Cuprins

Unitatea de învăţare 2 – Ancheta sociologică: specific;

fazele şi etapele acesteia
2.1. Fazele anchetei sociologice
2.1.1 Faza pregătitoare
2.1.2 Faza anchetei de teren propriu-zise
2.1.3 Faza prelucrării, analizei şi interpretării datelor
şi a valorificării rezultatelor obţinute
2.2 Etapele fazei pregătitoare a unei anchete sociologice
2.3 Concluzie
2.4 Teme de referate

 Cunoaşterea fazelor unei anchete sociologice şi a responsabilităţilor

aferente acestora
 Înţelegerea specificului şi importanţei fiecăreia dintre etapele fazei
pregătitoare a unei anchete
 Surprinderea unităţii şi interdependenţei fazelor şi etapelor anchetei
sociologice

2.1. Fazele anchetei sociologice 00:00

 Cea mai răspândită formă pe care o îmbracă
cercetarea sociologică este cea a anchetei
sociologice.
O anchetă sociologică presupune, în
desfăşurarea ei, mai multe faze, fiecare fază
având un conţinut specific, presupunând
responsabilităţi specifice şi cuprinzând etape
specifice.

2.1.1. Faza pregătitoare

Este faza în cursul căreia se realizează

pregătirea teoretico-metodologică a desfăşurări
Timp necesar: 180 minute
După parcurgerea unităţii veţi fi în anchetei, se decide tipul de informaţii de date
măsură să răspundeţi la
întrebările:
care urmează să fie culese şi cum anume să se
Care sunt fazele unei anchete facă acest lucru, precum şi modul în care vor fi
sociologice?
Care sunt etapele fazei ulterior valorificate aceste date. În cursul acestei
pregătitoare a unei anchete
sociologice?
faze se face selectarea şi pregătirea personalului
Ce este eşantionarea şi de ce este ce va fi implicat în cercetare, are loc pregătirea
preferabilă ancheta pe eşantion
unei anchete tip recensământ? logistică a desfăşurări anchetei şi o cât mai
Care sunt principalele tipuri de
eşantioane probabiliste?
riguroasă planificare a operaţiunilor implicate de
În ce constă eşantionarea respectiva investigaţie.
nonprobabilistă, care sunt
avantajele şi inconvenientele Este faza în care sunt implicaţi specialişti
acesteia?
În ce constă unitatea fazelor unei
din diferite domenii, durează, de regulă, cel mai
anchete sociologice şi a etapelor mult şi are o importanţă deosebită pentru
fazei pregătitoare?
asigurarea succesului investigaţiei.
În această fază, în care se decide practic
dacă cercetarea preconizată este necesară, este posibilă sau nu şi în ce
modalităţi ar urma să se desfăşoare, trebuie luate în consideraţie următoarele
aspecte:
a) va furniza ea informaţiile de care avem nevoie?
b) este ancheta cea mai bună cale de obţinere a acestor informaţii?
c) poate fi unită această cercetare cu alta, poate fi „dizolvată” într-o aşa-
numită cercetare omnibuz?

2.1.2 Faza anchetei de teren propriu-zise

Este faza în care, prin metode diverse, procedee, tehnici şi instrumente adecvate,
se culeg datele, informaţiile necesare atingerii obiectivelor stabilite. Succesul
anchetei depinde, într-o măsură decisivă, de calitatea şi completitudinea datelor,
informaţiilor culese. Acestea sunt în funcţie atât de metodele de investigaţie şi
instrumentele utilizate, cât şi de calitatea muncii desfăşurate în teren de echipa
de cercetători.
Ideal ar fi ca, în cadrul anchetei să fie culese toate datele necesare şi
suficiente (nici mai multe, nici mai puţine). Este de evitat, totuşi, în mod
prioritar, omiterea culegerii unor informaţii indispensabile pentru succesul
investigaţiei.
Evident, de maximă importanţă este şi asigurarea calităţii adecvate a
datelor recoltate (pornind de la ideea că nici o prelucrare ulterioară, oricât de
sofisticată, nu poate salva de la eşec o cercetare bazată pe date de proastă
calitate).
În general, în desfăşurarea anchetei sociologice se cer a fi respectate cel
puţin următoarele cerinţe:
- respectarea întocmai a eşantionului stabilit;
- utilizarea întregii game de metode, tehnici şi procedee convenite;
- încadrarea strictă în timpul stabilit;
- manifestarea de maximă responsabilitate şi probitate profesională a
echipei de cercetare pe teren în activitatea de culegere a datelor.
Un operator de anchetă este necesar să aibă un nivel adecvat de pregătire
teoretică şi metodologică, o experienţă rezonabilă în activitatea de culegere a
datelor, interes sincer pentru problematica investigată şi pentru munca pe care o
desfăşoară.
Cea mai gravă abatere pe care o poate comite un operator de anchetă este
frauda, care poate consta atât în raportarea de date fictive, cât şi în falsificarea,
indiferent din ce motive, a informaţiilor culese.

2.1.3 Faza de prelucrare, analiză, interpretare a datelor şi de valorificare a

rezultatelor anchetei
Această fază constă într-o serie întreagă de operaţiuni:
- codificare;
- tabulare;
- analiza statistico-matematică a datelor;
- alte procedee de analiză (inclusiv analiza calitativă);
- interpretarea rezultatelor obţinute (aceasta solicitând obiectivitate şi
probitate profesională din partea cercetătorului).
În privinţa valorificării rezultatelor este de menţionat că aceasta depinde
de finalitatea dominantă a respectivei cercetări şi poate consta în:
- redactarea unor rapoarte de cercetare, comunicări, lucrări ştiinţifice etc.
- elaborarea de sinteze pentru organele de decizie;
- elaborarea de propuneri de măsuri alternative;

Arătaţi în ce constau fazele unei anchete sociologice şi care

sunt responsabilităţile specifice aferente acestora.

00:30
 2.2 Etapele fazei pregătitoare a unei anchete sociologice

Faza pregătitoare presupune parcurgerea, într-o succesiune logică, a

următoarelor etape:

 Stabilirea temei şi precizarea obiectivelor principale urmărite

Tema unei cercetări sociologice este funcţie, în principal, de finalitatea

dominantă a respectivei cercetări, finalitate care poate fi:
- o finalitate cognitivă (sau predominant cognitivă) constând fie în
obţinerea mai multor cunoştinţe, informaţii despre o anumită problemă
socială sau despre un domeniu oarecare al realităţii sociale, fie în
testarea unor ipoteze teoretice;
- o finalitate practică (sau predominant practică) constând în
rezolvarea unor probleme practice cu care se confruntă o anumită
colectivitate, găsirea unor metode de dezvoltare, perfecţionare şi de
eliminare a unor disfuncţionalităţi.
De menţionat că niciodată finalitatea unei cercetări nu poate fi exclusiv
cognitivă (întrucât cunoaşterea nu reprezintă un scop în sine, ea se cere a fi,
cumva, valorificată practic) şi nici exclusiv practică (pentru că orice
investigaţie înseamnă spor de cunoaştere, iar soluţii viabile pentru rezolvarea
unor probleme sociale nu pot fi imaginate în absenţa cunoaşterii temeinice a
realităţii vizate şi anticipării cât mai corecte a rezultatelor aplicării acestora).
Oricare ar fi însă finalitatea dominantă, tema aleasă pentru investigaţie
trebuie să îndeplinească cel puţin următoarele condiţii:
- să fie importantă – să merite efortul unei cercetări concrete, costurile,
uneori impresionante, presupuse de o asemenea cercetare;
- să fie actuală – să surprindă fenomenul de studiat în plină desfăşurare;
- să fie posibil de efectuat în condiţiile date (aceasta însemnând că
obiectivele urmărite să fie astfel delimitate şi precizate încât să poată fi
realizate cu personalul de investigaţie disponibil, cu resursele materiale
şi financiare disponibile şi în timpul disponibil).

 Documentarea prealabilă constă în culegerea datelor, informaţiilor

disponibile privind problema investigată, aria în care urmează a se realiza
cercetarea şi populaţia investigată, informaţii care să permită parcurgerea în
bune condiţii a următoarelor etape ale fazei pregătitoare.

Documentarea poate consta în:

 a) studierea atentă a literaturii de specialitate pe problema ce urmează
a fi acoperită de cercetare, pornindu-se de la premisa că tema supusă
investigaţiei este posibil să mai fi fost cercetată şi de alţii, evident în
circumstanţe concret istorice diferite. Rostul acestui tip de documentare este
acela de a beneficia de rezultatele unor asemenea investigaţii, de a valorifica
experienţa altora, luându-se în consideraţie diferenţele existente între contextele
sociale în care asemenea cercetări au avut loc. Asemenea documentare ar putea
asigura:.
- sugerarea unor căi fructuoase de conceptualizare a problemei, a unor
abordări ce s-au dovedit corespunzătoare în unele situaţii şi inadecvate
în altele;
- posibilitatea comparării atât cu realităţi sociale din alte ţări cât şi cu
realităţi sociale trecute din propria ţară;
- evitarea unor erori comise de alţii.

b) studierea documentelor scrise sau cifrice, conţinând informaţii

referitoare la populaţia, la colectivitatea, la instituţia, unitatea socială sau
organizaţia asupra cărora urmează să fie efectuată cercetarea;

c) documentarea de teren sau contactul direct, nemijlocit, cu finalitate

prospectivă şi de identificare a problemelor, a cercetătorului cu populaţia ce
urmează a fi investigată. O asemenea documentare permite celor care
proiectează cercetarea, o mai bună cunoaştere a realităţilor vizate şi adecvarea
metodelor şi instrumentelor de investigaţie la specificul acestor realităţi.

 Analiza conceptuală a temei

Aceasta are ca finalitate definirea clară a conceptelor cu care operăm în

respectiva cercetare şi transformarea acestora în instrumente utile de lucru.
Această etapă cuprinde două subetape:
a) Definirea conceptelor utilizate sau realizarea unor definiţii conceptuale
convenabile. Necesitatea acestei definiţii derivă din caracterul polisemantic al
cuvintelor folosite în limbajul natural, al unor termeni ce constituie expresia
verbală a conceptelor, caracter ce impune opţiunea pentru un sens larg acceptat
al acestora şi uniform folosit. Problema definirii clare a conceptelor se pune în
mod diferenţiat în funcţie de nivelul de generalitate şi de complexitate al
conceptelor. Într-adevăr, dacă unele concepte cum ar fi vârsta, sexul, gradul de
şcolarizare, care se referă la fenomene relativ concrete nu pun probleme
deosebite de definire, în cazul altora, cum ar fi conceptele de putere, autoritate,
prestigiu social sau devianţă, care operează la un nivel foarte înalt de
generalitate şi cărora li se pot da sensuri foarte diferite, lucrurile se schimbă.
 Îndeosebi în cazul conceptelor de acest ultim tip este necesar să fie
convenită o definiţie clară, neechivocă a conceptului, chiar dacă nu este ca mai
bună şi cea mai completă definiţie posibilă.
b) Operaţionalizarea conceptelor, „spargerea” conceptelor în dimensiuni,
variabile şi indicatori, respectiv găsirea acelor caracteristici direct observabile şi
măsurabile ale realităţii subsumate respectivelor concepte şi care sunt „dătătoare
de seamă” pentru această realitate, pe baza studierii cărora să putem obţine o
imagine cât mai completă, coerentă şi edificatoare posibil a acestei realităţi.

 Stabilirea ipotezelor utilizate în cercetare

Ipoteza nu este altceva decât o judecată ipotetică (o afirmaţie) despre o

relaţie, în principal cauzală, presupusă a exista între variabile ale realităţii
investigate. Etimologic, termenul de „ipoteză” provine din grecescul
„hypothesis” care înseamnă subteză sau teză preliminară. Ea are forma logică
„S→P”, dacă S, atunci P. Ipoteza are rolul de a orienta, a ghida cercetarea, de a
permite selecţia unor date, informaţii din „avalanşa” de informaţii cu care
realitatea socială „bombardează” cercetătorul. Aşa cum afirma prof. H. H. Stahl,
ipoteza are, pentru cercetătorul vieţii sociale, acelaşi rol pe care îl are steaua
polară pentru un navigator: dacă steaua polară îl ajută pe navigator să se
orienteze în spaţiul geografic, ipoteza îl ajută pe sociolog să se orienteze în
spaţiul social.
Pentru a putea fi utilizată în cercetare, ipoteza trebuie să satisfacă o serie
de cerinţe obligatorii:
- să aibă o formulare clară şi concisă;
- să fie coerentă logic şi noncontradictorie;
- să fie principial verificabilă;
În plus, pentru ca o ipoteză să aibă şanse reale de validare, de confirmare,
ea trebuie:
- să fie bazată pe o teorie explicativă validată ştiinţific;
- să se fundamenteze pe suficient de mult material faptic.
Într-o cercetare se porneşte, de regulă, de la o ipoteză de bază,
fundamentală din care se desprind o serie de ipoteze de lucru. În fond, orice
cercetare, indiferent de finalitatea ei dominantă, îşi propune validarea sau
invalidarea unei (unor) ipoteze, testarea valorii de adevăr a acesteia (acestora).
În cazul în care valoarea de adevăr a unei ipoteze este probată, demonstrată,
aceasta se transformă într-o teză teoretică validată ştiinţific. Se impun însă două
observaţii:
a) niciodată o singură cercetare nu este suficientă pentru confirmarea sau
infirmarea definitivă a unei ipoteze; este necesar, deci, ca o ipoteză să fie supusă
verificării în mai multe cercetări;
b) sarcina cercetătorului este de a culege informaţii în măsură să testeze
valoarea de adevăr a unei ipoteze şi nu să opereze o selecţie arbitrară a
informaţiilor, reţinând doar pe acelea ce par să confirme ipoteza formulată
(avansată) şi de a le ignora pe acelea care par să o infirme.

 Alegerea metodelor de investigaţie şi elaborarea instrumentelor de

investigaţie

Este vorba de alegerea metodelor de investigaţie conform tematicii şi

obiectivelor stabilite de respectiva cercetare şi elaborarea instrumentelor de
investigaţie (pornind de la variaţii indicatori reţinuţi în urma operaţionalizării
conceptelor).
Termenul de metodă provine din grecescul „methodos” care înseamnă
cale, drum, modalitate. Metoda de investigaţie ar fi, în acest context, calea sau
modalitatea subiectivă de abordare a realităţii obiective, de apropriere a acestei
realităţi, de transformare a acesteia din realitate în sine, existentă pur şi simplu,
în realitate pentru noi, realitate cunoscută.
Se poate aprecia că metoda de investigaţie are atât o dimensiune
subiectivă, cât şi una obiectivă. Dimensiunea subiectivă ar consta în faptul că, pe
de o parte, ea este, în fond, un elaborat subiectiv (este o cale subiectivă) şi pe de
alta că decizia de a utiliza o metodă sau alta ţine de subiectivitatea
cercetătorului.
Dimensiunea obiectivă rezidă în faptul că, pentru a fi eficientă, pentru a
permite obţinerea rezultatelor scontate, ea trebuie să fie adecvată realităţii
obiective investigate.
Instrumentele de lucru sunt cele care permit culegerea de date, de
informaţii în cazul utilizării unei metode de investigaţie anume. Instrumentele
trebuie adecvate atât problematicii studiate, cât şi populaţiei ce urmează să fie
supusă investigaţiei sociologice. Principalele metode utilizate în cercetarea
sociologică concretă sunt: observaţia, experimentul, interviul, analiza
documentară (analiza de conţinut). Principalele instrumente de investigaţie
subsumate metodelor sunt: fişa de observaţie, îndrumătorul de interviu,
chestionarul, fişa de analiză documentară.

Stabilirea populaţiei de investigat

00:60
Aceasta presupune:
- definirea ariei geografice sau a limitelor fizice acoperite de studiu;
- definirea populaţiei sau populaţiilor de studiat în interiorul acestor
limite.
În principiu, în stabilirea populaţiei care urmează să fie investigată, sunt
două posibilităţi:
- investigarea întregii populaţii (ancheta tip recensământ);
 - ancheta pe bază de eşantion (adică realizarea anchetei pe o colecţie de
persoane selectate din populaţia totală, numită eşantion, şi care este
reprezentativă pentru acea populaţie).

Comparativ cu ancheta tip recensământ, ancheta pe eşantion are două

avantaje evidente:
- este mult mai puţin costisitoare, îndeosebi în situaţia în care populaţia
vizată de cercetare, din care se extrage eşantionul este foarte
numeroasă şi răspândită pe o arie teritorială foarte extinsă;
- durează, de regulă, mai puţin, ceea ce are efecte benefice asupra
comparabilităţii informaţiilor culese în cursul anchetei, în cazul unei
anchete tip recensământ fiind dificil, dacă nu chiar imposibil de
specificat în mod clar timpul la care aceste informaţii se referă.
În plus, deşi nu este general recunoscut, ancheta pe eşantion este adesea
de o mai mare acurateţe decât ar fi ancheta de tip recensământ.

Care sunt explicaţiile acestui fapt aparent bizar?

a) Este un lucru îndeobşte acceptat că succesul unei anchete depinde, într-
o măsură decisivă, de calitatea datelor culese în cursul acesteia; la rândul său,
calitatea acestor date, acurateţea lor, este dependentă de calitatea (experienţă,
calificare, conştiinţă profesională, interes, onestitate etc.) celor care le culeg. O
anchetă realizată pe o populaţie foarte numeroasă ar presupune utilizarea unui
foarte mare număr de operatori de teren. În aceste condiţii ar fi extrem de dificil,
dacă nu chiar imposibil, să se asigure o calitate adecvată a tuturor acestor
operatori ca şi o uniformitate calitativă acceptabilă a acestora. În consecinţă,
calitatea datelor culese şi, implicit, calitatea rezultatelor anchetei vor avea de
suferit. În schimb, o anchetă pe eşantion ar necesita un număr mai mic de
operatori de teren, de o calitate adecvată şi relativ uniformă, cu rezultate
benefice asupra calităţii datelor culese şi a rezultatelor obţinute.
b) O anchetă pe eşantion, implicând un număr relativ mic de operatori,
face posibilă o supervizare mai strânsă a activităţii acestora, cu efecte benefice
asupra calităţii muncii lor. Acest lucru ar fi, practic, imposibil, în cazul unei
anchete de tip recensământ.
c) O anchetă pe scară redusă permite utilizarea unor proceduri mai
adecvate de cercetare precum şi obţinerea unor rate crescute de completitudine a
interviului.
d) Legea numerelor mari ne permite să stabilim, cu relativă precizie,
gradul în care rezultatele obţinute pe studiul eşantionului pot fi considerate ca
valabile pentru întreaga populaţie din care acesta a fost extras.
Eşantionul este o colecţie de indivizi, selectată dintr-o populaţie dată şi
care este reprezentativă pentru populaţia respectivă, aceasta însemnând că
rezultatele obţinute prin studierea eşantionului respectiv pot fi extinse, cu un
grad calculabil de eroare, asupra întregii populaţii din care este selectat.
 Reprezentativitatea unui eşantion este dependentă, în principal, de doi
factori: de mărimea absolută a acestuia (mărimea populaţiei din care este
extras neavând nici o relevanţă) şi de gradul de eterogenitate al populaţiei din
care este selectat (cu cât o populaţie este mai omogenă, cu atât va fi nevoie de o
dimensiune mai redusă a eşantionului pentru ca acesta să aibă reprezentativitatea
dorită).
Eşantionarea este operaţiunea prin care este selectat eşantionul. Pentru a fi
reprezentativ pentru populaţia din care este extras, pentru a furniza, deci,
informaţii valide pentru populaţia totală, el trebuie să conţină esenţialmente
aceeaşi variaţie ce există pentru populaţia totală, să se caracterizeze
esenţialmente prin acelaşi grad de eterogenitate ca aceasta.

Există două tipuri de eşantionare:

A. Eşantionarea probabilistă: eşantionarea simplu aleatoare, sistematică,
eşantionarea multistadială şi eşantionarea stratificată.
B. Eşantionarea nonprobabilistă: eşantionarea accidentală, eşantionarea
pe cote.
În procesul de eşantionare există două riscuri majore de distorsiune:
a) pericolul ca distorsiunile personale, proprii, ale cercetătorului să afecteze
eşantionul selectat (în cazul în care selecţia este la latitudinea acestuia);
b) pericolul neasigurării reprezentativităţii eşantionului în cazul în care nu
toţi membrii populaţiei vizate au şanse de a fi aleşi (unii pot fi
suprareprezentaţi, iar alţii subreprezentaţi).

Principiul de bază al eşantionării probabilistice este că: „un eşantion va fi

reprezentativ pentru populaţia din care este extras dacă toţi membrii populaţiei
au şanse egale de a fi selectaţi în eşantion”.
Deşi rareori eşantioanele sunt perfect reprezentative pentru populaţia din
care sunt extrase, totuşi se poate aprecia că eşantioanele probabiliste au două
avantaje speciale:
a) deşi niciodată nu sunt perfect reprezentative, ele sunt, în mod tipic mai
reprezentative decât alte tipuri întrucât riscurile de distorsiune anterior
menţionate sunt eliminate;
b) mai important, teoria probabilităţii permite cercetătorului să estimeze
acurateţea în ce priveşte reprezentativitatea eşantionului.

Explicaţi de ce este preferabilă realizarea unei anchete pe

eşantion unei anchete de tip recensământ

01:30
 CONCEPTE UTILIZATE ÎN TEORIA EŞANTIONĂRII

a) Elementul – acea unitate despre care sunt culese informaţii şi care

furnizează baza analizei. În mod tipic, în cercetarea de tip „anchetă” elementele
sunt oamenii sau anumite tipuri de oameni.
b) Universul - agregarea teoretică sau ipotetică a tuturor elementelor, aşa
cum sunt definite pentru o anchetă dată. Universul anchetei este, totuşi, în
întregime nespecificat ca timp şi spaţiu şi este esenţialmente un termen inutil
(ex. „românii”).
c) Populaţia - agregatul specificat teoretic al elementelor anchetei. Ea
include definirea elementelor şi timpul de referinţă al studiului (ex. „cetăţenii
rezidenţi ai României la 1 februarie 1993”).
d) Populaţia anchetei - agregarea elementelor din care eşantionul este
selectat în realitate.
e) Unitatea de eşantionare - elementul sau setul de elemente considerat
pentru selecţie într-un anumit stadiu al eşantionării. Într-un eşantion simplu,
selectat într-un singur stadiu, unităţile de eşantionare sunt aceleaşi cu
elementele. Dacă sunt trei stadii, vom avea unităţi de eşantionare primare,
secundare şi finale, desemnând stadiile succesive.
f) Cadrul de eşantionare: lista unităţilor de eşantionare din care este
extras eşantionul sau un stadiu al acestuia. În cazul în care sunt disponibile mai
multe cadre de eşantionare, alegerea cadrului ce va fi utilizat depinde de:
- completitudinea cadrului;
- actualitatea acestuia.
g) Unitatea de observaţie – (unitatea de colectare a datelor) – un element
sau un agregat de elemente din care este selectată informaţia.
h) Variabile - set de caracteristici mutual exclusive (ex.: sex, vârstă etc.).
Elementele unei populaţii pot fi descrise în termenii caracteristicilor individuale
pe o variabilă dată.
De menţionat că, prin definiţie, o variabilă trebuie să posede variaţie, în
caz contrar o caracteristică este o constantă şi nu o variabilă.
i) Parametrul - descriere sumară a unei variabile date într-o populaţie
(ex.: venitul mediu, distribuţia pe vârstă a populaţiei etc.). O importantă parte a
anchetei pe eşantion implică estimarea parametrilor populaţiei pe baza
unităţilor de observaţie.
j) Statistica – o descriere sumară a unei variabile date într-un eşantion de
anchetă. Statisticile eşantionului pot fi folosite pentru a face estimări ale
parametrilor populaţiei.
k) Eroarea de eşantionare - gradul de eroare ce poate fi aşteptat de la un
eşantion dat şi care este funcţie, în principal, de mărimea absolută a
eşantionului (mărimea populaţiei din care este extras are relativ puţină relevanţă
în acest caz). Eroarea de eşantionare mai poate fi definită şi ca gradul aşteptat de
abatere a statisticilor eşantionului faţă de parametrii populaţiei.
l) Nivelele de confidenţă şi intervalele de confidenţă - calcularea erorii
de eşantionare permite cercetătorului să exprime acurateţea statisticilor sale de
eşantion în termenii nivelului de confidenţă, că acestea cad într-un interval
specificat faţă de parametru. Dacă, de exemplu, spun că un eşantion este de 95%
confident, aceasta înseamnă că statisticile de eşantion cad în interiorul unui
interval de +/- 5% faţă de parametri.
În general, se poate aprecia că, în operaţiunea de stabilire a eşantionului
ce va fi utilizat într-o anchetă sociologică, o importanţă deosebită o au:
- existenţa (şi folosirea) unui cadru de eşantionare adecvat (cât mai
complet şi cât mai actual posibil);
- folosirea unor proceduri de eşantionare corespunzătoare;
- stabilirea unei mărimi suficiente a eşantionului.
Afirmam mai înainte că există două tipuri de eşantionare: probabilistă şi
nonprobabilistă.

A. Eşantionarea probabilistă este aceea în care selecţia se face prin

metode probabiliste de către cel care proiectează ancheta.
a) Eşantionarea simplu-aleatoare – dintr-un cadru unic de eşantionare este
selectat direct şi aleatoriu prin proceduri diverse (loteria, tabela cu numere
aleatoare etc.) numărul de elemente corespunzător mărimii stabilite a
eşantionului.
b) Eşantionarea sistematică – identică cu precedenta, cu singura deosebire
că, în cazul său, lista elementelor este „randomizată”. Procedura cea mai
frecventă de selecţie în acest tip de eşantionare este fracţia de eşantionare
sau pasul statistic (calculată ca raportul între mărimea eşantionului şi
mărimea populaţiei).

Deşi eşantionarea simplu aleatoare ca şi, în mare măsură, cea sistematică

asigură în cel mai înalt grad posibil respectarea principiului de bază al
eşantionării probabiliste, ele au două inconveniente majore:
- presupunând existenţa unei liste complete a tuturor persoanelor ce
alcătuiesc populaţia din care urmează să fie extras eşantionul, este
aproape imposibil de recurs la ele, mai ales atunci când populaţia
este extrem de numeroasă;
- deşi puţin probabil, nu este imposibil ca eşantionul selectat să fie
evident nereprezentativ iar cercetătorul să nu aibă dreptul să-l
respingă ca nereprezentativ (este, de exemplu, posibil, deşi puţin
probabil, ca dintr-o populaţie foarte eterogenă, cum ar fi
populaţia naţională, să fie selectaţi în eşantion numai bărbaţi, sau
numai persoane tinere sau numai celibatari etc.).
 c) Eşantionarea stratificată – este o metodă de obţinere a unui grad mai
ridicat de reprezentativitate prin scăderea erorii probabile de eşantionare.
Este de menţionat că eroarea de eşantionare este redusă de doi factori din
proiectarea eşantionului:
- un eşantion numeros produce o eroare de eşantionare mai mică;
- o populaţie omogenă produce o eroare de eşantionare mai mică decât o
populaţie eterogenă.
Eşantionarea stratificată este bazată pe acest al doilea factor al
eşantionării, finalitatea ei ultimă fiind să organizeze populaţia în subseturi
omogene (cu eterogenitate între ele) şi să selecteze numărul corespunzător din
fiecare subset (tratat ca populaţie individuală) în funcţie de ponderea fiecărui
subset în ansamblul populaţiei.
Alegerea variabilelor de stratificare depinde, în mod tipic de variabilele
existente. Primordial urmează a se avea în vedere pe acelea ce se doreşte de a fi
reprezentate cu acurateţe în eşantion.
Deci, procedura în această eşantionare este, în esenţă, următoarea:
1. se grupează populaţia în grupuri distincte (straturi) conform
variabilelor stabilite;
2. se selectează, aleatoriu sau sistematic, din fiecare grup (strat) în
eşantion un număr de persoane corespunzător cu mărimea relativă a
respectivului grup.
Acest tip de eşantionare prezintă marele avantaj că asigură reproducerea
întocmai de către eşantion a structurii populaţiei din care este extras (a gradului
de variaţie a acestuia) cel puţin pe câteva caracteristici de interes major pentru
cercetarea realizată. Este de menţionat, însă, că se poate recurge la acest tip de
eşantionare doar în condiţiile în care este cunoscut modul în care se stratifică
populaţia în funcţie de variabilele luate în consideraţie.
Este de asemenea de menţionat că, în cazul acestui tip de eşantionare,
este posibilă şi suprareprezentarea unor straturi care prezintă un interes deosebit,
dar care au o pondere prea mică în populaţie.
În ansamblu, eşantionul stratificat este probabil să fie mai reprezentativ
decât cel simplu aleator sau sistematic, cel puţin pe un număr determinat de
variabile.

d) Eşantionarea multifazică sau multistadială

În cazul acestui tip de eşantionare sunt selectate unităţile primare,
secundare şi unităţile finale (ex.: într-un eşantion naţional – judeţul, localitatea
din judeţ, strada, blocul şi, în sfârşit, indivizii), în ultima fază a selecţiei
folosindu-se una din procedurile de eşantionare menţionate. Avantajul acestui
tip de eşantionare rezidă într-o eficienţă sporită, deşi el reprezintă o acurateţe
mai scăzută.

B. Eşantionarea nonprobabilistă
 Este vorba, în principal, de eşantionarea pe cote, asemănătoare în bună
măsură cu eşantionarea stratificată. Deosebirea de esenţă constă în faptul că
selectarea unui eşantion, conform cotelor stabilite, cade în sarcina operatorului
de interviu. Altfel spus, dacă în cazul eşantionării stratificate operatorul de teren
primeşte o listă de persoane care trebuie intervievate, listă pe care nu o poate
modifica, în cazul eşantionării pe cote, el primeşte nişte cote, nişte categorii de
indivizi care trebuie să aibă anumite caracteristici, lui revenindu-i sarcina să
găsească indivizi corespunzători acestor cote.
Două par a fi problemele importante în cazul acestui tip de eşantionare:
a. stabilirea precisă a cotelor conform cărora se vor selecta subiecţii necesari
pentru eşantion. Criteriile de stabilire a cotelor pot fi încrucişate, ca în
cazul eşantionării stratificate (subiecţii selectaţi trebuie să corespundă
simultan unui număr de criterii combinate cum ar fi, de exemplu,
categoria socio-profesională, sexul, starea civilă) sau nu (în acest caz
putându-se stabili mai multe criterii);
b. eliminarea de către operatori, în măsura posibilului, a oricărui
subiectivism în selectarea subiecţilor.

 Ancheta pilot

Aceasta reprezintă o repetiţie generală înainte de derularea anchetei

propriu-zise în care se vor utiliza metodele, tehnicile şi instrumentele de
investigaţie ce vor fi folosite în ancheta de bază. Ancheta pilot se poate
desfăşura fie pe un lot de subiecţi similari cu populaţia supusă investigaţiei
sociologice, fie pe o parte a respectivei populaţii.
Obiectivele principale urmărite:
- o primă testare a ipotezelor de lucru;
- o mai bună estimare a duratei şi a costurilor anchetei;
- identificarea eventualelor dificultăţi ce ar putea apărea în ancheta
propriu-zisă şi care ar putea periclita succesul acesteia;
- testarea metodelor şi, mai ales, a instrumentelor de investigaţie sub
aspectul:
- gradului lor de adecvare la populaţia investigată;
- completitudinii lor (măsurii în care se asigură culegerea
informaţiilor necesare realizării obiectivelor investigaţiei);
- sugerarea unor noi aspecte demne de a fi luate în considerare în
ancheta propriu-zisă.

În funcţie de rezultatele anchetei pilot, se definitivează faza de pregătire a

anchetei.
2.3 Concluzie

În măsura în care se reuşeşte parcurgerea fazelor şi etapelor menţionate,

cu respectarea tuturor condiţiilor impuse, există toate şansele ca cercetarea să fie
încununată de succes şi ea să reprezinte o contribuţie reală şi valoroasă, fie la
dezvoltarea teoriei sociologice, la adâncirea nivelului de cunoaştere a realităţii
sociale investigate, fie la înlăturarea unor disfuncţionalităţi constatate, fie, de
regulă, la ambele.

2.4 Teme de referate 02:30

1. Fazele unei anchete sociologice: conţinut, importanţă,

responsabilităţi specifice;
2. Necesitatea documentării prealabile şi tipuri de documentare;
3. Modalităţi de stabilire a populaţiei asupra căreia se va realize
ancheta: analiză comparativă;
 4. Eşantionarea probabilistă – eşantionarea nonprobabilistă: analiză
comparativă

Care sunt fazele unei anchete sociologice şi în ce constă importanţa lor?

Cum se poate stabili tema unei anchete şi care sunt cerinţele care trebuie
respectate în alegerea temei şi precizarea obiectivelor?

În ce constau analiza conceptuală a temei şi documentarea prealabilă?

Care sunt rolul şi funcţiile ipotezei?

Ce este eşantionarea şi care sunt tipurile de eşantionare?

În ce constă ancheta pilot?

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică.

Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998.
2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.
3. Mărginean Ion – Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Ed. Polirom,
2000.
 4. Rotariu T., Iluţ P. – Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editia a 2-
a, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.
5. Stănoiu Andrei – Sociologie juridică, Bucureşti, Ed. Cartea Studenţească,
2009.