Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creanga
1. Perioada literara: epoca marilor Societatea Junimea și revista Convorbiri literare au
clasici (1860-1890) creat în perioada cunoscută în literatura română
drept „epoca marilor clasici”, un climat adecvat și o
altă modalitate de a recepta și înțelege cultura și
literatura română, decât predecesorii lor, pașoptiștii.
În contextul mișcării literare, cinci personalități și-au
depășit epoca și s-au impus cunoștinței publice. E
vorba despre Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I.L. Caragiale și Ioan Slavici. Poveștile au
poate rolul cel mai important în receptarea operei lui
Creangă, în definirea personalității sale creatoare.
Aceste scrieri i-au adus autorului renumele de
„scriitor poporan”, de culegător de basme pe care
le-ar fi stilizat. După apariția monografiei lui G.
Călinescu, Viața și opera lui Ion Creangă, această
prejudecată va fi înlăturată, autorul fiind considerat
în basme un scriitor cult. El extrage substanța
folclorică a poveștilor populare, păstrând tematica,
motivele, stereotipiile, dar urmărind efecte estetice.
2. Curent literar: realism • Realismul- miscare culturala artistica
aparuta in Franta la mijlocul secolului al XIX – lea;
afirmata printr-o reactiei de negare a
romantismului; interesul transferandu-se dinspre
subiectivitate spre obiectivitate
• S-a dezvoltat printr-un context specific
constand in dezvoltarea stiintelor, aparitia
pozivismului ( nivel filozofic) , atentia acordata
cunoasterii de tip rational/ stiintific implicand
valoarea acordata experimentului, raportului
cauza-efect
• Năzuința de a oglindi veridic, obiectiv
realitatea contemporană
• Tematică sociala și problematică morală (
ex: societatea burgheza contemporana prezentata
pe baza observatiei si a experientiei; parvenirea;
paternitatea; moștenirea; banul; existența
burgheză; familia etc)
• Viziunea artistica: obiectiva si monografica(
prezentarea unei societati, a totalitatii aspectelor
sale prin valorificarea unor detalii diverse,
semnificative)
3. Autor: Ion Creanga Opera lui Ion Creangă are dimensiuni relativ
restrânse, primele sale scrieri (Inul și cămeșa,
Păcală, Ursul păcălit de vulpe) fiind publicate în
manuale școlare, dovedind o bogată substanță
artistică, ce anunță scrierile de maturitate de mai
târziu.
 Poveștile au poate rolul cel mai important în
receptarea operei lui Creangă, în definirea
personalității sale creatoare. Aceste scrieri i-au
adus autorului renumele de „scriitor poporan”,
de culegător de basme pe care le-ar fi stilizat.
După apariția monografiei lui G. Călinescu,
Viața și opera lui Ion Creangă, această
prejudecată va fi înlăturată, autorul fiind
considerat în basme un scriitor cult. El extrage
substanța folclorică a poveștilor populare,
păstrând tematica, motivele, stereotipiile, dar
urmărind efecte esetice.

4. Contextul aparitiei operei literare Publicata in revista “Convorbiri literare”, in anul

1877, “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga
aduce un reviriment al speciei basmului prin
reactualizarea temelor de circulatie universala si
adaptarea tiparului traditional, de inspiratie
folclorica, la viziunea originala a autorului.
5. Formula estetica: basm cult „Povestea lui Harap-Alb” este, ca specie literară,
un basm cult, o creație epică amplă, ce impune
„oglindirea vieții în moduri fabuloase”, cu
personaje care nu sunt numai oameni, ci și ființe
himerice, purtătoare de valori simbolice,
antrenate într-o luptă în care se confruntă binele
și răul, acesta din urmă fiind mereu biruit. Se
observă că modul de a povesti al lui Creangă se
caracterizează prin ritmul rapid al povestirii care
rezultă din eliminarea explicațiilor generale, a
digresiunilor, a descrierilor, prin individualizarea
acțiunilor și a personajelor prin amănunte care
individualizează și prin dramatizarea acțiunii
prin dialog, oralitate și umor. Creangă
localizează și umanizează fantasticul, fiind
recunoscut prin erudiția paremiologică.
Deși este basm, prin înfățișarea atât de
țărănească a lumii evocate, „Povestea lui
Harap-Alb” seamănă cu un mic roman de
aventuri cu subiect fabulos, autorul improvizând
pe marginea schemei tradiționale a basmului o
imagine a vieții satului românesc de altădată cu
tipurile ei morale, cu tradițiile și obiceiurile ei,
cu comportamentul și limbajul ei specific.
Alte linii de forță ale basmului fiind personajele
individualizate prin comportament, limbaj,
psihologie, atitudine, gestică sau mimică, aspecte
care sugerează dimensiunea realistă a operei.
6. Universul temelor si motivelor Ca în orice basm, tema tratată este lupta dintre
literare bine și rău, care impune schema narativă a
operei. Spre deosebire de creațiile populare,
textul lui Creangă prezintă în plus o aventură
inițiatică a unui tânăr aflat pe drumul maturizării,
ceea ce conferă caracter de bildungsroman
acestuia.
7. Episoade/scene semnificative Un prim element de compozitie ilustrativ
pentru tema si viziunea despre lume pentru tema si viziunea despre lume il
reprezinta actiunea, ce se supune, in linii
mari, stereotipiei narative deja consacrate.
Tiparul narativ al speciei populare este
mentinut. Situaţia iniţială de echilibru –
expoziţiunea – il prezinta pe crai şi cei trei fii ai
săi. Factorul perturbator (lipsa) – intriga – il
constituie „cartea” trimisa de Verde-Împărat
craiului, solicitandu-i fratelui sau ajutorul in
numirea unui descendent la domnie.
Desfăşurarea acţiunii debuteaza cu decizia
craiului de a testa curajul fiilor săi, trimisi
succesiv catre imparatia unchiului lor. Deghizat
intr-un urs, batranul isi intampina fiii la trecerea
unui pod, marcand simbolic o treapta catre o
etapă superioara a existentei. Mezinul este
singurul care trece proba curajului, insa nu
poate inca distinge aparenta de esenta pentru ca
nu isi recunoaste tatal sub masca fiarei pe care o
infrunta fara ezitare. Calul nazdravan va deveni
personajul auxiliar care intervine doar in
situatii exceptionale, spre deosebire de Sfanta
Duminica, mentorul spiritual care doar il
ghideaza pe erou catre desavarsirea sinelui.
Traversarea padurii-labirint marcheaza o alta
proba cruciala in formarea eroului, cunoasterea
iniţiatorului malefic. O scena semnificativa
pentru caracterul de bildungsroman si forma
atipica a confruntarii bine-rau, din care se
anuleaza principiul ciocnirii fizice, este cea a
primelor interactiuni dintre protagonist (feciorul
de crai neinitiat) si antagonist (Spanul care nu
are o infatisare monstruoasa, ci una umana,
onesta, sugerand ca maleficul se poate ascunde
sub aparenta binelui). Desi il recunoaste ca fiind
“span” si ii respinge propunerile insidioase
(viclene) de doua ori, a treia incercare se
soldeaza cu triumful raului, potrivit simbolisticii
acestei cifre ezoterice . Feciorul de crai accepta
ca Spanul sa ii devina calauza si sluga,
 justificandu-si decizia pripita: “[…] asta-i țara
spânilor și n-am încotro.”
Antagonistul il aduce intr-o situatie-limita:
arunca apa din plosca, stiind ca arsita verii va
transforma drumul intr-o zbatere la limita
supravietuirii, il conduce pe “stapanul” sau la
fantana, il ademeneste in adancul ei, laudand
racoarea revigoranta si il ia captiv. Coborârea în
fântână simbolizează coborarea in Infern in sens
dantesc sau moartea eroului, din care va renaşte
sub altă identitate. Dobandirea onomasticii prin
pactul mefistofelic (demonic) surprinde
începutul iniţierii spirituale.

8. Structura si compozitie Acțiunea este încadrată cu ajutorul unor formule

specifice, a căror funcție este de a avertiza
asupra caracterului fabulos al întâmplărilor.
Incipitul stabilește timpul și spațiul în care se
desfășoară acțiunea. Astfel, în expozițiune, textul
se deschide cu formula inițială „amu cică era
odată într-o țară un crai care avea trei feciori”,
coordonatele spațio-temporale vagi fiind
specifice poveștii, având și rolul de a conferi
caracter universal valabil faptelor prezentate.
Mai mult, reperele spațiale sugerează
dificultatea aventurii eroului care trebuie să
călătorească de la un capăt al lumii la celălalt,
simbolizând trecerea de la imaturitate la
maturitate. Formula de început se află în
strânsă legătură cu formula finală: „Și a ținut
veselia ani întregi, și acum mai ține încă. Cine se
duce acolo bea și mănâncă, iară pe la noi, cine
are bani bea și mănâncă, iar cine nu privește și
rabdă.”

9. Elemente de structura si Titlul conține un oximoron, „harap-alb”,

compozitie, semnificative sugerând, pe de o parte statutul neobișnuit al
eroului, acela de slugă cu pielea albă, falsa lui
pentru ilustrarea viziunii
identitate, această situație necesitând remedierea.
despre lume a autorului Contrastul dintre substantivul „harap” și
adjectivul „alb” subliniază falsa identitate a
fiului de crai, stârnind curiozitatea cititorului,
pregătit astfel să asculte povestea.
Întâlnirea cu Spânul declanșează conflictul
principal și exterior al basmului, care își va găsi
rezolvarea doar în final. Departe de a-i oferi un
fir călăuzitor, Spânul este primul personaj din
categoria forțelor răului. Este un personaj
 malefic, dornic să i se substituie fiului de crai,
vrând totodată și moartea acestuia, dar în același
timp are un rol foarte important în maturizarea și
inițierea eroului. El este cel care îl va boteza
Harap-Alb și care îi va prezice într-un fel
destinul în jurământul pe care i-l cere: „atâta
vreme să ai a mă sluji, până îi muri și iar îi
învie”. Rolul Spânului este, de altfel, subliniat și
de calul năzdrăvan care afirmă că „și unii dintre
aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru
că îi fac pe oameni să prindă la minte.”
Naivitatea fiului de crai se evidențiază atunci
când se lasă amăgit și intră în fântână pentru a
lua apă, neintuind capcana. Coborârea în
fântână are, în plan simbolic, semnificația unui
spațiu al nașterii și al regenerării, schimbarea
numelui, a identității, reprezentând începutul
inițierii spirituale. Personajul intră în fântână ca
fiu de crai, naiv, neexperimentat, „boboc în trebi
de aieste”, pentru a deveni Harap-Alb, rob al
Spânului. Prin această coborâre pe o imaginară
verticală a lumii în fântână, el dobândește în
urma unui botez simbolic numele ce relevă
dualitatea ființei umane, scindată între grotesc
(„harap” – statut inferior) și sublim („alb” –
semn al condiției imperiale pierdute, a purității
morale și a nobleții sufletești)
10. Arta narativa Narațiunea se face la persoana a III-a, dar nu
are un caracter obiectiv, deoarece naratorul
omniscient intervine prin comentarii și
observații, creându-se astfel acea legătură
afectivă între el și cititor. În ceea ce privește arta
narativă a lui Creangă, critica literară remarcă
oralitatea stilului și umorul. Sursele oralității
sunt exprimarea locuțională, folosirea
proverbelor și a zicătorilor, adresarea directă
către cititor și autoadresarea, în timp ce umorul
este provocat prin descrieri de situații și de
personaje ce stârnesc râsul ( portretul lui Gerilă,
cearta din casa de aramă), de ironie și autoironie,
de folosirea diminutivelor cu valoare
augmentativă.
11. Concluzia In concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un
basm cult in care fantasticul este ancorat in
social, viziunea originala reflectandu-se in
particularitatile de constructie a personajelor,
care sunt umanizate si dobandesc complexitate
printr-un profil psihologic ce nu apare in specia
populara. Eroul se diferentiaza de prototipul
consacrat in basmul popular intrucat se
dovedeste nesigur de reusita, greseste din
naivitate, dar evolueaza prin suferinta careia i se
atribuie un rol purificator. Confruntarea cu
antagonistul exclude o desfasurare de forte, insa
renasterea personajului pozitiv ca initiat asigura
caracterul moralizator prin triumful glorificator
al binelui.