urmărește, în cazul debitorului insolvent, ca pasivul acestuia să fie acoperit
prin plata creanțelor creditorilor.
Potrivit prevederilor art. 5 pct. 29 LPI, prin insolvenţă se înţelege acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile
pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile.
Această stare exprimă deci neputinţa debitorului de a plăti datoriile scadente din cauza
lipsei de lichidităţi - lipsă care reflectă şi ea o stare deficitară a patrimoniului debitorului.
LPI utilizează conceptul de insolvenţă în două accepţiuni:
– insolvenţa prezumată, atunci când debitorul nu şi-a plătit datoriile exigibile, deşi au trecut 60
de zile de la scadenţa acestora (insolvenţă reală, prezumată legal; prezumția este relativă);
– insolvenţa iminentă, când se dovedeşte ca debitorul nu îşi va putea plăti, la scadenţă, datoriile
exigibile, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenței (insolvenţa virtuală, potenţială).
Pentru a contura precis cuprinsul noţiunii de insolvenţă jurisprudenţa şi doctrina au
distins, în mod tradiţional, între insolvabilitate şi insolvenţă, stări patrimoniale cu semnificaţie şi
consecinţe diferite.
Termenul de insolvabilitate reprezintă o stare deficitară, un dezechilibru al patrimoniului
debitorului, caracterizate prin prezenţa unui pasiv patrimonial care covârşeşte activul. Insolvenţa,
sau incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti
necesare plăţii obligaţiilor scadente, absenţă care este independentă de raportul patrimonial pasiv
- activ. Cu alte cuvinte, un debitor insolvent nu este întotdeauna insolvabile, după cum un debitor
insolvabil nu este, în mod necesar, insolvent.
Legiuitorul a considerat, însă, că dintre cele două stări, starea de insolvabilitate poate fi
remediată sau depășită, în timp ce insolvența este adevărata stare de criză patrimonială, ceea care
primejduiește perspectivele de realizare a creanțelor scadente. Acestei incapacităţi de plată sau
stării de încetare de plăţi i se adresează procedura insolvenţei.
Reorganizarea judiciară și declararea în faliment
Aceasta nu înseamnă însă că, după declanşarea procedurilor reglementate de LPI, situaţia
de insolvabilitate a debitorului nu va avea o anumită semnificaţie 6; într-adevăr, examinarea
5
Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
6
În procedura insolvenţei, judecata cu privire la existenţa sau neexistenţa stării de insolvenţă se realizează în raport
cu cererea introductivă şi cu eventuala contestaţie a debitoarei, judecătorul-sindic pronunţând o hotărâre de
deschidere a procedurii sau, dimpotrivă, de respingere a cererii introductive. Aprecierea cu privire la insolvenţa
debitoarei nu mai poate constitui obiectul judecăţii în contextul soluţionării cererii de trecere la procedura
falimentului, în cadrul procedurii generale. Eventuala apariţie în averea debitoarei, după deschiderea procedurii, a
unor sume de bani care acoperă creanţele existente priveşte solvabilitatea debitoarei în cadrul procedurii deja
2
posibilităţii redresării debitorului prin aplicarea unui plan de reorganizare judiciară nu poate să
ignore eventuala insolvabilitate a debitorului, care poate constitui o piedică insurmontabilă în
continuarea activităţii sale.
Insolvența, ca stare a patrimoniului debitorului, diferă și de conceptul de dificultate
financiară care, potrivit art. 5 pct. 27 LPI, reprezintă situația în care debitorul, deși, în prezent,
execută sau este capabil să-și plătească datoriile scadente, are, pe termen scurt, un grad de
lichiditate redus și pe termen lung un grad de îndatorare ridicat, ce pot afecta indeplinirea
obligațiilor contractuale viitoare. Astfel, prin comparație cu insolvența prezumată descrisă mai
sus, starea de dificultate financiară poate fi privită ca o insolvență prezumtivă, ipotetică.
Insolvența este, deci, strâns legată de insuficiența gradului de lichiditate al averii
debitorului in timp ce insolvabilitatea și dificultatea financiară sunt stări patrimoniale deficitare,
cu un spectru mai larg, care premerg sau sunt concomitente cu insolvența, fără a se suprapune,
conceptual, acesteia.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei7, care a abrogat în integrum vechea
reglementare8, preluând modelul francez de tehnică legislativă 9, în sensul că în cuprinsul său
explică o serie de noţiuni referitoare la această procedură (ceea ce a contribuit la evitarea
eventualelor confuzii şi discuţii contradictorii atât în doctrina de specialitate, cât şi în practica
judiciară), la punctul 23 al art. 3 definea procedura falimentului ca fiind „procedura de insolvenţă
concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia
pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat”.
În acelaşi sens, şi O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă10, declarată neconstituţională prin Decizia nr. 447 din 29 octombrie 201311, în art. 5
pct. 45 prevedea că „procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă

deschise, iar nu existenţa sau nu a stării de insolvenţă. (C. Ap. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1626
R din 8 noiembrie 2007).
7
Publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006 şi, potrivit alin. (1) al art. 156, a intrat în vigoare la 90 de zile de la
data publicării; ulterior a fost modificată prin O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea practicienilor în insolvenţă
(M. Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006) şi prin O.U.G. nr. 173/2008 (M. Of. nr. 792 din 26 noiembrie 2008).
8
Conform art. 156 alin. (3) din Legea insolvenţei, modificată, „la data intrării în vigoare a prezentei legi, Legea nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 282 din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie
2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice altă dispoziţie contrară se abrogă”.
9
Pentru reglementarea internă, a se vedea Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000 şi republicată, succesiv, în M. Of. nr.
777 din 25 august 2004 şi în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
10
Publicată în M. Of. nr. 620 din 4 octombrie 2013 şi, potrivit alin. (1) al art. 348, a intrat în vigoare la data de 25
octombrie 2013, fiind suspendată de drept, în temeiul art. 147 din Constituţie, începând cu 1 noiembrie 2013, data
publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013.
11
M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013.
3
şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea
pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”, text rămas
aproape nemodificat în Codul insolvenţei12.
Etimologic, termenul de „faliment” îşi are originea în verbul latin fallo-fallere, tradus
prin „a lipsi, a scăpa”, în sensul că debitorul falit nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată (lipseşte de
la datoria de a plăti creditorii săi13), dar, în acelaşi timp, având şi sensul de a înşela, a amăgi
(fallo spem – a înşela speranţa).14

Formele procedurii insolvenţei

În mod tradiţional, a fost relevat caracterul unitar al procedurii, care reuneşte toate
creanţele şi creditorii debitorului, precum şi toate bunurile acestuia. Cu tot acest caracter unitar,
evoluţia modernă a procedurii este marcată de diversitatea formelor prin care ea se exprimă.
Astfel, sub raport structural, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) LPI, procedura
insolvenţei poate îmbrăca forma a două proceduri alternative: reorganizarea judiciară şi
falimentul (pct. 45 și 54).
Corelând dispoziţiile menţionate mai sus cu cele care privesc planul de reorganizare şi
reorganizarea (art. 132 şi urm. şi respectiv art. 141 şi urm. LPI), precum şi cu cele care privesc
falimentul (art. 145 şi urm. LPI), reiese că LPI reglementează, în esenţă, două proceduri
alternative care pot fi iniţiate în anumite condiţii și anume:
-Procedura reorganizării judiciare, prin care se urmăreşte redresarea debitorului şi plata
pasivului acestuia şi care se poate realiza prin:
– restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
– restructurarea corporativă, prin modificarea structurii de capital social;
– restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului până la
- acoperirea pasivului.
Procedura se realizează pe baza unui plan de reorganizare, propus de debitor,
administrator sau unul ori mai mulţi creditori, plan acceptat de creditori şi confirmat de

12
Deşi denumirea oficială a Legii nr. 85 din 25 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014, este Lege
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în practică i se spune Codul insolvenţei, motiv pentru
care şi noi vom folosi această sintagmă; precizăm, totuşi, că nu este vorba de un veritabil cod pentru cel puţin două
motive: a) în cuprinsul noii legi nu este reglementată şi insolvenţa persoanei fizice care nu este profesionist; b)
există, în continuare, şi alte acte normative care reglementează procedura insolvenţei aplicabilă altor entităţi juridice
(a se vedea, spre ex., O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale).
13
M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926, p. 12.
14
M.N. Costin, A. Miff, Instituţia juridică a falimentului – evoluţie şi actualitate. Studiu de drept comparat, în R.D.C.
nr. 3/1996, p. 47; M. Lungu, M. Lungu, Dicţionar român-latin. Latin-român,Ed. Steaua Nordului, Constanţa, 2003, p.
526.
4
judecătorul-sindic, plan care urmăreşte ca, în condiţiile continuării activităţii debitorului, să
realizeze supravieţuirea şi redresarea acestuia şi, pe această cale, să creeze posibilitatea stingerii
pasivului în condiţii superioare celor obţinute prin executarea silită a averii debitorului.
-Procedura falimentului, care are ca obiect lichidarea judiciară a averii debitorului pentru
acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Procedura falimentului urmăreşte, deci, lichidarea averii debitorului, în care sens se produce
desesizarea debitorului de bunurile sale, sigilarea şi inventarierea lor şi în final vânzarea lor şi
distribuirea între creditori a sumelor rezultate din lichidare, în ordinea stabilită de lege. Astfel,
procedura falimentului reprezintă soluţia finală, care se aplică atunci când nu a fost posibilă
adoptarea unui plan de reorganizare sau de lichidare limitată a unor bunuri din averea debitorului
sau când un asemenea plan nu a fost respectat sau nu a dat rezultatele scontate.
Dintr-o altă perspectivă, a complexităţii măsurilor procedurale, LPI face referire la
procedura generală a insolvenţei şi la procedura simplificată:
(a) Procedura generală este procedura care se aplică, în principal, persoanelor juridice de
drept privat având calitatea de profesionist sau care desfăşoară activitate economică. Procedura
constă în aplicarea unei perioade de observaţie, după care debitorul intră fie succesiv, în
procedura reorganizării judiciare şi apoi în procedura falimentului, fie alternativ, numai în
procedura reorganizării judiciare ori doar în procedura falimentului.
(b) Procedura simplificată se aplică, în principal, profesioniștilor persoane fizice
(persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale) dar şi profesioniștilor -
persoane juridice sau altor persoane juridice de drept privat care, prin gradul lor de destructurare
organizatorică sau materială (absenţa bunurilor, a organelor statutare de conducere, lipsa
sediului, etc) nu justifică aplicarea procedurii generale. Aplicarea procedurii simplificate are ca
efect imediat deschiderea directă a procedurii falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii
insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de maximum 20 de zile. Reglementarea acestei
proceduri urmăreşte, aşadar, să restrângă sfera procedurii insolvenţei la procedura falimentului,
legiuitorul considerând că situaţia juridică sau financiară a acestor debitori nu conferă nicio şansă
de reuşită unei eventuale proceduri de reorganizare a activităţii sau întreprinderii debitorului.
O examinare sumară a condiţiilor de aplicare a acestor proceduri relevă că în timp ce
procedura generală este procedura comună, procedura simplificată are caracterul unei proceduri
speciale, derogatorii de la procedura generală.
Sub raport temporal sau cronologic, procedurile descrise mai sus pot fi precedate de o
perioadă de observaţie, care debutează imediat după deschiderea procedurii şi se încheie fie prin
confirmarea planului de reorganizare a debitorului, fie prin începerea procedurii falimentului. În

5
cadrul perioadei de observaţie debitorul, sub supravegherea sau conducerea administratorului
judiciar, va putea să continue activităţile curente, cum ar fi realizarea obligaţiilor contractuale
deja asumate, efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora sau asigurarea
finanţării capitalului de lucru în limite curente.
În cazul în care debitorul este supus procedurii simplificate, perioada de observaţie este
suprimată sau se poate întinde pe o durată de cel mult 20 de zile, atunci când este necesară
verificarea îndeplinirii unor condiţii de fapt de care depinde opţiunea aplicarea procedurii
simplificate sau a procedurii generale.
Din perspectiva categoriilor de debitori cărora li se aplică procedura insolvenței,
procedura insolvenței poate îmbrăca forma unei proceduri comune sau pe aceea a unei proceduri
speciale, aplicabile unor categorii distincte de debitori (cum ar fi instituțiile de credit sau
societățile de asigurare-reasigurare).15
Condiţiile deschiderii procedurii. Ca orice procedură judecătorească, procedura
insolvenţei debutează în baza unei cereri introductive de instanţă, adresată tribunalului
competent.
Potrivit art. 65 din LPI, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei poate fi făcută de
către debitor sau de către creditori precum şi de alte persoane sau instituţii expres prevăzute de
lege (cum ar fi, de exemplu, Banca Națională a României sau Autoritatea de Supraveghere
Financiară, pentru entităţile reglementate şi supravegheate de acestea).
Condiţiile de fond ce sunt necesar a fi reunite cumulativ pentru ca o cerere introductivă
de instanţă în vederea începerii procedurilor reglementate de LPI privesc (1) calitatea
debitorului, (2) existenţa stării de insolvenţă şi (3) un cuantum minim al creanţelor îndreptate
asupra averii debitorului.
Debitorul trebuie să facă parte din categoriile de persoane determinate de LPI. Iniţial
procedura falimentului şi apoi cea a insolvenţei a fost o procedură adresată exclusiv
comercianţilor; în prezent, procedura insolvenței se adresează profesioniștilor, în sensul dat
acestei noțiuni de prevederile art. 3 C. civ.
Sunt exceptați de la aplicarea acestei proceduri cei care care exercită profesii liberale,
precum şi cei cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte regimul
insolvenţei lor. De asemenea, procedura insolvenței nu se aplică unităţilor şi instituţiilor de
învăţământ preuniversitar, universitar şi entităţilor de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică.

15
În cadrul acestui capitol este examinată doar procedura comună a insolvenței, procedurile speciale urmând a fi
examinate separat.
6
 Potrivit art. 38 alin. (2) din LPI, procedura simplificată se aplică, în principal, (a)
profesioniștilor persoane fizice, acţionând individual21 şi (b) întreprinderilor familiale și
membrilor întreprinderii familiale; de asemenea, procedura simplificată se aplică şi (c) celorlalți
profesioniști (cu excepția celor care exercită prfesii liberale) care nu deţin bunuri în patrimoniu,
nu deţin acte constitutive sau documente contabile sau acestea nu pot fi găsite, nu au
administrator sau acesta nu poate fi găsit, nu au sediu sau acesta nu corespunde adresei din
registrul comerţului16 precum şi (d) debitorilor – persdoane juridice dizolvate voluntar anterior
cererii de deschidere a procedurii17. În fine, procedura simplificată se aplică şi (e) debitorilor care
şi-au declarat, prin cererea introductivă, intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt
îndreptăţiţi să beneficieze de procedura reorganizării judiciare precum și (f) oricărei persoane
care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, chiar dacă nu a obţinut autorizarea cerută de
lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de
publicitate.
Debitorul trebuie să se afle în insolvenţă. Această condiţie are în vedere ambele forme ale
insolvenţei, atât cea vădită cât şi cea iminentă. Insolvenţa, prezumată de lege atunci când
debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi
creditori, deschide calea unei cereri introductive de aplicare a procedurii atât debitorului cât şi
oricărui creditor. În schimb, insolvenţa iminentă (atunci când se dovedeşte că debitorul nu va
putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data
scadenţei) permite numai debitorului să ceară deschiderea procedurii.
Creanţele creditorilor trebuie să fie certe, lichide şi exigibile de mai mult de 60 de zile.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) pct. 20 LPI, creanţa certă este acea creanţă a cărei existenţă
rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau
recunoscute de dânsul. LPI nu cere ca creanţa să fie constatată printr-un titlu executoriu, fiind
suficient ca instanţacompetentă să poată să se edifice, din caracterul creanţei şi probele
administrate, asupra caracterului cert al acesteia.
Creanţa este lichidă este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este
determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acteneautentice, fie emanând de la
debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a
stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă.

16
Împrejurarea că debitorul are un drept de retenţie asupra spaţiului ce a constituit sediul social nu poate avea
caracterul unui titlu locativ, dat fiind regimul juridic al dreptului de retenţie, respectiv de mijloc de constrângere a
debitorului titularului dreptului pentru achitarea acestei creanţe(C. Ap. Bucureşti secţia a VI-a comercială, decizia
nr. 835 R din 18 mai 2007.
17
În prezent, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, aceştia îşi desfăşoară activitatea
ca persoană fizică autorizată (PFA) sau ca întreprindere individuală.
7
 În fine, creanţa trebuie să fie exigibilă, deci ajunsă la scadenţă, putând astfel face obiectul
unei executări silite. Nu sunt exigibile creanţele afectate de termen, condiţie sau alte modalităţi
ori sarcini care nu s-au îndeplinit la data introducerii acţiunii prin care se cere aplicarea
procedurii insolvenţei.
Atunci când procedura se deschide la cererea creditorilor, creanța acestora trebuie să fie
scadentă de mai mult de 60 de zile. Debitorul beneficiază, deci, în aceasta perioada, de un
moratoriu sau o perioadă de grație, legiuitorul urmărind să evite, astfel, înregistrarea de către
creditori unor cereri de deschidere a procedurii pentru o stare de insolvență efemeră, lipsită de
consecințe asupra stării averii debitorului.
Atunci când procedura se deschide la cererea debitorului, acesta are obligația de a
formula această cerere în maxim 30 de zile de la data apariției stării de insolvență, deci în 30 de
zile de la data scadenței creanțelor neachitate din lipsa fondurilor bînești necesare. Este
sesizabilă aici o inadvertență rezultată din disparitatea duratei celor doua termene menționate
mai sus (30 și 60 de zile). Debitorul trebuie să introducă propia cerere de deschidere a procedurii
în termen de 30 de zile de la scadența care marchează starea de insolvență, în timp ce creditorii
săi trebuie să aștepte cel puțin 60 de zile după scadența creanței lor. Cum nerespectarea
termenului de 30 de zile nu este sancționată, desigur că debitorul insolvent va prefera să aștepte
ca procedura să fie deschisă decreditorii săi, câștigând astfel 30 de zile pentru a-și administra
averea, de regulă nu în interesul creditorilor.
În concluzie, o procedură de reorganizare judiciară poate fi inițiată împotriva unei
persoane juridice care este organizată ca o societate comercială sau o cooperativă, cu excepția
cazului în care legea prevede altfel pentru societatea comercială sau cooperativa în cauză, ca
urmare a activității pe care o desfășoară, și împotriva unui antreprenor și împotriva unei alte
persoane juridice prevăzute de lege.
Procedura de reorganizare judiciară include, de asemenea, norme specifice referitoare la
reorganizarea judiciară a întreprinderilor mari, mijlocii și mici. Această procedură oferă o amplă
gamă de măsuri pentru restructurarea financiară a obligațiilor debitorilor (de exemplu, garantarea
creanțelor creditorilor).
Procedura simplificată de reorganizare judiciară este permisă doar împotriva unei
societăți comerciale clasificate, în conformitate cu normele privind societățile comerciale, ca
microîntreprindere sau împotriva antreprenorilor care îndeplinesc criteriile pentru
microîntreprinderi și întreprinderi mici.
Procedura de faliment poate fi inițiată împotriva tuturor persoanelor juridice, cu excepția
cazului în care legea prevede altfel pentru o anumită formă juridică, pentru un anumit tip de

8
persoană juridică sau pentru o anumită persoană juridică. Procedura de faliment nu poate fi
inițiată împotriva unui atelier protejat decât sub rezerva unei aprobări prealabile emise de
Guvernul Republicii Slovenia.
Procedura de faliment personal poate fi inițiată împotriva bunurilor: unui antreprenor;
unei persoane private (medic, notar, avocat, fermier sau orice altă persoană fizică care nu este
antreprenor și care desfășoară o anumită activitate în cadrul profesiei sale) sau unui consumator.
Falimentul succesiunii este inițiat împotriva bunurilor unei persoane fizice decedate îndatorate
excesiv.

BIBLIOGRAFIE

9
1. M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1926;
2. N. Costin, A. Miff, Instituţia juridică a falimentului – evoluţie şi actualitate. Studiu de
drept comparat, în R.D.C. nr. 3/1996, p. 47; M. Lungu, M. Lungu, Dicţionar român-latin.
Latin-român,Ed. Steaua Nordului, Constanţa, 2003;
3. R.I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
4. S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997;
5. I. Schiau, Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
6. R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

10