CURS III

Protecţia juridică a libertăţii prin mijloace

specifice dreptului civil

Răspunderea patrimonială a statului şi acţiunea civilă pentru

repararea pagubei în cazul privării de libertate pe nedrept

Protecţia complexă a libertăţii individuale implică instituirea unui sistem

eficient de garanţii a căror aplicare presupune nu numai folosirea instrumentelor
specifice ramurii penale a dreptului (substanţial şi procesual) ci şi celor specifice
dreptului civil.
La nivel principial, atât în sistemul european de protecţie cât şi în sistemul
naţional fundamental (dispoziţiile constituţionale), garanţia specifică, de natură
civilă, instituită pentru persoanele a căror libertate a fost afectată, constă într-un
drept subiectiv la reparaţii.
Astfel, potrivit art. 5 par. 5 din C. E. D.O., orice persoană care este
victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol are dreptul la reparaţii.
Având în vedere că şi alte dispoziţii ale Convenţiei (Protocolul 7, art. 3)
dau dreptul la despăgubiri,1 se impune stabilirea caracterului acestei garanţii
instituite de art. 5 alin. 5. Astfel, aceste dispoziţii garantează un drept executoriu
la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii
contrare art. 5;2 dreptul la despăgubiri funcţionează pentru privarea de libertate
nelegală în sensul Convenţiei, indiferent de soluţia dată pe fond.3
De asemenea, la nivel principial, în conţinutul principiului fundamental al
garantării libertăţii persoanei în procesul penal, este recunoscut dreptul oricărei
1
Dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare, atunci când, spre exemplu, reclamantul a fost
condamnat pentru o infracţiune printr-o decizie definitivă şi a executat sancţiunea
corespunzătoare (Scheglyk c. Rusiei, 7649/02, 14 Noiembrie 2006).
2
C. Bârsan, op. cit., p. 383, Benham c. Regatului Unit, 10 iunie 1996.
3
D. Bogdan, op. cit., p. 249.
persoane care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i
s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, la repararea pagubei suferite, în
condiţiile prevăzute de lege.
Două observaţii preliminare se impun cu privire la acest drept la reparaţii.
Prima priveşte aria sa de aplicare; lato sensu dreptul la reparaţii garantat la nivel
european priveşte orice formă de privare de libertate (provizorie sau definitivă)
în timp ce sistemul procesual naţional recunoaşte această garanţie doar pentru
măsurile provizorii prin care se afectează libertatea persoanei şi doar pentru
privările de libertate intervenite înainte de soluţionarea definitivă a cauzei pe
fond.
În al doilea rând trebuie observat faptul că spre deosebire de toate
celelalte garanţii instituite de art. 5 din Convenţie pentru apărarea libertăţii care
funcţionează numai până în momente în care intervine privarea de libertate,
dreptul la reparaţii se naşte la un moment ulterior afectării libertăţii, până atunci
el existând doar virtual.
De asemenea, în ceea ce priveşte raportul dintre sistemul european şi cel
naţional de garanţii împotriva privării arbitrare de libertate, trebuie remarcat că
dreptul la reparaţii poate fi invocat în faţa Curţii Europene doar în urma
constatării unei privări nelegale de libertate şi doar dacă aceasta nu a fost
reparată în faţa instanţelor naţionale.4
Pentru ca această garanţie principală (dreptul la reparaţii) să funcţioneze
eficient a fost nevoie de un cadru legislativ coerent, care să furnizeze atât
instrumentul juridic adecvat în vederea materializării acestui drept virtual, cât şi
procedura care să asigure o reparaţie promptă şi echitabilă. În acest sens, în C.
Pr. Pen., a fost reglementată acţiunea pentru repararea pagubei în cazul privării

4
În cazul în care reclamantul a obţinut o reparaţie, se va pune problema pierderii calităţii de
victimă – în acest sens, în cauza Temişan c. României, reclamantul obţine de la instanţele
naţionale despăgubiri pentru faptul că arestarea sa preventivă fusese ilegală. Curtea a
considerat că reclamantul obţinuse o reparaţie şi că autorităţile naţionale recunoscuseră în
substanţă încălcarea dreptului la libertate; în consecinţă acesta îşi pierduse calitatea de victimă
(Temişan c. Românie, 36293/02, 10 iunie 2008, în D. Bogdan, op. cit., p. 248).
de libertate pe nedrept, ca instrument juridic special, în vederea obţinerii
reparaţiilor (art. 506 C. proc. pen.), precum şi procedura specială de reparare a
pagubei materiale sau morale (504-507 C. proc. pen.).
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, 5 reglementările acestei
proceduri implică o armonizare a scopului procesului penal cu complexul de
garanţii procesuale ce însoţesc înfăptuirea justiţiei penale.
Fără aceste instrumente specifice, materializarea dreptului la reparaţii,
transformarea sa dintr-un drept virtual într-un drept efectiv, nu s-ar fi realizat
decât cu mare greutate şi şi-ar fi pierdut caracterul unei garanţii eficiente.
Pentru început, se impun câteva consideraţii privind tipologia acestei
răspunderi în cazul privării de libertate pe nedrept. Recunoscând dreptul la
reparaţii pentru persoane ce au fost victime ale privării arbitrare de libertate, ca
drept civil patrimonial, legiuitorul stabileşte astfel o formă de răspundere civilă.
Izvorul acestor obligaţii patrimoniale (reparaţiile) este privarea de libertate
ilegală ca faptă ilicită lato sensu. Prin urmare, această faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii (materiale şi morale) declanşează o răspundere civilă delictuală al
cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. 6
Această formă de răspundere civilă se poate cumula cu răspundere penală în
cazul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este în acelaşi timp şi o
infracţiune (spre exemplu, dacă îndeplineşte elementele constitutive ale
infracţiunii de arestare nelegală – art. 266 C. pen. sau de represiune nedreaptă –
art. 268 C. pen.).
În raport juridic obligaţional născut ca urmare a producerii faptei ilicite
(privarea de libertate pe nedrept) calitatea de debitor principal o primeşte, prin
voinţa expresă a legii (art. 506 alin. 3), statul, deşi autorul nemijlocit al faptei
cauzatoare de prejudicii, este un reprezentant al său, organ judiciar implicat în
procesul penal (judecător de regulă, procuror prin excepţie).
5
I. Neagu, op. cit., Partea Specială, p. 511.
6
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ediţia a VIII-a, Editura All
Beck, 2002, p. 134.
 Având în vedere calitatea specială a statului de persoană juridică înfiinţată
ope legis,7 legitimarea sa cauzală este transferată pe plan procesual altui subiect
de drept şi anume Ministerul Finanţelor ce stă în judecată în calitate de pârât.
În considerarea acestor aspecte putem concluziona că răspunderea în
cazul privării de libertate pe nedrept este o formă de răspundere civilă
delictuală, sui generis, reglementată ca o răspundere patrimonială a statului
pentru fapta altei persoane.
Caracterul de formă specială de răspundere civilă delictuală determină o
apreciere nuanţată a condiţiilor generale ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru
angajarea răspunderi patrimoniale a statului în cazul privării de libertate pe
nedrept. De regulă, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:8
a) existenţa unei fapte ilicite;
b) existenţa unui prejudiciu;
c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
d) existenţa vinovăţiei (vinei) celui care a cauzat prejudiciul, constând în
intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Ca şi în cazul altor forme clasice de răspundere pentru fapta altei
persoane, în cazul răspunderii patrimoniale a statului pentru privările de libertate
ilicite, după stabilirea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii (în
cazurile şi condiţiile restrictive ale art. 504), următoarele condiţii ale răspunderii
sunt prezumate de lege:
a) existenţa prejudiciului; dacă în faţa instanţei de judecată însăşi
existenţa prejudiciului nu mai poate fi negată în cazul privării de libertate pe
nedrept, rămân totuşi de discutat aspecte referitoare la felul şi întinderea
acestuia, aspecte ce uneori implică serioase dificultăţi procesuale.9

7
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa
de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 348 şi următoarele.
8
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 154.
9
În acest sens, vezi I. Neagu, op. cit., Partea generală, p. 323.
 b) existenţa legăturii de cauzalitate între privarea ilicită de libertate şi
prejudiciu;
c) existenţa vinei sau a vinovăţiei atât a autorului nemijlocit al faptei cât şi
statului.
Caracterul sui generis al acestei forme de răspundere patrimonială a
statului este ilustrat, pentru privarea ilicită de libertate, şi prin modalitatea
specială de reglementare. Astfel, atât acţiunea civilă cât şi procedura de
reglementare a pagubei în această situaţie sunt reglementate ca modalităţi ale
procedurii speciale instituite de art. 504-507 din C.Pr. Pen.
Aceste dispoziţii speciale se completează cu dispoziţii comune, atât cele
substanţiale din materia obligaţiilor (C. Civ.), cât şi cele procesuale din materia
cererilor de chemare în judecată (C.Proc.civ.), întrucât, deşi reglementată de
C.Proc.Pen., acţiunea în repararea pagubei în cazul privării de libertate pe
nedrept rămâne o acţiune civilă, guvernată, din punct de vedere procedural, de
legislaţia civilă.
Vom analiza în continuare elementele principale ale răspunderii
patrimoniale a statului în cazul afectării libertăţii persoanei în procesul penal.
În primul rând legiuitorul stabileşte în mod limitativ (art. 504 C. proc.
pen.), care sunt cazurile care dau drept la reparaţie sau cu alte cuvinte, care sunt
criteriile de stabilire a caracterului ilicit al faptei care în această materie
angajează răspunderea.
În lumina dispoziţiilor legale distingem două ipoteze ce dau dreptul la
respectarea pagubei:
1) situaţia persoanei condamnate definitiv pentru care, în urma rejudecării
s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; în această situaţie dreptul la
reparaţie există independent de vreo formă de privare de libertate şi corespunde
mai degrabă ipotezei prejudiciului în caz de eroare judiciară, reglementat de
dispoziţiile art. 3 din Protocolul 7 adiţional al Convenţiei Europene.
 2) situaţia persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de
libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Deşi la nivel
principial, atât art. 5 par. 5 din CEDO, cât şi art. 5 alin. 4 din C. Pr.Pen.,
proclamă dreptul la reparaţii în cazul oricăror forme de privare sau restrângere
de libertate, în aplicarea acestui principiu legiuitorul român restricţionează în
mod nejustificat existenţa lui, limitând-o doar la formele principale de privare
sau restrângere a libertăţii (măsurile preventive), excluzându-le pe cele care, deşi
speciale, provoacă o afectare a libertăţii.
Astfel, potrivit art. 504 alin. 3, privarea sau restrângerea de libertate în
mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare
a măsurii privative de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub
urmărire penală sau încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10
lit. j (autoritate de lucru judecat) ori prin hotărârea instanţei de revocare a
măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare
sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru aceeaşi cauză.
De asemenea, caracterul nelegal al privării sau restricţionării libertăţii este
prezumat, fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii suplimentare, şi în
cazul în care aceasta se produce după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei.
În acord cu opiniile pertinente formulate de literatura de specialitate, 10
susţinem propunerile de lege ferenda pentru eliminarea restricţiilor nejustificate
instituite în acest sens, în considerarea asigurării unei protecţii eficiente şi
complete împotriva arbitrarului în materia privării de libertate.
Printre prezumţiile declanşate ope legis ca urmare a stabilirii privării sau
restrângerii de libertate se instituie şi aceea referitoare la existenţa prejudiciului.
Această prezumţie nu exclude însă obligaţia procesuală a persoanei private de
libertate de a dovedi întinderea acestui prejudiciu.

10
I. Neagu, Tratat, op. cit., p. 515.
 Dacă la dovedirea pagubei materiale nu sunt probleme deosebite,
impedimentele procesuale apar în ceea ce priveşte daunele morale.11
În prezent, aceste controverse, amplificate în trecut 12 ca urmare a
realităţilor socio-politice şi ca urmare a dispoziţiilor lacunare ce constituie
dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (998-999 C. civ.), au fost
în mare parte eliminate ca urmare a consacrării expresis verbis, a posibilităţii de
a obţine şi reparaţii pentru acest fel de prejudicii.
După recunoaşterea, la nivel legislativ, a acestei posibilităţi, singura
problemă rămâne cea a reparării efective a prejudiciului material şi moral, în
considerarea dificultăţilor legate de stabilirea criteriilor şi metodelor necesare
pentru determinarea cuantumului acestor daune, dificultăţi analizate de literatura
de specialitate.13
Şi în acest sens trebuie remarcate eforturile legislative ce s-au concretizat
în constituirea unui cadru normativ simplu, eficient, menit să înlăture orice
impediment procedural ce ar bloca realizarea unei reparaţii corecte şi complete.
Astfel, putem afirma că, după consacrarea legislativă a posibilităţii de
reparare şi a prejudiciului moral, în materia privării de libertate ilicite întâlnim şi
singura ipoteză în care legiuitorul oferă şi anumite criterii legale pentru
stabilirea felului şi întinderii reparaţiei.
Astfel, potrivit art. 505 alin. 1 C. proc. pen., la stabilirea întinderii
reparaţiei se ţine seama de durata privării sau restrângerii de libertate suportate,
11
Existenţa daunelor morale, acceptată expresis verbis de legiuitor, presupune o relaţie
juridică paradoxală între natura prejudiciului moral (ce nu este susceptibil de evaluare
bănească) şi reparaţia acestuia, care este aproape în toate cazurile, bănească.
12
În acest sens a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 158-164; Pentru detalii privind
instituţia prejudiciului moral în materie penală Gh. Vintilă, C. Furtună, Daunele Morale,
Studiu de jurisprudenţă şi doctrină, Editura All Beck, Bucureşti, 2002; I. Urs, Înţelesul
noţiunii de „prejudiciu de agrement”, temei de reparare bănească a daunelor morale, în
Revista Dreptul nr. 2/1999, p. 22-28; V. Paşca, Erori judiciare, Daune morale, în Revista de
Drept Penal nr. 3/2003, p. 103-105; M. Damaschin, Condamnare sau dispunere a unei măsuri
preventive pe nedrept, Despăgubiri, în Revista de Drept Penal nr. 3/2004; A.Hărăstăşanu,
Daune morale, în Revista de Drept Penal nr.3/2003, p.103-105; T.Pungă, Admisibilitatea
acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent,
Dreptul nr.6/2001, p.65-73.
13
I. Neagu, op. cit., Partea generală, p. 323-327.
precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui
privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
Pe lângă aceste criterii legale, la stabilirea întinderii reparaţiei în cazul
privării de libertate ilicită, instanţele de judecată, ca organe judiciare suverane în
această apreciere, trebuie să aibă în vedere, cu caracter de recomandare, şi unele
criterii doctrinare14 şi jurisprudenţiale,15 precum şi Recomandările Consiliului
Europei cu privire la repararea daunelor morale, făcute în 1965 la Londra.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene, răspunsul la întrebarea dacă o
încălcare a art. 5 dă dreptul şi la o compensaţie pentru prejudicii morale, depinde
de circumstanţele fiecărui caz.16
În orice caz, aplicarea acestor criterii legale şi doctrinare trebuie
circumscrisă principiului general17 al reparării integrale a prejudiciului constatat
de fapta ilicită; aceasta înseamnă obligaţia de a acoperi atât prejudiciul efectiv
(damnum emergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Potrivit art. 505 alin. 2, reparaţia constă în plata unei sume de bani sau,
ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura
daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe
cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să
fie încredinţat unui institut de asistenţă socială.

14
M. Boar, Metode şi criterii de evaluare a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, în
Revista Dreptul nr. 10/1996; I.Albu, Consideraţii în legătură cu revenirea jurisprudenţei
române la practica reparării băneşti a daunelor morale, Dreptul nr.8/1996, p.13-22;
C.Hamangiu, Codul Civil adnotat, vol.II, Bucureşti, 1925, p.472-474, 479-485, 488-489; Tr.
Ionaşcu, Curs de drept civil, Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept
din Bucureşti, 1942, p.429 – 439; P. Tercier, Contribution à l’étude du tort moral et de sa
réparation en droit civil suisse, Editions Universitaires Fribourg, 1971, p. 268-284; la M
Dubois, Le pretium dolores, Lyon, 1934; C. Turianu, Răspunderea civilă pentru daune
morale, în Revista Dreptul 1993, p. 21-24.
15
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 41/1991 în Revista Dreptul nr.
4/1993, p. 25; Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 274 în Revista Dreptul nr.
12/1995, p. 93.
16
Nikolova c. Bulgariei, 31195/96, 25 Martie 1999; Rakevich c. Rusiei 58973/00, 28
Octombrie 2003; Kadem c. Maltei 55263/00, 9 Ianuarie 2003.
17
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 165.
 Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de
libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită
potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
Propunem de lege ferenda, în ceea ce priveşte reparaţia pagubei morale
produse prin privarea ilicită de libertate, ca reparaţia bănească să fie dublată de
publicarea, pe cheltuiala statului, a hotărârii definitive de achitare (în urma
rejudecării) sau a hotărârii definitive prin care se revocă măsura privativă sau
restrictivă de libertate. Această publicare într-un ziar central sau local ar avea
menirea să anihileze ecourile sociale iniţiale, negative ale privării de libertate,
percepută la nivel primar în rândul comunităţii ca o sancţiune penală.
Debitor în cadrul raportului juridic obligaţional, izvorât din constatarea
privării ilicite de libertate nu este autorul nemijlocit al faptei (judecător sau
procuror) ci statul, prin Ministerul Finanţelor.
Am arătat că instrumentul juridic prin care se materializează dreptul la
reparaţii este acţiunea pentru repararea pagubei, reglementată de dispoziţiile art.
506, norme speciale care completează normele comune, atât cele de drept
substanţial (din C. Civ.) cât şi cele de drept procedural (din C. Proc. Civ.).
Această acţiune este o acţiune civilă prin natura sa, în realizare dacă
avem în vedere scopul material urmărit, patrimonial personal întrucât tinde la
valorificarea unui drept subiectiv de creanţă, cu caracter principal întrucât prin
ea se declanşează procedura judiciară reparatorie.18
Calitatea procesuală de reclamant o are persoana îndreptăţită, ce a a făcut
obiectul privării sau restrângerii de libertate, având aşadar atât o legitimare
procesuală cât şi una cauzală.
Întrucât are un caracter personal, acţiunea în reparaţie nu poate fi pornită,
în timpul vieţii celui privat de libertate, de altă persoană, însă după moartea

18
Pentru această clasificare s-au avut în vedere, M. Tăbârcă, Drept Procesual Civil, vol. I,
Editura Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 110-115; V. M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 291 şi
următoarele; V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, Curs selectiv, Teste grilă, Ediţia
a II-a, Editura all Beck, p. 18.
titularului, aceasta poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se
aflau în întreţinerea sa.
Deşi transmiterea calităţii procesuale are loc pe cale legală, nu
moştenitorii sunt destinatarii acestei transmiteri ci persoanele care se aflau în
întreţinerea titularului (moştenitori sau nu).
O altă dispoziţie specială priveşte termenul de prescripţie a dreptului
material al acţiunii în reparaţii. Astfel, art. 506 alin. 2 instituie, în această
materie, un termen special de prescripţie;19 de 18 luni, ce începe să curgă de la
data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a
ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Dacă în ceea ce priveşte termenul la care rămân definitive hotărârile
judecătoreşti acesta se poate stabili uşor, în conformitate cu dispoziţiile art. 416,
4161, 417 C. proc. pen., pentru ordonanţele procurorului prin care se dă o soluţie
care absolvă de răspundere penală, întrucât de regulă, aceste soluţii nu se
bucură de autoritate de lucru judecat, considerăm că rămân definitive (termen
impropriu), în considerarea art. 2781 alin. 11, fie la expirarea termenului de 20
de zile în care poate fi formulată plângerea în condiţiile acestui articol, fie la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care judecătorul respinge plângerea.
De lege ferenda, pentru desemnarea momentului de la care ordonanţele
procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau încetare a urmăririi penale
produc efecte definitive, propunem înlocuirea, din conţinutul art. 506, a
termenului „definitiv” (aplicabil exclusiv hotărârilor judecătoreşti) cu cel de
„confirmat” printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Competenţa materială în ceea ce priveşte instanţa chemată să soluţioneze
această cerere aparţine Tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază

19
În considerarea art. 3 alin. 1 din decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este
de 3 ani. Termene speciale mai sunt reglementate şi în alte materii, de 6 luni, 1 an, 2 ani etc.
(a se vedea Gh. Beleiu op. cit., p. 20 şi următoarele; G. Boroi, Drept civil, Partea Generală,
Persoanele, Editura All Beck, 2001, p. 400).
persoana îndreptăţită, indiferent de cuantumul prejudiciului solicitat a fi
reparat.20
Calitate procesuală pasivă primeşte, prin efectul legii, statul prin
Ministerul Finanţelor. Întrucât are un caracter civil, acţiunea în repararea
pagubei în cazul afectării libertăţii în mod ilicit, ca orice acţiune în pretenţii se
adresează secţiei civile a Tribunalului, fiind guvernată din punct de vedere
procedural de C.Proc.Civ. Deşi este o acţiune în pretenţii, acţiunea întemeiată pe
dispoziţiile art. 506 este scutită de taxa de timbru.
Întrucât în materia răspunderii civile delictuale, răspunderea pentru fapta
altuia se fundamentează de regulă pe ideea de garantare a intereselor victimelor,
iar ceea ce prevalează în final este răspunderea pentru fapta proprie, este drept
şi echitabil ca, la sfârşit, făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului pe
care l-a cauzat prin fapta sa.21 Instrumentul juridic prin care se realizează acest
deziderat este acţiunea în regres pe care statul (care a preluat prin subrogare
drepturile victimei) o are împotriva celui care a provocat situaţia generatoare de
daune, temeiul acestei acţiuni constituindu-l art. 998-999 C. civ. (în general) şi
art. 507 C. proc. pen. (în particular).
Exercitarea acţiunii în regres are un caracter facultativ, ca orice altă
formă de materializare a unui drept subiectiv numai că, în condiţiile art. 507 C.
proc. pen., în anumite situaţii particulare devine obligatorie.
Astfel, în cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506,
cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă
internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din
gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie.
Împotriva regresului persoana care a produs privarea sau restrângerea
ilicită de libertate (procuror sau judecător) nu se poate apăra decât fie invocând
că nu a acţionat cu rea-credinţă, fie că nu i se poate imputa grava neglijenţă.
20
În materie civilă, Tribunalul este competent să judece cererile evalubile în bani al căror
obiect este mai mare de 500.000 de lei (art. 2 alin.1 lit.b C. proc. civ.).
21
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 280.
Dacă buna-credinţă se prezumă, inversându-se astfel sarcina probei, faptul
negativ sau pozitiv al gravei negiljenţe trebuie dovedit de către cel care îl
invocă.
Din punct de vedere procesual, având în vedere că instituţia prevăzută de
art. 507, chiar şi în situaţia în care are caracter obligatoriu, reprezintă o aplicare
a principiilor răspunderii civile delictuale, apreciem că regresul poate fi exercitat
pe cale principală, printr-o acţiune separată a statului împotriva persoanei care a
provocat privarea ilicită de libertate, sau pe cale incidentală, 22 prin intermediul
chemării în garanţie, în cazurile şi condiţiile arătate de art. 60-63 C. proc. civ.,
ca o formă de introducere forţată în procesul intentat de persoana îndreptăţită
statului şi a procurorului sau judecătorului care a afectat ilicit libertatea acelei
persoane.

22
M. Tăbârcă, op. cit., p. 156-159.