Nuvela „Moara cu noroc” scrisa de Ioan Slavici, autor din perioada marilor clasici, este o

nuvelă psihologică publicata in 1881, a cărei temă o reprezintă urmările nefaste pe care setea de
înavuțire a personajului principal le cauzează asupra propriului destin și asupra altor personaje,
nevinovate. Nuvela se remarcă prin complexitatea personajului principal, Ghiță, prin observație
psihologică și socială și prin compoziție.

Ghiță este un personaj rotund, surprins în evoluție socială, aceste schimbări având
convergență în plan psihologic și moral, personajul cunoscând modificări structurale interioare
profunde. Social, el evoluează de la statutul de cizmar sărac la cel de cârciumar prosper, dar nu se
poate bucura deplin de ceea ce dobândește î n plan material din cauza amenințărilor lui Lică
sămădăul care îl vrea pe Ghiță un om supus. Protagonistul va ajunge să piardă totul, inclusiv viața,
din dorința pătimașă pentru bani, avertismentul înțelept al bătrânei din incipitul nuvelei „omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” fiind astfel
confirmat.

Psihologia lui Ghiță se organizează în jurul unei trăsături dominante – caracterul său slab de
om lipsit de voință. Deși la începutul operei Ghiță este comunicativ, curajos, harnic și îndrăzneț,
odată cu apariția lui Lică și dorința cârciumarului de a se îmbogăți, acesta devine irascibil, oscilant,
tăcut, ajungând să se înstrăineze de soție. Ghiță încearcă să-și scuze faptele, susținând că nu este în
puterea sa să se schimbe: „Ce să-mi fac dacă așa m-a lăsat Dumnezeu? Ce să-mi fac dacă e în mine
ceva mai puternic decât voința mea?”, dând totodată dovadă de fatalism.

Din punct de vedere moral, personajul cunoaște o involuție morală, devenind din soțul
afectuos și interesat de binele familiei un individ stăpânit de patima pentru bani, dominat de dorința
de răzbunare și manifestându-se, în final, total dezumanizat – un animal care își ucide soția după ce
a utilizat-o în planul de a se răzbuna pe sămădău. Trăsătura morală dominantă a lui Ghiță este astfel
patima pentru bani, el însuși recunoscând că aceasta este o slăbiciune și că „se gândea la câștigul pe
care l-ar putea face în tovărășie cu Lică, vedea banii grămadă înaintea sa, și i se împăienjeneau
ochii”.

Deoarece nuvela are în primul rând caracter realist, personajele sunt construite pentru a
ilustra determinismul social, iar protagonistul nuvelei reprezintă omul în situația limită: Ghiță este
pus în situația de a alege între a rămâne om cinstit și a fi tovarășul lui Lică, susținând afacerile
necurate ale acestuia. Indecizia cauzată de caracterul lui slab, dar și de tentația câștigului ușor îl
conduc într-o situație fără ieșire, iar din momentul în care apare și gândul răzbunării, Ghiță
înaintează practic spre moarte.

O secvență ilustrativă în acest sens, care surprinde primul moment din decăderea morală a
lui Ghiță îl reprezintă sosirea lui Lică sămădăul la Moara cu noroc în capitolul III, prevestită de
porcarii care trec pe la cârciumă fără a plăti consumația. Episodul constituie intriga nuvelei, și anume
apariția conflictelor, fiind definitoriu pentru viitoarele relații care se vor stabili între Ghiță și Lică. Lică
prezintă înfățișarea și comportamentul unui stăpân al locurilor, autocaracterizându-se pentru a se
impune cu autoritate față de noul cârciumar pe care și-l dorește ca slugă. Voința sămădăului se
impune și anulează orice încercare a cârciumarului de a se opune prin rezistență: Ghiță are o singură
replică redusă la utilizarea adverbului de negație „nu”, însă naratorul îi surprinde frica: „răspunse
Ghiță, răcit în tot trupul.” Tăcerea lui Ghiță este semnificativă: el încearcă să-și cenzureze frica, atât
în fața sămădăului, cât și față de cele două femei care asistă la schimbul de replici.

Un alt episod semnificativ în conturarea dezumanizării lui Ghiță este cel din capitolul 12, și
anume dialogul la care participă Ghiță, Ana și bătrâna unde este surprins un punct culminant al
tensiunii psihologice al protagonistului, deoarece bărbatul a parcurs deja drumul înstrăinării de sine,
de soția sa și de copii, dar si un parcurs al decăderii morale. Ghiță trăiește o confruntare cu sine între
ceea ce e bine să facă sau nu. Având un moment de cumpănă, renunță la orgoliul personal și se
dezvăluie către familie, dar în esență, acesta urmărește – poate nu deplin conștient – o clarificare cu
propria conștiință. De aceea, atât observațiile bătrânei, cât și comentariul naratorului vorbesc despre
o schimbare a lui Ghiță: „și bătrâna avea dreptate: Ghiță trecuse în adevăr printr-un fel de
prefacere.” Astfel, prin acest dialog ca ultimă încercare de sinceritate ni se dezvăluie importanța
păstrării cinstei prin raportare la relația dintre individ și comunitate.

Complexitatea surprinsă în construcția protagonistului nuvelei psihologice se reflectă de

asemenea în construcția conflictului și prin modalitățile de caracterizare.

Într-o nuvelă psihologică, conflictul este complex, având atât caracter social – confruntarea
dintre două lumi cu mentalități diferite – dar și caracter psihologic și moral. Identificăm drept
conflict exterior confruntarea dintre protagonist, cizmarul Ghiță, și Lică sămădăul, criticul Magdalena
Popescu comparând conflictul operei cu o înfruntare între „vanitate ca manifestare a individualității
și negarea ei prin constrângere autoritară”. Conflictul exterior are rolul de a-l amplifica pe cel
interior. Astfel, conflictul interior devine crucial pentru analiza personajului Ghiță, care, într-o nuvelă
psihologică, se stabilește între dorința unui personaj de a obține ceva sau de a menține o anumită
stare și teroarea gândului că va pierde ceea ce a obținut. În cazul lui Ghiță, vorbim despre lăcomia lui
pentru bani și gândul ca va pierde totul dacă nu se va supune sămădăului, ajungând să gândească „ar
fi vrut să nu aibă familie, ca să-și poată pună capul în primejdie pentru câțiva ani.”. Conflictul interior
se dezvoltă gradat și surprinde modul în care protagonistul decade sub aspect moral, această
involuție fiind influențată și de relația conflictuală pe care Ghiță o are cu sămădăul, deoarece Lică îi
află slăbiciunile și i le exploatează.

Personajul este caracterizat prin mai multe mijloace, construind un personaj complex.
Principala modalitate de caracterizare a lui Ghiță este cea indirectă, atât prin faptele, gesturile,
comportamentul cât și limbajul personajului. Astfel, prin ceea ce face, personajul Ghiță este surprins
în involuție morală, în contrast cu evoluția în plan social: dacă inițial dovedește hărnicie și cinste,
ulterior, din dorința îmbogățirii facile și rapide, apare patima înavuțirii, de care ajunge să fie stăpânit.
Faptele sale finale ni-l dezvăluie și ca om viclean și însetat de răzbunare. Limbajul personajului, ca în
toată proza realistă, devine un mijloc de individualizare, o metodă de validare a apartenenței la o
anumită categorie socială. De exemplu, când era doar un cizmar sărac, dornic să-și schimbe statutul
social, Ghiță i se adresează ironic bătrânei: „vorbă scurtă […] să rămânem aici să cârpesc mai departe
cizmele oamenilor […] să ne punem pe prispa casei la soare, privind amândoi la copilaș, iar
dumneata la tustrei, iaca liniștea casei”. Ghiță este caracterizat direct atât de narator, cât și de alte
personaje, în diferite momente ale acțiunii. Naratorul, care are acces la stările și gândurile
personajului, surprinde felul în care Ghiță se schimbă: „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci rădea cu
hohot, încât îți venea să te sperii de el”, „se aprindea pentru orișice lucru […] își pierdea repede
cumpătul”. De asemenea, personajele îi fac o caracterizare directă lui Ghiță, prin afirmațiile acestora.
Ana îl descrie pe Ghiță ca „o muiere în haine bărbătești”, iar Lică afirmă „Tu ești om, Ghiță, om cu
multă ură în sufletul tău […] dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul și de mumă-sa.”,
anticipând astfel dezumanizarea protagonistului.

În concluzie, prin nuvela „Moara cu noroc”, Ioan Slavici reușește să construiască un personaj
complex, Ghiță, care ilustrează influența puternică a mediului social asupra caracterului acestuia.
Protagonistul este analizat ca un caz de-a lungul operei, urmărindu-se decăderea sa morală și
reflectarea în conștiință a unor evenimente exterioare, iar finalul operei relevă faptul că, în concepția
lui Slavici, deznodământul unei degradări morale cumplite și alterate nu poate fi decât moartea.