Tulburări de personalitate paranoidă și obsesiv-compulsivă

Tulburările de personalitate sunt definite ca tipare dezadaptative de comportament adânc

înrădăcinate, care diferă net de simptomele psihotice și nevrotice în ceea ce privește calitatea lor
(DSM II, 1968).
Criterii de diagnostic
Personalitatea paranoidă se caracterizează, așa cum se specifică în DSM II, prin
hipersensibilitate, rigiditate, suspiciune nejustificată, gelozie, invidie, sentimentul exagerat al
autoimportanței și o tendință de a-i învinovăți pe alții și de a le atribui motivații răuvoitoare.
Aceste caracteristici interferă deseori cu abilitatea pacientului de a menține relații interpersonale
satisfăcătoare.
Spre deosebire de personalitatea paranoidă, personalitatea obsesiv- compulsivă (numită și
personalitate ancastă) se caracterizează prin îngrijorări excesive privind conformismul și
aderența la standarde morale. În consecință, persoanele cu această tulburare pot fi rigide, supra-
inhibate, excesiv de conștiincioase și muncitoare dar, în același timp, incapabile să se relaxeze.
Elementul esențial al tulburării de personalitate paranoide este, potrivit manualului pentru
Diagnosticul și Statistica Tulburărilor Mintale (DSM IV), o tendință persistentă și nejustificată
de a interpreta acțiunile altora ca fiind deliberat înjositoare și amenințătoare, care începe de
timpuriu în viața adultă și este prezentă într-o varietate de contexte. Individul cu această
tulburare se așteaptă să fie prejudiciat sau exploatat de către alții, are dubii cu privire la
onestitatea și loialitatea oamenilor, caută semnificații amenințătoare în cele mai benigne remarci
ale altora sau în diverse situații sociale, poate fi excesiv de gelos, reacționează cu mânie în
diferite contexte și nu are încredere în semeni. Gândirea lui este deteriorată din cauza ideației de
persecuție și de prejudiciu. Teama de a nu fi rănit îi afectează relațiile interpersonale și se
izolează; astfel, deficitele de competențe sociale și raționamentele disfuncționale i se amplifică
(Mittal et al., 2007).
Beck şi Freeman (1999) atrag atenţia asupra faptului că tulburarea de personalitate de tip
paranoid poate să fie relaţionată cu alte caracteristici de tulburări de personalitate, precum:
paranoid-narcisistic; paranoid-antisocial; paranoid-compulsiv.
Personalitatea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin perfecționism, preocupare
obsesivă față de detalii, ordine și control mental în detrimentul flexibilității, standarde de
performanță autoimpuse, scrupulozitate și încăpățânare (Tudose, 2007). Caracteristicile esențiale
ale acestei tulburări sunt: stilul de gândire rigid, intens și strict orientat, distorsiunea simțului
autonomiei și pierderea simțului realitățiisau aconvingerilor despre lume (Shapiro, 1965).
Persoanele cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă sunt rigide, perfecționiste, moraliste
și au comportamentul dominat de reguli, ceea ce predispune spre apariția anxietății generalizate.
De obicei sunt zgârcite și au un standard de viață mult inferior celui pe și l-ar permite. Guidano
și Liotti (1983) consideră că perfecționismul, nevoia de siguranță și convingerea existenței unei
soluții absolut corecte la problemele umane sunt componentele dezaptative ale acestei
personalități.
Diagnosticul tulburării de personalitate paranoidă conform DMS IV:
A: neîncredere pervazivă faţă de alţii:
•    suspectează, fără o bază suficientă, că alţii îl/o exploatează, prejudiciază sau înşală;
•    are dubii nejustificate legate de loialitatea sau corectitudinea amicilor sau asociaţilor;
•    refuză să aibă încredere în alţii din cauza fricii nejustificate că informaţiile vor fi utilizate cu
rea intenţie, contra sa;
•    descifrează intenţii degradante sau ameninţătoare în remarci sau evenimente benigne;
•    poartă pică tot timpul, adică este implacabil/ă faţă de insulte, injurii sau ofense;
•    percepe atacuri la persoană sau la reputaţia sa, care nu sunt evidente altora şi este prompt în a
acţiona coleric sau în a contraataca;
B: Nu survine exclusiv în cursul schizofreniei, al unei tulburări afective cu elemente psihotice ori
al altei tulburări psihotice şi nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei condiţii de
sănătate generale
1
 Tulburarea obsesiv-compulsivă este o tulburare anxioasă care se caracterizează prin
apariţia unor obsesii persistente ce determină anxietate marcată, urmate de compulsii, care
servesc la neutralizarea anxietăţii şi eliberarea tensiunii intrapsihice. Elementele definitorii
pentru această tulburare sunt aceste obsesii şi/sau compulsii recurente practicate excesiv şi care
consumă mai mult de o oră pe zi, determinând o deteriorare semnificativă a funcţionării
persoanei. Ediţia în vigoare a Manualului de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (DSM
IV-R) precizează cu privire la criteriile de diagnostic pentru tulburarea obsesiv-compulsivă că
obsesiile pot include gânduri, impulsuri, imagini recurente şi persistente, care sunt trăite ca
intruzive şi inadecvate, şi care invadează mintea persoanei fără capacitatea de a se apăra sau
elibera (lat. obsessio, obsidare – asediu, asediere). Compulsiile pe de altă parte sunt acele
pattern-uri repetitive de comportament sau acţiune, adevărate „ritualuri” pe care persoana se
simte constrânsă să le efectueze, şi care au rol de contracarare a obsesiilor, eliberând tensiunea
indusă de acestea (Kaplan & Sadock, 2001). Pacientul resimte o nevoie intrinsecă de a executa
gestul sau acţiunea respectivă ca răspuns la o obsesie sau în conformitate cu reguli strict aplicate,
urmată de o reducere semnificativă a nivelului de anxietate după îndeplinirea compulsiilor.
Criteriile stabilite în DSM IV pentru diagnosticarea tulburării obsesiv-compulsive sunt
următoarele:
A. Fie obsesii sau compulsii:
Obsesii, aşa cum sunt definite de (1), (2), (3) şi (4):
(1) gânduri, impulsuri sau imagini persistente şi recurente care sunt experimentate, la un moment
dat în cursul tulburării, ca intrusive şi inadecvate, şi care cauzează o anxietate sau o detresă
considerabilă;
(2) gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt pur şi simplu preocupări excesive în legătură cu
problemele reale de viaţă;
(3) persoana încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri, impulsuri sau imagini, ori să le
neutralizeze cu alte gânduri sau acţiuni;
(4) persoana recunoaşte că gândurile, impulsurile sau imaginile obsesive sunt un produs al
propriei sale minţi (nu impuse din afară, ca în inserţia de gânduri).
Compulsii, aşa cum sunt definite de (1), (2), (3) şi (4):
(1) comportamente repetitive (de ex. spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale
(de ex. rugatul, calculatul, repetarea de cuvinte în gând) pe care persoana se simte constrânsă să
le efectueze ca răspuns la o obsesie, ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod
rigid;
(2) comportamentele sau actele mentale sunt destinate să prevină sau să reducă detresa, ori să
prevină un eveniment sau o situaţie temută oarecare; însă aceste comportamente sau acte mentale
sunt sau nu conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină, ori
sunt clar excesive.
B. La un moment dat în cursul tulburării, persoana a recunoscut că obsesiile sau compulsiile sunt
excesive sau iraţionale.
C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă marcată, sunt consumatoare de timp (iau mai
mult de o oră pe zi) sau interferează semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu funcţionarea
profesională ori cu activităţile sau relaţiile sociale uzuale.
Numeroşi autori au căutat să explice modelul cognitiv al acestei tulburări. Holdevici
(2005) face o sinteză a acestor explicaţii, prezentând teoriile care subliniau fie rolul
convingerilor de tip perfecţionist în declanşarea tulburării, fie o exacerbare a sentimentului
responsabilităţii, fie o dezvoltare anormală a procesului de luare a deciziilor sau o fuziune între
gândire şi acţiune.

Debut și evoluție
Sunt autori care cred că tulburarea de personalitate paranoidă pornește din lipsa de
încredere apărută din cauza comportamentului greșit și lipsei de afecțiune a părinților (Cameron,
1974) sau din teama de a fi pedepsit sau controlat de ceilalți care ar duce la izolare interpersonală
2
(Millon, 1996). Iar în ceea ce privește tulburarea obsesiv-compulsivă, persoanele care prezintă
această tulburare provin din familii rigide, autoritare, profesiunea lor aparține unui domeniu
orientat spre detalii și în timpul liber desfășoară doar activitățile pe care le consideră folositoare
și au un obiectiv precis (Beck, Freeman și Davis, 2003).
Pentru tulburarea obsesiv-compulsivă nu s-a identificat o cauză specifică a acestei
tulburări a personalității, însă este cunoscut faptul că experiențele de viață timpurii au un rol
major în dezvoltarea armonioasă a ființei umane sau, la celălalt pol, în dezvoltarea tulburărilor de
personalitate. Un mediu famililal ostil sau rece, neglijarea nevoilor copilului, comunicarea
inautentică și inadecvată cu acesta, pedepsele aplicate de părinți pentru fiecare greșeală și abatere
de la reguli, indiferent cât de minore, generează în copil incapacitatea de a se dezvolta în
siguranță, inabilitatea de a manifesta bucurie, spontaneitate. Acesta va dezvolta în schimb o
simptomatologie obsesiv-compulsivă drept strategie de a evita pedeapsa.
Tulburarea de personalitate paranoidă apare "la adultul tânăr" (DSM-IV, 1994, p. 637),
deși aspecte ale personalității premorbide sunt evidente încă de la vârsta școlară și mai ales după
adolescență.
Constatarea și diagnosticarea tulburarii de personalitate obsesiv-compulsivă s-a făcut la
vârsta școlară mare, deci în juruI perioadei pubertare. Desigur, tulburarea poate debuta și
ulterior, adică la adolescent sau la adultul tânăr. Deși bine structurată, evoluția tulburării obsesiv-
compulsive de personalitate este variabilă; astfel, pe acest fundal, în momente nefavorabile,
ocazionate de situații stresante sau frustrante, pot apare obsesii propriu-zise sau fobii care
determină un anumit grad de invalidare funcțională sau profesională. Alteori, mai ales când
tulburarea a debutat în adolescență, odata cu intrarea în viața adultă, trăsăturile psihopatologice
se atenuează, iar pacienții devin relativ tandri, relaționabili, nuanțați și maleabili. Totodată, nu
trebuie omis faptul că avansarea în vârstă aduce o îngroșare, o accentuare a trăsăturilor și
manifestarilor obsesiv-compulsive.
Tulburarea de pesonalitate paranoidă face parte din grupul A al tulburărilor de
personalitate, deci împreună cu tipul schizoid și schizotipal face parte din ceea ce se numește
spectrul schizofrenic.
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă face parte din grupa C a tulburărilor de
personalitate anxioase și ineficiente, alături de tulburarea de personalitate evitantă și cea
dependentă.
Persoanele cu tulburare de personalitate paranoidă manifestă neîncredere și suspiciozitate
față de alții, ale căror intenții sunt interpretate ca rău-voitoare și acestea persistă chiar în fața
unor dovezi puternice că nu există niciun motiv de îngrijorare (Tudose, 2007). Sunt oameni
izolați care tind să poarte pică multă vreme, iar dacă dau de greutăți, cei cu tulburare de
personalitate paranoidă tind să acuze forte externe pentru eșecurile lor și să-i învinovățească
mereu pe ceilalți. Holdevici (2005) prezintă modelul elaborat de Salkovskis (1989), conform
căruia pacienţii cu tulburare obsesiv-compulsivă pun apariţia cogniţiilor intrusive pe seama
faptului că ei ar putea fi responsabili de producerea unui eveniment negativ dacă nu realizează
anumite acţiuni pentru a-l preveni.
Persoanele cu tulburare de personalitate paranoidă refuză să ierte ceea ce ei percep ca
fiind insulte, denaturează evenimentele și privesc acțiunile amiabile ca fiind posibil ostile. Sunt
adevărați combatanți când vine vorba de dreptul lor, sunt extrem de geloși în relațiile intime și
cer partenerului să li se dedice în totalitate. Au un comportament grandios și un simț aparte al
importanței sinelui; când vorbesc, tind să se refere la ei înșiși în mod repetat, iar explicațiile pe
care le dau au un iz de conspirație și sunt lipsite de substanță. În activitatea profesională depun
multe eforturi și se descurcă foarte bine, dar au numeroase dificultăți interrelaționale, de
integrare și armonizare.
În schimb, persoanele cu tulburări de personalitate obsesiv-compulsivă sunt devotate
profesiei, intolerante față de compromisuri, foarte exigente cu ceilalți, încercând să le impună
propriile standarde, dar neglijează activitățile plăcute și petrecerea timpului cu prietenii, în
detrimentul îndeplinirii sarcinilor profesionale. Se percep ca niște personae demne de încredere,
3
responsabile și competente și au impresia că nu le ajunge timpul să-și îndeplinească toate
sarcinile propuse (Tudose, Dobranici, 2011). Pe cei din jurul lor îi consideră incompetenți,
iresponsabili și prea îngăduitori față de sine. Credințele lor principale sunt următoarele: știu cum
este mai bine; detaliile sunt esențiale; oamenii ar trebui să încerce mai mult, iar strategia
principală, aceea de a aplica reguli, a controla, a evalua și critica. Relațiile lor interpersonale sunt
puține, deoarece sunt formali, lipsiți de căldură și incapabili de a-și exprima sentimentele tandre.
Persoanele cu tulburări de personalitate paranoidă simt nevoia a fi recunoscute, stimate,
prețuite, având clar definit drumul către succes social și putere. Sunt extrem de serioase și
devotate muncii, însă individualiste, cu mari dificultăți de a lucra în echipă sau de a colabora cu
alte persoane. Și în cazul persoanelor cu tulburare obsesiv-compulsivă se pot întâlni astfel de
situații, deoarece acestea nu acceptă ajutorul considerând că „nimeni nu face treaba mai bine ca
ele”, au mari dificultăți în a lua în considerare opiniile altora și nu fac compromisuri nici atunci
când acest lucru ar putea fi în favoarea lor. În ambele tipuri de tulburări, nevoia de autonomie și
control este marcantă și se întâlnește în majoritatea aspectelor vieții (viața personală,
profesională, intimă, socială).
Studiile de specialitate efectuate de Beck, Freeman și Davis (2003) au demonstrat faptul
că suspiciunile în legătură cu ceilalți și ruminațiile despre persecuțiile acestora reprezintă
raționalizările pacientului cu tulburare paranoiă folosite pentru reducerea distresului. Autorii
prezintă câteva indicii timpurii posibile ale tulburării de personalitate paranoidă:
- vigilența permanentă;
- grija exagerată pentru confidențialitate;
- tendința de a-i învinui pe alții pentru propriile problem;
- conflicte repetate cu autoritățile;
- tendința de a contracara rapid sau de a provoca ostilitatea celorlalți;
- tendința de a căuta insistent dovezi care să-i confirme așteptările negative în privința
celorlalți;
- incapacitatea de a se relaxa, mai ales în prezența altora;
- inabilitatea de a detecta umorul;
- disprețul față de cei pe care-i consideră slabi sau indulgenți;
- dificultăți în exprimarea sentimentelor de tandrețe;
- gelozie patologică.
Această tulburare de personalitate (paranoidă) debutează în tinerețea timpurie și este
nevoie ca cel puțin patru din șapte criterii să fie îndeplinite pentru a putea fi pus un diagnostic.
Prevalența acestei tulburări de personalitate este între 2,3%- 4,4% (DSM-5, 2013) și
incidența sa este mai crescută în familiile celor cu schizofrenie și tulburări delirante.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este una dintre cele mai frecvente tulburări de
personalitate în rândul populației generale, cu o prevalență cuprinsă între 2,1 % și 7,9%, fiind
mai mare la bărbați decât la femei (DSM-5, 2013)
Millon (2004) a identificat cinci subtipuri ale tulburării de personalitate paranoide:
- tipul încăpățânat: implacabil, mereu nemulțumit, încăpățânat din cale afară,
frustrarea sa se transformă în ostilitate, centrat pe sine;
- tipul fanatic: suferă de iluzii de grandoare, pretențios, arogant, își restaurează
mândria pierdută prin fantezii și făcând afirmații extravagante;
- tipul neliniștit: certăreț, ursuz, găsește o vină în orice, plin de resentimente, gelos,
coleric, plângăreț;
- tipul izolat: duce o viață de pustnic, se apără de pericole omniprezente,
hipervigilent, defensiv;
- tipul malign: intimidant, tiranic, scapă de ostilitate prin fantezie, iluzii de percuție,
nemilos, răzbunător.
Pentru tulburarea obsesiv- compulsivă, același autor, Millon (2004) consideră că există
tot cinci subtipuri și: birocratic, conștiincios, avar, cicălitor și puritan.

4
 Diagnostic diferențial
Persoana cu tulburare de personalitate paranoidă evită contactele umane, deoarece se
teme de ceilalți care sunt văzuți ca persoane ce vor să-l manipuleze, să-l lezeze pe cel în cauză.
Spre deosebire de tulburarea de personalitate paranoidă, în tulburarea de personalitate schizoidă
evitarea relațiilor umane are la bază sentimentul autoeficienței pe care persoanele schizoide îl au,
acestea neavând nevoia de interacțiuni sociale. În tulburarea de personalitate evitantă persoana
nu se implică în relații sociale, deși simte nevoia, de teama de a nu se simți rușinat, criticat sau
respins.
În linii de maximă generalitate, tulburarea paranoidă de personalitate poate fi diferențiată
de:
- tulburări psihotice cu manifestări adiacente,
- alte tulburări de personalitate.
Tulburarea delirantă, clasica psihoza paranoidă sau paranoia, se instituie ca prima entitate
nosografică ce trebuie diferențiată de tulburarea paranoidă de personalitate, care însă nu este o
psihoză și nu prezintă ideație delirantă (asemenea tulburării delirante). Se poate, totuși, ca
tulburarea delirantă să apară pe fundalul tulburării paranoide de personalitate, situație în care
aceasta:
- a precedat debutul tulburării delirante,
- persistă după remisiunea tulburării delirante.
Schizofrenia paranoidă prezintă, de asemenea, ideație delirantă, nesistematizată, deseori
corelată cu o simptomatologie senzorială psihotică ce determină sau întreține delirul. Tulburarea
depresivă a dispoziției cu manifestări psihotice pune puține probleme de diagnostic diferențial,
tocmai datorită prezenței simptomatologiei depresive cât și a simptomelor psihotice. Tulburarea
de personalitate histrionică se diferențiază prin reacțiile ample, disproporționate față de stimulii
din ambianță, cât și prin faptul că nu prezintă suspiciozitate și neîncredere. Tulburarea de
personalitate schizoidă se distinge prin faptul că acești pacienți sunt excentrici, ciudați,
indiferenți și cu introversie exagerată. Tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează prin
teama pacienților de a fi inadecvați, ridicoli, marginalizați. Tulburarea de personalitate
antisocială se deosebește de personalitatea paranoidă prin conflictualitate marcată, cverulență,
spirit protestatar, slabă moralitate. Tulburarea de personalitate borderline prezintă drept trăsături
diferențiale manifestări ample, tumultoase și implicare intruzivă în relații.
Cea mai dificilă diferențiere este între tulburarea obsesiv-compulsivă de personalitate și
tulburarea obsesiv-compulsivă (respectiv nevroza obsesiv-compulsivă), care este caracterizată
prin compulsiuni și obsesii propriu-zise și nu prin trăsături obsesive. Desigur, invalidarea
funcțională și durata relativ redusă sunt argumente decisive pentru diagnosticul de tulburare
obsesiv-compulsivă. Tulburarea narcisică de personalitate are ca element comun unele
manifestări (în fond aspirații) de perfecționism. Totuși, spre deosebire de cei cu tulburare
obsesiv-compulsivă de personalitate, care sunt continuu nemultumiți și autocritici, narcisicii sunt
încredințați că au și atins perfecțiunea și se comportă ca atare. Tulburarea schizoidă de
pesonalitate aduce în discuție detașarea socială, care la ei este structurală, în timp ce la obsesiv-
compulsivi această detașare are la bază disconfortul afectiv (determinat de aceste relașii sociale)
și devoțiunea pentru muncă. Tulburarea dissocială de personalitate prezintă în comun lipsa de
generozitate, care aici se manifestă prin sfidare și cinism, iar la obsesivo-compulsivi ca o reținere
față de cheltuieli care nu sunt necesare. În cazul tulburării de personalitate antisocială şi
narcisică, indivizii sunt lipsiţi de generozitate, dar indulgenţi cu ei înşişi, pe când în cazul
indivizilor cu personalitate obsesiv-compulsivă au un stil de a cheltui avar. Indivizii cu tulburare
de personalitate obsesiv-compulsivă au în comun cu indivizii din grupa tulburărilor de
personalitate schizoidă o trăsătură de personalitate caracterizată prin formalism evident şi
detaşare socială. În cazul persoanelor cu tulburare obsesiv-compulsivă aspectul sus menţionat
provine din aşa numitul disconfort emoţional în favoarea implicării lor în activitate, în muncă,
faţă de indivizii cu tulburarea de personalitate schizoidă, unde există o lipsă a capacităţii de
intimitate.
5
 În modelul alternativ al tulburărilor de personalitate din DSM-5 (2013) caracteristicile
tulburării de personalitate obsesiv-compulsivă se referă la dificultăți în stabilirea și menținerea
unor relații apropiate, asociate cu perfecționism rigid, lipsa de flexibilitate și exprimarea limitată
a emoțiilor.
Tratamentul persoanelor cu tulburare de personalitate paranoidă este dificil, deoarece
acestea nu se încred în psiholog, solicit tratament foarte rar, dar atunci când o fac, tind să devină
și mai paranoizi, astfel că terapeutul trebuie să mențină un comportament onest, curtenitor și
professional, să poată oferi explicații alternative, fără confruntări (Kaplan&Sadock, 2001).
Strategiile comportamentale tipice ale acestor pacienți sunt: hipervigilență față de
pericolul de a fi răniți, neîncredere în ceilalți, așteptarea la manipulare, iar strategiile lor
deficitare se referă la cooperare, încredere, degajare.
Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă se prezintă la terapie atunci când au
probleme de anxietate, depresie, tulburări psihosomatice sau datorită problemelor de coping pe
care le creează celorlalți (Beck, Freeman și Davis, 2003).
Terapia cognitiv- comportamentală este indicată în tratamentul tulburării de personalitate
paranoidă, deoarece este structurată și orientată spre rezolvarea problemelor; se utilizează tehnici
comportamentale de expunere la situații interpersonale, tehnici de inoculare a stresului,
antrenament asertiv, tehnici de rezolvare de probleme.
Există mai multe studii de specialitate care au demonstrat eficiența terapiei cognitiv-
comportamentale și în tratarea tulburării de personalitate obsesiv-compulsivă (Beck, Freeman și
colab. 1990). Se recomandă ca intervențiile psihoterapeutului să ofere informații și impresia de
control. Schemele cognitive de bază ale acestei tulburări sunt următoarele: trebuie să evit
greșelile cu orice preț; există răspuns corect pentru fiecare situație; greșelile sunt intolerabile
(Beck, Freeman și Davis, 2003). Obiectivele concrete ale intervenției terapeutice se stabilesc
încă de la început și acestea se pot referi la rezolvarea problemelor legate de timp sau reducerea
simptomelor somatice, iar obiectivul general al terapiei este modificarea cognițiilor iraționale, în
scopul schimbării emoțiilor și comportamentelor dezaptative.
În abordarea cognitivă a persoanelor cu tulburare de personalitate paranoidă accentul se
pune pe creșterea autoeficacității acestora și dezvoltarea aptitudinilor assertive, trecându-se mai
târziu la aplicarea tehnicilor de modificare a convingerilor paranoide.
În vederea întăririi colaborării dintre terapeut și pacient se recomandă inițial discutarea
problemelor în mod indirect și utilizarea unor tehnici comportamentale, oferind pacientului un
control mai mare asupra ședințelor decât în mod obișnuit. Terapeutul va accepta în mod deschis
lipsa de încredere a pacientului, va fi coerent și se va concentra asupra obiectivelor propuse de
pacient pentru terapie.
După fiecare ședință sunt necesare temele pentru acasă prin care pacientul să pună în
practică ceea ce a învățat pe parcursul ședinței terapeutice, dar totodată au și rostul de a-l ajuta în
identificarea unei modalități de a pune în practică ceea ce s-a achiziționat în ședință.
Menținerea progresului obținut în timpul terapiei este dificilă, având în vedere că
persoanele cu tulburare de personalitate paranoidă au tendința de a solicita terminarea prematură
a tratamentului sau de a refuza să se prezinte la ședințele ulterioare de întreținere preventivă
(Beck, Freeman, Davis, 2003).
În ceea ce privește tratamentul farmacologic, dozele scăzute de antipsihotice și anxiolitice
pot să amelioreze simptomatologia și să ajute la intervenția de ansamblu a tulburărilor.

Bibliografie
Aarron Beck, Arthur Freeman, Denise D. Davis și colaboratorii (2019), Terapia cognitivă
a tulburărilor de personalitate, Cluj Napoca, Editura ASCR;
DSM-IV. (2000) Manual pentru Diagnosticul și Statistica Tulburărilor Mintale, Editat de
Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti;

6
 Dumitrache Sorina Daniela (2013), Tulburările de personalitate în clinică și cotidian,
București, Editura SPER;
Holdevici Irina (2009), Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Bucureşti,
Editura Trei;
Ionescu G. (1997), Tulburările personalității, Editura Asklepios, București;
Rizeanu Steliana (2020), Tulburările de personalitate. Modalități de diagnostic si
tratament, București, Editura Universitară;
Sperry Len (2018), Tulburările de personalitate din DSM-5, București, Editura Trei;
Tudose, F. (2007), Psihopatologie şi orientări terapeutice în psihiatrie, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.