Sunteți pe pagina 1din 12

INTELECTUL

Definiţie

Intelectul desemnează un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice


superioare (inteligenţă, gândire, memorie, imaginaţie, limbaj), sistem ce se
constituie şi funcţionează plenar la nivel uman, depăşind experienţa senzorială,
dar bazându-se pe ea, uzând de proprietăţi specifice ale creierului uman şi
realizându-se (construindu-se) numai prin modelare culturală şi integrare
socioculturală.

- etimologic – lat. Intellectus =facultatea de a percepe lucrurile distinct;


- familiar =facultatea de a înţelege.
Accepţiuni (în psihologie):

a. modalitate de organizare şi desfăşurare a comportamentului bazată pe operaţii de


discriminare-comparare-ajustare:
este opus comportamentului instinctual - înnăscut, automat, necondiţionat, fără luarea
în calcul a condiţiilor obiective reale;
comportament inteligent - dobândit, caracter anticipat şi mediat prin modele
informaţionale interne ale mijlocului şi scopului, implicând comparaţia, evaluarea şi
decizia.
b. ansamblu prelucrărilor şi transformărilor informaţionale în plan intern, subordonate
desprinderii unor relaţii, semnificaţii, generalizări transferuri.

Intelectul animal – formă elementară, bazată pe prelucrări şi structuri imagistic – intuitive;

capacitatea de a discrimina adecvat stimulii din câmpul perceptiv, de a stabili relaţii ei prin
raportare la stările proprii de necesitate şi de a elabora scheme (modele) anticipative ale
acţiunilor .
Intelectul uman – nivel superior de dezvoltare:
- are la bază prelucrarea mijlocită a informaţiei, elaborarea generalizărilor şi
abstractizărilor, descoperirea şi reformularea relaţiilor cauzale dintre fenomene şi a legilor
care le guvernează;
- procesele intelectuale sunt mediate şi susţinute de limbaj şi de alte sisteme de semne, prin
cunoştinţele stocate în memorie şi actualizate selectiv, prin modelele şi schemele culturale;
- porneşte de la datele senzoriale, se bazează pe ea dar se desprinde de experienţa
senzorială;
- se fixează pe scheme şi structuri formal-abstracte, simbolice;
- se manifestă în procesul de conceptualizare (au caracter generic), de decizie, de rezolvare
a problemelor de diferite categorii şi grade de complexitate, de elaborare de teorii
explicative, de elaborare a posibilului şi chiar a fantasticului;
- corelează cele trei segmente ale timpului trecut-prezent şi viitor.

Componentele intelectului:

- latura memorativă (memoria);


- latura imaginativă (imaginaţia);
- latura logico-raţională (gândirea).
GÂNDIREA – PROCES PSIHIC CENTRAL

Definiţie:

Gândirea este procesul psihic cognitiv de însemnătate centrală prin care se


realizează reflectarea mijlocită şi generalizat-abstractă – sub forma noţiunilor
(conceptelor), judecăţilor şi raţionamentelor – a însuşirilor comune esenţiale şi
necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale dintre ele.

Caracterizare generală

- spre deosebire de procesele senzoriale, gândirea reflectă însuşirile de profunzime, esenţiale


şi necesare ale obiectelor şi fenomenelor (însuşirile esenţiale nu sunt accesibile direct simţurilor,
ele pot fi cunoscute în mod abstract, prin eliminarea însuşilor aparente, de suprafaţă, direct
percepute);
- realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ; are o funcţie creatoare – elaborează
modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora în activitatea practică, concretă se realizează noi
obiecte, noi configuraţii;
- funcţionează pe baza datelor cunoaşterii senzorial – perceptive şi pe baza imaginilor din
reprezentare, dar nu se reduce la acestea;
- produsele gândirii – idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate

Caracterul procesual (discursiv) al gândirii


- este un proces multifazic – extinzându-se în trecut – prezent - viitor (foloseşte informaţia
despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui de viitor;
- gândirea procesează (prelucrează, transferă, controlează, modifică) informaţiile obţinute în
mod direct sau stocate în memorie; procesarea ascendentă este un demers inductiv care porneşte
de la fapte şi date concrete spre generalizări, de la datele experienţei individuale, de la imaginele
perceptive şi ale reprezentărilor; procesarea descendentă este un demers deductiv care porneşte
de la legi, reguli, norme, principii pe baza cărora se deduc atribute, categorii de obiecte;

Caracterul mijlocit:

- ea nu operează direct asupra realităţii, ci asupra informaţiilor furnizate de percepţii şi


reprezentări şi stocate în memorie;
- ea nu apare ca o continuare în linie dreaptă a proceselor senzoriale ci reprezintă un moment
de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării
informaţionale a omului cu lumea externă;
- limbajul este instrumentul fundamental care permite desfăşurarea operaţiilor gândirii;

Caracterul general-abstract:

- ea se desfăşoară în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi


fenomenelor şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale –
noţiuni, principii, legi;
- a face abstracţie = a elimina, a lasă de o parte, a selecta însuşirile esenţiale, necesare, a unor
invarianţi;
- a generaliza = a extinde însuşirile esenţiale la o întreagă categorie de obiecte, fenomene,
situaţii sau evenimente

Structura psihologică internă a gândirii

- este un sistem unitar, integrat, ea posedă cea mai închegată şi coerentă schemă de
organizare structural-funcţională (evidentă în cadrul logicii):
- latura de conţinut – sistemul de noţiuni, judecăţi şi raţionamente;
- latura relaţională – sistemul de operaţii;
- latura operatorie – sistemul de produse.
Gândirea ca sistem de noţiuni

Noţiunea (conceptul) – unitatea informaţională de bază a gândirii.

- este un construct mintal exprimat prin cuvânt /cuvinte care include însuşiri şi proprietăţi
comune, esenţiale şi necesare ale unei clase de obiecte (grup, mulţimi de obiecte);
- se ajunge la o noţiune prin abstractizare şi generalizare;
- ea se află cu obiectul într-un raport de designare convenţional-logică;
- reflectă obiectul în forma lui statică, desprins de contextul relaţional-dinamic;
- nu se subordonează criteriilor de adevăr şi fals;
- nu toate cuvintele exprimă o noţiune (prepoziţiile, conjuncţiile şi interjecţiile nu exprimă
noţiuni);
- ea este rezultatul unui proces de gândire, iar gândirea este o structură noţională.
Structura noţiunilor

Conţinutul – ceea ce este esenţial în categoria (clasa) respectivă de obiecte reflectate de noţiune
(o însuşire este esenţială când nu poate să lipsească, iar la esenţial se ajunge prin abstractizare);

Sfera – totalitatea obiectelor care fac parte din categoria de obiecte reflectate de noţiune.

Expl. Conţinutul noţiunii patrulater – poligon cu patru laturi

Sfera noţiunii patrulater: paralelogram, dreptunghi, pătrat, trapez, romb.

Clasificarea noţiunilor

a. după gradul esenţialităţii şi necesităţii


- noţiuni empirice (preconcepte):
 sunt specifice copiilor, deşi nu dispar nici din sistemul cognitiv al adulţilor;
 condensează trăsături concrete, particulare, însuşiri locale, restrictive, aspecte
neesenţiale şi întâmplătoare;
 sunt fie fragile, fie rigide şi conservatoare;
 sunt puternic individualizate, specifice fiecărei persoane;
 au la bază o logică naturală, dominant inductivă şi analogică (deşi este implicată şi
deducţia).
- noţiuni ştiinţifice:
- cuprind însuşiri esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor;
- debutează cu o definiţie logică, deci cu o precisă integrare în sistemul cognitiv;
- sunt produsul cercetării ştiinţifice şi învăţării cognitive.
b. după natura însuşirilor pe care la reflectă
- noţiuni concrete:
- reflectă însuşiri generale ale obiectelor şi fenomenelor concrete, privite ca întreg,
nemijlocit perceptibile (copac, floare, om, animal etc.);
- ea poate fi reprezentată.
- noţiuni abstracte:
reflectă însuşiri abstrase, numai anumite însuşiri şi relaţii, detaşate de suportul lor
obiectual concret, intuitiv, real (mărime, bunătate, onestitate);

nu se referă la obiecte în întregul lor, ci la însuşiri ale mai multor clase de obiecte
(mărimea nu există ca entitate concretă dar există obiecte care au această însuşire);

nu poate fi reprezentată.

c. după sfera de cuprindere


- noţiuni individuale – reflectă însuşiri esenţiale ale unui singur obiect (câine, brad etc.);
- noţiuni particulare – reflectă însuşiri esenţiale comune unui grup mai mare de obiecte
asemănătoare, desemnează clase (animal, conifere etc.);
- noţiuni generale (universale) – reflectă însuşirile esenţiale comune mai multor clase sau
tuturor claselor posibile (fiinţă, figuri geometrice etc.).

Sistemul (piramida noţiunilor):

- prin intermediul gândirii noţiunile se articulează unele cu altele şi se ierarhizează;


- sistemul noţiunilor are forma unei piramide în care la bază se află noţiunile individuale,
apoi noţiunile particulare, apoi noţiunile generale şi la ultimul nivel categoriile (reflectă însuşirile
cele mai generale ale obiectelor şi fenomenelor; noţiuni de maximă generalitate).

Judecata:
- reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau exprimă însuşiri care în noţiunea luată separat
nu sunt evidente;
- prin ea se afirmă sau se neagă ceva despre altceva, cunoaşterea dobândeşte atributul
adevărului sau falsului;
- este adevărată dacă ceea ce se leagă în judecată este legat şi în realitate şi este falsă dacă ce
se leagă în judecată nu este legat în realitate.

Raţionamentul:
- este o structură informaţională discursivă (desfăşurată) şi ierarhizată;
- gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii).
Forme ale raţionamentului:
- inductivă – de la judecăţi particulare se ajunge la o concluzie exprimată printr-o judecată
generală, ce se referă la toate cazurile, chiar dacă ele nu au făcut parte din experienţa noastră
perceptivă (Fierul se dilată la căldură; Argintul de dilată la căldură; mercurul se dilată la
căldură; Fierul, argintul, mercurul sunt metale. Metalele se dilată la căldură.);
- deductivă – de la o judecată universală se ajunge la o concluzie exprimată printr-o
concluzie individuală (Orice metal este bun conducător de electricitate; Fierul este metal;
Fierul este bun conducător de electricitate.);
- analogică – două sau mai multe judecăţi, cu conţinuturi informaţionale generate de obiecte
diferite, se pun în relaţie de similitudine (Creierul este un procesor de informaţie;
Computerul este un procesor de informaţie; Creierul şi computerul sunt sisteme cu funcţii
asemănătoare, adică analoge).

Învăţarea noţiunilor (învăţarea cognitivă)


- prin învăţare se dobândesc noi comportamente;
- ea poate fi spontană sau conştientă îndreptată spre anume obiective sau conţinuturi
(învăţarea şcolară);
- ea antrenează şi implică toate procesele şi funcţiile psihice;
- contribuie la modelarea, structurarea proceselor psihice, ea fiind generativă sau formativă
şi constructivă.
Învăţarea cognitivă este o formă a învăţării şcolare prin care se însuşesc noţiunile
(cunoştinţele) şi operaţiile intelectuale corespunzătoare obiectelor de studiu.

- în procesul învăţării cognitive au loc:


formarea noţiunilor şi sistemelor de noţiuni;

trecerea de la noţiunile empirice la cele ştiinţifice;

dezvoltarea operaţiilor gândirii.

- ea presupune înţelegerea integrală şi aprofundată a materialului supus învăţării;


- utilizează metode active (cel care învăţă operează direct cu noţiunile respective);
- prin apelul la euristică se poate ajunge la performanţe creative;
- fiind centrată pe operaţiile gândirii este opusă memorării mecanice a noţiunilor.

Gândirea ca sistem de operaţii

- componenta operatorie constă dintr-un ansamblu de acţiuni şi procedeele mintale de


transformare a informaţiilor, de relaţionare şi combinare a schemelor şi noţiunilor în vederea
obţinerii unor cunoştinţe noi sau rezolvării unor probleme
Tipuri de operaţii ale gândirii
a. operaţii fundamentale (prezente în orice act de gândire):
Analiza - este operaţia de descompunere în plan mintal, cu ajutorul limbajului a unui obiect în
elemente componente şi de apreciere a semnificaţiei fiecărui element în cadrul întregului;

- permite delimitarea esenţialului de neesenţial, a necesarului de accidental.


Sinteza – constă în reconstituirea în minte a unui obiect (întreg) din elementele sau însuşirile
sale date izolat;
- porneşte de la analiză, dar nu este o simplă însumare a părţilor componente;
- se realizează o relaţionare logică a informaţiilor secvenţiale cu scopul evidenţierii
întregului, a legilor interne de guvernare;
- presupune includerea obiectului dat într-o clasă, corelarea lui cu alte obiecte;
- produsul ei are o valoare cognitivă superioară, realizându-se înţelegerea ansamblului.
Comparaţia – presupune evidenţierea pe plan mintal a asemănărilor şi deosebirilor esenţiale al
obiectelor şi fenomenelor pe baza unui criteriu;

- se desprinde ceea ce obiectele au comun sau diferit;


- raţionamentul analogic este superioară de comparaţie ce duce la descoperirea de noi
informaţii.
Abstractizarea – constă în relevarea şi reţinerea unor însuşiri sau relaţii şi eliminarea sau lăsarea
„în afară” a altora (se reţine pe plan mintal ceea ce este esenţial, definitoriu pentru clasa
respectivă de obiecte şi se înlătură pe plan mintal ceea ce nu este esenţial, ceea ce este
întâmplător);

- este o operaţie predominant analitică.

Generalizarea – presupune extinderea rezultatului sintezei (noţiune, principiu, lege) asupra


tuturor cazurilor particulare care posedă proprietăţile date;

- aspectul intensiv - însuşirile esenţiale şi generale sunt reunite într-un model informaţional
unic, o clasă, o categorie de obiecte, fenomene, relaţii;
- aspectul extensiv – modelul informaţional la care s-a ajuns este extins şi la alte obiecte
care nu au făcut parte din inducţia iniţială (când raportăm un obiect individual la o clasă
sau o categorie);
- este corelativă cu abstractizarea, fiind dominant sintetică;
- gândirea se ridică de la individualul concret la din imaginea perceptivă, la generalul
(universalul) abstract din noţiune.
Concretizarea – este operaţia de aplicare a noţiunilor, principiilor şi legilor generale în analiza,
interpretarea şi explicarea realului, în diversitatea laturilor şi formelor sale;

- este opusă abstractizării, gândirea parcurge drumul de la abstract la concretul logic, care
redă obiectul în multitudinea determinărilor sale esenţiale;
- a nu se confunda cu exemplificarea = prin care se face accesibilă înţelegerea unei noţiuni
sau legi sau se verifică gradul de însuşire al noţiunilor.
b. operaţii instrumentale particulare (la care gândirea recurge în anumite situaţii concrete):
- se particularizează în funcţie de domeniul de cunoaştere în care este implicată gândirea
(fiecare ştiinţă are anumite procedee, scheme logice sau strategii pentru cercetarea şi
rezolvarea problemelor cu care se confruntă).

Algoritmica – este strategia gândirii ce utilizează algoritmii;

- algoritmii = serii strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv până se ajunge la


îndeplinirea respectivei sarcini;
- structuri operaţionale standardizate ce conduc cu certitudine la soluţii.
- expl. Algoritmi matematici (al adunării, înmulţirii etc.), gramaticali, biologici, economici.
Euristica – este strategia gândirii ce conduce la descoperiri şi invenţii;

- ea antrenează producţia intelectuală divergentă;


- utilizează sisteme operaţionale plastice şi deschise, cuprinde procedee de elaborare a
ipotezelor şi de testare eficientă a acestora;
- are o desfăşurare în evantai prin care desprind mai multe căi posibile, subiectul trebuind să
efectueze o analiză comparativă a variantelor, pe baza unor criterii şi reguli cu caracter
general şi să aleagă pe cea convenabilă.

Tipologia gândirii

a. după raportul dintre datele iniţiale şi produsul final (gândire convergentă şi gândire
divergentă)
Gândirea convergentă – este eminamente unificatoare, sintetică;

- reduce diversitatea la unitate (dintr-un număr iniţial mare de date sau elemente se obţine un
număr mic de produse finale);
- apare în formarea noţiunilor, în descoperirea unor legi generale, pe baza corelării
datelor observaţiilor cotidiene şi experimentale, în elaborarea de scheme şi rezumate, în
corelarea mai multor judecăţi în vederea desprinderii unei concluzii etc.
Gândirea divergentă – este explorativă, generativă, creativă;

- presupune realizarea unuia şi aceluiaşi produs mintal final pe căi diferite, fie capacitatea
de a găsi cât mai multe variante de soluţii sau răspunsuri la una şi aceeaşi sarcină
(problemă);
- rezultatul final apare în urma căutărilor, încercărilor şi tatonărilor mintale ale
subiectului;
- este o componentă a creativităţii, ea posedând flexibilitate, fluiditate şi originalitate.
b. după raportul analitic – sintetic (gândire analitică şi gândire sintetică)
Gândire analitică – predomină analiza;

- este centrată pe detalii, pe disocieri succesive;


- operează în intensiune, în profunzimea lucrurilor.
Gândire sintetică – predomină sinteza;

- este centrată pe ansamblu, pe sistem întreg, subsetimează detaliile;


- operează în intensiune, surprinzând generalul, universalul din lucruri.
c. după raportul concret (intuitiv)- abstract (formal) – (gândire intuitiv-concretă şi gândire
abstract-formală)
Gândire intuitiv-concretă – predomină capacitatea de operare în sfera sarcinilor şi
situaţiilor concrete, intuitive;

- se bazează pe operaţii sau scheme figurale (percepţii şi reprezentări).


Gândirea abstract – formală - predomină capacitatea de a opera în sfera construcţiilor teoretice
pure a structurilor logico-simbolice, desprinse de orice suport intuitiv, imagistic.

Gândirea ca proces de înţelegere

- determină gradul de conştientizare de către om a lumii în care trăieşte;


- constă în desprinderea şi utilizarea corectă a semnificaţiilor şi sensurilor cuvintelor, în
stabilirea corectă a legăturilor dintre fenomene, în formarea unor idei corecte despre natura şi
semnificaţia lucrurilor;
- realizarea ei se bazează pe combinarea informaţiilor şi a experienţelor acumulate pentru a
dezvălui semnificaţia datelor noi;
- sunt implicate două procese: asimilare a situaţiilor noi de către structurile informaţional-
cognitive elaborate anterior şi acomodare prin structurile informaţional-cognitive anterioare se
reorganizează şi se modifică potrivit specificului şi semnificaţiei datelor şi situaţiilor noi.

Gândirea ca proces de rezolvare a problemelor

Problema – un obstacol de ordin informaţional cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, „o
dificultate teoretică şi practică”, o lacună a cunoaşterii, un sistem de întrebări asupra unei
necunoscute;

- în plan subiectiv ea se conştientizează şi se trăieşte sub forma unei tensiuni, a unei


disonanţe;
Categorii de probleme – după gradul de structurare a modalităţii de abordare-rezolvare:

a. probleme bine definite – se rezolvă prin strategii algoritmice;


b. probleme slab definite – se rezolvă prin strategii euristice;
Fazele procesului rezolutiv:

a. perceperea problemei - corectă sau alterată; completă sau lacunară;


b. formarea reprezentării sau a modelului intern – premisă a operaţiilor rezolutive;
c. reformularea problemei – aducerea ei într-o formă inteligibilă şi coerentă, identificarea
tipologică;
d. alegerea şi aplicarea metodei – algoritmică sau euristică, se efectuează transformări
pentru găsirea soluţiei;
e. verificarea rezultatului – dacă este corect se stopează procesul, dacă este eronat se trece la
descoperirea erorilor sau la alegerea altei metode de rezolvare.

S-ar putea să vă placă și