6.

Etape de laborator pentru realizarea protezelor parțiale mobilizabile

Johnson, Patrick, Stokes, Basics of dental technology : a step by step
approach / Tony Johnson, John Wiley & Sons Ltd,Ed.2, 2016

CAPITOLUL 3. PROTEZELE PARŢIALE

INTRODUCERE
Protezele parțial mobilizabile sunt lucrări care pot fi îndepărtate cu uşurință de către
pacient şi care înlocuiesc unul sau mai mulți dinți, nu o întreagă arcadă.
O proteză parțială trebuie:
• să restaureze funcția estetică şi masticatorie
• să fie stabilă în timpul exercitării funcțiilor
• să fie confortabilă pentru pacient
• să distribuie corect forțele ocluzale
• să prevină migrarea dinților vecini şi antagonişti spațiului edentat
Protezele parțiale folosesc dinții restanți în două moduri. În primul rând, dinții restanți
ajută la menținerea protezei pe câmpul protetic. În al doilea rând, dinții restanți ajută
la sprijinul protezei parțiale prin distribuirea forțelor oculze la nivelul structurii dure
dentare la substratul osos.
Clasificarea sprijinului
• sprijin mucozal, sprijinul este asigurat de mucoasa câmpului protetic (Figura 3.1.1.)
• sprijin parodontal, presiunile se transmit prin intermediul parodonțiului dinților către
os (Figura 3.1.2.)
• mixt, presiunile sunt preluate de mucoasa zonelor edentate prin intermediul dinților
naturali (Figura 3.1.3.)

În acest capitol se va discuta despre clasificare, părțile componente, proiectarea

protezelor, tipul de sprijin (mucozal şi parodontal) şi despre realizarea protezelor cu
sprijin mucozal şi parodontal.

CLASIFICARE
CLASIFICAREA KENNEDY
Aceasta clasifică modul în care s-au pierdut dinții, în ordinea frecvenței observate în
practica clinică.
CLASA I: cuprinde edentații terminale bilaterale, astfel că o proteză parțială va
prezenta doua şei protetice situate distal (Figura 3.2.1.). (şaua reprezintă suportul
pentru dinții artificiali, o şa distală nu prezintă dinți naturali la unul din capete (Figura
3.2.2), spre deosebire de o şa limitată care prezintă dinți naturali la ambele capete
ale breşei edentate (Figura 3.2.3).)
Această clasă de edentație prezintă modificări atunci când se pierd dinți care
determină breşe edentate intercalate; spre exemplu Clasa I cu o modificare prezintă
în plus o breşă edentată intercalată (Figura 3.2.4.).
CLASA aII-a: cuprinde edentații terminale unilaterale, care vor necesita o proteza cu
o singură şa distală (Figura 3.2.5). Poate prezenta aceleaşi modificări ca şi clasa I
Kennedy (Figura 3.2.6.).
CLASA aIII-a: cuprinde situațiile în care este prezentă o edentație intercalată (Figura
3.2.7.). Poate prezenta modificari ca şi în cazul claselor de edentație I şi II (Figura
3.2.8).
CLASA aIV-a: presupune existenţa unei singure breşe edentate în zona frontală
(Figura 3.2.9).
Clasa a IV-a de edentaţie nu are modificări, deoarece o breşă edentată anterioară
poate deveni o modificare a uneia dintre celelalte clase.

PĂRŢILE COMPONENTE
Protezele parțiale prezintă cinci componente : şeile protetice, pintenii, croşetele,
brațul opozant, conectorii

ŞEILE PROTETICE
Sunt părți componente ale protezei parțiale care au rol de suport pentru dinții
artificiali. Acestea pot avea sprijin mucozal, atunci când forțele ocluzale sunt
transmise la nivelul gingiei (Figura 3.3.1), sau sprijin dentar, când sarcinile ocluzale
sunt suportate de dinții adiacenți (3.3.2).
Şeile protetice pot avea şi sprijin mixt, atunci când forțele oculzale sunt
transmise atât dinților naturali cât şi mucoasei (Figura 3.3.3).
Pentru a minimiza suprasolicitarea mucoasei, extensia şeii protetice va fi
concepută să acopere o suprafață cât mai mare, astfel încât transmiterea sarcinilor
ocluzale să se realizeze pe o suprafață cât mai largă. Tabla ocluzală (suprafața
ocluzală a protezei) poate avea un design minim prin realizarea cuspizilor vestibulari
cu o lățime mai mică.

PINTENII
Pintenii incizali, ocluzali sau cingulari sunt folosiți pentru a asigura un sprijin
dentar prin transmiterea forțelor ocluzale către dinții naturali (sprijin dentar). Se
prezintă sub forma unor mici piese metalice care fac parte din proteză. Acest tip de
suport împiedică bascularea prin înfundare a protezei (deplasarea acesteia către
mucoasă) prin transmiterea forțelor ocluzale către dinții naturali restanți. Dinții
naturali prezintă o cavitate preparată în prealabil, care să corespundă formei
pintenului, astfel încat să nu apară interferențe în ocluzie, iar forțele să se transmită
în axul lung al dintelui. (Figura 3.3.4 şi 3.3.5).
Preparațiile pentru pinteni necesită să fie realizate astfel încât să permită o
buna igienizare. Dacă nu există interferențe ocluzale, pintenii nu necesită realizarea
unei preparații.
Pintenii incizali şi cingulari au aceleaşi funcții, dar pentru dinții frontali.
Preparațiile pentru pinteni sunt folosite pentru a evita interferențele ocluzale şi pentru
a masca prezența metalului în cavitatea orală. Pintenii de pe suprafața linguală a
caninilor necesită întotdeauna preparații la nivelul dintelui, fie pentru a accentua
cinglumul sau pentru a evita instalarea interferențelor ocluzale cu dintele antagonist.
CROŞETELE (BRAŢUL RETENTIV)
Croşetele oferă retenție (retenție directă) protezei dentare. Când este complet
aşezată pe câmpul protetic, protezele parțiale sunt menținute pasiv. În momentul în
care intervin forțe asupra protezei (alimente lipicioase) care tind să disloce proteza,
elementele retentive devin active. Vârful flexibil al brațului retentiv este situat în zona
subecuatorială, rămânând pasiv atunci când proteza este aşezată pe câmp, iar când
proteza este îndepartată devine activ.
Există două tipuri principale de croşete:
• se apropie de suprafața ocluzală (fețele axiale ale coroanei converg spre fața
ocluzală): zona subecuatorială este mai aproape de suprafața ocluzală a dintelui.
Întregul braț al croşetului ia contact cu suprafața dintelui, doar vârful flexibil este
situat subecuatorial şi are rol de retenție (Figura 3.3.6).
• se apropie de marginea gingivală: zona subecuatorială este mai aproape de zona
gingivală, iar singura porăiune care vine în contact cu dintele este vârful felxibil al
croşetului (Figura 3.3.7).
Fiecare tip are diferite aspect care vor fi discutate într-un alt capitol.

BRAŢUL OPOZANT
Când un coroşet aplică forțe asupra unui dinte, o parte din aceste forțe se exercită
lateral. Aceste forțe nefavorabile pot conduce spre mobilitatea dintelui sau pot
scădea eficiența croşetului. Astfel, prezența unui braț opozant este necesară. Acest
element are rolul de a menține dintele pe poziție în timp ce brațul retentiv excercită
forțe asupra dintelui. Este situat pe fața opusă a dintelui față de brațul retentiv şi este
fie sub formă de braț opozant (figura 3.3.8), fie sub formă de placă (Figura 3.3.9).

CONECTORII
Conectorii unesc şeile protetice şi alte părți componente. Trebuie să fie rigizi,
realizați astfel încat sa fie confortabili pentru pacienți, uşor de igienizat şi situați la
distanță de marginea gingivală.
Conectorii principali unesc şeile protetice şi sunt sub formă de placă
palatinală (Figura 3.3.10) sau bară (Figura 3.3.11).
Pentru proteza mandibulară cei mai frecvenți conectori sunt bara linguală
(figura 3.3.12) şi croşetul continuu (Figura 3.3.13).
Conectorii secundari unesc componente precum pintenii şi croşetele cu proteza.
Trebuie concepuți astfel încât să fie uşor de igienizat şi să prezinte un volum cât mai
mic, dar care să asigure rezistența necesară.

BAZA PROTEZEI
Baza protezelor partiale sunt realizate din acrilat sau dintr-un amestec de cobalt-
crom. Acrilatul este folosit pentru protezele cu sprijin mucozal şi pentru toate tipurile
de proteze provizorii (figura 3.3.14).
Aliajul cobalt-crom este indicat pentru protezele cu sprijin parodontal şi ocazional,
pentru protezele cu sprijin mucosal atunci când este nevoie de rezistență. (Figura
3.3.15).

3.4 ANALIZA LA PARALELOGRAF

Paralelograful este un instrument ce prezintă o piesa cu ajutorul căreia se va
determina un plan paralel relativ raportat la un model de studiu.
Există mai multe piese care se ataşează la brațul paralelografului:
• mina de grafit
• tija de analiză
• răzuşele
• retențiometru

Paralelograful identifică zonele subecuatoriale care pot fi folosite pentru a

asigura retenția mecanică. De asemenea, identifică şi zonele care ar trebui eliminate
pentru a permite inserția şi dezinserția protezei (Figura 3.4.3).
Zonele subecuatoriale pot fi folosite pentru a asigura retenție mecanică în
două moduri: în primul rând, prin realizarea unei axe de inserție diferită de cea de
dezinserție, iar în al doilea rând, prin plasarea subecuatorială a brațului retentiv al
corşetului (Vezi Secțiunea 3.5).

Stabilirea unui ax de inserție

Se va analiza breşa edentată delimitată din figura 3.4.4. Zonele subecuatoriale sunt
uşor de identificat pe suprafața mezială a molarului şi pe suprafața distală a
premolarului (Figura 3.4.5 si 3.4.6).
Această zonă subecuatorială corespunde axei de dezinserție a protezei. Axa
de dezinserție este direcția pe care şaua protetică o va urma atunci când proteza
este dislocată de alimente lipicioase. Presupunem că este plasată corect față de
planul ocluzal. Există cinci posibilități de realizare a şeii în această situație:
1. Se acoperă ambele zone subecuatoriale cu şaua protetică (Figura 3.4.7)

Zonele subecuatoriale ce corespund axei de dezinserție, sunt acoperite. Rezultă o

şa protetică cu o retenție excelentă față de axa de dezinserție, dar din păcate,
proteza nu poate fi dezinserată sau inserată, făcând acest lucru nepracticabil.

2. Nu se acoperă niciuna din zonele subecuatoriale (Figura 3.4.8)

Zonele subecuatoriale au fost identificate şi se acoperă cu gips pe modelul de lucru.

Proteza se realizează pe acest model de lucru, astfel că zonele subecuatoriale nu
sunt folosite şi nu există retenție. Axa de inserție este aceeaşi cu axa de dezinserție.

3. Se acoperă zona subecuatorială de pe fața mezială a molarului cu şaua

protetică (Figura 3.4.9 si 3.4.10)
Zonele subecuatoriale ce corespund axei de dezinserție sunt identificate, iar una
este acoperită cu şaua protetică pentru a oferi retenție. Pentru a avea siguranța ca
proteza se poate îndepărta, zona subecuatorială de pe fața distală a premolarului
este blocată. Zona de gips aplicată trebuie să fie înclinată pentru a se potrivi cu
suprafața mezială a molarului, realizând o axa de inserție. Axa de inserție este
diferită de cea de dezinserție, obținând retenție.

4. Se acoperă zona subecuatorială de pe fața distală a premolarului cu şaua

protetică (Figura 3.4.11)

5. Se utilizează zona subecuatorială de pe fața distală a premolarului pentru

retenție.

Ultima opțiune este reprezentată de folosirea zonei subecuatoriale de pe fața distală

a premolarului pentru retenție. Zona subecuatorială de pe fața mezială a molarului
este eliminată şi modelată astfel încat să se potrivească cu fața distală a
premolarului. Axa de inserție este diferită față de ce de dezinserție creând retenție.
(Figura 3.4.12).

Pentru a identifica aceste zone retentive, un paralelograf este folosit pentru a

menține modelul de lucru pe un plan orizontal. Brațul vertical permite elementelor
componente să se mişte în jurul dintelui, menținând modelul în acelaşi plan.

ANALIZA LA PARALELOGRAF PENTRU REALIZAREA UNEI AXE DE INSERŢIE

Anterior s-a discutat despre principiile paralelografului aplicate unei singure breşe
edentate. În practică, pacientul prezintă doua sau trei breşe edentate delimitate de
dinți stâlpi. În acest caz trebuie căutată axa de inserție cea mai acceptată.
Deplasarea protezei este cauzată, cel mai frecvent, de alimentele lipicioase care
aderă de suprafața ocluzală. Acest lucru duce la deplasarea protezelor în unghi
drept față de planul ocluzal. Prin urmare, este necesară realizarea unei axe de
inserție diferită față de cea de dezinserție, ceea ce va îmbunătăți şi retenția.

PROCEDURA DE BAZĂ
1. Se plasaează modelul de studiu pe plăcuța paralelografului şi se fixează
2. Se va analiza modelul în raport cu axa de dezinserție, adică cu planul
ocluzal care formează unghiuri drepte cu tija de ghidaj. Se verifică zonele
retentive în raport cu axa de dezinserție ținând tija de ghidaj în contact cu
dintele. Dacă nu se găsesc zone retentive în urma analizei, retenția
mecanică nu poate fi folosită. Retenția va fi asigurată de către contracția
musculară.
3. Cu ajutorul minei de grafit se va marca pe model linia ecuatorului protetic,
care reprezintă zona de bombare maximă a dintelui.
4. Pentru a utiliza zonele retentive identificate în raport cu axa de dezinserție,
încalinați modelul astfel încât tija de analiză să fie la acelaşi nivel cu axa
 de inserție dorită, prin urmare modelul se va înclina astfel încât tija de
ghidaj să vină în contact cu zonele retentive pe care doriți să le folosiți.
Asigurați-vă că obțineți cea mai bună axă de inserție pentru toate şeile
protetice.
5. Această poziție este acum înregistrată şi va permite îndepărtarea
modelului. Pentru a înregistra această poziție, plasați tija de ghidaj de jur
împrejurul bazei modelului şi marcați acest traseu cu mina de grafit.
Alternativ, fixați înălțimea minei de grafit şi realizați trei marcaje pe model.
6. Zonele retentive nedorite sunt acoperite cu gips. Acest lucru previne ca
proteza să nu fie acoperită cu gips pe interior.
7. În majoritatea cazurilor modelul este acum duplicat. Acest lucru permite ca
proteza să fie produsă pe modelul duplicat şi recondiționată.

În această etapă trebuie luate în considerare şi croşetele. Vezi Secțiunea 3.5.

SUGESTII

Nu întotdeauna este necesar sau posbil realizarea unei axe de inserție diferită de
cea de dezinserție. Cel mai frecvent zonele retentive corespunzatoare axei de
dezinserție sunt identificate şi blocate cu gips (1, 2).
Planurile de ghidaj ajută la obținerea unei axe de inserție. Acestea sunt suprafețe
plane care sunt realizate în suprafața dintelui de către clinician. În următoarele
exemple, realizarea unei axe de inserție diferită de cea de dezinserție repezintă un
avantaj şi este uşor de realizat.

1. Breşe edentate bilateral, nemărginite distal (3): dinții prezintă în mod

normal zone retentive situate distal. În situația de față, modelul poate fi
înclinat pentru a permite protezei să ocupe zonele retentive.
2. Breşa frontală (4-6): rotiți modelul pentru a minimiza zonele retentive de pe
fețele meziale ale dinților stalpi

Acest lucru are ca efect îndepărtarea spațiilor inestetice dintre baza protezei şi dinți
şi ajută la prevenirea deplasării protezei în sens vertical, direcționând-o în dreptul
retentivităților de pe fețele meziale ale dinților stâlpi.

Breşa anterioară poate fi, de asemenea, analizată la paraleograf pentru a observa

fundul se sac vestibular accesibil şi pentru a permite realizarea versantului vestibular
al bazei protezei.

3.5 Proiectarea protezelor parțiale

Proiectarea protezelor parțiale este responsabilitatea clinicianului, deși în practica
curentă acest detaliu este adesea lăsat în seama tehnicianului dentar. Dezavantajul
acestui mod de a proceda este tendința de a trece cu vederea lăcașurile pentru
pinteni și planurile de ghidaj care pot influența semnificativ succesul lucrării protetice.
Procesul de design ar trebui sa urmărească două faze.
1. Faza preparatoare
Scopul acesteia este de a stabiliza sănătatea dentară. Aceasta include procedurile
de profilaxie și instructajul pentru o igienă orală corespunzătoare, motivarea
pacientului, îndepărtarea factorilor care întrețin placa bacteriană, restaurările
temporare și extracția dinților care nu pot fi menținuți. Adesea se face cu ajutorului
igienistului dentar.

2. Faza de corectare
Arcadele parțial edentate sunt adesea deteriorate din cauza încărcării incorecte. În
această fază poate fi necesar tratamentul restaurator pentru a corecta probleme
semnificative legate de malpoziții dentare sau pentru a îmbunătăți eficiența
suprafețelor masticatorii.
Tot în această fază ar trebui planificată remodelarea conturului coronar pentru a
ajuta designului protezelor. Aceasta evită existența breșelor inaccesibile,
îmbunătățește suportul și retenția prin crearea lăcașurilor pentru pinteni, a
retentivităților suplimentare și prin evidențierea planurilor de ghidaj.
Designul poate fi făcut pe modelul de studiu. Pentru a fi siguri că toate componentele
sunt luate în considerare, poate fi urmărită secvența de mai jos.
(1) Șeile: se identifică și se desenează pe model
(2) Analiza la paralelograf: se identifică retentivitățile relativ la axul de
desprindere a lucrării. Acestea fie se îndepărtează, fie se creează un
ax de inserție.
(3) Sprijin: Acesta este rezistența la forțele de deplasare a protezei cu
direcție înspre suprafața mucozală. Sprijinul este asigurat prin
acoperirea mucoasei în cazul protezelor cu sprijin mucozal, prin
lăcașurile ocluzale în cazul protezelor cu sprijin dentar și printr-o
combinație a acestora în cazul protezelor cu sprijin dento-mucozal.
(4) Retenția: Aceasta reprezintă rezistența la forțele orientate în axul de
desprindere a protezei. Aceasta este asigurată de către forțele fizice și
musculare într-un mod asemănător cu protezele totale și poate fi
crescută prin adăugarea unei rezistențe mecanice prin crearea unui ax
de inserție și prin intermediul croșetelor.
(5) Reciprocitate: croșetele nu trebuie să aplice forțe nefavorabile asupra
dinților.
(6) Conectorii: unesc celelalte componente
(7) Tehnici speciale: tehnica modelului corectat

Proiectarea șeilor
Spațiile edentate de dimensiune redusă ar trebui să rămână neacoperite de
proteza parțială, dacă acest lucru nu afectează estetica. Lăsate neacoperite, aceste
spații favorizează igiena prin autocurățire, dar pot constitui locuri de retenție
alimentară dacă sunt acoperite de elementele protezei parțiale.
 Protezele cu sprijin mucozal trebuie proiectate astfel încât șeile să acopere
cea mai mare suprafață posibilă pentru a distribui forțele echilibrat și pentru a
preveni afectarea țesuturilor. Reducerea suprafeței ocluzale la un minimum necesar
este de asemenea avantajoasă. Dinții mai înguști sunt mai eficienți în triturarea
bolului alimentar și exercită o presiune mai redusă asupra țesuturilor subiacente.
Șeile cu suport dentar trebuie proiectate astfel încât să fie igienice și să se
armonizeze cu dinții naturali și cu țesuturile moi.
Alegerea dinților artificiali poate fi una flexibilă. Spațiul disponibil este adesea
redus de migrarea dinților naturali restanți, așa că ar trebui luată în considerare, spre
exemplu, folosirea unui premolar în locul unui molar.

Proiectarea sprijinului dentar

(1) Sprijinul protezelor cu sprijin mucozal este asigurat de suprafața
mucozală a șeilor. În general, aceasta trebuie să fie cât mai extinsă,
pentru a avea sprijinul maxim.
(2) Sprijinul protezelor cu sprijin dentar este asigurat de lăcașurile ocluzale
poziționate pe dinții adiacenți șeii. Lăcașurile – ocluzal, cingular sau
incizal – transmit forțele ocluzale dinților restanți, reducând presiunea
exercitată în zona șeii dentare.
(3) Poziționarea lăcașurilor pentru șeile mărginite de dinți trebuie să fie cât
mai apropiată de zona șeii (Fig. 3.5.1).
(4) Trebuie să nu interfere cu ocluzia. În cazul în care ocluzia ar fi afectată,
lăcașurile pentru pinteni trebuie să fie preparate. Pintenii ocluzali
trebuie să aibă o grosime de minimum 0,5 mm și ideal să fie turnați.
Pot fi folosiți și pinteni prefabricați, dar aceștia nu se potrivesc la fel de
bine ca cei turnați și sunt mai puțin rezistenți.

Proiectarea sprijinului dento-mucozal

(1) Poziționarea lăcașurilor pentru șeile terminale (Fig 3.5.2). Acesta are
două scopuri: transmite forțele unui dinte sau unui anumit loc la nivelul
dintelui unde forțele pot avea forţe opuse și contribuie la menținerea
indirectă.

Proiectarea retenției
(1) Se analizează la paralelograf dinții la nivelul cărora pot fi aplicate
croșete atât vestibular, cât și lingual și se trasează ecuatorul protetic.
Dacă a fost creat un ax de inserție, dinții trebuie analizați în funcție de
axele de desprindere și de inserție a protezei.
(2) Croșetul este proiectat astfel încât treimea distală a brațului acestuia
să fie poziționată apical de ecuatorul protetic (Fig 3.5.4)
(3) Poziționarea croșetului se stabilește folosind o tijă retentivometru (Fig
3.5.5)
 (4) Un braț scurt și cu o grosime mare va face croșetul foarte rigid. Acest
lucru ar putea fi nefavorabil dinților mici, cum sunt premolarii. În
această situație este indicat un croșet mai subțire (Fig 3.5.6).
(5) Brațele subțiri și lungi sunt flexibile și necorespunzătoare în cazul
molarilor, deoarece ar asigura o retenție insuficientă (Fig 3.5.7).
(6) Atunci când brațele croșetelor trec peste planul de ocluzie, trebuie
verificată ocluzia. Este nevoie de min 2mm între brațul croșetului și
dinții antagoniști. Dacă nu există spațiul necesar, trebuie luată în
considerare reducerea suprafețelor dentare sau un design alternativ
(Fig 3.5.8).
(7) Brațele croșetelor cervico-ocluzale plasate pe dinții vecini șeilor
terminale trebuie să fie orientate către șa (Fig 3.5.9). atunci când șaua
se deplasează în direcâia de desprindere, brațul orientat către șa este
activat și contribuie la menținerea șeii (Fig 3.5.10).
(8) Un croșet orientat opus șeii se deplasează apical în zona retentivă și
nu contribuie la retenție (Fig 3.5.11).
(9) Croșetele cervico-alveolare sunt mai estetice pe canini și premolari,
fiind mai puțin vizibile decât croșetele cervico-ocluzale (Fig 3.5.12).
(10) Trebuie să fie asigurată reciprocitatea pentru acțiunea fiecărui croșet.

Proiectarea menținerii indirecte

În cazul șeilor terminale, aplicarea unui croșet distal nu este posibilă, iar
menținerea indirectă este cea care împiedică rotirea protezei in jurul vârfului
croșetului, atunci când șaua se deplasează în sensul axului de dezinserție. Acest
lucru se realizează plasând un pinten (ocluzal sau supracingular) pe partea opusă
de fulcrum (vârful croșetului). Cu cât acesta este mai depărtat de șa, cu atât este
mai eficient în a-i imprima croșetului o mișcare corporeală și nu una de rotație în
jurul dintelui stâlp.
Primele două designuri nu au proiectat niciun lăcaș (Fig 3.5.13 și 3.5.14). Pe
măsura ce șaua se deplasează, croșetul se proptește în retentivitate și rezultă rotația
protezei.
Al treilea design este prevăzut cu un pinten mezial (Fig 3.5.15). Acesta
previne rotația și îi imprimă croșetului o mișcare corporeală, nepermițându-I să se
rotească.
Croșetele proiectate în acest mod au și avantajul de a degaja retentivitatea
când se află sub presiunea forțelor ocluzale.

Proiectarea conectorilor
Conectorii trebuie proiectați astfel încât să fie rigizi, la distanță de marginea
gingivală și să acopere cât mai puțin țesut moale posibil. Este dificil să fie îndeplinite
toate aceste deziderate, igiena fiind compromisă in favoarea rigidității și a rezistenței.
Protezele cu sprijin mucozal
 Protezele sunt adesea confecţionate doar din răşină acrilică, motiv pentru
care rezistenţa conectorului este asigurată prin grosimea materialului. Conectorul
asigură sprijinul şi retenţia protezei şi deci trebuie proiectată astfel încât să acopere
o suprafaţă mucozală cât mai extinsă (Fig 3.5.16).
Barele linguale pot fi fie din metal turnat sau prefabricat pentru retistenţă. Ar
trebui să fie poziţionate la distanţă de marginea gingivală şi la jumătatea distanţei
dintre dinţi şi spaţiul funcţional al planşeului bucal.
Plăcuţele linguale pot fi fabricate fie din metal fie din răşină acrilică. Acrilatul
trebuie să aibă o grosime mai mare pentru a avea rezistenţa necesară şi este posibil
să restricţioneze spaţiul funcţional al limbii. Plăcuţele metalice sunt mai subţiri, ocupă
mai puţin spaţiu şi pot fi lustruite pentru a favoriza autoigiena.
Protezele cu sprijin dentar
În acest caz, conectorul nu îi asigură protezei sprijin, deci acesta poate fi
redus la minimul necesar pentru rezistenţă şi rigiditate (Fig 3.5.17 şi 3.5.18).
Plăcuţele sunt mai subţiri decât barele şi deranjează mai puţin limba, dar designul
este adesea dictat de preferinţele pacientului.
Plăcuţele palatinale ar trebui să fie cât mai subţiri şi îndiguite la marginile lor
anterioare şi posterioare, pentru a preveni pătrunderea alimentelor sub proteză.
Barele palatinale pot fi anterioare, medii sau posterioare. Factorul determinant este
extinderea şeii. Barele medii sunt cele mai bine tolerate de către limbă şi palatul
moale.
Conectorii maxilari şi mandibulari
Conectorii maxilari sunt fie plăcuţe, fie bare (Fig 3.5.17 şi 3.5.18). La
mandibulă, barele sunt preferate plăcuţelor ori de câte ori este posibil pentru a
preveni acoperirea şanţului gingival şi existenţa zonelor de stagnare a alimentelor.
Barele linguale ar trebui să fie poziţionate la distanţă de marginea gingivală şi
la jumătatea distanţei dintre dinţi şi spaţiul funcţional al planşeului bucal (Fig 3.5.19).
Sunt contraindicate atunci când spaţiul dintre şanţul lingual şi marginea gingivală
este insuficient sau atunci când versantul lingual al procesului alveolar este foarte
retentiv. O poziţie foarte lingualizată a dinţilor inferiori constitutie de asemenea o
contraindicaţie.
Plăcuţele linguale pot fi foarte subţiri şi sunt bine tolarate (Fig 3.5.20). Ele
acoperă otuşi şanţul gingival şi din acest motiv sunt contrindicate în cazul pacienţilor
cu igienă precară. Trebuie de asemenea prevenită lezarea gingiei prin despovărarea
adecvată. O altă problemă apare atunci când există retracţii gingivale marcante sau
diasteme anterioare, iar plăcuţa linguală ar putea fi vizibilă.
Barele sublinguale sunt folosite atunci când spaţiul este restricţionat. Acestea
sunt în contact cu planşeul bucal amprentat în poziţie ridicată, funcţională. Sunt
recomandate când există o zonă restrânsă de gingie fixă şi au avantajul unei
rigidităţi superioare.
Bara linguală şi croşetul continuu (bara Kennedy) au aceeaşi secţiune
sagitală cu plăcuţa linguală (Fig 3.5.21) cu un orificiu pentru marginea gingivală.
Acest tip de conector poate fi iritant pentru limbă.
 Bara dentară este folosită atunci când spaţiul este insuficient pentru o bară
linguală sau una sublinguală. Poate fi folosit atunci când coroanele dentare au o
lungime suficientă.
Barele şi plăcuţele vestibulare sunt folosite atunci când există o înclinare
linguală marcată a dinţilor restanţi sau există retentivităţi linguale accentuate.
Acestea sunt metalice şi sunt confecţionate astfel încât să fie cât mai subţiri şi late,
în funcţie de adâncimea sulcusului. Acestea se proiectează pe un model despovărat
pentru a evita contactul direct cu ţesuturile, dar au tendinţa de a interfera cu buzele
şi obrajii. Sunt de obicei mai lungi decât barele linguale şi deci ar trebui să aibă o
decţiune sagitală mai groasă, pentru a fi rigide.

Informaţii extinse
Pierderea dinţilor poate duce la estetică afectată, afectarea nefavorabilă a
vorbirii, a masticaţiei, supraerupţia şi rotaţia dinţilor antagonişti, migrarea şi
înclinarea dinţilor vecini, impact alimentar, formarea pungilor parodontale şi pierderi
osoase.
Indicaţiile actuale privint protezarea prin proteze variază foarte mult datorită
nevoilor diferite ale pacienţilor, necesităţilor, dorinţelor şi motivaţiei acestora pentru
a-şi menţine o bună igienă orală.
Înlocuirea dinţilor lipsă prin proteze este contraindicată din anumite motive.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii recunoaşte ca o dentiţie satisfăcătoare existenţa a
cel puţin 12 perechi de dinţi antagonişti. Tehnicile noi, mai ales punţile adezive şi
utilizarea implanturilor, afectează mai puţin dinţii restanţi.
Instituirea unor măsuri de igienă orală bună reprezintă o măsură profilactică
mai eficientă decât folosirea unei proteze parţiale. Pierderea dinţilor ca urmare a
protezării folosind o proteză parţială este mai mare comparativ cu folosirea altor
metode de protezare a edentaţiilor. Acest lucru este cauzat de acumularea de placă
care provoacă apariţia cariilor, a gingivitei şi a bolii parodontale.
Cu excepţia protezelor „de tranziţie”, care fac trecerea către o proteză totală
mai uşoară, doar restabilirea esteticii şi a funcţiei masticatorii rămân ca indicaţii ale
folosirii protezelor parţiale.
Motivul principal pentru care un pacient optează pentru o proteză parţială este
cel estetic şi pentru retenţia acesteia. Lucrările care protezează edentaţia anterioară
superioară sunt bine tolerate şi folosite, pe când cele folosite doar pentru motive
funcţionale – protezarea edentaţiilor posterioare mandibulare – nu sunt bine tolerate.
Din acest motiv, în lipsa unor indicaţii clare sau a cererii pacientului, protezele
parţiale nu ar trebui folosite.

Hints and tips

· Designul trebuie să fie cât mai simplu, astfel încât să asigure sprijinul,
retenţia şi rezistenţa.
· Protezele parţiale mandibulare permanente ar trebui să aibă o bază
cât mai mare pentru a preveni afectarea ţesuturilor moi.
 · Protezarea printr-o şa terminală distal de un molar restant este dificil
de justificat.
· Protezele parţiale mandibulare permanente funcţionează cel mai bine
ca proteze metalice cu sprijin dentar, deoarece există o suprafaţă
limitată de ţesut moale dispoibil.
· Trebuie prevăzute ambrazuri clare între şei şi dinţii stâlpi, precum şi
un spaţiu de min 3mm între conectori şi marginea gingivală pentru a
asigura auto-curăţirea.
· Pentru protezele parţiale mandibulare cu şei terminale se recoamndă
folosirea tehnicilor speciale (precum tehnica modelului corectat)
pentru a avea un rezultat mai confortabil şi stabil în cursul
masticaţiei.

3.6 Confecţionarea protezelor parţiale – răşină acrilică

Introducere
Protezele parţiale acrilice (Fig 3.6.1) sunt considerate simple, dar sunt adesea
proiectate şi fabricate greşit. Adesea sunt considerate situaţii temporare, înaintea
edentaţiei totale. Nu se întâmplă în mod necesar întotdeauna aşa, deoarece un
design bun şi o confecţionare corectă pot produce o proteză bine adaptată, igienică.
Instrumentar şi materiale
· Gips (Kaffir D)
· Gips de paris
· Model de lucru
· Cuţit de ceară
· Bec Bunsen
· Silicon de laborator
· Blancuri de răşină acrilică fotopolimerizabilă şi dispozitiv de fotopolimerizare
· Ceară pentru proteze
· Vaselină
· Soluţie de separat gips
· Răşină acrilică
· Freze de tungsten
· Mandrin şi discuri de finisat
Pentru siguranţă: purtaţi ochelari de protecţie si folosiţi aspirator de praf când frezaţi
acrilatul

Mod de lucru
Producerea modelului
1. Plasaţi modelul la paralelograf şi trasaţi ecuatorul protetic, în funcţie de
axul de inserţie.
2. Deretentivizaţi mezial şi distal de şei cu gips sau ceară sau stabiliţi un
ax de inserţie şi deretentivizaţi zonele retentive nedorite.
3. Îndiguiţi periferia designului protezei.
 4. Dacă folosiţi un model duplicat, luaţi o amprentă folosind agar agar a
modelului de lucru (veyi secţiunea 3.7, etapele 6-10); alternativă:
amprentă siliconică
5. Turnaţi modelul duplicat folosint gips/Kaffir 25:75
Plasarea dinţilor
6. Montaţi modelele într-un articulator folosint înregistrarea de ocluzie,
triunghiul lui Bonwill şi tehnica de montare cu split
7. Alegeţi dinţi care se potrivesc formei şi mărimii dinţilor restanţi.
8. Aşezaţi dinţii pe marginea înregistrării sau creaţi o bază folosind ceară
sau răşină acrilică fotopolimerizabilă.
9. Ajustaţi poziţia dinţilor anteriori astfel încât să se potrivească cu faţetele
de abraziune şi contururile dinţilor naturali vecini.
10. Verificaţi contactele ocluzale şi ajustaţi astfel încât să se potrivească
cu dinţii restanţi.
11. Utilizaţi dinţii care se potrivesc cel mai bine spaţiului edentat. Luaţi în
considerare folosirea a doi premolari pentru a înlocui un molar lipsă
atunci când dinţii restanţi au migrat şi breşa s-a redus.
12. Conturaţi ceara astfel încât să corespundă conturului gingiei.
Proba machetei de ceară
13. Se urmăresc paşii probei machetei de ceară
14. Trebuie să vă asiguraţi că dinţii frontali corespund cerinţelor
pacientului
Procesarea unei proteze termopolimerizate
Ambalarea şi procesarea urmăresc paşii de la proteza totală, cu următoarele
modificări:
15. Când ambalaţi modelul, acoperiţi dinţii „naturali” cu gips ca în imagine
16. Neteziţi gipsul cu apă. Acest lucru va ajuta la separare.
17. Dezambalaţi şi poziţionaţi proteza în articulator şi ajustaţi ocluzia.
18. Îndepărtaţi proteza de pe model cu atenţie, îndepărtând eventual
resturile de gips. Neteziţi acrilatul şi finisaţi.
19. Proteza poate fi adaptată pe modelul duplicat dacă acest lucru este
cerut sau poate fi ajustată „chairside”

Hints and tips

Protezele parţiale acrilice pot fi foarte puţin rezistente comparativ cu protezele
cobalt-crom şi se pot fractura uşor. Inserarea unor porţiuni metalice de întărire, mai
ales la protezele parţiale mandibulare pot îmbunătăţi considerabil rezistenţa
acestora.
Dacă nu sunt folosite croşete, adeziunea va fi factorul principal de retenţie a
protezei, aşa încât proteza ar trebui extinsă astfel încât să acopere întreaga zonă a
câmpului protetic.
Atunci când se protezează o edentaţie anterioară, este foarte important să vă
asiguraţi că în axul de inserţie şi dezinserţie nu se crează spaţii nefizionomice între
proteză şi dinţii naturali/ţesuturile moi, deoarece estetica este probabil principala
preocupare a pacientului. Un avantaj secundar al acestui fapt este îmunătăţirea
rezistenţei la forţele de dislocare pe care alterarea axului de inserţie şi dezinserţie o
va crea.

3.7 Confecţionarea protezelor parţiale – cobalt-crom

Introducere
Protezele parţiale din cobalt-crom sunt mai uşoare şi mai rezistente deoarece
acoperă mai puţin ţesut dur şi moale decât protezele parţiale acrilice şi sunt mai
igienice. Cu toate acestea, protezele parţiale proiectate şi realizate necorespunzător
pot afecta dinţii naturali restanţi. Acestea trebuiea proiectate şi realizate astfel încât
să nu cauzeze afectarea nefavorabilă sau pierderea ţesuturilor dure sau moi ale
cavităţii orale.

Instrumentar şi materiale
Aceleaşi ca la protezele parţiale acrilice plus:
· Gips clasa a IV-a
· Gips de paris
· Un model master şi un model master duplicat
· Ceară de proteză
· Hidrocoloid reversibil şi o baie termoreglată
· Ceară de albine sau rosin + o baie de topire termoreglată
· Cuptor de uscare
· Profile de ceară
· Amprentă de silicon, după ce planurile de ghidaj şi lăcaşurile pentru pinteni
au fost preparate
· Tuburi de ceară, formatoare de con, inele de plastic
· Masă de ambalat pe bază de fosfaţi, lichid de pre-turnare
· Oxid de aluminiu 25-50 microni + dispozitiv de sablare
· Discuri de carborundum, freze de tungsten, roţi de cauciuc

Mod de lucru
Realizarea machetei de ceară
1. Turnaţi modelul master din gips de clasa a IV-a pentru a avea rezistenţă
maximă la abraziune în timpul etapelor de lucru şi a folosirii
paralelografului
2. Analizaţi modelul la paralelograf şi stabiliţi axa de inserţie ca în
secţiunea 3.4.
3. Deretentivizaţă retentivităţile nedorite folosind gips sau ceară.
4. Îndiguiţi periferia şi poziţionaţi o foaie de ceară de 0,5mm pe zona şeilor
pentru a despovăra. Atenţie la poziţionarea cerii de despovărare atunci
când există un croşet cervico-alveolar pe canin.
5. Realizaţi un model duplicat cu agar-agar. În acest caz se duplică
modelul superior şi cel inferior.
6. Lăsaţi modelul în apă la temperatura camerei pentru 20min şi aşezaţi-l
în recipientul pentru duplicare.
7. Inchideţi recipientul pentru duplicare şi umpleţi-l cu agar-agar (menţinut
în stare topită în baia de termoreglare).
8. După ce este umplut, lăsaţi-l 20 min pentru a se întări agar-agarul, apoi
plasaţi-l într-o baie de apă rece pentru 20min.
9. Îndepărtaţi baza recipientului de duplicare
10. Îndepărtaţi modelul.
11. Detaliile suprafeţei modelului ar trebui să fie clare.
12. Turnaţi un model duplicat folosind masă de ambalat pe bază de fosfaţi
mixată automat în vid şi turnată pe măsuţă vibratorie. Lăsaţi o oră să
facă priză înainte să indepărtaţi materialul pentru duplicare.
13. Pentru modelele inferioare un formator de con (dacă este folosit) se
plasează înainte de a turna
14. După ce a făcut priză, îndepărtaţi formatorul de con şi îndepărtaţi
amprenta de agar-agar
15. Secţionaţi agar-agarul
16. Îndepărtaţi secţiunile
17. Agar-agarul poate fi clătit cu apă şi refolosit
18. Plasaţi modelul într-un cuptor la 200 de grade pentru a se usca
19. Imersaţi într-o baie de ceară pentru 2-3 secunde
20. Lăsaţi să se răcească şi să se usuce
21. Analizaţi la paralelograf modelul
22. Marcaţi poziţiile croşetelor
23. Macheta de ceară poate acum să fie plasată pe suprafaţa modelului.
Componentele machetei sunt prefabricate: folii de ceară de diverse
grosimi, croşete de ceară de diverse mărimi, secţiuni de retenţie de
diverse mărimi şi forme.
24. Plasaţi componentele de ceară respectând desenul
25. Plasaţi mai întâi ceara de retenţie de zonele despovărate.
26. Croşetele prefabricate sunt de diferite mărimi şi forme, curbate pentru
stânga sau pentru dreapta.
27. Poziţionaţi vârful croşetului pe locul marcat
28. Adaptaţi braţul croşetului de-a lungul ecuatorului protetic
29. Capătul gros al croşetului trebuie tăiat astfel încât să se termine în
zona şeii.
30. Pentru croşetele cervico-ocluzale de la nivelul premolarilor sunt
folosite croşete de dimensiuni mai mici.
31. Adaptaţi-l dintelui, poziţionând mai întâi vârful croşetului.
32. Tăiaţi-l astfel încât capătul să se termine la nivelul şeii.
33. Repetaţi procesul pentru celelalte croşete cervico-alveolare
34. În această imagine este folosit un croşet cervico-alveolar „în T”
35. Poziţionaţi vârful croşetului şi adaptaţi braţul pe zona despovărată
către şa
 36. Tăiaţi-l astfel încât capătul să ajungă pe ceara de retenţie. În acest
exemplu, braţul croşetului a fost modificat pentru a forma un croşet „în
I”
37. Uniţi toate componentele folosind ceară de modelaj
38. Umpleţi spaţiile din ceara de retenţie în dreptul croşetului cervico-
alveolar. Acest lucru va permite metalului să curgă corespunzător.
39. Creaţi pintenii ocluzali şi supracingulari folosind ceară
40. Modelaţi ceara astfel încât să aibă o suprafaţă netedă şi asiguraţi-vă
că pintenul este unit cu croşetul şi cu plasa de ceară
41. Creaţi o margine pentru acrilat folosind ceară sau un profil de ceară
42. Neteziţi trecerea dintre această margine, croşete şi pinteni
43. Repetaţi pentru toate şeile
44. Schiţaţi conturul periferic cu un creion
45. Adaptaţi o folie de ceară pentru conector. Încălziţi ceara cu atenţie
dacă este nevoie.
46. Pentru a putea adapta folia de ceară se vor face orificii, pentru a nu o
întinde. Asiguraţi-vă ca orice fel de pliere a acesteia are loc în afara
conturului designului machetei.
47. Adaptaţi ceara până când aceasta este pasivă.
48. Folosind un bisturiu, tăiaţi în jurul periferiei, lăsând ceară pentru a
asigura reciprocitatea croşetelor acolo unde este nevoie.
49. Îndepărtaţi progresiv porţiuni mici de exces de ceară
50. Odată îndepărtate, asiguraţi-vă că că ceara rămâne aderentă de
model
51. Neteziţi trecerea de la conector la marginile machetei
52. Macheta de ceara este acum gata pentru a fi ambalată şi turnată
Ambalarea şi turnarea
53. Se foloseşte ceară de 4mm pentru a crea canalele de turnare
54. Formaţi un canal în formă de Y
55. Ajustaţi grosimea acestora astfel încât să poată fi ataşate pintenilor
ocluzali
56. Repetaţi procedurile pentru pintenii anteriori şi uniţi cele 4 tuburi

57. Poziționează tija la nivelul pintenului ocluzal, folosind ceară de

modelat. Asigură-te că sunt amplasate corect și permit trecerea
cursivă.
58. Un inel pentru tunare este folosit pentru obținerea modelului duplicat.
59. Amplasează modelul pe baza inelului pentru turnare si fixeaz-o cu
ceara de lipit.
60. Folosiți inelul ca si ghid pentru a ajusta înălțimea tijei, astfel încât
pâlnia să fie poziționată la nivelul muchiei inelului de turnare. Această
pâlnie ar trebui sa direcționeze aliajul direct în tijă și în piesa turnată.
61. Fixați tija în pâlnia de turnare.
62. Asigurați-vă ca trecerea e cursivă pentru a reduce riscul de apariție a
defectelor de turnare.
63. Se pensulează macheta din ceară cu un strat subțire de masă de
ambalat, pentru a reduce tensiunea de suprafață a machetei și a
asigura o adaptare bună a masei de ambalat.
64. Montați inelul pentru turnare în baza acesteia.
65. Turnați pasta in cilindrul metalic, în jurul machetei de ceară pe o
masuță vibratorie.
66. După ce face priză ( 1 oră ) îndepărtați, inelul pt turnare și încălziți
modelul la 900-1000 grade Celsius într-un cuptor pentru a elimina
ceara și a obține expansiunea termică a modelului.
Încâlzire umedă pentru 30 de minute.
67. Încălziți aliajul, aici intr-un cuptor de turnare prin inductie.
68. Atunci când aliajul ajunge la temperatura de topire, opriți încălzirea
( urmați instruțiunile de utilizare ).
69. Îndepărtați modelul din cuptor și așezați-o în mașina de topire.
70. Lichefiați aliajul și turnați-l în model.
71. Îndepartati-l din aparat pentru a ajunge la temperatura camerei.
72. Îndepărtați masa de amablat folosind un ciocan mic.
73. Modelul duplicat este îndepărtat din masa de ambalat.
74. Folosind ciocanul, loviți baza cu mișcări repetate, pentru a îndepărta
restul de masa de ambalat. Ciocane pneumatice sunt disponibile pt
aceasta proceduă.
75. Curățați turnătura prin sablare.
76. Secționați tijele de turnare, folosind discuri de carborundum.
77. Fnisați suprafețele unde au fost anterior poziționate tijele și îndepărtați
orice defect de turnare folosind freze de tungsten.
78. Așezați proteza pe modelul original. Aveți grijă să se adapteze corect
pe model, pt a evita fractura acestuia.
 79. Așezați proteza la capătul anod a unei băi galvanice pentru lustruire,
menținând-o timp de 4-5 minute. Soluția electrolitică ar trebui să aibă
18-20 grade Celsius. Cu curentul electric setat la 12 V lustruiți timp de
5 minute; îndepărtați-o apoi și spălați-o în apă rece; apoi lustruiți-o din
nou pentru încă 5 minute.
80. Îndeparati piesa protetică din baia galvanică ți spălați-o în apă rece.
81. Eliminați fisurile de pe suprafețele non-mucozale cu o gumă de finisat.
82. Proteza este acum gata pentru lustruirea și finisarea finală.
83. Piesa se lustruiește la motorul de lustru.
84. Se curață cu o perie din bumbac.
85. Piesa protetică ar trebui să se adapteze pasiv.
86. Trimiteți piesa protetică la clinician, așezată pe model, pentru probă.
Proba structurii metalice
1. Structura metalică trebuie să fie adaptată corect pe câmpul protetic.
2. Ocluzia dinților naturali trebuie sa fie aceeași după introducerea piesei
protetice.
3. Probleme pot apărea la nivelul pintenilor care sunt fie prea subțiri, fie prea
groși ocluzal, din cauza faptului că lăcașurile au fost insuficient preparate.
4. Pot apărea probleme și la nivelul conectorilor secundari ocluzali sau
interdentari, aceștia interferând cu ocluzia.
5. Interferențele sunt verificate utilizat hârtia de articulație.
6. Ceara de ocluzie poate fi folosită în această etapă pentru a înregistra
ocluzia cu piesa protetică în gura pacientului.
INFORMAȚII SUPLIMENTARE
Modelul este încălzit din 3 motive:
În primul rând, pentru a îndepărta în totalitate ceara. În al doilea rând, pt a
preveni răcirea aliajului topit, atunci când se efectuează turnarea. În al
treilea rând, pentru a expanda modelul suficient de mult pt a contracara
contracția metalului.
Sunt diferite tipuri de mașini folosite pentru a topi și turna aliaje din cobalt-
crom. Cel mai folosit sistem este bobina de inducție și turnarea
centrifugală. Metoda topirii cu oxiacetilenă poate fi folosită, dar tinde să
distribuie carbon în aliaj și să îl facă friabil.
 O metodă populară de topire/turnare este metoda inducției cu bobină și
sistem de presiune/vaccum.
Când se efectuează o proteză parțială mandibulară din cobalt-crom este
posibil să se atașeze tija la nivelul machetei pe fața inferioară a
modelului. O pâlnie de turnare este plasată în modelul duplicat din
agar, înainte să fie aplicat materialul pentru a face modelul. Pâlnia
alcătuiește o gură de scurgere de formă conică în baza modelului,
pentru ca tijele să poată fi atașate.
Sugestii și sfaturi
· Utilizați tije rotunde pe secțiune, deoarece cele rectangulare pot îngreuna
curgerea cursivă a aliajului.
· Tija să fie mai groasă decât orice parte a machetei și atașată în partea cea
mai subțire a machetei pt a fi siguri că modelul e turnat complet. Tijele
groase permit curgerea continuă a metalului topit, în pofita răcirii și
contracției metalului pe măsura ce se scurge- macheta poate
produce…………………..
· Urmați instrucțiunile producătorului cu minutiozitate folosind un aliaj
compatibil cu masa de ambalat pt. a obține o expansiune corectă a masei
de ambalat.
· Nu refolosiți aliajul din cobalt-crom. Proprietățile aliajului scad în urma
procesului de topire. Așadar, prin retopirea aliajului, va rezulta o proteză
fragilă si poroasă.