Banari

CUPRINS
INTRODUCERE........................................................................................................................2
1. NOTIUNEA DE DOMENIU PUBLIC..................................................................................5
1.1. Noţiunea de domeniu public în evoluţia legislativă şi doctrinară în Republica
Moldova........................................................................................................................5
1.2. Noţiunea de domeniu public în sens comparat...........................................................10
1.3. Corelaţia dintre noţiunile domeniul public şi proprietatea publică ............................15
2.COSTITUIREA ŞI ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC………….......……….21

2.1. Bunurile domeniului public………………………………………………...........….21
2.2. Modurile de dobîndire a bunurilor în domeniul public…………...........……............26
2.3. Administarea bunurilor domeniului public................................................................34
3. REGIMURI DOMENIALE APLICABILE DIFERITOR BUNURI ALE DOMENIULUI

PUBLIC...............................................................................................................................43
3.1. Regimul domenial aplicabil fondului funciar al Republicii Moldova........................43
3.2. Regimul domenial aplicabil obiectelor acvatice.........................................................50
3.3. Regimul domenial aplicabil monumentelor naturale…………….............................55
4. ASPECTE PRACTICE………………………………………………….......…….………60
Concluzii……………………………………………………………………...…………….72
Bibliografie………………………………………………………………..………………..73
UTM 381.1 08 ME
Mod. Coala Nr. document Semnăt. Data
Elaborat Banari Marcel Litera Coala Coli
Conducător Climova Alla 1 85
Domeniul public
Aprobat Climova Alla
UTM FCGC
DP - 0922
Introducere
Domeniul public este o istituţie tradiţională a dreptului administrativ, iar cercetarea acesteia a
declanşat, de-a lungul timpului, numeroase discuţii, conturîndu-se teorii diferite, atît înceea ce priveşte
notele de conţinut ale noţiunii, cît şi cu privire la regimul juridic aplicabil categoriilor de bunuri pe
care le evocă această noţiune.
Este greu de găsit, cel puţin în doctrina occidentală, o temă a dreptului public care să fi suscitat tot
atîtea discuţii ca domeniul public.[19, p.119]
Necesitatea apariţiei unui astfel de studiu rezidă din importanţa pe care domeniul public o are în
cadrul unei societăţi, reflectate în legislaţia actuală, precum şi de a formula unele clarificări in ceea ce
priveşte noţiunile de ”domeniu public”, ”domeniu privat”, ”proprietate publică”, respectiv ”proprietate
privată”, şi de a realiza o distincţie clară între bunurile domeniale datorită faptului că, fiecăruia dintre
aceste domenii, se aplică un regim juridic diferit.
Actualitatea temei: este marcată prin interesul deosebit pe care îl poartă societatea pentru obiectul
domeniului public, adică a tuturor bunurilor care prin natură ori destinaţia expresă a legii trebuie
protejate şi transmise generaţiilor viitoare.
Specific oricărei societăţi democratice organizate statal, este libertatea comerţului ceea ce înseamnă
că majoritatea bunurilor sunt supuse consumului generaţiei care realizează actele de comerţ. În
legătură cu aceaste din urmă bunuri, generaţia prezentă are dreptul, dar şi obligaţia de a efectua doar
operaţiile necesare conservării valorii bunului, înlăturînd acţiunea factorilor distructivi.
Perioada actuală pe care o străbate Republica Moldova este şi o perioadă a fenomenului
concesionărilor sau închirierilor terenurilor publice, a diferitelor spaţii destinate uzului public, în
vederea organizării unei afaceri private. Sub ochii noştri, zilnic, dispar locuri de joacă pentru copii şi
parcuri, zilnic trotuarile devin tot mai înguste, apărînd, în schimb, tarabe, magazine sau alte construcţii,
mai mult sau mai puţin improvizate. Pe de altă parte, au început lucrările pe drumurile naţionale, prin
implicarea unor firme străine şi încheierea contractelor respective.
Toate acestea reclamă o teorie aprofundată a domeniului public, a regimului juridic aplicabil
bunurilor domeniului public, utilizarea căruiea nu poate fi justificată numai pe ideea privatizării,
interesul particularului, ci trebuie raportat şi valorizat, prin prisma interesului public. Drept urmare
administraţia este obligată să intervină în orice moment pentru asigurarea interesului public, ceea ce,
logic, presupune şi puterea acesteia de a revoca cînd crede de cuvinţă folosinţele private ale
domeniului public.
Scopul lucrării: constă în consolidarea cunoştinţelor teoretice asupra tematicii de domeniu public,
precum şi obţinerea unor abilităţi de organizare şi producere in domeniul de specializare.
Coala
UTM 381.1 08 ME 2
Mod Coala Nr. document Semnăt. Data
Obiectivele generale ale lucrării:
- abordarea domeniului public din perspectiva modalităţilor legale de constituire;

- prezentarea pe scurt a reperelor istorice în care a aparut şi s-a dezvoltat teoria domeniului
public;
- prezentarea fundamentelor constituţionale în domeniul proprietăţii;
- corelaţia noţiunilor proprietăţii publice şi domeniul public;
- prezentarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public şi celor din domeniul privat;
- identificarea titularilor domeniului public şi clasificarea bunurilor ce constituie domeniul
public;
- delimitarea regimurilor domeniale aplicabile bunurilor domeniului public.
Metodologia cercetării cadrului juridic şi instituţional în care se constituie domuniul public este
reprezentată de:
Metoda istorică - a fost utilizată pentru a prezenta apariţia noţiunii de domeniu public şi evoluţia
istorică a acesteia.
Metoda analitică - a fost utilizată pentru colectarea datelor necesare din materialul bibliografic avut in
vedere: legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă, avand ca principal scop identificarea curentelor teoretice şi
practice privind fiecare dintre temele abordate in cuprinsul tezei.
Metoda comparativă - este utilizată pe tot parcursul cercetării, cu rol în stabilirea principalelor aspecte
şi prezentarea lor prin comparaţie.
Structura lucrării: este constituită din introducere, trei capitole :

Capitolul I- “Noţiunea de domeniu public”.
Pentru o mai bună înţelegere a temei cercetate, noţiunea de domeniu public are în vedere definirea
termenului de domeniu public luat prin prisma evoluţiei sale legislative cît şi doctrinarere în Republica
Moldova, din timpurile îndepărtate şi pînă în prezent.
Astfel primele încercări în acest scop a fost odată cu adoptarea primelor acte constituţionale din
spaţiul românesc- Regulamentele Organice, unde se menţiona infim despre un domeniu ce era în
folosinţa tuturor. După care au urmat legi, hotărîri, şi alte acte normative care au conturat aceasta, pînă
la noţiunea existentă în perioada actuală.
De asemenea noţiunea de domeniu public este prezentată din perspectiva comparată (a dreptului
roman, a dreptului francez, a dreptului german şi a dreptului român).
Respectiv în finalul acestui capitol este analizată corelaţia dintre noţiunea domeniului public şi
proprietatea publică.
Coala
UTM 381.1 08 ME 3
Capitolul II- “Constituirea şi administrarea domeniului public”
În acest capitol sunt expuse bunurile ce constituie domeniul public, determinate prin caracterele
specifice, precum şi actele normative care contribuie nemijlocit la aceasta. Tot aici sunt specificate
modurile de dobîndire a unui bun în domeniul public, precum şi ansamblu de etape realizate de
organelele centrale- la nivel naţional, şi ornale administraţiei publice locale- la nivel local.
De asemenea este relatat despre administrarea bunurilor domeniului public, sunt descrise
modalităţile prin care se realizează aceasta, ansablul de atribuţii pe care necesită a fi realizate de către
subiectele antrenate în aceasta, precum şi avantajele şi dezavantajele modalităţilor de administrare
existente în practica actuală.
Capitolul III- “Regimuri domeniale aplicabile diferitor bunuri ale domeniului public”
După cum orice domeniu implică o întindere vastă, drept urmare şi domeniul public implică o
categorie vastă de subiecte, obiecte, sau bunuri ce îl formează. Respectiv asupra acestor categorii de
bunuri sunt aplicate anumite reguli specifice, fiind elucidate pe deplin doar cercetate în parte.
Astfel în acest modul este analizat regimul domenial aplicabil fondului funciar al Republicii
Moldova şi anume care terenuri fac obiectul domeniului public, caracterele juridice ce individualizează
un teren de domeniu public, precum şi disticţia terenurilor domeniului public a statului, şi terenurilor
domeniului public a unităţilor administrativ-teritoriale.
Tot în acest capitol este cercetat regimul domenial aplicabil asupra obiectelor acvatice, ce numim un
obiect acvatic, scoaterea în evidenţă a obiectelor acvatice din domeniu public, precum şi nu în ultim
rînd regimul de folosinţă aplicat asupra lor.
Precum şi nu în ultim rînd regimul domenial aplicabil asupra monumentelor naturale ce urmează un
regim deosebit- un regim de domeniu public.
Urmat în final de aspect practice de domeniu public, concluziile deduse în urma cercetării temei
alese, precum şi bibliografia de rigoare.
Coala
UTM 381.1 08 ME 4
1. Noţiunea de domeniu public.
1.1 Noţiunea de domeniu public în evoluţia legislativă şi doctrinară în Republica Moldova.
Din punct de vedere etimologic conceptul de domeniu îsi are originea în latinescul dominium, care
înseamnă stăpânire, proprietate.
În doctrină și în jurisprudenţă s-a relevat de-a lungul timpului, necesitatea existenţei unei categorii
speciale de bunuri, care datorită naturii lor sau din alte raţiuni, să fie destinate, prin reglementări
speciale, uzului sau folosinţei colective.
Astfel s-a conturat teoria potrivit căreia colectivităţile publice organizate juridic, pot deţine bunuri pe
care să le utilizeze în procesul de asigurare a intereselor generale.
Deci prin domeniu (bunuri domeniale) înţelegem ansamblul de bunuri mobile sau imobile,
corporale sau necorporale, aparţinînd titularilor puterii de a administra treburi publice.
Primele acte juridice care făceau referire la domeniul public sunt Regulamentele Organice din
1831-1832, promulgate în Ţara Romaneasca şi Ţara Moldovei, care în capitolul III “Regulament de
finanţ” printre “ramurile de venituri ale statului” sunt menţionate şi “domenurile statului” (art. 67 pct.
XII din Regulamentul Ţarii Romanesti şi art. 82 din Regulamentul Moldovei), în capitolele referitoare
la comerţ unde se dispune că “porturile si schelele Dunării sunt slobode fara deosebire pentru toate
corăbiile puterilor, care sunt în pace cu Prea Înalta Poartă”.
Tot în acest capitol se gasesc dispoziţii cu privire la balciurile si targurile publice, dar si la modul de
organizare şi folosire a “targurilor private”, aparand ideea de interes public, la magaziile de rezervă, la
drumurile de comunicaţie ori cu privire la exploatarea bogaţiilor subsolului. [25, p.13]
Reformele legislative ale lui Alexandru Ioan Cuza au impus în mod expres notiunea şi,
corespunzator, instituţia de domeniu public. Tot atunci se consacră legislativ ideea de domeniu public
judeţean respectiv comunal. Din domeniul public judeţean fac parte: a) toate caile de comunicatie si
podeţele judeţene; b) orice clădire sau stabiliment public pus în sarcina judeţului, iar din cadrul
proprietăţii comunei sunt trecute “toate bunurile si cladirile din cuprinsul vetrei satului”. Toate acestea
sunt reglementate de Legea pentru organizarea consiliilor judeţene din 1864, Legea pentru regularea
proprietatii rurale din 1864. Tot din 1864 au fost considerate ca aparţinînd domeniului public
judeţean bisericile, cimitirile, piţele, uliţile satului ş.a.
Prin Legea de expropriaţiune pentru cauza de utilitate publica din 20 octombrie 1864, se da
posibilitatea statului, judeţului si comunei de a-şi mari domeniul public pe cale de expropriere, prin
declararea ca bun de utilitate publica a unui teren sau a unei constructii in schimbul unei prealabile si
juste despagubiri.
Coala
UTM 381.1 08 ME 5
Denumirea de domeniul public a fost consacrată şi în Codul civil din 1864 care stabileşte la
art.476: “drumurile mării, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi rîurile
navigabile, sau plutitoare, ţărmurile, adîncurile către mal şi locul unde s-a retras apa mării, portu-
rile naturale şi artificiale, malurile unde trag vase îndeobşte, toate părţile din pămîntul Romaniei,
care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate dependinţe ale domeniului
public.”[22,p.290]
Un alt act legislativ rămas în istorie cere stabilea conceptul de domeniu public reprezintă Costituţia
din 1923 a Romaniei, care la art.16 precizează, că bunurile care fac parte din domeniul public sunt
administrate şi nu pot fi înstrăinate decît după regulile şi formele stabilite de lege, iar în art. 17 se
prevede că zăcămintele minerale precum şi bogăţiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea
statului.
Ulterior instaurării regimului comunist şi intrării în vigoare a Constituţiei din 1948, au fost eliminate
noţiunile de domeniu public, proprietate publică şi proprietate privată, şi au fost înlocuite cu noţiunile
de proprietate socialistă de stat, proprietate socialistă coperatistă şi respectiv proprietate personală.
Începînd cu anii ’90 după constituirea Republicii Moldova ca stat independent cu drepturi depline,
se constată că, iniţial termenul de domeniul public nu era consfinţit în legislaţie. Se consideră că
„conturarea noţiunii de domeniu public s-a făcut paralel cu apariţia noţiunilor de proprietate şi drept de
proprietate, precum şi cu identificarea titularilor acestui drept real. Atunci cand s-a ajuns la
convingerea fermă că proprietatea publică poate coexista cu proprietatea privată (în mod independent
şi, în acelaşi timp, interdependent), atunci cand titularii celor două forme ale proprietăţii au fost precis
definiţi, a apărut necesitatea unei reglementări separate a regimului juridic al bunurilor ce formează
obiectul proprietăţii publice şi private. Tot aici trebuie de menţionat că proprietatea şi domeniu public
reprezintă doua definiţii distincte şi nu urmează a fi confundate, deoarice domeniul public se înclude în
proprietate.
Astfel primul act care a supus reglementării anumite aspecte legate de proprietatea statului şi
proprietatea municipală a fost Legea cu privire la proprietate (nr. 459/22.01.91), care menţionează în
art. 32 următorele: “în proprietatea de stat a Republicii Moldova se afla pamîntul, subsolul, apele,
pădurile, alte resurse naturale, bunurile organelor puterii de stat si ale administraţiei de stat, valorile
culturale şi istorice, mijloacele bugetului republican, bancile de stat, fondurile de asigurare, fondurile
de rezerva şi alte fonduri, bunurile întreprinderilor de stat şi ale complexelor economiei naţionale,
instituţiile de invăţămînt, obiectele din sfera social-culturala şi alte bunuri ce aparţin republicii, care se
afla atît pe teritoriul Republicii Moldova cît şi în afara lui.
La alniniatul doi al prezentului articol expune că în proprietatea municipala fac parte bunurile ce
aparţin organelor puterii şi ale administraţiei unităţii administrativ-teritoriale, mijloacele bugetulul
local, fondul locativ si gospodaria comunala şi de locuinţe ale organului de autoadministrare locala,
Coala
UTM 381.1 08 ME 6
precum şi întreprinderile agriculturii, comerţului, deservirii sociale, transporturilor, întreprinderile şi
complexele industriale, de construcţie şi cu alt profil, institutiile învăţămîntului public, culturii, ocroti-
rii sănatatii si alte obiecte.
Odată cu iniţiativa de determinare a bunurlor ce formează proprietatea, se constată că aceaste
prevederi contribuie într-o oricare măsură la determinarea bunurilor domeniului public.
Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991 (Codul Funciar), art. 56 terenurile destinate
ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor, parcurilor naţionale, parcurilor dendrologice şi zoologice,
grădinilor botanice, braniştilor, monumentelor naturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor
sanitare) fac obiectul proprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de bunuri publice şi
terenurile destinate necesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fîşia de protecţie a frontierei [4,
art. 55].
Respectivele bunuri enumerate mai sus, care fac obiectul proprietăţii publice, le putem atribui
inclusiv şi la categoria bunurilor domeniului public deoarice, însăşi prin natura lor, sau prin destinaţie
prezintă o utilitate publică, care servesc scopurilor naţionale: de agrement, protecţie, social, sau
economic.
La fel la atribuirea bunurilor ce formiază domeniul public a contribuit nemijlocit şi Constituţia
Republici Moldova din 29.07.1994 care enumeră la alin.4 art.127, principalele categorii de bunuri
care fac obiectul exclusiv al proprietăţi publice: „bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian,
apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice”. Prin deducţie desprindem că şi aceste bunuri pot fi atribuite domeniului public,
deoarice sunt folosite în interes public, precum şi prezintă o importanţă deosebită pentru colectivităţile
locale sau respectiv, colectivităţii naţionale.
Următorea etapă importantă pentru conceptul domeniului public, prezintă adoptarea Legii privind
administraţia publică locală nr.310/1994, care pentru prima dată se înceracă a defini noţiunea de
domeniu public de interes local: “Patrimoniul satelor(comunelor), oraşelor (municipiilor), raioanelor
este constituit din bunuri mobile şi imobile, ce aparţin domeniului public de interes local, inclusiv
unităţilor economice, precum şi din drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial”.
O încercare de a stabili marginile domeniului public contribuie şi Legea 918/2000 privind
terenurile proprietate publică şi delimitarea lor, care stabileşte terenurile care fac parte din domeniul
public al satului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, astfel conform art.1, aln.3 face parte din
domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale cele determinate de lege, precum şi
terenurile care prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Uzul şi intersul public pentru un bun apare doar atunci cînd prin natuara lor sunt destinate pentru a fi
Coala
UTM 381.1 08 ME 7
folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru realizarea unor activităţi care interesează
întreaga societate sau colictivitate.
Un alt act legislativ cu semnificaţie deosebită pentru edificarea unui concept actual asupra dome-
niului public reprezintă Codul Civil din 2002 care în art. 296, defineşte intr-un mod adecvat realizări-
lor doctrinare noţiunile de bunuri ale domeniului public şi bunuri ale domeniului privat, precum şi
regimul lor juridic.
De asemenea, este foarte important că în Codul civil, pe langă faptul introducerii noţiunilor de
domeniu public şi privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, se menţionează că, de regulă,
bunurile care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă,
prin lege sau in modul stabilit de lege, nu sunt trecute in domeniul public (alin.1 art. 296). Această
dispoziţie avand o semnificaţie practică deosebită, deoarece reflectă norma de bază a unei economii de
piaţă moderne, potrivit căreia proprietatea privată constituie regula, iar cea publică este o excepţie,
care trebuie prevăzută expres in acte legislative.
Disticţia dintre domeniul public şi domeniul privat este importantă, din cauza deosebirilor practice
care există între domeniile respective şi care decurg din ideea, că bunurile domeniului public “servind
uzului public nu pot fi sustrase de la acest uz în regula generală, ceea ce are drept consecinţă că aceste
bunuri sunt înafară de comerţ”.
Pornind de la ceasta se constată după cum exprimă profesorul Hamangiu în lucrarea sa “Tratat de
drept civil roman”, că bunurile domeniului public sunt imprescriptibile, insesizabile, inalienabile, nu
pot fi lovite de vre-o servitute, în afară de dreptul de folosinţă a publicului, deci aceste bunuri se supun
conservării pentru a fi păstrate pentru generaţiile viitoare şi sunt supuse unui regim de drept
administrativ precum şi unui regim de protecţie penală specială.[31, p.369]
Această ipoteză are putere juridică, un exempu elocvent la cele menţionate poate servi, dreptul de
servitute ce îl dobîndesc cetăţenii asupra drumurilor naţionale, sau după caz locale, astfel fiecare se
poate folosi de ele însă cu îndatorirea de a le păstra calitatea, pentru a putea fi folosite pe viitor.
Caracterele inalienabililităţii, insesizabilităţii şi imprescriptibilităţii ale domeniului public sunt stabilite
şi în Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 11 din 15.02.2001.
În literatura de specialitate noţiunea de domeniu public este tratată în mod diferit. Una din cele mai
vechi definiţie a domeniului public este menţionată în lucrarea “Note de curs” de profesoara Valintina
Gilescu şi anume: „domeniul public îl formează acele bunuri care, fie prin natura lor, fie printr-o
destinaţie expresă a legii, pot fi folosite în mod direct sau prin intermediul unui organ al administraţiei
de stat, care realizează un serviciu public şi care, în acest scop administrează aceste bunuri”.
Această definiţie răspunde doar parţial la întrebarea bunurilor care formează domeniului public și nu
poate fi total acceptată, deoarice sunt bunuri care fac parte din domeniul public, dar care nu sunt
utilizate de către administraţie pentru a realiza în final un serviciu public. Astfel chiar dacă bunul
Coala
UTM 381.1 08 ME 8
domeniului public nu este folosit pentru a reliza un interes local, sau naţional al colecivităţii, el oricum
v-a fi supus unui regim special.
Într-o altă opinie „domeniul public este definit ca totalitatea bunurilor afectate uzului general şi
asupra căruia administraţia nu are drept de proprietate”.[41, p.7] Argumentul de bază adus în
susţinerea acestei teorii reprezintă ideea că asupra bunurilor din domeniul public nu se pot exercita
cele trei atribute fundamentale ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia-
inalienabilitatea lor fiind o dovadă în acest sens, iar “statul nu are decât paza şi supravegherea asupra
acestor bunuri”.
Respectiva ipoteză nu poate fi acceptabilă pe deplin, faptul că bunul este afectat uzului general, se
încadrează perfect în noţiunea domeniului public, iar argumentul privind faptul că statul nu este
proprietar, ci doar supraveghetor crează o situaţie de dilemă. Un exemplu elocvent poate fi: situaţia în
care o rezervaţie natuarală necesită a fi nu numai supravegheată din partea statului, dar şi alocate surse
pentru a o întreţine, iar statul nu dispune de surse pentru a fi alocate, drept urmare rezervaţia este
sortită pierzaniei. O soluţie la situaţia creată ar fi darea în administrare acestor bunuri, dar cum să
dispui administrarea, odată ce nu eşti proprietar?!
Profesorul Antonie Iorgovan în lucrarea “Tratat de drept administrative” expune ”prin domeniul
public înţelegem acele bunuri, publice sau private, care prin natură ori dispoziţia expresă a legii trebuie
păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentînd valori destinate a fi folosite în interes public, şi
supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere este determinat,
fiind în proprietate sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public”. [20, p.169]
Referitor la această idee trebuie de remarcat opinia profesorului Iorgovan, care a determinat că, în
proprietatea privată pot fi bunuri care formiază patrimoniul cultural naţional şi care, evident, sunt sau
trebuie să fie protejate (supravegheate, păzite) într-un anumit mod de administraţia publică.
Însă tot aici este de evidențiat că aceste bunuri considerate a fi parte din domeniul public, necesită cît
mai rapid a fi scoase din proprietatea privată.
Iar aceasta se efectuează nu prin introducerea bunurilor proprietate privată în domeniul public, fapt
care ar contravine conceptului asupra domeniului ca ansamblu de bunuri ce aparţin numai statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale, ci prin instituirea unor reguli special de posesie, folosinţă şi
dispoziţie a acestor bunuri private, care, deşi cu anumite restricţii de ordin administrativ, sunt supuse în
principiu regimului de drept privat.
În concluzie făcînd o totalizare la cele menţionate, excluzind din domeniul public bunurile private, se
ajunge la o definiţie mai restrîsă acceptabilă a domeniului public, care poate fi definit ca o totalitate de
bunuri, care, datorită naturii şi destinaţiei sale, în conformitate cu prevederile legale, alcătuiesc
obiectul proprietăţii publice a statului, şi a unităţilor administrative-teritoriale și urmează a fi păstrate
și transmise generațiilor viitoare.
Coala
UTM 381.1 08 ME 9
1.2 Noţiunea de domeniu public în sens comparat.
Dacă am face o paralelă între noţiunea domeniul public actual şi noţiunea domeniului public în
dreptul roman, atunci putem constata: după cum apare întîmplător în Institutile lui Gaius şi foarte
explicit în Institutile lui justinian, clasifică bunurile în:
a) res in patrimonio (lucrurile care sunt în patrimoniu);
b) res extra patrimonio(lucrurile care sunt înafara patrimoniului);
Autorul roman P. Negulescu menţionează în lucrarea “Tratat de drept administrativ” că, în vechiul
drept se întîlneşte doar propriatatea quiritară, ca proprietate individuală, care se menţine în perioada
clasică, dar îmbracă trei forme: proprietatea provincială, proprietatea pretoriană, proprietatea
peregrină, elementele proprietăţii fiind: ius utendi, fruendi şi abutendi. Se şti totodată că în legea celor
XII Table obiectul proprietăţii individuale o formau sclavii, pămîntul şi alte bunuri, existînd în
societatea prestatală şi forme de proprietate colectivă: a gintei şi a familiei.[36, p.231]
O dată cu fondarea statului, formele de proprietate primitivă ale gintei şi familiei dispar, apărînd
dreptul de proprietate colectivă a statului asupra sclavilor (servi publici), respectînd asupra pămîntului
cucerit (ager publicus). Astfel se constituie categoria de bunurilor care nu erau succeptibile de
apropiere privată, care nu puteau aparţine unei persoane(res extra patrimoniu) sau categoria bunurilor
care fomau domeniul public, în sensul actual al termenului. Autorii moderni, de regulă fac următoarea
clasificare a bunurilor ce formau res extra patrimoniu: a) res comunes (ţărmurile mării); b) res
publicae(porturile şi fluvile); c) res universitates, bunurile ce aparţineau cetăţii (teatrele, parcurile,
pieţele publice ect.); d) res divini juris, la rîndul lor împărţite în bunuri sacre şi religioase.
Referitor la cele relatate putem desprinde comparativ cu dreptul actual că încă pe timpul romanilor,
noţiunea de domeniu public era privită drept o categorie de bunuri care nu erau succeptibile de
apropriere privată, şi aparţineau statului.
Unii autori clasifică bunurile care compuneau domeniul public la romani în două categorii:
a) bunuri care constituiau un izvor de venituri (res publicae in pecunis populi), incluzînd în sfera
acestora şi ager publicus;
b) bunuri afectate uzului public(res publicae in uso publico).
După cum menţionează un autor român, primele res publicae in pecunia populi, ceea ce azi
denumim domeniul privat al statului, căci atît ager publicus, cît şi succesiunile vacante se închirieau,
sau se vindeau particularilor după dispoziţile dreptului privat.
Coala
UTM 381.1 08 ME 10
Bunurile din a doua categorie, res publicae in uso publico, nu puteau fi înstrăinate şi nici lovite de
prescripţie, la fel ca bunurile domeniului public actual. Aici intrau fie bunurile care prin natura lor erau
destinate uzului public, fie bunurile care au devenit publice prin destinaţie. Cu toate acestea în privinţa
unora din aceste bunuri se recunoştea un drept al particularilor (de exemplu sevitutea asupra căilor
publice), sau se acordau autorizaţii de folosire.[20, p.125]
Cum s-a menţionat deja, particularul autorizat nu dobîndea un drept de proprietate, şi nici un alt drept
real, concesiunea era precară şi oricînd revocabilă, fiind guvernată numai de principiile dreptului
public.
Astfel epoca romană a avut un aport considerabil în dezvoltarea domenială, însă comparativ cu
Dreptul privat, au rămas nesoluţionate problema inalienabilităţii bunurilor domeniale, pînă la capăt,
precum şi dreptul statului asupra bunurilor domeniale.
În vechiul drept francez, după cum expune M. Vărzaru în “Tratat de drept administrativ roman”
domeniul public era considerat proprietatea privată a regelui, care avea dreptul de a dispune cum
credea de cuviinţă de aceste bunuri. De fapt, această concepţie asupra domeniului public se integra în
concepţia oficială a absolutismului monarhic- dreptul de suveranitate al regiului asupra întregului
teritoriu al regatului. Concesiiunile de teritorii acordate de rege seniorilor, erau un mijloc atît de
îmbogăţire a vistieriei regale, dar şi de răsplătire a loialităţii acestora. Presiunile repetate ale seniorilor
ce le exercitau asupra regilor franci i-au determinat pe aceştea să confere, prin concesiunile respective,
nu numai un titlu de beneficiu, ci veritabile titluri de proprietate, de investitură completă.
Comparativ trebuie de evidenţiat că atît în spaţiul frnacez, cît şi pe teritoriul ţărilor romîne exista
practica de a da în concesiune bunurile domeniului public, şi anume concesionarea terenurilor acordate
de rege seniorilor, sau respectiv domnitorul concesiona terenurile domeniului public voievozilor pentru
meritele lor în lupte.
Aşa se face că pe la începutul secolului al XVI, domeniul public a ajuns la o sferă de bunuri prea
mică, determinînd reacţia regilor pentru conservarea acestuia. Pentru al apăra de aviditatea seniorilor,
regii au emis o serie de ordonanţe şi declaraţii prin care fie că insistau măsuri de conservare pe viitor,
fie că revocau concesiunile anterioare.[37, p.449]
Trebuie subliniat, însă, că această teorie, care în alţi termeni poate fi numită teoria inalienabilităţii
domeniului public, au fost susţinută şi de unele reforme legislative, începînd cu celebra Ordonaţă din
februarie 1566, emisă de Regele Carol al IX (Ordonanţa sau Edictul de la Moulins). Aceste reguli nu
stabileau nulitatea înstrăinărilor din Domeniul Coroanei, dar permitea regiului să le revoce în orice
moment şi să condiţioneze deţinerea acestor bunuri de plata permanentă a unei sume de bani. Existau
numai cîteva excepţii de la acest principiu al revocabilităţii de către Rege, ca de exemplu pentru
necesităţile de război, sau în cazul înstrăinării “micilor domenii”(terenri virane, dreptul asupra rîurilor
navigabile ş.a.).
Coala
UTM 381.1 08 ME 11
Bunurile regilor erau, astfel, lovite oarecum de inalienabilitate, dar pe motivul că făceau parte din
domeniul coroanei, în ideea de stat, şi nu pentru motivul că foloseau tuturor, regele, devenind doar
administratorul legal al acestui domeniu.
Această Ordonanţă a fost calificată de mulţi autori francezi ca fiind o lege sacrosată dată de rege
pentru el însuşi, ea concretiza tendinţa instinctivă a monarhilor de a se recunoaşte proprietari concesi-
unilor, care în timpul romanilor erau afectate pentru folosinţa tuturor, acum erau acordate, contra unor
sume de bani, fără să ţină seama de interesele generale; de cele mai multe ori, aceste concesiuni, prin
natura lor, încălcau asemenea interese.
Este de menţinut că Ludovic al IV, prin ordonanţele din august 1667 şi respectiv aprilie 1683, este
nevoit să facă distincţia dintre bunurile proprietatea regiului, care formau domeniul coroanei, şi
bunurile care nu-i aparţineau cu titlu de proprietate, ci cu titlu de suveranitate, distincţie ce se regăseşte
şi în cererile Parlamentului din Bordeaux din 30 iunie 1766.
Legea din 22 noiembrie 1790, intitulată “Codul dominial”, trece proprietatea domeniului public de
la rege, la naţiune, pe de o parte, iar pe de altă parte trece în domeniul naţional toate proprietăţile
producătoare de venituri, alături cu bunurile afectate folosinţei tuturor.
În felul acesta, s-a ajuns la teza după care domeniul naţional ar forma o unitate faţă de care nu mai
are relevanţă distincţia dintre domeniul public şi cel privat. Legea din 22 noiembrie 1790, înlocuind
regulile inalienabilităţii, introducînd principiul după care bunurile ce fac parte din domeniul naţional,
pot fi înstrăinate în virtutea unui decret formal al Corpului legislativ, sancţionat de rege.[38, p.30-31]
Opiniile exprimate la sfîrşitul secolului al XIX şi în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt
considerate opiniile perioadei clasice, fiind grupate în patru mari categorii, după soluţia pe care o dau
la problema dreptului statului(implicit al administraţiei) asupra domeniului public.
Teoria folosinţei generale şi a existenţei, fiind axată pe două ideii principale:
-din domeniul public fac parte numai bunurile care sunt afectate uzului general (de exemplu drumurile,
pieţele, ţărmul mării ect.) ci şi bunurile care nu au o atare destinaţie;
-este de neconceput că asupra bunurilor din domeniul public administraţia să nu aibă un drept de
proprietate.
Teoria dreptului de proprietate al administraţiei de stat asupra domeniului public care este susţinută la
francezi, în principal la Planiol şi Joserand.
Aceşti autori admit un drept de proprietate al administraţiei de stat asupra domeniului public,
respingîndu-se ideea după care bunurile din domeniul public nu ar fi succeptibile de proprietate
privată. Potrivit acestei teorii, autorul Tarangul Erast Diti menţionează că domeniul public este alcătuit
din bunurile afectate uzului tuturor, bunurile inalienabile şi imprescriptibile, spre deosebire de bunurile
din domeniul privat al administraţiei, care nu sunt afectate folosinţei tuturor fiind alienabile şi
prescriptibile.[39, p.557]
Coala
UTM 381.1 08 ME 12
Teoria serviciului public- astfel fundamentarea în dreptul tradiţional francez a noţiunii de serviciu
public nu putea rămîne fără consecinţe în ceea ce priveşte teoria domeniului public, în special prin
lucrările lui Gaston Jeze, după care aparţin domeniului public toate bunurile mobile şi imobile afectate
unui serviciu public.
Teoria interesului general are ca punct de plecare ideea după care bunurile din domeniul public sunt
afectate unui interes general, din care cauză sunt supuse unui regim juridic special, exorbitant. Spre
deosebire de aceste bunuri cele din domeniul privat nu sunt expuse unui interes general şi în
consecinţă, li se aplică regimul dreptului privat. În alţi termeni, bunului domeniului public, sunt bunuri
ca toate celelalte, fără a prezenta vreo diferenţă faţă de bunurile obişnuite ale particularilor, afară de
faptul că au fost afectate folosului public, interesului general.
În cadrul aceste teorii se mai desprind doua concepte, conform cărora:
a) nu există dependenţă din domeniul public, care odată dezafectată să nu poată fi alineată (înstrăinată)
de către administraţie şi în consecinţă, să fie considerată un obiect de proprietate, fiind greu de admis
că dezafectarea “a avut puterea” de a crea calitatea bunului de obiect al proprietăţii administraţiei;
b) administraţia are dreptul de a uza de acţiunea în revendicare, pentru a recupera părţile din domeniul
public a căror posesie a pierdut-o, or acţiunea în revendicare nu aparţine decît proprietarului, fiind
imprescriptibilă, deci la fel ca şi domeniul public. [40, p.541]
Adepţii acestui punct de vedere susţin, totodată, că teoria autorilor de drep civil după care în sfera
domeniului public intră bunurile care aparţin administraţiei, dar afectate uzului tuturor, nu contrazice
teoria autorilor de drept public după care sfera domeniului public este dată de sfera bunurilor afectate
unui serviciu public. Dimpotrivă aceste două teorii se contemplează reciproc, ducînd la noua teorie,
cea adevărată.
Se poate afirma că există, în prezent, anumite elemente care domină teoria domeniului public
francez, fiind vorba, în linii mari, de dezvoltarea tezelor lui Hauriou, Bonnard, Rolland, ca şi a
doctrinei lui Waline. S-a văzut că într-o anumită orientare teoretică, ce pleacă de la Prudhon, noţiunea
de domeniu public viza, bunurile nesucceptibile de proprietate privată şi afectate uzului tuturor, bunuri
care nu aparţin statului ca proprietate. Întro altă orientare teoretică, delimitarea sferei criteriului
domeniului public se făcea după criteriul afectării unui serviciu public (Hauriou, Bonnard, Rolland),
iar colectivităţile administrative, inclusiv statul aveau un drept de proprietate asupra domeniului
public.
Autorii actuali fac o conceliere între aceste două orientări teoretice sub aspectul criteriului
domenial, fiecare conţin o parte de adevăr. Mai precis, în doctrina actuală franeză se dezvoltă teza lui
Hauriou a dreptului de proprietate, care expune că bunurile ce sunt considerate a fi în domeniul public
reprezintă o categorie a bunurilor administrative, cealaltă categorie formînd domeniul privat al
administraţiei.[20, p.140]
Coala
UTM 381.1 08 ME 13
Se tranşează, astfel, o veche dispută, favorizată şi de faptul că în Constituţia Franţei nu s-a făcut
referire la noţiunea de domeniu public, iar regimul său juridic fiind stabilit prin legi, ordonanţe,
decrete-legi sau prin hotărîri ale consiliilor comunale, municipale sau departamentale.
Astfel, domeniul public este considerat a fi acel ansamblu de bunuri care sunt supuse unui regim
juridic de drep administrativ, dominat de principiul inalienabilităţii, precum şi un regim de protecţie
penală specilă, necunoscut domeniului privat. În consecinţă acest regim de drept public este în mod
natural de competenţa contincioasă a tribunalelor administrative. Prin comparaţie domeniul privat este
amsamblu bunurilor colectivităţilor administrative supuse regulilor de drept privat.
Prin modul de elaborare a teoriei domenilui public, doctrina actuală franceză, a căutat să răspundă şi
la noţiunea de serviciu public. După curentul de gîndire promovat în special de J. Vedel, noţiunea de
serviciu public reflectă, bunuri publice care nu servesc unui serviciu public, ci servicii publice realizate
prin bunuri private. Adică consolidarea tuturor bunurilor afectate unui serviciu public, ca bunuri ale
domeniului public, nu înseamnă că acestea, formează un bloc uniform dimpotrivă, ele comportă reguli
de protecţie graduală, determinate de nevoie şi importanţa pentru colectivitate a diverselor tendinţe ale
domeniului public.
În doctrina germană, se face distincţie între patrimoniul financiar, cuprinzând bunurile aflate în
mîna statului, sau a altor colectivităţi publice, ce servesc direct sau indirect la realizarea scopurilor
administraţiei, care sunt supuse, în principiu, regimului dreptului comun, pe de-o parte, şi bunurile
publice, cuprinzând bunurile care sunt utilizate pentru realizarea sarcinilor administraţiei, fie de către
organe ale statului, fie de către alte colectivităţi publice, care sunt supuse regimului de drept public, pe
de altă parte. În ceea ce priveşte bunurile publice, ele se compun din bunurile utilizate în comun şi
bunurile ce formează patrimoniul administrativ.
Comparativ în Romania, primele acte juridice care se referă la domeniul public sunt
Regulamentele Organice, care conţin dispoziţii cu privire la drumuri, rîuri, bălţi, porturi,
exploatarea bogăţiilor subsolului. Ulterior în legea pentru organizarea consiliilor judeţene, din
1864, sunt socotite dependinţe ale domeniului public judeţean căile de comunicaţie şi podeţele de
interes judeţean, precum şi clădirile aparţinînd judeţului, iar prin Legea privind reglementarea
proprietăţii rurale, tot din 1864 au fost considerate ca aparţinînd domeniului public judeţean
bisericile, cimitirile, piţele, uliţile satului ş.a.
Autorul roman Dumitru Brozoianu expune că Legea de expropriaţiune petru cauză de utilitate
publică, din 1864 stabilea ca modalitate de creare a domeniului public exproprierea pentru cauză
de utilitate publică, potrivit căreia puteau fi declarate ca fiind de utilitate publică costrucţii, sau
terenuri.[22, p.290]
Denumirea de domeniul public a fost consacrată şi în Codul civil din 1864 care stabileşte la
art.476: “drumurile mării, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi rîurile
Coala
UTM 381.1 08 ME 14
navigabile, sau plutitoare, ţărmurile, adîncurile către mal şi locul unde s-a retras apa mării, portu-
rile naturale şi artificiale, malurile unde trag vase îndeobşte, toate părţile din pămîntul Romaniei,
care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate dependinţe ale domeniului public.”
Noul Cod civil al Romaniei stabileşte în art.860, că bunurile proprietate publică, fac parte din
domeniul public naţional, judeţean sau după caz local, iar delimitarea dintre acestea se face în
condiţiile legii, comparativ cu legislația noastră care expune că bunurile fac parte din domeniul
privat dacă, prin lege sau in modul stabilit de lege, nu sunt trecute in domeniul public art. 296 Codul
Civil al R. M.
1.3 Corelaţia dintre noţiunile domeniul public şi proprietatea publică.
Referitor la raportul dintre noţiunea de drept de proprietate publică şi cea de domeniu public, se
constată o legătură strînsă, însă nu necesită a fi confundate fiind în esență doua noțiuni diferte.
Astfel, pentru a stabili corelația dintre aceste noțiuni este nevoie a fi studiate prin prisma actelor
normative existente.
Constituţia Republicii Moldova prevede, la art.9, alin.(1): Proprietatea este publică şi privată, iar
la art. 127, alin. (3): Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Articolul menţionat pune accentul pe faptul, că proprietatea publică poate fi doar a statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale, adică nu poate fi a particularilor şi prin acest articol nu trebuie de
înţeles că statul sau unităţile administrativ-teritoriale au doar un drept de proprietate publică, asupra
patrimoniului şi nu dispun de un drept de proprietate privată.[19, p.69]
În acest sens, de exemplu terenurile supuse privatizării (terenurile aferente întreprinderilor private,
terenurile aferente caselor de locuit, terenurile din fondul de rezervă), care pot fi vîndute sau transmise
particularilor, adică care sunt în comerţ, sunt bunuri respectiv ale statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale şi fac obiectul proprietăţii private a acestora.
Totodată bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi pădurile, folosite în interes
public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi în dependenţă de importanţa, care o prezintă pentru societate
sunt de interes naţional sau local. De reţinut este şi faptul că legea poate lărgi spectrul acestor bunuri,
precum o face Legea privind administraţia publică locală, dar nici într-un caz, o lege nu poate restrînge
lista acestora, decît cu modificarea Constituţiei.
Aşadar proprietatea este publică şi privată. Dreptul de proprietate publică aparţine în exclusivitate
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Dreptul de proprietate private aparţine atît particularilor,
cît şi statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
În fine dreptul de proprietate publică este definit ca drept subiectiv de proprietate, ce aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o
Coala
UTM 381.1 08 ME 15
dispoziţie specilă a legii, sunt de uz şi de utilitate publică. În această definiţie nu se pune accentul pe
atributele dreptului de proprietate- posesia, folosinţa, dispozuţia- exercitate de titular asupra bunurilor
care formează obiectul dreptului său. Aceasta afirmaţie este întemeiată pe faptul că cel puţin în privinţa
“bunurilor care sunt proprietate publică prin natura lor, nu se poate spune că titularul lor le stăpîneşte
în mod nemijlocit- statul nu posedă plaja mării sau marea teritorială sau spaţiul aerian etc.-folosinţa
aparţine de regulă, publicului, fructus nu există şi nu se pune problema exercitării atributului
dispoziţie juridice, deoarice ele sunt inalienabile”.[19, p.67]
Existența domeniului, a unor bunuri aflate in patrimonial deținătorilor de autoritate publică, este
legată de scopul asigurarii de catre aceste autorități a interesului public general al colectivitatii
respective.
Acest fapt a indus necesitatea supunerii domeniului unor reglementari specifice, distincte de cele
aplicabile unor bunuri similare apartinand particularilor.
Legatura juridica dintre titularii domeniului si bunurile care alcatuiesc domeniul este constituită
prin intermediul instituţiei proprietăţii. Exercitarea dreptului de proprietate de catre stat, sau o
colectivitate locala asupra bunurilor domeniului lor este supusă unor reguli specifice, care se suprapun
or se adaugă regimului general al proprietăţii reglementat de dreptul comun.
Domenialitatea impune chiar reglementarea unei forme specifice de proprietate – proprietatea publica
– aparţinînd doar titularilor puterii de a administra treburi publice, respectiv statul ori colectivităţile
locale.
Actualmente suntem în prezenţa unei situaţiei paradoxale când, pe de o parte, sunt adoptate o
serie de acte legislative în care sunt menţionate noţiunile de domeniu public şi privat şi care, în mod
normal, ar trebui să contribuie la o reglementare cît mai clară şi eficientă a relaţiilor sociale ce apar în
legătură cu realizarea dreptului de proprietate a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, dar care,
pe de altă parte, neavînd un suport teoretic necesar, în realitate reprezintă, în unele cazuri, receptări
incomplete, denaturate şi, din această cauză neefective, iar alte reglementări sunt pline de contradicţii
şi confuzii de ordin principial, aplicabilitatea lor fiind redusă practic la zero.
Un exemplu elocvent este “Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-
teritoriale” din 16.07.1999 expune în art.1 că domeniul public şi privat al statului şi al unităţi
administrativ-teritoriale constituie proprietatea publică, ceea ce nu este acceptabil, dat fiind faptul că
noţiunea de proprietate publică, implică stăpînirea bunurilor, în mod obligatoriu, într-un regim de drept
public şi în acest sens bunurile domeniului privat, nu-şi pot găsi locul în noţiunea proprietate publică,
deoarice aceste bunuri sunt supuse unui regim de drept comun, adică de comerţ.
În acest context profesoara A. Climova menţionează că “proprietate publică” reprezintă o instituţie
juridica, care determină modul de stăpînire a bunului (regimul apălicabil) şi nu se confundă cu
domeniul care reprezintă o totalitate de bunuri ce fac obiectul acestei proprietăţi.[33, p.19]
Coala
UTM 381.1 08 ME 16
Cuprinderea bunului domeniului privat, care în mod firesc intră în circuitul civil, în fenomenul
juridic al proprietăţii publice se datorează tradiţiei dreptului socialist, care nu recunoaşte nimic privat
în ceea ce priveşte bunurile statului, şi în felul acesta, nu face distincţie dintre regimul de drept privat
şi regimul de drept public, dintre stat ca persoană juridică de drept privat, în care calitate era proprietar
de bunuri ca orice particular, şi stat ca persoană juridică de drept public, în care calitate era proprietar
al bunurilor apartenente domeniului public.
După cum menţionează I.Rossetti distincţia între domeniul public şi cel privat, este importantă, din
cauza deosebirilor practice, care exita între domeniile respective şi care decurg din ideea, că bunurile
domeniului public servind uzului public nu pot fi sustrase de la acest uz, în regula generală, ceea ce are
drept consecinţă că acest bunuri sunt în afară de comerţ.
În susţinerea acestei afirmaţii se poate aduce ca exemplu următoarea speţă: prin Decizia Consiliului
Orăşenesc din 29 aprilie 2004 s-a decis permiterea comercializării prin licitaţie clădirii unei grădiniţe
de copii, deoarece bunul imobil se afla într-o stare deplorabilă şi au parvenit solicitări pentru
procurarea acestuia. La data de 09.09.2004 în urma licitaţiei petrecute, între organul public local şi o
organizaţie necomercială a fost încheiat contractul de vînzare – cumpărare a imobilului respectiv.
La 03 decembrie 2008 Consiliul Orăşenesc a adresat o cerere de chemare în judecată către Primăria
Oraşului şi persoana juridică – cîştigătorul licitaţiei, prin care a solicitat recunoaşterea nulităţii
procesului– verbal al Comisiei de licitaţie cu privire la rezultatele licitaţiei de vînzare a clădirii
grădiniţei de copii din 09.09.2004 şi a contractului de vînzare– cumpărare.
În susţinerea acţiunii reclamantul a invocat mai multe temeiuri, inclusiv şi faptul, că bunul în cauză
se atribuie domeniului public, deoarece transmiterea în domeniul privat al unităţii administrativ–
teritoriale nu a avut loc şi ca urmare, bunul menţionat este imprescriptibil şi inalienabil. Poziţia
indicată a fost susţinută de către instanţă.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reflectat legislaţia ce guvernează raportul juridic în cauză
şi criteriile de delimitare a domeniului public, de cel privat al unităţii administrativ – teritoriale.
Astfel, din prevederile alin. 1 şi 3 art. 81 al Legii 123/2003 privind administraţia publică locală (act
legislativ care guverna raporturile juridice între părţi la momentul naşterii acestora) constituie
patrimoniu al unităţilor administrativ-teritoriale bunurile care aparţin domeniului public şi domeniului
privat al acestora. Bunurile care aparţin unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul lor
privat dacă, prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt transferate în domeniul public de interes
local.
O asemenea prevedere este stipulată şi în alin. 1 art. 296 din Codul civil al RM, potrivit căreia
bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat dacă,
prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sînt trecute în domeniul public.
Coala
UTM 381.1 08 ME 17
Din prevederile legislative enunţate rezultă prezumţia, că toate bunurile unităţii administrativ –
teritoriale fac parte din domeniul privat, dacă prin lege sau în modul stabilit de lege, nu sunt trecute în
domeniul public.
În context, instanţa a menţionat, că interesul public, caracteristic bunurilor domeniului public, implică
afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface necesităţile colectivităţii,
fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului, conform destinaţiei menţionate.
Examinînd minuţios situaţia juridică a bunului imobil litigios, la momentul punerii în vînzare a
acestuia, instanţa a relevat, că bunul în cauză nu era utilizat după destinaţie - grădiniţă de copii, dar se
afla în circuitul civil, fiind dat în arendă unei fundaţii. Aşadar, bunul respectiv nu satisfăcea
necesităţile întregii colectivităţi, ci interesele particulare ale părţilor litigante, şi ca urmare nu era de uz
sau interes public local, fiind atribuit domeniului privat al unităţii administrativ – teritoriale.
Pornind de la aceasta se constată că bunurile domeniului public sunt imprescriptibile, inalienabile,
nu pot fi lovite de vre-o servitude, înafară de dreptul de folosinţă a publicului, deci aceste bunuri se
supun conservării pentru a fii păstrate pentru generaţiile viitoare şi sunt supuse unui regim de drept
administrativ, precum şi unui regim de protecție penală specială.
Dimpotrivă bunurile domeniului privat, se supun regimului de drept comun sunt în comerţ şi nefiind
supuse unui regim exceptional, sînt alienabile, prescriptibile şi succeptibile de a fi lovite de un drept de
servitude, căci statul, judeţului, şi comuna au asupra lor un adevărat drept de proprietate analogic
proprietăţii particularilor.
Totodată stăpînirea unor bunuri concrete în regim de drept public nu este perpetuă, deoarice pot fi
cazuri în acre acestea în urma pierderii calităţii de uz general şi interes public, fie pe cale naturală, fie
prin determinarea legii, trec în domeniul privat. În acest sens “încetarea uzului public se poate datora
fie unei cauze naturale, independent de voinţa statului, judeţului, sau comunei-cum este cazul cînd un
fluviu îşi schimbă cursul, apa încît vechea albie care făcea parte din domeniul public, devine
alienabilă, fie unui act administrativ, deci voluntar al statului, raionului sau comunei, prin care bunul
este declasat- cum este cazul fortăreţilor devenite nefolositoare şi scoase din uz, precum şi cazul
drumurilor. Odată declasate bunurile reîntră în comerţ adică pot fi înstrăinate”.[31, p.569]
La fel bunurile domeniului privat pot fi în modul stabilit de legislaţie încorporate în domeniul public
în cazurile exproprierii, rechiziţiei, clasării pe cale naturală prin emiterea unui act administrativ.
Totalitatea bunurilor statului şi unităţilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile domeniului
public şi bunurile domeniului privat.
Deasemenea este de menţionat că la art.3, al Legii cu privire la proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale, legiitorul enumeră bunurile ce formează obietul proprietăţii publice a
unităţilor administrative-teritoriale, şi anume:
Coala
UTM 381.1 08 ME 18
a) bunurile întreprinderilor şi instituţiilor locale bugetare cu carecter social-cultural: de învăţămînt, de
ocrotirea sănătăţii, şi de cultură (inclusiv informaţia tehnico-ştiinţifică, tehnologică şi de altă natură),
cu formă de proprietate publică;
b) bunurile întreprinderilor locale cu formă de proprietate publică, precum şi cota stabilită de capitalul
statutar al întreprinderilor cu formă de proprietate mixtă şi comună, aparţinînd subecţilor activităţii de
întreprinzător din sfera industriei, agriculturii, construcţiilor, transporturilor, achiziţilor, comerţului,
deservirii comunale şi sociale şi din alte domenii;
c) bunurile autorităţilor publice locale şi ale administraţiilor unităţilor administrativ-teritoriale,
terenurile destinate satisfacerii necesităţilor unităţilor administrativ-teritoriale, mijloacelor bugetelor
unităţilor administrativ-teritoriale (incluzînd mijloacele şi fondurile speciale), valori mobiliare, fondul
locativ (cu excepţia celui particular, coperatist, al asociaţilor obşteşti şi al căminelor), obiectele din
infrastructura tehnică şi alte obiecte care se află pe teritoriul respectiv, cu excepţia celor prevăzute de
legislaţie, bunurile necesare pentru dezvoltarea economică, şi socială a unităţii administrativ-teritoriale
şi pentru relizarea de către autorităţile administraţiei publice locale a sarcinilor, ce le revine în
conformitate cu legislaţia privind administraţia publică locală.
Domeniul public este alcătuit din bunurile, ce le deducem din art.127 al Constituţiei Republicii
Moldova, şi din cele stabilite prin alte legii, care prin natura sa, sau prin determinarea legii sînt de uz
sau de interes public şi sunt dobîndite de stat sau unităţile administrativ-teritoriale în modul prevăzut
de lege.[33, p.18]
Domeniul privat al statului sau unităţilor administrative-teritoriale este alcătuit din bunuri, aflate în
proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.
Tot în acest sens trebuie de menționat că, obiect al proprietății publice îl formează bunurile
domeniului public și privat, ce poate fi desprins din Legea privind terenurile proprietate publică și
delimitarea lor nr.91 din 05.04.2007.
Astfel prezenta lege clar face o delimitare între noțiunea de proprietate publică și noțiunea de
domeniu public, astfel conform art.3, aln.1 expune: “ terenurile proprietate publică sunt delimitate în
terenuri proprietate publică a statului și terenuri proprietate publică a unităților administrativ-
teritoriale, inclusiv a terenurilor ce țin de domeniul public sau privat. Respectiv în articolele următoare
legislatorul face o enumerare a terenurilor din domeniul public și domeniul privat a statului și a
unităților administrativ teritoriale, care sunt reunite sub un singur nume terenurile proprietății publice,
sau legea terenurilor proprietate publică.
Conform acestor reglementări, legislatorul pune încă o dată accentul că aceste noțiuni nu sunt
echivalente, ci existența unui raport de la intreg la parte, considerîndu-se că noțiunea de proprietate
publică este mai largă decît cea a domeniului public, ea incluzînd și domeniul privat.
Coala
UTM 381.1 08 ME 19
În fine, este de menţionat faptul că, între domeniul public şi proprietatea publică există o legătură
foarte strînsă, ca între noţiunile de gen şi specie. Domeniul public și domeniul privat formează obiectul
proprietăţii publice. Totodată, noţiunea de domeniu-ansamblu de bunuri, neconfundîndu-se cu
noţiunea de proprietate - instituţie juridică, un drept real.
Dacă am face concluzii la cele espuse în acest capitol atunci putem constata că pînă în prezent nu
avem o definiție dată de legislator domeniului public, fiind determinate doar bunurile ce îl constituie,
ceea ce îngreunează pentru toți înțelegerea acestor termini și utilizarea lor adecvată. Totuși prin prisma
reglementărilor existente, am definit domeniul public ca o totalitate de bunuri, care, datorită naturii şi
destinaţiei sale, în conformitate cu prevederile legale, alcătuiesc obiectul proprietăţii publice a statului,
şi a unităţilor administrative-teritoriale și urmează a fi păstrate și transmise generațiilor viitoare.
La fel în conformitate cu reglementările actelor normative am dedus, corelația dintre proprietatea
publică și domeniul public, care împreună cu domeniul privat formează obiectul proprietății publice.
Referitor la acesta nu putem fi deacord, deoarice nu pot forma obiectul unei singure proprietăți două
domenii diferite, adică respectiv bunurile aflate în circuitul civil și bunurile scoase din circuitul civil.
Acest efect este resimțit în practică care deseori suntem în prezența cînd se confundă proprietatea
publică cu cea privată, bunurile domeniului public cu bunurile domeniului privat, ceea ce nu este
admisibil sub nici un motiv.
Astfel o soluție la toate aceste lacune existente ar fi modificarea reglementărilor existente în
legislație, precum și adoptarea actelor normative noi, care ar separa odată și pentru totdeauna bunurile
domeniului public, de bunurile domeniului privat. Respectiv ca obiect al proprietății publice să îl
constituie doar bunurile domeniului public, iar obiect al proprietății private doar bunurile domeniului
privat.
În esență toate aceste înfăptuite ar contribui la limitarea abuzurilor din partea persoanelor terțe
cointeresate, precum și ar diminua greșelile care nu sunt făcute inteționat de personele care sunt
responsabile, cu administrarea și gestionarea acestor bunuri.
Coala
UTM 381.1 08 ME 20
2. Costituirea şi administrarea domeniului public.
2.1 Bunurile domeniului public.

Termenul de “bun” in literatura de specialitate are două accepţiuni: in sens restrans, sunt bunuri numai
lucrurile care pot fi obiecte de drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar în sens larg, bunuri, in afară de
lucruri (obiecte materiale), se consideră de asemenea drepturile şi acţiunile patrimoniale - obiecte
nemateriale.
De asemenea, cum expune autorul Vlahide, noţiunea de bunuri în sens larg este folosită ca sinonim al
noţiunii de activ al patrimoniului. Astfel ansamblul bunurilor elementele active ale patrimoniului care
aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, pe parcursul evoluţiei doctrinei juridice, au fost
denumite domeniu, iar bunurile înseşi — bunuri domeniale.
După clarificarea şi definirea noţiunii de domeniu public şi bun domenial, apare problema stabilirii
bunurilor care pot şi trebuie să fie incluse în acest domeniu, pentru acesta este necesar de a stabili mai
întîi criteriile de plasare a bunurilor în domeniul public.
Drept urmare Codul civil dispune la art. 296, aln.(4), că bunurile domeniului public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile.
Caracterul inalienabil– al bunurilor din domeniul public, denotă că ele sunt scoase din circuitul
civil. Prin urmare, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate, iar actele juridice civile care au ca obiect astfel
de bunuri sunt lovite de nulitate absolută, conform Codului civil, art. 217.
Unii autori, consideră că inalienabilitatea înseamnă intrezicerea nu numai a instrăinării, dar şi a
dezmembrării proprietăţii. În această opinie, asupra bunurilor ce formează obiectul de proprietate
publică, nu se pot constitui, în principiu, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufructul,
uzul, abitaţia, servitutea sau superficia.[42,p.57]
Codul Civil al Republicii Moldova interzice ca bunurile din domeniul public să facă obiectul
dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Astfel, art.396, aln.(3) prevede că obiact al uzufructului
poate fi orice bun neconsumtibil care se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau
incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o parte din el. Această prevedere conform art.427 C.C. se
aplică, şi în cazul dreptului de uz şi de abitaţie.
Cracterul imprescripibil- care presupune că bunurile domeniului public nu pot fi dobîndite prin
modul de dobîndire a dreptului de proprietate precum este uzucapiunea. Astfel Codul civil prevede, la
art.296, aln.4, că dreptul de propietate asupra bunurilor din domeniul public nu pot fi dobîndite de
către terţi prin uzucapiune.
Coala
UTM 381.1 08 ME 21
Uzucapăiunea este un mod de dobîndire a propietăţii sau a unor alte drepturi reale, prin posedarea
neîntreruptă a uni bun mobil sau imobil în termenele prevăzute de lege. În literature de specialitate se
expune că dreptul de proprietate publică, este imprescriptibil atît extinctive, cît şi achizitiv.
Extinctiv, imprescriptibilitatea semnifică că acţiunea în revendicare privitoare la un bun al
domeniului public poate fi exercitată oricînd, nestingîndu-se prin neexercitarea ei într-un termen
prevăzut de lege.
Achizitiv, imprescriptibilitatea semnifică faptul că acţiunea în revendicare privitoare la un bun din
domeniul public nu poate fi paralizată de pîrît prin invocarea dobîndirii proprietăţii prin uzucapiune.
Caracterul insesizabil- al bunurilor din domeniul public constă în imposibilitatea urmării lor, pe
baza pretenţilor unor creditori. Acest character rezultă dintr-un alt character al bunurilor din domeniul
public, caracterul inalienabil pe care îl şi completaează. Dat fiind faptul că nu se află în circuitul civil,
bunurile domeniului public nu pot fi înstrăinate, nici urmărite pentru satisfacerea creanţelor, prin
urmare sunt insesizabile. Acest caracter însă nu permite a afirma că creanţele statului nu vor fi
satisfăcute. Ele vor fi satisfăcute din bunurile domeniului privat ce aparţin statului sau unităţilor
administrative-teritoriale.
Într-o altă concepţie, sunt incluse în domeniul public bunurile prin natura sa, în conformitate cu care
aceste bunuri nu pot aparţine particularilor (nu sunt susceptibile de proprietate privată, de exemplu
drumurile publice, fluviile etc.). [30, p.29]
Această conepţie este pe deplin recunoscută, deoarice un bun public nu poate aparţine unei singure
personae, dat fiind faptul:
1) uzul pe care îl prezintă, adică un “uz general” care sunt deschise pentru acces tuturor păturilor
sociale, reeşind şi din principiul general la libera circulaţie;
2) surselor impunătoare pentru reparaţia şi ţinerea în stare adecvată pentru folosinţă;
3) aportul cel poartă aceste drumuri pentru decurgerea relaţilor economice, sociale, culturale sau de
altă natură ale ţării.
Acest sistem, bazat numai pe criteriul naturii bunurilor, pe bună dreptate, este considerat prea
restrictiv şi insuficient, deoarece întotdeauna au existat bunuri care, deşi făceau parte din domeniul
public, totuşi prin natura lor puteau aparţine şi particularilor. De ex: obiecte mobile care formează
patrimoniul cultural, imobilele cu destinaţie specială etc. care sunt incluse în domeniul public prin acte
legislative.
O altă categorie de bunuri atribuite domeniului public o constituie cele, care prin natura lor, sunt de
uz sau de interes public. De uz public sunt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosinţă generală,
cum ar fi: pieţele, podurile, fîntînile, parcurile publice, cimitirile ect. La ceste bunuri au aces toţi
membri societăţii.[28, p.72]
Coala
UTM 381.1 08 ME 22
De interes public sunt acele bunuri care, prin natura lor, au destinaţia de a fi folosite sau exploatate,
în cazul unui serviciu public, în activităţi care interesează întreaga societate sau colectivitate, fără a
exista aces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită, de către o persoană sau mai multe persoane, cum
sunt căile ferate, clădirile şcolilor şi spitalelor (cu excepţia celor private), teatrele şi muzeile statului,
bibliotecile de stat, cazărmile ect.
Costituie bunuri ale domeniului public bunurile declarate ca atare prin lege. Se constată la momentul
actual că nu există o lege care ar enumera bunurile domeniului public exhaustiv, însă anumite
prerogative în acest sens totuşi există.
Drept urmare, în primul rînd putem atribui prin deducţie, la domeniului public bunurile enumerate în
Constituţie, la art.127, alin.4 care prevede că bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian,
apele şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice.
Codul Civil al Republici Moldova expune la art.296 că “Din domeniul public al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care, prin
natura lor, sînt de uz sau de interes public. Interesul public implica afectarea bunului la un serviciu
public sau la orice activitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al
acesteia la utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate”.
Aceaste prevederi sunt pe deplin argumentate, un exempu poate servi obiectivele militare, care
reprezintă acele mijloace care contribuie la relizarea unui interes general- de apărare naţională, însă
acesul la ele fiind limitate pentru public.
O încercare de a stabilli bunuri domeniul public din sfera acvatică contribuie Codul Apelor al
Republicii Moldova din din 22.06.1993, la art. 2 care la fel prin deducţie desprindem:
În categoria bunurilor domeniului public al statului se află:
a) obiectivele acvatice de suprafaţă situate pe teritoriul a două sau mai multor raioane care nu fac
obiectul proprietăţii private;
b) apele subterane;
c) obiectivele acvatice situate pe teritoriul unui raion, destinate satisfacerii necesităţilor apărării,
sistemului energetic, domeniul transporturilor, obiectivele de telecomunicaţii, serviciul metrologic, şi a
altor sisteme de stat;
d) obiectivele acvatice de frontieră care nu aparţin privaţilor;
e) obiectivele acvatice declarate ca arii naturale protejate de stat;
f) obiectivele acvatice parte a staţiunilor balneare de importanţă naţională.
Iar la categoria bunurilor domeniului public a unităţilor administrativ-teritoriale, obiectivele acvatice
care sunt situate integral în limitile unităţii administartiv-teritoriale şi care nu sunt atribuite în
Coala
UTM 381.1 08 ME 23
proprietatea publică a statului şi nici nu constituie obiect al proprietăţii private a persoanelor juridice
sau fizice.
Tot în acest sens pentru a delimita bunurile domeniului public contribuie nemijlocit şi Legea
privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor din 05.04.2007, care stabileşte la art.4, că fac
parte din domeniul public al statului următoarele:
a) terenurile instituțelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice, ale unităţilor de învăţămînt agricol şi
silvic, destinate cercetărilor, producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice,
precum şi obţinerii animalelor de rasă;
b) terenurile fondului silvic proprietate publică a statului; terenurile fondului apelor proprietate
publică a statului, inclusiv terenurile obiectivelor acvatice de suprafaţă situate pe teritoriul a două
sau mai multor raioane, ori situate pe teritoriul unui singur raion şi destinate protecţiei sistemului
energetic, necesităţilor domeniului transporturilor şi ale altor servicii de stat; terenurile
obiectivelor acvatice de frontieră; terenurile declarate arii naturale protejate de stat; terenurile
staţiunilor balneare de importanţă naţională; terenurile zonelor de protecţie a apelor şi zonelor
sanitare, conform datelor din cadastrele respective;
c) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea ministerele, alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, instituţiile subordonate lor;
d) terenurile ocupate de drumurile naţionale, inclusiv de plantaţiile rutiere, de poduri, viaducte,
pasaje denivelate, tuneluri, de construcţiile de apărare şi consolidare, de locurile pentru parcare şi
staţionare şi de alte dotări pentru siguranţa circulaţiei rutiere de căile ferate şi de zonele lor de
protecţie, terenurile ocupate de conductele naţionale şi internaţionale de transport al gazelor, de
terenurile pe care sînt amplasaţi pilonii liniilor de transport electric de tensiune înaltă (de la 35
kV şi mai mare), de alte reţele de transport proprietate publică a statului;
e) terenurile destinate ocrotirii naturii, inclusiv ariile naturale protejate de stat, ocrotirii sănătăţii,
activităţii recreative şi terenurile de valoare istorico-culturală (rezervaţiile istorico-culturale,
parcurile memoriale, monumentele arheologice şi arhitecturale etc.) care sînt de interes public
naţional;
f) terenurile destinate necesităților de apărare, necesităților organelor din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne.
Iar domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în conformitate cu art.5, include următorele:
a) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea primăria, instituţiile publice de
interes local, cum ar fi: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile, instituţiile de
educaţie şi de învăţămînt etc.;
Coala
UTM 381.1 08 ME 24
b) terenurile împădurite, fîşiile forestiere, terenurile destinate reţinerii apei, terenurile zonelor de
protecţie a apelor şi zonelor sanitare, terenurile destinate măsurilor antierozionale, coridoare-
lor ecologice şi altor scopuri de protecţie a mediului;
c) terenurile aferente obiectivelor de menire social-culturală proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale, terenurile ocupate de pieţe, străzi, pasaje, terenurile folosite pentru
căile de comunicaţie, terenurile ocupate de parcuri, grădini publice, scuaruri, terenurile
folosite pentru cimitire şi pentru alte necesităţi ale gospodăriei comunale locale;
d) terenurile destinate transportului rutier, feroviar, naval, aerian, transportului prin conducte,
liniilor de telecomunicaţii, liniilor de transport de energie electrică, exploatărilor miniere şi
altor necesităţi industriale ale autorităţilor administraţiei publice locale;
e) terenurile zonelor verzi;
f) terenurile ocupate de obiective acvatice artificiale;
g) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea consiliul raional şi aparatul lui,
administraţia unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, instituţiile publice de interes raional,
instituţiile publice ale Găgăuziei, cum ar fi: biblioteci, muzee, spitale etc.;
h) drumurile de interes raional;
i) alte terenuri de interes raional.
Făcînd o totalizare, la cele expuse mai sus putem desprinde criteriul interesului pe care îl prezintă
bunurile, potrivit căruia se deosebesc două tipuri:
a) bunurile domeniului public de interes national;
b) bunurile domeniului public de interes local;
Bunurile domeniului public de interes national este constituit din bunurile care prin natura şi
destinaţia lor prezintă interes economic, social, cultural etc. nu numai pentru o anumită comunitate, ci
pentru intreaga ţară. De exemplu, în domeniul public de interes naţional se includ: bunurile prevăzute
de alin. 4 art. 127 din Constituţia R. Moldova, Legea cu privire la resursele naturale, Codul Silvic,
Codul Apelor şi alte acte legislative: drumurile naţionale, porturile, aeroporturile, obiectivele acvatice
de interes naţional, clădirile Preşedinţiei, Parlamentului, Guvernului, a autorităţilor publice centrale şi
a autorităţilor judecătoreşti etc., alte bunuri incluse in domeniul public prin dispoziţii legale.
Bunurile domeniului public de interes local reprezintă toate bunurile publice care conform legii sau
prin natura lor sunt de uz sau interes local şi nu au fost declarate de interes naţional. Domeniul public
de interes local se divide in domeniul public al raioanelor şi domeniul public al comunelor, oraşelor şi
municipiilor. Din analiza prevederilor Legii privind administraţia publică locală şi a întregului cadru
legal actual, rezultă că domeniul public local este alcătuit din terenurile şi clădirile de interes public,
pieţe, reţele stradale, parcuri publice, monumente de interes local, păduri şi lacuri etc. De asemenea
Coala
UTM 381.1 08 ME 25
pot aparţine domeniului public de interes local alte bunuri dobandite de autorităţile administrativ-
teritoriale, aşa cum este prevăzut in art. 8 din Legea “Cu privire la proprietatea publică a unităţilor
administrativ-teritoriale”.
Totodată trebuie de remarcat opinia exprimată de autorii Iosif R. Urs şi Smaranda Angheni, conform
căreia “apartenenţa unui bun la domeniul public local trebuie să rezulte dintr-o dispoziţie legală care să
se refere expres la noţiunea de domeniu public sau proprietate publică ori la titularul proprietăţii ca
persoană de drept public, ori la regimul de drept public”.[43, p.42]
În concluzie se deduce faptul că precizarea bunurilor domeniului public este importantă din punct de
vedere practic, în special pentru determinarea regimului juridic (de drept public sau de drept privat) al
diferitor categorii de bunuri şi competenţei statului şi administraţiei publice locale în administrarea
acestor bunuri. Fără o astfel de încludere expresă a bunurilor în domeniul public, există pericolul
confundării regimurilor juridice aplicabile bunurilor domeniale care prin natura şi destinaţia lor, se
deosebesc fundamental între ele. Aşa de exemplu, dacă un bun proprietate domenială nu este expres
inclus de legislaţie în categoria de bunuri publice, atunci apare întrebarea: ce fel de regim juridic se va
aplica lui- regim de drept public sau regim de drept privat? Altfel, bunurilor care în principiu ar trebui
să facă parte din domeniul public, cu aplicarea faţă de ele a regimului juridic de drept public, li se
aplică regimul juridic de drept privat şi invers, o aşa situaţie fiind des întîlnită in practica actuală din R.
Moldova.
2.2 Modurile de dobîndire a bunurilor în domeniul public.
Analizînd literatura de specialitate se constată că bunurile domeniului public pot fi dobîndite prin
următorele moduri:
a) pe cale naturală;
b) prin delimitarea bunurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale de cele
proprietate a statului sau altor unităţi administrativ-teritoriale;
c) prin achiziţii publice, efectuate în condiţiile legii, dacă bunurile respective sunt incluse în domeniul
public;
d) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public;
e) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
f) alte moduri prevăzute de lege, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
a) Dobîndire bunurilor domeniului public pe cale naturală.

Astfel la această categorie se atribuie resursele naturale de orice natură care sunt de interes public şi
care există, sau se vor forma în viitor pe teritoriul statului, sau a unităţii administrativ-teritoriale a ţării,
Coala
UTM 381.1 08 ME 26
în condiţiile legii, pot fi incluse în domeniul public national, sau local.
În cadrul acestui mod de constituire a domeniului public, autorităţile publice deliberative doar
constată existenţa astfel de bunuri şi, după caz, decid privind includerea acestor bunuri în categoria
bunurilor domeniului public al statului, sau al unităţii administrativ-teritoriale.
De exemplu în acest sens se poate menţiona: bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de
zăcământ; spaţiul aerian; apele cu potenţial energetic valorificat; terenurile institutelor şi staţiunilor de
cercetare ştinţifice şi ale unităţilor de învăţămînt agricol şi silvic destinate cercetării şi producerii de
seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă; parcurile naţionale,
rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental.
b) Delimitarea bunurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale de cele proprietate a
statului sau altor unităţi administrativ-teritoriale.
Bunurile proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale se delimitează şi se separă clar de bunurile
care aparţin statului, potrivit legii sau în modul stabilit de lege.
Delimitarea reprezintă o totalitate de acţiuni realizate în comun de către autorităţile publice centrale şi
locale în scopul identificării şi constituirii proprietăţii unităţilor administrativ-teritoriale şi proprietăţii
statului. În rezultatul delimitării are loc recunoaşterea din partea statului a dreptului de proprietate a
unităţilor administrative-teritoriale, precum şi recunoaşterea din partea unităţilor administrative-terito-
riale a dreptului de proprietate a statului asupra anumitor bunuri de interes local, sau national după caz,
ce se regăsesc pe teritoriul colectivităţii locale respective. [26, p.112]
Delimitarea vizează evidenţa distinctă a patrimoniului unităţilor administrativ-teritoriale, competenţa
decizională exclusivă a autorităţilor publice locale privind administrarea patrimoniului respectiv şi
modul de repartizare a veniturilor obţinute din gestionarea acestuia în condiţiile legii.
Criteriile principale de delimitare sunt:
- criteriul interesului (local, raional sau naţional) şi importanţei, care se stabilesc în baza unor studii,
avize şi expertize specializate;
- valoarea economică şi importanţa patrimoniului pentru dezvoltarea satului (comunei), oraşului
(municipiului), raionului sau ţării;
- utilizarea patrimoniului pentru amplasarea sistemelor energetice, de transport şi a altor sisteme de
stat, a obiectivelor de telecomunicaţii şi a serviciilor meteo;
- valoarea ştiinţifică, socială, istorică, culturală şi naturală a patrimoniului.
c) Dobîndire bunurilor prin achiziţii publice, efectuate în condiţiile legii, dacă bunurile respective sunt
incluse în domeniul public.
Achiziţiile publice reprezintă una din modalităţile principale prin care autorităţile publice procura
Coala
UTM 381.1 08 ME 27
bunuri, lucrări sau servicii pentru necesităţile colectivităţilor respective. Scopul principal al achiziţiilor
publice este utilizarea eficientă şi transparentă a mijloacelor bugetelor autorităţilor respective.
În cadrul procesului de achiziţii publice autorităţile publice au calitatea de autoritate contractantă.
Obiect al contractului de achiziţii publice pot fi diferite categorii de bunuri, servicii şi lucrări,
procurate de către autorităţile publice în scopul satisfacerii şi soluţionării directe sau indirecte a unor
necesităţi şi probleme de interes public.[13, art.1]
Principala modalitatea de achiziţii publice este licitaţia deschisă. Alte modalităţi de efectuare a
achiziţiilor pot fi folosite numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Atribuţile principale ale autorităţilor publice deliberative sau executive, după caz în domeniul
achiziţiilor publice sunt:
- crearea grupurilor de lucru responsabile de realizarea achiziţiilor publice în cadrul acestor
autorităţi;
- elaborarea şi aprobarea planurilor anuale şi trimestriale de efectuare a achiziţiilor publice;
- întocmirea invitaţiilor în cadrul procedurilor de achiziţii publice;
- elaborarea şi aprobarea documentelor de licitaţie şi altor documente aplicabile în cadrul
procedurilor de achiziţii publice;
- iniţierea şi desfăşurarea procedurilor de achiziţii publice;
- examinarea, evaluarea şi compararea ofertelor operatorilor economici prezentate în cadrul
procedurilor de achiziţii publice;
- încheierea contractelor de achiziţii publice cu operatorii economici;
- executarea şi gestionarea contractelor de achiziţii publice în termenele şi în condiţiile stabilite;
- asigurarea caracterului obiectiv, imparţial şi transparent al procedurilor de achiziţii publice;
De asemenea, Legea Republicii Moldova privind achiziţiile publice, în art.6, prevede şi principiul
tratamentului egal care trebuie respectat în vederea bunei reglementări a relaţiilor de achiziţie publică.
De exemplu, legislaţia fiscal prevede că, la data de 31.12 a fiecărui an, operatorii economici nu
trebuie să aibă nici o restanţă la capitolul obligaţii fiscale. Comisia de evaluare, la momentul
desfăşură-rii procedurii de achiziţie publică, îi va descalifica pe tiţi cei care nu îndeplinesc condiţia
data, în pofida faptului că ei ar propune o ofertă mai avantajoasă, pentru a respecta principiul
tratamentului egal şi al imparţialităţii.
Transparenţa achiziţiilor publice este la fel un principiu demn de urmat, întrucît, ca un exemplu,
autoritatea contractantă are obligaţia să publice anunţurile sau invitaţiile de participare etc.
La fel, implementarea sistemelor electronice în domeniul achiziţiilor publice asigură, potrivit practicii
internaţionale, sporirea transparenţei şi eficienţei procesului de achiziţionare a bunurilor, lucrărilor şi
serviciilor, conform necesităţilor autorităţilor publice. Dezvoltarea pe scară, a sistemelor de achiziţii
publice electronice permite automatizarea proceselor de achiziţie, reducerea stocurilor, micşorarea
Coala
UTM 381.1 08 ME 28
ciclului de vînzare-cumpărare, promovarea unei colaborări apropiate şi a unei relaţii mai bune între
Guvern şi lanţul furnizorilor.
d) Dobîndirea proprietăţii publice prin trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public.
Conform art. 82 şi 84 al Legii privind administraţia publică locală, consiliile locale pot decide,
potrivit legii transferarea bunurilor dintr-un domeniu in altul.
Trebuie de menţionat, că o astfel de operaţiune coduce la schibarea regimului juridic al acestui bun. În
special pe de o parte, datorită necesităţii protejării şi pastrării anumitor bunuri pentru generaţiile
viitore, aceste bunuri fiind transferate în domeniul public devin inalienabile, insesizabile şi imprescrip-
tibile. Cu alte cuvinte, includerea bunurilor în domeniul public, conduce la excluderea (completă sau
parţială) lor din circuitul civil.
De asemenea, trebuie de menţionat că neglijarea procedurilor juridice de transferare a bunurilor dintr-
un domeniu în altul, poate servi drept temei pentru anularea actelor autorităţilor publice locale,
adoptate în domeniul administrării proprietăţii municipale.
Astfel, se poate constata că în baza criteriilor evidenţiate mai sus şi în strictă conformitate cu
procedurile stabilite de lege, sfera bunurilor ce formează domeniul public poate fi atat lărgită, cat şi
restransă. Lărgirea şi restrangerea sferei de bunuri ce formează domeniul public se numesc clasare
(afectare) şi declasare (dezafectare)—noţiuni fundamentale în ceea ce priveşte modul (procedura) şi
necesitatea (argumentarea) schimbării regimului juridic aplicabil bunurilor domeniale.
In acest sens, profesorul Paul Negulescu menţiona: „ afectaţiunea este măsura administrativă care
face ca un bun din domeniul privat să treacă în domeniul public, iar dezafectarea, este operaţiunea
inversă, prin care bunurile domeniului public reintră în domeniul privat. Afectaţiunea şi dezafectarea,
în materie de drumuri, poartă numele de clasare şi declasare” [36, p. 55].
Din analiza literaturii de specialitate, noţiunea de clasare (afectare) poate fi definită ca “un proces de
trecere a bunurilor private (ce aparţin persoanelor fizice şi juridice de drept privat, inclusiv bunurile
din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale) prin căile şi mijloacele stabilite de
legislaţie, în domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, şi drept consecinţă
excluderea acestor bunuri din circuitul civil cu aplicarea faţă de ele a regimului de drept public
(respectiv a principiilor inalienabilităţii, imprescriptibilităţii şi insesizabilităţii)”. [44, p. 32-35]
Procesul de clasare este alcătuit, de regulă, din mai multe etape obligatorii, care se finalizează cu
adoptarea de către autoritate publică deliberativă a deciziei şi includerea bunului respectiv în domeniul
public. Mijloacele juridice principale de clasare a bunurilor în domeniul public sunt: exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, achiziţiile publice efectuate în condiţiile legii, acceptarea în condiţiile
legii, de consiliul local a actelor de donaţii sau legate; trecerea bunurilor din domeniul privat al statului
şi unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora.
Coala
UTM 381.1 08 ME 29
De menţionat că oricare ar fi modalitatea juridică de clasare a bunurilor în domeniul public, în actul
de clasare urmează a fi prevăzută expres utilitatea şi interesul public pe care-l prezintă bunurile ce se
clasează, precum şi faptul că aceste bunuri devin proprietate publică a statului sau, după caz, a
unităţilor administrativ-teritoriale.
Necesitatea unor astfel de prevederi exprese rezultă din faptul că la formarea atat a domeniului public,
cît şi a domeniului privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, care se deosebesc în mod
cardinal între ele după regimul juridic aplicabil, în unele cazuri, sunt utilizate aceleaşi mijloace juridice
(de exemplu: achiziţii publice, legate, donaţii etc.), ceea ce implică de la bun început şi in mod
obligatoriu o precizare, în sensul apartenenţei la domeniul public sau cel privat. În lipsa unei astfel de
prevederi exprese, bunurile intrate în domeniul statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale trebuie
considerate ca făcand parte din domeniul privat (art. 296 al Codului Civil si art. 81-82 al Legii privind
administraţia publica locala ).
În legătură cu noţiunea de clasare, un moment important care urmează a fi reţinut este acela că
bunurile private care pană la clasare se aflau in circuitul civil, fiind supuse regimului juridic de drept
privat (adică erau alienabile, sesizabile şi prescriptibile), în urma clasării dobandesc calitatea de bunuri
publice, devenind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, producandu-se astfel o schimbare a
regimului juridic de drept privat in regim juridic de drept public aplicabil lor.
e) Dobîndirea bunurilor prin expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă o modalitate specială şi excepţională prin
care statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot dobîndi anumite categorii de bunuri din proprietate
privată in proprietate publică. În acest sens, art. 46 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte o
regulă fundamentală: nimeni nu poate fi expropriat decat pentru o cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică locală, calitatea de expropriatori o are statul
pentru lucrările de interes naţional şi unităţile administrativ-teritoriale pentru lucrările de interes local,
prin organele lui abilitate, iar în calitate de expropriaţi sunt persoanele fizice şi juridice de drept privat,
bunurile cărora sunt expropriate, în condiţiile legii.
Obiectul exproprierii de interes naţional în conformitate cu art.2 al Legi exproprierii pentru cauză de
utilitate publică îl formează:
- bunurile imobile, la care se raportă: terenurile, subsolul, bazinele de apă, pădurile, clădirile,
construcţiile şi alte obiecte legate de pămînt, a căror permutare este imposibilă sau le aduce prejudicii
iremediabile, astfel încît nu mai pot fi folosite la destinaţie;
- dreptul de folosinţă asupra bunurilor imobile pe un termen de pînă la 5 ani, dacă părţile nu convin
asupra unui alt termen;
Coala
UTM 381.1 08 ME 30
- drepturile patrimoniale şi personale nepatrimoniale, legate nemijlocit de invenţiile care pot contribui
considerabil la asigurarea intereselor de apărare şi de securitate ale ţării;
- valorile cultural-artistice şi istorice de o importanţă excepţională pentru sentimentele naţionale ale
poporului, precum şi cele care atestă statalitatea ţării;
- dreptul de proprietate asupra reprezentanţilor florei şi faunei pentru care spaţiul natural al Republicii
Moldova este propriu dezvoltării şi reproducerii şi care se află pe cale de dispariţie în lume, în cazul
existenţei pericolului real de dispariţie şi de nereproducere a speciei.
Obiect al exproprierii de interes local îl formează:
- bunurile imobile, la care se raportă: terenurile, subsolul, bazinele de apă, pădurile, clădirile, constru-
cţiile şi alte obiecte legate de pămînt, a căror permutare este imposibilă sau le aduce prejudicii iremedi-
abile, astfel încît nu mai pot fi folosite la destinaţie;
- dreptul de folosinţă asupra bunurilor imobile pe un termen de pînă la 5 ani, dacă părţile nu convin
asupra unui alt termen;
Nu pot forma obiectul exproprierii bunurile domeniului public al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi drepturile de creanţă a persoanelor fizice şi juridice de drept privat, pentru care
legea prevede proceduri speciale de transfer sau încetare, după caz.
Procedura exproprierii incepe cu efectuarea cercetării (expertizei) prealabile care trebuie să confirme
existenţa condiţiilor şi temeiurilor pentru expropriere - utilitatea publică a lucrărilor ce urmează a fi
efectuate.
În conformitate cu legea exproprierii, utilitatea publică se declară:
- pentru lucrările de interes naţional- de către Parlament;
- pentru lucrările de interes local al unităţii administrativ-teritoriale- de către consiliul ei;
- pentru lucrări de interes comun a mai multor raioane şi/sau municipii- de către consiliile lor, iar în
caz de divergenţe- de către Guvern;
- pentru lucrările de interes comun a mai multor oraşe şi/sau sate din teritoriul unui raion- de către
consiliile acestor oraşe şi/sau sate în caz de divergenţe- de către consiliul raional.[14, art.6]
La această etapă, in vederea stabilirii competenţei autorităţilor publice, este important de a face o
distincţie clară între utilitate publică de interes naţional şi utilitate publică de interes local. În acest
sens, legea nr. 488/1999 stipulează că lucrările de utilitate publică de interes naţional sunt cele care
răspund obiectivelor şi interesului intregii societăţi sau majorităţii ei, iar cele de utilitate publică de
interes local sunt lucrările care răspund obiectivelor şi interesului unei localităţi, ale unui grup de
localităţi din cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale.
Cercetarea prealabilă pentru lucrările de interes naţional, se face de către comisii formate de Guvern
din reprezentantul administraţiei publice centrale coordonatoare a domeniului de activitate pentru care
se realizează lucrarea de utilitate publică, din reprezentantul Ministerului Ecologiei, Construcţiilor şi
Coala
UTM 381.1 08 ME 31
Dezvoltării Teritoriului, din reprezentantul Ministerului Finanţelor, din reprezentantul Ministerului
Economiei, precum şi din preşedintele raionului şi primarul localităţii în a cărei rază teritorială se
desfăşoară lucrarea de utilitate publică.
Pentru lucrările de interes local, cercetarea prealabilă se face de către comisii numite de consiliile
unităţilor administrativ-teritoriale respective, alcătuite din reprezentanţii autorităţii administrative
locale care gestionează domeniul de activitate pentru care se realizează lucrarea de utilitate publică, ai
administraţiei publice locale ce coordonează domeniul financiar-bugetar, din reprezentanţii consiliilor
respective. [14, art.7]
Următoarea etapă din cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică de înteres local, constituie
aducerea la cunoştinţă (informarea) a celor vizaţi despre declararea utilităţii publice.
La această etapă, conform art. 8 al Legii nr. 488/1999, actul de declarare a utilităţii publice de interes
naţional şi de interes local se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a
cărui rază este situat obiectul exproprierii şi prin publicare in Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Publicitatea actului de declarare a utilităţii publice prezintă o importanţă juridică deosebită, deoarece,
declaraţia de utilitate publică, fiind adusă la cunoştinţa publică, întruneşte toate condiţiile pentru
declanşarea procedurii de expropriere.
După declararea utilităţii publice, s-e înaintează propunerea de expropriere în termen de 10 zile de la
publicarea actului de declarare a utilităţii publice. Propunerea de expropriere se adresează persoanelor
fizice şi juridice titulare de drepturi reale asupra obiectului exproprierii şi trebuie să conţină: oferta de
despăgubire, modalitatea transferului de bunuri şi de drepturi patrimoniale sau, după caz, modalitatea
de cedare a drepturilor patrimoniale.
De asemenea, in cazul exproprierii de locuinţă sau teren, proprietarului trebuie să i se propună în
proprietate o altă locuinţă sau un alt teren, iar dacă costul locuinţei propuse sau al terenului propus este
mai mic decat cel al locuinţei expropriate sau al terenului expropriat, expropriatorul (unitatea adminis-
trativă respectivă) va plăti diferenţa dintre costul locuinţei expropriate sau al terenului expropriat şi cel
al locuinţei propuse sau al terenului propus.
La această etapă, expropriatul poate să-şi dea acordul pentru o compensare imediată şi echitabilă,
acest consimţămant fiind perfectat in formă scrisă prin incheierea unei convenţii, autentificate notarial.
Totodată, în caz cand expropriatul nu este de acord cu condiţiile propuse de expropriator, atunci
legea stabileşte dreptul lui de a înainta obiecţiile sale in formă de întampinare, fiind stabilite anumite
termene şi proceduri privind inaintarea şi soluţionarea acestor obiecţii. Astfel conform art. 10 al Legi
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, întîmpinarea este actul prin care expropriatul înaintează
exigenţele proprii privind condiţiile exproprierii. Ea se depune în termen de 45 de zile de la primirea
notificării, la organul care a făcut propunerea de expropriere. La rîndul său organul care a făcut
Coala
UTM 381.1 08 ME 32
propunerea de expropriere va înregistra întîmpinarea şi va consemna propunerea de despăgubire şi alte
pretenţii ale proprietarului sau ale titularilor de alte drepturi reale asupra obiectului exproprierii.
Conform art. 11 al Legii nr. 488/1999, întîmpinările se soluţionează in termen de 30 de zile de către o
comisie constituită prin hotărare a Guvernului pentru lucrările de interes naţional şi prin decizie a
consiliului local, pentru lucrările de interes local sau prin decizie a consiliilor locale respective pentru
lucrările de înteres comun.
În continuare, Legea nr. 488/1999, referindu-se la componenţa comisiei stabileşte că ea se compune
din 3 specialişti din domeniul de activitate în care se execută lucrarea de utilitate publică şi aceştia
aleg, prin vot direct şi secret, un preşedinte care va organiza activitatea comisiei. De asemenea, în
componenţa comisiei, de regulă se includ şi 3 proprietari de imobile aleşi prin tragere la sorţi sau prin
vot din numărul proprietarilor de imobile din municipiul, oraşul sau satul în care sînt situate imobilele
propuse exproprierii.
Atribuţiile principale ale comisiei sunt: analiza documentelor şi obiecţiilor prezentate, ascultarea celor
interesaţi şi afectaţi prin expropriere, consemnarea acordului expropriatului cu condiţiile menţionate în
propunere, convenirea asupra modalităţii transferului de proprietate,cuantumul şi formele despăgubirii,
reformularea unor condiţii şi a planurilor imobilelor expropriate, precum şi adoptarea deciziei privind
satisfacerea sau nesatisfacerea pretenţiilor înaintate.
Decizia comisiei respective se ia prin vot secret şi se comunică părţilor in termen de 5 zile şi serveşte
temei pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Trebuie de menţionat că şi la această etapă, părţile pot negocia şi ajunge la un acord, privind cuantu-
mul şi forma despăgubirilor, precum şi modalitatea de transferare a dreptului de proprietate.
Acest acord urmează a fi autentificat notarial, iar cheltuielile aferente lui sunt suportate de către expro-
priator.
În caz de apariţie a litigilor, acestea urmează a fi soluţionate de insatnţă, iar dacă acestea lipsesc, are
loc ultima etapă, de expropriere propriu-zisă.
Punerea în posesie a expropriatorului poate avea loc numai după transferarea dreptului de proprietate
de la expropriat la expropriator, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, iar transferul dreptului de
proprietate de la expropriat la expropriator are loc la momentul în care expropriatorul şi-a executat în
întregime obligaţia de plată a despăgubirilor.
f) Alte moduri de constituire a domeniului public.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot dobândi bunuri în proprietate publică şi prin orice alte
modalităţi de drept comun prevăzute de legislaţia civilă în vigoare.
Modalităţile juridice principale de drept comun prin care se mai poate constitui domeniul public sunt:
renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile în modul stabilit de legislaţia în vigoare,
Coala
UTM 381.1 08 ME 33
contractul de vânzare-cumpărare, schimb; contractul de înstrăinare a unui bun cu condiţia întreţinerii
pe viaţă, contractul de rentă şi tranzacţie care sunt încheiate în conformitate cu legislaţia civilă.
Bunurile dobândite prin modalităţile prevăzute mai sus sunt incluse în domeniul public, dacă sunt de
utilitate şi interes public, fapt confirmat în modul stabilit de lege şi prevăzut expres în decizia prin care
se aprobă dobândirea bunului respectiv în proprietatea statului, sau a unităţilor administrativ-teritoriale
respective.
2.3 Administrarea bunurilor domeniului public.
Prin termenul de administrare bunurilor publice se înţelege o totalitate de atribuţii ale autorităţilor
publice centrale sau locale, decizionale sau executive, care le permite, în limitele stabilite de lege, să
realizeze anumite acţiuni în vederea posedării, folosirii şi dispunerii de bunurile proprietate publică a
statului, sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Administrarea generală a bunurilor publice proprietate de stat şi a unităţilor administrativ-teritoriale,
în conformitate cu Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, este realizată după
caz de către Guvern (autorităţile publice centrale), sau de către autorităţile publice locale, care conform
legii, organizează exercitarea dreptului de proprietate a statului, sau a unităţilor administrativ-
teritoriale.[15, art.5]
În numele unităţilor administrativ-teritotiale bunurile se administrează în condiţiile legii de consiliile
locale, primari şi preşedinţii raioanelor, care, în scopul folosirii sau întebuinţării unui bun concret, sau
a întregului patrimoniu, emit actele de administrare a acestora.
Bunurile ce aparţin domeniului public de interes naţional, sau local nu sunt utilizate sau exploatate în
mod direct de titulari lor.
Darea în administrare a bunurilor domeniului public ce aparţin statului, sau unităţilor administrativ-
teritoriale se hotărăşte prin decizia consiliului local şi respectiv prin hotarîre de Guvern, acestea fiind
transmise întreprinderilor municipale şi instituţiilor publice. Astfel, dreptul de administrare nu poate
avea ca titular persoanele fizice, sau persoane juridice de drept privat.
Potrivit dreptului de administrare, titularul acestuia poate să posede, să folosească bunul şi să dispună
de aceasta în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Ca drept real dreptul de
administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dretului de proprietate.
În condiţile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate deţine şi folosi bunul, poate să
culeagă în deplină proprietate fructele şi produsele acestui bun. Acestea, deşi sunt inalienabile, totuşi
prin decizia consiliului respectiv, pot fi date în administrare întreprinderilor municipale şi instituţilor
publice, pot fi concesionate, închiriate sau arendate.
Coala
UTM 381.1 08 ME 34
Astfel, statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită dreptul de administrare asupra bunurilor din
domeniul public prin următoarele modalităţi:
a) Concesionarea bunurilor domeniului public.
Concesiunea reprezintă principalul mijloc prin care necesită a se realiza procesul de administrare a
bunurilor domeniului public chiar daca practica arată contrariul.
Ca rezultat de multe ori autorităţile dar şi alţi subecţi cointeresaţi recurg la administrarea bunurilor
domeniului public, prin intermediul contractului de locaţiune, denumit şi închiriere, precum şi prin
intermediul contractului de arendă. O practică ce poate fi considerată greşită, dat anume prin faptul, că
reglementările legale existente de arendă şi locaţiune, nu corespund în fapt scopului de a administra
bunurile domeniului public, ci mai cu seamă fac referire regimului bunurilor domeniului privat. Aceast
fapt se datorează în mare parte proceduri complicate de administrare a bunurilor prin intermediul
contractului de concesiune, dar se încadrează perfect în scopul urmărit de a administra bunurile
domeniului public.
Astfel regimul general al concesiunilor este reglementat prin Legea cu privire la concesiuni 534/1995
care stabileşte că “concesiunea este un contract prin care statul sau unităţile administrativ-teritoriale
cesionează unui investitor (persoană fizică sau juridică, inclusiv străină), în schimbul unei redevenţe,
dreptul de a desfăşura activitate de prospectare, explorare, valorificare sau restabilire a resurselor
naturale pe teritoriul Republicii Moldova, de a presta servicii publice, de a exploata bunurile mobile şi
imobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale care conform legislaţiei
sînt scoase integral sau parţial din circuitul civil, precum şi dreptul de a desfăşura anumite genuri de
activitate, inclusiv cele care constituie monopolul statului, preluînd gestiunea obiectului concesiunii,
riscul prezumtiv şi răspunderea patrimonială”.[12, art.1]
Este de observat că însăşi legiitorul prin prezentul articol face trimitere asupra unor bunuri cu regim
special care urmează a fi administrate şi anume “scoase integral sau parţial din circuitul civil” ceiea ce
dau prioritate de atribui bunurile domeniului public.
Referitor la subiectele raporturilor juridice de concesionare trebuie de menţionat că conform legii,
contractul de concesiune se încheie între o autoritate publică numită concedent (care dă in concesiune
un bun) şi o persoană fizică sau juridică privată, numită concesionar (care primeşte in concesiune un
bun).
Iar conform art. 4 din lege se stabileşte că în calitate de concedent pot fi:
1) Guvernul, în cazul concesionării terenurilor şi altor resurse naturale. În acest caz contractul de
concesiune se va incheia între concesionar şi organul central de specialitate al administraţiei publice
autorizat de Guvern.
2) organele centrale de specialitate, în limitele competenţei lor, în cazul concesionării bunurilor
întreprinderilor de stat (municipale), a altor obiecte economice.
Coala
UTM 381.1 08 ME 35
3) autorităţile administraţiei publice locale, în limita competenţei lor, în cazul concesionării bunurilor,
serviciilor publice şi activităţilor de interes local.
În numele statului, calitatea de concedent o pot avea: ministerele sau alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale pentru bunurile proprietate a statului, pentru serviciile ori activităţile de
interes naţional.
La randul său, în numele raionului, oraşului şi comunei, calitatea de concedent, pentru concesionarea
bunurilor proprietate a unităţilor administrativ-teritoriale, a serviciilor şi activităţilor de interes local, o
au consiliile raionale sau locale. În acest sens, de exemplu, conform Legii privind administraţia publică
locală se prevede că competenţa concesionării bunurilor şi serviciilor de interes local şi raional
aparţine respectiv consiliilor locale sau raionale, după caz.
Altfel spus, încheierea contractului de concesiune trebuie să aibă loc cu respectarea normelor legale
de competenţă ale concedentului. Astfel, spre exemplu, încheierea unui contract de concesiune a unei
autostrăzi de interes naţional o poate face doar Ministerul Transporturilor, în timp ce concesionarea
unui teren din proprietatea publică de interes local o poate face consiliul local pe al cărui teritoriu se
află terenul.
Totodată, concesionar, potrivit art. 5 din Legea cu privire la concesiuni, poate fi orice persoană fizică
sau juridică din Republica Moldova şi alte state.
În calitate de obiect al contractului de consesiune în conformitate cu art.3 al prezentei legi pot servi:
- terenurile şi alte resurse naturale, prospectarea, exploatarea şi valorificarea acestora;
- bunurile mobile şi imobile ce fac parte din domeniul public.
Referitor la acestea desprindem încă o dată, că obiectul concesiuni constituie bunurile domeniului
public, iar o asemenea activitate nu este îndreptetă spre realizarea unui profit a autorităţilor, ci mai cu
seamă de restabilire şi păstrare a valorilor domeniale, ceiea ce nu işi pune ca scop cotractele de arendă,
sau locaţiune.
Pentru ca bunurile să fie pasibile de transmitere în concesiune, acestea trebuie să fie incluse în lista
obiectelor supuse concesionării. O astfel de listă se aprobă la nivel naţional de către Guvern la
propunerea organului de specialitate al administraţiei publice centrale, iar la nivel local, de către
consiliul raional respectiv.
Procesul de concesiune este compus din următoarele etape:
- pregătirea propunerilor de concesionare cu includerea şi intocmirea listei obiectelor propuse pentru
concesionare;
- elaborarea studiului de fundamentare tehnico-economică a oportunităţii concesionării şi clauzelor
obligatorii ale contractului de concesiune.
- lista obiectelor propuse pentru concesionare şi clauzele obligatorii ale contractului de concesiune se
prezintă şi aprobă de Guvern;
Coala
UTM 381.1 08 ME 36
- aprobarea de către Parlament a listei obiectelor propuse pentru concesionare şi a clauzelor obligatorii
ale contractului de concesiune;
- publicarea in presa locală şi in cea din străinătate a listei obiectelor propuse pentru concesionare şi
clauzele obligatorii ale contractului de concesiune;
- organizarea tenderului şi incheierea contractului de concesiune in baza rezultatelor tenderelor
internaţionale.
Astfel, dreptul de concesiune se naşte în temeiul unui contract de concesiune care în conformitate cu
Legea cu privire la concesiuni art.13, nu poate depăşi 50 de ani, pentru a putea fi valorificat pe cont şi
risc propriu în schimbul unei redevenţe.
În cadrul contractului de concesiune concedentul cesionează concesionarului drepturille sale de pose-
siune şi de folosinţă asupra obiectului concesiunii, rezervîndu-şi dreptul exclusiv de dispoziţie asupra
acestuia. Produsele şi beneficiul obţinut de concesionar ca rezultat al exploatării obiectului concesiunii
constituie proprietatea acestuia, dacă contractul de concesiune nu prevede altfel.
În acelaşi timp, reieşind din natura şi scopul contractului de concesiune, în doctrină, s-a menţionat că
contractul de concesiune a activităţilor trebuie deosebit de o simplă autorizaţie administrativă necesară
pentru desfăşurarea unei anumite activităţi. În acest sens s-a stabilit că, de exemplu, activităţile de
prospecţiune şi explorare (cercetări în scopul stabilirii limitelor, condiţiilor, structurii etc. diferitor
categorii de zăcăminte) a resurselor naturale, se face în baza unor permise emise de autoritatea publică
abilitată cu acest drept. Însă, concesionarea activităţilor de exploatare (totalitatea lucrărilor de punere
în valoare, de extragere a substanţelor minerale utile, a ţiţeiului, gazului sau altor resurse naturale) se
face in temeiul unui contract de concesiune.
Contractul de concesiune încetează la expirare termenului stabilit, în cazul rezelierii lui înainte de
termen, al lichidării întreprinderii concesionale, al prejudicierii obiectului concesiunii sau în situaţia
cînd acesta devine inutilizabil pînă la expirarea contractului.
Necesită totuşi a evidenţia că deşi în R.M. Legea 534/1995 cu privire la concesiuni a fost adoptată
încă cu 17 ani în urmă, pe 13 iulie 1995, totuşi pînă în prezent această modalitate la părerea
doctrinarilor, nu este valorificată la justa ei importanţă, fapt ce limitează nemotivat, posibilităţile
autorităţilor publice de soluţionare a diverselor probleme sociale şi economice ale comunităţilor care le
conduc[46, p.3]. Această situaţie este cauzată atît din lipsa informaţiei despre avantajele cere le poate
oferi concesiunea administrativă, cît şi prezenţei unor proceduri sofisticate, bunăoară concesionarea
terenurilor şi alte resurse naturale. În susţinerea celor menţionate putem analiza următorele date
statistice cu privire la modalităţile de adinistrare a bunurilor publice raionului Şoldăneşti în anul 2012:
Coala
UTM 381.1 08 ME 37
Respectiv prin prezenta statistică, putem lesne obserava, că administrarea bunurilor domeniului
public prin intermediul contractului de concesiune, este în infioritate faţă de celelalte modalităţii de
administrare ceiea ce nu este inbucurător. În motivarea acestei situaţii create funcţionari din cadrul
autorităţii raionului Şoldăneşti motivează despre lipsa informaţiei celor ce doresc să ea în administrare
prin concesiune, precum şi procedura de concesionare ce durează foarte mult.
Totuşi urmează a constata că această modalitate poate avea viitor mai bun odată cu adoptarea de către
legislator a modificărilor, ce ar permite simplificarea procedurii de concesiune.
b) Închirierea bunurilor domeniului public.

Închirierea bunurilor domeniului public este dispusă prin decizia consiliului local şi se face, de regulă,
prin licitaţie publică în condiţiile legii. Excepţie de la această regulă fac imobilele de locuit, care se
atribuie în folosinţă persoanelor conform altor reguli. Închirierea se perfectează printr-un cotract de
locaţiune care trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure expoatarea bunului închiriat potrivit
specificului acestuia.
Contractul de locaţiune poate fi încheiat cu persoane fizice sau juridice din ţară sau din străinătate.
În conformitate cu acest contract autorităţile administraţiei publice denumite locator, se obligă să dea
unei persoane denumite locatar, un bun determinat individual ce face parte din domeniul public, în
folosinţă temporară, sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie.
Darea în chirie a bunului se face pentru un termen de cel mult 99 de ani. Contractele de locaţiune
pentru a fi opozabile terţilor se întocmesc în formă scrisă, iar cele ce au obiect închirierea imobililor
pentru un termen ce depăşeşte 3 ani urmează a fi înscrise în registrul bunurilor imobile.
Bunurile care se dă în chirie trebuie să corespundă destinaţiei convenite şi să fie în stare corespunză-
toare. Acesta trebuie să fie liber de orice viciu material sau juridic, adică să poată fi folosit conform
destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri sau conform destinaţiei specifice convenite în contract.
Coala
UTM 381.1 08 ME 38
De asemenea, nici un terţ pentru întreaga perioadă a chiriei nu trebuie să poată valorifica dreptul
asupra acestui bun.
Plata pentru chiria bunului se stabileşte în cadrul licitaţiei şi se fixează în contract, care se achită
periodic potrivit înţelegilor părţilor. Plafonul minim al plăţii chiriei de la care încep nogocierile poate
fi stabilit de legislaţie. Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor, însă nu poate fi mai
mic decît cuantumul prevăzut de legislaţie. Locatorul poate cere modificarea chiriei numai o dată în an
şi numai în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă, iar locatorul are
dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în contract, de folosirea bunului
sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa
locatatarului.
Contractul de locaţiune încetează:
- la expirarea termenului contractului;
- în cazul pierii bunului închiriat;
- în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.[2, art.903]
În cazul în care contractul de locaţiune este închiat fără termen şi nu stabileşte temeiurile de încetare
a acestuia, realizarea poate fi solicitată de una din părţi cu preavizarea celeilalte părţi cu 3 luni pentru
bunurile imobile şi o lună pentru cele mobile.
Locatorul este în drept să ceară rezilierea contractului înainte de termen, dacă locatorul:
- nu foloseşte bunul închiriat la destinaţie sau în conformitate cu prevederile contractului;
- admite intenţionat sau din culpă înrăutăţirea stării bunului ori crează un pericol real pentru asemenea
înrăutăţire;
- nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată;
- încheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
În cazul în care locatarul şi-a pierdut capacitatea de muncă, sau este privat de libertate şi nu poate
folosi bunul închiriat ori nu-şi poate executa obligaţiile contractuale, acesta este în drept să ceară
rezilierea contractului înainte de termen. Rezilierea contractului înainte de termen poate fi solicitată de
parţi şi în alte cazuri stabilite de lege sau de contract.
c) Arenda bunurilor domeniului public.

Arenda bunurilor domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale se decide în condiţiile legii
de către consiliul local.
Beneficiari ai dreptului de arendă pot fi persoanele fizice şi juridice, care obţin acest drept prin
intermediul licitaţiei publice. De regulă arenda se aplică terenurilor agricole, inclusiv terenurilor
proprietate publică.
Referitor la această problemă profesoara Climova Alla menţionează, că practica arată că în unele
Coala
UTM 381.1 08 ME 39
situaţii terenurile au fost transmise în arendă chiar evitînd organizarea licitaţiei, cu toate că art. 77 alin.
(5) al Legii cu privire la administraţia publică locală expune că înstrăinarea, concesionarea, darea în
arendă ori în locaţiune a bunurilor de proprietate ale unităţii administrativ-teritoriale se fac prin licitaţie
publică, organizată în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor stabilite expres de lege. [45, p.121].
Această opinie este pe deplin susţinută, care reprezintă nu alt ceva decît rezultatul necunoaşterii
legislaţiei de cadrele ce activează în administraţie, sau negări prevederilor existente datorită prezenţei
unor interese din parte unor personae terţe. Referitor la cele menţionate, poate fi adusă drept exemplu
următoarea speţă:
Procuratura mun.Chişinău, în interesele statului în persoana Ministerului Administraţiei Publice
Locale, s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva Agenţiei Privatizării, Consiliului
mun.Chişinău şi Î.I. "Calmîcov Iurie" solicitînd anularea deciziei Consiliului mun.Chişinău din
22.12.2004 "Cu privire la darea în locaţiune a unor încăperi din str.A.Puşkin 30, lit.A (subsol) Î.I.
"Calmîcov Iurie", a contractului de locaţiune nr.3/05/007 din 24.02.2005, încheiat între Consiliul
mun.Chişinău şi Î.I. "Calmîcov Iurie", a hotărîrii nr.132 din 01.04.2005 a Comisiei republicane de
privatizare a obiectelor arendate, prin care s-a permis privatizarea încăperilor din str.Puşkin 30, lit.A, şi
a contractului de vînzare-cumpărare a localului din str.A.Puşkin 30, lit.A (subsol) din 13.04.2005.
În motivarea acţiunii procurorul a menţionat că, în urma verificării legalităţii contractului de
vînzare-cumpărare a încăperilor proprietate municipală cu suprafaţa totală 230,20 m.p., situate pe
str.A. Puşkin 30, lit.A (subsol), mun.Chişinău, încheiat la 13.04.2005 între Departamentul Privatizării
R.Moldova şi Î.I. "Calmîcov Iurie", s-a stabilit că atît contractul în cauză, cît şi actele juridice, actele
administrative care au stat la baza încheierii contractului de vînzare - cumpărare sînt nelegitime,
contravin art.84 din Legea nr.123-XV din 18.03.2003 privind administraţia publică locală, în vigoare
la acea dată.
Prin hotărîrea Curţii de Apel Economice din 15.11.2007, acţiunea procurorului a fost admisă
integral.
Î.I. "Calmîcov Iurie" a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiţie, solicitînd casarea hotărîrii
primei instanţe şi emiterea unei noi hotărîri, de respingere a acţiunii procurorului, pe motiv că prima
instanţă nu a constatat şi elucidat pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
pricinii, a încălcat şi a aplicat eronat normele de drept material şi procedural.
Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie a respins recursul ca neîntemeiat, motivîndu-şi
soluţia prin următoarele.
În conformitate cu art.11 al Legii nr.523-XIV din 16.07.99 cu privire la proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale, proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale poate fi
dată în administrare sau închiriată în condiţiile legii.
Coala
UTM 381.1 08 ME 40
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor articolului menţionat sînt lovite de nulitate
absolută. În conformitate cu art.84 alin.(3) din Legea nr.123-XV din 18.03.2003 privind administraţia
publică locală (în vigoare la acea dată), înstrăinarea, concesionarea, arenda şi locaţiunea bunurilor
proprietate publică, cu excepţia locaţiunii imobilelor de locuit, se fac prin licitaţie publică, organizată
în condiţiile legii.
Încălcînd prevederile legii în acest sens, la 22.12.2004 Consiliul mun.Chişinău a adoptat decizia
nr.16/42- 47 "Cu privire la darea în locaţiune a unor încăperi din str.A. Puşkin 30, lit.A (subsol) Î.I.
"Calmîcov Iurie", care a stat la baza contractului de locaţiune nr.3/05/007 din 24.02.2005, potrivit
căruia Consiliul mun.Chişinău a dat în chirie Î.I. "Calmîcov Iurie" încăperile nelocuibile proprietate
publică municipală cu o suprafaţă totală de 230,20 m. p. din subsolul imobilului de pe str.A. Puşkin 30,
lit.A, fără a organiza o licitaţie publică.
Ulterior, bazîndu-se pe Regulamentul "Cu privire la modul de evaluare şi vînzare-cumpărare a
obiectelor din fondul de imobile nelocuibile (clădiri, construcţii, instalaţii, încăperi, inclusiv anexele
nelocuibile de la casele de locuit) arendate", aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.349 din 21.06.1996,
Comisia Republicană de privatizare a obiectelor arendate a adoptat hotărîrea nr.132 din 01.04.2005,
prin care a permis Î.I. "Calmîcov Iurie" privatizarea încăperilor respective la un preţ de 209000 lei, cu
achitarea în rate, pînă la 01.04.2006.
Ca urmare, la 13.04.2005, Departamentul Privatizării R. Moldova şi Î.I. "Calmîcov Iurie" au
încheiat contractul de vînzare-cumpărare a localului în proprietate privată, prin care Departamentul
Privatizării a vîndut, iar Î.I. "Calmîcov Iurie" a cumpărat localul cu suprafaţa totală de 230,20 m. p.,
situat pe str.Puşkin 30, lit.A (subsol), mun.Chişinău.
Conform prevederilor art.220 CC, actul juridic care contravine normelor imperative este nul.
Pe cale de consecinţă, au fost recunoscute nule de drept şi actele subsecvente contractului de
locaţiune - hotărîrea nr.132 din 01.04.2005 a Comisiei republicane de privatizare a obiectelor arendate,
prin care s-a permis privatizarea încăperilor din str.Puşkin 30, lit.A fără licitaţie, ca obiect arendat, şi
contractul de vînzare-cumpărare a localului în litigiu din 13.04.2005, încheiat între Departamentul
Privatizării şi Î.I. "Calmîcov Iurie".
Însuşi arenda presupune darea în posesie şi folosinţă, pe bază de contract, pe o durată determinată
contra plată, a terenurilor şi altor bunuri agricole. Prin alte bunuri agricole se definesc mijloacele fixe
(terenuri cu destinaţie agricolă, inclusiv din intravilanul localităţilor şi ale fondului de rezervă, maşini,
utilaje şi instalaţii destinate lucrărilor agricole, construcţii, platforme şi spaţii de depozitare destinate
păstrării producţiei agricole, cu terenurile aferente acestora).
Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198/2003 prin art.4, stabileşte că în calitate de obiecte ale
relaţilor de arendă, sunt bunurile agricole aflate în proprietate publică sau privată, cu excepţia celor
scoase din circuitul civil sau în privinţa cărora, prin lege sunt stabilite alte interdicţii sau limitări.
Coala
UTM 381.1 08 ME 41
Este de menţionat faptul că, în ciuda reglementărilor existente, administrarea bunurilor domeniului
public prin intermediul arendei, întîlneşte dificultăţi cît şi neclarităţi juridice.
Astfel un exemplu poate servi administrarea obiectelor acvatice care fac parte din domeniul public al
statului sau al unităţii administrativ-teritoriale. Cercetarea practică arată că de facto terenurile de sub
ape se transmit în folosinţă în baza contractului de arendă, încheiat în cele mai dese cazuri între
administraţia publică locală, în calitate de proprietar-arendator şi persoanele juridice antreprenori.
Suplimentar, arendaşului i se eliberează Titlu de autentificare a dreptului asupra pămîntului. Totodată,
art. 26 alin. 1 al Codului apelor prevede că dreptul beneficiarului la folosinţa separată a obiectivului
acvatic (sau a unei părţi a acestuia) se autentifică prin titlu de stat de folosinţă separată a apei, eliberat
de organul de stat pentru gestionarea fondului apelor. Termenul de acţiune a contractelor de arendă
încheiate este, de obicei, nelimitat. În acest sens apare o confuzie: art. 31 al Codului apelor prevede
transmiterea obiectelor acvatice inclusiv pe o perioadă nedeterminată, iar Legea cu privire la arenda în
agricultură impune încheierea contractului de arendă doar pentru un anumit termen, termenul maxim
fiind de 30 de ani.[45, p.119]. Necoordonarea articolelor în acest sens este evidentă, mai cu seamă că
legea cu privire la arenda în agricultură este adoptată la 15.05.2003, iar Codul apelor a intrat în vigoare
pe data de 1 octombrie 1993.
În concluzie este de remarcat că pentru o bună administrare a bunurilor domeniului public, atît a
statului cît şi a unităţilor administrativ-teritorile şi a evita abuzurile din partea celor ce primesc în
adminstrare bunurile domeniului public, urmează a exclude total administrarea prin intermediul
contractului de locaţiune şi arendă. Mai mult ca atît necesită a fi înlocuite acestea cu administrarea
numai prin intermediul contractului de concesiune.
Astfel o soluţie optimă ar fi, adoptarea unor reglementări legale care să prevadă expres că,
administrarea bunurilor domeniului public, se efectuează numai prin intermediul contractului de
concesiune. Tot în acest sens ar fi oportun crearea unui registru informaţional deschis publicului, cu
excepţia informaţiei ce constituie secret de stat.
Toate aceste măsuri luate, ar contribui la eficienţa de administrare a bunurilor publice, la transpareţă în
acest proces, precum şi la limitarea abuzurilor existente cu părere de rău, la etapa actuală.
3. Regimuri domeniale aplicabile diferitor bunuri ale domeniului public.
3.1 Regimul domenial aplicabil fondului funciar al Republicii Moldova.
Coala
UTM 381.1 08 ME 42
Codul funciar al Republicii Moldova din 25 decembrie 1991, deşi face o distincţie clară între
proprietatea publică şi privată, operează şi cu o noţiune globală “fondul funciar al Republicii
Moldova”. Terenurile indiferent de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruiea sunt
deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Republicii
Moldova.
Astfel conform art.2 al prezentului cod fondul funciar, se compune din următoarele categorii de
terenuri:
- cu destinaţie agricolă;
- din intravilanul localităţilor;
- destinate industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor şi cu alte destinaţii speciale;
- destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătăţii, activităţii recreative, terenurile de valoare istorico-
culturală, terenurile zonelor suburbane şi ale zonelor verzi;
- ale fondului silvic;
- ale fondului apelor;
- ale fondului de rezervă. [art.2, 4]
În esenţă, regimul juridic aplicabil unui anumit teren, este determinat de natura proprietăţii publice
sau private căreia terenul îi aparţine, dar şi regimul bunurilor ce fac obiectul de domeniu public sau
privat. Cultivarea terenurilor, explotarea lor, potrivit destinaţiei, nu este numai o problemă privată a
proprietarului, ci şi o problemă de interes public care, în final poate aduce atingere funcţionarea
marilor servicii publice: apărarea naţională, siguranţa naţională, ordinea publică ect. Tocmai de aceea,
legea face o clasificare a terenurilor în funcţie de destinaţie, în terenuri agricole, forestiere, aflate
permanent sub apă, din intravilan, cu destinaţii speciale.
Drept urmare, terenurile domeniului public sunt reglementate de următoarele acte normative: “Codul
funciar al R.M. nr.828-XII din 25.12.1991”, “Codul civil al R.M nr.1107-XV din 06.06.2002”, “Legea
privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor nr.91 din 05.04.2007”, ”Legea privind prețul
normativ și modul de vînzare-cumpărare a pămîntului nr.1308-XIII din 25.07. 1997”, “Legea
cadastrului bunurilor immobile nr.1543-XIII din 25.02.1998”.
Respectiv în conformitate cu Legea privind terenurile proprietate publică și delimitarea lor, art.2
asupra terenurilor domeniului public este aplicabil regimul juridic de: inalienabilitate, insesizabilitate
şi imprescriptibilitate, după cum urmează:
a) nu pot fi înstrăinate, ci pot fi date numai în administrare, în concesiune, în arendă sau în locaţiune în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite; asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobîndite de terţi prin uzucapiune;
Coala
UTM 381.1 08 ME 43
Actele juridice încheiate cu încălcarea exigenţilor sus indicate sunt lovite de nulitate absolută.
Terenurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrare ministerelor, altor autorităţi ale
administraţiei publice locale, instituţiilor publice, întreprinderilor de stat sau municipale. Darea în
administrare, se efectuează după caz, prin hotărîre de Guvern, prin decizie a consiliului raional, a
Adunării Populare a unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, a consiliului orăşenesc (municipal), sau
sătesc (comunal).
Astfel este necesar a delimita terenurile domeniului public, în trenuri domeniului public a statului şi
terenuri domeniului public a unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv a terenurilor ce ţin de
domeniul privat, care are drept scop:
a) protecţia şi folosirea eficientă a terenurilor domeniului public a statului în interesul deţinătorilor de
terenuri şi al Republicii Moldova;
b) protecţia şi folosirea eficientă a terenurilor domeniului public a unităţilor administrativ-teritoriale în
interesul deţinătorilor de terenuri şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Executarea lucrărilor de delimitare a terenurilor domeniului public a statului şi a terenurilor
domeniului public a unităţilor administrativ-teritoriale, de identificare a lor, precum şi a lucrărilor de
elaborare a planului geometric, este asigurată de Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru, în comun cu
autorităţile administraţiei publice centrale competente şi autorităţile administraţiei publice locale, prin
intermediul întreprinderilor de stat al căror fondator este Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru.[art.3, 9]
În conformitate cu “Legea privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor”, din categoria
terenurilor domeniului public al statului conform art. 4 fac parte:
a) terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice, ale unităţilor de învăţămînt agricol şi
silvic, destinate cercetărilor, producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice,
precum şi obţinerii animalelor de rasă;
b) terenurile fondului silvic proprietate publică a statului; terenurile fondului apelor proprietate publică
a statului, inclusiv terenurile obiectivelor acvatice de suprafaţă situate pe teritoriul a două sau mai
multor raioane, ori situate pe teritoriul unui singur raion şi destinate protecţiei sistemului energetic,
necesităţilor domeniului transporturilor şi ale altor servicii de stat; terenurile obiectivelor acvatice de
frontieră; terenurile declarate arii naturale protejate de stat; terenurile staţiunilor balneare de
importanţă naţională; terenurile zonelor de protecţie a apelor şi zonelor sanitare, conform datelor din
cadastrele respective;
c) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea ministerele, alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale, instituţiile subordonate lor;
d) terenurile ocupate de drumurile naţionale, inclusiv de plantaţiile rutiere, de poduri, viaducte, pasaje
denivelate, tuneluri, de construcţiile de apărare şi consolidare, de locurile pentru parcare şi staţionare şi
de alte dotări pentru siguranţa circulaţiei rutiere de căile ferate şi de zonele lor de protecţie, terenurile
Coala
UTM 381.1 08 ME 44
ocupate de conductele naţionale şi internaţionale de transport al gazelor, de terenurile pe care sînt
amplasaţi pilonii liniilor de transport electric de tensiune înaltă (de la 35 kV şi mai mare), de alte reţele
de transport proprietate publică a statului;
e) terenurile destinate ocrotirii naturii, inclusiv ariile naturale protejate de stat, ocrotirii sănătăţii,
activităţii recreative şi terenurile de valoare istorico-culturală (rezervaţiile istorico-culturale, parcurile
memoriale, monumentele arheologice şi arhitecturale etc.) care sînt de interes public naţional;
f) terenurile destinate necesităților de apărare, necesităților organelor din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne.
Respectiv din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în conformitate cu art.5 ţin:
a) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea primăria, instituţiile publice de interes
local, cum ar fi: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile, instituţiile de educaţie şi de
învăţămînt etc.;
b) terenurile împădurite, fîşiile forestiere, terenurile destinate reţinerii apei, terenurile zonelor de
protecţie a apelor şi zonelor sanitare, terenurile destinate măsurilor antierozionale, coridoarelor
ecologice şi altor scopuri de protecţie a mediului;
c) terenurile aferente obiectivelor de menire social-culturală proprietate publică a unităţilor
administrativ-teritoriale, terenurile ocupate de pieţe, străzi, pasaje, terenurile folosite pentru căile de
comunicaţie, terenurile ocupate de parcuri, grădini publice, scuaruri, terenurile folosite pentru
cimitire şi pentru alte necesităţi ale gospodăriei comunale locale;
d) terenurile destinate transportului rutier, feroviar, naval, aerian, transportului prin conducte, liniilor
de telecomunicaţii, liniilor de transport de energie electrică, exploatărilor miniere şi altor necesităţi
industriale ale autorităţilor administraţiei publice locale;
e) terenurile zonelor verzi;
f) terenurile ocupate de obiective acvatice artificiale;
g) terenurile aferente clădirilor în care îşi desfăşoară activitatea consiliul raional şi aparatul lui,
administraţia unităţii teritoriale autonome Găgăuzia, instituţiile publice de interes raional, instituţiile
publice ale Găgăuziei, cum ar fi: biblioteci, muzee, spitale etc.;
h) drumurile de interes raional;
i) alte terenuri de interes raional.
În conformitate cu art. 5 din Codul Funciar al R.M. terenurile ca spaţiu de iportanţă vitală, ca mijloc
de producţie agricolă, şi spaţiu de amplasare a tuturor obiectelor de activitate umană sînt protejate de stat.
Astfel legiuitorul pentru a proteja anumite terenuri ca: terenuri agricole din clasa I şi II-a de calitate,
terenuri amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, terenuri plantate cu vii şi livezi, parcuri
Coala
UTM 381.1 08 ME 45
naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arhiologice şi istorice, a interzis amplasarea pe acestea a
construcţiilor de orice fel. Evident fiind vorba de construcţiile ce nu pot fi realizate fie din considerente
de protecţie a mediului, fie datorită naturii lor. Ca orice regulă şi aceasta cunoaşte exceptii: construcţii
care servesc activităţiile agricole; construcţiile cu destinaţiei militară; căile ferate; şoselele de
importanţă deosebită; liniile electrice de înaltă tensiune; forarea şi echiparea sondelor; conductele
magistrale de transport gaze sau pietrol; lucrările de gospodărire a apelor şi realizarea de surse de apă.
Tot aici este de menționat că la categoria terenurilor agricole sunt luate drept reper numai acele
terenuri care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, cele
aflate în proprietatea privată, nu constituie obiectul domeniului public. Scoterea definitivă a terenurilor
din circuitul agricol şi silvic precum şi limitarea drepturilor deţinătorilor de terenuri, de înrăutăţirea
calităţii solurilor ca urmare a efectelor negative de întreprinderi, instituţii şi organizaţii sau a
folosirii lor în alte scopuri, se repară la bugetul de stat şi se cheltuiesc pentru restabilirea şi
valorificarea terenurilor sau sporirea fertilităţii lor. Compensarea acestor pierderi se face paralel cu
repararea pagubelor. [art.99, 4]
Drept exemplu la cele expuse poate servi următorea speţă:

Invocînd ca temei că, pierderile din producţia agricolă, pricinuite de retragerea din circuitul agricol
sau darea în folosinţă provizorie a terenurilor agricole, în alte scopuri decît producţia agricolă, se
repară la bugetul de stat şi se cheltuiesc pentru restabilirea şi valorificarea terenurilor sau sporirea
fertilităţii lor, la 25 iulie 2007 procurorul Procuraturii Găgăuzia în interesele statului, în persoana
Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru s-a adresat în instanţă cu o cerere prin care solicita
încasarea prejudiciului material în sumă de 269 689 lei din contul SC "M" SRL.
În argumentarea cerinţelor sale reclamantul invoca că la 28 octombrie 2005 între pîrît şi Primăria s.
Bugeac a fost încheiat contractul de arendă funciară nr.6, potrivit căruia SC "M" i-a fost transmis în
folosinţă teren agricol cu suprafaţa de 0,3135 ha, în scopul construcţiei staţiei alimentare cu petrol,
suprafaţă pentru care urmează a fi compensate pierderile, care pînă la momentul depunerii acţiunii aşa
şi nu au fost achitate.
Cauza a fost iniţiată potrivit stipulărilor art.5,9 din Legea cu privire la Procuratură, art.99 din Codul
funciar, art.11,13 din Legea privind preţul normativ şi modul de vînzare-cumpărare a pămîntului
nr.1308 din 25 iulie 1997, Regulamentul cu privire la modul de acumulare şi utilizare a mijloacelor
băneşti încasate în legătură cu excluderea terenurilor din circuitul agricol, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr.63 din 18 septembrie 1995.
Pîrîtul nu a recunoscut acţiunea.
Prin hotărîrea Curţii de Apel Economice din 06 noiembrie 2007 acţiunea a fost admisă în volumul
solicitat.
Coala
UTM 381.1 08 ME 46
SC "M" SRL a declarat recurs solicitînd casarea hotărîrii instanţei de fond cu remiterea cauzei spre
rejudecare. Recurentul susţine că Primăria s. Bugeac a dat în arendă terenul pe care anterior s-a aflat o
benzinărie. În afară de aceasta, prin decizia Primăriei s. Budjac nr.4 din 07 septembrie 2007, cu
acordul Serviciului de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru UTA Găgăuzia i-a fost vîndut terenul cu
suprafaţa de 0,4233 ha, dintre care doar 0,2393 ha – teren cu destinaţie agricolă, iar 0,184 ha - teren
neagricol.
Invocînd răspunsul ÎS "Institutul de Proiectări pentru Organizarea Teritoriului", consideră că gradul
de bonitate mediu ponderat pe s. Bugeac constituie 54 puncte şi nu 61,9 puncte, după cum greşit, în
opinia recurentului, a fost indicat de reclamant. Astfel, afirmă recurentul că pentru excluderea terenului
din circuitul agricol urmează să achite prejudiciul în sumă de 179586 lei (0,2393 ha x 13 897, 44 lei x
54) .
Procurorul Procuraturii Găgăuzia, în şedinţa instanţei de recurs şi-a modificat cerinţele solicitînd
compensarea pierderilor în sumă de 206830 lei. În acest sens, procurorul a indicat că potrivit
răspunsului nr.177 din 21 august 2007, dat de către Direcţia generală a complexului agroindustrial
ecologie şi gospodărie silvică a UTA Găgăuzia, terenul retras din circuitul agricol constituie suprafaţa
de 0,2393 ha, dintre care: 0,1775 ha cu bonitatea de 64 puncte, iar 0,0618 ha - 57 puncte. Astfel,
solicită instanţei de recurs modificarea hotărîrii instanţei de fond cu micşorarea prejudiciului material,
fără remiterea cauzei spre rejudecare în fond.
Examinînd argumentele cererii în raport cu actele cauzei, Colegiul economic al Curţii Supreme de
Justiţie consideră că, instanţa de fond, a ajuns întemeiat la concluzia despre admiterea acţiunii şi a
aplicat corect prevederile art.99 din Codul funciar, în conformitate cu care, pierderile din producţia
agricolă şi silvică, pricinuite de retragerea din circuitul agricol şi silvic sau de darea în folosinţă
provizorie a terenurilor agricole şi silvice, în alte scopuri decît producţia agricolă şi silvică, se repară la
bugetul de stat.
Însă, ţinînd cont de faptul că reclamantul în şedinţa instanţei de recurs şi-a reactualizat cerinţele
solicitînd încasarea pierderilor doar pentru suprafaţa de 0, 2393 ha, iar această suprafaţă se confirmă
prin actele cauzei: Comunicarea Direcţiei generale a complexului agroindustrial ecologie şi gospodărie
silvică a UTA Găgăuzia, planul cadastral (f.d. 8), Actul referitor la alegerea terenului de pămînt pentru
construcţia obiectului (f.d. 11-14), Colegiul economic ajunge la concluzia de a dispune spre încasare
suma de 206830 lei.
Astfel Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a modifica hotărîrea
Curţii de Apel Economice din 06 noiembrie 2007 prin micşorarea sumei prejudiciului şi a taxei de stat
încasate în beneficiul bugetului de stat.
Dupa cum s-a menţionat mai sus la categoria terenurilor ce fac parte din domeniul public, se
atribuie şi terenurile destinate transportului. Terenurile destinate transporturilor presupun suprafeţe de
Coala
UTM 381.1 08 ME 47
pămînt care desrvesc exploatarea tehnică şi satisfac nevoile transporturilor, inclusiv porţiunea de teren
ocupată de partea carosabilă a drumurilor, de căi ferate, de conducte ect., cît şi terenurile ocupate de
construcţiile şi instalaţiile de deservire nemijlocită a transporturilor.
Conform art.3 din Legea cu privire la transporturi nr.1194 XIII din 21.05.1997 a R.M. administrarea
de stat a sistemului transporturilor se efectuează de către Ministerul Transporturilor şi Gospodăriei
Drumurilor, de către autorităţile publice locale şi alte organe abilitate în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
Ca suiecte ale dreptului de folosinţă a terenurilor respective apar întreprinderile, instituţiile şi
organizaţiile indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, care gestionează
nemijlocit unităţile de transport şi exploatează căile de acces ale acestora. Subiectele în cauză sunt
obligate să folosească raţional terenurile transmise lor, să nu lezeze interesele altor beneficiari funciari,
să nu admită formarea de bălţi, înrăutăţirea calităţii terenurilor, să întreprindă măsuri de prevenire a
eroziunii, a alunecărilor de teren, să desfăşoare acţiuni agrotehnice, de amelioraţie silvică şi
hidrotehnice pentru consolidarea rîpelor, pantelor etc. În cazul în care se ignorează cerinţele de
menţinere în bună stare a terenurilor transmise întreprinderilor de transport, răspunderea revine
conducătorului sau proprietarilor acestor întreprinderi.
O altă categorie de terenuri ce sunt afectate uzului public reprezintă terenurile destinate reţelelor
electrice, ce se au în vedere reţelele de transport sau de distribuire a energiei electrice cu un sistem de
întreprinderi şi obiective electroenergetice, de gaze, de combustibil solid şi lichid, cu centre de
instruire, organizaţii de proiecări ect.
Terenurile destinate reţelelor electrice includ terenuri ocupate de încăperi de producţie,
administrative de locuit şi social culturale, baze de producţie şi reparaţie, centrale electrice, substaţii de
tranformatoare ş.a.
Întreprinderea ce se ocupă cu construcţia şi expoatarea reţelelor electrice şi resurselor energetice li
se atribuie de către autorităţile publice locale terenuri în folosinţă permanentă pentru deservirea
obiectivelor şi utilajului la nivelul cuvenit procesului tehnologic. Conform p.6 art.6 al Legii cu privire
la energetică nr.1525-XIII din 19.02.1998, întreprinderile energetice care prestează servicii publice, au
drept se servitute asupra terenurilor, indiferent de tipul de prorietate, pentru efectuarea lucrărilor de
marcare, de construcţie a obiectivelor, de deservire profilactică a utilajului de reparare a reţelelor
electrice, a conductelor termice şi de gaze naturale.
O categorie indispensabilă de terenuri ce aprţin domeniului public reprezintă terenuri destinate
necesităţilor de apărare şi trupelor de interne. Astfel sunt considerate terenuri destinate necesităţilor de
apărare şi trupelor de interne terenurile repartizate în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru
amplasarea şi desfăşurarea activităţii permanente a unităţilor militare, instituţiilor de învăţămînt militar
şi organizaţiilor Forţelor Armate. [art.55, 4]
Coala
UTM 381.1 08 ME 48
Respectiv potrivit art.10 al Legii cu privire la Forţele Armate nr.966 din 17.03.1992, pentru
necesităţile apărării se atribuie terenuri în folosinţa permanentă ori provizorie în modul prevăzut de
legislaţia funciară. Este interzisă folosirea a terenurilor menţionate în alte scopuri decît cele prevăzute.
Pe lista terenurilor destinate necesităţilor de apărare se înscriu trenurile ocupate de încăperi de
producţie, administrative, de locuit şi social culturale ce aparţin unităţilor militare, organizaţilor şi
instituţilor de învăţămînt ale Forţelor Armate ale Republicii Moldova; poligoane de instrucţie, zone de
control de-a lungul frontierii de stat a R.M., aerodromuri şi rampe pentru elecoptere, spaţii pentru
parcarea tehnicii militare, ateliere de reparaţie, depozite pentru păstrarea carburanţilor şi a pieselor de
schimb, staţii de alimentare a maşinilor; căi ferate de acces, depozite pe teritoriile gărilor, baze de
transportare, instalaţii de captare şi epurare a apei, staţii de pompe, comunicaţii inginereşti şi plantaţii
de protecţie. Repartizarea terenurilor pentru necesităţile apărării şi exercitarea controlului asupra
folosirii lor, conform art.10 al Legii cu privire la apărare nr. 964-XII din 17.03.1992, ţine de
competenţa autorităţilor publice locale.
O categorie distinctă de terenuri pentru necesitățile de apărare sunt terenurile destinate trupelor de
grăniceri, care se atribuie în folosință pe termen nelimitat de autoritățile publice locale. Astfel, pentru
întreținerea în bune condiții a frontierei de stat, conform Legii privind frontiera de stat a Republicii
Moldova, trupelor de grăniceri li se dă în folosință permanentă o fîșie de pămînt cu lățimea de 15
metri, ce trece de-a lungul liniei frontierei de stat pe uscat sau pe malul Republicii Moldova al apelor
de frontieră. Iar de-a lungul acestor sectoare se stabilește o zonă de frontieră cu lățimea de doi
kilometri. Regimul de administrare a zonei de frontieră se stabilește de către comadamentul trupelor de
grăniceri de comun acord cu administrația locală.
Dacă terenurile destinate necesităţilor de apărare sunt amplasate pe alte categorii de terenuri (pe
terenurile fondului silvic, terenurile fondului apelor ect.), atunci regimul juridic de folosinţă a
terenurilor destinate se efectuează ţinîndu-se cont de regimul acestor categorii de terenuri. Ca exemplu:
regimul de folosinţă a unui poligon militar situat într-o pădure este stabilit atît de normele legislaţiei
funciare, cît şi de normele legislaţiei silvice.
În concluzie se poate deduce că regimul domenial aplicabil fondului funciar al R.M., reprezintă un
regim complex, ce are stabilit prin lege obiectele ce sunt protejate, şi necesită a fi protejate pentru a
asigura folosinţa şi protecţia lor nu numai în prezent dar şi pe viitor.
3.2 Regimul domenial aplicabil obiectelor acvatice.
Coala
UTM 381.1 08 ME 49
Legislaţia Republicii Moldova pînă la momentul actual nu cunoaşte o terminologie unică în definirea
obiectelor acvatice separate, fapt ce creează dificultăţi în procesul reglementării juridice a raporturilor
legate de administrarea obiectelor acvatice, inclusiv în ceia ce priveşte înregistrarea lor.
Astfel art.1 din Codul apelor foloseşte noţiunea de “obiectiv acvatic” cu semnificaţia de,
“concentraţie de apă la suprafaţă în formele reliefului terenului sau în subsol, care are graniţe, volum şi
caracteristici de regim al apelor”. Iar la art. 13 ca fiind format din: a) apă; b) terenul aflat sub apă;
c) fîşiile riverane de protecţie, construcţiile hidrotehnice, care în ultimă instanţă, formează un obiectiv
acvatic unic şi indivizibil.
Spre deosebire de Codul apelor, proiectul legii apelor a exclus noţiunile de “obiectiv acvatic”
propunînd în schimb noţiuni noi cum ar fi “corp de apă de suprafaţă”, “corp de apă artificial”, “corp de
apă subterană”, “iaz”, “lac de acumulare” ş.a. În schimb art.4 al Legii cadastrului bunurilor immobile
determină ca obiect al înregistrării în registrul bunurilor immobile “obiectele acvatice separate”.
Referitor la acestea profesoara Climova Alla expune în articolul “Unele aspecte de ordin juridic şi
practic privind obiectele acvatice separate” următorele: “pentru legislaţia în vigoare se impune o
coordonare a noţiunilor de “obiectiv acvatic”, “obiectiv acvatic separate”, “obiectiv acvatic unic şi
indivizibil”, deoarice cum reiese din Codul apelor noţiunea de “obiectiv acvatic separat” nu
corespunde nici noţiunii de “obiectiv acvatic”, în sensul de bun imobil prevăzut de noul Cod civil, şi
nici celei de „obiectiv acvatic” prevăzut de Legea cadastrului bunurilor imobile, în sensul perceptibil
de bun imobil şi obiect al înregistrării de stat obligatorii în cadastrul bunurilor imobile.” [45, p.111]
În concluzie la cele relatate se poate expune că, definirea noţiunii de “obiectiv acvatic” de către
legislator are un rol covîrşitor nu numai asupra înţelegeri semnificaţiei juridice a acestor termini, dar şi
pentru determinarea regimurilor domeniale aplicabile asupra acestor obiecte.
Astfel daca ne referim la regimul de domeniu public aplicabil asupra obiectelor acvatice atunci, prin
deducţie, putem desprinde cercul acestora conform art. 22 din Codul apelor, din domeniul public al
statului fac parte următoarele obiective acvatice:
a) obiectivele acvatice de suprafaţă situate pe teritoriul a două sau mai multor raioane, care nu
constituie obiect al proprietăţii private a persoanelor fizice, sau juridice;
b) apele subterane;
c) obiectivele acvatice situate pe teritoriul unui raion, destinate satisfacerii necesităţilor apărării, siste-
mului energetic, domeniului transporturilor, obiectivelor de telecomunicaţii, serviciului meteorologic
şi altor sisteme de stat;
d) obiectivele acvatice de frontieră;
e) obiectivele acvatice declarate ca arii naturale protejate de stat;
f) obiectivele acvatice parte a staţiunilor balneare de importanţă naţională.
Coala
UTM 381.1 08 ME 50
Iar din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se află obiectivele acvatice care sînt
situate integral în limitele unităţii administrativ-teritoriale respective şi care nu sînt în domeniul public
a statului şi nici nu constituie obiect al proprietăţii private a persoanelor juridice sau fizice. [art.23,6]
Drept exemplu de obiective acvatice ce fac parte din domeniul public al unităților administrativ-
teritoriale pot servi- bazinele acvatice aflate pe teritoriul unității respective. Însă tot aici este de
menționat că, bazinele acvatice ridicate pe terenurile proprietate privată, nu sunt incluse în domeniul
public al unității administrativ-teritoriale, ele făcînd parte din domeniul privat.
Este important a accentua, că folosirea generală a acestor obiective acvatice nu necesită obţinerea
unor autorizaţii, însă impune respectarea necondiţionată a cerinţilor autorităţilor de supraveghere
sanitară, Serviciul piscicol, precum şi a regulilor privind ocrotirea veţii oamenilor, folosirea raţională şi
protecţia apelor. Autorităţile administraţiei publice locale sunt în drept de a stabili locurile unde se
interzice scăldatul, plimbatul cu barca, captarea apei în scopuri portabile şi menajere, adăpatul
animalelor, preconizînd şi alte condiţii de folosire generală a obiectelor acvatice, situate pe teritoriul
localităţii respective.
În conformitate cu art. 25 din Codul apelor, obiectivele acvatice din domeniul public a statului se
atribuie în folosinţă separată de către Guvern, la propunerea autorităţilor centrale pentru resursele
naturale şi mediu, coordonată cu autoritatea administraţiei publice centrale pentru supravegherea
minieră în cazul folosirii apelor subterane.
În cazul în care se solicită atribuirea obiectivului acvatic de o importanţă majoră sau o deosebită
valoare ştiinţifică sau culturală, hotărîrea este emisă de Ministerul Mediului. Pentru atribuirea
obiectivului acvatic amplasat pe teritoriul a două sau mai multe unităţi administrative teritoriale,
demersul este înaintat Agenţiei “Apele Moldovei”, care împreună cu propunerile sale (avizul, proiectul
de hotărîre) le prezintă Guvernului pentru adoptarea hotărîrii respective.
Obiectivele acvatice din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale se atribuie în folosinţa
separată de către autoritatea administraţiei publice locale, de comun accord cu autoritatea centrală
pentru resursele naturale şi mediu şi cu autoritatea administraţiei publice centrale pentru gestionarea
fondului apelor.
Folosinţa specială a apelor, conform art.27 din Codul apelor, consemnează exploatarea obiectivelor
acvatice de către beneficiarii care utilizează construcţii şi instalaţii tehnice sau influenţează starea
apelor. Folosinţa specială a apei se realizează în baza autorizaţiei eliberate de către autorităţile pentru
mediu, în coordonare cu autorităţile pentru gospodărirea apelor, autorităţile pentru hidrogeologie,
autorităţile pentru supravegherea sanitară de stat, autorităţile pentru protecţia rezervelor piscicole,
precum şi cu alte organe interesate. Autorizaţia pentru folosinţa specială a apei este eliberată de
Guvern la propunerea autorităţilor administraţiei publice centrale pentru gospodărirea apelor,
coordonată cu autorităţile pentru mediu.
Coala
UTM 381.1 08 ME 51
În ceea ce priveşte obiactivele acvatice legislaţia prevede două posibilităţi de transmitere în
folosinţă: concesiunea şi arenda. Totodată cercetarea practică arată că de facto terenurile de sub ape se
transmit în folosinţă în baza contractului de arendă, încheiat în cele mai dese cazuri între administraţia
publică locală în calitate de proprietar arendator şi persoanele juridice antreprenori. Un exemplu în
acest sens poate servi următoarea speţă:
Natalia Todiraşcu a depus cerere de chemare în judecată împotriva Primăriei satului Hogineşti,
Consiliului sătesc Hogineşti cu privire la recunoaşterea valabilităţii şi executării contractului de
arendă, modificarea contractului de arendă, prelungirea termenului de înregistrare al contractului de
arendă.
În motivarea acţiunii reclamanta a indicat că la 22 august 2000 a încheiat cu Primăria satului
Hogineşti un contract de arendă, având ca obiect locaţiunea unui iaz pe un termen de 25 ani contra
plată anuală de 100 dolari SUA. La momentul încheierii contractului de arendă, iazul în cauză era într-
o stare dezastruoasă damba era deteriorată şi lipsea apa. Astfel, în vederea reanimării şi salvării iazului
ca ecosistem a şi fost încheiat contractul de arendă menţionat.
După expirarea a trei ani, reclamanta a fost înştiinţată despre faptul petrecerii unei licitaţii privind
transmiterea în locaţiune a iazului care formează obiectul contractului de arendă încheiat cu ea.
Reclamanta consideră că nu poartă nici o vină în ilegalităţile admise de Primăria satului Hogineşti la
încheierea contractului menţionat, indicînd că din momentul încheierii contractului, iazul i-a fost
transmis, s-a folosit de el, a achitat toate plăţile de arendă, a efectua reparaţii care au îmbunătăţit
esenţial calitatea lui. Reclamanta susţine că şi-a executat integral obligaţiunile contractuale ce decurg
din contractul de arendă.
În motivarea acţiunii reclamanţii au indicat că, Natalia Todiraşcu a devenit arendaş al iazului situat
în împrejurimile satului Hogineşti în baza contractului nr.2 din 22 august 2000.
Reclamanţii solicită declararea nulităţii contractului de arendă, deoarece nu corespunde cerinţelor
legale, nu a fost înregistrat şi la încheierea lui au fost încălcate prevederile Legii cu privire la
administraţia publică locală, conform căreia înstrăinarea, cesionarea, arenda bunurilor unităţilor
administrativ-teritoriale se fac prin licitaţie publică. De asemenea reclamantul susţine că contractul nu
a fost aprobat de către consiliul local. Reclamantul invocă şi încălcarea prevederilor Codului apelor,
care interzice ca obiectivele acvatice- proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale să se
atribuie în folosinţă separată de către autorităţile administraţiei publice locale fără acordul autorităţilor
centrale pentru resursele naturale şi mediu, şi autorităţilor publice centrale pentru gestionarea fondului
apelor.
Prin hotărârea Judecătoriei Călăraşi din 02 octombrie 2007, acţiunea iniţială a fost admisă, iar cea
reconvenţională a fost respinsă.
Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 19 februarie 2008, a fost respins apelul declarat de Primăria
Coala
UTM 381.1 08 ME 52
satului Hogineşti şi Consiliul sătesc Hogineşti şi menţinută hotărârea primei instanţe.
Primăria satului Hogineşti şi Consiliul sătesc Hogineşti au declarat recurs împotriva deciziei instanţei
de apel şi hotărârii primei instanţe, cerând admiterea recursului, casarea integrală a hotărârii primei
instanţe şi a instanţei de recurs şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii iniţiale şi
admiterea acţiunii reconvenţionale.
Recurenţii, în motivarea recursului au indicat, că concluziile instanţelor de judecată contravin
circumstanţelor pricinii, de asemenea instanţele de judecată eronat au interpretat normele de drept
material.
Reprezentantul recurenţilor, Primăriei satului Hogineşti şi Consiliului sătesc Hogineşti Eugen
Tetelea, în şedinţa instanţei de recurs, a susţinut recursul, cerînd admiterea recursului, casarea integrală
a hotărârii primei instanţe şi a instanţei de recurs şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea
acţiunii iniţiale şi admiterea acţiunii reconvenţionale. Intimata, Natalia Todiraşcu, în şedinţa instanţei
de recurs, a cerut respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe şi deciziei instanţei de
apel, pe care le consideră legale şi întemeiate.
Audiind părţile, studiind materialele dosarului, Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al
Curţii Supreme de Justiţie consideră recursul întemeiat şi care urmează a fi admis cu casarea deciziei
instanţei de apel şi hotărârii primei instanţe şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la admiterea acţiunii
reconvenţionale şi respingerea acţiunii iniţiale din următoarele considerente.
S-a stabilit că prin contractul de arendă nr.2 din 22 august 2000 încheiat între Primăria satului
Hogineşti şi Natalia Todiraşcu, ultimei i s-a transmis în arendă pe un termen de 25 ani obiectivul
acvatic –iazul amplasat în satul Hogineşti.
Prin acţiunea iniţială a fost solicitată recunoaşterea valabilităţii contractului menţionat, iar prin
acţiunea reconvenţională s-a invocat nulitatea absolută.
Admiţind acţiunea Nataliei Todiraşcu şi respingând acţiunea reconvenţională, prima instanţă a
motivat că nu sunt temeiuri pentru declararea nulă a contractului de arendă.
Concluziile primei instanţe, au fost apreciate ca fiind juste şi de către instanţa de apel.
Instanţa de recurs, consideră ca fiind vădit netemeinice şi esenţial nelegale ambele hotărâri, rezultate
din interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile soluţionării litigiului.
Instanţa de recurs constată că procedura legală a atribuirii în arendă a bunurilor unităţilor autorităţilor
publice locale, la momentul încheierii contractului de arendă era reglementată în art. 82 din Legea
nr.186 din 6 noiembrie 1998 privind administraţia publică locală, Legea cu privire la arendă nr.861-
XII din 14 ianuarie 1992, Codul Apelor, Codul Civil (în redacţia legii din 26 decembrie 1964).
Conform art. 7/1 a Legii cu privire la arendă, dreptul de arendă asupra bunului imobil pe un termen
mai mare de 3 ani este supus înregistrării obligatorii în registrul bunurilor imobile în termen de 3 luni
de la data încheierii contractului de arendă. Nerespectarea termenului duce la nulitatea contractului.
Coala
UTM 381.1 08 ME 53
Astfel, ca sancţiune a nerespectării acestei cerinţe de formă legislatorul a prevăzut expres nulitatea
absolută a actului juridic respectiv.
Din actele cauzei, urmează expres că contractul de arendă în termenul stabilit de lege nu a fost
înregistrat de către Natalia Todiraşcu, din care considerente acest motiv de nulitate invocat de către
recurenţi este întemeiat.
Totodată, Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră că
în privinţa contractului de arendă contestat urmează a fi aplicat şi un alt temei de nulitate- contractul
contravine normelor imperative ale legii.
Conform art. 1/1 din Codul Apelor, obiectivele acvatice în Republica Moldova pot aparţine, cu
drept de proprietate publică, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori, cu drept de proprietate
privată, persoanelor juridice sau fizice. Obiectivul acvatic ce a format obiectul contractului de arendă
este proprietatea satului Hogineşti.
Conform art. 24 al.(1) din Codul Apelor, obiectivele acvatice se atribuie în folosinţă separată,
integrală sau parţială în baza hotărârii Guvernului sau a autorităţilor administraţiei publice locale, în
modul stabilit de, articolele 25 şi 26.
Conform art. 25 al.(3) din Codul Apelor, celelalte obiective acvatice se atribuie în folosinţă separată
de către organele de autoadministrare locală cu avizarea autorităţilor pentru mediu.
La caz, subiectul împuternicit legal în vederea atribuirii în folosinţă a obiectivelor acvatice a fost
Consiliul sătesc Hogineşti şi nicidecum Primăria satului Hogineşti.
Astfel, odată ce s-a stabilit că la încheierea contractului de arendă au fost încălcate dispoziţiile
imperative ale legii privind înregistrarea contractului şi întrucât contractul a fost încheiat de un subiect
neîmputenicit legal cu asemenea atribuţii, instanţele de judecată în neîntemeiat şi ilegal au hotărât în
privinţa recunoaşterii valabilităţii unui asemenea contract.
Pe cale de consecinţă Colegiul Civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie ajunge la concluzia de a admite recursul, de a casa integral hotărârea primei instanţe şi decizia
instanţei de apel şi de a emite o nouă hotărâre, prin care acţiunea la cererea de chemare în judecată a
Nataliei Todiraşcu împotriva Primăriei satului Hogineşti, Consiliului sătesc Hogineşti cu privire la
recunoaşterea valabilităţii şi executării contractului de arendă, modificarea contractului de arendă,
prelungirea termenului de înregistrare al contractului de arendă a respinge, iar acţiunea
reconvenţională intentată de Primăria satului Hogineşti şi Consiliul sătesc Hogineşti împotriva Nataliei
Todiraşcu cu privire la declararea nulităţii contractului de arendă a admite integral.
Deasemenea este necesar a menţiona că în scopul asigurării securităţii statului, ocrotirii sănătăţii
populaţiei, mediului înconjurător, valorilor istorico-culturale, folosirea obiectivelor acvatice poate fi
limitată, interzisă parţial sau total. Conform art.17 din Codul apelor, limitarea, interzicerea parţială sau
totală a folosirii obiectivelor acvatice se stabilesc de Guvern sau autorităţile administraţiei publice
Coala
UTM 381.1 08 ME 54
locale, la propunerea autorităţii administraţiei publice centrale pentru gestionarea fondului apelor,
coordonată cu autoritatea centrală pentru resursele naturale şi mediu, cu autoritatea administraţiei
publice centrale pentru supravegherea minieră în cazul folosirii apelor subterane, cu autoritatea pentru
supravegherea sanitară de stat şi cu autoritatea pentru protecţia resurselor piscicole. [art.17, 6]
Referitor la beneficiarii folosinţei obiectelor acvatice, Codul apelor impune anumite drepturi şi
obligaţii, care sunt expuse în art.33-37 din codul respectiv. Astfel potrivit regulilor generale
beneficiarii acvatici au dreptul de a utiliza obiectivele acvatice numai în scopurile pentru care acestea
le-au fost atribuite. În afară de aceasta, beneficiarii au dreptul să edifice construcţii şi instalaţii pentru
gospodărirea apelor şi să efectueze reconstrucţia şi lichidarea lor.
În unele cazuri, drepturile beneficiarilor de folosinţă a obiectelor acvatice pot fi limitate, reieşind din
interesele statului şi ale altor beneficiari de folosinţă a lor. Această limitare, însă nu trebuie să agraveze
condiţiile folosirii obiectelor acvatice pentru aprovizionarea populaţiei cu apă potabilă şi menajeră.
Făcînd o totalizare la cele expuse necesită a constata că însă-şi scopul de bază- de folosire şi
protecţie a obiectivelor acvatice, determină regimul juridic ce urmează a fi aplicat asupra lor.
3.3. Regimul domenial aplicabil monumentelor naturale.
Legea privind ocrotirea monumentelor nr.1530 din 26.06.1993 defineşte la art.1 monumentele, ca
fiind acele obiecte sau ansambluri de obiecte cu valoare istorică, artistică sau ştiinţifică, care reprezintă
mărturii ale evoluţiei civilizaţiilor de pe teritoriul republicii, precum şi ale dezvoltării spirituale,
politice, economice şi sociale, şi care sînt înscrise în Registrul monumentelor Republicii Moldova
ocrotite de stat. Iar potrivit p.1 al “Anexei nr.2 la Hotarîrea Guvernului Republicii Moldova pentru
aprobarea regulamentelor-cadru ale parcurilor naţionale monumentelor ale naturii, rezervaţiilor de
resurse şi rezervaţiile biosferei nr.782 din 3 august 2000” monumentele naturii reprezintă, diferite
obiecte ale naturii cu o deosebită valoare naturală, ecologică, ştiinţifică, culturală, istorică şi estetică,
cărora li se acordă acest statut.
Astfel, în conformitate cu anexa nr.2 la Hotarîrea Guvernului R.M. din 3 august 2000 monumentele
naturii pot fi de importanţă locală, naţională şi internaţională, şi se clasifică în:
a) monumente geologice şi paliontologice (ce includ: pieşteri, grote, stînci, rîpe, cariere, alte obiective
unice sau reprezentative din punct de vedere geologic, descoperiri paleontologice.);
În limitele monumentelor geologice şi paliontologice este strict interzisă:
- exploatarea zăcămintelor minerale;
- exploatarea excesivă a apelor subterane şi altor resurse naturale;
- depozitarea, înhumarea şi neutralizarea deşeurilor industriale şi menajere, a gunoiului, cadavrelor de
animale etc.;
Coala
UTM 381.1 08 ME 55
- depozitarea şi aplicarea substanţelor chimice şi radioactive;
- săpăturile arheologice (paleontologice), prospecţiunile geologice şi toate lucrările neautorizate;
- organizarea excursiilor turistice neautorizate şi a celor efectuate în afara traseelor confirmate oficial;
- orice alte activităţi cu efecte distructive (păşunatul, cositul fînului, tăierea arborilor şi arbuştilor etc.).
b) monumente hidrologice (lacuri, alte bazine acvatice, izvoare, rîuri, albii vechi şi alte obiective unice
sau reprezentative din punct de vedere hidrologic);
În perimetrele monumentelor hidrologice se interzic:
- lucrările hidrotehnice, hidroameliorative, de edificare a construcţiilor, instalaţiilor, săparea canalelor
şi poziţionarea conductelor;
- folosirea apei în scopuri industriale şi de irigare;
- vînatul şi pescuitul industrial neautorizat;
- colectarea neautorizată a stufului, papurei şi altor surse vegetale;
- aruncarea deşeurilor menajere şi a reziduurilor toxice;
- folosirea transportului acvatic, cu excepţia transportului pentru personalul de pază şi protecţie;
- orice alte acţiuni care periclitează regimul hidrologic, flora şi fauna monumentelor hidrologice;
- păşunatul, cositul fînului, tăierea arborilor şi arbuştilor.
c) monumente botanice (teritorii luate sub protecţie în scopul conservării habitatelor unice sau tipice
ale specilor de plante endemice, relicte, comunităţii ale lor, precum şi ale unor specii de plante rare sau
periclitate, ale arborilor seculari);
Se interzic următoarele acţiuni:
- exploatarea masei lemnoase;
- lucrările de construcţie a edificiilor, instalaţiilor, conductelor de orice fel etc.;
- exploatarea minieră şi de suprafaţă a zăcămintelor minerale;
- vînatul şi pescuitul neautorizat;
- schimbarea albiilor rîurilor, orice alte lucrări hidrologice şi hidrotehnice care prezintă pericol pentru
regimul hidrologic;
- depozitarea, înhumarea sau neutralizarea deşeurilor industriale şi menajere, a gunoaielor şi altor
tipuri de reziduuri;
- aprinderea stufului, papurei, altor tipuri de vegetaţie;
- păşunatul şi cositul neautorizat sau cu încălcarea condiţiilor de autorizare;
- colectarea neautorizată a plantelor medicinale, seminţelor, florilor, inclusiv a unor părţi de plante;
- deplasarea cu mijloace de transport în afara drumurilor de uz comun;
- alte activităţi neautorizate cu efect negativ şi distructiv.
d) monumente mixte (pot cuprinde în cadrul lor două sau mai multe obiecte naturale din diverse
domenii - geografic, paleontologic, hidrologic, zoologic sau botanic);
Coala
UTM 381.1 08 ME 56
e) specii de plante şi animale rare.
Statutul de monument al naturii este atribuit de Parlamentul Republicii Moldova la propunerea
Guvernului R.M. cu avizul autorităţii centrale pentru mediu şi al Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova.
Scopul principal pentru care acestea sunt declarate monumente ale naturii este retragerea lor din
circuitul economic, teritoriile monumentelor naturii fiind folosite numai în scopuri ştiinţifice,
excursioniste, turistice de educare şi recreare. Gestionarea monumentelor naturii domeniului public de
interes naţional se pune în sarcina autorităţilor administraţiei publice centrale pentru mediu, aflată în
subordenea Guvernului, iar gestionarea monumentelor naturale de intres local sunt puse în sarcina
autorităţilor administraţiei publice locale, prin intermediul consiliilor raionale, municipale, orăşăneşti
şi comunale.
În scopul evidenţei, studierii, punerii în valoare, salvării, protejării, conservării şi restaurării
monumentelor pe principii ştiinţifice, organele de stat pentru ocrotirea monumentelor sînt obligate să
înfiinţeze consilii ştiinţifice şi comisii, să consulte specialişti (jurişti, lucrători de muzeu, restauratori),
luînd în considerare la întocmirea Registrului monumentelor, precum şi la înscrierea monumentelor în
acest registru.
În conformitate cu art. 4 din Legea privind ocrotirea monumentelor, Rregistrul monumentelor se
constituie pe baza investigaţiilor pluridisciplinare, efectuate de Ministerul Culturii şi de instituţiile
subordonate acestui minister, Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale, de Ministerul
Mediului, Serviciul de Stat de Arhivă, Academia de Ştiinţe, instituţiile de învăţămînt superior, de
fundaţiile obşteşti, savanţi, lucrători de muzeu şi bibliotecă, persoane particulare. El este precizat,
avizat şi propus spre aprobare Parlamentului de Ministerul Culturii.
De competenţa Guvernului ţin: întocmirea Registrului monumentelor de importanţă naţională; întoc-
mirea programului de stat privind ocrotirea, conservarea şi restaurarea monumentelor; finanţarea
acestui program de la bugetul de stat. Respectiv de competenţa consiliilor raionale, municipale,
orăşăneşti şi comunale ţin: întocmirea Registrului monumentelor de importanţă locală; finanţarea
acestor programe şi acordarea unor subvenţii nerambursabile de la bugetele locale.
Destinaţia de bază a monumentelor naturii constă în:
- păstrarea nealterată a valorilor naturale de diferite provinienţe naturale- atît a celor regenerabile, cît şi
a celor neregenerabile;
-crearea condiţiilor favorabile pentru asigurarea procesului de regenerare a resurselor naturale
regenerabile;
- cercetarea derulării mecanismelor ecologice din cadrul monumentelor naturii;
- estimarea şi lichidarea surselor de poluare şi acelor care distrug integritatea şi derularea firească a
mecanismelor naturale;
Coala
UTM 381.1 08 ME 57
- executarea lucrărilor de depoluare şi reconstrucţie ecologică;
- informarea şi educaţia populaţiei.
O caracteristică a regimului juridic al monumentelor naturii este faptul că, în jurul fiecărui
monument al naturii se stabileşte o zonă de protecţie. Acestea se stabilesc pe baza unor investigaţii şi
avize concludente şi amplu documentate, confirmate de organele de stat pentru ocrotirea monumente-
lor. Avizele asupra zonelor de protecţie ale monumentelor sînt luate în mod obligatoriu în considerare
la întocmirea planului general de construcţii urbane şi rurale.
Pentru monumentele geologice, paleontologice, zoologice, botanice şi cele mixte zona de protecţie
este cu o lăţime de la 500 pînă la 1000 m, iar pentru arborii seculari şi speciile relicte de plante-
respectiv de 30- 50 m.
Altă caracteristică a regimului juridic al monumentelor nominalizate este că toţi deţinătoriii
terenurilor în care se află monumentele naturii sunt obligaţi să întreprindă un şir de măsuri ce vor
asigura paza şi respectarea regimului de protecţie ect.
Conform art.35 din Legea privind ocrotirea monumentelor finanţarea activităţii privind evidenţa,
studierea, punerea în valoare, salvarea, protejarea, conservarea şi restaurarea monumentelor se asigură
de la bugetul de stat prin Ministerul Culturii, de la bugetele locale, din contul plăţilor pentru arendă,
inclusiv din chiria pentru terenul din zonele de protecţie ale monumentelor, din defalcările din
beneficiul de pe turism, din venitul întreprinderilor, care stingheresc ocrotirea monumentelor, din
beneficiul organelor asigurării de stat, în conformitate cu acordurile încheiate, din veniturile şi
donaţiile organizaţiilor care, pe baza statutului lor, ocrotesc monumentele, din fondurile şi donaţiile
unor persoane fizice şi juridice, precum şi din alte surse legale.
Astfel sunt date în arendă monumentele prin intermediul contractului de arendă. Deţinătorul cu orice
titlu juridic al monumentului este obligat să informeze organele de stat pentru ocrotirea monumentelor
despre schimbarea statutului şi starea monumentului.
Plata pentru arenda monumentelor, inclusiv pentru arenda terenului din zonele lor de protecţie ce se
află în proprietate de stat, precum şi defalcările din beneficiul de pe turism se depun pe conturile
speciale ale Guvernului ori ale organelor de administrare locală. Plata pentru arenda monumentelor,
inclusiv pentru arenda terenului din zonele lor de protecţie de către persoanele fizice şi juridice
nerezidente poate fi efectuată şi în valută străină pe aceleaşi conturi. Mărimea plăţii pentru arendă se
stabileşte în acord cu normele internaţionale.
Tot aici este de menţionat că scoaterea monumentelor peste hotarele Republicii Moldova se
interzice. Excepţii se admit în cazul bunurilor imobile, cu avizul Parlamentului, în baza propunerilor
Ministerului Culturii şi Turismului; în cazul bunurilor mobile – cu avizul Guvernului. Iar în ceea ce
priveşte monumentele aduse temporar în republică ce se află în proprietatea statelor străine,
organizaţiilor obşteşti şi cetăţenilor străini sînt protejate de stat în condiţiile prezentei legi şi ale
Coala
UTM 381.1 08 ME 58
contractelor respective şi pot fi scoase din ea la dorinţa proprietarilor în baza certificatului care atestă
aducerea lor.
Drept urmare la cele expuse pote fi dedus că, regimul domenial aplicabil monumentelor naturale,
reprezintă în primul rînd un regim de protecţie, asupra valorilor de iportanţă naturală, ecologică,
ştiinţifică, culturală şi istorică; un regim de conservare şi restaurare a acestora, şi nu în ultim rînd un
regim ce asigură păstrarea lor pentru a fi transmise generaţiilor viitoare.
În concluzie, referitor la cele expuse în acest capitol, se poate deduce că, au fost stabilite care bunuri
din fondul funciar fac parte din domeniul public, precum și regimul domenial aplicabil asupra lor
determinat de lege. Desemenea au fost analizate în parte principalele categori de bunuri ale fondului
funciar incluse în domeniul public ca: terenurile agricole ce fac parte din domeniul public, terenurile
destinate transportului, terenurile destinate rețelelor electrice, terenurile destinate necesităților de
apărare ș.a, care sunt guvernate de acte normative specifice, precum și de subiecții responsabili cu
aceasta. Este de remarcat faptul că legislatorul a determinat concret prin Legea privind terenurile
proprietate publică şi delimitarea lor nr. 91 din 05.04.2007, care anume terenuri fac parte din domeniul
public a statului și a unității administrativ-teritoriale, fără a lăsă un drept de înterpretare în acest sens.
Aceasta reprezintă în sine un pas important nu numai pentru a stabili care anume bunuri fac parte din
domeniul public dar și pentru a aplica față de aceste bunuri un regim deosebit, un regim de protecție
pentru a diminua abuzurile și folosirea lor în detrimentul societății.
Tot în capitolul respectiv s-a vorbit și despre regimul domenial aplicabil obiectelor acvatice, un
regim la care legislatorul are de lucrat pentru al aduce la cerințele societății. Astfel în urma analizei
efectuate am desprins, că nu există o definiție dată de legislație obiectivelor acvatice separate, iar
aceasta îngreunează mult procesul de reglementare a raporturilor legate de aceste obiecte, precum și
înregistrarea lor în registrul bunurilor imobile. Deasemeni situații de conflict sunt și pe marginea
administrări acestor bunuri, care în conformitate cu legislația în vigoare, sunt administrate prin
intermediul contractului de arendă, și concesiune. Faptul că un obiect acvatic ce face parte din
domeniul public este administrat prin intermediul contractului de arendă, nu este acceptabil, deoarice
prevederile contaractului de arendă se raportă asupra raporturilor dintre privați și respectiv domeniului
privat, ceia ce contravine esenței și scopului domeniului public. În consecință este pe deplin acceptabil
administrarea bunurilor domeniului public, doar prin intermediul contractului de concesiune, ce
stabilește pe deplin regulile de administrare a unui bun, ce face parte din domeniul public. Doar
operînd cu aceste modificări atît în legislație cît și în practică, vor fi lichidate lacunele existente.
Coala
UTM 381.1 08 ME 59
4. Aspecte practice
Speță:
În baza deciziei nr.7/19 din 18 iulie 1999, Primăria orașului Rezina a încheiat cu ÎI „P.I.P” pe
termen de 10 ani contractul de arendă funciară a terenului de pământ cu suprafaţa 200 m 2 amplasat pe
strada Ştefan cel Mare 60, or. Rezina pentru construcţia pavilionului şi montarea terasei de vară.
ÎI „P.I.P” în baza actelor de recepţie în exploatare nr.120 din 10 februarie 2000 şi nr.1 din 20
iulie 2005 este proprietarul construcţiei comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m 2 amplasată pe terenul cu
suprafaţa 238 m2 din raionul Rezina, strada Ştefan cel Mare, 60A.
Întreprinderea a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiei comerciale în registrul
bunurilor imobile şi s-a adresat Consiliului raional Rezina cu cerere în care a solicitat să i se vândă
terenul cu suprafaţa 238 m2 aferent construcţiei capital în conformitate cu Legea nr.1308-XIII din 25
iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, care prevăde că
proprietarii obiectivelor private pot dobîndi în proprietate terenurile aferente acestora prin încheierea
contractului de vînzare-cumpărare.
Consiliul raionul Rezina prin punctul 5 al deciziei nr.5/31 din 11 mai 2012 a refuzat să vândă
întreprinderii terenul aferent construcţiei comerciale, motivind că acest teren face parte din domeniul
public.
ÎI „P.I.P” consideră că refuzul Consiliului raional Rezina de a vinde întreprinderii terenul aferent
este neîntemeiat şi contravine legii.
Către : Consiliul raionul Rezina
Coala
UTM 381.1 08 ME 60
str.Vasile Alecsandri 28
De la: ÎI „P.I.P” cod fiscal 58975131259457

sediul or. Rezina str. Trandafirilor 20
CERERE PREALABILĂ
(cu privire la anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012)
Cerem anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012, prin care
s-a hotărît a respinge cererea ÎI „P.I.P” cu privire la vînzarea-cumpărarea terenului de pământ,
afererent construcţiei comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m2 amplasată pe terenul cu suprafaţa 238 m2
din raionul Rezina, strada Ştefan cel Mare 60, precum și încheierea contractului de vînzare-cumpărare
a terenului aferent.
Întru susţinerea argumentelor s-e invocă următoarele:
1. În conformitate cu Legea nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului, prevede că autorităţile publice locale sunt obligate să vândă
terenurile aferente obiectivelor private proprietarilor acestora.
2. Conform regulamentului cu privire la vânzarea-cumpărarea terenurilor aferente, în calitate de
cumpărător al terenului aferent poate fi proprietarul obiectului privat.
Anexă:
copia cererii prelabile
12 mai, 2012
Judecătoria Rezina
Coala
UTM 381.1 08 ME 61
Reclamant: ÎI „P.I.P” cod fiscal 58975131259457
reprezentant avocat Iavorschi Dumitru, domiciliat or. Rezina
str. Trandafirilor 7
Pîrît: Consiliul raional Rezina, Primăria or. Rezina
Cererea de chemare în judecată

privind contestarea actului administrativ și obligarea încheierii contractului
de vînzare-cumpăre a terenului aferent
În fapt:
La data de 18 iulie 1999, în baza deciziei nr.7/19 Primăria orașului Rezina a încheiat cu ÎI „P.I.P” pe
termen de 10 ani contractul de arendă funciară a terenului de pământ cu suprafaţa 200 m 2 amplasat pe
strada Ştefan cel Mare 60, or. Rezina pentru construcţia pavilionului şi montarea terasei de vară.
Edificând pavilionul comercial şi terasa de vară, în baza actelor de recepţie în exploatare nr.120 din
10 februarie 2000 şi nr.1 din 20 iulie 2005 ÎI „P.I.P” a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiei
comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m2 , amplasată pe terenul cu suprafaţa 238 m 2 şi în baza deciziei
Primăriei orașului Rezina nr.5/13 din 29 iunie 2009 a prelungit termenul de arendă a terenului cu
suprafaţa 328 m2 până la 28 iunie 2012.
La 17 aprilie 2011 ÎI „P.I.P” s-a adresat Primăriei or. Rezina cu cerere privind cumpărarea terenului
cu suprafaţa 238 m2 de pe strada Ştefan cel Mare 60A, or. Rezina pe care este amplasat construcţia
capitală barul „La fontan”.
Consiliul raional Rezina prin punctul 5 al deciziei nr.5/31 din 11 mai 2012 a respins cererea ÎI
„P.I.P” cu privire la vânzarea terenului de pământ solicitat, pe motivul că acest teren se află în imediata
apropriere de un monument istoric.
În drept:
Prezenta cerere se întemeiază pe:
- art.4 şi art.9 Legea nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-
cumpărare a pământului, prevăd că autorităţile publice locale sunt obligate să vândă terenurile aferente
obiectivelor private proprietarilor acestora;
- refuzând vânzarea terenului solicitat, Consiliul raional Rezina a încălcat punctul 7 al Regulamentului
cu privire la vânzarea-cumpărarea terenurilor aferente, conform căruia în calitate de cumpărător al
terenului aferent poate fi proprietarul obiectului privat;
Coala
UTM 381.1 08 ME 62
- art. 5, 12, 166, 167 Cod de procedură Civilă;
ca rezultat s-e cere:

1. Admiterea acţiunii.
2. Anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea
refuzului vânzării terenului aferent construcţiei comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m2 amplasată
pe terenul cu suprafaţa 238 m2 din raionul Rezina, strada Ştefan cel Mare, 60A şi obligarea
Consiliului raional Rezina să încheie contract de vânzare-cumpărare a terenului aferent cu
suprafaţa 238 m2 amplasat pe strada Ştefan cel Mare 60, or. Rezina.
La cerere se anexează:
- trei copii cereri de chemare în judecată pentru: Consiliu raional Rezina, pentru Primaria orașului
Rezina și pentru instanță;
- copia contractului de arendă funciară a terenului de pământ cu suprafaţa 200 m2 amplasat pe strada
Ştefan cel Mare 60, încheiat între Primăria orașului Rezina și ÎI „P.I.P”;
- copia cererii privind solicitarea de a cumpăra terenul cu suprafaţa 328 m 2 de pe strada Ştefan cel
Mare 60A, or. Rezina;
- copia deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 cu privire la respingerea cererii la
vânzarea terenului de pământ solicitat;
- copia cererii prealabile și a răspunsului la cererea prealabilă;
- extrasul din Registrul bunurilor imobile ce confirm că ÎI „P.I.P” a înscris dreptul de proprietate
asupra construcţiei comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m2 , amplasată pe terenul cu suprafaţa 238 m2;
- dovada de plată a taxei de stat.
Reclamant: ÎI „P.I.P” , reprezentant

av. Iavorschi Dumitru Semnătura
15 iunie 2012
HOTĂRÂRE
Coala
UTM 381.1 08 ME 63
ÎN NUMELE LEGII
27 iunie, 2012 r-nul Rezina

Nr. 212101
Judecătoria Rezina
Instanţa compusă din:
Preşedintele Antonciuc Tudor
Grefier Ciolpan Ilie
Cu participarea părţilor
A judecat în şedinţă de judecată publică cauza civilă la acţiunea ÎI „P.I.P” către Primăria orașului
Rezina și Consiliu raional Rezina privind anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina
nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului vânzării terenului aferent.
Sa stabilit:
Reclamantul ÎI „P.I.P” reprezentată de avocatul Iavorschi Dumitru sa adresat în instanţă de judecată
către Consiliului raional Rezina privind anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina
nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului vînzării terenului aferent şi obligarea Consiliului raional
Rezina să încheie contract de vânzare-cumpărare a terenului aferent cu suprafaţa 238 m 2 amplasat pe
strada Ştefan cel Mare 60A, or. Rezina. În motivarea cererii reclamantul a invocat că ia fost încălcat
dreptul de a deveni proprietar asupra terenului aferent construcției comerciale 01 cu suprafaţa 113,6 m2
amplasată pe strada Ştefan cel Mare 60A, or. Rezina.
În şedinţa judecăţii reclamantul şi-a susţinut cerere, rugând ca aceasta să fie admisă.
Pârâtul acţiunea nu a recunoscut-o considerând-o neîntemeiată şi a solicitat respingerea acesteia pe
motivul că acest teren se află în imediata apropriere de un monument istoric, ceea ce face parte din
domeniul public.
Ascultând explicaţiile participanţilor la proces, analizând materialele dosarului, judecata ajuge la
următoarele:
În fapt, la data de 18 iulie 1999, Primăria orașului Rezina a încheiat cu ÎI „P.I.P” pe termen de 10 ani
contractul de arendă funciară a terenului de pământ cu suprafaţa 200 m 2 amplasat pe strada Ştefan cel
Mare 60, or. Rezina pentru construcţia pavilionului şi montarea terasei de vară, dovadă servind copia
cotractului anexată de reclamant la cerea de chemare în judecată.
Deasemenea s-a stabilit că ÎI „P.I.P” este proprietarul construcţiei comerciale 01 cu suprafaţa 113,6
m2, amplasată pe terenul cu suprafaţa 238 m2 amplasat pe strada Ştefan cel Mare 60, în conformitate cu
extrasul din Registrul bunurilor imobile anexat de reclamant.
Refuzând vânzarea terenului solicitat, Consiliul raional Rezina, a încălcat dreptul ÎI „P.I.P” de a
deveni proprietarul asupra terenului aferent obiectului privat aflat în proprietate.
Coala
UTM 381.1 08 ME 64
În drept, instanţa de judecată atestă că în conformitate cu art.4 şi art.9 Legea nr.1308-XIII din 25
iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, prevăd că autorităţile
publice locale sunt obligate să vândă terenurile aferente obiectivelor private proprietarilor acestora.
Refuzând vânzarea terenului solicitat, Consiliul raional Rezina a încălcat punctul 7 al Regulamentului
cu privire la vânzarea-cumpărarea terenurilor aferente, conform căruia în calitate de cumpărător al
terenului aferent poate fi proprietarul obiectului privat.
Analizând în cumul circumstanţele de fapt şi de drept, instanţa de judecată a stabilit cu certitudine că
decizia Consiliul raional Rezina de a refuza ÎI „P.I.P” terenul aferent este neîntemeiat şi contravine
legii.
În baza celor expuse şi în conform art 17, 19, 21 Legea contenciosului administrativ al RM instanța
de judecată,
HOTĂRĂŞTE:
Acţiunea ÎI „P.I.P” către Primăria orașului Rezina și Consiliu raional Rezina a admite integral.
A anula punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului
vînzării terenului aferent construcției comerciale, cu suprafaţa 238 m2 din raionul Rezina, strada Ştefan
cel Mare, 60A.
A obliga Consiliului raional Rezina să încheie contract de vânzare-cumpărare a terenului cu suprafaţa
238 m2 din raionul Rezina, strada Ştefan cel Mare 60A aferent construcției comerciale aflate în propri-
etatea ÎI „P.I.P”.
Hotărâre cu drept de recurs în Curtea de Apel Bălți în termen de 15 de zile.
Judecător Antonciuc Tudor

Semnătura ______________
Curtea de Apel Bălți
Coala
UTM 381.1 08 ME 65
Recurent: Consiliul raional Rezina, Primăria or. Rezina
reprezentanți Eremia Eugen dom. or. Rezina, str. Viilor 7
Bodrug Ștefan dom. or. Rezina, str. Trandafirilor 1
Intimat: ÎI „P.I.P” cod fiscal 58975131259457
sediul or. Rezina str. Trandafirilor 20
CERERE DE RECURS
Împotriva hotărîrii judecătoriei Rezina Nr. 212101 din 27 iunie 2012 prin care acțiunea ÎI „P.I.P”
cod fiscal 58975131259457, împotriva Consiliul raional Rezina, Primăria or. Rezina privind
contestarea actului administrativ și obligarea încheierii contractului de vînzare-cumpăre a terenului
aferent, fiind admisă integral.
Motivele recursului
În fapt, la data de 15 iunie, 2012 a fost înaintată cererea de chemare în judecată în judecătoria r-nului
Rezina privind anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în
partea refuzului vînzării terenului aferent construcției comerciale cu suprafaţa 238 m 2 din raionul
Rezina, strada Ştefan cel Mare. Prin care istanța de fond a stabilit de a anula punctul 5 al deciziei
Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului vînzării terenului aferent
construcției comerciale, precum și Consiliul raional Rezina a fost obligat să încheie cu ÎI „P.I.P”
contract de vânzare-cumpărare a terenului de pământ aferent clădirii amplasate în or. Rezina, strada
Ştefan cel Mare, 60A cu suprafaţa de 238 m2 , ceea ce este contrar normelor legale.
Criticile aduse împotriva soluţiei primei instanţe sunt întemeiate pe următoarele motive de fapt:
În continuare afirmăm că imobilul nr.60 de pe strada Ştefan cel Mare din r-nul Rezina prin Hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova nr.1531-XII din 22 iunie 1993 a fost recunoscut monument istoric
de nivel republican.
În preajma imobilului dat este amplasat un scuar cu havuz. ÎI „P.I.P” în baza contractului de arendă
funciară din anul 1999, care ulterior a fost prelungit, a instalat pe teritoriul scuarului ghereta
comercială la distanţa de un metru de la peretele imobilului nr.60 monument istoric.
Gheretă comercială a fost reconstruită în pavilion comercial şi nefiind bun imobil este înscrisă în
registrul bunurilor imobile ca proprietate a intimatului.
Potrivit certificatului oficiului cadastral teritorial Rezina, filiala Întreprinderii de Stat „Cadastru” a
Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru, imobilul nr.60, strada Ştefan cel Mare r-nul Rezina cu suprafaţa
509,4 m2 şi terenul cu suprafaţa 0,1018 ha au fost înscrise în registrul bunurilor imobile ca proprietate
a Republicii Moldova.
Coala
UTM 381.1 08 ME 66
Terenul în litigiu este zonă protejată aferentă monumentului istoric şi are regim juridic de
proprietate publică, însă prima instanţă nu a ţinut cont că bunurile domeniului public sunt inalienabile,
insesizabile şi imprescriptibile, iar înstrăinarea acestora poate fi efectuată de organele competente în
ordinea prevăzută la Legea nr.121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea
proprietăţii publice.
În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 386, 386 Cod de procedură civilă; art. 8
Legea Contenciosului administrativ, art.10 alin.(1) Legea nr.121-XVI din 4 mai 2007, bunurile
domeniului public fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Circuitul civil al acestor bunuri este
interzis; art.9 alin.(6) Legea nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului, terenurile de uz public nu sunt supuse vânzării-cumpărării.
Drept urmare a celor menţionate se cere:

1) Admiterea recursului.
2) Casarea integrală a hotărîrii judecătoriei r-nul Rezina Nr. 212101 din 27 iunie 2012 , precum și
de a emite o nouă hotărâre, prin care acţiunea ÎI „P.I.P” împotriva Consiliul raional Rezina, Primăria
or. Rezina cu privire la contestarea actului administrativ şi obligarea încheierii contractului de respins.
La cerere s-e anexează:

- copiile cererii de recurs pentru intimat și instanță;
- copiile certificatului oficiului cadastral teritorial Rezina, filiala Întreprinderii de Stat „Cadastru” a
Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru, ce confirm că imobilul nr.60, strada Ştefan cel Mare r-nul
Rezina cu suprafaţa 509,4 m2 şi terenul cu suprafaţa 0,1018 ha au fost înscrise în registrul bunurilor
imobile ca proprietate a Republicii Moldova.
Recurent: Consiliul raional Rezina, Primăria or. Rezina Semnătura

reprezentanți Eremia Eugen dom. or. Rezina, str. Viilor 7
Bodrug Ștefan dom. or. Rezina, str. Trandafirilor 1
8 iulie, 2012
Dosarul nr.2re-408/12
Coala
UTM 381.1 08 ME 67
DECIZIE
20.07.2012
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Bălți
În componența
Președintele ședinței, judecător Iulia Grosu
Judecători Aliona Corcenco Dumitru Corolevschi
Grefier Carolina Caraiman
Examinînd în sedință publică recursul declarat de Eremia Eugen și Bodrug Ștefan în interesele
Consiliului raional Rezina, Primăria or. Rezina, împotriva hotării judecătoriei Rezina din 27.06.2012,
la cerea ÎI „P.I.P” privind contestarea actului administrativ și obligarea încheierii contractului de
vînzare-cumpăre a terenului aferent, prin care acțiunea a fost admisă
A constatat:
La data de 15.06.2012 ÎI „P.I.P.” a depus cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului
raional Rezina şi Primăria or. Rezina, cu privire la anularea punctului 5 al deciziei Consiliului raional
Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului vînzării terenului aferent construcției comerciale
cu suprafaţa 238 m2 din raionul Rezina, strada Ştefan cel Mare 60.
În motivarea acţiunii ÎI „P.I.P” a indicat că în baza actelor de recepţie în exploatare nr.120 din 10
februarie 2000 şi nr.1 din 20 iulie 2005 a înscris dreptul de proprietate asupra construcţiei comerciale
01 cu suprafaţa 113,6 m2, amplasată pe terenul cu suprafaţa 238 m2 .
Pe data de 17.04.2011 ÎI „P.I.P.” s-a adresat Consiliului raional Rezina, cu o cerere în care a solicitat
să i se vîndă terenul cu suprafaţa 238 m2 aferent construcţiei capitale, Consiliul raional Rezina a
refuzat să vândă întreprinderii terenul aferent.
Prin hotărârea judecătoriei Rezina din 27.06.2012 acţiunea ÎI „P.I.P” a fost admisă integral.
Punctul 5 al deciziei Consiliului raional Rezina nr.5/31 din 11 mai 2012 în partea refuzului vânzării-
cumpărării terenului aferent construcţiei capitale amplasată în or. Rezina, strada Ştefan cel Mare, 60A
a fost anulat. Consiliului raional Rezina a fost obligat să încheie cu ÎI „P.I.P” contract de vânzare-
cumpărare a terenului de pământ aferent clădirii amplasate în or. Rezina, strada Ştefan cel Mare, 60A
cu suprafaţa de 238 m2.
Recurenţii, Consiliul raional Rezina şi Primăria or. Rezina, în motivarea recursului au indicat că
imobilul nr.60 de pe strada Ştefan cel Mare din or. Rezina prin Hotărârea Parlamentului Republicii
Moldova nr.1531-XII din 22 iunie 1993 a fost recunoscut monument istoric de nivel republican.
Coala
UTM 381.1 08 ME 68
În preajma imobilului dat este amplasat un scuar cu havuz. ÎI „P.I.P” în baza contractului de arendă
funciară din anul 1999, care ulterior a fost prelungit, a instalat pe teritoriul scuarului ghereta
comercială la distanţa de un metru de la peretele imobilului nr.60 monument istoric.
Gheretă comercială a fost reconstruită în pavilion comercial şi nefiind bun imobil este înscrisă în
registrul bunurilor imobile ca proprietate a intimatului.
Terenul în litigiu este zonă protejată aferentă monumentului istoric şi are regim juridic de proprietate
publică, însă prima instanţă nu a ţinut cont că bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile, iar înstrăinarea acestora poate fi efectuată de organele competente în ordinea
prevăzută la Legea nr.121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii
publice.
Reprezentanții recurenţilor, Consiliul raional Rezina şi Primăria or. Rezina, în şedinţa instanţei de
recurs, recursul au susţinut, cerând admiterea acestuia, casarea hotărârii primei instanţe şi emiterea
unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii.
Reprezentanţii intimatului, ÎI „P.I.P” şi avocatul Iavorschi Dumitru, în şedinţa instanţei de recurs, au
cerut respingerea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, care este legală şi întemeiată.
Audiind reprezentanţii părţilor, studiind materialele dosarului, Colegiul civil şi de contencios
administrativ al Curții de Apel Bălți consideră recursul întemeiat şi care urmează a fi admis cu casarea
integrală a hotărârii primei instanţe şi emiterea unei noi hotărâri cu privire la respingerea acţiunii din
următoarele motive:
În conformitate cu art.417 alin.(1) lit.c) Codul de procedură civilă, instanţa de recurs, după ce judecă
recursul, este în drept să admită recursul şi să dea o nouă hotărâre fără a restitui pricina spre
rejudecare, anulând hotărârea primei instanţe dacă nu este necesar să verifice suplimentar dovezile
prezentate în instanţa de recurs şi dacă circumstanţele pricinii au fost stabilite de prima instanţă, însă
normele de drept material au fost aplicate eronat.
În şedinţa de judecată s-a constatat că Parlamentul Republicii Moldova prin Hotărârea nr.1531-XII
din 22 iunie 1993 a recunoscut imobilul nr.60, strada Ştefan cel Mare, mun.Bălţi monument istoric de
nivel naţional.
Guvernul Republicii Moldova prin Hotărârea nr.351 din 23 martie 2005 a aprobat listele
bunurilor imobile proprietate publică a statului şi listele cu privire la transmiterea unor bunuri imobile.
Poziţia nr.308 anexa nr.6 la Hotărârea nr.351 din 23 martie 2005 prevede că imobilul nr.60, strada
Ştefan cel Mare, or. Rezina este proprietate publică a statului şi a fost transmis integral în gestiunea
economică a Întreprinderii de Stat „Poşta Moldovei”, Centrului de Poştă Rezina pentru a fi utilizat ca
bloc al oficiului poştal nr.21.
Potrivit certificatului oficiului cadastral teritorial Rezina, filiala Întreprinderii de Stat „Cadastru”
a Agenţiei Relaţii Funciare şi Cadastru, imobilul nr.60, strada Ştefan cel Mare, or. Rezina cu suprafaţa
Coala
UTM 381.1 08 ME 69
509,4 m2 şi terenul cu suprafaţa 0,1018 ha au fost înscrise în registrul bunurilor imobile ca proprietate
a Republicii Moldova.
În baza deciziei nr.7/19 din 18 iulie 1999, Primăria or. Rezina a încheiat cu ÎI „P.I.P” pe termen de
10 ani contractul de arendă funciară a terenului de pământ cu suprafaţa 200 m 2 amplasat pe strada
Ştefan cel Mare,60, or. Rezina pentru construcţia pavilionului şi montarea terasei de vară.
Edificând pavilionul comercial şi terasa de vară, iar în perioada anilor 2000-2005 reconstruindu-l, ÎI
„P.I.P a înscris dreptul său de proprietate asupra acestora în registrul bunurilor imobile şi în baza
deciziei Primăriei mun.Bălţi nr.5/13 din 29 iunie 2009 a prelungit termenul de arendă a terenului cu
suprafaţa 328 m2 până la 28 iunie 2012.
La 17 aprilie 2012 ÎI „P.I.P” s-a adresat Primăriei or. Rezina cu cerere privind cumpărarea
terenului cu suprafaţa 328 m2 de pe strada Ştefan cel Mare, 60A, or. Rezina pe care este amplasat
construcţia capitală barul „La fontan”.
Consiliul raional Rezina prin punctul 5 al deciziei nr.5/31 din 11 mai 2007 a respins cererea ÎI „P.I.P”
cu privire la vânzarea terenului de pământ solicitat.
Prima instanţă a admis integral acţiunea ÎI „P.I.P” motivând soluţia că acesta fiind proprietarul
imobilului nr.60A, strada Ştefan cel Mare, or. Rezina este în drept de a cumpăra terenul aferent
imobilului său în temeiul art.4 şi art.9 Legea nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi
modul de vânzare-cumpărare a pământului.
Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curții de Apel Bălți consideră că prima instanţă a
aplicat eronat normele de drept material, iar concluziile, expuse în hotărâre, sunt în contradicţie cu
circumstanţele pricinii.
Întreprinderea municipală Direcţia specializată de antrepriză pentru reparaţii şi construcţii nr.2 din or.
Rezina, afirmă că la balanţa sa se află scuarul şi havuzul amplasate pe strada Ştefan cel Mare, 60,
mun.Bălţi, care fac parte din categoria spaţiilor verzi de uz comun pentru agrement.
Din certificatul oficiului cadastral teritorial Rezina, filiala Întreprinderii de Stat „Cadastru” a Agenţiei
Relaţii Funciare şi Cadastru eliberat, rezultă că proprietarul terenului cu numărul cadastral
0300207.191 de pe strada Ştefan cel Mare, 60A or. Rezina este Republica Moldova.
Conform art.47 alin.1 Codul funciar, terenuri de uz public din oraşe şi sate sunt terenurile folosite
pentru căile de comunicaţie, pentru necesităţile social-culturale ale populaţiei (grădini publice, parcuri,
lacuri, plaje, bulevarde, scuaruri).
Aşadar, prin probele administrate se confirmă incontestabil că terenul solicitat de intimat pentru ai fi
vândut este teren proprietate publică de uz public şi zonă de protecţie a monumentului istoric.
Conform art.9 alin.(6) Legea nr.1308-XIII din 25 iulie 1997 privind preţul normativ şi modul de
vânzare-cumpărare a pământului, terenurile de uz public nu sunt supuse vânzării-cumpărării.
Coala
UTM 381.1 08 ME 70
Conform art.10 alin.(1) Legea nr.121-XVI din 4 mai 2007 privind administrarea şi deetatizarea
proprietăţii publice, bunurile domeniului public fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Circuitul
civil al acestor bunuri este interzis.
Alineatul (6) acelaşi articol expres stabileşte că actele juridice privind înstrăinarea sau dobândirea, în
folosul persoanelor fizice sau al persoanelor juridice cu capital privat, a bunurilor domeniului public,
inclusiv prin privatizare, precum şi actele juridice privind darea acestor bunuri în comodat persoanelor
indicate sunt lovite de nulitate absolută.
Aşadar, prima instanţă prin hotărârea emisă a obligat recurenţii să vândă intimatului terenul zonei de
protecţie a monumentului istoric care face obiectul exclusiv al proprietăţii publice, este inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil, sau, la încheierea unui act juridic lovit de nulitate absolută. Prin urmare,
prima instanţă a aplicat eronat normele de drept material şi în conformitate cu art.400 alin.(2) Codul de
procedură civilă, această încălcare serveşte temei de casare a hotărârii.
Astfel, din considerentele menţionate şi având în vedere că circumstanţele pricinii au fost stabilite de
către prima instanţă, însă normele de drept material au fost aplicate eronat şi nu este necesară
verificarea suplimentară a noilor dovezi, Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii de Apel
Bălți
Decide:
A admite recursul declarat Consiliul raional Rezina şi Primăria or. Rezina.
De a casa hotărârea primei instanţe şi de a emite o nouă hotărâre, prin care acţiunea ÎI „P.I.P”
împotriva Consiliul raional Rezina şi Primăria or. Rezina cu privire la contestarea actului administrativ
şi obligarea încheierii contractului de respins.
Decizia este definitivă și irevocabilă.
Preşedintele şedinţei Iulia Grosu

Judecătorii Aliona Corcenco, Dumitru Corolevschi
Coala
UTM 381.1 08 ME 71
Concluzii:
În urma studiului realizat se constată încă o dată, rolul extrem pe care îl poartă domeniul public
pentru întrega societate și anume un regim de protecție asupra tuturor bunurilor scoase din circuitul
civil. Acest regim este important a fi aplicat atît pentru realizarea unor interese generale actuale cum ar
fi: securitatea națională, dezvoltarea economică, socială, politică, culturală ș.a, dar și realizarea unor
interese de viitor.
Astfel în elaborarea acestei lucrări s-a urmărit:
1) Raportarea la istorie, prin care s-a realizat analiza evolutivă a noțiunii de domeniul public\
dominialitate, în special pe teritoriul Republicii Moldova, precum și raportarea noțiunii de domeniul
public la sistemul roman, german, francez.
2) Stabilirea corelației dintre noțiunea de domeniu public și proprietate publică.
3) Analiza principalelor acte normative care determină bunurile domeniului public.
4) Identificarea în conformitate cu literatura de specialitate a modurilor de dobîndire a bunurilor în
domeniul public.
5) Scoaterea în evidență a proceduri de adminstrare a bunurilor domeniului public, precum și a
multitudinilor de etape pentru aceasta.
6) Determinarea regimului dominialității aplicabil asupra bunurilor fondului funciar al Republicii
Moldova.
7) Cercetarea dominialității obiectelor acvatice.
8) Studierea regimului deosebit aplicabil monumentelor naturale, precum și determinarea subiecților
responsabili pentru protecția lor.
Concluzia desprinsă din analiza principalelor dispoziții în materie, precum și a elementelor de
practică judiciară scoate în evidență lipsa unei viziuni concrete și corecte a legislatorului asupra
dominialității. De exemplu noțiunea de domeniu public încă nu este consacrată în legislație,
deasemenea nu există o delimitare clară între bunurilor domeniului public a proprietății, de bunurile
domeniului privat a proprietăţii.
Din cauza numeroaselor confuzii, precum și a lacunelor existente sunt comise abuzuri din partea
persoanelor cointeresate, care contribuie mai mult sau mai puțin, la administrarea greșită a bunurilor
domeniului public, punînd sub întrebare soarta lor pe viitor.
O soluție optimă pentru a elimina aceste neclarități ar fi adoptarea unor acte care să prevadă
delimitări clare între proprietatea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi între
bunurile domeniului public şi privat, a determina cercul bunurilor domeniului public, precum și de a
stabili expres, modul de administrare a bunurilor domeniului public, precum și a subiecților
responsabili cu aceasta.
Coala
UTM 381.1 08 ME 72
Bibliografie:
Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. din 12.08.1994;
2. Codul Civil, nr. 1107-XV din 06.06.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-
86/661 din 22.06.2002;
3. Codul silvic nr.887-XIII din 21.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.4-
5/36 din 16.01.1997;
4. Codul funciar nr. 828-XII din 25.12.1991 // Monitorul Oficial nr.107/817 din 04.09.2001;
5. Codul subsolului, din din 02.02.2009 // Monitorul Oficial nr. 75-77 art. Nr:197 Data
intrarii in vigoare : 17.07.2009;
6. Codul Apelor al R.M. nr.1532 din 22.06.1993 // Monitorul Oficial nr.10, din 01,10,1993
7. Legea cu privire la proprietate nr. 459-XII din 22.01.1991 // Monitorul Oficial nr. 003, din
30.06.1991 (abrogată prin LP54-XVI din 02.03.07, MO43-46/30.03.07 art.188);
8. Legea privind administraţia publică locală nr.310 din 07.12.1994// Monitorul Oficial
nr.003 din 07.12.1994;
9. Legea privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor nr. 91 din 05.04.2007
Monitorul Oficial nr. 70-73 din 25.05.2007;
10. Legea nr. 436-XVI din 28.12.2006 cu privire la administraţia publică locală // Monitorul
Oficial nr.32-35/116 din 09.03.2007;
11. Legea nr. 635 din 10.07.1991 cu privire la bazele autoadministrării locale // Monitorul
Oficial nr. 006 din 10.07.1991 (abrogată la 07.12.1994);
12. Legea cu privire la concesiuni nr. 534 din 13.07.1995 // Monitorul Oficial nr. 67, din
30.11.1995;
13. Legea privind achiziţiile publice nr.96 din 13.04.2007// Monitorul Oficial 27.07.2007;
14. Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr. 488 din 08.07.1999// Monitorul
Oficial nr. 42-44 din 20.04.2000;
15. Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121 din 04.05.2007//
Monitorul Oficial nr.90, din 29.06.2007;
Coala
UTM 381.1 08 ME 73
16. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului cu privire la
concesionarea servicilor publice de gospodărie comunală nr.1006 din 13.09.2004//
Monitorul Oficial nr.171-174/1183 din 17.09.2004;
17. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr.782 din 03.08.2000 pentru aprobarea
regulamentelor-cadru ale parcurilor naţionale, monumentelor naturii, rezervaţiilor de
resurse şi rezervaţiilor biosferei;
Monografii şi manulale
18. Creangă Ion “Curs de drept administrativ” Vol.II. Administraţia publică locală. Chişinău:
EPIGRAF, 2005;
19. Sergiu Baieş, Aurel Băieşu, Valentina Cebotari, Ion Creţu, Victor Volcinschi “Drepturile
reale, Teoria generală a obligaţiilor” Volumul II, Cartier juridic, CSPJ, 2005;
20. Iorgovan Antonie. “Tratat de drept administrative” Vol.2. Bucureşti: All Beck, 2002;
21. Ioan Alexandru, Mihaiela Cărăuşan, Ioan Popescu, Dragosş Dincă “Drept administrativ”
Editura Economică 2002;
22. Dumitru Brozoianu “Drept administrativ partea generală” Bucureşti 2003;
23. Manda Corneliu “Drept administrative” Volumul II Bucureşti 2002;
24. Giurgiu Liviu “ Domeniul public” Repere juridice. Bucureşti: Tehnica, 1997
25. Ivan Stelian, Bădescu Mihai, Neagu Aurel, “Administraţia publică” Bucureşti, Lumina
Lex, 2002
26. Emil Bălan “Întroducere în studiul dominialităţii” Editura All Beck 2004;
27. Climova Alla “Raporturi juridice administrative” Editura Reclama, Chişinău 2001.
28. Baieş Sergiu, Ciobotari I., Creţu V., Volcinschi V. “Drept civil. Drepturi reale. Teoria
generală a obligaţilor”, vol.II;
29. Dogaru Ion, Sevastian Cercel “Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale” , Editura
All Beck, Bucureşti 2003;
29. Gherghiu Romulus Iulian “Drept amninistrativ” ed. Economică 2005;
30. Furdui Viorel “Raporturile autorităţilor publice în administrarea patrimoniului unităţilor
administrativ-teritoriale” , teză de doctor în drept;
31. Hamangiu C., I.Rosetti Bălănescu, Al. Baicoianu “Tratat de drept civil roman” vol.I,
Editura All Bucureşti 1996;
32. Romanu E. S. “Drept de proprietate publică şi privată în Romania”, Editura Graphix, Iasi
1993;
33.Climova A. “Domeniul public şi domeniul privat al proprietăţii: probleme şi reglementare
juridică”, Revista Naţională de drept, nr11/2000;
Coala
UTM 381.1 08 ME 74
34. Adam Ioan „Drept civil. Drepturi reale” Bucureşti All Beck 2002;
35. Furdui Viorel “Protecţia autonomiei patrimoniale locale în Republica Moldova” Politici
publice;
36. P. Negulescu “Tratat de drept administrativ” vol.I Editura Mîrvan, Bucureşti 1934;
37. M. Vărzaru “Tratat de drept administrativ roman” Bucureşti 1928, Editura Librăriei;
38. R. Pelloux “La ntion de domanialite publique depuis la fin de l’ancien droit” Paris1932;
39. Tarangul Erast Diti, “Tratat de drept administrativ roman” Cernăuţi 1944;
40. R.Bonnard “Precis de droit administratif” Paris 1934;
41. Oprişan Constantin“Regimul general al proprietăţii in Romania. Studii de drept romanesc”
Bucureşti 1995;
42. Constatin Stănescu, Corneliu Bîrsan “Drept civil. Drepturi reale” Bucureşti 1988;
43. Urs, Iosif, Angheni Smaranda “Drept civil” Vol. II. Bucureşti: Oscar Print, 1998;
44. Bălan, Emil “Domeniul administrativ” Bucureşti: Lumina Lex, 1998;
45. Climova Alla, unele aspecte de ordin juridic şi practic privind obiectele acvatice separate în
“Armonizarea cadrului normativ al R.M. la Dreptul European în domeniul valorificării
durabile şi managmentului resurselor de apă”;
46. Furdui V. “Concesionarea o modalitate eficientă de gestionare a proprietăţii UAT”
Chişinău 2004;
Coala
UTM 381.1 08 ME 75
Coala
UTM 381.1 08 ME 76
Coala
UTM 381.1 08 ME 22

Banari

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Banari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

2.COSTITUIREA ŞI ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC………….......……….21

3. REGIMURI DOMENIALE APLICABILE DIFERITOR BUNURI ALE DOMENIULUI

- abordarea domeniului public din perspectiva modalităţilor legale de constituire;

Structura lucrării: este constituită din introducere, trei capitole :

1.1 Noţiunea de domeniu public în evoluţia legislativă şi doctrinară în Republica Moldova.

1.3 Corelaţia dintre noţiunile domeniul public şi proprietatea publică.

2.1 Bunurile domeniului public.

Iar domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în conformitate cu art.5, include următorele:

2.2 Modurile de dobîndire a bunurilor în domeniul public.

a) Dobîndire bunurilor domeniului public pe cale naturală.

e) Dobîndirea bunurilor prin expropriere pentru cauză de utilitate publică.

2.3 Administrarea bunurilor domeniului public.

b) Închirierea bunurilor domeniului public.

c) Arenda bunurilor domeniului public.

3. Regimuri domeniale aplicabile diferitor bunuri ale domeniului public.

3.1 Regimul domenial aplicabil fondului funciar al Republicii Moldova.

Respectiv din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale în conformitate cu art.5 ţin:

Drept exemplu la cele expuse poate servi următorea speţă:

3.2 Regimul domenial aplicabil obiectelor acvatice.

3.3. Regimul domenial aplicabil monumentelor naturale.

Către : Consiliul raionul Rezina

De la: ÎI „P.I.P” cod fiscal 58975131259457

Cererea de chemare în judecată

ca rezultat s-e cere:

Reclamant: ÎI „P.I.P” , reprezentant

27 iunie, 2012 r-nul Rezina

Judecător Antonciuc Tudor

Curtea de Apel Bălți

Drept urmare a celor menţionate se cere:

La cerere s-e anexează:

Recurent: Consiliul raional Rezina, Primăria or. Rezina Semnătura

Preşedintele şedinţei Iulia Grosu

S-ar putea să vă placă și