MINISTERUL EDUCATIEI ŞI CERCETĂRII

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

“SFÂNTUL BARTOLOMEU”

LUCRARE DE DIPLOMĂ

PARTICULARITĂŢI DE ÎNGRIJIRE A
BOLNAVILOR CU ARTROZĂ

Coordonator Stiintific:

Doctor
Jitian Mihai

Coordonator nursing: Absolvent:

Profesor instructor Rus Philip-David
Pazsi

Cluj-Napoca
2014

CUPRINS

CAPITOLUL I

1. INTRODUCERE

CAPITOLUL II

2. SCOP SI MOTIVATIE

CAPITOLUL III
3. NOŢIUNI GENERALE DESPRE ARTROZĂ
3.1. DEFINIȚIE
3.2. EPIDEMIOLOGIE
3.3. ETIOLOGIE
3.3.1. FACTORI DE RISC GENERALI
3.3.1.1. EREDITATEA
3.3.1.2. NUTRIŢIA
3.3.1.3. STATUSUL HORMONAL
3.3.2. FACTORI DE RISC LOCALI
3.3.2.1. OBEZITATEA
3.3.2.2. ÎNCĂRCAREA ARTICULARA SELECTIVĂ
3.4. PATOGENIE
3.5. ANATOMIE PATOLOGICĂ
3.6. CLASIFICARE
3.6.1. TOPOGRAFIC
3.6.2. ETIOPATOGENETIC 3.6.3. MORFOPATOGENETIC

3.7. TABLOUL CLINIC

3.7.1. SIMPTOMATOLOGIA
3.7.2. SEMNELE CLINICE
3.8. EXAMENE PARACLINICE
3.8.1. EXAMENUL RADIOLOGIC
3.8.2. EXAMENE DE LABORATOR
3.9. DIAGNOSTICUL ATROZELOR
3.9.1. DIAGNOSTICUL POZITIV
3.9.2. DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL
3.10. LOCALIZAREA LEZIUNILOR
3.10.1. COLOANA VERTEBRALĂ
3.10.2. MÂNA
3.10.3 COTUL
3.10.4. UMĂRUL
3.10.5. PICIOR
3.10.6. ŞOLDUL
3.11. TRATAMENTUL ARTROZELOR
3.11.1. TRATAMENTUL GENERAL
3.11.2. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS
3.11.3. TRATAMENTUL CHIRURGICAL
3.11.4. TRATAMENTUL FIZIOTERAPEUTIC ŞI BALNEAR
3.11.5. ATITUDINI TERAPEUTICE SPECIFICE DIVERSELOR LOCALIZĂRI

3.12. PROGNOSTICUL ARTROZELOR

 CAPITOLUL IV

4. METODE SI MATERIALE DE LUCRU

4.1. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
4.2. CULEGEREA DE DATE
4.3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR

CAPITOLUL V
5. PREZENTARE DE CAZURI
5.1. CAZUL 1.
5.2. CAZUL 2.
5.3. CAZUL 3
CAPITOLUL VI
6. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE
 ARTROZA, este una din cele mai vechi boli din lume, caracteristică vertebratelor, pe care le afectează
pretutindeni. Este cea mai răspândită suferinţă a articulaţiilor, atingând aproximativ 85% din persoanele de vârsta a treia.
Produsă prin atingerea iniţială a cartilajului articular, boala artrozică formează alături de artrite, bolile
metabolice, bolile coloanei vertebrale, tendinitele şi bolile osului, marea grupă a reumatismelor. Importanţa acestei
categorii de afecţiuni reiese din datele statistice, care arată că o persoană din şase este afectată de artroză, că în următorii
20 de ani prevalenţa bolii artrozice va creşte până in jurul cifrei de 57% şi că mai mult de jumătate din populaţia afectată
aparţine grupei de vârstă sub 65 de ani. Femeile sunt mai expuse îmbolnăvirii in proporţie de trei la unu.
Boala are în general o evoluţie lentă, dar pune probleme deosebite, ajungând chiar şi la invaliditate în cazul
gonartrozei şi coxartrozei. Prin aceasta reprezintă o cauză frecventă de incapacitate de muncă şi pensionare înainte de
termen. Din această cauză impune costuri medicale şi sociale ridicate.
Boala se datorează în special procesului natural de îmbătrânire şi se manifestă prin degenerări ale cartilajelor
articulare. Acestea îşi pierd elasticitatea, se erodează în timp şi astfel se deteriorează şi celelalte componente ale
articulaţiei: capetele oaselor, capsula şi sinoviala. Modul de viaţă şi mai ales de alimentaţie favorizează apariţia precoce a
acestei boli.
In lucrarea de fată am încercat să tratez subiectul bolii artrozice prin prisma conceptului de nursing al
Virginiei Henderson. Acest concept pleacă de la ideea conform căreia omul este o fiinţă bio-psiho-socială, iar sănătatea
nu este văzută ca absenţa suferinţei fizice, ci ca un triplu echilibru între cele trei dimensiuni ale fiinţei umane: bio-
fiziologică, psiho-afectivă şi socio-culturală.
Nursingul este un complex de activiţăţi îndeplinite de o persoană calificată, acordate unei alte persoane,
Familii sau colectivităţi pentru menţinerea sănătăţii sau pentru întreţinerea ei, iar dacă nu este posibil pentru o moarte
liniştită. Conform teoriei Virginiei Henderson acest echilibru este similar cu satisfacerea celor 14 nevoi fundamentale
fără a avea nevoie de ajutorul altei persoane, aparat sau dispozitiv special. Nevoile fundamentale sunt necesităţile vitale,
esenţiale ale oricărei fiinţe umane şi a căror satisfacere totală conferă starea de bine fizic psihic şi social.Ţelul profesiei
de asistentă medicală este atingerea de către pacient a independenţei si în satisfacerea nevoilor fundamentale.
 CAPITOLUL II

2.SCOP ŞI MOTIVAŢIE

Lucrarea de faţă reprezintă o sinteză a „ ARTROZELOR” cu accente pe rolul cadrului mediu sanitar în
îngrijirea pacienţilor cu această suferinţă degenerativă. Pentru aceasta am consultat diverse materiale de specialitate,
cărţi, cursuri, foi de observaţie ale bolnavilor, etc. Frecventa tot mai crescută a acestei afecţiuni şi consecinţele psiho-
sociale m-au determinat să-mi aprofundez cunoştinţele despre această boală.
În întreaga lume cât .şi in ţara noastră tot mai mulţi adulţi cât şi copii suferă de boli reumatice, cum ar fi
artroza. Chiar şi atunci când ajutorul medical este la îndemână, se întâmplă ca personalul sanitar să nu ştie cum să
informeze oamenii în legătură cu această boală. Uneori pentru mulţi oameni din diferite locuri ajutorul medical nu poate
fi obţinut, din motive geografice sau financiare. Aceşti bolnavi au la rândul lor rude, prieteni sau colegi care de asemenea
trebuie să cunoască astfel de boli. Din această cauză în lucrarea mea am dorit să ofer un „ghid practic” pentru boala
artrozică. Cu cât mai mulţi oameni cunosc boala şi o înţeleg, cu atât îi vor putea face faţă mai uşor.
Decizia terapeutică în Reumatologie este rezultatul unui proces logic de abordare a diferitelor aspecte legate
de diagnosticul şi tratamentul bolii, care permite individualizarea şi ierarhizarea mijloacelor terapeutice în raport cu
particularităţile bolnavului.
Rolul meu este de a conştientiza oamenii, pacienţii cu care intru în contact de necesitatea consultaţiilor
medicale pentru depistarea şi diagnosticarea din timp a bolii, precum şi aplicarea tratamentului şi a regimului de viaţă
adecvat.
„SANATATEA” nu este un „dar” dat pentru totdeauna, ci o resursă naturală, permanent ameninţată de boală,
ea trebuie menţinută şi promovată prin educaţia de sănătate.Personalul sanitar îşi desfăşoară activitatea în vederea
prevenirii şi tratării bolilor, dar mai ales personalul mediu este cel care îngrijeşte pe cei suferinzi. în această lucrare încerc
să prezint rolul asistentei medicale în îngrijirea pacienţilor cu boală artrozică. Atitudinea faţă de bolnav trebuie să fie
blândă, înţelegătoare, pentru ca relaţia bolnav-asistentă să fie cât mai apropiată şi pentru ca bolnavul să poată avea
încredere.
 CAPITOLUL III

3.NOŢIUNI GENERALE DESPRE ARTROZĂ

3.1. DEFINIŢIE

ARTROZA este termenul sub care este cunoscut un grup heterogen de afecţiuni, care evoluează cu
manifestări articulare datorate degenerării cartilajului articular şi creşterea activităţii osului subcondral.
ARTROZA este o suferinţă degenerativă care afectează toate structurile articulare. În literatura de specialitate
poate fi întâlnită şi sub alte denumiri ca: osteoartrită, artroză, sau artrita hipertrofică.Încă nu este stabilit dacă
avem de-a face cu o singură boală sau cu un complex de suferinţe care au trăsături comune. Datele actuale pledează
pentru a doua eventualitate.

3.2. EPIDEMIOLOGIE

ARTROZA este cea mai frecventă suferinţă articulară. Se apreciază că peste vârsta de 30 de ani prevalenţa
bolii este de 9%:
 6% gonartroză simptomatică
 3% coxartroză simptomatică
Modificările radiologice degenerative sunt de trei ori mai frecvente. Frecvenţa bolii creşte cu vârsta şi există
diferenţe legate de sex.
Boala debutează adesea la vârsta maximei productivităţi, prin aceasta reprezintă o cauză frecventă de
incapacitate temporară de muncă şi de pensionare înainte de termen.
Înaintea vârstei de 50 de ani, prevalenţa bolii este mai mare la bărbaţi decât la femei. După vârsta de 50 de
ani, femeile suferă mai frecvent de artroză digitală şi de gonartroză.
Coxartroza este mai frecventă la bărbaţi, indiferent de vârstă.
 Între 30 - 65 de ani prevalenţa bolii creşte de 2 - 10 ori, pentru a atinge maximul în decada a opta de viaţă.
Artroza impune costuri medicale şi sociale ridicate:
 absenteismul profesional
 pensionare prematură
Artroza este cea mai frecventă cauză de artoplastie.

3.3. ETIOLOGIE

Etiologia artrozei este necunoscută. In toate formele bolii se admite existenţa unui dezechilibru articular care
depinde de intervenţia mai multor factori de risc. Sunt luate în considerare: vârsta, o predispoziţie genetică, stresul
mecanic, modificări biochimice ale cartilajului sau suferinţe articulare inflamatoare.

3.3.1. FACTORI DE RISC GENERALI

3.3.1.1. EREDITATEA
Joacă un rol incontestabil în:
 artroza digitală 70%
 coxartroza 50%
Genele candidate sunt cele care codifică:
 receptorii vitaminei D
 colagen tip II
 factori de creştere insulin-Iike
 proteinele oligometrice ale cartilajului - HLA
Studiile familiale de linkaj au sugerat că locii pentru boală ar putea fi situaţi pe cromozomul 2g şi / sau 1 Ig. Există
indicii că diferitele localizări ale artrozei sunt codificate genetic din loci diferite.

3.3.1.2. NUTRIŢIA
Condrocitele - sunt celule generatoare de agenţi oxidanţi puternici, capabili să distrugă colagenul şi hialuronatul.
Antioxidanţii alimentari - au un efect protector împotriva artrozei.
Hipovitaminozele C şi D - persoanele cu un aport înalt de vitamina C au un risc de trei ori mai mic de a dezvolta
boala. Acidul ascorbic este esenţial pentru sinteza colagenului şi a osteoidului.

3.3.1.3. STATUSUL HORMONAL

Prevalenţa artrozei creşte după menopauză, ea fiind precipitată de menopauză. Femeile supuse tratamentului de
substituţie hormonală par să fie relativ protejate. Efectul estrogenilor se manifestă indirect şi de o manieră diferită, prin
intermediul zestrei de masă osoasă.
Între artroză şi osteoporoză este o relaţie inversă, odată artroza instalată,o masă osoasă crescută protejează pacientul
împotriva deteriorării structurale rapide.
 FACTORI DE RISC LOCALI

3.3.2.1. OBEZITATEA

 Relaţie directă între obezitate şi artroza articulaţiilor portante.

 Relaţie incontestabilă între obezitate şi gonartroza şi coxartroza bilaterală.
 O creştere a greutăţii cu 5 kg încarcă genunchiul în staţiune unipolară cu de 2-3 ori valoarea sa.Obezitatea
predispune la artroza simptomatică şi artroza rapid distructivă. O slăbire de 5 kg reduce incidenţa bolii la
jumătate şi diminuează durerea. Sunt puţine studii în care s-a stabilit o relaţie a obezităţii cu artroza digitală, unde
efectul de încărcare lipseşte, admiţându-se că ar putea interveni un determinism metabolic (diabetul zaharat).

ÎNCĂRCAREA ARTICULARA SELECTIVĂ:

Alterarea mediului mecanic al articulaţiei în raport cu artroza.
Displaziile - Coxa plan.
Laxitatea şi malalinierile:
 Genu varum
 Genu valgum
 Genu recurvatum
 Coxa valga
Traumatismele:
 Leziuni ale meniscului
 Fracturi intraarticulare
 Rupturi ligamentare
 Tulburări proprioceptive.
 Slăbirea forţei musculare.

PATOGENIE

Mecanismul exact de producere a bolii nu este cunoscut, dar observaţiile clinice şi datele experimentale oferă o
explicaţie patogenică.
In mod normal cartilajul articular este supus unui proces lent dar continuu de remodelare internă, fiind rezultatul
activităţii condrociteior şi a celulelor sinoviale. Condrocitele normale au o rată de diviziune foarte redusă datorită unor
sinteze foarte scăzute de ADN .Ele au însă o intensă activitate metabolică secretând proteoglicani, colagen şi enzime
catabolice (catepsine D, proteaze, colagenaze, etc.). Contribuţia celulelor sinoviale la echilibrul metabolic al cartilajului
este redusă şi se face în special prin secreţia unor proteine mici. Integritatea cartilajului este menţinută mai ales de
proteoglicani, substanţe care în condiţii normale sunt semihidratate. Se îngreunează astfel difuziunea şi implicit acţiunea
destructivă a enzimelor condrocitare.
In boala artrozică sub influenţa factorilor etiologici se modifică comportamentul condrociteior. Unele celule mor şi
eliberează enzime litice, iar restul de celule viabile au o sinteză crescută compensatorie de proteoglicani, colagen, matrix
şi enzime. Iniţial producţia globală de proteoglicani este amplificată de 5 - 6 ori prin creşterea secreţiei celulelor
restante.Apoi are loc o prăbuşire bruscă a sintezelor datorită scăderii numărului de condrocite vii şi active. Are loc şi o
schimbare a raportului normal al tipurilor secretate, keratan-sulfatul fiind produs în cantităti mai mici decât condroitin-
sulfatul.
Apar oscilaţii cantitative şi în sinteza colagenului. Tipul II normal este produs în cantităţi mai reduse, iar tipul I cu
elasticitate şi rezistenţă mecanică inferioară este fabricat excedentar. Reţeaua de colagen devine mai laxă, fenomen la
care contribuie şi orientarea anormală a fibrelor. Această laxitate favorizează hidratarea excesivă a proteoglicanilor cu
umflarea şi expansiunea lor şi alterarea consecutivă a elasticităţii cartilajului care devine mai vulnerabil la presiune şi mai
permeabil pentru enzime.
In ceea ce priveşte enzimele litice care degradează proteoglicanii şi colagenul, acestea se găsesc în cantităţi sporite
prin eliberare din condrocitele lezate şi datorită
sintezelor crescute ale celulelor vii şi hiperactive. Simultan apare şi o scădere a inhibitorilor naturali sintetizaţi de celulele
B sinoviale.
Osul subcondral suferă microfracturi ca urmare a scăderii capacităţii de amortizare a şocului mecanic de către un
cartilaj alterat. In acest timp prin proliferări celulare şi mai ales prin creşterea sintezelor se încearcă o menţinere a
integrităţii cartilajului. Insuficienţa proceselor reparative permite dezvoltarea modificărilor degenerative. Evenimentele
inflamatoare ce pot apărea în mod pasager amplifică procesul distructiv. Originea lor poate fi uneori microcristalină prin
eliberarea în cavitatea articulară a unor cristale din structura osoasă (hidroxiapatita, pirofosfat de calciu) ce induc o artrită
nespecifică. Cu valoare redusă sunt implicate inele patogenice imune mediate humoral (complexe imune detectate în
cartilaj) sau celular (limfocite T sensibilizate la proteoglicani).
Formarea de osteofite este al doilea proces important al bolii artrozice alături
de degradarea cartilajului. Relaţiile între cele două fenomene nu sunt elucidate. S-a
sugerat că apariţia osteofitelor este rezultatul proliferării vaselor de sânge în zonele
cartilajului degenerat sau urmare a microfracturi lor osului subcondral. Osteofitele
sunt acoperite de cartilaj. In aceste condiţii patologice activitatea osteoblaştilor din
aceste zone este crescută, ceea ce duce la o îngroşare a structurilor osoase radioopace subcondrale.
In afară de osteoscleroza subcondrală şi osteofitoza marginală, osul mai poate înscrie şi osteoporoza epifizară de
grade diferite. Sinoviala articulaţiei suferinde se îngroaşă prin proliferarea celulelor sinoviale şi printr-o infiltrare
moderată limfoplasmocitară. Capsula articulară şi ligamentele se îngroaşă de asemenea ca urmare a unui proces de
fibrozare.
Aceste ultime modificări se înscriu într-un moment tardiv al evoluţiei bolii.

ANATOMIE PATOLOGICĂ

Imaginea morfologică a bilanţului metabolic negativ al cartilajului se exprimă iniţial printr-o „scămoşare” superficială şi
fisurare fină a acestuia. Progresia condiţiilor etiologice face ca fisurile să se accentueze iar volumul cartilajului articular
să scadă. Gradul de afectare este diferit pe suprafaţa cartilajului. în unele locuri apar eroziuni focale şi apoi confluente.
Este de asemenea posibilă ruperea cartilajului, cu detaşarea în cavitatea articulară a unor fragmente mici denumite
„şoareci articulari”. Se pot înscrie chiar zone lipsite total de cartilaj ce permit evidenţierea osului subcondral neted şi dens
care poate prezenta microfracturi.
In contrast cu aceste modificări ulcerative ale cartilajului, la os se remarcă formarea de pinteni osteofitici la marginea
suprafeţei articulare. în plus se observă îngroşarea şi scleroza osului subcondral şi apariţia de chiste osoase
juxtaarticulare.
Aspectul histologic este dominat de comportamentul numeric al condrocitelor. Iniţial se observă o stare de discretă
hipercelularitate pentru ca apoi să se marcheze o hipocelularitate.
Toate aceste modificări duc la îngustarea spaţiului articular, la deformări şi subluxatii.

CLASIFICARE

Boala artrozică poate fi clasificată din mai multe puncte de vedere:

TOPOGRAFIC:
 pe articulaţii portante sau neportante
 pe articulaţii periferice (diartrozele) sau vertebrale (diartrozele interapofizare)
ETIOPATOGENETIC:
 artroza primară (idiopatică) - nu se decelează nici o cauză subiacentă
 artroza secundară - reprezintă calea finală comună a mai multor boli articulare, fie acestea traumatice,
inflamatoare sau metabolice

3.6.3. MORFOPATOLOGIC
forme hipertrofice - cu osteofitoză marginală însemnată, asociate mai frecvent cu hiperostoza scheletară difuză
idiopatică şi cu condrocalcinoza articulară prin depozitarea pirofosfatului de calciu
forme atrofice - în care asocierea are loc cu osteoporoza şi cu depozitarea fosfatului bazic de calciu.

TABLOUL CLINIC

SIMPTOMATOLOGIA
Semnele şi simptomele suferinţei sunt de obicei localizate la una sau două articulaţii. Prezenta lor la mai mult de două
articulaţii sugerează altă suferinţă.
Simptomele clinice rareori sunt în concordanţă cu semnele radiologice.
Durerea articulară este unul dintre cele mai timpurii simptome. Ea apare în special după efort fizic şi poate să se atenueze
prin repausul articulaţiei. Odată cu progresia bolii poate să apară şi în repaus. Frigul şi vremea umedă pot să agraveze
durerea. Cartilajul nefiind inervat durerea se naşte în alte structuri intra- şi periarticulare. Ea ar putea fi produsă prin
ridicarea periostului de către proliferarea osului şi cartilajului, de către microfracturile osului subcondral sau de către
sinovială. Apariţia sinovitei produce durere prin inflamaţie.
Redoarea articulară este cvasiprezentă după repaus prelungit şi de obicei dispare după 10-15 minute de mobilizare a
articulaţiei. Mişcările pasive şi active pot fi limitate datorită redorii sau fibrozării ţesuturilor moi articulare şi / sau
periarticulare (capsulă, tendoane, etc.).
Examenul obiectiv poate găsi o articulaţie mărită de volum ca urmare a sinovitei sau a modificărilor proliferative din
os şi cartilaj. Palparea articulaţiei în timpul mişcărilor evidenţiază cracmente. In momente avansate de evoluţie pot fi
văzute deformări articulare şi subluxaţii.
In cazul tuturor localizărilor simptomatologia clinică este identică. Intre articulaţii există unele la care suferinţa artrozică
apare preferenţial.
SEMNELE CLINICE

Sensibilitatea — articulaţiile artrozice sunt sensibile când se palpează linia

articulară.
Tumefierea - „osoasă” a articulaţiilor afectate se datorează osteofitelor
marginale. Exemplul cel mai bun este prezenţa nodulilor Heberden şi Bouchard de la nivelul articulaţiilor înterfalangiene
ale mâinilor.
Hidrartroza - este o expresie a fenomenelor exudative din cadrul sinovitei
puseului de activare. Poate fi însoţită şi de alte fenomene cum ar fi roşeaţa şi căldura locală.
Chisturile mucoide - pot să apară în vecinătatea articulaţiilor înconjurate
de părţi moi puţin abundente. Acesta este cazul cel mai frecvent al artrozei digitale.
Crepitaţiile şi cracmentele - sunt zgomote mai mult sau mai puţin intense
şi adesea palpabile, care apar la mobilizarea spontană sau pasivă a articulaţiei. Ele reprezintă cel mai bun semn de
diferenţiere a artrozei de alte boli articulare. Acestea se datorează fricţiunii suprafeţelor articulare ne
regulate, din cauza alterării cartilajului hialin, evidenţiate prin palpare dar şi audibile în timpul mobilizării pasive sau
active.
Dezaxarea - este rezultatul remodelării şi distrugerii capetelor osoase îm-
preună cu laxitatea şi instabilitatea ligamentară, Exemple frecvente sunt genu varum şi hallux valgus.
Instabilitatea articulară - este determinată de distrugerea articulaţiei din
fazele tardive ale artrozei. De exemplu, în cazul artrozei interfalangiene, examinatorul poate schimba poziţia falangei
distale aplicând o presiune laterală asupra acesteia.

EXAMENE PARACLINICE

EXAMENUL RADIOLOGIC

Radiografia simplă a articulaţiei este .cea mai comună explorare şi are cea mai
mare importanţă pentru diagnostic. Imaginea de faţă sau de profil evidenţiază modificările anatomopatogenice suferite de
os şi de cartilaj şi se traduc prin:

Semne esenţiale:
 îngustarea spaţiului articular ca urmare a deteriorării cartilajului osteoscleroza subcondrală
 prezenţa de chiste osoase subcondrale
 osteofitoză marginală
 osteoporoza epifizară inconstantă şi necaracteristică

Semne adiţionale:
 subluxatii
 condrocalcinoza
 corpi reziduali
  metaplazie condroidă sinovială

Semne negative:
 lipsa osteopeniei
 absenta eroziunilor
 asimetrie

Prin examenul scintigrafic care foloseşte Tc 99m se pot detecta anomalii care preced apariţia semnelor radiologice.
In cazul artrozelor secundare, se impun explorări specifice determinate de etiologia suferinţei (endocrine, metabolice,
etc.).

EXAMENE DE LABORATOR

Examenele de laborator în artroză sunt mai degrabă negative, destinate să excludă alte forme de suferinţă articulară.
Sindromul inflamator lipseşte.
VSH-ul normal sau uşor ridicat în puseul de activare lichidul sinovial este de tip „neinflamator” sau „mecanic”, vâs-
cos, cu cheag de mucină dens în testul Ropes.
Leucocite sub 5000 / mmc ,predomină mononuclearele (sub 25% polinucleare), și eventual cristale de hidroxiapatită
sau pirofosfat de calciu.

DIAGNOSTICUL ARTROZELOR

DIAGNOSTICUL POZITIV
Se stabileşte de obicei pe baza afectării articulare tipice, în prezenţa uneori a unor teste de laborator normale, pe baza
caracteristicilor lichidului sinovial şi a rezultatelor radiologice.
Simptome + Modificări obiective + Imagine radiologică + Lipsa modificărilor liologice = BOALĂ ARTROZICĂ.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul diferenţial se face cu osteonecroza, boala Charcot, artrita psoriazică şi cel mai adesea cu artritele de tip
inflamator şi mai ales cu poliartrita reumatoidă (PR). Caracterul durerii este .agravat în artroză de efortul prelungit, iar
rigiditatea matinală este de scurtă durată, sub 15 minute, spre deosebire de PR, unde durerea este de tip inflamator cu
intensificare nocturnă, cu prezenţa febrei, asteniei, scăderii în greutate şi cu semnele biologice de inflamaţie prezente.
Artrita reumatoidă afectează rar articulaţiile interfalangiene distale, iar artroza afectează rar articulaţiile
interfalangiene proximale.
Artroza afectează prima articulaţie carpo-metacarpiană (clinic şi radiologie), iar PR include denaţia cubitală a
articulaţiilor metacarpo-falangiene I - V.
Artroza prezintă sensibilitate la palparea primei articulaţii metacarpo- falangiene, iar PR prezintă sensibilitate la
palparea stiloidei cubitale subluxată dorsal.
 Artroza cotului .produce iniţial reducerea supinaţiei (afectare predominantă radio-humerală), iar PR la nivelul cotului
reduce iniţial extensia (prin afectarea predominantă cubito-humerală).
Artroza la nivelul articulaţiei gâtului reduce flexia laterală, iar PR la acelaşi nivel limitează rotatia.

LOCALIZAREA LEZIUNILOR
Cele mai frecvente localizări ale prcesului artrozic sunt la articulaţiile intervertebrale, coxofemurale, genunchi,
interfalangiene distale ale degetelor mâinii, trapezo-metacarpiană a policelui şi metatarso-falangiană a halucelui.

COLOANA VERTEBRALĂ
Modificările degenerative sunt frecvente şi sunt cuprinse sub numele generic de SPONDILOZĂ sau
SPONDILARTROZĂ. Ele pot interesa articulaţiile disco-vertebrale şi / sau articulaţiile interapofizare. Cele mai întâlnite
localizări sunt în:
Artroza disco-vertebrală debutează prin lezarea discului intervertebral, mai exact prin deteriorarea nucleului său
pulpos şi apoi a inelului său fibrocartilaginos. Scăderea elasticităţii nucleului pulpos face ca presiunile preluate în mod
normal de către acesta să fie transmise aberant structurilor vecine şi să ducă ia solicitarea neuniformă a lor. Ligamentele
paravertebrale vor fi împinse înainte sau lateral, determinând apariţia de osteofite localizate mai ales pe faţa anterioară a
corpilor vertebrali, localizare de obicei asimptomatică. Apariţia lor în poziţie postero-laterală duce la afectarea
rădăcinilor nervoase determinând o simptomatologie de tip algic radicular. Uneori nucleul puipos rupe inelul
fibrocartilaginos al discului intervertebral deteriorat de presiunile anormale exercitate asupra iui şi herniază.
Afectarea articulaţiilor interapofizare poate duce în cazuri severe la eroziuni cartilaginoase la o uşoară alunecare
anterioară a corpilor vertebrali (spondilolisteză).
Simptologia clinică poate fi absentă mult timp. Când apare, ea este dominată de durere ce poate fi localizată în zona
afectată sau poate fi de tip radicular. Durerea localizată îşi are originea în suferinţa ligamentelor paravertebrale destinse
anormal, în capsula articulară sau în sinoviala inflamată, sau în periost. La durerea localizată mai poate contribui şi
spasmul musculaturii vecine.
Durerea radiculară poate fi produsă prin compresia rădăcinii nervoase fie prin hernierea laterală a nucleului pulpos al
discului intervertebral fie prin osteofite formate în găurile de conjugare. Afectarea unei rădăcini nervoase se poate
exprima prin durere, parestezii, anestezie în zona dermatomului corespunzător, prin alterarea reflexelor osteo-tendinoase
sau prin' tulburări motorii ale grupelor musculare cu inervatia afectată.
Spondilartroza are câteva caractere particulare determinate de segmentul de coloană vertebrală interesat, în cazul
localizării cervicale leziunile pot fi însoţite şi de afectarea articulaţiilor unco-verterbale.Ceî mai frecvent sunt interesate
vertebrele C 5- C.
Artroza interapofizară angajează mai des interliniile articulare C 2- C3 şi C 3-C 4. La semnele clinice comune se pot
adăuga uneori cefalee occipitală, ameţeli, vertij, mai rar tulburări vizuale sau nistagmus. Aceste semne sunt explicate
printr-o compresie directă arterială sau prin iritarea fileteior nervoase care înconjoară arterele vertebrale, de către
osteofitele localizate posterior. Compresia directă sau vasoconstricţia indusă compromit irigatul vertebro-bazilar cu
consecinţele neurologice menţionate. Uneori interesarea rădăcinilor cervicale inferioare se poate manifesta clinic prin
precordialgii, ceea ce impune diferenţierea stării clinice de o suferinţă coronară. Spondilartroza cervicală extrem de rar se
poate complica cu sindrom de compresie medulară.
Afectarea coloanei vertebrale dorsale poate fi cauzată de senescenţă sau poate fi secundară unor modificări de statică
vertebrală, iar la tineri de boala Scheuermann. Aceasta apare Ia adolescenţi (14 -18 ani) şi mai ales Ia sexul masculin. Ea
este o suferinţă în care zona de creştere osteocartilaginoasă a platoiirilor vertebrale suferă mici necroze ce pot induce
modificări de înălţime a corpilor vertebrali sau hernii discale intrasponginoase . Clinic se traduce prin dorsalgii şi prin
apariţia unei cifoze dorsale. In timp la marginea corpilor vertebrali pot apărea osteofite, stigmate ale procesului
degenerativ.
Când osteofitele din boala artrozică se dezvoltă exagerat şi se unesc între ele formând adevărate punţi osoase, groase,
situaţia este numită spondiloză.
hiperostozantă. Coloana toracală inferioară este zona afectată cu predilecţie. In unele cazuri suferinţa se asociază cu
osteofitoza exagerată şi la alte articulaţii periferice, generând sindromul de hiperostoză scheletică difuză idiopatică.
In spondilartroza lombară durerea locală se întâlneşte frecvent. Ea poate fi însoţită de durere de tip radicular.
Rădăcina afectată se identifică prin aprecierea reflexului rotulian (modificat în cazul interesării rădăcinii L 3 sau L 4),
achilian(rădăcina S 1) şi prin aprecierea forţei în musculatura gambei (mersul pe vârfuri imposibil în afectarea rădăcinii S
1 f iar mersul pe călcâie greu de realizat în cazul interesării rădăcinii L 5).Când există apofize spinoase mai mari şi în
condiţii de hiperlordoză poate apărea un contact între cele două apofize ale unor vertebre vecine. Are loc dezvoltarea
unor neoarticulaţii interspinoase ce pot prin inflamaţie să devină dureroase. Această artroză apare mai ales la femei şi
poartă numele de boala Baastrup.
Rareori se produce sindromul de compresie medulară prin hernie de disc cervicală sau toracală. El nu apare în cazul
localizării lombare , ci se produce sindromul „coadă de cal” în care domină tulburările sfincteriene şi de sensibilitate în
zona perineală.
Diagnosticul paraclinic al spondilartrozei, indiferent de localizare, este eminamente radiografie. La radiografia de faţă
se urmăreşte:
rectitudinea coloanei vertebrale forma şi dimensiunile corpilor vertebrali şi ale spaţiilor intervertebrale
existenţa unor osteocondensări ale platourilor vertebrale
prezenţa de osteofite marginale.
Radiografia de profil poate pune în evidenţă:
 un proces de cifoză
 modificare de formă şi dimensiune a corpilor vertebrali | existenţa de hernii intraspongioase
 prezenţa osteoartrozelor interspinoase
 osteofite anterioare
 eventuale deplasări ale corpilor vertebrali.

Se mai pot practica tomografia computerizată, explorarea prin rezonanţă magnetică sau mai ales mielografia pentru
detectarea unui sindrom de compresiune medulară prin hernie discală.

MÂNA

Intre articulaţiile mâinii, cel mai des interesate sunt cele interfalangiene distale, unde osteofitele marginale realizează
aşa-numiţii „noduli Heberden”. Deformările articulare sunt frecvente şi pot produce în planul orizontal deviere ulnară sau
radială a ultimei falange. Femeile sunt mai des afectate decât bărbaţii.Reacţia sinovială este redusă. Se înscriu uneori
reacţii violente inflamatoare cu edem şi hiperemie, posibil ca urmare a unor stimulări microcristaline.Pot fi afectate în
aceiaşi mod articulaţiile interfalangiene proximale, situaţie în care nodulii similari poartă numele de „noduli
Bouchard”.Ei sunt localizaţi mai frecvent la index şi medius.O altă localizare frecventă la mână este la prima articulaţie
caipo- metacarpiană.
 COTUL

Artroza cotului se dezvoltă foarte rar şi apare mai ales post-traumatic sau Ia muncitorii manuali care folosesc ciocane
pneumatice. Progresia în timp a bolii poate duce la limitarea mişcărilor în această articulaţie.

UMĂRUL

In această articulaţie nu apar decât excepţional de rar procese artrozice deoarece aici nu se dezvoltă presiuni asupra
cartilajului.

PICIOR

Suferinţa primei articulaţii metatarso-falangiene este cea mai frecventă afectare. Proeminenţa medială a osteofitelor
este caracteristică şi denumită în mod curent „mont”.Dezvoltarea suferinţei poate fi accelerată de o încălţăminte strâmtă.

Genunchii sunt frecvenţi afectaţi. Gonartroza (artroza genunchilor) deseori este însoţită de o sinovită medie, cu
prezenţa posibilă de exudat. Când modificările degenerative se produc inegal între zona medială şi cea laterală ale
platoului tibial, articulaţia genunchiului se deformează şi devine instabilă. Pot să apară subluxaţii. Uneori este afectată
bursa patelo-femurală. în acest caz se impune cercetarea depunerii de cristale de pirofosfat de calciu dihidrat.

ŞOLDUL

Coxartroza primară apare mai des la bărbaţi spre deosebire de gonartroză care este mai frecventă la femei. Durerea
din coxartroză apare la mers şi mai ales la urcare şi coborâre. Ea poate fi locală sau reflectată în regiuni vecine, în creasta
iliacă, în fesă sau chiar spre genunchi. Mişcările pasive ale articulaţiei sunt limitate de durere. Coxalgia poate fi
confundată cu durerea din inflamaţia bursei trohanteriene ce se află între m. gluteus maximus şi marele trohanter.
Deosebirea între cele două suferinţe o face mobilitatea în articulaţia şoldului care este limitată şi foarte dureroasă în cazul
coxartrozei. în această suferinţă se poate marca scurtarea membrului inferior. Aceasta induce poziţii statice vicioase şi
dificultăţi de mers, cu modificări consecutive pe coloana lombară. Examenul radiografie înregistrează în afara semnelor
generale, deformări ale capului şi cotilului femural.

TRATAMENTUL ARTROZELOR

Tratamentul bolii artrozice urmăreşte îndepărtarea durerii, creşterea mobilităţii în articulaţiile suferinde şi
împiedicarea progresiei bolii. Aceste scopuri pot fi realizate printr-o reducere a solicităraii articulare, prin
modalităţi medicamentoase şi fizioterapeutice sau prin intervenţii chirurgical-ortopedice.
 Abordarea terapeutică a artrozei nu este lipsită de controverse şi atitudini negative. Ideea că repausul este favorabil
acestor bolnavi este falsă, întrucât cartilajul se hrăneşte prin îmbibare, care are loc în timpul încărcării sale şi al mişcării
articulaţiei.
Până nu demult, tratamentul artrozei se aborda după principiul piramidal, similar cu cel statuat pentru PR. Atitudinea faţă
de artroză a suferit mutaţii însemnate. Ideile au evoluat în ultimii cinci ani spre recomandările actuale, care vor face
obiectul prezentării în continuare.

TRATAMENTUL GENERAL

Tratamentul non-farmacologic este obligatoriu în toate cazurile şi constă din intervenţii destinate să modifice stilul de
viaţă al pacientului. Acest tratament cuprinde informarea şi educarea pacientului, prezentarea unui program de
autoîngrijire şi un ajutor social personalizat (de exemplu contactul telefonic).
Bolnavilor obezi li se recomandă corectarea greutăţii printr-o dietă hipocalorică, mai ales dacă articulaţiile suferinde
sunt cele ale coloanei lombare sau ale membrelor inferioare.
Pacienţii care practică meserii ce solicită articulaţiile în mod nefiziologic, Ii se sugerează schimbarea locului de
muncă sau întreruperi intermitente ale procesului pentru perioade scurte de timp în care să se practice o gimnastică
recuperatoare.
Exerciţiile fizice ameliorează mobilitatea articulară şi previne atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare.
Sunt preferate exerciţiile izometrice.
Instruirea pacientului cu privire la folosirea corectă a bastonului sau a unui alt mijloc de susţinere, precum şi
adaptarea încălţămintei.
Procedurile fizice includ folosirea căldurii fie sub formă de băi calde, împachetări cu parafină, diatermie, infraroşii,
ultrasunete. Uneori căldura umedă este preferată celei uscate de către unii bolnavi. Rareori căldura agravează durerea şi
atunci se pot recomanda aplicaţii de pungă cu gheaţă.
Rezultatele tratamentului non-farmacologic arată reduceri însemnate ale durerii şi stării depresive, cu până la 15 % în
primele trei luni. După un program de patru ani numărul vizitelor anuale la medic a scăzut cu aproape 45 %.

TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Medicamentele utilizate în terapia artrozelor vizează în special îndepărtarea durerii, remiterea inflamaţiei exudative şi
refacerea cartilajului. în acest sens se folosesc în special antiinflamatoare nesteroidiene pe cale generală sau topic locală,
medicaţie corticoidă ce se administrează local intraarticular şi extracte de cartilaj.

ANTIALGICELE

Se recomandă ca tratamentul artrozei dureroase să înceapă cu un antialgic pur, de preferinţă PARACETAMOLUL

(acetaminofenul) în doze de 2 - 3 g / 24h.
ANTIINFLAMATOARELE
Antiinflamatoarele din grupa celor nesteroidiene, AINS.S-au dovedit fie puţin eficace în comparaţie cu
acetaminofenul, fie cu un profil de toxicitate înalt, toxicitatea obligând la doze subterapeutice. Unele au potenţial
condrolitic şi prin aceasta ar trebui excluse din tratamentul artrozei.
Unele dintre substanţele nesteroidiene sunt încorporate în unguente pentru folosire locală.
 ASPIRINA (acidul acetil-salicilic) este recomandat în doze de 2 - 4 g / zi, | după mese, cu lichid suficient, sub formă
de preparate tamponate.
INDOMETACINUL este recomandat în doze de 75- 150 mg după mese, cu ' doze mai scăzute 50 - 100 mg / zi, la
amendarea durerii.
IBUPROFENUL este recomandat în doze de 400 - 600 mg / zi. PIROXICAMUL este recomandat în doze de 10-20
mg / zi, în doză unică.

Sub tratament cu AINS clasice, bolnavii prezintă riscul pentru următoarele complicaţii:
 Digestive - ulcerul gastric, hemoragia digestivă superioară, perforaţia, etc. Acestea ating proporţia de 1% după
6 luni de tratament şi până la 5% după 1 an de administrare, la pacienţii care cumulează mai mulţi factori de
risc. Prezintă risc crescut pacienţii cu vârsta de peste 65 de ani şi în special persoanele de sex feminin. De
asemenea pacienţii cu HTA, insuficienţă cardiacă sau insuficienţă renală, precum şi cei care se află în
tratament cu glucocorticoizi sau anticoagulante. Se ştie că efectul AINS clasice se datorează inhibării
ciclooxigenazei (COX), o enzimă activă în sinteza prostaglandinelor. Recent au fost descoperite două
izoenzime. COX - 1 este o izoformă constitutivă, implicată în reglarea mai multor funcţii normale, care apare
în focarul inflamator sub influenta unor stimuli flogogeni. Aşa a început „revoluţia coxibilor”, începută cu
inhibitori preferenţiali şi COX - 2, inhibitori selectivi şi specifici.
Inhibitorii preferenţiali sunt MELOXICAM şi NIMESULID. Echivalent cu Ibuprofenui s-a dovedit a fi
ROFECOXIBUL administrat în doze de 12,5 si 25 mg pe zi. Complicaţiile digestive după administrarea
acestuia sunt de 15 - 30 de ori mai reduse decât după AINS clasice. Beneficii similare cu Naproxenul la avut
inhibitorul selectiv CELEBREX, administrat în doze de 100 - 200 mg / 24h. în tratamentul artrozei sunt astăzi
preferate AINS selective sau specifice, înaintea celor clasice. O Alternativă la utilizarea coxibilor în artroză
sunt AINS clasice, asociate cu un gastroprotector GMEPRAZGL sau MISOPROSTOL, care scad cu 50%
complicaţiile digestive, dar nu le înlătură cu totul.
 Renale - se produc prin anularea efectului normal vasodilatator produs de prostaglandine, în scopul
contracarării vasoconstricţiei induse de sistemul renino-angiotensiv, ca replică la ischemia renală. AINS
favorizează apariţia hipertensiunii arteriale. La bolnavii cu flux sanguin renal scăzut, AINS pot produce
insuficientă renală acută.
 Hepatice - sunt reversibile şl se manifestă prin creşterea enzimelor (TGP, TGO) şi uneori prin creşterea
bilirubinei şi a timpului de protrombină.
 Hematologice - cele mai frecvente sunt agranulocitoza, anemia aplastică sau tulburări ale hemostazei.
 Efecte adverse - care pot fi de tip alergic: rinită, astm, reacţii cutanate; sau de tip neurologic: cefalee vertij.

MIORELAXANTELE
Acestea au un efect benefic asupra contracturii musculare. CLORZOXAZONA este recomandată în doze de 750 mg /
zi. TOLPERISONE este recomandat în doze de 150 — 200 mg / zi
Substanţele corticoide se prescriu intra- sau periarticular. Injectarea intraarticulară este indicată mai ales în perioade
de inflamaţie articulară cu lichid sinovial abundent. Administrările repetate pot da însă deteriorări ale cartilajului, de
aceea se recomandă spaţierea prizelor mai ales în-cazul articulaţiilor membrelor nferioare care sunt supuse în mod
permanent presiunii greutăţii corporale. Injecţiile periarticulare sau în tendoane nu sunt însoţite de efecte negative asupra
cartilajului. In scopul refacerii cartilajului se administrează extract de cartilaj sau
acetilglucozamină în injecţii i. m. Rezultatele favorabile pretinse nu sunt însă unanim acceptate.
 TRATAMENTUL CHIRURGICAL
In cazuri deosebite de artroză, se poate recurge la chirurgia ortopedică, „non-biologică”. Ea se referă la restaurarea
cartilajului articular degradat. Principalele intervenţii chirurgicale sunt:
 OSTEOTOMIA - este destinată fazelor iniţiale ale bolii, când simptomele nu pot fi influenţate prin alte mijloace.
Beneficiul metodei este de a întârzia procesul degenerativ.
 DEBRIDAREA ARTROSCOPICĂ - dacă este dublată de lavaj articular ameliorează simptomele şi permit
extragerea corpilor reziduali intraarticulari.
 ARTRODEZA - este o metodă folosită în scop terapeutic şi corector, de ameliorare a durerii şi de stabilizare
mecanică.Metoda este utilizată mai ales la nivelul coloanei vertebrale şi a articulaţiilor mici ale extremităţilor.
 ARTROPLASTIA — este cea mai modernă metodă de tratament chirurgical a artrozelor. Ea se aplică cu
precădere persoanelor în vârstă care doresc să rămână active. Se practică de obicei pentru articulaţiile mari (şold,
genunchi, umăr). Prin protezare totală durerea şi limitarea funcţională pot fi rezonabil eliminate.

TRATAMENTUL FIZIOTERAPEUTIC ŞI BALNEAR

Bolile artrozice beneficiază din plin de aportul fizioterapiei, kinetoterapiei şi balneoterapiei, acestea fiind mijloace
terapeutice utile în toate fazele bolii, dar trebuie conduse de specialişti, în secţii sau centre specializate.

 KINETOTERAPIA reprezintă gimnastica individualizată, destinată corectării, readaptării funcţionale şi

recuperării maxime a activităţii locomotorii, precum şi a redresării unor deformări funcţionale. Procedeele de
kinetoterapie nu se aplică în puseele dureroase şi în perioadele de contractură, ele se aplică blând în perioada
repausului absolut. Procedeele vor viza atât articulaţia afectată, cât şi întreg membrul. Ele cuprind mobilizări
în apă, duşul subacval, masaj subacvatic, hidroterapie, etc. Nu trebuie neglijate procedeele cu „încărcare”
pentru refacerea musculaturii: bicicletă ergometrică, înot, scripetoterapie
 ERGOTERAPIA sau terapia ocupaţională, în asociere cu kinetoterapia, reprezintă un mijloc activ de
reeducare a mişcărilor legate de preocupările cotidiene sau profesiune.
 FIZIOTERAPIA este un adjuvant deosebit de valoros şi are indicaţii în aproape toate fazele de evoluţie.
Acţiunea diverselor proceduri este de activare circulatorie profundă şi superficială, reflexoterapie locală şi
troficizare. Aceste proceduri cuprind: curenţii diadinamici, ionizările, galvanizările simple, roentgenterapia,
băile de plante, magnetodiafluxul, băile de lumină, etc. Osteoartrozele având o evoluţie lungă şi insidioasă, cu
tendinţe distructive, tratamentul trebuie să fie intens, ritmic, repetat de 3 - 4 ori pe an şi de lungă durată, +3
ani.
 BALNEOTERAPIA este de importanţă capitală, mai ales în combinaţie cu kinetoterapia. Acest tratament
urmăreşte combaterea proceselor iritative şi reactive secundare; îmbunătăţirea circulaţiei locale, a
metabolismului local şi general; menţinerea tonusului muscular, periarticular cu păstrarea capacităţii
funcţionale a articulaţiei şi oprirea procesului distructiv. Sunt recomandate apele termale sulfuroase (Băile
Herculane, Mangalia), apele sulfuroase de diferite concentraţii şi
concentraţie medie (Amara, Lacul Sărat, Techirghiol, etc). De asemenea sunt recomandate nămolurile
sapropelice (Amara, Sovata, Lacul Sărat, Techirghiol, etc) şi nămolurile de turbă(Vatra Dornei).

ATITUDINI TERAPEUTICE SPECIFICE DIVERSELOR LOCALIZĂRI

In afara principiilor generale menţionate anterior, fiecare articulaţie
beneficiază de câteva soluţii terapeutice suplimentare.
La mână, în cazul rizartrozei, se obţin beneficii importante prin administrări intraarticulare de corticoizi. In cazurile
avansate, invalidante ale suferinţei, se recomandă corectarea chirurgicală. Inflamaţia nodalilor Heberden poate fi atenuată
prin fizioterapie locală, cu proceduri calde.
Osteoartrita metatarso-falangiană a halucelui ridică problema corectării chirurgicale atunci când osteofitele marginale
sunt de dimensiuni ari.onartroza beneficiază de exerciţii fizice, cele mai recomandate fiind cele efectuate în apă. Se
interzice în perioadele dureroase plasarea în timpul nopţii a unei perne sub genunchi în scop antialgic, pentru caia o
folosire îndelungată poate fixa articulaţia în flexie. Pentru inflamaţia exudadivă a marii cavităţi articulare sau a burselor
din jurul articulaţiei se poate apela la corticoterapie locală.
Osteoartrita de şold este uneori invalidantă şi poate duce la anchiloză. în aceste cazuri în fazele iniţiale se insistă pe
exerciţiile fizice pasive şi active pentru împiedicarea fibrozei capsulare, cauză importantă a pierderii mobilităţii.
Artroplastia totală de şold are succes în cazurile de anchiloză totală. In cazul afectării coloanei vertebrale cervicale,
căldura locală şi substanţele analgetice sunt de mare utilitate. In situaţiile rare de compresie a rădăcinii nervoase se
foloseşte tracţiunea pe plan înclinat. Lombalgia din spondiloza lombară răspunde bine la căldură locală, repaus,
medicaţie analgetică şi / sau antinflamatoare. Nevralgia sciatică asociată poate să dispară după infiltraţii locale
paravertebrale,
acupunctură, infiltraţii epidurale sau rahianestezie. In cazurile severe cu deficite neuromotorii se impune intervenţie
chirurgicală.

PROGNOSTICUL ARTROZELOR

Evoluţia şi prognosticul suferinţei sunt total imprevizibile în absenţa vreunui tratament. Terapia poate întârzia progresia
bolii şi are valoare profilactică pentru protejarea articulaţiilor contralaterale, care de obicei sunt supuse unui efort
suplimentar, mai ales în cazul localizărilor la membrele inferioare.
 CAPITOLUL IV

4. METODE ŞI MATERIALE DE LUCRU

4.1. PROCESUL DE ÎNGRIJIRE

Este o metodă organizată şi sistemică având ca scop obţinerea unei mai bune stări a pacientului, prin aplicarea

modului ştiinţific de rezolvare a problemelor, a îngrijirilor, pentru a răspunde nevoilor fundamentale, psihosociale ale

persoanei. Acest proces este un mod de a gândi logic care permite intervanţia conştientă, planificată a îngrijirilor în scopul

protejării şi promovării sănătăţii individului.

In aplicarea procesului de îngrijire am acordat o atenţie deosebită avantajelor utilizării procesului ştiinţific din

punct de vedere al calităţii îngrijirilor. Datorită faptului că demersul se sprijină şi pe datele obţinute de la pacient, am

intervievat fiecare pacient în parte şi am obţinut date sigure din:

- Biletul de trimitere
- Foaia de observaţie

- Membrii familiei

Aceste date mi-au permis să văd situaţia în ansamblul ei şi să apreciez nevoile reale ale fiecărui pacient,

considerându-1 ca fiind o persoană diferită şi unică în sine.

4.2. CULEGEREA DE DATE

Este faza iniţială şi debutul procesului de îngrijire, fiind un proces continuu, în sensulcă,asistenta nu încetează să

observe, să întrebe şi să noteze datele privind

fiecare pacient în parte. îngrijirea pacientului porneşte de la informaţiile primite, iar identificarea problemelor de

îngrijire se bazează pe cunoaşterea pacientului.

Principalele mijloace pentru a obţine informaţiile dorite sunt:

a. OBSERVAREA - este elementul de bază în culegerea informaţiilor şi este folosit din momentul internării cât şi pe
 tot parcursul spitalizării. Observarea pacientului trebuie făcută cu multă atenţie, pentru a depista sursele de

dificultate care sunt cauza dependenţei pacientului. Astfel observarea este o comunicare non- verbală care cuprinde

următoarele elemente: atitudinea, expresia feţei, poziţia capului, gesturile, tonul vocii, auz, miros, etc.

b. INTERVIUL -discuţia cu pacientul este o formă specială de interacţiune cu pacientul, care se desfăşoară în

intimitate între asistentă şi persoana care recurge la îngrijiri de sănătate, respectiv pacientul. Interviul permite

culegerea de informaţii despre depistarea nevoilor nesatigfacute ale persoanei şi diverse manifestări de dependenţă

pe care le determină. Această metodă permite culegerea de informaţii despre sursa de dificultate care a impus

internarea, culegerea datelor privind starea de sănătate - boală a pacientului, în vederea stabilirii bilanţului de

independenţă - dependenţă în satisfacerea nevoilor fundamentale şi stabilirea problemei pacientului. Aceste date

sunt necesare întocmirii planului de îngrijire al pacientului. Metodele folosite în luarea interviului sunt: întrebările,

explicaţiile, sintetizarea problemelor, etc.

c. CONSULTAREA SURSELOR SECUNDARE - cuprinde discuţia cu echipa de îngrijire, în vederea

culegerii datelor cu privire la evoluţia bolii, intervenţiile delegate, etc. De asemenea se studiază documentele medicale

anterioare şi prezente, respectiv foaia de observaţie, biletele de trimitere şi documentele examenelor paraclinice care i s-

au efectuat pacientului. Sursele secundare cuprind şi conversaţia cu familia pentru

aflareauneiinformaţiiimportantedesprepacient.Prin identificarea problemelor se face distincţie între problemele existente

şi cele care riscă să apară. Prioritate au problemele actuale şi mai ales cele care pun în pericol viaţa pacientului. Procesul

de îngrijire nu se va axa numai pe înlăturarea acestor probleme ci se va căuta evitarea transformării unei probleme

potenţiale într-una reală.

4.3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR

Va urmări:

- Determinarea obiectivului de atins

- Stabilirea mijloacelor de rezolvare

Îngrijirile intră în responsabilitatea asistentei medicale, care le programează, le realizează şi controlează buna lor

execuţie. Evaluarea rezultatelor reprezintă o descriere completă şi precisă a evoluţiei stării pacientului în urma

intervenţiilor efectuate.
 CAPITOLUL V

5. PREZENTARE DE CAZURI

5.1. CAZUL 1.

NUME: S.

PRENUME: V.

DATA NAŞTERII: 27. 11. 1955.

SEX: Feminin
RELIGIE: Martora lui Iehova

NAŢIONALITATE: Romana

STAREA CIVILĂ: Căsătorită

DOMICILIUL: Zalău, judeţul Sălaj

OCUPAŢIA: Macaragistă

DI A GNOSTICUL: Artroză primitivă general izată DATA

INTERNĂRII: 15.03.2005.

MOTIVELE INTERNĂRII: Poliartralgii cu caracter mixt, lombalgii mixte,

redoare matinală, cefalee.

ANTECEDENTEHEREDO-COLATERALE: Tata - Cardiopatie ischemică

Mama - Artrozică

32
 ANTECEDENTE PERSONALE FIZIOLOGICE: menarha la 14 ani

sarcini 4

naşteri 4

avorturi 0

cicluri prezente
ALERGIE CUNOSCUTĂ: Neagă

ANTECEDENTE PA TOLOGICE: Expunere la noxe profesionale, fum, vapori

toxici.

CONDIŢII DE VIAŢĂ: corespunzătoare

CONDIŢII DE MUNCĂ: lucrează în mediu toxic

ISTORICUL BOLII: Boala actuală a debutat relativ insidios de aproximativ 10 ani, cu lombalgii cu caracter

mecanic, gonalgii mecanice, artralgii. De câteva luni relatează apariţia artral-giilor cu caracter mixt, a

redorii matinale timp de 15-20 minute, dar şi a paresteziilor şi durerilor cauzate de frig. Asociat relatează

cefalee cvasipermanentă şi cervicalgîi.

EXAMENUL RADIOLOGIC: - Radiografia mâinilor modificări artrozice

incipiente

- Radiografie de bazin - moderată scleroză sub- condrală iliacă stângă.

EXAMENUL DE LABORA TOR: - TGO = 20 U /1

-TGP= 14U/1

- Uree = 28 mg I dl
- Creatinina = 0,77 mg / dl
- Glicemia = 99 ms / dl
- Colesterol = 206 mg / dl

- V S H = 11 / 30 mm Hg

- Hgb = 13,0 g / dl
 CULEGEREA DATELOR PENTRU CELE 14 NEVOI FUNDAMENTALE

1. Nevoia de a respira şi de a avea o bună circulaţie

 torace normal conformat

 mişcări respiratorii simetrice cu o 'frecvenţă de 18 resp./ min.

 sonoritate pulmonară, murmur vezicular bilateral

 prezintă rinită cronică şi tuse uscată când intră în contact cu aiergenii (noxe toxice, fum,

polen )

 tegumente şi mucoase normale

 nu consumă toxice, dar lucrează în mediu toxic

 aparat cardio-vascular normal

 zgomote cardiace ritmice, bine bătute, AV - 68 / min.

 T.A. = 120 / 70 mm Hg.

2.Nevoia de a se alimenta şi de a se hidrata

 cavitate bucală liberă

 dantură incompletă

 apetit normal 3-4 mese / zi

 reflex de deglutiţie normal

 ingeră 1000 - 1300 ml lichide / zi, mai ales ceai

 consumă diverse alimente, lactate, legume, fructe

 preferă fructele, mai ales merele, consumă în jur de 0,5 kg / zi

 greutatea corporală 77 kg

 înălţimea 152 cm
3.Nevoia de a elimina

 prezintă micţiuni spontane, nedureroase, de 4 -5 ori / zi

 prezintă tranzit intestinal normal, de 2 ori / zi

 transpiraţie în limite normale

4.Nevoia de a se mişca şi de a avea o postură bună

 minimă sensibilitate ia palparea maselor musculare

 prezintă cifoscolioză dorsolombară

 sensibilitate Ia mobilizarea articulaţiei umărului stâng şi a genunchilor bilateral ( fară

tumefiere),
 prezintă redoare matinală 10-15 min.

 prezintă dificultate ia urcatul scărilor din cauza durerii la nivelul articulaţiei genunchiului

bilateral, nesiguranţă de sprijin pe piciorul stâng,forţa musculară diminuată la nivelul

piciorului stâng

 La eforturi fizice durerea se accentuează

5.Nevoia de a dormi şi de a se odihni

 somnul este superficial, se trezeşte frecvent noaptea din cauza durerilor, fapt pentru care se

simte obosită
 durata somnului noaptea este de aproximativ 4 -5 ore

 în cursul zilei nu obişnuieşte să doarmă

6.Nevoia de a se îmbrăca şi a se dezbrăca

 pacienta se îmbracă şi se dezbracă singură, nu necesită ajutor

 alege îmbrăcămintea cu gust în funcţie de anotimp

 poartă îmbrăcăminte comodă, lejeră
 poartă încălţăminte adecvată, comodă, fără tocuri
7.Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale

 pacienta este afebrlă

 temperatura corpului variază între 36,4 - 36,6 C

 este sensibilă la frig şi umezeală

 preferă mai mult căldura decât frigul

8.Nevoia de a menţine tegumentele curate şi integre

 pacienta prezintă tegumente integre, normal colorate

 mucoase relativ normale

 are un aspect curat şi îngrijit

 părul este îngrijit, curat, tuns scurt

 Unghiile sunt îngrijite şi tăiate scurt

 pacienta acordă o importanţă majoră igienei personale, face duş zilnic

9. Nevoia de a evita pericolele

 pacienta este capabilă să evite pericolele

 funcţiile senzoriale şi motorii sunt păstrate

 pacienta este orientată temporo-spaţial

10.Nevoia de a comunica

 pacienta poate să-şi exprime clar gândurile

 este sociabilă, comunică normal cu pacientele din salon

 colaborează cu echipa medicală

11.Nevoia de a acţiona conform propriilor credinţe şi valori

 este o persoană credincioasă, aparţinând martorilor lui Iehova

 merge des la biserică

 citeşte cărţi de rugăciune

12.Nevoia de a fi ocupat şi de a se realiza

 pacienta doreşte să fie utilă cât mai mult

 se ocupă foarte mult de familie şi copii

 îi place să ajute alte persoane

13.Nevoia de a se recreea

 îi place natura, îi place să se plimbe în aer liber când are timp

 ascultă posturi de radio, urmăreşte emisiuni la TV

 citeşte reviste, cărţi

14. Nevoia de a învăţa să-şi păstreze sănătatea

 pacientei îi place să fie informată în legătură cu boala ei

 citeşte pliante, reviste despre boală

 întreabă cadrele medicale, vrea să ştie şi să fie informată cât mai bine despre boală şi
tratamente.
 În urma bilanţului de independenţă-dependenţă privind satisfacerea nevoilor fundamentale, pacienta are

următoarele probleme:

1.Disconfort fizic şi psihic din cauza bolii, manifestat prin durere la nivelul articulaţiilor portante genunchi, coloană

vertebrală;

2.Limitarea mobilităţii din cauza diminuării forţei musculare şi a durerilor articulare;

3.Insomnie dormiţională din cauza durerilor articulare, manifestată prin: treziri frecvente în timpul nopţii, fatigabilitate,

ochi încercănaţi;

4.Alimentaţie inadecvată cantitativ şi calitativ, manifestată prin surplus de greutate (obezitate);

5.Risc de limitare a capacităţii de muncă din cauza afectării articulaţiilor, Ia nivelul genunchilor şi coloanei vertebrale.