APARATUL EXCRETOR

Unitatea funcţională şi structurală a rinichiului este nefronul, la care se ataşează un

glomerul vascular.
În evoluţia vertebratelor se disting mai multe tipuri de rinichi: pronefrosul (rinichiul
cranial sau cefalic), mezonefrosul (rinichiul troncal) şi metanefrosul (rinichiul caudal). În
dezvoltarea ontogenetică a vertebratelor superioare (amniotele) se succed toate aceste trei
tipuri de rinichi, funcţional rămânând la adulţi metanefrosul - rinichiul superior organizat.
Pronefrosul este considerat în general un organ tranzitoriu la vertebrate, funcţia sa
principală fiind cea de a forma în embriogeneză ureterul primar, numit conductul lui Wolff.
Mezonefrosul apare în embriogeneza amniotelor, iar forma care rămâne
funcţională pentru toate anamniotele (amfibieni) se numeşte şi opistonefros. De asemenea,
din partea sa anterioară, la masculii amniotelor se formează epididimul (o parte a căilor
sexuale).
Metanefrosul este rinichiul funcţional al amniotelor (reptile, păsări şi mamifere), în
care numărul nefronilor s-a înmulţit apreciabil.
La amniote, îndeosebi la mamifere, nefronul glomerular închis prezintă o evoluţie
maximă, prezentând o alungire considerabilă a segmentelor sale bine diferenţiate
morfologic, structural şi funcţional: capsula, tubul proximal, ansa Henle, tubul distal,
porţiunea de conectare la canalul colector Bellini
Căile urinare
Din unirea între ele a porţiunilor distale ale nefronilor rezultă ureterul primar sau
conductul lui Wolff. La amniote se dezvoltă un ureter secundar (prin înmugurirea părţii
distale a ureterului primar), iar cel primar rămâne numai spermiduct (canal deferent).
Ureterul secundar va sta la originea căilor excretoare extra- şi intrarenale, inclusiv a
tubuşoarelor colectoare Bellini
La cele mai multe vertebrate, în dreptul căilor urinare se găseşte vezica urinară, în
care poate fi depozitată urina (secretată continuu de către rinichi) şi astfel eliminată numai
la anumite intervale de timp. Originea vezicii urinare este diferită: tubară (din conducterele
urinare) la peşti, cloacală la amfibieni şi amniote (la amniote participă la formarea vezicii
urinare şi portiunea medie a alantoidei). Vezica urinară lipseşte la crocodili, şerpi, păsări.

Pesti
Aparatul excretor este reprezentat prin doi rinichi alungiți în apropierea coloanei
vertebrale cu câte un ureter scurt, care se unesc într-un canal ce se deschide în cloacă.
În stadiul embrionar rinichiul este de tip pronefros – este alcătuit din tuburi urinifere
așezate perechi și care comunică cu cavitatea corpului printr-o pâlnie ciliată numită
nefrostom; în apropierea ei se găsește glomerul vascularizat cu rol în transportul produselor
de excreție; tuburile urinare se deschid în afara corpului prin canalul Woff, care se deschide
în cloacă.
La adult – mezonefros, nefrostomul este rudimentar și închis. Tuburile urinifere
formează capsula lui Bowman, care acoperă glomerulul vascular. Tuburile urinifere primesc
produsele toxice direct din sânge, iar glomerulul vascular devine intern (glomerulul lui
Malpighi).
Rolul ureterului îl are canalul Woff.
Vezica urinară se formează prin dilatarea uterului.
 La excreție participă și branhiile și pielea.

Amfibieni
- apariția filtrării la nivelul glomerulului
Deși amfibienilor li se oferă în mod oficial statutul de animale terestre, acestea sunt
slab adaptate vieții de pe uscat. Ele excretă azot sub formă de uree și nu pot produce urină
mai concentrată decât sângele. Pielea lor este permeabile la apă. Pe uscat amfibienii pot
pierde apa foarte rapid prin evaporare. În apa dulce se produce pătrunderea apei in
organism, prin osmoză, care este contracarată de excreția unui volum mare de urină diluată.
Urina este stocată într-o vezică mare înainte de a fi eliminata, oferind o rezervă de apă pe
care animalul o poate folosi atunci când vine pe uscat.
Când un amfibian părăsește apa, se fac o serie de ajustări fiziologice care au ca
efect conservarea apei. Viteza filtrării glomerulare este redusă prin restrângerea aportului
de sânge, iar aceasta, împreună cu o eliberare crescută de hormon antidiuretic are ca
rezultat producerea unui volum mic de urină cu aceeași concentrație ca sângele. Hormonul
antidiuretic (ADH, cunoscut și sub numele de vasopresină – secretat de hipotalamus), care
crește permeabilitatea tubului distal și colector la apă, crește, de asemenea, permeabilitatea
vezicii urinare la apă și permite reabsorbția urinei stocate în organism.
Rinichiul amfibienilor este un opistonefros. Uneori canalele de evacuare a urinei se
deschid direct în cloacă după tipul metanefros. Forma rinichiului este alungită la urodele (cu
coada) şi scurtă la anure (fara coada).
Vezica urinară, bifida, se deschide in cloacă.
În mediul acvatic, pielea elimină produsele de excreţie, iar în mediul terestu diureza
se face prin rinichi, paralel cu excreţia apei prin tegument.

Reptilele au aparat excretor format din doi rinichi, de obicei bilobați și alungiți de la
care pleacă ureterele ce se deschid în cloacă. Doar șopârlele și broaștele țestoase prezintă
vezică urinară. Urina reptilelor este aproape solidă cu aspect albicios datorat conținutului
ridicat al acesteia în acid uric.

La păsări rinichii sunt divizați în trei lobi și nu au bazinet. Lipseşte deasemenea

vezica urinară, ureterele deschizându-se în cloacă la nivelul urodermului. Urina este
semifluidă şi albă fiind bogată în acid uric și urați, apa din urină este resorbită prin pereții
cloacei şi apoi se amestecă cu materiile fecale, eliminându-se odată cu acestea.

Aparatul urinar la mamifere este unul din aparatele fiziologice esențiale ale
organismului care produce, stochează și elimină deșeurile organismului prin urină. Este
alcătuit din doi rinichi, două uretere, vezica urinară și uretră.
Rinichii sunt organe pereche, de forma unor boabe de fasole. Localizați de o parte și
de alta a coloanei vertebrale, regiunea sublombara. Ocupă loja renală împreună cu glandele
suprarenale. Datorită organelor învecinate, rinichiul drept este localizat puțin anterior față
de rinichiul stâng.
Rinichii au două fețe, una dorsala și una ventral, o margine convexă și o zonă
concavă - zona hilară. În hilul renal intră artera renală și tot de aici iese vena renală și este
localizat pelvisul renal care drenează urina în vezica urinară prin ureter. Învelit în mai multe
straturi de apărare - grăsimea perirenală, fascia renală și grăsimea pararenală, rinichiul are
o capsulă fibroasă care, împreună cu celelalte straturi, asigură protecție mecanică pentru
rinichi.
Structural parenchimul renal (masa renală) este divizat în două zone, una corticală,
superficială sau la exterior, și una medulară, în profunzime sau la interior. În parenchimul
renal are loc filtrarea sângelui și formarea urinei primare, care prin procedee de reabsorbție
și concentrare devine urină finală care este excretată la exterior prin micțiune.
Unitatea morfofunctionala a rinichiului este nefronul, care la randul lui este format din
corpuscul renal si tubii urinari.

Ureterele sunt tubii urinari care transportă urina din bazinetul renal (pelvisul renal) în
vezica urinară, unde se stochează până la urinare. Ureterele sunt tuburi formate din fibre
musculare netede ce însoțesc în traiectul lor, mușchiul psoas și vasele mari care coboară
spre membrul posterior și sunt inervate de nervi vaselor care le însoțesc
Vezica urinara - este un organ cavitar, elastic, care stochează urina produsă de rinichi
până la un anumit volum când conținutul se va elibera la exterior prin actul de micțiune
(urinare). Chiar dacă volumul poate fi mai mare, de obicei vezica conține și eliberează la o
urinare un volum de mai mic de urină.
Uretra - este conductul urinar final care duce urina din vezică spre exterior printr-un
canal comun uro-genital la masculi, dar cu cale separată la femele, față de vagin și orificiul
vaginal.
 Meatul urinar reprezintă orificiul extern al uretrei, destinat eliminării urinei. La masculi,
meatul urinar este situat în vârfului glandului penian, la femele – la limita dintre vagin si
vestibulul vaginal. Pe părțile laterale al meatului feminin se află orificiile glandelor Bartholini
si canalele Gartner.

APARATUL REPRODUCĂTOR

Procesul de reproducere prezintă mecanisme variabile în lumea animală. În forma

cea mai simplă, la microorganisme reproducerea constă in diviziunea celulară precedată de
o perioadă de sinteză şi însoţită de dublarea tuturor componentelor structurale ale celulei,
procesul încheindu-se cu separarea celulelor fiice.
În mod similar, la nivel pluricelular, un vierme plat (planaria de exemplu) se poate
reproduce strangulându-şi corpul şi formând două mase celulare, una purtând capul şi
cealaltă păstrând coada; în câteva zile fiecare jumătate regenerează structurile ce-i lipsesc.
La majoritatea organismelor pluricelulare, organismul parental îşi păstrează
identitatea, descendenţii primind doar puţină materie de la care prin dezvoltare vor rezulta
organisme noi.
Forma iniţială a descendenţilor variază întâlnind atât forme de reproducere
pluricelulară (muguri), cât şi structuri unicelulare (gameţi).
Vertebratele prezintă o singură formă de înmulţire, cea sexuată, care necesită
participarea celulelor reproducătoare (gameţi): spermatozoidul şi ovulul. Gameţii sunt
produşi în gonade, ovarul şi respectiv testiculul, care reprezintă structurile de bază ale
sistemului reproducător.
Aparatul reproducator are si structuri asociate gonadelor, reprezentate de conducte
(căi genitale), cu rol în transportul gameţilor; la femelele multor grupe căile genitale asigură
şi dezvoltarea progeniturii în primele etape ale dezvoltării.
Aparatele genitale, femel si mascul, au rolul fundamental de a participa la
perpetuarea speciei.
Funcţii specifice:
- rol gametogen (elaborarea gametilor sexuali – ovule si spermatozoizi);
- asigură condiţii optime pentru depunerea spermei in căile genitale femele
- asigură condiţii optime pentru fecundaţie, nidaţie, gestaţie, parturiţie;
- rol hormonal (endocrin) - secreţia de hormoni sexuali (estrogeni, gestageni si
androgeni+inhibina; secreţia de hormoni placentari şi tisulari.

Fecundatia
Este procesul fiziologic complex de asimilare reciprocă a celor doi gameţi, mascul şi
femel, pentru a da naştere unei celule noi numită ou sau zigot. Astfel, din două celule
haploide rezultă o celulă diploidă, din care se va dezvolta produsul de concepţie, ce va
moşteni însuşirile parentale
Mecanismul fecundaţiei
a) Asaltarea ovulei de către spermatozoizi – proces care are loc datorită atracţiei
reciproce dintre cei doi gameţi (zona pelucida a ovulului conţine fertilizină, iar la suprafaţa
spermatozoizilor se află antifertilizina). Aceste componente chimice se atrag reciproc,
reacţia asemănându-se cu cea dintre antigen şi anticorp.
 b) Pătrunderea câtorva spermatozoizi prin membrana pelucidă a ovulului şi
ajungerea lor în spaţiul perivitelin se face numai de către spermatozoizii proveniţi de la
indivizii din aceiaşi specie.
Uneori s-a constatat posibilitatea obţinerii de hibrizi rezultaţi din încrucişarea a doi
indivizi din specii diferite
Are loc eliminarea celui de-al doilea globul polar, ca urmare a celei de-a doua diviziuni
reducţionale a ovocitului de ordinul I.
Cei mai viguroşi spermatozoizi aflaţi în spaţiul perivitelin, se adună în jurul orificiului
apărut în membrana ovocitului în urma eliminării celui de-al doilea globul polar
c) Pătrunderea unui spermatozoid prin membrana perivitelină în citoplasma
ovulului şi asimilaţia reciprocă a celor doi gameţi
- cei doi pronuclei migrează spre centrul ovulului, se apropie unul de altul, dispar
membranele nucleare proprii şi conţinutul lor se asimilează reciproc fiind delimitat de o
membrană comună (amfimixie); rezultă astfel zigotul care este o celulă diploidă
Durata totală a fecundaţiei, variază în funcţie de specie, fiind în medie de 10-16 ore,
din care 10-12 ore durează amfimixia

Forme anormale ale fecundaţiei

Polispermia constă în pătrunderea mai multor spermatozoizi în citoplasma ovulului,
datorită blocajului insuficient al membranei viteline. Se întâlneşte la ovulele prea tinere sau
prea bătrâne.
Poliandria apare în urma unirii pronucleului femel cu mai mulţi pronuclei masculi,
existenţi în citoplasma ovulului în cazul polispermiei. Rezultă astfel un zigot cu o garnitură
triplă sau multiplă de cromozomi, care este neviabil şi de aceea se produce avortul
Poliginia rezultă prin unirea unui pronucleu mascul cu doi pronuclei femeli, care apar
datorită neeliminării celui de-al doilea globul polar; şi în această situaţie se produce avortul
timpuriu
Superfecundaţia la speciile unigeste. Reprezintă fecundarea mai multor ovule
eliminate eşalonat în aceiaşi perioadă de călduri, cu spermatozoizi proveniţi de la un mascul
care a montat o femelă de mai multe ori sau de la masculi diferiţi. Este fiziologică la speciile
plurigeste
Partenogeneza este caracteristică vieţuitoarelor inferioare şi unor specii de reptile. S-
a realizat pe cale experimentală la şoarece şi hamster, zigotul ajungând până în stadiul de
blastulă. Constă în dezvoltarea viitoarei fiinţe dintr-un gamet femel, fără ca fecundaţia să fi
avut loc; acesta ajunge numai până într-un anumit stadiu de dezvoltare

Gametogeneza
Gametogeneza reprezintă procesul complex de formare, creştere şi maturare a
gameţilor sexuali masculi (spermatozoizi) şi femeli (ovule), care devin astfel apţi pentru
fecundaţie.
În funcţie de sex, deosebim deci, procesul de spermatogeneză şi respectiv ovogeneză.
Încă din stadiul embrionar, din epiteliul germinativ rezultă două feluri de celule:
- o categorie este reprezentată de celule mari şi rotunde denumite gonii, din care vor
rezulta celule mascule sau femele;
- cea de-a doua categorie se referă la celule mai mici, din care vor rezulta celulele
interstiţiale ale ovarului sau testiculului, cu rol endocrin.
 Din gonii, în funcţie de determinismul sexual, se vor forma prin transformări succesive
spermatozoizii şi ovulele.
Atât ovogeneza cât şi spermatogeneza cuprind trei perioade asemănătoare, care au
aceeaşi semnificaţie biologică.

Ovogeneza
Ovogeneza reprezintă totalitatea proceselor biologice de transformare a celulelor
germinale iniţiale – ovogoniile, până ajung în stadiul de celule mature – ovule, apte pentru
fecundaţie.
Le vertebratele superioare, procesul de ovogeneză se desfăşoară concomitent cu
procesul de foliculogeneză.
Ovogeneza cuprinde stadiul de formare a ovogoniilor, care se desfăşoară numai în
timpul vieţii intrauterine, după naşterea femelei, în perioada prepuberală are loc
multiplicarea şi diviziunea ovogoniilor, rezultând ovocitele de ordinul I; faza de maturare a
ovocitelor şi apariţia celor de ordinul II şi a ovulului matur are loc în perioada genitală
producându-se periodic (ciclic).
Stadiul ovarian.
- perioada intrauterina şi cuprinde faza de multiplicare, de creştere şi parţial de maturare.
- iau naştere ovogoniile, din a căror diviziune activă rezultă ovocitele de ordinul I,
incluse în foliculii primordiali. După majoritatea cercetărilor se apreciază că
multiplicarea ovogoniilor se desfăşoară aproape în exclusivitate în perioada
intrauterină, timp în care în ovarele femelei s-ar forma întreaga rezervă de celule
sexuale pentru toată viaţa femelei.
- perioada prepuberala - faza de creştere începe după naşterea femelei şi se desfăşoară în
toată perioada prepuberală, adică până la instalarea maturităţii sexuale.
- ovocitele de ordinul I cresc, se înconjoară de membrana pelucidă, iar unii foliculi
primari devin cavitari.
Numărul de ovocite scade de la 60.000-80.000 ovocite, la femela nou-născută, la
15.000-20.000 ovocite la o femelă adultă şi 2.000-3.000 ovocite la o femelă bătrână.
- instalarea maturităţii sexuale - faza de maturare - formarea primului (primilor) folicul
ovarien matur şi producerea ovulaţiei.
- stadiul ovarien - înainte de ovulaţie are loc prima diviziune de maturaţie - din ovocitul
de ordinul I rezultă un ovocit de ordinul II – haploid si primul globul polar.
- stadiul tubular – dupa ovulatie - transformarea ovocitului de ordinul II în ovotidă şi al
doilea globul polar
– metamorfoză (ovocitul se transformă în ovulă
Dintr-o ovogonie rezultă o ovula şi doi globuli polari, care nu au rol în procesul
fecundaţiei.
Uneori primul globul polar se divide rezultând alţi 2 globuli polari, haploizi, iar cel de-al
doilea globul polar poate fi fecundat, însă datorită imperfecţiunilor sale morfologice nu poate
avea loc dezvoltarea embrionară.

Spermatogeneza
Spermatogeneza reprezintă procesul de formare a spermatozoizilor la nivelul
epiteliului seminifer, cuprinzând totalitatea transformărilor spermatogoniilor, care trec
succesiv prin stadiile de spermatocit de ordinul I, spermatocit de ordinul II, spermatidă şi
spermatozoid apt pentru fecundare.
Spermatogeneza se desfăşoară treptat, dar incomplet în perioada prepuberală; este
completă şi continuă în perioada genitală;
Stadiul testicular.
Cuprinde totalitatea modificărilor morfofuncţionale, care duc la transformarea
spermatogoniilor în spermatozoizi, care sunt imobili şi fără capacitate fecundantă; acestea
au loc la nivelul tubilor seminiferi.
Perioada de la spermatogonie la spermatidă poartă denumirea de
spermatocitogeneză, iar cea de la spermatidă la spermatozoid se numeşte spermiogeneză
(spermiomorfogeneză, spermatelioză).
Stadiul testicular
Spermatocitogeneza
Faza germinativă si de creştere - spermatogoniile vor da naştere spermatociţilor de
ordinul I; acestea sunt celulele care vor continua linia seminală.
Faza de maturare - spermatocitul de ordinul I dă naştere la doi spermatociţi de ordinul
II, haploizi. În timpul acestei meioze are loc diferenţierea sexuală a spermatociţilor de ordinul
II, în sensul că unii conţin cromozomul X, iar alţii cromozomul Y; din aceştia vor rezulta în
final spermatozoizi cu sex cromozomic diferit.
Spermiogeneza (spermiomorfogeneza, spermatelioza)
- 1 spermatocitul de ordinul I dă naştere la doua spermatide
- metamorfoza componentelor spermatidei în părţile componente ale
spermatozoidului (cap, gât, coadă).
La finalul acestor serii de transformări, dintr-o spermatogonie rezultă patru
spermatozoizi.
Stadiul epididimar - spermatozoizii formaţi în tubii seminiferi şi ajunşi în epididim suferă
un proces de maturare fiziologică, care constă în formarea unei capsule individuale, de
natură lipoproteică, cu rol de protecţie a spermatozoidului. Acest fenomen a fost consemnat,
ca prioritate mondială, în anul 1930 de către românii Popa şi Mânza.

Aparatul genital la amfibieni si reptile

Sexele sunt separate (situate pe indivizi diferiti), exceptie la genul Bufo care este
hermafrodit.
La anure testiculele ovale, destul de masive, sunt prinse în apropierea extremităţii
anterioare a rinichiului (corpuri adipoase galbene sunt ataşate testiculelor).
Reptilele au gonada masculină de formă rotunjită sau ovală, situată în jumătatea
posterioară a cavităţii abdominale, mai înapoi decât la amfibieni.
Spermatozoizii sunt eliminaţi de testicule prin nişte canalicule care străbat rinichii,
ureterele şi ajung în cloacă.
Amfibienii au ovare saculare, multilobate, cu formă variabilă după cea a corpului (mai
scurt la anure).
La reptile ovarele sunt saculare, la şopârle asemănător celor de la amfibieni, mai
consistenţe la crocodili şi broaştele ţestoase.
Ovulele din ovare sunt captate de conductele genitale şi ajung în cloacă.
Fecundaţia poate fi: externă (anure) sau internă (urodele)
 La anure sexele se acuplează. Peste ovulele eliminate de femela, masculul elimină
lichidul spermatic.
Masculul urodelelor formează un spermatofon pe care îl elimină cu mamelonul
cloacal. Spematoforul depus pe substrat de mascul, este cules de femelă cu ajutorul
mamelonului său cloacal.

Dezvoltarea la amfibieni
În cursul dezvoltării amfibienilor, se disting perioada embrionară, urmată de
perioada postembrionară, caracterizată prin metamorfoza. Dezvoltarea embrionară ţine
câteva zile.
Cea mai complexă metamorfoza se întalneşte la anure (durează câteva luni). Larva
(mormolocul) eclozată, la început e acoperită cu cili şi are coada scurtă, care ulterior se
dezvoltă şi se inconjoară de o cută tegumentară.
Mişcarea, la început, se face cu ajutorul cozii şi ulterior cu ajutorul membrelor
posterioare, care ies primele la suprafaţa tegumentului, iar după resorbţia cozii rămân
singurele organe de mişcare.
În decursul metamorfozei organele larvale: coada, scheletul visceral, musculatura
corpului şi intestinul se reduc.
După dezvoltarea membrelor şi plămânilor, broştele tinere pot părăsi apa.
Metamorfoza urodelelor este mai puţin complicată decât a anurelor, deoarece în
stare adultă îşi menţin întotdeauna coada.
 La pești, reproducerea are loc în mediul acvatic.
Sunt animale unisexuate. Organele sexuale la mascul sunt testiculele, unde se
dezvoltă spermatozoizii scufundați în lichid lăptos (lapții), iar la femele – ovarele în care se
dezvoltă ovulele (icrele).
Fecundația este în general externă, mai rar internă (la peștii cartilaginoși).
Dezvoltarea oului în afara organismului parental se întâlnește la peștii ovipari.
La speciile ovovivipare (crosopterigeni-ciclasoma), dezvoltarea embrionară are loc în
interiorul corpului (de exemplu, în gură). Speciile vivipare (rechini, gupi) nasc pui care s-au
dezvoltat în organismul matern, embrionul fiind adăpostit în ovar.

Dezvoltarea la pesti
La majoritatea speciilor de peşti, stadiile de dezvoltare sunt reprezentate de
următoarele faze: ovulară, embrionară, larvară, de alevin, de pui, de adult şi faza de
bătrâneţe.
Stadiul ovular este corespunzător momentului când celula a fost elaborată în vederea
fecundării, hrănirii şi dezvoltării ulterioare a embrionului. Durata acestui stadiu este foarte
scurt.

Stadiul embrionar corespunde intervalului de timp în care ovulul după fecundare

parcurge o serie de procese şi care se încheie cu eclozarea.
Stadiul larvar este situat în timp între momentul eclozării şi cel al resorbţiei sacului
vitelin. Acest stadiu este foarte variabil, în funcţie de specie (2-4 zile la chefal, 5-6 zile la
ciprinidele asiatice, 8-10 zile la crap, 88 de zile la cegă, 14-21 zile la păstrăvul indigen).
 Stadiul de alevin, situat între perioada de resorbţie totală a sacului vitelin şi apariţia
primilor solzi, la fel ca şi precedentul, este foarte variabil şi caracteristic specii lor (14-20 zile
la ciprinidele asiatice, 30-40 zile la păstrăv, 4-6 zile la chef al etc.).
Stadiul de puiet durează până când corpul peştelui este acoperit în totalitate de solzi
şi de obicei ţine până la finele primului ciclu biologic (până la prima iernare).
Stadiul de adult, este cel mai lung şi începe de la prima maturizare reproductivă şi
până în momentul când intră în declin reproductiv.
Stadiul de bătrâneţe, întâlnit mai rar la peştii de apă dulce, este prezent la unele specii
oceanice, în special la specii răpitoare.

Morfologia aparatul genital femel la păsări

La păsări funcţionează numai ovarul şi oviductul stâng, partea dreaptă fiind atrofiata.
Ovarul se găseşte în cavitatea abdominală şi are aspect de ciorchine. Fiecare folicul
este pedunculat, iar după ovulaţie nu se formează corp galben. Oviductul este foarte
dezvoltat şi îndeplineşte diferite funcţii specifice la păsări:
- captează ovula prin pavilion (infundibul);
- participă la formarea albuşului care înconjoară ovulul;
- participă la formarea membrane lor cochiliere şi a cojii oului.
Oviductul se deschide în cloacă la nivelul proctodeumului (între urodeum şi
coprodeum).
 Morfologia aparatul genital mascul la păsări
Componente
- testicule.
- căi spermatice: epididim.
- organ copulator
Testiculele sunt formaţiuni bipare.
Forma –alungită
Topografia - în cavitatea abdominală, regiunea sublombară, înapoia rinichilor
- bursele testiculare lipsesc la pasari
Cordonul testicular. Este alcătuit din tunica vaginala externa, tunica vaginala
interna, porţiunea extraabdominala a canalelor deferente, artera si vena testiculara, nervi.
Roluri: gametogen (geneza gameţilor sexuali masculi), hormonal (endocrin)
Epididimul. Este o formaţiune bipară, tubulara, sinuoasa, scurta la păsări, cu
diametru de câţiva microni, inclus într-o capsula epididimară, lipita de testicul
Roluri
- maturarea spermatozoizilor
- încărcarea spermatozoizilor cu sarcina electrica negativa
- anabioza acida (pH, temperatura)
- rezervor de spermatozoizi
Canalele deferente. Formaţiuni bipare, tubulare, prezentând 3 porţiuni:
- extraabdominala – intra in alcătuirea cordonului testicular
- intraabdominala
- intrapelvina
La păsări sunt foarte lungi si se deschid direct in cloaca
Organul copulator. Rol in împerechere. Este adăpostit in coaca.
La galinacee – papila genitala. La palmipede – rudiment penian, lung de 2-4 cm,
spiralat

Glandele anexe - lipsesc la pasări

 Dezvoltarea embrionară la păsări
Dezvoltarea produsului de concepţie se realizeaza la nivelul oului, depus în afara
organismului mamei.
- specii nidifuge, la care dezvoltarea embrionară se încheie în interiorul învelișului
ouălor, puii fiind apți de a părăsi cuibul imediat după ecloziune (rata mare, gasca de vara,
fazanul, potârnichea, prepelița, etc.).
- speciile nidicole (corvidele, guguștiucul, columbidele, rapitoarele, etc.) la care puii nu
pot părăsi cuibul după ecloziune, fiind dependenți de părinți o anumită perioadă de timp; de
la aceștia primesc hrană, care comportă în unele cazuri o serie de transformări (ex.: laptele
de porumbel).
Dezvoltarea embrionara cunoaste doua etape;
1 dezvoltarea embrionara înainte de depunerea oului.
2 dezvoltarea embrionara dupa depunerea oului
Dezvoltarea embrionară începe din momentul fecundării și presupune parcurgerea a
trei faze clasice, respectiv: segmentarea ovulului fecundat, gastrularea sau perioada de
formare a celor trei foițe germinative și organogeneza, adică perioada în care se formează
organele și sistemele viitorului pui sau boboc de o zi.
 Morfologia aparatul genital femel la mamifere
Componente:
Organe esenţiale: ovare;
Căi genitale:
- interne: oviductele, uterul (coarne, corp, gât), vaginul, vestibulul vaginal;
- externe: vulva, clitorisul.
Ovarele - forma ovarelor poate fi ovalară (cerboaică, capră neagră, căprioară),
muriformă (scroafă, lupoaică, iepuroaică)
Aspectul suprafeţei variază în cadrul speciei în funcţie de vârstă. La femelele
impubere suprafaţa ovarului este netedă. După atingerea maturităţii sexuale şi pe măsură
ce femela înaintează în vârstă suprafaţa ovarului devine din ce în ce mai neregulată. Motivul
acestor modificări este prezenţa la nivelul ovarului a celor două categorii de formaţiuni
ovariene și anume: foliculii ovarieni aflaţi în diferite stadii de dezvoltare şi corpii galbeni în
diferite faze.
Topografia - cavitatea abdominală, în regiunea sublombară la unele specii
(lupoaică, scroafă, iepuroaică), iar la alte specii ovarele se găsesc în cavitatea pelvină
putându-se deplasa spre cavitatea abdominală când femelele sunt gestante, pe măsura
avansării stării de gestaţiei (cerboaică, capră neagră, căprioară).
Atât menţinerea ovarelor în topografia caracteristică speciei cât şi a celorlalte căi
genitale se datorează fixării lor cu o porţiune din ligamentul larg care în funcţie de
segmentul suspendat se numeşte astfel: mezovarium (ovare), mezosalpinx (oviducte),
mezometrium (uter).
Oviductele (salpinx. trompele utrine. trompele lui Fallooe) au o consistenţă moale,
sunt sinuoase, extremitatea anterioară este mult lăţită - pavilionul trompei.
Oviductul are următoarele roluri:
- de a capta ovula în momentul dehiscenţei foliculare.
- deplasează ovula spre treimea superioară a oviductului;
- favorizează înaintarea spermatozoizilor până în treimea superioară;
- asigură condiţii pentru realizarea fecundaţiei;
- ajută la deplasarea oului (zigotului) spre coarnele uterine.
Uterul. Este un conduct musculo-membranos alcătuit din două coarne uterine, corp
uterin şi gât uterin (cervix).
Roluri:
- asigură condiţii pentru dezvoltarea produsului de concepţie pe toată durata gestaţiei.
- parturiţie - două din cele trei forţe ale fătării: contracţiile uterine şi tonusul uterin;
- rol hormonal (gonadotropina serica - secretată de una din componentele placentei;
secreţia prostaglandinei PGF2a - luteolizină).
Cervixul (col uterin) - asigură închiderea ermetică a uterului. În acest fel este
împiedicată pătrunderea germenilor din vagin în uter. Glandele endocervicale secretă cea
mai mare parte din mucusul de călduri.
Vaginul şi vestibulul vaginal. - conducte musculo-membranoase ce au rol în actul
împerecherii permiţând introducerea penisului în vagin. În timpul fătării ajută la parturiţie
datorită lubrifierii pereţilor lor cu lichidele fetale ce conţin substanţe mucilaginoase. În jurul
meatului urinar sunt mai dezvoltate glandele vestibulare majore şi minore (glandele lui
Bartholini). În grosimea pereţilor inferiori ai vestibulului vaginal se găsesc formaţiuni
tubulare denumite canalele lui Gartner.
 Căile genitale externe. La limita dintre cele două tipuri de căi genitale se găseşte
clitorisul (rudiment penian - conţine ţesut erectil), plasat într-o fosă clitoridiană.
Vulva - comunicarea aparatului genital femel cu exteriorul.
 Glanda mamară
Glanda mamara este o glandă sudoripară modificată şi specializată pentru secreţia
laptelui, dependentă funcţional de activitatea aparatului genital femel, ceea ce a determinat
pe unii specialişti să considere glanda mamară ca o glandă anexă a acestuia.
Rolul biologic al glandei mamare este îndeplinit prin produsele sale de secretie,
colostrul si laptele, produse indispensabile pentru hrãnirea produșilor nou nãscuți, cel putin
în prima perioadã a vietii acestuia.
Glanda mamară este un organ simetric format din două sau mai multe unităţi
(complexe) glandulare.
Glanda mamară este situată pe peretele ventral al trunchiului, ocupând diferite regiuni,
mai întinse sau mai restrânse, în funcţie de numărul unităţilor glandulare.
Numărul unităţilor glandulare variază în funcţie de specie, fiind de o pereche capră
neagră, oaie, iapa; două perechi la căprioară, vaca, bivolita; 4 la iepuroaică; mai multe
perechi la alte specii (4-5 la pisica sălbatică, lupoaică, şacal, vulpe; 5-6 la mistreț).
Fiecare complex mamar are două componente: corpul mamar şi mamelonul.
Glanda mamară prezintă următoarele componente:
a) Pielea – subţire, fină, bogată în glande sebacee.
b) Capsula fibro-elastică – alcătuită din două lame: una externă (este fibroasă şi aderentă
la piele), şi o lamă internă (este elastică şi aderentă la parenchimul mamar şi la ţesutul
conjunctiv).
c) Parenchimul mamar – alcătuit din acini glandulari, sisteme de canale secretorii şi
galactofore şi din stromă (ţesutul conjunctivo-adipos).
Ţesutul glandular este constituit din sistemul secretor propriu-zis, reprezentat prin acinii
glandulari (alveole glandulare) şi din sistemul de canale excretoare.
Un acin glandular cuprinde o membrană bazală, alcătuită din fibre elastice, celule
mioepiteliale şi celule secretoare. Acinii glandulari se găsesc grupaţi mai mulţi la un loc,
formând lobulii glandulari; aceştia, de asemenea se grupează mai mulţi la un loc, formând
lobii glandulari; mai mulţi lobi formează unitatea glandulară.
Sistemul de canale excretoare este alcătuit din canalicule şi canale (intralobulare,
interlobulare, interlobare, cisterna mamară, cisterna mamelonară, canale mamelonare,
sfincterul mamelonar), ce pornesc de la nivelul fiecărui acin glandular şi ajung la nivelul
mameloanelor, de unde laptele este eliminat în exterior prin supt.
Lactaţia este o funcţie proprie femelelor de mamifere, strâns legată de funcţia
aparatului reproducător şi constă în secreţia laptelui şi excreţia (eliminarea) lui.
Secreţia laptelui reprezintă sinteza componenţilor laptelui în celulele alveolare şi
trecerea acestora în lumenul alveolar. Sinteza diferiţilor componenţi ai laptelui de către
celulele alveolare se realizează pe baza aşa-numiţilor precursori ai laptelui, aflaţi în sânge
şi reprezentaţi de protide, glucide şi lipide şi sub acţiunea prolactinei.
Eliminarea laptelui se face în două faze şi anume:
- întâi are loc trecerea laptelui din lumenul alveolar prin sistemul de canale colectoare
în cisterna laptelui. Această trecere are un caracter pasiv, producându-se ca urmare a
diferenţei de presiune;
- a două etapă (evacuarea laptelui) este determinată de un complex neurohormonal,
rol important având hipofiza posterioară.
 Morfologia şi histologia aparatul genital mascul la mamifere
Componente
- testicule.
- căi spermatice: epididim, canal deferent, canal ejaculator, uretră.
- organ copulator
- glande anexe: prostată, vezicule seminale, glande bulbo-uretrale.

Testiculele sunt formaţiuni bipare.

Forma – ovalară (cerb, căprior, mistreț), sferică (lup, pisică sălbatică, râs)
Topografia
- în afara cavităţii abdominale la mamifere:
- regiunea ingvinala (cerb, căprior, țap de capră neagră),
- regiunea subanala (mistreț, lup)
Testiculele sunt protejate de bursele testiculare (scrot, dartos, celuloasa, muşchiul
cremaster, fibroasa, seroasa – rol de protectie).
Cordonul testicular. Este alcătuit din tunica vaginala externa, tunica vaginala
interna, porţiunea extraabdominala a canalelor deferente, artera si vena testiculara, nervi.
Are lungime diferita in funcţie de specie (mai lung la speciile cu topografie ingvinală și mai
scurt la testiculele situate in regiunea subanala)
Orientarea axului mare al testiculelor poate fi verticală (la speciile cu topografie
ingvinală) sau oblică (la speciile cu topografie subanala)
Roluri: gametogen (geneza gameţilor), hormonal (endocrin)
Epididimul. Este o formaţiune bipară, tubulara, sinuoasa, lunga de zeci de metrii si
 cu diametru de câţiva microni, inclus într-o capsula epididimară, lipita de testicul
Roluri
- maturarea spermatozoizilor
- încărcarea spermatozoizilor cu sarcina electrica negativa
- anabioza acida (pH, temperatura)
- rezervor de spermatozoizi
Canalele deferente. Formaţiuni bipare, tubulare, prezentând 3 porţiuni:
- extraabdominala – intra in alcătuirea cordonului testicular
- intraabdominala
- intrapelvina
La rumegătoare, mistreșț, lup, iepure, prezintă ampule.
Canalul ejaculator. Formaţiune unipara, tubulara, foarte scurta (1 cm), care face
legătura intre canalele deferente si uretră, cu structura asemănătoare canalelor deferente
Uretra. Segment comun aparatului genital si urinar. Prezintă 2 porţiuni: intrapelvina
si extrapelvina
Organul copulator. Rol in împerechere. Este adăpostit in prepuţ.
Alcătuire: uretra extrapelvina, corpi cavernoşi, corpi spongioşi, muşchi penieni, vase
de sânge si nervi
Porţiunea libera a penisului se numeşte gland si are forme diferite in funcţie de
specie: conic (cerb, cărpior, țap de capră neagră), spiralat (mistreț), cu os (lup) sau rudiment
de os penian (pisică sălbatică).
Prepuţul. Pliu al pielii, alcătuit din:
- tegument extern (piele bogata in glande sebacee si sudoripare)
- tegument intern (mucoasa prepuţială)
- ţesut conjunctiv
- ligamente suspensoare
Glandele anexe
Secreţiile glandelor anexe au rol in formarea plasmei seminale, bogata in substanţe
nutritive, ce însoţeşte spermatozoizii in căile genitale femele asigurând mediul de viata si
hrana acestora.
Prostata este prezenta la toate speciile de mamifere
- aspect compact: cerb
- aspect diseminat: țap de capră negră
- aspect de inel: lup
Glandele bulbo-uretrale – prezente la ierbivore, mistreț, feline – aspect globulos
Veziculele seminale – prezente la ierbivore, mistreț, iepuroi – aspect boselat
 Dezvoltarea produsului la mamifere
Gestaţia, anexele fetale şi placenta

Gestaţia este un proces fiziologic complex, cu doi parteneri – mama şi fătul – şi care
durează de la fecundaţie până la parturiţie. Pe toată durata gestaţiei, organismul matern
este solicitat, fiind cel care asigură toate condiţiile dezvoltării produsului de concepţie
(protecţia, nutriţia, respiraţia, eliminarea produşilor metabolici de dezasimilaţie). În cazul în
care apar dereglări ale funcţiilor materne sau fetale, gestaţia se întrerupe şi se produce
avortul.
Gestaţia fiziologică asigură dezvoltarea normală a fătului şi fără suferinţe pentru
mamă.
După numărul de produşi deosebim: gestaţie simplă şi gestaţie multiplă. În cazul
gestaţiei simple se dezvoltă un singur produs, în timp ce în cazul gestaţiei multiple se
dezvoltă mai mulţi produşi. Dacă la femelele unipare (ex. cerboaică, capră neagră,
căprioară) se dezvoltă doi sau mai mulţi produşi, gestaţia se numeşte gemelară şi respectiv
multigemelară. Raportat la numărul de ovule din care provin fetuşii gemeni, aceştia pot fi
monoovulari (monovitelini) şi biovulari (bivitelini). Gemenii monoovulari sunt denumiţi şi
gemeni adevăraţi, sunt de acelaşi sex şi se aseamănă foarte mult între ei; ei au un singur
corion, dar celelalte anexe sunt separate; provin din dedublarea butonului embrionar la
începutul stadiului de gastrulă.
 Gemenii biovulari provin din fecundarea a două ovule, sunt de acelaşi sex sau de sexe
diferite, au toate învelitorile fetale separate; se pot dezvolta în acelaşi corn uterin sau în
coarne uterine separate.
După locul de dezvoltare a fătului în organismul matern, distingem gestaţia topică şi
ectopică. În gestaţia topică (uterină) fătul se dezvoltă în cornul uterin, in corpul uterin sau în
cornul uterin şi parţial în corpul uterin. În gestaţia ectopică (extrauterină) fătul se dezvoltă o
anumită perioadă de timp în oviduct, ovar sau pe peritoneu, însă datorită circulaţiei sangvine
incomplete se produce moartea zigotului sau embrionului.
Durata gestaţiei variază în funcţie de o serie de factori:
- factori genetici: specia, vârsta femelei, numărul de produşi, sexul produşilor;
- factorii de mediu: hrănirea, eforturile fizice, climatul.

Etapele (stadiile) gestaţiei

După formarea zigotului, în urma fecundaţiei şi până la expulzarea fătului în mediul
extern (parturiţie), în organismul matern şi în produsul de concepţie au loc importante
modificări morfo-funcţionale, care definesc cele trei stadii de gestaţie: zigotal, embrionar şi
fetal.
Stadiul zigotal.
Stadiul de zigot începe imediat după fecundaţie şi până la nidaţie (fixarea în cornul
uterin) şi are o durată variabilă în funcţie de specie.
- procese de segmentare, ca urmare a unor diviziuni celulare succesive, care
determină o multiplicare în progresie geometrică. Aceste diviziuni sunt mitotice, totale,
inegale şi asincrone. Sunt mitotice deoarece dintr-o celulă mamă rezultă două celule fiice,
cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula din care provin. Sunt totale pentru că se divide
atât nucleul, cât şi citoplasma. Sunt inegale deoarece rezultă celule fiice de dimensiuni
diferite: cele mai mari se numesc macromere, iar cele mai mici – micromere. Este sincronă
datorită intervalului diferit, ca durată, dintre două diviziuni succesive.
Blastomerele rezultate din primele diviziuni sunt celule stem (multipotente), adică
celule capabile să formeze fiecare câte un embrion, apoi blastomerele se diferenţiază
funcţionale, dependent de poziţia lor. La sfârşitul acestei faze rezultă o formaţiune numită
morulă, constituită din celule mari şi mici, fără spaţii între ele, învelite la exterior de zona
pelucidă a ovulului.
Aceste modificări se produc în timp ce zigotul migrează prin oviduct şi ajunge în cornul
uterin. La un moment dat, blastomerele încep să secrete un lichid, care se acumulează între
ele; la un pol se grupează macromerele, din care va rezulta butonul embrionar, iar
micromerele rămân sub zona pelucidă şi vor forma procorionul (trofoblastul). Între butonul
embrionar şi trofoblast apare o cavitate numită lecitocel (blastocel), unde se acumulează
lichidul secretat de blastomere.
Formaţiunea alcătuită din butonul embrionar, trofoblast şi cavitatea lecitocelică se
numeşte blastulă; după formarea blastulei, zona pelucidă se rupe, acest proces fiind
denumit ecloziune.
Dacă până la formarea trofoblastului, produsul de concepţie se hrăneşte prin
autonutriţie din citoplasma fostului ovocit, după aceea hrănirea se face cu lapte uterin
(embriotrof), care traversează trofoblastul prin osmoză şi difiziune.
După pierderea învelişului extern (zona pelucidă) şi printr-o creştere intensă,
formaţiunea respectivă devine tubulară şi ia denumirea de gastrulă. În acest moment din
butonul embrionar se formează trei foiţe embrionare şi anume: ectodermul, mezodermul şi
endodermul, din care vor rezulta corpul embrionului şi anexele fetale.
Spre sfârşitul stadiului zigotal are loc nidaţia (implantarea), care este procesul de
„cuibarire” a produsului de concepţie în mucoasa uterină.
Realizarea nidaţiei face ca endometrul să producă un semnal de natură hormonală
sau proteică, necesar menţinerii corpului galben pe ovar şi implicit a secreţiei de
progesteron. Dacă apar erori în producerea şi transmiterea acestui semnal, apare sinteza
prostaglandinei PGF2α cu activitate luteolitică intensă şi manifestarea avortului.

Stadiul embrionar.
Începe odată cu nidaţia şi continuă până la formarea placentei. În acest stadiu se
conturează şi se diferenţiază toate organele produsului de concepţie, prin procese de
invaginaţie sau evaginaţie, degenerative sau de resorbţie totală, care au loc la nivelul
butonului embrionar.
La unele specii de animale sălbatice se manifestă fenomenul de diapauza
embrionara. Embrionul prezintă o stare de dormitatie, fenomen caracteristic pentru circa
100 specii de mamifere, din diferite ordine (superfamilia Pinipediea – ex. foca, leul de mare,
morsa; familia Mustelidae – ex. nevastuica, bursucul, dihorul, castorul; familia Ursidae,
Armadillo, unele specii din ordinul Chiroptera si caprioara). Diapauza embrionara forţată are
ca scop potrivirea momentului optim pentru fatare, in conditiile cele mai favorabile,
metabolice si de mediu.
Există şi specii de animale cu diapauza embrionara facultativă – mecanism asociat cu
lactatia normala. Astfel, daca femela se imperecheaza in timp ce alapteaza o serie de pui,
suptul va stimula declansarea procesului prin care embrionii noi formaţi intra in diapauza.
Acest fenomen apare la unele specii de rozatoare, insectivore si marsupiale (ex. cangurul).

Stadiul fetal.
Acest stadiu durează de la instalarea circulaţiei placentare până la parturiţie. În
această perioadă se termină formarea conturului corporal, iar unele organe continuă să
crească concomitent cu avansarea gestaţiei. Creşterea în greutate a fătului este
remarcabilă, mai ales în a două parte a gestaţiei. Ordinea în care ţesuturile fătului ating
ritmul maxim de dezvoltare este următoarea: sistemul nervos central, ţesutul osos, ţesutul
muscular şi apoi ţesutul adipos.
 Anexele fetale şi placenta
Anexele fetale sunt formaţiuni care iau naştere şi funcţionează numai în timpul
gestaţiei fiind eliminate după expulzarea fătului şi au rol în desfăşurarea normală a
proceselor vitale ale produsului de concepţie.
Anexele fetale sunt:
- învelitorile fetale: - corionul, alantoida, amniosul;
- cordonul ombilical;
- vezicula ombilicală.
Apreciate în ansamblul lor anexele fetale îndeplinesc următoarele roluri:
- nutriţia produsului de concepţie care presupune aportul de principii nutritivi din
sângele mamei şi eliminarea produşilor metabolici din corpul fetal tot prin intermediul
sângelui mamei;
- asigură procesele respiratorii la nivelul fătului în sensul aducerii O 2 şi eliminării CO2
rol care se realizează prin intermediul circulaţiei materne;
- rol de protecţie a fătului pe toată durata gestaţiei faţă de acţiunea unor factori nocivi
cum ar fi: factorii traumatici, unele toxine, agenţi microbieni.
În timpul parturiţiei unele anexe participă efectiv la deschiderea cervixului şi uşurarea
expulzării fătului.
Învelitorile fetale se dispun concentric acoperindu-se una pe cealaltă dând naştere
formaţiunii alungite care se numeşte sac fetal.

Anexele fetale
Corionul - este învelitoarea fetală externă. Încă din faza de blastulă se formează
procorionul - vilozităţi coriale primare. Prin intermediul acestora se realizează hrănirea
produşilor de concepţie în prima parte a gestaţiei cu lapte uterin (embriotrof).
După instalarea circulaţiei placentare procorionul se transformă în corion iar vilozităţile
coriale primare se transformă în vilozităţi coriale secundare. În acest moment fiecare
vilozitate corială secundară pătrunde într-o adâncitură a mucoasei uterine care se numeşte
criptă uterină. Numai la nivelul acestor angrenaje dintre vilozităţile coriale secundare şi
criptele uterine se realizează schimburile dintre mamă şi făt. Totalitatea acestor angrenaje
formează angrenajul placentar.
Prin faţa externă a corionului acesta vine în contact direct cu mucoasa uterină în timp
ce prin faţa internă în funcţie de specie, el vine în contact direct fie cu alantoida, fie cu
alantoida şi/sau amniosul.
Alantoida - este învelitoarea fetală mijlocie şi are trei porţiuni distincte. O porţiune
intraembrionară din care se va forma vezica urinară a fătului, o porţiune mijlocie
reprezentată de canalul urac care intră în alcătuirea cordonului ombilical şi o porţiune
extraembrionară de forma unei pungi plină cu lichid care este recunoscută şi ca alantoida
propriu-zisă.
În punga alantoidiană se găseşte un lichid care se numeşte lichid alantoidien
Amniosul - este învelitoarea fetală internă care are o formă asemănătoare cu
alantoida ca o pungă, plină cu lichid amniotic.
Componentele lichidului amniotic sunt asemănătoare cu ale lichidului alantoidien, iar
spre sfârşitul gestaţiei acesta conţine şi fire de păr, celule epiteliale descuamate şi cantităţi
variabile de meconiu; de aceea el capătă culoare gălbuie.
 În timpul parturiţiei cele două pungi fetale pătrund prin cervixul întredeschis şi
acţionează ca o adevărată pană hidraulică contribuind la deschiderea completă a cervixului.
În majoritatea cazurilor în timpul parturiţiei pungile fetale se sparg şi astfel lubrifiază
căile genitale femele ajutând la trecerea fătului prin vagin. Acest fenomen se cunoaşte şi
sub zicala “ s-a rupt apa”.
Cordonul ombilical şi vezicula ombilicală
În alcătuirea cordonului ombilical intră canalul urac, vase ombilicale (artere şi vene),
gelatina lui Warton şi membrana externă.
Roluri: asigură schimburile nutritive şi gazoase dintre mamă şi făt cu menţiunea că prin
arterele ombilicale circulă sânge venos iar prin venele ombilicale circulă sânge arterial
încărcat cu nutrienţi şi O2.
Vezicula ombilicală este o altă anexă fetală activă în prima parte a gestaţiei fiind
primul organ hematogen şi vasculogen actionând până la formarea circulaţiei
omfalomezenterice. Treptat vezicula ombilicală se diminuează, degenerează până la
sfârşitul gestaţiei; poate dispărea sau să rămână sub formă de rudiment în funcţie de specie.

Placenta
Placenta reprezintă o formaţiune care ia naştere şi funcţionează doar în timpul
gestaţiei. Spre deosebire de anexele fetale placenta nu reprezintă o formaţiune anatomică
distinctă, ci totalitatea angrenajelor dintre vilozităţile coriale şi criptele uterine.
Datorită alcătuirii ei placenta îndeplineşte funcţii de nutriţie, respiraţie şi excreţie. Cel
mai important rol este cel în protecţia fătului creând o adevărată barieră sau filtru biologic;
astfel este împiedicată trecerea anumitor toxine şi microbi din sângele mamei în cel al
fătului; dar acest filtru împiedică şi trecerea anticorpilor din sângele mamei în cel al fătului.
De aceea nou născutul, imediat după parturiţie este total lipsit de mijloace de apărare
imunitare, fiind obligatoriu consumul de colostru cât mai repede.
Placenta are şi rol hormonal în a doua parte a gestaţiei, aceasta secretând o cantitate
crescândă de progesteron asigurându-se astfel menţinerea la nivel constant a acestuia
deoarece corpul galben de gestaţie regresează. În ultima parte a gestaţiei placenta secretă
şi hormoni estrogeni care au rol în sensibilizarea musculaturii uterine la acţiunea ocitocinei
făcând posibilă declanşarea fătării.
De asemenea, placenta este considerată un adevărat depozit de săruri minerale şi
vitamine.
Deşi funcţiile sunt aceleaşi din punct de vedere morfologic şi structural există
importante deosebiri între specii.
Deosebirile se referă la: modul de răspândire a vilozităţilor coriale pe suprafaţa
corionului, la modul de angrenare a vilozităţilor coriale cu criptele uterine, la gradul de
distrugere a mucoasei uterine în momentul eliminării învelitorilor fetale. Toate aceste
aspecte reprezintă criterii de clasificare a tipurilor de placentă.
1. După modul de răspândire a vilozităţilor coriale (criteriu anatomic), întâlnim
următoarele tipuri de placentă:
- difuză incompletă (mistreț);
- multiplă cotiledonară (rumegătoare);
- zonară (carnasiere);
- discoidală (rozătoare).
 Placenta difuză incompletă. Pe cea mai mare parte a suprafeţei corionului găsim
vilozităţi răspândite uniform, dar extremităţile sacilor fetali sunt pleşuve (fără vilozităţi),
aceste porţiuni se necrozează rămânând sub forma unor apendici necrotici.
Placenta multiplă cotiledonară. Vilozităţile coriale se găsesc dispuse pe suprafaţa
corionului sub forma unor insule numite cotiledoane. Fiecare cotiledon se angrenează cu
un caruncul uterin dând naştere unei formaţiuni care se numeşte placentom.
Placenta zonară. Prezintă vilozităţi coriale numai în zona centrală a sacului fetal sub
forma unui brâu (manşon).
Placenta discoidală. Prezintă vilozităţi coriale pe o suprafaţă restrânsă sub formă de
bănuţ sau disc. Acest tip se găseşte la iepuroaică, la rozătoarele de blană, la maimuţe şi la
femeie.
2. După modul de angrenare a vilozităţilor coriale cu mucoasa uterină (criteriu
histologic) se cunosc următoarele tipuri de placentă:
- epitelio-corială (mistreț);
- sindesmo-corială (rumegătoare);
- endotelio-corială (carnivore);
- hemo-corială (rozătoare).
Placenta epitelio-corială. Epiteliul vilozităţilor coriale vine în contact cu epiteliul
mucoasei uterine. Sângele are de străbătut şase straturi histologice, şi anume:
- endoteliul capilarelor vilozităţilor coriale;
- ţesutul conjunctiv subepitelial al vilozităţilor coriale;
- epiteliul vilozităţilor coriale;
- epiteliul mucoasei uterine;
- ţesutul conjunctiv subepitelial al mucoasei uterine;
- endoteliul capilarelor uterine.
Schimburile sunt cele mai lente dar suprafaţa de contact este cea mai mare.
Placenta sindesmo-corială. Se caracterizează prin produsul secretat de vilozitatea
corială care lizează epiteliul mucoasei uterine şi astfel vilozitatea vine în contact cu ţesutul
conjunctiv subepitelial al mucoasei uterine. Sângele străbate doar cinci straturi histologice,
schimburile dintre făt şi mamă sunt mai rapide.
Placenta endotelio-corială. Se datorează lizei ţesutului conjunctiv subepitelial iar
vilozitatea vine în contact cu endoteliul capilarelor uterine, în acest fel sângele are de
străbătut patru straturi histologice şi schimburile dintre mamă şi făt sunt şi mai rapide.
Placenta hemo-corială. Rezultă ca urmare a distrugerii şi a pereţilor capilarelor uterine,
vilozitatea corială vine în contact cu sângele mamei, schimburile sunt cele mai rapide şi
străbate trei straturi histologice (cele ale vilozităţilor coriale).
3. După gradul de distrugere a mucoasei uterine, placenta poate fi:
- nedeciduată (scroafă);
- semideciduată (rumegătoare);
- deciduată (carnivore, rozătoare).
Porţiunea de mucoasă uterină care se elimină odată cu învelitorile fetale se numeşte
deciduă (caducă la om).
La placenta nedeciduată după eliminarea învelitorilor fetale epiteliul uterin rămâne
intact. La placenta semideciduată distrugerea mucoasei uterine este parţială. La placenta
deciduată gradul de distrugere a mucoasei uterine este pronunţat deoarece în momentul
desfacerii angrenajului dintre vilozitatea corială şi criptele uterine se antrenează şi porţiuni
mari din mucoasa uterină.
 MORFOSTRUCTURA GLANDEI MAMARE

Glanda mamară este o glandă cu secreție externă (glandă sudoripară modificată),

caracteristica mamiferelor, care își îndeplinește rolul biologic prin produsele sale de secreție,
colostrul și laptele, indispensabile pentru hrănirea nou născuților, cel puțin în prima perioadă a
vieții acestora.
Glandele mamare sunt slab dezvoltate la masculi, dar la femele constituie unul din
caracterele sexuale secundare.
Glanda mamara este dependentă funcțional de activitatea aparatului genital femel, ceea
ce ne determină să afirmăm că glanda mamară este o glandă anexă a acestuia. Glanda mamară este
integrată în aparatul genital pentru următoarele considerente:
 finalizează funcția de reproducere prin asigurarea nutriției produsului de concepție
și funcționează în urma desfășurării unor procese fiziologice de la nivelul aparatului genital femel
(gestație, parturiție);
 este organ țintă sau receptor periferic pentru o serie de hormoni steroizi (estrogen,
progesteron, androgeni, glucocorticoizi și mineralo-corticoizi) sau hormoni proteici (prolactină,
insulină, ocitocină). Acest fapt explică de ce o serie de dereglări hormonale au impact asupra
glandei mamare, patologia acesteia fiind strâns legată de statusul hormonal.
Dezvoltarea glandelor mamare începe în cursul vieții embrionare. La naștere, glanda
mamară este subdezvoltată. Structurile mamare sunt sensibile la acțiunea hormonilor placentari
din circulația fetală. Mugurii mamari derivă din ectoderm și constituie o rețea de canale puțin
dezvoltate. Până la pubertate, se dezvoltă în același ritm cu alte organe, fără un control hormonal
particular. La pubertate, sub influența hormonilor sexuali ovarieni, a celor hipofizari și
hipotalamici, rețeaua de canale se ramifică și, la extremitățile lor, apar muguri formați din celule
epiteliale.
Forma glandei mamare poate fi hemisferică, piriformă sau discoidală, fiind determinată
de specie, rasă, vârstă, factori constituționali, sau stări fiziologice.
Glanda mamară este un organ simetric format din două sau mai multe unități (complexe)
glandulare, în general pereche, situate pe peretele abdominal ventral, de o parte și de alta a liniei
albe.
Glanda mamară este situată pe peretele ventral al trunchiului, ocupând diferite regiuni,
mai întinse sau mai restrânse, în funcție de numărul unităților glandulare.
Numărul și topografia unităților glandulare variază în funcție de specie, astfel:
- la vacă - 4 complexe mamare, care alcătuiesc cele 4 sferturi ale ugerului, având poziție
inghinală;

Figura 10.1. Ugerul la vacă Figura 10.2. Uger la iapă

- la oaie, capră şi iapă - 2 complexe mamare situate în regiunea inghinală;

Figura 10.2. Uger la oaie, capra, iapă

- la scroafă - 7 complexe mamare bilaterale (perechi) situate astfel: 2 în regiunea toracică, 4 în

regiunea abdominală şi 1 în regiunea ingvinală;

Figura 10.3. Glande mamare la scroafă

- la iepuroaică - 4 complexe mamare bilaterale, având următoarea topografie: 1 axilar, 1 toracic,

1 abdominal şi 1 ingvinal;
- la cățea, pisică - 4 complexe mamare bilaterale cu situare toracică (1), abdominală (2) şi
ingvinală (1).

Figura 10.4. Glande mamare la cățea și pisică

Fiecare complex mamar are două componente corpul mamar şi mamelonul și este acoperit
de o piele fină, subțire, bogată în glande sebacee și sudoripare.
Există și situații deosebite în ceea ce privește numărul glandelor mamare și a
mameloanelor.
- amastia – absența unilaterală sau bilaterală a unei glandei mamare;
 - atelia – absența mamelonului;
- polimastia – prezența unui număr mai mare de glande mamare;
- politelia – prezența unui număr mai mare de mameloane.
La nivelul corpului mamar, în funcție de specie, poate exista o producție piloasă
abundentă sau foliculii piloși sunt rari și fini. Mamelonul nu prezintă producție piloasă, are o formă
cilindrică sau conică, și prezintă una sau mai multe deschideri ale canalului mamelonar. Scurgerile
mamelonului, în afara gestației și alăptării, pot avea o semnificație patologică severă.
Sub piele se află o capsula fibro-elastică – alcătuită din două lame: una externă (fibroasă
şi aderentă la piele), şi o lamă internă (elastică şi aderentă la parenchimul mamar şi la țesutul
conjunctiv), iar masa glandei mamare se numește parenchim mamar.
Glanda mamară este susținută în topografia și forma caracteristică de stromă (țesutul
conjunctivo-adipos).
Stroma fibroasă dă naștere unor septuri numite ligamente suspensorii ale lui Cooper, care
separă lobii și suspendă glanda mamară de fascia pecto-abdominală. Stroma grasă asigură un
anumit volum glandei mamare datorită prezenței țesutului adipos în cantități variabile.

Figura 10.5. Structura glandei mamare Figura 10.6. Acinul glandular

La nivelul parenchimului mamar este prezent țesutul glandular, constituit din sistemul
secretor propriu-zis, reprezentat prin acinii glandulari (alveole glandulare) şi din sistemul de canale
excretoare.
Acinii glandulari sunt alcătuiți din membrană bazală, pe care se găsesc celulele
mioepiteliale, fibre elastice şi celule secretoare. Mai mulți acini glandulari formează lobulul
glandular, mai mulți lobuli glandulari formează un lob glandular şi mai mulți lobi glandulari
formează glanda mamară, printre aceste formațiuni găsindu-se lamele de țesut conjunctiv.
Sistemul secretor și excretor este alcătuit din canalicule şi canale (canale secretoare al acinilor
glandulari sau canalele lui Boll, canale excretoare intra-lobulare, canale excretoare inter-
lobulare, canale galactofore inter-lobare, cisterna/sinus mamar, cisterna/sinus mamelonar, canale
mamelonare, sfincterul mamelonar), ce pornesc de la nivelul fiecărui acin glandular şi ajung la
nivelul mameloanelor, de unde laptele este eliminat în exterior prin supt sau muls.