o proteza cu sprijinul totalo de gamba sau de coapsa, o
lungime suficienta pentru actionarea protezei, o functie buna a
Termenul de amputatie desemneaza actul chirurgical care este
urmat de ablatia unui segment de membru prin sectiunea unui
os inutilizabil pentru functie si nociv pentru existenta. Trebuie
sa facem o distinctie intre amputatie si dezarticulatie care
reprezinta o rezectie cu traversarea unei articulatii.
Desi este mutilanta, amputatie este considerate ca un gest de
chirurgie reconstructive ce urmareste creearea unui organ
functional in vederea protezarii, obiectiv final al amputatiei.
Din acest motiv procedeele de amputatie moderne trebuie
executate dupa posibilitati, in raport cu tipul cel mai
perfectionat de proteza.
In practica chirurgicala sunt numeroase situatiile cand trebuie
sa recurgem la actul amputatiei sau dezarticulatiei. In aceasta
eventualitate trebuie apreciat cand sa amputam, ce tehnica de
amputatie trebuie sa folosim ( clasica, osteomioplastica, cu
focar deschis, etc.) si la ce nivel al membrului sa plasam
sectiunea osoasa. Nivelul optim este acela in care bontul care
rezulta sa prezinte cea mai buna valoare functionala printr-o
protezare corecta ( cu proteze moderne) in scopul unei
recuperari complete a bolnavului.
In prezent actul amputatiei nu trebuie considerat o interventie
de extrema rapiditate pentru salvarea vietii bolnavului, ca pe
vremea lui Larrei ( fara anestezie, fara reanimare). El a
devenit o interventie minutioasa ( ex: amputatia
osteomioplastica de gamba) la care trebuie sa fim preocupati
mai intai de calitatea si de viitorul functional al bontului sau
chiar o replantare de membru.
Un bont apt pentru proteze trebuie sa aiba o forma care sa
permita adaptarea optima a mansonului protezei, asa cum cere
articulatiei, sau a articulatiilor supradiacente, o cicatrice supla
cu tegumente de buna calitate, suficiente, care sa acopere o
musculatura tonica si sa fie nedureros.
Amputatia ca simplu act de tehnica chirurgicala este efectuata
si in serviciile de chirurgie generala fara ins a a fi selectionate
procedeele de tehnica chirurgicala. Pentru acest motiv
bonturile care rezulta sunt, in numeroase cazuri, vicioase: cu
parti moi in exces sau in minus, ascutite, prea scurte, prea
lungi, cu articulatia de deasupra blocata, cu miscari limitate,
cu plaga insuficient cicatrizata sau ulcerata, cu procidente
osoase,sau nevroame,sursa unor dureri suparatoare si de
durata,cu alte cuvinte nematurizat si neprotezabil. In
majoritatea lor aceste bonturi diforme, dureroase, cu cicatrici
aderente, vicioase sau dureroase, necesita retusuri.
Retusurile de bont presupun interventii limitate de excizie a
zonelor ulcerate, sechestrectomii, extirpari de fistule, degajari
si plastii tegumentare libere sau pediculate. Uneori este
necesar, mai mult, de corectat printr-o reamputatie executa la
un nivel superior, interventie care necesita experienta unui
chirurg ortoped.
Amputatia poate fi:
a.congenitala – intrapartum – prin aplazie sau asa-zisa boala
amniotica.
b.accidentala/ traumatica
c.chirurgicala/ operatorie .
Exista doua tipuri principale de amputatie: inchise si
deschise.
Amputatiile inchise sunt cele executate intr-un singur timp,
al carui scop este dea creea un bont la care poate fi aplicata
protezarea imediata, pe masa de operatie, sau poate conduce
eficace la o proteza definitive.
Amputatiile deschise sunt efectuate pentru a controla o
infectie, suprafata plagii nefiind acoperita de piele ci lasata
deschisa pentru drenaj, necesitand o sutura secundara.
Folosirea protezelor conventionale in amputatiile membrului
superior, asedea genereaza o scadere a mobilitatii membrului
protezat. Aceste proteze nu indeplinesc intotdeauna cerintele
legate de stabilitate, confort si functionalitate. Au fost
raportate si alte probleme generate de mansonul protezelor:
transpiratie excesiva si iritatii. Alte domenii care necesita
imbunatatiri sunt gradul de mobilitate al mainii si bratului,
mansonul protezelor si modul de fixare al protezelor.
Metodele de fixare si mansoanele protezelor conventionale nu
reusesc sa indeplineasca atat cerintele functionale, cat si pe
cele estetice, care pot conpromite sever calitatea vietii. Cea
mai performanta metoda de fixare a protezelor este ancorarea
directa la nivel osos, fara a se mai folosi un manson la nivelul
bontului de amputatie. Metoda se bazeaza pe principiul
osseointegrarii, care a fost folosit in trecut, inca din 1965,
pentru implanturile dentare si maxilo-faciale.
Conceptul osseointegrarii presupune un contact direct intre
implant si tesutul osos, pentru o stabilitate cat mai buna a
protezei. Scopul a fost de a proiecta metode şi componente
pentru a permite diferite niveluri de amputare şi bonturi de
amputatie care sa fie echipate cu proteze diferite, fara a fi
nevoie de manson. Lipsa mansonului  este principala diferenta
intre protezele conventionale si protezele fixate prin
osseointegrare. Proteza ancorata osos  intotdeauna se
potriveste, este corect si ferm atasata de catre implanturile de
titan. Astfel sunt eliminate toate problemele generate de
manson: transpiratii, iritatii, disconfort, instabilitate.
Osseointegrarea la nivelul membrului superior este folosita
pentru amputatii la nivelul policelui, transradiale si
transhumerale.

Se descriu trei nivele pentru amputatia coapsei: deasupra

genunchiului (supracondilian), 1/3 medie a coapsei si 1/3
superioara a coapsei