ASEMANARI

Primele etape ale abordării strategice au însemnat mai mult planificare decât management.
Deciziile strategice sunt fundamentale; afectează natura şi direcţia activităţilor şi viitorul
organizaţiei; au limite da natură politică şi constituţională.
 Formularea de către managementul executiv al organizaţiei de misiuni şi scopuri şi
asigurarea cadrului în care sunt dezvoltate strategiile – „ţintele” către care se îndreaptă
strategiile.
 Evaluarea mediului cu scopul de a identifica factorii în funcţie de care trebuie formulate
strategiile organizaţiei.
 Auditul intern care inventariază şi evaluează atuurile şi slăbiciunile organizaţiei.
 Formularea, evaluarea şi selectarea strategilor.
 Implementarea şi controlul planului strategic.
 Analizarea situaţiei interne şi externe organizaţiei.
 Diagnoza, identificarea chestiunilor esenţiale cu care se confruntă organizaţia.
 Definirea misiunii fundamentale a organizaţiei.
 Articularea scopurilor de bază ale organizaţiei.
 Crearea unei viziuni; cum arată succesul.
 Dezvoltarea unei strategii pentru a realiza viziunea şi scopurile.
 Stabilirea unor repere temporale; a unui orar.
 Măsurarea şi evaluarea rezultatelor.
 preocupare pentru ceea ce se întâmplă pe termen lung;
 integrarea scopurilor şi obiectivelor într-o ierarhie coerentă;
 recunoaşterea faptului că planificarea şi managementul strategic nu se auto-
implementează, nu vin de la sine;
 o perspectivă externă care are rolul nu de a se adapta la mediu, ci de a anticipa şi modela
schimbările mediului. Managementul strategic public are un element în plus faţă de cel
privat: gândirea strategică trebuie să fie conştientă de exercitarea autorităţii politice.

DEOSEBIRI
 Granițele dintre sectorul public și sectorul privat nu sunt strict delimitate, sectorul public
sau statul în sens economic poate fi definit drept „ansamblul tuturor activitãților
desfãșurate de stat”
 Sectorul privat fiind un sector nereglementat, în care producãtorii decid ce sã producã în
funcție de voința de a plãti a consumatorului, iar alocarea de bunuri și servicii se face în
ultimã instanțã în funcție de existența sau absența profiturilor
 Sectorul public este un furnizor de servicii care sunt produse nu în funcție de cerințele
pieței, ci în funcție de deciziile luate în cadrul proceselor democratice, iar alocarea
serviciilor se face în funcție de nevoile celui care primește.
 În sectorul privat, produsele individuale pot fi evaluate în funcție de valoarea lor, adicã de
prețul pieței.
 În sectorul public, acest lucru nu este posibil și diferitele categorii de produse trebuie sã
fie evaluate în totalitate cu ajutorul mijloacelor utilizate (costurile totale) pe produs, cu
condiția existenței unor date în ceea ce privește producția.
 Sectorul public înglobeazã un anumit numãr de sarcini pe care societãțile occidentale
moderne nu le pot lãsa doar în seama mecanismelor pieței. Este vorba despre bunuri
colective (publice) și bunuri individuale ce implicã externalitãți (efecte externe
importante)
 sectorul public poate fi identificat cu sistemul de producție a bunurilor și serviciilor
publice, într-o accepțiune care cuprinde, pe de o parte, procesul de formare a cererii și
ofertei de bunuri și servicii publice