Drepturile minorităților

Recunoașterea și protecția drepturilor minorităților, în special ale minorităților care nu

sunt concentrate geografic, rămâne una dintre cele mai dificile teme pentru dreptul internațional
și dreptul constituțional. În general, teoria și practica contemporană favorizează grupurile care
sunt concentrate la nivel local și regional. Dorința ca astfel de grupuri să se guverneze singure
este suportată prin distribuirea federală sau descentralizată a puterilor. Cu toate acestea,
capacitatea minorităților concentrate non-teritoriale de a fi îmbrăcate într-o formă de autonomie
este o provocare.
Relevanța drepturilor colective revendicate de minorități (de exemplu, dreptul la
autonomie) și modalitățile de protecție a acestor drepturi sunt la fel de importante astăzi ca în
orice moment anterior. Motivele relevanței drepturilor minorităților sunt multiple; dar, în esență,
este recunoscut pe scară largă, în primul rând la nivel filosofic, că realizarea deplină a drepturilor
individuale se exprimă adesea de către persoanele care își exercită drepturile și libertățile
fundamentale în contextul comunităților culturale, lingvistice și religioase din care fac parte, și în
al doilea rând, că la nivel practic există puține zone de conflict în lume care nu au la bază, lupta
minorităților pentru o anumită formă de recunoaștere, împărțire a puterii, protecție sau
autonomie.

Provocarea pentru multe democrații emergente și stabilite, inclusiv unele dintre națiunile
care fac parte din Uniunea Europeană, este cum să răspundă la cererile grupurilor minoritare
pentru o protecție mai eficientă a drepturilor lor - atât la nivel individual, cât și colectiv.

"Pentru o lungă perioadă de timp după încheierea celui de-al doilea război mondial, s-a

1
crezut - și s-a afirmat în scris - că problema protecției internaționale a minorităților nu mai
este de actualitate. Totuși, în ultimii ani, această viziune s-a dovedit a fi greșită.”

În ceea ce privește teoria și dreptul internațional și constituțional, nu există nicio

finalitate sau certitudine ceea ce se înțelege prin „minoritate”.O definiție a minorității care este
potrivită pentru o țară poate să nu fie aplicabilă în altă țară, iar drepturile revendicate de o
minoritate dintr-o țară pot să nu fie aceleași cu drepturile revendicate de o minoritate dintr-o altă
țară.

Există, totuși, o tensiune și în Europa în ceea ce privește drepturile așa-numitelor

minorități „noi” față de așa-numitele minorități „vechi”. Vechile minorități se referă la drepturile
acelor grupuri care au locuit în țări ca minorități de multe generații sau chiar secole, în timp ce
noile minorități se referă la imigranți mai recenti. În contextul european există o oarecare
„rigiditate” prin care „vechile” minorități pot avea dreptul la anumite forme speciale de protecție,
în timp ce „noile” minorități sunt așteptate să se asimileze în noile lor țări de reședință.

Este banal să spunem că fiecare minoritate nu poate avea un stat propriu, o regiune
proprie sau un guvern local propriu. Sugestia că formele teritoriale de descentralizare sunt
„singura” modalitate de a asigura autoguvernarea minorităților este grav greșită și oferă puține
speranțe acelor comunități fără dominație teritorială. Statul modern este multietnic și, de cele mai
multe ori, minoritățile de pe teritoriul său trăiesc amestecate.

Principalele mecanisme constituționale care s-au dezvoltat de-a lungul timpului pentru a
satisface cererile minorităților de protecție a drepturilor și intereselor lor continuă să fie
importante în elaborarea și guvernarea constituției contemporane, dar, în practică, mecanismele
existente nu sunt perfecte și au prezentat deficiențe, pentru exemplu:

Protecția drepturilor individuale, ca bază unică pentru protejarea drepturilor minorităților,

subliniază dreptul indivizilor de a se asocia, de a-și vorbi limba, de a adera la credința lor și de a
forma asociații private.

2
În general, totuși, actele de drepturi (a) nu obligă guvernele să sprijine activ limbile, culturile și
tradițiile minoritare;
(b) nu obligă guvernele să asiste minoritățile în educația lor în limba maternă sau în promovarea
culturii sau tradițiilor lor;
(c) nu obligă guvernele să implice minoritățile în deciziile care le afectează legile, cultura, religia
sau tradițiile.
Drepturile individuale sunt de cele mai multe ori formulate în sens negativ și nu impun
drepturi sau obligații pozitive prin care indivizii pot solicita de la guvern alocații bugetare și alte
resurse pentru promovarea tradițiilor, limbii sau culturii comunității lor.

Federalismul și descentralizarea sunt mecanisme utilizate pe scară largă pentru a proteja indirect
minoritățile prin alocarea de puteri și funcții la nivelurile regionale și locale de guvernare.

Tulburarile politice și economice și războaiele din ultimele secole au stimulat migrații

către și în interiorul Europei, care au creat societăți bogate în diversitate etnică, lingvistică și
culturală. Drept urmare, multe minorități s-au confruntat cu discriminare și chiar cu refuzul
cetățeniei.

Aceștia au fost și sunt adesea excluși de la angajare, locuințe, educație și acces la servicii de
sănătate sau justiție. Mulți dintre ei sunt subreprezentați în guvernele și instituțiile europene, ceea
ce le face dificil să găsească reparații politice pentru încălcarea drepturilor lor.

Protecția minorităților naționale a fost întotdeauna pe agenda Consiliului Europei, dar

problema a căpătat și mai multă importanță odată cu prăbușirea regimurilor comuniste europene,
naționalismul extrem și conflictele din anumite părți ale Europei.Acțiunea Consiliului Europei în
acest domeniu se bazează pe principiul că protecția minorităților face parte din protecția
universală a drepturilor omului.
În Imperiul Otoman (c. 1299-1923) a existat o anumită experiență cu acomodarea
neteritorială a minorităților religioase, de exemplu prin sistemul Millet, prin care grupările
religioase precum evreii și creștinii aveau libertatea de a aplica și de a respecta codurile lor
religioase respective și să-și promoveze tradițiile și credințele. Comunitățile se autoguvernau în
cadrul general al Imperiului Otoman și erau „tolerate” ca nefiind in deplină egalitate cu cele de

3
credință islamică, dar totuși fiind oameni ai Cărții. Sistemul Millet nu a avut în vedere egalitatea
grupărilor nedominante, ci a fost folosit mai degrabă pentru a afirma dominația credinței islamice
față de cele ale altor credințe. Relevanța sistemului Millet a fost, totuși, că permitea o formă de
autonomie neteritorială pentru grupurile religioase prin care își puteau gestiona propriile afaceri
religioase, legile și obiceiurile pe principiul personalității. Meii nu numai că aveau autonomie în
a-și conduce afacerile religioase, ci și-au putut ridica taxe și a-și aplica aranjamentele religioase
și de drept al familiei asupra membrilor societății lor. Millets a oferit chiar și ceea ce în prezent
este considerat servicii sociale guvernamentale de bază, cum ar fi furnizarea de educație,
tratament medical, îngrijire pentru vârstnici și alte servicii sociale, dar pe baza faptului că
serviciile au fost furnizate mai degrabă pe o bază comunitară decât pe o bază teritorială.

Și asta, în ciuda faptului că drepturile noilor minorități se bazează pe ceea ce la prima vedere
ar fi părut o erezie pentru tradiția liberală occidentală, ele se bazează pe „apartenența la
grup”.

În cele din urmă, implementarea politicilor pentru minorități ar trebui făcută pentru a
promova stabilitatea pe termen lung și nu doar pentru a liniști comunitatea internațională. Prin
dialog, toate părțile își pot împărtăși preocupările și pot lucra pentru a găsi un teren comun. Așa
cum a spus Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale pentru OSCE, „Acomodarea intereselor
minoritare nu ar trebui interpretată ca corectitudine politică sau complacere față de grupuri de
interese speciale. Nici nu ar trebui să fie diminuată prin simboluri sau concesii pe termen scurt.
În schimb, ar trebui să existe un angajament real. să protejeze identitatea minorităților naționale
și să creeze condiții pentru promovarea acelei identități”. Înregistrarea unei „guvernări” non-
teritoriale de drept public poate să nu fie un proces simplu și să nu fie o opțiune preferată sau
practică pentru fiecare minoritate. Este, totuși, o opțiune relevantă care nu trebuie ignorată doar
pentru că nu a avut o aplicare largă sau pentru că ridică întrebări complexe. Descentralizarea
către entitățile teritoriale nu este lipsită de complexitate (cum au fost martorii țărilor care au
trebuit să creeze regiuni și să stabilească competențele unor astfel de regiuni) și așa ar fi cazul
descentralizării către un Guvern comunitar.

4
 Autonomia neteritorială oferă avantajul de a găzdui minoritățile fără violența, genocidul
și conflictul care caracterizează atât de des organizarea teritorială a puterilor guvernamentale.
Autonomia neteritorială poate aprofunda democrația; extinde protecția libertăților civile; și să
sporească un patriotism comun prin înlăturarea controlului teritorial și a dominației ca o condiție
prealabilă pentru autoguvernare.Teoria și practica dreptului constituțional sunt dinamice și în
prezent este provocată să dezvolte noi concepte și să ajusteze implementarea conceptelor
existente pentru a găsi soluții durabile pentru tratarea minorităților.

Bibliografie:

1.https://academic.oup.com/icon/article/5/4/699/704294

2.Human Rights -2011 by The Johns Hopkins University Press

3.https://www.europarl.europa.eu/

4.https://www.coe.int/en/web/minorities/fcnm-factsheet

5.Bertus de Villiers, Community Government for Minority Groups – Revisiting the

Ideas of Bauer and Renner Towards Developing a Model of Self-Government by Minority

Groups Under Public Law, Max-Planck-Institut für ausländisches öffentliches Recht und

Völkerrecht, 2016.