Sindromul cri du chat 

- țipătului de pisică, denumit și sindromul 5p- sau sindromul

Lejeune este o afecțiune genetică rară, determinată de lipsa unei porțiuni variabile a
cromozomului 5. Sindromul este denumit astfel datorită plânsetului tipic, de tonalitate înaltă
(„plânsetul pisicii”) care apare încă de la naștere; mai târziu, numeroase persoane afectate
au un timbru vocal înalt. Maladia asociază retard mental și dezvoltare motorie întârziată.
Sindromul țipătului de pisică este rar, incidența sa estimată fiind de 1 la 15.000-50.000 nou-
născuți.

Cromozomii reprezintă modalitatea de condensare a materialului genetic (ADN) dintr-o

celulă, atunci când ea se divide. În mod normal, fiecare celulă, în afară de cele sexuale,
conține 22 perechi de cromozomi autozomali și doi cromozomi sexuali (XX sau XY).
Cromozomii au un braț lung – q și un braț scurt – p. În sindromul cri du chat, în cursul
formării embrionului, o parte din materialul genetic care formează brațul scurt al
cromozomului 5 lipsește. În majoritatea cazurilor, sindromul 5p- nu este moștenit de la
părinți, ci este cauzat de o mutație spontană, imprevizibilă. Există, însă, și cazuri rare în
care un părinte asimptomatic transmite un defect genetic care la făt cauzează acest
sindrom.

Simptomele specifice sindromului țipătului de pisică sunt: greutatea mică la naștere,

țipătul și plânsetul caracteristice (ca de pisică), microcefalie, anomalii ale implantării
urechilor, pleoape orientate inferior, întârziere psiho-motorie.

Diagnosticul de certitudine se realizează prin analiza citogenetică clasică și alte tehnici

care evaluează integritatea materialului genetic. Analizarea genomului parental poate fi
necesar pentru a evalua cauza defectului la făt.

Fiind o afecțiune cromozomială, sindromul țipătului de pisică nu beneficiază de tratament

curativ. Tratamentul suportiv se referă la corectarea defectelor congenitale severe,
încurajarea comunicării prin semne și modificarea timpurie a comportamentelor obsesive
sau nocive. În general, se recomandă intervenția cât mai precoce pentru corectarea
simptomelor specifice fiecărui individ și stimularea abilităților sale, pentru a asigura
dezvoltarea la potențialul maxim. [1, 2]

Cauze și factori de risc

Sindromul țipătului de pisică apare datorită lipsei unei porțiuni din brațul scurt al
cromozomului 5. Majoritatea cazurilor (circa 85%) apar datorită deleției acestei porțiuni, într-
o mutație de novo (un defect genetic nou, apărut atunci când se formează embrionul).
Aproximativ 10-15 % din cazuri rezultă din segregarea incompletă a unei translocații
echilibrate de la nivelul cromozomului unui părinte. În acest caz, pe lângă monosomia
5p poate apărea și o trisomie variabilă, care poate agrava aspectul clinic. În peste 80% din
cazuri, defectul genetic este transmis de către tată.

Defectul genetic cel mai frecvent este lipsa unei porțiuni variabile (30-60%) din regiunea
terminală a brațului scurt al cromozomului 5. Mult mai rar, eroarea genetică este constituită
de mutații precum deleții interstițiale, translocații sau cromozom în inel.

Majoritatea cazurilor de sindrom cri du chat are penetranță completă (toate celulele
organismului poartă mutația 5p-). Foarte rar însă (1-3%) poate fi vorba despre mozaicisme
genetice (există o linie celulară normală și una purtătoare a mutației, semn că aceasta s-a
produs după formarea embrionului).

Studiile genomului au permis izolarea exactă a regiunilor absente care cauzează

simptomele specifice acestui sindrom:
 5p15. 3 – plânsul tipic de pisică
 5p15. 2 – restul simptomelor caracteristice

Fiind în cele mai multe cazuri o mutație spontană, practic, nu există factori de risc pentru
apariția sindromului țipătului de pisică. Părinții care poartă translocația echilibrată speciifică
de la nivelul cromozomului 5 au un risc de 8-18% ca un copil să sufere de această
afecțiune. [3, 4]

Semne și simptome
Sindromul țipătului de pisică are semne și simptome variabile, în funcție de cât de
extinsă este deleția cromozomială. Cazurile care au drept etiologie o translocație echilibrată
parentală asociază, de regulă, un fenotip mai sever. Nu este obligatoriu ca un copil cu acest
sindrom să manifeste toate simptomele, iar gravitatea acestora este și ea variabilă.  

Manifestările frecvente ale sindromului țipătului de pisică sunt:

 Plânsetul cu tonalitate înaltă, ca al unei pisici; mai târziu, vocea poate avea
același timbru înalt
 Greutate mică la naștere, dificultăți la supt sau deglutiție
 Hipotonie, urmată de hipertonie
 Față rotundă, microcefalie, micrognație
 Întârziere în creștere
 Anomalii ale ochilor: hipertelorism (distanță crescută între globii oculari),
orientarea pliurilor palpebrale spre inferior
 Colțurile buzelor orientate spre inferior
 Pliu epicantal (pliu cutanat vertical, întins între baza nasului și pleoapa
superioară), nas turtit
 Pliu unic palmar
 Defecte cardiace congenitale
 
Manifestările mai rare pot fi:
 Despicătură labială și/sau palatină
 Hernie inghinală
 Anomalii ale extremităților: sindactilie (unire) a degetelor doi și trei de la mâini sau
picioare, picior strâmb congenital
 Anomalii ale sistemului digestiv: megacolon congenital, malrotații intestinale
 Anomalii genitale: criptorhidie (testicule necoborâte), hipospadias (deschidere
anormală a uretrei în partea inferioară a penisului)
 Anomalii renale: rinichi în potcoavă, hidronefroză congenitală [2, 3]

Diagnostic
Clinic
Examinarea clinică poate pune în evidență aspectele clinice specifice acestui sindrom.

În cazurile cu prezentare târzie, din istoric se poate constata plânsul „ca de pisică” și

dificultățile din perioada neo-natală (supt dificil, hipotonie, asfixie, crize de cianoză).
Retardul psiho-motor devine evident în cursul primului an de viață. Odată cu avansarea în
vârstă, trăsăturile faciale se pot modifica: fața devine mai lungă și îngustă, fanta
palpebrală se orizontalizează, buza de jos este groasă, iar șantul nazo-genian scurt.
Strabismul divergent este prezent la aproape jumătate din cazuri și au fost raportate
și cataracta sau miopia. Malocluzia este prezentă la majoritatea pacienților, iar laxitatea
ligamentară determină un aspect tipic, cu maxilarul „căzut”. Creșterea metacarpienelor și
metatarsienelor este necorespunzătoare, rezultând mâini și/sau picioare de dimensiuni
reduse; scolioza poate fi și ea prezentă. Dezvoltarea sexuală este normală la ambele
sexe, persoanele cu sindromul cri du chat fiind fertile.

Dezvoltarea psihomotorie a indivizilor cu acest sindrom este lentă. Există dificultăți în

special în ceea ce privește comunicarea verbală, deși receptivitatea este medie. Chiar dacă
se întâmplă tardiv, practic toți copiii cu sindrom cri du chat învață să meargă. Alcătuirea
unor propoziții succinte are loc într-un sfert din cazuri în jurul vârstei de patru ani; până la
10 ani, majoritatea copiilor cu defectul cromozomial 5p- pot comunica în acest mod.

Majoritatea persoanelor cu sindromul țipătului de pisică au o personalitate blândă,

prietenoasă; circa jumătate dintre copii sunt, însă, hiperactivi și își pierd ușor concentrarea.
Comportamentul obsesiv-compulsiv sau agresiv poate apărea la acești copii, dar nu în mod
constant.

Aspectul clinic și istoricul pacientului pot fi înalt sugestive pentru sindromul țipătului de
pisică. Totuși, tabloul clinic este asemănător cu alte sindroame genetice și din acest motiv
necesită confirmare paraclinică. Diagnosticul diferențial se realizează cu:
 Sindromul Wolf-Hirschhorn (4p-): faciesul poate fi asemănător, dar poate fi
prezentă coloboma (absența unei porțiuni a irisului) și asimetria facială;
caracteristicile sexuale secundare sunt slab dezvoltate, iar retardul mental este
de grad mai sever; imunodeficiența predispune la infecții repetate
 Sindromul Patau (trisomia 13): defectele cardiace sunt pe primul loc, urmate de
incompleta separare a segmentelor stâng și drept a creierului, având drept urmări
microoftalmie, despicături labiale, hipotelorism [3, 4, 5]

Paraclinic
Diagnosticul citogenetic

Primul pas pentru diagnosticul de certitudine al sindromului țipătului de pisică este

realizarea unui cariotip. În această investigație, cromozomii unei celule sunt priviți la
microscop, numerotați și aranjați pe perechi pentru a observa porțiunea lipsă din
cromozomul 5 (și eventualul material genetic în plus, în cazul unei translocații
dezechilibrate). Deoarece uneori deleția reprezintă doar o porțiune mică, citogenetica
clasică nu realizează întotdeauna diagnosticul.

În prezența unui tablou clinic sugestiv, dar un cariotip aparent norrmal, se recomandă
utilizarea metodei FISH (hibridizare fluorescentă in situ). Aceasta este o tehnică mai
sensibilă, care utilizează markeri genetici specifici pentru detectarea anomaliilor
cromozomiale.

Diagnosticul defectelor asociate

Pentru evaluarea unor posibile malformații cardiace, se practică ecocardiografia. În

această investigație, o sondă specială de ultrasonografie este plasată pe toracele
pacientului pentru a obține date despre structura și funcționalitatea cordului.

Radiografiile osoase pot fi utile pentru a certifica microcefalia, micrognația, dar și defectele

de bază de craniu. În plus, pot fi investigate defectele extremităților (sindactilie, picior
strâmb congenital).

În perioada neonatală, se pot realiza teste ale suptului și deglutiției, pentru a evalua

deficitul de alimentație.

Monitorizarea dezvoltării staturo-ponderale și psiho-comportamentale se realizează

periodic. Evaluarea funcției limbajului pune în evidență, cel mai frecvent, o capacitate bună
de recepționare a mesajului, dar dificultăți marcate în exprimare. [3, 5]

Diagnosticul antenatal și consilierea genetică

Diagnosticul antenatal pentru sindromul țipătului de pisică nu se realizează de rutină.

Totuși, poate fi recomandat în sarcinile în care se remarcă defecte structurale la ecografie
(ventriculomegalie, hipoplazie cerebelară, agenezia corpului calos). Nivelele anormale de
gonadotropină corionică umană au fost identificate în relație cu apariția acestui
sindrom. Persoanelor care au avut deja un copil cu sindrom cri du chat li se pot
recomanda metodele specifice de citodiagnostic antenatal.

Deoarece majoritatea cazurilor de sindrom cri du chat apar spontan, riscul unui cuplu
sănătos de a avea încă un copil cu această malformație este în jur de 1%. Se presupune că
rarele cazuri de recurență a afecțiunii la următorul făt se datorează unui mozaicism în
celulele sexuale ale unuia dintre părinți. Totuși, în 10% dintre cazuri, această afecțiune se
datorează unei translocații echilibrate, asimptomatice, a genelor unuia dintre părinți. În
această situație, riscul de a avea un copil cu această afecțiune este de 8-18%.

Teoretic, pacienții cu sindromul țipătului de pisică pot avea copii, întrucât fertilitatea nu

este compromisă. Totuși, există foarte puține situații documentate în care acești pacienți au
avut urmași. În acest caz, riscul de a transmite mai departe acest defect genetic este de
50%. [4, 5]

Tratament
Deoarece defectele structurale apar încă din viața fetală, nu există un tratament
specific pentru sindromul țipătului de pisică.

În perioada neonatală, principala problemă este cea a alimentației dificile. Fizioterapia

precoce poate îmbunătăți suptul, uneori fiind posibilă și hrănirea naturală. În unele cazuri,
însă, poate fi necesară instaurarea unei sonde nazo-gastrice pentru alimentație.

Defectele congenitale cardiace, digestive, despicăturile labio-palatale sau hernia inghinală

pot necesita corecția chirurgicală. În primii ani de viață, este importantă
cunoașterea dificultăților legate de anestezie. Malformațiile esofagiene și laringiene sunt
destul de comune la acești pacienți, făcând intubația dificilă.

Întârzierea psihomotorie necesită intervenție precoce (înainte de primul an de viață),

pentru a asigura dezvoltarea copilului la potențialul său maxim. În acest sens, sunt de folos
fizio-kinetoterapia, pentru a reduce hipotonia (sau hipertonia) și a îmbunătăți funcția
motorie. Terapia vorbirii, asociată cu o evaluare a aparatului auditiv (unii copii prezintă
surditate neuro-senzorială) îmbunătățește abilitatea acestor persoane de a relaționa cu
lumea din jur. Este o idee bună introducerea precoce a limbajului semnelor la acești copii.

Prognostic
Pacienții cu sindromul țipătului de pisică au o supraviețuire comparabilă cu a populației
generale, odată ce depășesc prima copilărie. Mortalitatea este crescută în primul an de
viață (10%), dar apoi se reduce semnificativ. Dezvoltarea copiilor cu sindromul cri du chat
este limitată, estimându-se că majoritatea au achizițiile psiho-motorii ale unui copil de 5-6
ai. Totuși, comunicarea verbală sau limbajul semnelor este de obicei prezentă și majoritatea
manifestă un grad de autonomie (alimentare, îmbrăcare independentă). Îmbunătățirile
ultimelor decenii în privința managementului multi-disciplinar al acestei afecțiuni sugerează
o creștere a calității vieții pentru pacienții cu sindrom cri du chat. [3]

Recomandări
Sindromul țipătului de pisică este un diagnostic ce poate reprezenta o traumă pentru
proaspeții părinți. Este esențial suportul și înțelegerea din partea celorlalți membri ai familiei
și apelarea la consiliere psihologică, atunci când nu se poate menține un mediu armonios.
Este importantă înțelegerea faptului că nu toți copiii cu această deleție cromozomială au
același grad al deficiențelor fizice și psihice. Pentru a asigura o calitate a vieții cât mai bună
pentru un copil cu sindromul cri du chat, terapiile de recuperare și dezvoltare psihomotorie
trebuie începute cât mai precoce. Totodată, un mediu familial suportiv, stimularea
permanentă și corectarea comportamentelor nocive cresc șansa de adaptare socială a
acestor pacienți. [3, 4]