Mihai Eminescu- Floare albastră

    Tudor Arghezi- Flori de mucigai

          Poezia reprezintă o artă poetică în care imaginarul poetic este din ce în ce

mai complex, poetul grăiește prin însemnătatea simbolurilor în care își face o
dimensiune spirituală proprie, izolată de haosul exterior, în care acesta își
amplifică cunoașterea prin eros în toate poemele iubirii, sau abordează un univers
ce se află în descompunere a materiei.         

         În primul rând, poezia semnifică un simbol al forței arzătoare, al ființei

umane care se metamorfozează într-un spirit divin atunci când are libertatea
deplină, ce îl definește într-un final ca artist, ce tinde să-și canalizeze sfera din
jurul său într-o operă remarcabilă, ce mai târziu o să reprezinte istoria.         

        În a doilea rând, poetul dorește să se detașeze din lumea tumultoasă,

muntoasă se retrage în singurătate și indiferență afectivă, și își începe suneta
reîntorcându-se în propria lume lăuntrică, ce reprezintă singurul zid de piatră ce
poate combate valurile amenințătoare ale lumii inferioare, din care eul liric vrea să
evadeze, și prin iubire, visează să se înalțe până în lumea superioară, unde atinge
mâna divinității.        

        În ultimul rând, poetul în libertatea absolută a creației pe care vrea să o

atingă, concepe o poezie pură, fie prin exprimarea directă a frumosului natural,
cum în poezia eminesciană natura este întotdeauna maternă și ocrotitoare, fie
aderă la estetica uratului, vrând să se nască un farmec nou în poezia argheziană,
fie prin iubirea ca o posibilitate de cunoaștere, cât și alte teme ce îl atuncă în aura
detașării de infernul terestru, și ajunge într-un rai ideal.     

      În concluzie, poezia este văzută și poate fi înțeleasă de toți oamenii prin

dăruire, ca libertate absolută a creației.