Cuprins

Medicația bolilor cardiovasculare (hipertensiune, cardiopatie ischemică)..................................................................2

Antihipertensivele. Clasificare (grupe de agenți activi farmacologic indicați în tratamentul hipertensiunii
arteriale).................................................................................................................................................................. 2
Tratamentul de fond............................................................................................................................................2
Tratamentul de urgență în HTA...........................................................................................................................2
Antianginoase..........................................................................................................................................................4
Implicații în farmacoterapie ale unor elemente chimice (calciu, magneziu, fier, zinc, fluor).......................................7
Calciul..................................................................................................................................................................... 7
Magneziul..............................................................................................................................................................10
Fierul..................................................................................................................................................................... 14
Zincul.................................................................................................................................................................... 19
Florul..................................................................................................................................................................... 23

1
 Medicația bolilor cardiovasculare (hipertensiune, cardiopatie ischemică)

Antihipertensivele. Clasificare (grupe de agenți activi farmacologic indicați în

tratamentul hipertensiunii arteriale)

Tratamentul de fond
1. Diuretice (a se vedea mai jos clasificarea)
2. Agenți simpaticolitici: (au fost discutați la SNV)
o antagoniști ai receptorilor adrenergici:
• antagoniști ai receptorilor α-adrenergici;
• antagoniști ai receptorilor β-adrenergici;
o blocant α1 postsinaptic și stimulant α2 presinaptic: urapidil;
o neurosimpaticolitice.
3. Inhibitori ai producției sau activitații angiotensinei (au fost predați sub titlul “Autacoizii”):
o antagoniști competitivi ai receptorilor angiotensinei II;
o inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei.
4. Blocate ale canalelor de calciu (a se vedea clasificarea de mai jos, mai ales ce e subliniat);
5. Vasodilatatoare directe: hidralazina, dihidralazina, minoxidil, diazoxid (doar ce e subliniat + faptul că
minoxidil și diazoxid acționează prin activarea unor canale de K+, + faptul că minoxidil se utilizează și în
terapia alopeciei). Acționează preponderent la nivel arteriolar.
6. Antagoniști ai receptorilor 5-HT1C şi 5HT2: ketanserina.

Tratamentul de urgență în HTA

A. Urgențe majore (cu risc vital) (administrare i.v.):
Furosemid (debutul acțiunii în 15 minute);
2
Nitroglicerina (debutul acțiunii în 2-5 minute);
Enalapril (debutul acțiunii în 15 minute);
Nicardipina (debutul acțiunii în 5-10 minute);
Propranolol (debutul acțiunii în 1-2 minute);
Labetalol (debutul acțiunii în 5-10 minute);
Nitroprusiat de sodiu (debutul acțiunii: instantaneu);
Diazoxid (debutul acțiunii în 1-5 minute);
Ketanserina (debutul acțiunii în 10 minute).
Alte medicamente: clonidina, camsilat de trimetafan, metildopa (de elecție în sarcină), rezerpina;
B. Urgențe relative (administrare p.o. până la posibilitatea administrării parenterale): furosemid,
nifedipina.

Blocante de canale de calciu

o Cu acțiune la nivelul canalelor de calciu cardiace: bepridil;
o Cu acțiune la nivelul canalelor de calciu vasculare și cardiac:
 dihidropiridine: nifedipina, amlodipine, nitrendipina, nicardipina;
 alte structuri: verapamil, diltiazem.
o Cu acțiune relativ selectivă la nivelul canalelor de calciu vasculare: dihidropiridine: felodipina,
isradipina, nisoldipina, lacidipina, lercanidipina;
o Cu acțiune relativ selectivă la nivelul canalelor de calciu cerebrale:
 dihidropiridine: nimodipina;
 derivați piperazinici: cinarizina.
Se învață doar denumirile (cele subliniate), fără detalii legate de apartenența la o anume categorie de
structură chimică sau selectivitate pe un anume tip de vase.

Mecanism de acțiune: blocarea canalelor de calciu de tip L (lente) prin stimularea efluxului de calciu
(activarea Ca2+-ATPazei), inhibarea complexului calciu-calmodulină, stimularea inactivării miozin-
kinazei cu lanțuri ușoare. Determină astfel vasodilatație prin relaxarea musculaturii netede vasculare.
Sunt indicate în terapia de fond a hipertensiunii arteriale (exceptând bepridil, nimodipină, cinarazină),
angină pectorală asociată hipertensiunii arteriale, tahiaritmii (verapamil, diltiazem, bepridil). Au și alte
indicații terapeutice, predonderent unele dintre ele, nu le cer a fi cunoscute aici. Atenție că le reiau și la
terapia cardiopatiei ischemice. Nifedipina și verapamil determină hipercreştere gingivală.

Diuretice
Clasificare
1. Inhibitori de anhidrază carbonică: acetazolamida (are și activitate anticonvulsivantă – este menționată
și la capitolul anticonvulsivantele, antiglaucomatoasă, antiulceroasă), metazolamida, dorzolamida,
diclorfenamida, brinzolamida;
Mecanism de acțiune: inhibarea anhidrazei carbonice din globii oculari, rinichi (predominant la nivelul
tubului contort proximal), sistem nervos central, mucoasa gastrică, pancreas, hematii blocarea formării de
bicarbonat și H+.
Efecte farmacodinamice → de intensitate slabă, de durată scurtă: (inhibitori ai schimbului de ioni de H + și
favorizarea rămânerii sodiului în lumen, producându-se, astfel, creșterea diurezei → crește eliminarea de
bicarbonat, Na+, apă).
2. Diuretice de ansă:
o acizi carboxilici: furosemid și derivații săi (bumetanida, piretanida);
o acid etacrinic și analogii săi (indacrinona, ticrinafen);
o derivați de sulfoniluree: torsemid;
o diuretice mercuriale.

3
Mecanisme de acțiune: stimularea producerii de prostaglandine vasodilatatoare (PGE 1, PGE2, PGI2);
inhibă transportorul de Na+/K+/2Cl- de la nivelul ramului ascendent al ansei Henle; stimularea producerii
de renină (în administrare cronică).
Efecte farmacodinamice → rapide, foarte intense, de durată scurtă (după administrare i.v.); efect
vasodilatator (apare înaintea efectului diuretic); crește filtrarea glomerulară; efect diuretic: creșterea
eliminării de Na+, K+, Ca2+, Mg2+, CI-, apă, fosfați.
Furosemidul și acidul etacrinic ameliorează congestia pulmonară și scad presiunea de umplere a
ventriculului stâng (se recomandă în caz de edem pulmonar acut). Farmacocinetică: absorbție rapidă (în
cazul administrării orale).
3. Diuretice cu structura tiazidică:
o benzotiadiazine: hidroclorotiazida, clorotiazida, benztiazida, bendroflumetiazida,
hidroflumetiazida, ciclotiazida, politiazida, ciclopentiazida, meticlotiazida, butiazida;
o analogi si variante: indapamida, metolazona, clopamida, clortalidona, xipamid, clorexolona,
quinetazona.
Mecanisme de acțiune: inhibarea cotransportoruiui Na+/CI- inhibarea reabsorbției de NaCI în segmentele
proximale, ale tubului contort distal, posibil și pe porțiunea ascendentă a ansei Henle și în ultimul
segment al tubului proximal; indapamidă → inițial determină stimularea producerii de prostaglandine
vasodilatatoare (PGE1, PGE2, PGI2), stimularea producerii de renină; apoi inhibarea cotransportoruiui
Na+/CI-. Indapamida este singura care are efect favorabil pe metabolismul lipidic și glucidic, restul
determină hiperglicemie și creșterea LDL.
4. Diuretice care „economisesc“ potasiul:
 antagoniști competitivi ai receptorilor pentru aldosteron:
• neselectivi pe receptorii pentru hormonii steroidieni: spironolactona, prorenona;
• selectivi pe receptorii pentru aldosteron: eplerenone;
 antagoniști fiziologici: amilorid, triamteren.
Mecanism de acțiune: la nivelul tubului contort distal: antagoniști competitivi ai receptorilor pentru
aldosteron → blocare a Na+ / K+-ATP-azei din membrana celulelor țintă; antagoniști fiziologici →
blocare directă a transportului de Na+ în tubii renali. Determină hiperpotasemie, spre deosebire de cele
anterioare care dau hipopotasiemie.
De aceea, pentru a echilibra potasiu, se asociază diuretice de ansă sau tizidice cu economisitoare de
postasiu în mod frecvent.
5. Diuretice care influențeaza excreția apei:
o diuretice osmotice: manitol, uree, glucoza, zaharoza, sucroza;
o antagoniști ai hormonului antidiuretic: săruri de litiu, derivați de tetracicline
(demeclociclina).
Mecanism de acțiune: mecanism fizico-chimic relativ simplu: creșterea presiunii osmotice în lumenul
vascular și în lumenul nefronului); acționează la nivelul segmentelor nefronului puternic permeabile
pentru apă: tub contort proximal, tub colector, porțiunea descendentă a ansei Henle.
Efecte farmacodinamice (de intensitate medie, de durată scurtă): crește filtrarea glomerulară; efect
diuretic: creșterea eliminării de apă, K+, bicarbonat, fosfat, Ca2+, Mg2+.

În terapia strict a hipertensiunii arteiale: doar diureticele de ansă, tiazidice și economisitoare de K+.

6. Alți compuşi cu efect diuretic, dar care nu sunt indicați în terapie pentru efectul diuretic:
metilxantine: (teofilina, cafeina), digitalice.

Se învață în exclusivitate denumirile subliniate și apartenență la categoria care explică mecanismul

de acțiune (ceea ce e numerotat).

4
 Antianginoase
Clasificare
A. Tratamentul crizei de angină pectorală
Nitriţi /nitraţi indicaţi în criza de angină pectorală: nitroglicerina, nitritul de amil;
B. Tratamentul de întreţinere al anginei pectorale
1. Nitriţi /nitraţi indicaţi în tratamentul de fond al anginei pectorale: nitroglicerina, isosorbid
mononitrat, isosorbid dinitrat, pentaeritritil tetranitrat; (a se vedea mai jos detalii)
2. Compuşi cu acţiune similară cu a nitriţilor / nitraţilor: molsidomine, nicorandil; (detalii mai jos,
dar nu cer a se cunoaște la examen)
3. Blocante competitive ale receptorilor β-adrenergici semiselective β 1=β2 sau selective β1, cu sau
fără ASI: (prezentate la vegetativ, menționate și ca agenți hipertensivi)
3.1. blocante semiselective (acţiune inhibitoare a receptorilor β1 = β2 –adrenergici):
 fără activitate simpaticomimetică intrinsecă (fără ASI): propranolol, timolol, sotalol, nadolol,
bupranolol;
 cu activitate simpaticomimetică intrinsecă (cu ASI): oxprenolol, alprenolol, pindolol, penbutolol,
carteolol;
3.2. blocante selective β1 (β1 – blocante):
 fără ASI: metoprolol, atenolol, bisoprolol, betaxolol, esmolol, nebivolol (este şi donor de NO);
 cu ASI: acebutolol, celiprolol.
4. Blocante competitive ale receptorilor α, β-adrenergici: labetalol, carvedilol;
5. Blocante ale canalelor de calciu:
 cu acţiune la nivelul canalelor de calciu vasculare şi ale cordului:
o dihidropiridine: nifedipina, amlodipina, nitrendipina, nicardipina;
o fenilalchilamine: verapamil;
o benzotiazepine: diltiazem;
 cu acţiune relativ selectivă la nivelul canalelor de calciu ale cordului: bepridil; cu acţiune relativ
selectivă la nivelul canalelor de calciu ale vaselor:
o dihidropiridine: felodipina, isradipina, nisoldipina, lacidipina, lercanidipina.
6. Modulatoare metabolice (inhibitori parţiali ai căii de oxidare a acizilor graşi la nivelul miocardului
sau inhibitori pFOX): trimetazidina (Preductal®), ranolazina (mecanisme de acțiune: modulator
metabolic: reduce oxidarea acizilor grași liberi și crește oxidarea glucozei; blocarea neselectivă de canale
de Na+; scăderea producerii de radicali liberi; reduce nivelul de Cu-Zn-superoxid-dismutază).
7. Blocante selective ale canalelor de sodiu If: ivabradina (blocant al curenților membranari de Na + /
K+ la nivelul canalelor ionice “ilare” ale cordului, cu reducerea generării de impulsuri la nivelul nodului
sinatrial; se indică ca alternative la beta-blocante sau calciu-blocante);
8. Medicamente antiagregante plachetare: acid acetilsalicilic (75-325 mg/zi); clopidogrel,
ticlopidină, abciximab, eptifibatidă, dipiridamol; (sunt prezentate la medicația sângelui, previn
trombozele).
9. Medicamente hipolipemiante:
9.1. inhibitori ai HMG-CoA reductazei (HMG=hidroxi-metil-glutaril; inhibă enzima cheie
responsabilă de sinteza colesterolului endogen): lovastatina, simvastatina, pravastatina, fluvastatina,
atorvastatina, rosuvastatina, cerivastatina, mevastatin, pitavastatin;
9.2. fibraţi: clofibrat, fenofibrat, bezafibrat, gemfibrozil, ciprofibrat, clinofibrat, tocofibrat, simfibrat,
pirifibrat (inhibă sinteza hepatică de VLDL, stimulează LPL – lipoprotein-lipaza).
10. Altele: amiodarona.

Vasodilatatoare neselective (arteriolare şi venoase)

Nitriții / nitrații
• nitroglicerina;
5
 • nitropusiat de sodiu;
• nitrit de amil;
• nitroprusiat de sodiu;
• isosorbid mononitrat;
• isosorbid dinitrat;
• pentaeritritil tetranitrat;
Alte structuri
• molsidomine;
• nicorandil.
Mecanism de acțiune: interacționează cu grupările tiol din țesuturi determinând eliberarea de NO,
ceea ce conduce la:
• activarea guanilat-cidazei → creșterea GMPc → defosforilarea miozinei cu lanțuri ușoare →
relaxarea musculaturii netede;
• stimularea producerii de PGI2 (prostacidină) → relaxarea musculaturii netede.
Efecte farmacodinamice: vasodilatație (dilatator neselectiv al întregului arbore vascular); relaxarea
musculaturii netede de la alte niveluri.
Indicații: angină pectorală.
Efecte adverse: hipotensiune arterială până la sincopă nitritoidă; cefalee bitemporală pulsatilă (la
începutul tratamentului); tahifilaxie (după doze administrate regulat și la intervale egale); anemie,
methemoglobinemie; precipitarea crizei de glaucom.
Nitroprusiat de sodiu
Farmacocinetică: durata de acțiune foarte scurtă, limitată la durata perfuziei (intră în acțiune imediat
după administrarea i.v., stoparea administrării stopează efectul – fapt benefic la maxim în controlul
intensității simptomelor), metabolizare rapidă în tiocianat.
Indicați: urgențe ale bolii hipertensive (feocromocitom), realizarea hipotensiunii dirijate în chirurgie.
Efecte adverse: hipotensiune arterială pronunțată, cefalee, anxietate, transpirați; greață.
Molsidomine, nicorandil
Sunt alternativă la administrarea nitriților sau nitraților.
Mecanisme de acțiune:
Molsidomine: activarea directă a guanilat-ciclazei; eliberare de NO.
Nicorandil: activarea canalelor ionice de K+ găsite în poziția deschis; eliberare de NO.
Efecte farmacodinamice: vasodilatațe.
Indicați: angină pectorală (tratament de fond).
Efecte adverse: cefalee.

6
 Implicații în farmacoterapie ale unor elemente chimice (calciu, magneziu, fier,
zinc, fluor)

În organismul viu se descrie prezenţa a două categorii de elemente chimice. Elementele plastice sau
macroelementele se află în cantităţi relativ mari şi contribuie semnificativ la constituirea structurilor vii.
Microelementele (oligoelementele sau infinite celulare) joacă mai ales un rol catalitic şi sunt prezente în
cantităţi extrem de reduse, adesea sub formă de urme.
Grupul macroelementelor celulare constituie aproximativ 99,7% din material vie, fiind
reprezentate de carbon, oxigen, hidrogen, azot, sulf, fosfor, clor, sodiu, potasiu, calciu, magneziu.
Deşi oligoelementele celulare reprezintă mai puţin de 0,3% din masa organismului, acestea joacă
un rol esenţial în desfăşurarea unor procese vitale. Prezenţa lor condiţionează activitatea majorităţii
sistemelor de biocataliză (enzime), iar carenţa lor determină tulburări grave cu consecinţe adesea fatale
pentru organism.

Calciul
Calciul este un mineral esenţial, cu o importanţa biologică deosebită şi extrem de variată. Pe lângă
faptul că este un constituent major al structurilor osoase, are un rol crucial în contracţia musculară,
conducerea neuronală, contracţia cardiacă, coagularea sângelui, secreţia glandulară, producerea energiei
şi imunitate.
Organismul uman adult conţine calciu în proporţie de 1,4-1,5% (0,95-1,1 kg la 70 kg). Peste 99%
din calciul aflat este localizat la nivelul oaselor şi dinţilor (substructurilor odontale), constituind 1%, până
la 2% din masa corporală a unui adult, regăsindu-se în principal sub formă de fosfat de calciu, în
compoziţia hidroxiapatitei (formula chimică: Ca10 (PO4)6(OH)2; constituie ≈ 40% din masa osoasă). Restul
se găseşte fie în formă ionizată (calciu “liber”, Ca 2+), fie legat, mai ales cu proteinele. Aproximativ 40%
din calciul plasmatic este legat de proteine, în primul rând de albumină; aproape 50% din calciul
plasmatic se găseşte sub forma difuzibilă ionică, iar 10% se află încorporat în complexe cu anioni, cum ar
fi fosfatul şi citratul.
Calcemia serică normală variază în jur de 10 mg% (4,5-5,5 mEq/L; 2,25-2,75mmol/L).
Concentraţia calciului în lichidul cefalorahidian este de 4,5mg/100mL.
Muşchii conţin calciu aproximativ 70mg/100g, iar ţesutul nervos conţine calciu aproximativ
15mg/100g.
Concentraţia intracelulară a acestui cation este sub 100mmol/L, putând însă creşte de 10-100 ori în
cursul unor procese celulare (secreţie glandulară, contracţie musculară etc.).
Este necesar un aport alimentar zilnic de aproximativ 800 mg de calciu. Necesarul creşte în
perioada de creştere (necesarul zilnic 1,2g/zi la adolescenţi), vârstnici (necesarul zilnic crescând 1g) şi la
gravide sau femeile care alăptează (necesarul zilnic 1,2-1,4g). În laptele matern se secretă zilnic ≈ 250mg
de calciu. Necesarul de calciu este în general mai mare la bărbaţi decât la femei.
Produsele lactate sunt alimentele cele mai bogate în calciu. Alte alimente bogate în calciu sunt
gălbenuşul de ou, carnea, boabele de muştar, varza chinezească, broccoli, dar şi sardinele (cu oase) şi
tofu. Calciul este absorbit în cantităţi mici din alimentele bogate în acid oxalic (spanac, cartofi dulci,
rubarbă şi fasole) sau acid fitic (pâine, seminţe, nuci, grâu, soia). Administrarea concomitentă de
suplimente de calciu şi alimente bogate în acid fitic sau oxalic poate reduce absorbţia calciului.
Elemente de farmacocinetică. Calciul este absorbit din intestinul subţire prin mecanisme active şi
pasive. În mod obişnuit, între 30 şi 80% din calciul alimentar solubil (ionic) este absorbit în funcţie de
nevoile momentane ale organismului, şi mai puţin de concentraţia sa în lumen. Transportul activ al
calciului în afara lumenului intestinal are loc în segmentul superior al intestinului subţire unde poate fi
absorbit şi prin difuzie pasivă.
În favoarea absorbţiei intervine 1,25 dihidroxi-colecalciferolul (metabolit al vitaminei D) care
induce sinteza proteinei ce leagă calciul în celulele mucoasei. Rata producerii acestui metabolit este
crescută când calciul plasmatic este scăzut, şi redusă când calciul este crescut. Transportul calciului este
7
favorizat şi de alte substanţe (lactoza, proteine), şi inhibat de fosfaţi şi oxalaţi, care formează săruri
insolubile cu Ca2+.
În cazul administrării de cantităţi mici şi medii de calciu, acesta este absorbit prin transport activ.
Transportul activ depinde de acţiunea formei active de vitamina D, 1,25-dihidroxicolecalciferol sau
1,25(OH)2 D3. Complexele care au o masă moleculară mică, cum ar fi carbonatul de calciu, pot fi
absorbite ca atare. Pe măsură ce aportul de calciu creşte, mecanismul activ de transfer devine saturat, o
proporţie din ce în ce mai mare de calciu fiind absorbită prin difuziune pasivă.
Eficienţa absorbţiei variază de-a lungul vieţii unui individ, fiind maximă în timpul copilăriei (60%);
o dată cu înaintarea în vârstă, absorbţia scade (adolescență, postmenopauză). Eficienţa absorbţiei depinde
de tipul de complexe pe care calciul le poate forma. Eficienţa absorbţiei a 250 mg calciu sub formă de
citrat-malat de calciu este 35% ; sub forma carbonatului de calciu, eficienţa este de 27%, iar sub forma
fosfatului tricalcic de 25% (pentru comparaţie, eficienţa absorbţiei calciului din lapte a fost de 29%).
Calciul care nu este absorbit la nivelul intestinului este excretat în fecale. Mai mult de 98% din
calciul prezent în filtratul glomerular este reabsorbit. Absorbţia renală este reglată în primul rând prin
intermediul hormonului paratiroid (PTH). Colonul joacă un rol important în absorbţia calciului după
operaţiile de rezecţie a intestinului subţire.
Eliminarea calciului seric se realizează preponderent pe cale renală, în cantitate de aproximativ 0,2
grame zilnic. O mică parte se elimină prin transpiraţie.
Din mediul extracelular, ionii de calciu pătrund în citoplasmă prin membrana citoplasmatică, prin
canalele de calciu (precum proteinele care leagă calciu sau canalele de calciu voltaj-dependente). Există,
de asemenea, canale de calciu intracelulare, precum cele din membrana reticului endoplasmatc sau
membrana mitocondrial.
Concentraţia intracelulară este reglată prin proteine transportoare, precum pompa Na+-Ca2+, sau
ATP-aza membranară tranportoare de Ca2+ (PMCA - plasma membrane Ca2+ ATPase). La nivel neuronal,
canalele selective pentru calciu, voltaj-dependente, sunt esenţiale pentru pătrunderea acestui element în
interiorul celulei.
Roluri în organism
a. Roluri structurale – peste 99% din calciul aflat în organism este localizat la nivelul oaselor şi
dinţilor, în principal sub formă de fosfat de calciu, în compoziţia hidroxiapatitei (1-2% din masa corporală
a unui adult şi aproximativ 40% din masa osoasă). Calciul are o acţiune antiosteoporotică certă.
b. Roluri funcţionale
La nivelul celulei musculare striate (scheletice, dar şi cardiace), reticulul sarcoplasmatic are o
capacitate deosebită de stocare a calciului, element eliberat în cursul contracţiei musculare.
Ionii de calciu Ca2+ reprezintă unul dintre ei mai răspândiţi mesageri secunzi pentru transducţia
semnalului biologic, fiind esenţial pentru activarea protein-kinazei C şi generării de AMP c. Astfel, calciul
este și elementul chimic esențial în contracția fibrei musculare netede.
În cadrul procesului de coagulare, ionii de Ca 2+ (denumiţi şi “factorul IV al coagulării”) reprezintă
un element indispensabil. Aceştia participă la formarea activatorului protrombinic, la conversia
protrobinei în trombină şi la formarea fibrinei insolubile.
Ionii de calciu contribuie la stabilizarea membranelor celulare şi lizozomale, la secreţia glandulară
şi eliberarea neuromediatorilor (favorizează cuplarea membrane veziculelor secretorii cu membrana
celulei), la fagocitoză, la activarea limfocitelor T prin intermediul prezentării antigenului etc..
Calciul are acţiune anticarcinogenică, antihipertensivă şi hipocolesterolemiantă.
Implicaţii în patologie ale dezechilibrelor
a. Hipocalcemia = scăderea calciului seric sub 2,2mmol/L. Cauze: creşterea nevoilor (sarcină,
perioade de creştere, alăptare etc.), aportul alimentar insuficient sau lipsa factorilor stimulatori ai
absorbţiei calciului (hipoparatiroidism, absorbţie scăzută prin deficit de vitamina D, sindroame de
malabsorbţie, exces de fosfat), creşterea excreţiei renale (afecţiuni tubulare renale), mai rar în cazul
hipomagnezemiei şi pancretitei acute.

8
 Deficitul minor → insomnie, iritatibilitate, palpitaţii, carii dentare. Accentuarea deficitului de calciu
are ca simptom caracteristic tetania (apare la valori ale calcemiei de sub 1,5mmol/L; e letală la valori de
sub 1mmol/L).
Deficitul major de calciu duce la reducerea masei osoase şi apariţia osteoporozei, iar cazurile
extrem de grave de deficienţă pot determina tulburări de coagulare şi hemoragii, afectare articulară. Alte
manifestări includ hipertensiunea arterială, furnicături, tulburări comportamentale, modificări ale
electrocardiogramei, cataractă.
Semnele de laborator care însoţesc hipocalcemia:
- în cazul deficitului de PTH: calcemie sub 2,2mmoli/L; fosfat seric peste 1,4mmol/L;
- în hipocalcemia independentă de PTH: calcemie sub 2,2mmoli/L; fosfat seric sub 0,8mmol/L;
nivel seric al parathormonului crescut.
b. Aportul excesiv este una dintre cauzele relativ rare ale hipercalcemiei. Hipercalcemia recunoaşte
însă drept cauză principală excesul de parathormon. Existenţa metastazelor osoase sau mielomul multiplu
reprezintă situaţii deosebit de frecvent asociate hipercalcemiei. Alte cauze: stări clinice care asociază
creşteri ale resorbţiei osoase (neoplazii, imobilizare, acidoză cronică, tireotoxicoză) – când hipercalcemia
se însoţeşe de hiperfosfatemie, de creşterea absorbţiei intestinale (hipervitaminoză D, boli
granulomatoase, precum sarcoidoza, berilioza, histoplasmoza şi tuberculoza, tumori secretante de 1, 25
dihidroxicalciferol, limfoame, scăderea excreţiei urinare prin utilizare de diuretice tiazidice). În cazul
intoxicaţiilor cu vitamina D, hipercalcemia poate dura câteva luni, având în vedere timpul de înjumătăţire
de 10-12 zile al vitaminei D. Peste 25% din pacienţii cu sarcoidoză prezintă hipercalcemie.
Hipertiroidismul determină creşterea resorbţiei osoase, frecvent însoţită de hipercalcemie, în timp ce
nivelul de parathormon este redus. Imobilizarea se asociază cu turn-over osos crescut, frecvent la pacienţi
cu boala Paget (nivelul de parathormon fiind redus). Etiologia hipercalcemilor asociate neoplaziilor
include producerea de parathormon sau peptide parathormon-like ectopice, imobilizarea, efectele
prostaglandinelor, factorii de activare osteoclastică, eliberarea de substanţe vitamin D-like (mai frecventă
în cazul neoplasmelor bronşice, pulmonare cu celule scuamoase, hepatice, hipernefroame). În cazul
bolilor granulomatoase, s-a demonstrat producerea, la nivelul țesutului granulomatos, de vitamină D.
Hipercalcemia devine clinic manifestă la valori de peste 29mmol/L şi determină tulburări
gastrointestiale (constipaţie, anorexie, greţuri, vărsături, cu pierdere ponderală consecutivă), polidipsie cu
poliurie, slăbiciune musculară, până la miopatie, letargie, apatie, modificări ale electromiogramei,
hipertensiune arterială cu modificări ale electrocardiogramei, scăderea conductibilităţii electrice la nivelul
ţesutului excitoconducor cardiac (putând determina blocuri atrioventriculare), nefrocalcinoză, insuficienă
renală. De asemenea, excesul de calciu determină tulburarea absorbţiei intestinale a fierului. Fiind
frecvent asociată cu creşterea resorbţiei osoase, se însoţeşte de evidenţierea acesteia, chisturi
subperiostale, sau, din contră, de formarea de chisturi osoase ca urmare a depunerii anormale a cristalelor
de calciu.
Utilizarea în farmacoterapie a compuşilor cu calciu - produse care conţin calciu utilizate în
farmacoterapie
Preparatele coţinând calciu utilizate pentru administrare intravenoasă sunt gluceptatul de calciu
(soluţii cu concentraţia de 0,9mEq/mL), glucobionatul de calciu, clorura şi gluconatul de calciu. Se
preferă gluconatul de calciu, datorită faptului că efectul iritativ la nivelul endoteliului venos este mai
redus.
Preparatele cu administrare orală includ gluconatul de calciu (40% calciu elemental), lactatul de
calciu (13% calciu elemental), fosfatul de calciu (25% calciu elemental), citratul de calciu (21% calciu
elemental) şi carbonatul de calciu (40% calciu elemental), glucoheptonat de calciu (8% calciu elemental),
levulinat de calciu (13% calciu elemental).
Principalele utilizări sunt reprezentate de prevenirea deficitului de calciu. Preparatele de calciu sunt
se asemenea utilizate ca adjuvant în patologia alergică (Ca 2+ scade eliberarea de mediatori ai anafilaxiei),
precum şi în terapia antispastică şi miorelaxantă, dar şi hemostatică. O serie de săruri de calciu cu
administrare orale sunt utilizate ca antiacide (carbonatul de calciu).

9
 Calciul este util pentru prevenirea şi tratarea osteoporozei. Este de asemenea eficient în reducerea
riscului de apariţie a cancerului colorectal (s-a evidențiat relația inversă între incidenţa cancerului de
colon şi aportul de calciu). Poate ameliora simptomele pacienţilor cu hipertensiune şi cele din cadrul
sindromului premenstrual. Este util în tratarea pacienţilor care prezintă o reducere a densităţii osoase
datorată terapiei cu corticosteroizi.
Suplimentele de calciu sunt bine tolerate. Utilizarea carbonatului de calciu poate determina apariţia
efectelor adverse gastrointestinale (constipaţia, balonare sau flatulenţă). Utilizarea dozelor mari de calciu
– mai mari de 12 grame zilnic (aproximativ 5 grame de calciu elementar) – pentru perioade îndelungate
poate determina apariţia sindromului de alcaloză lactică, nefrocalcinozei sau chiar a insuficienţei renale.

Magneziul
Magneziul este al patrulea cation comun din organism şi al doilea cation comun intracelular, după
potasiu.
Cantitatea totală a magneziului în organismul uman adult este de aproximativ 23-25g (1800mEq,
aproximativ 0,035% din masa corporală). Aproximativ 70% din această cantitate se găseşte în oase, iar
restul în fluidele organismului şi ţesuturi. În plasmă, concentraţia magneziului este de 1,2-2,8 mEq/L (14-
33 mg/L). O cantitate apreciabilă de magneziu se găseşte în eritrocite (5,2 mEg/L).
Magneziul seric se găseşte în trei stări diferite:
 formă ionizată – 62%;
 formă legată de proteine – 33% (mai ales de albumine);
 complexe formate cu anioni, cum ar fi de exemplu anionii citrat sau fosfat – 5%.
Magneziul se localizează predominant intracelular (concentraţia intracelulară fiind de 95-30mEq/L
faţă de 1,5 mEq/L extracelular), unde este distribuit cu precădere la nivelul nucleilor şi mitocondriilor.
70% din magneziul intracelular este legat de proteine. Aproximativ jumătate din magneziul din organism
este în schelet, iar un sfert în mușchi.
Echilibrul dintre depozitele tisulare de magneziu este stabilit lent, cu o durată de înjumătăţire a
conţinutului de magneziul al depozitelor care variază între 41 şi 181 zile.
Necesarul zilnic de magneziu este de aproximativ 350 mg la bărbaţi, 300 mg la femei, însă mai
crescut în perioadele de sarcină sau alăptare, dar şi în prioadele creştere (până la 450 mg/zi).
Magneziul este foarte răspândit în legumele verzi (drept constituent al clorofilei). Alte surse bogate
în magneziu sunt cerealele (grâu, porumb), fasolele, soia, seminţe oleaginoase, fructe (smochine, nuci,
mere), carnea (ficat, creier, rinichi, splină), peşte marin, scoici. Doar 16% din magneziul din grâul
integral se va regăsi în făina rafinată. Prelucrarea termică a alimentelor poate determina pierderi
importante ale magneziului, mai ales a formelor uşor absorbabile, rămânând în final doar 3-28% din
cantitatea iniţială.
Elemente de farmacocinetică. Absorbţia este realizată în principal la nivelul colonului şi al
ileonului. Din cantitatea ingerată se absoarbe aproximativ 60%. Parathormonul şi vitamina D (vitamina D
nu şi în cazul unui aport excesiv de calciu) favorizează absorbţia. Proporţia de magneziu absorbită
intestinal este cu atât mai mare cu cât cantitatea ingerată este mai mică. Regimul alimentar alcalin scade
mult absorbţia magneziului.
Nu este cunoscut mecanismul absorbţiei intestinale. Se presupune că ar fi vorba fie de un transport
intercelular, fie de unul transcelular. Astfel, Mg 2+ ar pătrunde prin membrana apicală a entorocitului
printr-un mecanism de difuzie facilitată sau transportat de un carrier pasiv, în timp ce părăsirea celulei se
face printr-un mecanism cu consum energetic. Concentraţiile ridicate ale magneziului la nivelul
joncţiunilor intercelulare intestinale pot avea consecinţe negative asupra activităţii Na+-K+-ATP-zelor.
Magneziul se excretă predominant la nivel renal (6-20 mEq zilnic, echivalentul a 70-230 mg).
Similar cu alţi cationi, este filtrat la nivelul glomerulilor renali, diferenţa constând în faptul că reabsorbţia
are loc predominant la nivelul părţii ascendente a ansei Henle şi nu la nivelul tubulului proximal. Rinichii
au însă o mare capacitate de conserva magneziul, astfel încât excreţia zilnică în cazul unei raţii alimentare
sărace în magneziu poate fi de doar 1mEq/zi) – prin creşterea reabsorbţiei tubulare, care are loc
10
preponderent la nivelul tubilor contorţi proximali. În condiţiile unui aport excesiv, cantitatea excretată
urinar poate fi de aproximativ 35-45% din cea ingerată. Aldosteronul (probabil prin hipervolemia pe care
o antrenează), diabetul zaharat, hipervolemia, hiperparatiroidismul, etilismul cresc eliminările urinare ale
magneziului, în timp ce parathormonul le scade.
Roluri în organism
Pe lângă rolul plastic, drept constituent al oaselor şi al altor ţesuturi, magneziul îndeplineşte şi
numeroase roluri funcţionale. Aflându-se în toate celulele şi contribuind la echilibrul osmotic intracelular,
activează, sub forma ionilor de Mg2+, numeroase enzime participante la metabolismul intermediar al
tuturor categoriilor de principii alimentare (este co-factor în peste 300 de reacţii enzimatice care implică
cu precădere metabolismul energetic şi sinteza acizilor nucleici) . Enzime cu Mg drept cofactor: aldolază,
6-fosfofructokinază, hexokinază, proteinkinaze, piruvat-kinază, glucoză-6-fosfat-aza, glicogensintetază
etc. Are rol în sinteza insulinei.
Pe de altă parte, promovează absorbţia altor substanţe minerale, în special calciu, sodiu, fosfor şi
potasiu. Magneziul ajută la utilizarea vitaminelor (complex B, C şi E).
La nivelul cordului, ionii de magneziu exercită efect antiaritmic (prin rolul să în reducerea
excitabilităţii cardiace), iar la nivel arterial, au efect de întârziere a apariţiei ateromatozei (favorizează
sinteza unor factori antiateromatoşi, precum PG I2 şi NO) şi în controlul tonusului vasomotor
Scade eliberările sinaptice ale adrenalinei şi noradrenalinei. La oameni, sindromul de
hiperexcitabilitate neuronală, simptomele excitabilităţii autonome şi psihologice pot fi înlăturate prin
administrarea de magneziu. Mecanismul este atribuit interferării magneziului cu depozitarea şi eliberarea
de catecolamine. Mai mult, simptomele sindromului de hiperexcitabilitate neuronală pot fi exacerbate
prin pierderea de magneziu indusă de catecolamine, ceea ce scade rezervele de ion de la nivelul
ţesuturilor moi.
Este de asemenea implicat în mai multe procese: cuplarea cu receptorii hormonali, reglarea
influxului prin de calciu, reglarea adenilat-ciclazei şi a fluxului ionic transmembranar, contracţia
musculară, activitatea neuronală (este implicat în excitabilitatea neuromusculară).
O interacţiune importantă dintre magneziu şi alţi ioni are loc la nivel celular. Magneziul acţionează
frecvent ca antagonist competitiv al calciului. Concentraţiile calciului intracelular sunt controlate între
limite stricte, cu creşteri tranzitorii, dar cu reveniri la normal rapide. Eliberarea intracelulară de calciu
joacă un rol fundamental pentru multe funcţii celulare, atât de bază (diviziunea celulară şi exprimarea
genică), cât şi specializate (excitaţia, contracţia, secreţia). O cale comună de eliberare a calciului
intracelular în urma stimulării prin hormoni, factori de creştere şi neurotransmiţători este activarea
fosfolipazei C şi hidroliza fosfatidilinositolului 4,5-bifosfat în inositol 1,4,5-trifosfat (IP 3). IP3 acţionează
prin cuplarea la receptorul transmembranar IP3, ceea ce determină deschiderea canalului de calciu, care
este o componentă a aceleiaşi molecule. Magneziul acţionează ca un inhibitor non-competitiv a canalului
de calciu şi a cuplării IP3. prin urmare, poate fi considerat ca fiind un antagonist intracelular al calciului.
Ar putea avea de asemenea rol ca un antagonist al calciului în alte situsuri celulare, cum ar fi subgrupul
rianodinic al receptorilor de eliberare al canalelor de calciu din reticulul sarcoplasmic. Are acțiune de
antagonizare ainfluexurilor de calciu și la nivelul receptorilor NMDA, ceea ce explică reducerea
excitabilității neuronale, inclusiv acțiunea anticonvulsivantă. Are rol protector în caz de traumatisme
craniocerebrale.
În plus faţă de interacţiunile cu calciul, magneziul are un efect marcant asupra reglării deplasărilor
transmembranare ale sodiului şi potasiului. Magneziul intracelular blochează ieşirea sodiului şi a
potasiului, în timp ce magneziul extracelular are un efect activator asupra transportului ionic. Atât
magneziul intracelular, cât și componenta extracelulară a acestu element chimic stimulează ATP-aza de
sodiu-potasiu în concentraţii mici şi o inhibă în concentraţii mari.
În cazul rinitei alergice şi a astmului, a fost sugerat că ionul de calciu intracelular creşte cantitativ ca
răspuns la stimularea IgE, ceea ce determină eliberarea de histamină. Acest lucru poate fi antagonizat prin
administrarea de magneziu. În cazul astmului bronşic, bronhospasmul (care necesită un nivel crescut al

11
calciului intracelular) este redus de către magneziu. Rezultă rolul antialergic (antianafilactic) al
magneziului.
Alte roluri: antioxidant (scade formarea de radicali peroxidici), în excitabilitatea celulei musculare
netede, in transmiterea informației genetice, crește stabilitatea membranei celulare și a unor organite
celulare.
Implicaţii în patologie ale dezechilibrelor
Deficitul de magneziu este comun (aproape endemic: a fost descoperit la 7-11% dintre pacienţii
internaţi) şi frecvent de etiologie multifactorială, şi se pare că apare împreună cu alte anomalii
electrolitice în 40% din cazuri, fiind asociată mai ales cu hipokalemia şi hipofosfatemia, mai puţin cu
hiponatremia sau hipocalcemia. Cauzele frecvente: aport redus prin dietă, absorbţie gastrointestinală
scăzută, pierderi crescute la nivel gastrointestinal (diaree, vomă, utilizarea de laxative), pierderi crescute
la nivel renal (defecte tubulare congenitale sau dobândite, diabet zaharat, alcoolism, medicamentaţie
specifică – diuretice, inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei, aminoglicozide, amfotericină,
ciclosporină, cisplatin). Alte cauze: necesităţi crescute (creştere, sarcină), transpiraţii excesiv, diabet,
alcoolism.
Simptome de carență!!!! După 3 până la 7 zile de reducere a aportului alimentar de magneziu la
mai puțin de 0,5 mmol (12 mg) pe zi, excreția renala de magneziu scade sub 0,5 mmol (12 mg) pe zi. În
săptămânile care urmează se instalează anorexia, greața, vărsăturile, letargia și slăbiciunea generală.
Simptomele caracteristice deficitului de magneziu, care pot apărea după luni de zile, constau în parestezii,
crampe musculare, iritabilitate, diminuarea atenției și confuzie mentală. Semnele fizice se datorează în
principal hipocalcemiei asociate. Semnele Trousseau și Chvostek sunt pozitive, apar mișcări particulare
ale degetelor descrise ca tetanie atetoidă și uneori convulsii. Prin percuția musculară cu ciocanul de
reflexe se pot declanșa fasciculații musculare. Aproape jumatate din pacienții cu carență selectivă de
magneziu vor prezenta și hipokalemie. Producția de aldosteron poate fi crescută, ceea ce duce la creșterea
excreției urinare de potasiu. Corectarea hipomagnezemiei reduce prompt excreția de potasiu. La pacienții
cu hipomagnezemie si hipokalemie asociată pot apărea aritimii cardiace, tulburări de conducere, chiar
fibrilație ventriculara sau stop cardiac. Niveluri ale magneziului sub 0,7 mmol/1 produc modificări
electrocardiografice similare celor din hipokaliemie, incluzând subdenivelarea segmentelor ST,
aplatizarea undelor T, prelungirea QT/QTC și creșterea excitabilității atriale și ventriculare.
Iritabilitatea, nervozitatea sunt foarte caracteristice deficitului de magneziu. Stările de stres impun
adesea suplimentarea cu magneziu (creștera eliberării de glutamat – tot asta explică și convulsiile în caz
de deficit, respectiv rolul Mg ca anticonvulsivant). Totuși, Mg ionizat din creier rămâne în limite normale
multă chiar înn condiții de ușoară hipomagnezemie (mecanisme neuronale și ale nevrogliilor adaptative).
Hipermagnezemia reprezintă creşterea concentraţiei magneziului seric peste 1,1 mmol/L.
Se poate datora creşterii aportului (tratament cu săruri de magneziu, conţinut în medicamentele
antiacide, dar şi laxative sau aditivele produselor alimentare) sau, mai frecvent, scăderii excreţiei renale a
acestui element (insuficienţă renală acută sau cronică, dacă rata filtrării glomerulare scade sub 15
mL/minut, afecţiuni glomerulare). Ingestia crescută de sulfat de magneziu determină hipermagnezemie nu
doar prin creşterea absorbţiei de magneziu, ci şi prin faptul că un important volum hidric este reţinut la
nivel intestinal (scade astfel capacitatea de eliminare renală a magneziului). Cauzele rare de
hipermagnezemie includ hiperparatiroidismul (parathormonul creşte reabsorbia magneziului) şi
hipoaldosteronismul (în lipsa aldosteronului scade excreţia de magneziu, dar şi volemia). Simptomele de
hipermagnezemie apar la concentraţii de 3,6 – 6mmoli/L. la 1,2meq/l poate să apară blocarea centrului
respirator.Tabloul clinic este dominat de tulburarea transmisiei neuromusculare – depresia conducerii
sinoatriale şi atrioventriculare miocardice, depresia transmisiei prin intermediul ganglionilor vegetativi
simpatici (vasodilataţie, mioză), arefexie, greaţă, confuzie, depresie respiratorie, mai rar hipotensiune
refractar, paralizia muşchilor striaţi, hipocalcemie (prin suprimarea secreţiei de parathormon). Există un
caz menţionat al unui pacient care a suferit un stop cardio-respirator după ingestia a 465 grame de
magneziu şi câteva cazuri de decese în cazul pacienţilor cu insuficienţă renală gravă care au ingerat doze
mari de magneziu.

12
 Produse cu magneziu utilizate în farmacoterapie
Pentru prevenirea sau corectarea deficitului, se utilizează în special compuşi cu administrare pe cale
internă precum orotatul de magneziu, pidolatul de magneziu, ascorbatul de magneziu, gluconatul de
magneziu, combinaţii ale magneziului cu vitamina B6 sau acid orotic – Magne B6®, orotat de magneziu
(Magnerot®), combinaţii care au avantajul favorizării pătrunderii intracelulare a ionilor acestui metal.
!!!! Rolul produselor gen acid orotic, combinații cu vitamina B6: ajută la pătrunderea intracelulară a
magneziului (este principalul cation bivalent intracelular).
În cardiologie, obstetrică, neurologie, urgenţe, se utilizează săruri injectabile de magneziu (mai ales
sulfat de magneziu – soluție 10%: antiedematos cerebral, în convulsiile din eclampsie și preeclampsia).
Alte variante: clorura de magneziu i.v. (criza de spasmofilie, covulsii din eclampsie), gluconolactatul de
calciu și magneziu. Sulfatul de magneziu, intravenos, are și efect laxativ.
Calea intravenoasă ar trebuie folosită doar în situaţii de urgenţă (convulsiile hipomagneziemice,
aritmie cardiacă severă), iar tratamentul ar trebui sistat dacă apare hipotensiune sau bradicardie, în
momentul în care concentraţia serică depăşeşte 2,5 mmoli/L sau dacă reflexele tendinoase profunde
dispar. Calea orală de administrare ar trebui folosită cât mai frecvent posibil, cu toate că prin utilizarea ei
refacerea rezervelor de magneziu se realizează de 6 ori mai lent decât în cazul căii parenterale. Pentru
suplimentare orală, terapia (pentru a fi eficientă) trebuie să fie cu durata de minim 6 săptămâni.
Hidroxidul de magneziu, oxidul de magneziu, trisilicatul de magneziu, carbonatul de magneziu sunt
indicate în administrare orală ca antiacide.
Indicaţii (în afara deficitului de magneziu)
Unul din efectele suplimentelor alimentare cu săruri de magneziu este de creştere a capacităţii de
efort şi stabilizare membranară (demonstrată prin eliberarea scăzută a enzimelor musculare la nivelul
serului).
Sulfatul de magneziu este utilizat în tratamentul pre-eclampsiei (disfuncţie multisistemică
caracterizată prin hipertensiune, edem şi proteinurie, la gravide) şi a eclampsiei (asocierea a una sau mai
multe crize cu pre-eclampsia). Este recomandat ca un bun tocolitic.
Experimental a fost demonstrat că magneziul blochează canalele de calciu asociate receptorilor
NMDA pentru acid glutamic, prin care calciul intră în celule şi cauzează leziuni neuronale în timpul
ischemiei cerebrale. Ischemia determină scăderea potenţialului transmembranar, ceea ce permite influxul
de calciu prin membrană şi de la reticulul endoplasmic la mitocondrii. Acest lucru accentuează şi mai
mult influxul de calciu, fosfolipidele membranare fiind hidrolizate de către enzimele activate. Magneziul
blochează calciul la nivel intracelular şi stabilizează membrana. Acest fapt îl face superior altor
antagonişti de calciu ce acţionează doar la nivelul membranei. A fost demonstrat că magneziul protejează
celulele (cerebrale) hipocampice de anoxie şi ischemie prelungită, înainte de producerea modificărilor
ireversibile la celulele măduvei la şoarece.
Magneziul are multe funcţii care ar putea fi importante în infarctul acut de miocard, nu doar la
nivelul ţesutului infarctat sau ischemiat, ci şi în timpul reperfuziei. Magneziul poate reduce leziunile de
reperfuzie prin împiedicarea supraîncărcării cu calciu a celulei şi prin protejarea de leziunile produse de
radicalii liberi. În cazul infarctului acut de miocard, magneziul protejează miocardul mai ales în timpul
reperfuziei.
Relaţia dintre magneziu şi geneza şi tratamentul aritmiilor atriale şi ventriculare nu este încă pe
deplin clarificat. Magneziul are rol important în tratamentul sindroamelor cu undă QT lungă şi a
toxicităţii digoxinice.
Magneziul are un rol important în reglarea excitabilității de la nivelul sistemului nervos central,
mecanismul principal prin care acţionează în acest sens fiind prin intermediul antagonizării receptorului
NMDA. Studii recente subliniază rolul antagoniştilor receptorilor de NMDA (magneziul, ketamina) în
cadrul managementului durerii post-operatorii, având în vedere că aceştia inhibă inducerea şi menţinerea
sensibilizării centrale în urma stimulării nociceptive.
Magneziul are un binecunoscut rol anti-adrenergic, reducând concentraţia de catecolamine. La
nivelul celulelor de şobolan cu feocromocitom, magneziul produce un blocaj discret, probabil la nivelul

13
situsurilor de cuplare a calciului de la nivelul canalelor de calciu (care au o afinitate foarte mare).
Magneziul a fost utilizat cu succes în cazul în care coexistă feocromocitomul şi sarcina.
Mecanismul de acţiune al magneziului în cazul astmului bronşic este probabil multifactorial. Ionul
de magneziu are o acţiune inhibitoare asupra contracţiei musculaturii netede, asupra eliberării de
histamină din mastocite şi asupra eliberării de acetilcolină la nivelul terminaţiilor nervoase colinergice.
Magneziul relaxează musculatura netedă bronşică in vitro prin modularea transportului ionului de calciu
la nivel celular. Se pare că magneziul influenţează şi funcţia muşchilor respiratori, concentraţii serice
reduse fiind asociate cu putere de contracţie scăzută a muşchilor respiratori, care se îmbunătăţeşte o dată
cu administrarea de magneziu. Există dovezi că relaxarea vasculară, mediată de izoprenalină sau
prostaglandine, a musculaturii netede, poate fi dependentă de magneziu şi că magneziul poate potenţa
efectul agoniştilor β asupra adenilatciclazei. Magneziul poate modula procesul inflamator şi poate scădea
eliberarea de radicali liberi.
Hidroxidul de magneziu, oxidul de magneziu, trisilicatul de magneziu, carbonatul de magneziu sunt
indicate în administrare orală ca antiacide.
Reacţii adverse. Cea mai frecventă reacţie adversă care poate apare în urma administrării de
magneziu este diareea. Alte simptome gastrointestinale care pot apare în momentul administrării de
suplimente cu magneziu sunt greaţa şi crampele abdominale.
Pacienţii cu insuficienţă renală prezintă riscul de hipermagnezemie, în condiţiile aportului de
suplimente de magneziu. Reacţii adverse grave în cazul persoanelor cu funcţie renală normală în
condiţiile administrării suplimentelor ce magneziu pe cale orală sunt rare, dar au fost raportate. Un nou-
născut în vârstă de 8 săptămâni a dezvoltat alcaloză metabolică, cu diaree şi deshidratare după
administrarea unei cantităţi mari de pulbere de oxid de magneziu timp de două zile succesive. A fost
raportat cazul unei femei adulte care a dezvoltat alcaloză metabolică şi hipokalemie în urma ingestiei
zilnice repetate a unei cantităţi de 30 grame de oxid de magneziu. De asemenea, a fost raportată apariţia
unor cazuri de ileus paralitic la adulţi care au ingerat doze foarte mari de magneziu. Unui pacient
sinucigaş căruia i-a fost administrată o cantitate de 465 grame de magneziu pentru a contracara o
supradoză de droguri a suferit un stop cardio-respirator. De asemenea, au fost raportate câteva decese care
au survenit în rândul pacienţilor cu insuficienţă renală severă care au ingerat cantităţi mari de magneziu,
sub formă de oxid de magneziu sau sulfat de magneziu.

Fierul
În mod fiziologic, în orgnism fierul se poate găsi într-una din cele două stări de oxidare: ion feros
(II, Fe2+) sau ion feric (III, Fe3+).
Cantitatea totală de fier din organism uman adult atinge valori de 4±0,5g, compartimentată astfel:
 fierul hemoglobinic reprezintă 67% din totalul fierului din organism (2,5 – 3 g). Hemoglobina
conţine aproximativ 0,34 g Fe2+, iar un mL hematii conţine 1 mg Fe2+;
 fierul de depozit reprezintă ca 27% din total (1 gram). Depozitarea se realizează sub două
forme diferite: feritină şi hemosiderină:
 feritina este o combinaţie hidrosolubilă în care hidroxidul feros (Fe(OH) 2) se fixează pe
o proteină purtătoare (apoferitină);
 hemosiderina este de fapt feritină parţial hidrolizată şi astfel insolubilă;
 fierul mioglobinic reprezintă 3,5% din total. În mioglobină, Fe 2+ se află inclus sub formă de
hem, înconjurat de o buclă formată de 150 aminoacizi;
 compartimentul labil este reprezentat de Fe2+ aflat în curs de a traversa membrana
normoblaştilor. Cantitatea de Fe2+ aflată în acest compartiment este de 0,08 g (2,2 g);
 fierul din enzimele oxidative asigură desfăşurarea activităţii acestora şi reprezintă 0,2% din
total sau 0,008g;
 fierul plasmatic este forma mobilă a fierului care, având un turnover de 24 ore, reprezintă
forma de deplasare a fierului de la zonele de absorbţie spre cele de depozitare, utilizare, excreţie. În
plasmă, fierul circulă sub formă de Fe 3+ fixat pe transferină. Aceeasta este o beta-globină alungită cu
14
greutatea moleculară de 80.000Da. La cele două extremităţi se fixează resturile glicoproteice globulare ce
captează Fe3+. Apoferitina există în 90 de variante moleculare diferite, determinate genetic. La femei,
sideremia este de 0,09-0,12mg/100 mL ser, iar la bărbaţi de 0,12-0,14mg/100 mL ser.

Necesarul minim de fier variază în funcţie de vârstă, sex şi stare fiziologică:

 sugari – 10 mg / zi;
 copii – 5 mg / zi;
 femei tinere – 20 mg / zi;
 femei gravide – 30 mg / zi;
 femei după menopauză – 10 mg / zi;
 bărbaţi – 10 mg / zi.
Aceste cantităţi de fier sunt furnizate prin alimente. Un regim alimentar obişnuit aduce un aport de
10 – 20 mg / zi. Pregătirea alimentelor în vase de fier poate aduce un mic surplus. în alimente, fierul apare
sub formă de săruri, complexe cu aminoacizi şi compuşi de hem.
Sursa alimentară cea mai bogată în fier este reprezentată de verdeţuri, legume şi carne. Produsele
lactate, mâncarea de tip „fast-food” sau băuturile răcoritoare carbogazoase nu sunt surse de fier.

Elemente de farmacocinetică. Din cantitatea totală de fier ingerat se absoarbe 3-5%. Absorbţia se
poate produce la orice nivel al intestinului subţire, dar este cea mai eficientă la nivelul duodenului,
secundar a jejunului. Fierul alimentar se găseşte preponderent sub formă trivalentă, iar pentru a fi absorbit
el este parţial redus în stomac (în prezenţa acidului clorhidric) în forma bivalentă, mai solubilă.
Suplimentele de fier în forma ferică (III) sunt reduse de asemenea la forma feroasă, în vederea absorbţiei.
Acidul ascorbic şi alte substanţe reducătoare facilitează această conversie. Alţi factori modulatori sunt
acidul fitic din cereale care scade absorbţia de fier, formând compuşi insolubili cu acesta (fitaţi), fosfaţii
şi oxalaţii. Sucul pancreatic inhibă de asemenea absorbţia.
Cerealele fortificate cu fier conţin aşa numitul fier redus (pulbere foarte fină de fier, în general,
destul de prost asimilată). Trebuie să fie oxidat la forma ferică (III) şi apoi redus la forma feroasă la
nivelul stomacului şi a intestinului subţire, înainte de a putea fi absorbit.
Fierul carbonil sau fierul pentacarbonil este o altă formă de supliment nutriţional a fierului. Fierul
carbonil are nevoie de acidul gastric pentru a fi absorbit.
În ceea ce priveşte sărurile ferice, eficienţa absorbţiei depinde de forma sării, de cantitatea
administrată, de regimul de dozaj şi de mărimea depozitelor de fier. Subiecţii care prezintă nivele normale
de fier în depozite pot absorbi între 10% şi 35% dintr-o doză de fier. Fierul se absoarbe în formă bivalentă
şi apoi transportat prin membrana celulei intestinale. În interiorul celulei are loc oxidarea Fe2+ din nou în
Fe3+. Cea mai mare parte din fier se transportă prin legarea în celulele intestinale de o proteină, apoferitină
(produsă de ribozomii celulei intestinale), formându-se cuplul numit feritină, prezent în toate ţesuturile.
Molecula de feritină poate conţine 4000 atomi de Fe și reprezintă forma principală de depozit a fierului în
ţesuturi, alături de hemosiderină, o proteină granulară complexă. În funcţie de necesităţile organismului,
feritina se poate desface eliberând Fe3+ care trece în circulaţie, trasformând transferina circulantă.
Excesul de transferină neutilizat în circulaţie poate fi captat de celula intestinală, care îl depozitează.
Compuşii de hem aflaţi în alimente fie sunt trecuţi ca atare din tubul digestiv în circulaţie, fie sunt
în prealabil degradaţi eliberând Fe2+ care este captat de celula intestinală. Absorbţia fierului sub formă de
hem nu este bine înţeleasă. Pentru a fi absorbit, fierul conţinut în proteinele ce formează hemul trebuie să
fie eliberat prin digestia acestora. Hemul este absorbit la nivelul intestinului subţire printr-un mecanism
necunoscut. În interiorul enterocitului, fierul este eliberat din protoporfirină de către enzima hem-
oxigenaza, care transformă inelul de porfirină în bilirubină, producând monoxid de carbon şi ion feric
(III). Ionul feric se leagă de paraferitină care îl eliberează de la nivelul părţii seroase a celulei în circulaţie,
unde va fi legat de transferină.

15
 O parte a fierului din dietă se leagă de mucină şi este transportat la intestinul subţire. Mucina
protejează ionul feric împotriva precipitării la pH-ul alcalin din intestinul subţire. Enzima reductaza
ferică, care se află la nivelul epiteliului în perie de la nivelul duodenului, este capabilă să transforme fierul
în forma feroasă, care poate fi transportată la nivelul enterocitelor prin intermediul proteinelor de
transport, cum ar fi Nramp2.
Absorbţia fierului din tractul gastrointestinal este foarte bine reglată. De fapt, homeostazia fierului
este menţinută prin reglarea absorbţiei, având în vedere că organismul uman nu posedă un mecanism
reglator care să excrete fierul în exces. Există încă multe necunoscute în ceea ce priveşte absorbţia şi
farmacocinetica fierului la oameni. Sursele alimentare de fier includ fierul sub formă de hem, fierul
elementar, forma ferică şi sările ferice.
Absorbţia fierului este modulată prin intervenţia a o serie de factori. Dintre aceştia mai importanţi
sunt:
 conţinutul în Fe2+ al organismului – supraîncărcarea cu Fe2+ împiedică evacuarea în sânge a metalului
absorbit şi fixat sub formă de feritină în celula intestinală. Eliminarea excesului creat are loc prin procesul
de descuamare a epiteliului intestinal. Excesul de fier plasmatic trece în celula intestinală unde se fixează.
O ultimă cale de epurare a organismului de excesul de fier în aceste condiţii este reprezentată şi de
trecerea macrofagelor încărcate cu fier din ţesutul interstiţial în lumenul intestinal. În condiţiile unui
deficit de fier, celula intestinală nu mai reţine depozite de feritină şi are loc trecerea rapidă din intestin în
torentul circulator;
 secreţia gastrică favorizează absorbţia fierului reducându-l din forma trivalentă în cea bivalentă;
 funcţia hepatică şi pancreatică – joacă un rol în absorbţia fierului, având în vedere unele afecţiuni
cronice la acest nivel măresc absorbţia. Secreţia biliară acţionează în acelaşi sens activator;
 compoziţia alimentelor – regimurile alimentare bogate în oxalaţi, fitaţi, fosfaţi reduc absorbţia fierului
prin formarea de complexe inerte. Dimpotrivă, alimentele bogate în vitamina C, lactat sau piruvat,
favorizează absorbţia prin acţiunea lor reducătoare. Cantităţile moderate de alcool determină
îmbunătăţirea absorbţiei prin activarea secreţiei gastrice;
 hipoxia tisulară şi anemia măresc şi ele absorbţie fierului printr-un mecanism încă neprecizat.
În încărcarea cu Fe, depozitarea acestuia creşte şi absorbţia scade, mucoasa având capacitatea de a
se proteja faţă de ingestia crescută de Fe prin scăderea transportului.
În interiorul enterocitului, fierul – încă sub formă feroasă – este transferat proteinelor citosolice
mobilferina şi paraferitina. În momentul intrării în circulaţia portală, fierul feros este oxidat la forma
ferică de către ceruloplasmină, proteină ce conţine cupru. Forma ferică, legată de transferină, este
transportată până la ficat şi apoi spre toate ţesuturile din organism.
Transferina, principalul transportor al fierului în sânge şi în alte fluide din organism, distribuie
forma ferică în tot organismul, în principal la precursorii hematiilor şi în măduva osoasă în vederea
sintezei hemoglobinei. Aproximativ 70%-90% din fierul legat de transferină este preluat de către celulele
eritropoetice din măduvă pentru sinteza de hemoglobină. Cantităţi mai mici sunt livrate altor celule pentru
formarea citocromilor, citocromoxidazei, mioglobinei sau a unor enzime. Transferina se cuplează de
receptorul specific localizat la nivelul membranei celulare şi formează un complex receptor-transferină
care pătrunde în celulă prin endocitoză. In interiorul celulei, fierul este eliberat în citosol. În cadrul
citosolului din eritroblast, fierul este transportat printr-un mecanism necunoscut la nivelul mitocondriei,
unde este inserat în protoporfirină pentru a forma hemul.
În plasmă, Fe se află şi sub formă legată de beta-1-globulină (tranferina sau siderofilina).
Fierul care se află în exces este depozitat în principal sub formă de feritină în sistemul
reticuloendotelial al ficatului, splinei, măduvei osoase sau în alte organe. Fierul este eliberat din feritină în
formă feroasă (Fe II) şi intră în plasmă, unde va fi oxidat de ceruploplasmină la forma ferică (Fe III), fiind
apoi preluat şi transportat în plasmă prin intermediul transferinei. Circulaţia fierului în organism poate fi
considerată un sistem închis, în care pierderile de fier prin eliminare sunt reduse la minim.
Odată absorbit, un ion de Fe2+ poate circula câteva luni înainte de a fi eliminat. Această circulaţie
începe la nivel de absorbţie de unde, sub formă de transferină, fierul este transportat în măduva
16
hematogenă, unde este preluat de normoblaşti în vederea sintezei de hemoglobină. Fixat ulterior în
eritrocitul adult, Fe2+ circulă până în momentul hemolizei, când hemoglobina este captată de celulele
fagocitare ale reticulului endotelial. Prin degradarea pigmentului, Fe2+ este redat plasmei sub formă de
transferină reutilizabilă. Cedarea fierului din transferină are loc prin fixarea temporară a proteinei
purtătoare pe normoblast. După aceasta, transferina revine în plasmă gata pentru reutilizare. Reticulocitul,
în care sinteza hemoglobinei este aproape completă, rămâne încă apt să fixeze 25000 – 50000 molecule
de transferină / minut. Absenţa congenitală a proteinei poate determina o anemie feriprivă. Există şi
părerea că transferina ar ceda fierul celulei centrale a insulei normoblastice, care îl transformă în feritină.
Ulterior normoblaştii “sugari” ar prelua fierul cedat de celula centrală, prin rafeocitoză.
Normoblastul reprezintă etapa următoare în circuitul fierului din organism. Ajuns în normoblast fie
sub formă de feritină cedată de celula reticulară, fie prin transferina plasmatică, fierul este depozitat sub
formă de feritină. La nivelul mitocondriilor, feritina este scindată eliberând ionii de Fe2+ necesari sintezei
de hemoglobină.
Macrofagele acestui sistem repun în circulaţie Fe2+ din hemul degradat. Din acesta, 40% reapare în
hematii la 12 zile după hemoliză, iar la 120 de zile reapare 60% din rest. Restul de 40% este stocat în
macrofage pentru perioade depăşind 140 de zile. Eficacitatea sistemului de conservare nu permite în 24
de ore eliminarea unei cantităţi de fier mai mari de 10% din conţinutul total al organismului.
Organismul are o capacitate limitată de excreţie a fierului. Pierderile de fier au loc în principal prin
mecanisme nespecifice, incluzând exfolierea celulelor intestinale la sfârşitul ciclului lor de viaţă şi
trecerea acestuia în materiile fecale, secreţiile biliare (cantitate mică) şi urinare şi menstruaţie. Dintre
căile de eliminare, cea mai importantă este cea digestivă. Prin materiile fecale se pierde zilnic cca 1 mg de
fier, cantităţi mai reduse se pierd prin exfolierea pielii şi urină. Lactaţia determină pierderi de cca 1 mg/zi.
Eliminări au loc şi prin hemoragii menstruale. Femeile aflate înainte de menopauză pierd fier prin
intermediul sângerării menstruale. Pierderile de fier pot apare în urma hemoragiilor intestinale,
hemoragiilor din cadrul traumatismelor, inclusiv tratamente chirurgicale şi prin sângerările uterine la
femeile după menopauză care iau tratamente hormonale de înlocuire. O cantitate foarte mică de fier este
excretată la nivelul rinichilor.
Roluri în organism
Fierul este necesar pentru producerea de hemoglobină. În molecula de hemoglobină funcţională, Fe
este menţinut în stare feroasă, singura capabilă să fixeze labil O2. Concentraţia sanguină a hemoglobinei
variază între 13 – 16 g/100 mL. La fumători, cantitatea fixată variază în jur de 1,2 – 1,25 ml O2 deoarece
o parte din atomii de Fe sunt legaţi cu monooxidul de carbon. Citocromii şi citocrom oxidaza au nevoie
de fier pentru a funcţiona şi pentru a fi sintetizate. Fierul este implicat şi în producerea mioglobinei, L-
carnitinei şi aconidazei, substanţe implicate în producerea de energie în organism. Fierul este implicat în
sinteza ADN-ului şi în dezvoltarea creierului şi în funcţia imună. Fierul este implicat în sinteza de
colagen, serotonină, dopamină şi noradrenalină.
Implicaţii în patologie ale dezechilibrelor
Deficitul de fier, care poate determina anemie hipocromă, microcitară, este dezechilibrul cel mai
frecvent întâlnit în lume. În afara anemiei feriprive, există şi alte condiţii patologice în etiologia cărora
deficitul de fier joacă rol important. În condiţii experimentale, subiecţii cu deficit de fier prezentă
anomalii ale imunităţii mediate celular şi ale capacităţii neutrofilelor de a distruge bacteriile. Pe de altă
parte, fierul liber poate stimula creşterea bacteriilor patogene.
Deficitul de fier a fost asociat cu sindromul Plummer-Vinson. Anumite studii au sugerat faptul că
adolescenţii şi copiii care prezintă deficit de fier pot avea probleme de învăţare şi că suplimentele de fier
ar creşte capacităţile cognitive în aceste cazuri. Implicarea posibilă al fierului în aceste cazuri poate fi
legată de rolul jucat de fier în sinteza neurotransmiţătorilor, în mod particular în sinteza dopaminei.
Acumularea excesivă de fier, predominant sub în forma sa de depozit (hemosiderina) caracterizează
hemocromatoza. Depunerile de fier afectează predominant ficatul (putând determina ciroză), pancreasul
(determină frecvent diabet), miocardul (determină afecţiuni ale coronarelor şi insuficienţă cardiacă
congestiv), articulaţiile, testiculele, pielea, cu afectarea funcţiilor respectivelor organe. Cauzele

17
hemocromatozei sunt extrem de diverse, recunoscându-se cel puţin opt forme primare (prin defecte ale
genelor HFE – Human hemochromatosis protein; hemojuvelinei, peptidului hepcidin-antimicrobial,
receptorului tip II pentru transferină, transferinei, ceruloplasminei, chaperonului mitocondrial BCS1L). Se
descrie şi o formă ereditară de hemocromatoză fără identificarea unui defect genetic responsabil de
apariţia acesteia. Majoritatea formelor primare sunt afecţiuni cu transmitere autosomal-dominantă.
Cauzele secundare de hemocromatoză includ hemoliza repetată, transfuziile multiple, mai rar utilizarea
excesivă a suplimentelor cu fier sau excesul de fier în dietă. Astfel, apare situaţia oarecum paradoxală a
depunderilor excesive de fier la pacienţii cu anemie.

Produse cu fier utilizate în famacoterapie

Preparatele cu fier utilizate ca suplimente alimentare sau în tratamentul anemiei feriprive se
administează mai ales pe cale internă, adesea în asociere cu vitamina C, pentru favorizarea absorbţiei
intestinale:
 sub formă de săruri feroase (Fe2+): sulfat feros, glutamat feros, gluconat feros, fumarat feros (per
os) (mai puțin iritabili și mai ușor absorbabili față de forma trivalentă);
 preparate cu săruri ferice (Fe3+): complex de hidroxid de fier polimaltozat, colinat de fier,
proteinsuccinilat feric, fier sorbitex, dextriferon, fier dextran, complex de hidroxid de Fe3+ sucroză
(exclusiv intramuscular).
Complex de hidroxid de fier polimaltozat cu fier trivalent poate fi administrat și intern.
Administrarea pe cale parenterală este necesară în cazurile severe de anemie feriprivă sau în caz de
intoleranţă digestivă la preparatele de fier, respectiv imposibilitatea administrării acestora pe cale internă
sau sindroame de malabsorbţie şi utilizează complexe coloidale neionizate: dextriferon, fier polimaltozat,
fier dextran, complex de hidroxid de Fe3+ sucroză.
Principala utilizarea o reprezintă tratamentul şi prevenţia anemiei feriprive. Anemia feriprivă este
asociată, într-o anumită măsură, cu tulburări emoţionale, sociale sau probleme de învăţare la copii şi
adolescenţi. Suplimentele de fier au ameliorat aceste afecţiuni. Deficitul de fier, în absenţa anemiei, poate
determina aceste probleme, care pot fi combătute prin administrarea de suplimente de fier, aspect sugerat
prin mai multe studii.
În tratamentul anemiei prin deficit de fier, o creştere a numărului reticulocitelor apare la trei sau
patru zile şi prezintă un maxim la şapte sau zece zile de la începutul tratamentului. Valoarea
hemoglobinei poate creşte cu o rată de 1,5 – 2,2 grame/dL săptămânal în primele două săptămâni, apoi cu
0,7-1,6 grame/deciL săptămânal, până la atingerea valorilor normale.
În afara utilizării pentru prevenirea şi tratarea anemiei feriprive, fierul a fost folosit cu succes în
reducerea frecvenţei sindromului BTS („breath-holding spell”) la copii. Este util în sindromul Plummer-
Vinson, putând preveni apariţia cancerului de esofag şi stomac.
Există sugestii oferite prin numeroase studii, că fierul ar putea reduce problemele de învăţare şi ar
putea creşte capacitatea cognitivă în cazul copiilor şi adolescenţilor care prezintă deficit de fier. Ar putea
avea efecte favorabile asupra imunităţii (aceste beneficii sunt limitate pentru persoanele care prezintă
deficite grave sau moderate de fier). Eficacitatea fierului în tratamentul malariei pare să fie limitată la
refacerea rezervelor de fier; nu are nici un efect vizibil asupra densităţii şi numărului paraziţilor.
Există dovezi preliminare că fierul ar putea un efect modest, indirect, în promovarea scăderii
ponderale.
Contraindicaţii
Suplimentele de fier sunt contraindicate la pacienţii cu hemocromatoză şi hemosideroză, precum şi
la persoanele care sunt hipersensibile la oricare dintre componentele suplimentelor nutritive. Suplimentele
de fier nu ar trebui utilizate în cadrul tratamentului anemiilor, cu excepţia anemiei feriprive. Persoanele
care prezintă niveluri serice ridicate de feritină trebuie să fie precauţi la administrarea suplimentelor de
fier.

18
 Femeile însărcinate şi cele care alăptează nu trebuie să utilizeze doze de fier mai mari decât cele
recomandate (30 mg şi respectiv 15 mg zilnic), cu excepţia cazurilor în care medicul le recomandă doze
mai mari. Suplimentele de fier pot fi toxice sau chiar letale pentru copiii mici.
Suplimentele de fier trebuie utilizate cu precauţie de către persoanele care au insuficienţă hepatică
cronică, ciroză alcoolică, alcoolism cronic şi insuficienţă pancreatică.
Fierul carbonil necesită un nivel adecvat al sucului gastric pentru a fi absorbit. Drept urmare, fierul
carbonil nu ar trebui administrat împreună cu alimente sau cu medicaţia antiacidă. Fierul trebuie utilizat
cu precauţie de persoanele cu antecedente de gastrită, ulcer peptic sau hemoragii gastrointestinale.
Reacţii adverse
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt cele gastrointestinale, care include greaţă, vomă, disconfort
abdominal, diaree, constipaţie, anorexie.
Pigmentarea temporară a dinţilor apare în urma ingestiei de lichide care conţin fier.
Supradozarea acută de fier poate fi împărţită în patru stadii. În primul stadiu, care are loc în
primele şase ore după ingestie, simptomele principale sunt diareea şi voma. Alte simptome include
hipotensiunea, tahicardia şi depresia sistemului nervos central, care se poate manifesta prin stare de
letargie, mergând până la comă. Etapa a doua apare la 6-24 de ore de la ingestie şi este caracterizată
printr-o remisie temporară a simptomatologiei. În stadiul al treilea, simptomele gastrointestinale reapar şi
sunt acompaniate printr-o stare de şoc, acidoză metabolică, comă, necroză hepatică, icter, hipoglicemie,
edem pulmonar şi insuficienţă renală acută. Cel de-a patrulea stadiu poate apare la câteva săptămâni de la
ingestie, fiind caracterizată prin obstrucţie gastrointestinală şi afectare hepatică.
Cu toate că fierul este în mod cert esenţial pentru o gamă largă de procese biologice vitale, este o
substanţă cu un anumit potenţial toxic. Permutările între stările de oxidare – feroasă şi ferică – prin
intermediul reacţiilor de transfer electronic, este proprietatea care face ca fierul să fie un component
esenţial al citocromilor şi al ciclului de transport electronic. Cu toate acestea, proprietatea redox
contribuie la potenţiala toxicitate a fierului. Ciclul de transformare a fierului din stare feroasă în stare
ferică poate genera radicali hidroxil foarte reactivi, care pot afecta lipidele, proteinele şi ADN-ul.
Simptomele excesului de fier, hemocromatoza ereditară, sunt datorate toxicităţii fierului.

Zincul

Despre zinc, este foarte mult scris. De reținut:

 că se găsește în semințe, fructe oleaginoase (nuci, migdale etc.);
 că deficitul este foarte frecvent; suplimentarea e oricând binevenită (este extrem de puțin posibil
un „exces” de zinc, iar riscul de toxicitate în administrare internă e minim) – dacă dai zinc fără ca
neapărat să fie nevoie, e puțin probabil să faci rău;
 are rol esențial în transcrierea materialului genetic, deci carența afectează celulele cu regenerare
rapidă, inclusiv efectori imuni, tegumente, mucoase, celule ale sistemului reproducător (de aici deducem
rolurile în imunitate);
 rol antioxidant, în depozitarea insulinei; suplimentarea cu zinc e binevenită în diabetul zaharat;
 carența favorizează apariția cancerelor;
 reținem și ce e specificat pentru practica stomatologică.

După fier, zincul este cel mai abundent oligoelement din organism. În corpul unui adult se găsesc
aproximativ 1,8g (cu limite între 1,5 şi 2,5g) zinc, răspândit în toate ţesuturile, organele, fluidele şi
secreţiile. Aproximativ 90% se găseşte la nivelul muşchilor scheletici şi oaselor, iar plasma conţine doar
≈0,1% din zincul total.
Valori normale: ser: 0,8 mg/L, plasmă: 0,65 mg/L, sânge total: 6,3 mg/L. Din zincul sangvin,
aproximativ 75-88% se găseşte ca element asociat metaloenzimei anhidrază carbonică eritrocitară.
Aproximativ 18% din zincul plasmatic e legat de α2-macroglobulinei, 80% de albumină, iar restul de
proteine precum transferina şi ceruloplasmina.
19
 În celule, acest element nu se găseşte liber, ci asociat cu alte proteine (≈82-117μg Zn/1g proteină).
Intracelular, este concentrat în special la nivelul nucleului. Se apreciază că aproximativ 95% din zincul
total al organismului se găseşte asociat proteinelor membranare sau celulare.
Aproximativ 10% din zincul total din organism se găseşte la nivelul sistemului nervos central, în
mare parte asociat proteinelor, îndeplinind, ca şi în restul organismului, diferite roluri coenzimatice şi în
replicarea materialului genetic. Concentraţia extracelulară a zincului în SNC atinge valori de aproximativ
10-20 μmoli/L. Există unele mecanisme neuroadaptative la nivelul creierului care, în cazul deficitului de
zinc, reuşesc să menţină concentraţia normală a acestui element în sistemul nervos central. Aproximativ
5% din zincul de la nivelul sistemului nervos central este conţinut în vezicule de stocaj la nivelul
neuronilor glutamatergici, unde concentraţia Zn2+ atinge valori de peste 1 mmol/L. “Neuronii conţinători
de zinc” se găsesc cu precădere în cortex, în special la nivelul allocortexului, dar şi în diferite alte regiuni
din sistemului nervos central, cum ar fi hipocampul şi circuitele amigdalare.
Necesarul zilnic este de aproximativ 25mg la adult, mai crescut în caz de sarcină (aproximativ 40
mg) şi alăptare (65 mg). Sursele alimentare cele mai bogate în zinc sunt: carnea (în special ficatul),
peştele, ouăle, laptele, boabele de cereale, sămânţa de dovleac, nucile şi drojdea de bere.
Elemente de farmacocinetică
După ingerarea alimentelor care-l conţin, zincul este absorbit în intestinul subţire, absorbţia făcându-
se cu participarea unui factor cu molecula mică (acidul picolinic), secretat de pancreas. Se apreciază că
din cantitatea ingerată, procentul de zinc absorbit pe stomacul gol este între 40-90%, procent care scade
semnificativ în cazul ingestiei de alimente. Există competiție între ionii de cupru și cei de zinc la nivel de
absorbție.
În celulele mucoasei intestinale, zincul este complexat de proteine care leagă ionii Zn 2+, fiind apoi
direct transferat pe albumina plasmatică.
Zincul plasmatic este transoprtat mai ales prin intermediul seralbuminei (80%) şi prin intermediul α 2-
macroglobulinei (18%) sau al altor proteine precum transferina şi ceruloplasmina sau aminioacizi
(histidină, cisteină). La nivelul legării pe albumina plasmatică, există de asemenea competiţie între ionii
de cupru şi cei de zinc pentru locurile de legare. Transportat de albumina serică, zincul este răspândit în
tot organismul, însă cu precădere la nivelul unor organe şi sisteme care îl depozitează (ficat, pancreas,
creier – anumite arii, glandele adrenale, rinichi, oase, muşchi cu contracţie voluntară), iar în cantităţi mai
reduse se depozitează şi la nivelul tiroidei, hipofizei, ochilor (retinei), prostatei, fanerelor (unghii, păr –
nivel al zincului la nivelul scalpului: aproximativ 120 mg/L). Scheletul funcţionează ca un depozit de
zinc: 40% din zincul total al organismului este localizat la nivel scheletic, iar 2% din această cantitate ia
parte la schimburile intercompartimentale ale acestui element. Zincul de la nivel scheletic trece astfel
rapid în plasmă în condiţiile deficitului de aport, în timp ce în condiţiile unui aport adecvat depozitele
scheletice de zinc se refac rapid.
Excreţia se face în special – 90% – prin fecale (cuprinde zincul neabsorbit, dar şi pe cel provenit din
secreţiile biliare, pancreatice şi gastrointestinale), iar în mai mică măsură urinar.
Laptele matern este singura sursă de zinc (în timpul primelor luni de viaţă).
Roluri în organism
Zincul îndeplineşte diferite roluri structurale şi funcţionale (catalitice şi reglatoare, în special în
procesele de replicare a materialului genetic şi sinteză a proteinelor).
În ceea ce priveşte rolul catalitic, zincul este cofactor în exercitarea acţiunii a numeroase enzime,
implicate în toate categoriile de metabolisme (anhidraza carbonică, lactatdehidrogenaza, glutamat
dehidrogenaza, fosfataza alcalină, timidinkinaza, carboxipeptidazele, transcarbamoilază etc.). Rolul său
principal constă apare în cadrul reacţiei de hidroliză a peptidelor şi a legăturilor esterice, dar este
important şi în sinteza ARN-ului şi a revers-transcriprazei, precum şi în cadrul reacţiilor redox cu
participarea a doi electroni, cu participarea unor enzime NADH-dependente. Zincul are de asemenea rol
în generarea peptidelor hormonale din precursorii proteici (de exemplu a peptidelor derivate din pro-opio-
melano-cotină), în distrugerea acestora de către enzimele extracelulare şi în degradarea proteinelor
ţesutului conjunctiv, cum ar fi, de exemplu, colagenul.

20
 În ceea ce priveşte rolul reglator al zincului, se poate spune că acest element nu este asociat doar cu
sinteza şi degradarea peptidelor hormonale, ci şi cu cea a receptorilor hormonali care se leagă de ADN
(de exemplue, receptori pentru steroli, acidul retinoic, tiroxina etc.).
Mecanismele influenţei zincului asupra sistemului imunitar nu sunt pe deplin cunoscute. În parte,
aceste efecte pot fi atribuite efectului stabilizator al zincului la nivelul membranelor celulare (zincul este
implicat în procesele de semnalizare intercelulară, mecanism prin care ar putea influenţa imunitatea
mediată celular). De asemenea, zincul influenţează expresia genică prin stabilizarea structurii unor factori
de transcripţie cu rol în medierea evenimentelor intercelulare din cadrul sistemului imun. Ionii de zinc
induc formarea celulelor blastice precursori ai monocitelor periferice şi induc formarea unor citokine,
precum IL1, IL6 şi TNFα (probabil acţiunea zincului asupra formării de citokine se datorează interacţiunii
directe între zinc şi monocite). Stimularea de către zinc a imunităţii mediate de celulele T se datorează
probabil inducerii formării de IL1 şi favoritzării contactelor intercelulare. Pe de altă parte, concentraţiile
mari ale zincului inhibă proliferarea limfocitelor T IL1-indusă prin blocarea kinazei asociate subtipului 1 al
receptorului acestei citokine. Activarea limfocitelor T este în relaţie strictă cu concentraţiile zincului în
mediu.
Zincul şi posibilul său rol antioxidant
Rolul zincului în cadrul apărării antioxidante la nivel celular este deosebit de important, nu doar în
calitatea sa de cofactor al superoxid dismutazei Cu/Zn-dependente, ci şi prin faptul că protejează oxidarea
fosfolipidelor membranare prin stabilizarea acestora, precum şi a structurilor peptidice conţinând
gruparea tiol. Un alt posibil mecanism care explică rolul antioxidant este capacitatea sa de a se asocia
metalotioneinei.
Zincul acţionează ca un antioxidant în cadrul sistemelor de chimicale purificate prin două mecanisme
posibile. Primul mecanism este reprezentat de protecţia grupărilor sulfhidril împotriva oxidării. Al doilea
mecanism prin care zincul poate funcţiona ca un antioxidant implică prevenirea producerii radicalilor
hidroxil şi superoxid de către metalele tranziţionale. Faptul că zincul are un rol fiziologic critic ca un
antioxidant este dovedit şi prin aceea că deficitul de zinc ar determina afecţiuni care pot fi atribuite
afectării nespecifice, peroxidative a ţesuturilor. Efectul antioxidant al zincului din dietă poate implica
faptul că nivelul zincului afectează metabolismul radicalilor liberi.
Zincul este un modulator al interacţiunilor de tip proteină-proteină şi proteină-ADN, cu rol reglator în
cadrul transcripţiei genice, rol căpătat în paralel cu evoluţia sistemelor biologice (incul a căpătat un rol
deosebit de în reglarea transcripţiei, în timp ce fierul este implicat în principal în controlul translaţiei).
Terminaţiile digitiforme de zinc („zinc fingers proteins” – precum factorul de transcripţie IIIa) sunt
potenţiale domenii care se pot lega cu metale.
Astfel, acest element chimic devine critic pentru procesele de sinteză proteică şi al acizilor nucleici,
replicare celulară, zincul având un rol deosebit în cadrul embriogenezei şi în perioadele de creştere rapidă.
Având în vedere rolul zincului în replicarea celulară, devine evident şi rolul său în imunitate, celule
sistemului imun necesitând o proliferare, dezvoltare şi activare rapidă în condiţiile confruntării cu un
agent patogen. Tot rolul zincului în replicarea celulară explică, afectarea în cadrul carenţei, a aparatului
genital, atât masculin cât şi feminin. Rolul antioxidant şi în imunitate explică atât predispoziţia la infecţii
în cazul persoanelor cu deficit de zinc, cât şi predispoziţia acestora către patologia tumorală malignă şi la
afecţiuni în cadrul cărora stresul oxidativ joacă un rol important.
Zincul favorizează acţiunea normală şi absorbţia unor vitamine, în special a celor din complexul B şi
a vitaminei A.
La nivel pancreatic, zincul formează împreună cu insulina agregate (complexe de tip dimeri,
tetrameri, hexameri – hexamerii fiind şi forma principală de depozitare a insulinei la nivelul respectiv).
Este de menţionat şi faptul că tot zincul este utilizat în cazul preparatelor de insulină de sinteză sau
obţinute prin purificarea insulinei porcine pentru prelungirea duratei de acţiune a hormonului.

21
 Implicaţii în patologie ale dezechilibrelor
Carenţa de zinc apare în caz de alimentaţie dezechilibrată (deficitară în zinc – regimul strict
vegetarian, sau în caz de scădere a absorbţiei intestinale secundară cauzelor comune de malabsorbţie
generalizată sau secundară prezenţei în exces în lumenul intestinal a unor elemente precum cuprul, fierul,
cadmiul, acidul fitic). Alte cauze ar sunt alcoolismul, bolile care evoluează cu poliurie sau transpiraţii
abundente (diabetul zaharat). Nivelul plasmatic al zincului scade semnificativ şi în cancerul de prostată şi
moderat în ateroscleroză, pancreatită acută (pierderea zincului din insulele pancreatice), dar şi în ciroza
hepatică, ulcere, sarcină. Alte afecţiuni asociate cu predispoziţia la deficit de zinc în organism includ
acrodermatita enterohepatică, arsurile solare, alimentaţia exclusiv pe cale parenterală, precum şi
tratamentul cu o serie de medicamente (diuretice, penicillamină, valproat sodic şi etambutol). Un nivel
scăzut al zincului plasmatic a fost detectat la copiii cu sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenţie.
Între simptomele cele mai evidente asociate carenţei de zinc se află cele legate de deficitul imun, cu
creşterea consecutivă a susceptibilităţii la infecţii, mai virale. Deficitul zincului determină involuţia
timusului, scăderea imunităţii întârziate, scăderea numărului de limfocite T şi B în sângele periferic,
scăderea răspunsului proliferativ al acestor celule la fitohemaglutinină (PHA), inhibarea activităţii
limfocitelor T helper, dar şi a celulelor natural-killer, polimorfonuclearelor neutrofile şi macrofagelor şi
producţiei de anticorpi. Deficitul de zinc afectează transportul transplacentar de anticorpi de la mamă la
făt. Chiar deficitul minor de zinc produce un dezechilibru între imunitatea mediată umoral şi cea mediată
celular.
Simptomatologia mai include alterări ale gustului şi mirosului, scăderea apetitului, întârzieri în
vindecarea plăgilor, leziuni cutanate, tulburări ale acuităţii vizuale (mai ales la copii), tulburări de creştere
şi dezvoltare psihosomatică, căderea părului, unghii friabile, letargie, hipotrofie gonadală (mai ales la
bărbaţi), întârzieri în maturarea sexuală până la sterilitate (tulburări de o gravitate mai evidentă la
pubertate), alterări ale metabolismului vitaminei A, tulburări structurale şi funcţionale ale prostatei,
fatigabilitate, pete albe pe unghii, scăderea gradului de vigilenţă, creşterea riscului de avort spontan,
diaree, letargie, osteoporoză.
Excesul de zinc reprezintă o situaţie deosebit de rară, de obicei iatrogenă. Datele referitoare la
toxicitatea acută sunt relativ puţine. Un aport zilnic de peste 0,3 g de zinc (rezultat de obicei al ingestiei
alimentare de suplimente alimentare cu zinc) poate determina greţuri, vărsături. Literatura medicală
raportează cazuri de vărsături severe după ingestia a aproximativ 4 g de gluconat de zinc (0,57 g zinc
elemental). Efectul emetic survine la doze peste 150 mg Zn/zi. Studiile referitoare la toxicitate cronică
relatează faptul că excesul de zinc în organism inhibă utilizarea cuprului în metabolismul fierului. Alte
modificări includ scăderea HDL-colesterolului, deficit imun, leucopenie, dispepsie, dureri epigastrice,
scăderi ale nivelurilor serice ale ceruloplasminei şi hipouricemie, scăderea stimulării limfocitare cu PHA.
Produse cu zinc utilizate în farmacoterapie
Pentru suplimentarea alimentară în zinc, sunt utilizate în special compuşi de tipul acetat de zinc,
sulfat de zinc, picolinat de zinc, gluconat de zinc. Cel mai frecvent este utilizat zincul sub formă de sulfat,
deşi compuşi precum picolinatul de zinc (în special), citratul de zinc, acetatul de zinc, gluconatul de zinc,
monometionatul de zinc par a avea o absorbţie superioară.
În practica terapeutică se mai utilizează sau se preconizează a se utiliza şi alte produse ce conţin zinc:
- carnozină zinc – în ulcerul gastric;
- zinc-levamisol – ca imunostimulator;
- sulfamide-zinc şi clindamicină-zinc, în special ca preparate topice, pentru tratamentul unor infecţii
dermatologice;
- oxid de zinc (în componenţa ecranelor solare);
- zinc – pirition (utilizat ca antiseboreic – de exemplu în preparate pentru menţinerea igienei
fanerelor).
- oxid de zinc-eugenol, în practica stomatologică.
Indicaţii
Administrarea preparatelor conţinătoare de zinc vizează un dublu aspect:

22
 a. Corectarea deficitului major de zinc şi refacerea nivelurilor plasmatice şi celulare normale;
b. Administrarea de zinc în diverse situaţii patologice, dar în care nu se decelează un deficit
semnificativ al acestui cation.
- Diabetul zaharat de tip II şi complicaţiile sale. Suplimentarea alimentară în zinc are un rol în
prevenţia diabetului zaharat de tip II, mecanismul incriminat fiind legat de faptul că ionii acestui metal au
efect stimulator asupra funcţiei insulinei şi a activităţii tirozin-kinazice a receptorilor pentru acest
hormon;
- Diareile acute, mai ales la copii. Deshidratarea consecutivă diareilor acute presupune pierderi
hidroelectrolitice, dar reechilibrarea, fie orală sau parenterală, nu corectează deficitul în oligoelemente
esenţiale, precum zincul sau cuprul;
- Infecţii, în special virale. Mecanismele prin care ionii de zinc oferă protecţie faţă de acest tip de
patologie sunt multiple. În primul rând a fost evidenţiat un efect direct al acestor cation de inhibare a
replicării unor virusuri (virusul hepatitic C, virusul respirator sinciţial). În al doilea rând, efectul
imunostimulator al acestor ioni determină anumite beneficii în astfel de situaţii clinice. O concentraţie
ridicată a ionilor de Zn2+ în salivă reduce semnificativ atât durata, cât şi severitatea simptomatologiei
răcelii comune, explicaţia fenomenului constând în formarea unor coplexe între aceşti ioni şi proteinele
terminaţiilor nervoase (trigeminale, faciale) cu întreruperea transmiterii impulsurilor, rezultând reducerea
unor simptome precum strănutul sau congestia nazală.
Alte posibile mecanisme privind implicarea specifică a unor preparate cu zinc în patologia infecţioasă
pe sunt:
• sărurile de zinc potenţează semnificativ efectul antiviral al interferonului alpha (IFNα) asupra
rhinovirusurilor;
• scăderea adeziunii la celulele epiteliului respirator superior a unor virusuri, în particular a
rhinovirusurilor (adeziune realizată prin intermediul moleculei de adeziune ICAM1, inhibată de ionii de
zinc);
• zincul ameliorează răspunsul la terapia cu interferon alpha (IFNα) la pacienţii infectaţi cu viusul
hepatitei C.
În cazul terapiei infecţiilor bacteriene, administrarea topică a unor complexe de tipul sulfamide-zinc
(de exemplu – zinc sulfadiazină-etilendiamină şi zinc sulfadiazină-metilamină) s-au dovedit la fel de
eficiente ca şi sulfamidele cu argint (exemplu: sulfadiazina argentică) în tratamentul rănilor infectate
secundare arsurilor, dar în condiţiile unei rate mai scăzute a efectelor adverse, fapt datorat probabil şi unei
mai bune hidrosolubiltăţi a complexelor cu zinc faţă de cele cu argint.
- preparatul oxid de zinc-eugenol este utilizat în practica stomatologică, în afecţiuni ale camerei
pulpare. Efectul său antiinflamator se datorează reducerii biosintezei ciclooxigenazei, reducând iritaţia la
nivel pulpar.

Florul

Mecanism pentru efectul anticarigen: se considera că ar fi vorba de transformarea cristalelor de

hidroxiapatită (mai hidrosolubilă) în fluoroapatită (mai puțin hidrosolubilă, deci mai puțin probabil să se
dizolve în mediul lichid). S-a dovedit că de fapt nu e chiar așa, mai mult e vorba de faptul că fluoroapatita
are rol de a reduce progresia leziunilor carioase incipiente. Fluorul favorizează mineralizarea, previne
demineralizarea osoasă.
Ca5(PO4)3+(aq) + F−(aq) → Ca5(PO4)3F(s)
Efectul anticarigen este vizibil în administrare locală (ceea ce se înghite nu prezintă eficiență).
Existența unui anume grad de fluorinare este benefic și în creșterea rezistenței scheletului, nu doar a celei
dentare.
Elementul chimic fluor se găsește din abundență în gazele din erupțiile vulcanice (acid fluorhidric
HF, F gazos). Acidul fluorhidric este foarte corosiv.
23
 Elementul chimic fluor este constituient al structurii moleculare a unor medicamente precum
fluoroquinolone, halotan și alte anestezice generale din aceeași clasă, mineralocorticoizi, triamcinolon,
dexametazonă, dar e greu de afirmat că fluorul din aceste molecule administrate în scopurile terapeutice
aferente ar avea rol anticarigen.
Pastele de dinți sau apele de gură conțin fluor sub următoarele forme: fluorură de sodiu NaF, de
staniu SnF2, sodiu-fluor monofosfat Na2PO3F. Mai ales la copii, se pot utiliza pentru fluorinare geluri sau
paste cu flour aplicabile la nivel dentar.
Florinarea apei potabile (în unele zone apa potabilă nu este clorinată, ca la noi, ci fluorinată, pentru
dezinfecție) asigură necesarul de fluor corespunzătoare unor doze anticarigene. Are și avantajul unei
toxicități mai reduse față de clorinare. Utilizarea tigăilor de teflon la prepararea alimentelor ar asigura de
asemenea un aport suficient, având în vedere că sunt necesare cantități infime. Doza de fluorinare:
0,07mg/L (nu trebuie depășită). Se utilizează iodură de fluor (FI), acid fluorosilicic (H 2SiF6) sau
fluorosilicat de sodiu (Na2SiF6). Concentrația fluorului în salivă ar crește secundar consumului de astfel
de apă în mod curent cu 0,04mg/L. Comparativ, la clorinare doza e de 0,1-0,4mg/L clor.
Doză recomandată: 0,1mg/zi fluor. Se depozitează preponderent în oase, dinți; se absoarbe
aproximativ 80% din ce se ingeră, dar se elimină în mare parte, preponderent urinar.
Intoxicația acută (în general, secundară inhalării de F gazos): edem pulmonar toxic, datorită efectului
iritant la nivelul mucoaselor și scăderii cantității de surfactant pulmonar. Alte manifesări: conjunctivită,
bronhospasm. Pacientul moare prin fibrilație ventriculară (se administrează calciu gluconat pentru
prevenție). Terapia constă în scoaterea din mediu, spălarea mucoaselor.
Intoxicația cronică: osteoporoză, depunerea calciului în țesuturile moi periostale, neregularități ale
emailului (deci prea mult fluor înseamnă fix opusul efectului terapeutic). Fluoroza: pete galben-albicioase
pe suprafaţa smalţului, care devine friabil. În cazul unor concentraţii foarte mari de fluor, dinţii devin
maronii şi se produc manifestări şi la nivel osos: osteofluoroza, osteoscleroza, apariţia de exostoze osoase.

24