1 11 21 31 41

2 12 22 32 42

3 13 23 33 43

4 14 24 34

5 15 25 35

6 16 26 36

7 17 27 37

8 18 28 38

9 19 29 39

10 20 30 40

Subiecte pentru examen sesiunea iarnă 2022-2023

Unitatea de curs Semiologia chirurgicală cu nursing specific

Gr. 430-435
1. Hemoragia. Definiţie, cauzele, clasificarea hemoragiilor.

Hemoragia este revărsarea sângelui din patul vascular în mediul extern, în cavităţi ori în ţesuturi.
Cauzele hemoragiei:
 Lezarea vasului în traumatisme diverse;
 Liza (erodarea) vasului în procese purulente;
 TA ridicată;
 Coborârea bruscă a presiunii atmosferice;
I. În funcţie de vasul lezat:
 Arterială – sângele este de culoare roşie-aprinsă, ţâşneşte în jet pulsatil, duce rapid la declanşarea anemiei
acute.
 Venoasă – scurgerea lentă, uniformă a sângelui de culoare roşie-închisă.
 Capilară - sângerarea întregii suprafeţe a plăgii (picături de rouă). Sângele este de culoare intermediară
dintre sângele arterial şi cel venos.
 Parenchimatoasă (mixtă) – în caz de lezare a organului parenchimatos (ficat, splina, plămânii etc.). Se
lezează concomitent toate vasele (arterele, venele, capilarele).
II. În funcţie de sediul sângerării:
 Externă – sângele se revarsă în exterior.
 Internă - sângele se revarsă în cavităţi.
 Exteriorizată – hemoragie care se produce într-un organ cavitar care are comunicare cu exteriorul: uter,
plămâni, vezica urinară, stomac, nas etc.
 Intratisulară – sângele se revarsă sub piele, în muşchi sau în interiorul unui organ (ficat, creier).
 Ocultă – fără manifestări clinice clare, se determină doar prin metode de laborator.
III. În funcţie de momentul apariţiei:
 Primară – apare în momentul lezării;
 Secundară precoce – în primele ore, zile după lezare (până la declanşarea procesului purulent);
  Secundară tardivă – se declanşează după dezvoltarea procesului purulent şi are loc liza purulentă a
peretelui vascular, trombului.
2. Manifestările clinice locale şi generale în hemoragii.
O mare importanţă în evoluţia hemoragiei are:
 volumul sângelui pierdut;
 viteza pierderii de sânge;
 starea generală a organismului;
 vârsta bolnavului;
 starea sistemului cardiovascular.
Pierderea volemică este mai importantă decât pierderea eritrocitară. Scăderea brutală a volumului sangvin
poate provoca stopul cardiac.

Anemia acută posthemoragică este anemia cauzată de pierderea rapidă a unei mari cantităţi de sânge.
Pot apare: lipotimii, ameţeli, sete, transpiraţii, puls slab şi rapid, tahipnee.
Hipotensiunea ortostatica este frecvent întâlnită. Tensiunea arteriala poate creşte uşor la început datorită
constricţiei reflexe ale arterelor, apoi scade treptat.
În hemoragia arterială şocul hemoragic se declanşează atât de repede, încât mecanismele de compensare nu
reuşesc să se dezvolte şi duce la moartea bolnavului.

3. Hemostază. Definiţie, metodele de hemostază provizorie. Caracteristica lor.

Oprirea hemoragiei se numeşte hemostază. Hemostaza este de 3 tipuri:
1. Spontană
2. Provizorie
3. Definitivă
Metodele de hemostază provizorie în hemoragii externe.
1.Aplicarea garoului Esmarch – este aplicarea unei benzi de cauciuc
(garoul fabricat Esmarch) cu scop de hemostază provizorie.
Garoul este indicat în hemoragiile din vasele arteriale de calibru mare
şi mijlocii din regiunea membrelor.
Contraindicaţii: Prezenţa proceselor purulente pe membre, afecţiunile vaselor membrelor (ateroscleroză,
tromboflebită etc.)
Tehnica efectuării:
Garoul arterial Esmarch se aplică doar provizoriu (pe o perioadă limitată de timp pentru a evita apariţia
complicaţiilor).
1. Ridicarea membrului în sus, ca să se retragă sângele venos.
2. Pe membru, mai central de plagă se aplică o bucată de pânză ori haina, pe care se aplică garoul, pentru a
nu se strangula pielea.
3. Între garou şi membru pe traiectul arterei se fixează un rulou de faşă sau alt material peste care se strânge
garoul. În felul acesta se obţine hemostaza uşor fără comprimarea excesivă a ţesuturilor.
4. Garoul se trece dedesubtul membrului, se întinde la un capăt şi se aplică primul tur.
5. Se palpează pulsul. Pulsul trebuie să dispară, membrul să devină palid, hemoragia să se oprească.
6. Dacă membrul este cianotic, pulsul şi hemoragia nu dispar atunci garoul este aplicat prea slab şi se strânge
puţin. Dacă membrul devine cianotic, pulsul şi hemoragia dispar atunci garoul este prea strâns aplicat şi se slăbeşte
puţin.
7. Se aplică 2-3 tururi care se suprapun pe 1/3 unul peste altul pentru a evita strangularea pielii, se fixează la
capete. Fiecare tur este aplicat puţin mai slab decât cel precedent.
8. Se aplică un bileţel în care se scrie timpul aplicării garoului. Garoul se aplică pe 1 oră – vara şi pe 45 min –
iarna. Dacă în acest răstimp nu a fost efectuată hemostaza definitivă, atunci mai întâi se comprimă vasul pe traiect,
se scoate garoul pe 15 – 20 minute, pentru ca membrul să se odihnească, apoi se aplică din nou mai sus ori mai jos
de locul precedent, pe un timp mai scurt (pe 20 – 30 minute).
9. Garoul se aplică la un loc văzut, nu se acoperă cu pansament, cu haina sau basma ca să fie observat de
oricare lucrător medical.
10. Se aplică pe porţiunea membrului constituită de un os.
Se preferă aplicarea garoului pe treimea inferioară a coapsei sau a braţului pentru evitarea comprimării excesive a
trunchiurilor nervoase.
11. Odată cu garoul, se aplică pe plagă un pansament compresiv, care fereşte plaga
de pătrunderea infecţiei şi asigură prin compresiune hemostaza din vasele
mici.
12. Membrul pe care s-a aplicat garoul se imobilizează cu atelă de transport, pentru
evitarea mişcărilor ce provoacă dureri.
1. Accidentatului în mod obligatoriu i se administrează analgezice pentru suprimarea sindromului algic.
2. Ridicarea garoului care a fost aplicat mai mult de 45min -1oră trebuie să se facă extrem de încet, în 4-5min,
pentru ca circulaţia sangvină să se adapteze la noul pat circulant şi să se evite şocul prin garou.

2.Aplicarea garoului improvizat - efectuarea hemostazei provizorii cu materiale

de ocazie (basma, tifon, pânză, batistă, cravată, curea etc.) în lipsa garoului
Esmarch.
Garoul improvizat este indicat în hemoragiile din vasele arteriale de
calibru mare şi mijlocii din regiunea membrelor.
Contraindicaţii: Prezenţa proceselor purulente pe membre, lezarea vaselor
membrelor (ateroscleroză, tromboflebită etc.)
Tehnica efectuării:
Garoul improvizat se aplică în lipsa garoului Esmarch doar provizoriu (pe o perioadă limitată de timp pentru a evita
apariţia complicaţiilor). Se aplică pe porţiunea membrului constituită de un os (braţ, femur).
1. Membrul se ridică în sus, ca să se retragă sângele venos.
2. Mai sus de plagă se aplică o bucată de pânză, batistă, ori basma. Capetele se leagă în laţ în care se introduce
un beţişor (instrument, creion etc.).
3. Beţişorul se răsuceşte rapid până hemoragia şi pulsul dispar, iar membrul devine palid.
4. Capetele beţişorului se fixează cu tifon pe membru, ca să nu să se desfacă.
5. Se aplică un bileţel în care se scrie timpul aplicării garoului. Garoul se aplică pe 1 oră – vara şi pe 45 min –
iarna. Dacă în acest răstimp nu a fost efectuată
hemostaza definitivă, atunci mai întâi se comprimă vasul pe traiect, se ridică garoul pe 15 – 20 minute, apoi se
aplică din nou mai sus ori mai jos de locul precedent pe un timp mai scurt (pe 20 – 30 minute).
6. Garoul improvizat se aplică la un loc văzut, nu se acoperă cu pansament, cu haina sau basma să fie
observat de oricare lucrător medical.
7. Odată cu garoul, se aplică pe plagă un pansament compresiv, care fereşte plaga de pătrunderea infecţiei şi
asigură prin compresiune hemostaza vaselor mici.
8. Membrul pe care s-a aplicat garoul se imobilizează cu atelă de transport pentru evitarea mişcărilor ce
provoacă dureri.
9. Accidentatului în mod obligatoriu i se administrează analgezice pentru suprimarea sindromului algic
10. Ridicarea garoului care a fost aplicat mai mult de 45min-1oră trebuie să se facă extrem de încet, în 4-5min,
pentru ca circulaţia sangvină să se adapteze la noul pat circulant.

3.Comprimarea digitală a vasului pe traiect - comprimarea vasului pe plan osos.

Se aplică pentru oprirea hemoragiei din vas arterial magistral.
Indicaţii:
1. Se aplică rar, atunci când nu se poate aplica garoul (ateroscleroză, gangrenă gazoasă) sau se foloseşte de
prima urgenţă până se vor procura materialele necesare pentru alte metode de hemostază ( garoul, pansamentul
compresiv).
2. În funcţie de calibrul vasului şi profunzimea la care se află, apăsarea va fi efectuată:
a. cu degetul mare.
b. cu celelalte degete ale mâinii.
c. cu pumnul.
Dezavantajele:
3. Comprimarea digitală nu poate fi prea mult prelungită, deoarece:
a. oboseşte mâna,
b. apar dificultăţi de a manevra accidentatul,
c. este dificil de aplicat în timpul transportării.
 Tehnica efectuării:

A/m îmbracă mănuşile şi în funcţie de vasul lezat comprimă digital:

A. temporală externă - în regiunea temporală cu 2 cm anterior şi mai sus
de pavilionul urechii când hemoragia se află în regiunea frunţii.
A. Facială – sub unghiul mandibulei pe marginea inferioară–posterioară a mandibulei în hemoragii din plăgile
obrazului, buzelor, nasului.
A. Carotidă comună – se comprimă cu un deget sau cu patru la mijlocul
marginii interne a muşchiului sternocleidomastoidean, către proeminenţa carotidă a apofizei transversale a
vertebrei VI cervicală în hemoragii din regiunea gâtului, feţei, capului.
A. subclaviculară – către I coastă în treimea medie deasupra claviculei – în
Hemoragii în regiunea umărului sau axilei.
A. Humerală – către osul humeral la marginea internă a muşchiului biceps, în rănile sângerânde ale braţului,
antebraţului.
A. Radială – către osul radian în locul de apreciere a pulsului în hemoragii a labei mâinii.
A. Femurală – se comprimă pe plica inghinală în treimea medie, către ramura osului pubian în hemoragiile
membrului inferior.
Aorta Abdominală – ceva mai jos de ombilic, fiind turtită pe planul osos al coloanei vertebrale, în plăgi situate în
regiunea pelvisului. Se comprimă cu pumnul în hemoragii din regiunea pelvisului.

4.Comprimarea digitală a vasului în plagă

Se îmbracă mănuşa sterilă sau se dezinfectează mâinile cu alcool, se acoperă degetul arătător cu o compresă sterilă,
apoi se introduce degetul arătător în plagă, se percepe jetul de sânge şi se comprimă vasul.
Dezavantajul:
a) oboseşte mâna şi nu poate să se efectueze un timp îndelungat.
b) deseori se comprimă şi trunchiurile nervoase, situate alături, ceea ce provoacă dureri puternice.

5. Flexia maximă a membrului în articulaţie - efectuarea hemostazei provizorii

prin flexarea maximă a membrului în articulaţiile mobile.
Se aplică când hemoragia este localizată în plica articulară a articulaţiei mobile.
1. Hemoragii localizate în regiunile posterioare ale genunchilor.
2. Hemoragii localizate în regiunile plicii cubitale.
3. Hemoragii localizate în regiunile inghinale
4. Hemoragii localizate în regiunile axilare.

Tehnica efectuării:
Mai întâi se efectuează toaleta primară a plăgii pentru profilaxia infectării plăgii.
Apoi în regiunea plicii articulaţiei de asupra compresei sterile se aplică un rulou din tifon, se efectuează flexia
maximală a membrului în articulaţie şi se fixează membrul în poziţia dată cu basma sau tifon. Astfel se comprimă
vasul sângerând şi se opreşte hemoragia.
6. Aplicarea pansamentului compresiv - efectuarea hemostazei provizorii prin aplicarea pansamentului compresiv.
Se aplică pentru oprirea hemoragiilor ce interesează vasele mici sau în
hemoragii masive concomitent cu altă metodă de hemostază (aplicarea garoului,
comprimarea digitală a vasului pe traiect.)
Indicaţii:
1. Hemoragiile venoase şi capilare din regiunea membrelor.
2. Plăgile maxilofaciale.
3. În toate plăgile peretelui toracic şi abdominal.
4. În hemoragii masive concomitent cu altă metodă de hemostază (aplicarea garoului, comprimarea digitală a
vasului pe traiect.)
Este contraindicat în plăgile regiunii temporale!!!

Tehnica efectuării:
1. Preventiv se efectuează toaleta primară a plăgii.
2. Pe plagă se aplică câteva straturi de comprese sterile pentru protejarea plăgii.
3. Deasupra compresei sterile se aplică un rulou din tifon steril pentru crearea compresiunii în plagă.
4. Se apasă uniform cu palma 5-10 min peste ruloul din tifon. Astfel se comprimă vasele sangvine.
5. Apoi se întăreşte strâns cu o faşă din tifon.
6. În lipsa materialelor sterile la locul accidentului în lipsa materialelor sterile, se va face cu o batistă, o basma
(alte materiale moi), care trebuie să fie cît mai curate, după care accidentatul va fi trimis imediat la o instituţie
sanitară pentru tratarea plăgii şi hemoragiei în condiţii aseptice.

7. Tamponarea plăgii
După dezinfectarea marginilor plăgii, în rană se introduc tampoane din tifon până la umplerea ei îndesată, folosind
sonda butonată, canelată şi pensa chirurgicală. Se fixează cu pansament. În epistaxis tamponarea se face într-o nară
sau în ambele, introducând meşa gofrat.
8. Aplicarea pungii cu gheaţă
Pe tegumente se pune un scutec, pe care se aplică punga cu gheaţă, pentru 15-20 minute cu întreruperi. În unele
hemoragii (nazale, din urechi) punga cu gheaţă se suspendă).
9.Poziţia ridicată a regiunii afectate
Se foloseşte în combinaţie cu pansamentul compresiv şi aplicarea hipotermiei în hemoragii venoase şi capilare.
Dacă plaga este pe membrul inferior, accidentatului i se creează o poziţie orizontală, iar sub membru – se pune un
suport şi se ridică sub un unghi de 40˚-50˚.
Dacă plaga este pe membrul superior, el este susţinut ridicat de membrul sănătos sau fixat de vre-un obiect oarecare,
la înălţime. Dacă hemoragia este în regiunea toracică se redă poziţie semişezândă sau şezândă.
10.Pensarea vasului sângerând (forcipresura).
Pensarea provizorie a vaselor sau forcipresura se face cu pense Pean sau Kocher. Ambele capete ale vasului
sângerând se prind cu vârful pensei pentru o durată scurtă. Pensa se lasă în plagă pe vasul prins. Se aplică pe plagă
un pansament aseptic şi se transportă urgent pentru a fi efectuată hemostaza definitivă.
4. Hemostază. Definiţie, metodele de hemostază definitivă. Caracteristica lor.
Oprirea hemoragiei se numeşte hemostază.
Metodele de hemostază definitivă - se realizează prin închiderea vasului care
sângerează. Se poate realiza prin 4 metode:
 Mecanice;
 Fizice;
 Chimice;
 Biologice.
Metode mecanice - se realizează prin:
 Ligatura vasului în plagă;
 Ligatura vasului pe traiect;
 Aplicarea suturii vasculare;
 Aplicarea pansamentului compresiv;
 Tamponamentul plăgii.
Ligatura vasului în plagă – este cea mai răspândită metodă şi mai sigură. Vasul se prinde cu o pensă
hemostatică, cu materialul de sutură se face un nod, se înlătură pensa, după care se mai face un nod.
Întotdeauna se leagă ambele capete ale vasului lezat.
Ligatura vasului pe traiect – se aplică când nu e posibilă ligatura vasului în plagă (plagă purulentă, când nu
se poate găsi vasul sângerând dintr-un masiv mare de muşchi). Avantajul este că se face la distanţă de plagă,
ceea ce e mai puţin periculos.
Aplicarea suturii vasculare – prezintă o metodă ideală de hemostază. Poate fi laterală şi circulară. Segmentul
lezat al arterei mai poate fi înlocuit cu o proteză vasculară. Protezele se colectează de la cadavre şi se supun
unei prelucrări speciale (leofilizare la t° joasă). Alt tip de proteze sunt pregătite din masă plastică (nodilon,
dacron etc.). Pentru aplicarea suturilor pe vas se folosesc instrumente, ace şi fire speciale.
Aplicarea pansamentului compresiv – în cazul lezării arterelor mici şi venelor.
Tamponamentul plăgii – se aplică în plagă meşi din tifon care comprimă vasele lezate.
 Metode fizice – se realizează prin:
1. Aplicarea t° joase care provoacă spasmul vaselor sangvine (capilarelor). Se aplică punga cu gheaţă, prişniţe
reci.
2. Aplicarea t° înalte şerveţele îmbibate cu sol. Fiziologică 50-60° care provoacă formarea trombului.
3. Electrocoagularea vaselor mici
4. Fotocoagularea cu razele Laser.
Metode chimice – administrarea preparatelor hemostatice ca:
1. Sol. Etamsilat 12,5% - 2,0 i/v sau i/m.
2. Sol. Vicasol 1% - 1,0 i/m
3. Sol. Clorură de Calciu 10% - 10,0 i/v lent
4. Sol. Clorură de Calciu 10%- 10,0 i/v lent
5. Sol. Acidul Aminocapronic 5% - 100,0 i/v prin perfuzii.
6. Sol. H2O2 - 3% are acţiune hemostatică locală
Metode biologice – ca:
1. Transfuzia componentelor şi derivatelor sângelui(concentrat de eritrocite, concentrat de plachete,
fibrinogen, plasmă etc.;
2. Tamponarea plăgii cu propriile ţesuturi ale bolnavului (epiploon, muşchi, fascii);
3. Administrarea plasmei antihemofilice;
4. Administrarea vitaminelor C, K;
5. Aplicarea locală a derivatelor sângelui: pelicule de fibrină, trombină, burete hemostatic, tampon biologic
antiseptic.
Îngrijiri specifice în hemoragii.
Epistaxis – hemoragie nazală. Se serveşte pacientului o tăviţă. Se comprimă cu degetele aripile nasului pe 10
min. Pe frunte se aplică punga cu gheaţă sau comprese reci. Dacă hemoragia nu se opreşte se introduce un
tampon îmbibat în sol. H2O2 – 3% în cavitatea nazală. Se propune pacientului să nu înghită sângele, dar să-l
scuipe în tăviţă. Dacă hemoragia nu se opreşte timp de 10 min se cheamă de urgenţă medical specialist. Se
supraveghează parametrii vitali.
În hemoragie din urechi - în urechi se aplică un tampon aseptic. Dacă hemoragia continuă se înlătură
tamponul aseptic şi se introduce un tampon îmbibat în sol. H2O2 - 3%, sa aplică punga cu gheaţă ori
pansamente reci, se cheamă de urgenţă medical specialist.
În hemoragii în articulaţii (hemartroză) – se aplică punga cu gheaţă, se aplică un bandaj compresiv, utilizând
inele din vată şi tifon. Se efectuează imobilizarea de transport. Se administrează preparate hemostatice. Se
transportă de urgenţă în instituţia curativă.
În hemoragii în cavităţi (interne) – se aplică punga cu gheaţă, se face abord venos şi se instalează sistemul de
perfuzii cu perfuzarea soluţiilor. Se administrează preparate hemostatice, se transport de maximă urgenţă la
spital etc. (vezi şocul hemoragic)
5. Şocul hemoragic. Cauzele. Manifestările clinice. Principii de tratament şi îngrijire.
Socul hemoragic - se întâlneşte mai rar în formă pură, de obicei el se combină cu şocul traumatic.
Cauze: pierderea unor cantităţi mari de sânge, ceea ce conduce la scăderea rapidă a tensiunii arteriale, pulsul fiind
rapid.

Manifestările clinice ale şocului hemoragic:

Dacă pierderea de sânge este pînă la 10%, adică 450-500 ml toţi indicii vitali rămân în normă - normovolemia.
Socul hemoragic se împarte în 4 faze de gravitate:
I fază - şoc compensat - dacă Ps este 100 b/min, iar ta scade la 100, atunci Indicele de şoc este 1,0. Deficitul
sangvin este 20%-30%, adică 700-1300 ml.
Bolnavul este palid, are vertije şi lipotimie datorată irigării insuficiente a creierului cu oxigen. Paliditatea şi
lipotimia apar doar în poziţie ortostatică şi dispar în poziţie orizontală. Bolnavii sunt agitaţi neobişnuit.
II fază – şoc manifestat în cazul când Ps este 120 b/min, iar Ta scade la 80 mm. Indicele de şoc este 1,5. Deficitul
sangvin 30%-50%, adică 1300-1800 ml.
Bolnavii au
1. O sete marcată;
2. Astenie generală, în faţa ochilor reţea, muşte zburătoare;
3. Tegumentele sunt palide, apare cianoza pe fondalul palid al pielii;
4. Tegumentele sunt acoperite cu transpiraţii reci lipicioase;
5. Apar vertije şi lipotimii chiar şi în poziţie orizontală;
6. Apare dispneea (respiraţia frecventă şi superficială);
7. Membrele sunt reci la palpare;
8. Pulsul 120-140 b/m;
9. TA cea sistolică mai joasă de 100 mm;
10. TV scade;
11. Apare oliguria.
III fază - şoc agravat - când Ps atinge 140 b/min, TA mai joasă de 60 mm. Indicele de şoc este 2,0. Deficitul
sangvin peste 50% din sânge, adică 2000-2500 ml.
IV fază – şoc terminal (ireversibil) – frecvenţa Ps 160 b/min, TA scade la 60mm, indicele de şoc 2,5, deficitul
sangvin peste 60%. Toate semnele enumerate mai sus mult mai pronunţate, conştienţa dispare, apare oligoanuria.

1. Se efectuează hemostaza provizorie;

2. Se poziţionează în poziţie de securitate. Se aşează pe o targă în decubit dorsal sau lateral, extremitatea
cefalică este mai jos decât planul toracic, membrele inferioare ridicate sub unghi de 30-45o.
3. Se pregăteşte o sistemă pentru perfuzii, se face venepuncţia şi se perfuzează: sol. volemice
(micromoleculare) – sol. Dextran, sol. Ringher, sol. Glucoză 5%, sol. Fiziologică.
4. Administrarea substituenţilor macromoleculari pentru a umple spaţiul mare creat – sol. Refortan, sol.
Reomacrodex, sol. Reopoliglucină, sol Gelofuzină, sol. Haes etc.
5. Dacă TA este 90 mm şi mai jos se administrează sol. Adrenalină hidrocloridă 0,1% - 0,5- 075 ml s/c
6. Se vor administra corticosteroizi: sol, dexametazon 12-16 mg;
7. Dacă este posibil, se va administra oxigen printr-o sondă nazală.
8. În caz de necesitate, se administrează substanţe hemostatice: sol. de Clorură de calciu, sol. Etamzilat, sol.
Vicasol, Acidul aminocapronic în perfuzii.
9. Se face monitorizarea accidentatului: Ps, T/A, respiraţia.
10. Se transportă de urgenţă la spital pentru a fi efectuată hemostaza definitivă, pentru a se transfuza
derivatele sângelui.
6. Noţiune de traumatism şi politraumatism. Clasificarea traumatismelor.

Ansamblul manifestărilor locale şi generale ale ţesuturilor sau organelor produse prin acţiunea violentă
asupra organismului a unei forţe externe, denumită agent vulnerant se numeşte leziune traumatică (traumatism).

Clasificarea:
I. În funcţie de tipul agentului vulnerant deosebim traumatism:
1. Mecanic – acţiune factorilor mecanici a căror forţă depăşeşte rezistenţa
fiziologică a ţesutului lezat;
2. Termic – acţiunea temperaturii înalte sau joase asupra organismului;
3. Electric – acţiunea curentului electric;
4. Chimic – acţiunea factorilor chimici;
5. Actinic – acţiunea factorilor actinici;
6. Psihic – modificările funcţionale ale SNC în rezultatul stresului negativ
sau pozitiv.
II. În funcţie de împrejurimile în care s-a produs trauma, deosebim:
1. Traumatism în sfera de producţie (accidente de muncă):
a) industriale - (la uzine, fabrici, ateliere);
b) agricole - (în timpul lucrărilor agricole);
2. Traumatism habitual – provocate în condiţii casnice;
3. Traumatism rutier - auto, feroviar;
4. Traumatism infantil - în grădiniţe de copii, şcoală;
5. Traumatism sportiv - în timpul competiţiilor sportive şi
cantonamentelor;
6. Traumatism provocat de catastrofe ecologice şi calamităţi naturale;
7. Traumatism intenţionat ( militar).
 III. În funcţie de gravitate traumatismului este:
1. Izolat;
2. Multiplu;
3. Asociat;
4. Combinat.
La termenul politraumatism se referă traumatismul multiplu, asociat, combinat.
Politraumatismul - sunt leziuni traumatice în care leziunile periferice (fracturi, plăgi întinse, combustii) sunt
asociate cu leziuni viscerale, ce duc la sindromul de agravare reciprocă.
1.Traumatismul multiplu – sunt leziunile a două sau mai multor organe într-o cavitate sau regiune anatomică.
Exemplu: (ficat+splină), (stomac+intestin+splină).
2.Traumatismul asociat – lezarea organelor interne în diferite cavităţi sau diferite regiuni anatomice, sau asocierea
de traumatism a aparatului locomotor şi a organelor interne.
Exemplu: (fractura oaselor bazinului+leziunea intestinului rect, a vezicii urinare) sau (leziunea stomacului+leziunea
plămânului+trauma craniocerebrală).
3.Traumatismul combinat – este prezenţa concomitentă a doi şi mai mulţi factori etiologici de geneză deferită. Când
se combină factorii – mecanici, chimici, termici, radioactivi,etc.
Exemplu: (traumatismul mecanic +traumatismul termic, traumatismul termic+ traumatismul mecanic+traumatismul
actinic etc.)

7. Contuzia ţesuturilor moi, Cauzele, semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi îngrijiri specifice.
Contuzia ţesuturilor moi (contuzio) - este lezarea ţesuturilor moi sau a organelor cu un obiect bont (cu
suprafaţă netedă) cu păstrarea integrităţii pieli.
Contuziile se pot produce în mod:
1. Direct – acţiunea directă a agentului vulnerant (prin acceleraţie);
2. Indirect – prin lovirea corpului uman în mişcare de un obstacol (prin
deceleraţie).
Manifestările clinice locale:
1. Durere vie permanentă;
2. Tumefiere;
3. Echimoze ;
4. În contuzii mai grave formarea hematomului. Hematomul se modifică treptat în
culoare de la roş-brună, cianotică, verde, galbenă;
5. Limitarea mişcărilor regiunii respective.
Asistența de urgență: aplicarea pansamentului compresiv, pungi cu gheta sau compresii reci si spitalizarea
accidentatului .la punctultraumatologic se va exclude prezanta unei luxatii sau fracturi -radiograma
Tratament .
1. Local primele 24 ore se aplică frigul - punga cu gheaţă, zăpadă, sau prîşniţe
reci;
2. Repaus absolut cu ridicarea membrului pe 7-10 zile;
3. Începând cu a 2-3 zi se aplică proceduri calde, proceduri fizioterapeutice.
8. Entorsa, Cauzele, semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi îngrijiri specifice.
Entorsa - este o formă minoră a leziunilor articulare, ce se produc la mişcarea
bruscă şi forţată ce depăşeşte posibilităţile fiziologice ale articulaţiei.
Entorsele se produc mai frecvent în articulaţia talocrurală (tibiotarsiană, a gleznei) radiocarpiană (a mâinii) şi a
degetelor.
Pot fi:
1. Entorse simple - elongaţii a ligamentelor;
2. Rupturi de ligamente;
3. Rupturi de ligamente şi a capsulei articulare.
Manifestările clinice:
• Durere violentă în momentul traumei, ce se micşorează pe câteva ore şi apoi se desfăşoară cu o
intensitate mai mare;
• Poziţia forţată a membrului cu limitarea mişcărilor;
• Primele ore paliditatea şi răceala membrului, mai târziu poate apărea hipertermia locală;
• Edemul pronunţat ce provoacă mărirea în volum şi deformarea articulaţiei;
• Mai târziu poate apărea echimoza şi răceala în regiunea lezată;
Asistenţa de urgenţă:
1. La persoanele mai sensibile combaterea durerii prin administrarea analgezicelor (Analghin + Dimedrol,
Ketanol)
2. Crearea stării de repaus fizic (imobilizarea) prin aplicarea bandajului compresiv în „8”, sau atela Kramer;
3. Se aplică punga cu gheaţă;
4. Se transportă la punctul traumatologic, pentru examinarea radiologică;
Tratamentul include imobilizarea cu atela ghipsată pe 1-3 săptămîni (în dependenţă de
localizare).
1. Local primele 24 ore se aplică frigul - punga cu gheaţă, zăpadă, sau prîşniţe
reci;
2. Repaus absolut cu ridicarea membrului pe 7-10 zile;
3. Începând cu a 2-3 zi se aplică proceduri calde, proceduri fizioterapeutice.
În entorse complexe se face intervenţie chirurgicală.
După terminarea perioadei de imobilizare se vor face mişcări în articulaţie pentru
recuperarea funcţională, se vor recomanda şedinţe fizioterapeutice, aplicarea
unguentelor Fastum gel, Diclofenac, Capsicam, Indovazin etc.
9. Luxaţia. Cauzele, clasificarea, semnele clinice.
Luxaţiile - este dislocarea patologică a suprafeţelor articulare una faţă de alta.
Mecanismul de producere este prin smulgere sau cădere.
Clasificarea - luxaţiile se clasifică în:
I. 1. Congenitale;
mecanice
2. Dobândite
patologice
II. În funcţie de gravitate pot fi:
1. Incomplete (subluxaţie) - subluxaţii, când între suprafeţele
articulare se păstrează contact.
2. Complete - contacul între suprafeţele articulare nu este păstrat.
III. În funcţie de momentul producerii şi instituirea tratamentului se deosebesc
luxaţii:
1. Recente – luxaţia cu o durată de la traumatism pană la 3 zile;
2. Postrecente – luxaţii cu o durată de la traumatizare de la a 4 zi pană la 21 zile (3-săptămani);
3. Tardive – luxaţia cu o durată de la traumatizare mai mult de 3 săptămîni.

Cel mai des se întâlnesc luxaţiile traumatice. Se afectează mai des articulaţiile:
1. Umărului - 50-60%
2. Degetelor;
3. Cotului (cubitală)
4. Mîinii (radio-carpiană)
Cauzele:
1. Căderea pe mîina întinsă;
z2. Căderea pe spate cu sprijin în cot;
3. Lovitură directă.
Manifestările clinice:
1. Dureri extrem de violente în articulaţie;
2. Impotenţă funcţională;
3. Poziţia antalgică a membrului, a regiunii lezate;
4. Deformarea articulaţiei;
5. Scurtarea sau alungirea segmentului luxat;
6. Examenul radiografic – arată poziţie anormală a suprafeţelor articulare şi
exclude fractura.
10. Asistenţa de urgenţă, principii de tratament şi îngrijiri specifice în luxaţii.
Asistenţa de urgenţă:
1. Combaterea sindromului algic (sol. Analgin + Dimedrol, Ketanol, Togesic, Promedol 1%-1,0 s/c).
 2. Aplicarea pungii cu gheaţă, a prîşniţelor reci;
3. Imobilizarea de transport;
4. Transportarea la punctul traumatologic;
5. Examenul radiologic în 2 planuri.
Tratamentul - constă în reducerea luxaţiei.
Pentru articulaţiile mari sub anestezie generală cu relaxarea musculară se face reducerea luxaţiei după una
din metodele Coher, Djanelidze, Stamatin. După reducere se face imobilizarea postreducţională cu basma
sau aparat ghipsat pe 2-3 săptămîni. După înlăturarea imobilizării se face recuperarea funcţională
(gimnastica curativă, masaj).
În luxaţiile degetelor reducerea luxaţiei se face sub anestezie locală. Se imobilizează cu atelă ghipsată pe 7-10
zile.
Dacă reducerea luxaţiei nu reuşeşte pe cale nesîngerîndă, atunci se face pe cale chirurgicală.
11. Sindromul de compresiune îndelungată (crush sindrom). Cauzele. Manifestările clinice.
Sindromul de strivire -(toxicoza traumatică, „crush sindrom”) este ansamblul tulburărilor generale grave,
adesea mortale, provocate prin compresiunea sau strivirea ischemică prelungită a maselor musculare ale
corpului, mai frecvent a membrelor inferioare.
1. Etapa de compresiune - corespunde timpului în care ţesuturile au fost în ischemie mai mult de 8-10 ore.
2. Etapa de decompresiune - începe după eliberarea accidentatului de sub compresiune. Ea decurge în trei
faze:
1. Faza de edem
2. Faza de şoc
3. Faza de anurie (IRA)
Faza de edem - starea generală la început este satisfăcătoare timp de câteva ore după degajarea de sub
compresiune. Ca urmare a ischemiei, la reluarea circulaţiei se absorb o serie de substanţe toxice, ce măresc
permeabilitatea capilarelor. Datorită acestui fapt se produce un transfer rapid de plasmă din vase în ţesuturi.
Primul semn care apare şi se dezvoltă rapid îl constituie edemul masiv, dur la nivelul membrelor
traumatizate. Pielea capătă o culoare cianotică, apar flictene cu exudat sangvinolent, pulsul lipseşte la
periferie. La palpare ţesuturile sînt reci, tari (lemnoase). Durează 4-5 zile, dacă bolnavul supraveţuieşte el se
absoarbe lent.
Faza de şoc – odată cu constituire edemelor se dezvoltă starea şoc hipovolemic determinat de stagnarea
masei circulante la nivelul edemelor. La început organismul compensează pierderile de lichid, evoluţia
aparent este benignă, apar primele emisii de urină de culoare roşie „ca oja”, ”ca lacul”, datorită mioglobinei
(mioglobinuria). Apoi are loc prăbuşirea circulatorie, care poate să se termine cu moartea.
Faza de anurie – chiar dacă rănitul iese din stare de şoc, după 2-3 zile se instalează IRA, prin creşterea ureei
şi potasemiei. Starea generală a bolnavului se înrăutăţeşte considerabil. Apare icterul, voma, setea, dureri
în regiunea lombară, delir.
Această fază durează cîteva zile, punctul critic situîndu-se în jurul zilei a 7. În unele cazuri diureza se
restabileşte şi evoluţia devine favorabilă. În cazul sindromului lezional grav, se declanşează anuria, uremia. În
lipsa hemodializei moartea survine în ziua 7-8 prin stop cardiac.
Letalitatea este de 60% în primele 3 zile.
În cazul compresiunii ambelor membre mor 2/3 din accidentaţi, dacă este compresat numai un
membru - mor 1/3.
În compresiunea continuă timp de 4 ore, moare 1 din 10, timp de 5-7 ore moare 1 din 6; iar mai mult
de 8-10 ore mor 2/3 din accidentaţi.
Dacă evoluţia este favorabilă, adică este mioglobinurie, însă fără IRA, starea bolnavului se îmbunătăţeşte,
se micşorează edemul membrului, se restabileşte sensibilitatea, apare poliuria. Local - necroza vastă a
ţesuturilor, din rană ies muşchii necrozaţi de culoarea cărnii fierte.
12. Asistenţa de urgenţă în sindromul de compresiune îndelungată. Principiile de tratament şi îngrijiri
specifice. Educaţia pentru sănătate în comunitate.

Asistenţa de urgenţă.
1. Monitorizarea funcţiilor vitale: Ps, respiraţia, TA;
2. Aplicarea garoului mai sus de compresiune, înainte de a degaja victima de sub compresiune;
3. Degajarea accidentatului de sub compresiune;
4. Bandajarea compresivă a membrului cu faşă elastică pentru prevenirea edemului şi plasmoreei;
 5. Ridicarea garoului în caz că ţesuturile sunt viabile;
6. Suprimarea sindromului algic prin administrarea analgezicelor: sol. Analghină 50%-2,0 cu sol. Dimedrol
1%-1,0, sau sol. Ketanol 2,0, sau sol. Togesic 2,0. În prezenţa medicului administraţi soluţii opioide Tramadol
2,0 sau Promedol 1,0;
7. În cazul cînd TA sistolică este 90mm col Hg şi mai joasă administrarea remediilor cardiotonice
(Cordiamină, Cofeină), şi vazoconstrictoare (Adrenalină, Mezatonă);
8. Administrarea corticosteroizilor Dexametazon 12-16 mg;
9. Abord venos cu instalarea sistemei pentru perfuzii cu orice soluţie, mai bine Refortan, Reopoliglucină,
Gelofuzină;
10. Imobilizarea de transport;
11. Aplicarea hipotermiei - pungii cu gheaţă, zăpadă, apă rece;
12. Per os bicarbonat de Na 2% - 200 ml peste fiecare 3-4 ore, pentru
schimbarea reacţiei urinei din acidă în alcalină. Aceasta ajută să menţină mioglobina în stare dizolvată
şi a nu se depune pe canaliculele renale.
13. Transportarea în înstituţia medicală specializată cu monitorizarea
pacientului pe parcursul transportării.

Tratamentul:
1. Terapia antişoc cu analgezice şi soluţii de dezintoxicare: prin perfuzii – ser Fiziologic, sol. Glucosae
5%, Reopoliglucină, Poliglucină, Hemodez, Bicarbonat de sodiu.
2. Transfuzii de Plasmă;
3. Antibioterapia - antibiotice cu spectrul larg de acţiune;
3. Blocaj novocainic paranefral;
4. Pungi cu gheaţă pe membre cu întreruperi de 1,5-2 ore;
5. Tratament chirurgical - Incizii mari musculare „în lampas” ce duc la scurgerea
lichidului ce conţine toxine, necrectomii. În cazuri grave amputarea membrului;
7. Monitoriizarea pulsului, tensiunii arteriale şi diurezei, îngrijirea
minuţioasă a bolnavului.
9. În cazuri grave se recurge la detoxicarea suprarenală cu ajutorul
hemodializei (rinichi artificial).

13. Şocul traumatic. Manifestările clinice. Asistenţa de urgenţă.

Șocul traumatic stare critică a organismului uman ca rezultata al actiunii unui agent vulnerant de o intensutae
enormă ce depaseste posibilitatile de adaptare a organismului agresat.
Manifestarile clinice :bolnavul este in constiinta . Pierde cunostintta daca trauma este cranio-cerebrală
La bolnav se determina reactie intarziata, tegumentele palide , reci, cianotice la periferie , transpiratii reci ,
respiratie accelerata, tahicardie, micsorarea TA, anurie,
Asistenta de urgenta:
1. Degajarea traumatizatului din focarul de producere a fraturii
2. Calmarea
3. Asezarea in pozitie de securitate si interzicerea oriccarui tip de miscare
4. Hemostaza provizorie se efectueaza prin compresiunea circulara cu garoul Esmarch sau cel
improizat
5. Suprimarea durerii: analkgezice: promodol, omnopon
6. Novocaină, lidocaină
7. Toașeta primara a plagii cu solutii antiseptice peroxid de hydrogen amesecat cu furaciclină
8. Imobilizarea provizorie
9. Transportarea de urgenta la spital
14. Plăgile. Definiţie, clasificarea plăgilor. Semiologia diverselor tipuri de plăgi.
Plaga este întreruperea continuităţii pielii sau a mucoaselor cu o posibilă distrugere a ţesuturilor
subiacente.
Cauzele: Sunt acţiunea mai multor factori:
1. Mecanici;
2. Chimici – acizi, baze, săruri;
3. Electrici;
 4. Termici – căldură, frig;
5. Actinici etc.
Clasificarea:
I. În funcţie de circumstanţe:
 Accidentale – de muncă, de circulaţie, habituale etc.
 Intenţionate – agresiuni sau suicid;
 Iatrogene - produse de actul chirurgical, manopere endoscopice, puncţii, injecţii;
II. În funcţie de profunzime plăgile pot fi:
 Superficiale - interesează doar tegumentele.
 Profunde - interesează şi straturile subaponevrotice.
a) Nepenetrante – fără lezarea membranei seroase (nu pătrund în cavităţi);
b) Penetrante – cu lezarea membranei seroase şi pătrunderea în cavităţi (peritoneale, toracice,
intracraniene), care la rândul său pot fi:
 Simple – fără lezarea organelor interne;
 Perforante – cu lezarea organelor interne.
III. În funcţie de timpul scurs de la producerea plăgii şi până la
momentul acordării primului ajutor:
 Recente - în primele 6 ore - se consideră neinfectate.
 Vechi - mai mult de 6 ore - se consideră infectate.
IV. În funcţie de gradul de infectare:
 Plăgi aseptice.
 Recent infectate.
 Septice (purulente).
V. În funcţie de numărul lor se deosebesc:
 Plăgi unice;
 Plăgi multiple.
VI. În funcţie de tipul de acţiune a agentului vulnerant mecanic se deosebesc:
 Plăgi prin înţepare;
 Plăgi prin tăiere;
a) chirurgicale;
b) accidentale
 Plăgi prin contuzie (prin zdrobire);
 Plăgi lacerate;
 Plăgi prin muşcare;
 Plăgi prin armă de foc;
 Plăgi prin smulgere, tracţiune, sfâşiere – plăgile prin scalpare când este
prins părul, smulgerea unui segment sau chiar a unui membru.
. Semiologia plăgilor.
Manifestările clinice locale caracteristice pentru toate tipurile de plăgi sunt:
1. Dehiscenţa marginilor plăgii - este determinată de constricţia fibrelor elastice ale dermei şi direcţia plăgii
în raport cu direcţia liniilor elastice Langher;
2. Durerea care este constantă. Este provocată de lezarea terminaţiilor nervoase senzitive. Durerea apare
imediat şi cedează după mai multe ore, mai ales după aplicarea suturilor. Reapariţia durerilor cu caracter
pulsatil este un semn de infecţie;
3. Hemoragia manifestată prin hemoragii externe, hemoragii interne sau prin apariţia unor hematoame
tisulare;
4. Impotenţa funcţională poate fi parţială sau totală şi se datorează leziunii muşchilor, tendoanelor,
articulaţiilor.
5. În plăgi vaste sau asociate se poate dezvolta şocul traumatic şi şocul
hemoragic hipovolemic.

Semiologia plăgilor mecanice în funcţie de tipul de acţiune a agentului vulnerant:

1. Plăgi prin tăiere: sunt accidentale (ocazionale) şi chirurgicale. Plăgile
 accidentale sunt produse de un agent tăios: lamă, brici, baionetă, cuţit, sticlă, ciob. Au marginile
regulate, lineare iar distrugerile tisulare sunt mici, neînsemnate din care cauză se creează condiţii
favorabile de vindecare mai rapidă. Sunt superficiale şi profunde. În cele profunde creşte riscul de lezare a
structurilor anatomice importante – vase, nervi, muşchi, tendoane, organe etc.
2. Plăgi prin înţepare - produse prin aşchii de lemn, ace, cuie, coarne de
animale, baionetă, sulă, sârmă etc.
Particularitatea anatomică a acestor plăgi este adâncimea mare şi o leziune neînsemnată a tegumentelor. În aşa
plăgi totdeauna există primejdia lezării organelor de importanţă vitală (organe cavitare şi parenchimatoase,
vase magistrale, nervi etc.).
Plăgile prin înţepare sunt periculoase prin:
a) din cauza semnelor sărace, pot rămâne neobservate leziunile ţesuturilor şi organelor subiacente.
b) o dată cu factorul vulnerant în adâncimea ţesuturilor se introduc microbi, adesea anaerobi ce au
condiţii bune de dezvoltare a infecţiei anaerobe.
c) pot fi retenţii a corpilor străini (ace, spini, aşchii, sârmă), ce neapărat urmează să fie extrase.
3. Plăgile prin contuzie (prin zdrobire) - sunt consecinţa acţiunii obiectului bont cu marginile nete,
dure. Ca regulă beţe, pietre, topor, picior, pumn, etc.
Ele se caracterizează prin margini neregulate, zdrenţuite, anfractuoase, printr-o cantitate mare de
ţesuturi zdrobite, prin contuzie, îmbibate cu sânge şi ţesuturi devitalizate. Vasele sangvine strivite deseori se
trombează. În ţesuturile zdrobite se creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea infecţiei, mai ales a
infecţiei anaerobe.
4. Plăgile lacerate - sunt provocate de obiecte ascuţite cu planurile de zigzag (ferestrău, cutie de conserve
deschisă, freze, roţi dinţate). Plaga are margini neregulate, ţesuturi devitalizate, sângerează mai puţin.
5. Plăgi prin armă de foc - sunt provocate de schije, alice, gloanţe, proiectile. Pot fi:
a) unipolare (oarbe) - când au un singur orificiu de intrare, proiectilul
oprindu-se în ţesuturi;
b) bipolare - când prezintă un orificiu de intrare şi unul de ieşire. Orificiul de intrare este neînsemnat,
punctiform, iar cel de ieşire este mult mai mare şi prezintă o rupere radicală a ţesuturilor şi tegumentelor.
c) tangenţiale – întotdeauna anfractuoase cu marginile neregulate şi ţesuturi
devitalizate.
6. Plăgi prin muşcare - sunt provocate de animale domestice:
câini, pisici, cai, porci, şobolani; de animale sălbatice: lupi, vulpi, mistreţi sau om. Se caracterizează
atât prin leziuni imense şi profunde cât şi prin infectarea gravă cu microbi virulenţi din cavitatea bucală
a omului sau animalului. Deseori se observă urme de dinţi pe piele. Pot lipsi ţesuturile muşcate,
marginile sfâşiate, neregulate. Prin plăgi muşcate pot fi introduse în organism infecţii grave:
a) Turbarea (cu virusul rabiei) - câini, pisici, vulpi;
b) Spirochetoza hemoragică - şobolani;
c) Sifilisul, Sida - muşcătură de om.
15. Asistenţa de urgenţă în plăgi. Toaleta primară a plăgii. Principiile de tratament ale plăgilor. Rolul
asistentului medical în îngrijirea pacientului.
Asistenţa de urgenţă. Toaleta primară a plăgii.
Toaleta primară a plăgii se face la etapa prespitalicească de către asistentul medical sau felcerul la
locul accidentului, în oficiul sanitar sau în secţia de internare. Se face descoperirea pe larg a zonei lezate şi
se efectuează toaleta primară a plăgii
1. Hemostaza provizorie (pansament compresiv, garou);
2. Pe regiunea piloasă se tunde sau se rade părul;
3. Se curăţă cu apă caldă şi săpun ţesuturile din vecinătate murdărite de sol, de sânge uscat;
4. Marginile plăgii se badijonează cu sol. Iod 1-2%, Iodonat 1%, Alcool 70°, Betadină.
5. Plaga se prelucrează cu sol. Peroxid de hidrogen de 3%;
6. Din plagă se extrag corpii străini, resturile vestimentare, fără a se atinge cheagurile de sânge;
7. Plaga se usucă cu comprese sterile;
8. Marginile plăgii din nou se prelucrează cu sol. Iod 1-2%, Iodonat 1%, Alcool 70° ;
9. Se aplică pansamentul aseptic;
10.Se face profilaxia tetanosului;
11.Se transportă în instituţia sanitară specializată. Plăgile muşcate se consultă cu medicul infecţionist.
 Plăgile accidentale totdeauna sunt infectate de acea la examinarea şi acordarea asistenţei de urgenţă plăgile nu
se vor sonda sau palpa, deoarece atunci se pot introduce microbi, iar cei deja prezenţi se transferă în
adâncime.

4. Principiile de tratament ale plăgilor

Prelucrarea (toaleta) primară chirurgicală a plăgii: (PPChP)
În cartea “Medicina militară de companie” chirurgul A.A.Ciarucovschii în anul 1836 scria: “ Plaga
contuză trebuie transformată în plagă prin tăiere şi apoi tratată prin suturare imediată ”.
Astfel a fost propusă metoda de prelucrare primară chirurgicală a plăgii. Toaleta primară chirurgicală a
plăgii (TPChP ) se face în sala de operaţii cu respectarea strictă a asepsiei, sub anestezie locală sau
generală de către medicul chirurg de specialitate şi a/m de operaţie.
Tehnica: se face decontaminarea câmpului operator şi delimitarea lui cu câmpuri sterile, cu bisturiul se
face excizarea marginilor, pereţilor şi fundului în limitele ţesuturilor viabile. Se înlătură toate impurităţile şi
ţesuturile devitalizate îmbibate cu sânge în limitele de la 0,5 - 2cm. După înlăturarea ţesuturilor infectate
toate instrumentele se înlocuiesc cu altele sterile, plaga se delimitează cu alte câmpuri sterile, se prelucrează
marginile plăgii cu sol. Iodonat 1%, Betadină iar echipa de chirurgi îşi schimbă mănuşile.
Chirurgul ligaturează vasele ce sângerează, suturează ţesuturile. Tegumentele se suturează cu mătase.
Plaga se prelucrează din nou cu sol. Iodonat 1%, Betadină, se aplică pansamentul.
Suturile se aplică cel târziu peste 6 ore după lezare cu condiţia unei supravegheri a bolnavului în
staţionar.
Aşa sutură a plăgii se numeşte: sutura primară chirurgicală a plăgii. Ea se mai aplică în plăgi
superficiale prin tăiere cu marginile netede fără semne de impurificare vizibilă şi pe toate plăgile operatorii.
În cazul lezării ţesuturilor capului datorită vascularizării suficiente a acestei regiuni, ţesuturile devitalizate
se excizează minimal (mai econom) cu aplicarea ulterioară a suturilor.
Tratamentul plăgilor aseptice (operatorii)
1.Se înlătură pansamentul vechi şi se aruncă în tăviţa renală;
2. Se face inspecţia plăgii;
3. Se badijonează tegumentele din jurul plăgii de la plagă spre exterior cu
mişcări în spirală cu sol. Alcool etilic 70o, sol. Iodonat 1% sau sol.
Betadină;
4. Se prelucrează plaga suturată;
5. Se acoperă plagă cu comprese sterile;
6. Se fixează pansamentul cu faşa din tifon, cu leucoplast, cu benzi adezive etc.
Schimbarea pansamentului se face o dată la 2 zile. Suturile se vor înlătura la 5 - 7 zi sau a 10-a zi în plăgile
mari.
Cu scop de profilaxie a complicaţiilor purulente se administrează antibioterapia.
16. Principiile de tratament ale plăgilor. Rolul asistentului medical în îngrijirea
pacientului.
Prelucrarea (toaleta) primară chirurgicală a plăgii: (PPChP)
În cartea “Medicina militară de companie” chirurgul A.A.Ciarucovschii în anul 1836 scria: “ Plaga contuză
trebuie transformată în plagă prin tăiere şi apoi tratată prin suturare imediată ”.
Astfel a fost propusă metoda de prelucrare primară chirurgicală a plăgii. Toaleta primară chirurgicală a plăgii
(TPChP ) se face în sala de operaţii cu respectarea strictă a asepsiei, sub anestezie locală sau generală de către
medicul chirurg de specialitate şi a/m de operaţie.
Tehnica: se face decontaminarea câmpului operator şi delimitarea lui cu câmpuri sterile, cu bisturiul se face
excizarea marginilor, pereţilor şi fundului în limitele ţesuturilor viabile. Se înlătură toate impurităţile şi ţesuturile
devitalizate îmbibate cu sânge în limitele de la 0,5 - 2cm. După înlăturarea ţesuturilor infectate toate instrumentele
se înlocuiesc cu altele sterile, plaga se delimitează cu alte câmpuri sterile, se prelucrează marginile plăgii cu sol.
Iodonat 1%, Betadină iar echipa de chirurgi îşi schimbă mănuşile.
Chirurgul ligaturează vasele ce sângerează, suturează ţesuturile. Tegumentele se suturează cu mătase. Plaga se
prelucrează din nou cu sol. Iodonat 1%, Betadină, se aplică pansamentul.
Suturile se aplică cel târziu peste 6 ore după lezare cu condiţia unei supravegheri a bolnavului în staţionar.
Aşa sutură a plăgii se numeşte: sutura primară chirurgicală a plăgii. Ea se mai aplică în plăgi superficiale
prin tăiere cu marginile netede fără semne de impurificare vizibilă şi pe toate plăgile operatorii.
 În cazul lezării ţesuturilor capului datorită vascularizării suficiente a acestei regiuni, ţesuturile devitalizate se
excizează minimal (mai econom) cu aplicarea ulterioară a suturilor.
Tratamentul plăgilor aseptice (operatorii)
1.Se înlătură pansamentul vechi şi se aruncă în tăviţa renală;
2. Se face inspecţia plăgii;
3. Se badijonează tegumentele din jurul plăgii de la plagă spre exterior cu
mişcări în spirală cu sol. Alcool etilic 70o, sol. Iodonat 1% sau sol.
Betadină;
4. Se prelucrează plaga suturată;
5. Se acoperă plagă cu comprese sterile;
6. Se fixează pansamentul cu faşa din tifon, cu leucoplast, cu benzi adezive etc.
Schimbarea pansamentului se face o dată la 2 zile. Suturile se vor înlătura la 5 - 7 zi sau a 10-a zi în plăgile mari.
Cu scop de profilaxie a complicaţiilor purulente se administrează antibioterapia.
17. Tipurile şi fazele de cicatrizare a plăgii.
Tipurile şi fazele de cicatrizare ale plăgii.
Tipurile de cicatrizare:
Cicatrizarea (vindecarea) plăgilor este un proces biologic complicat.
Se disting 3 tipuri de vindecare:
I. Vindecarea primară - „per-primam intenţionem” atunci când marginile plăgii se alipesc prin suturi
chirurgicale primare sau prin pansament compresiv, când în rană nu se dezvoltă infecţia. Cicatrizarea se
observă în a 5-6 zi cu formarea unei cicatrice subţiri liniare. Este o vindecare ideală pentru orice plagă
operatorie.
II. Vindecarea secundară - „per-secundam intenţionem” în caz de dezvoltare a infecţiei în plagă marginile
rănii nu se alipesc şi rana supurează. Cicatrizarea secundară durează timp îndelungat. Cicatricea va fi
groasă, uneori aducând la contracturi, vicii, etc.
Vindecarea secundară a plăgilor purulente decurge în 4 faze.
1. Faza de inflamaţie – începe imediat după acţiunea agentului vulnerant. Apare procesul inflamator acut
aseptic cu producerea hiperemiei, edemului şi infiltraţiei leucocitare a ţesuturilor. Are loc exudarea, detaşarea
ţesuturilor devitalizate.
2. Faza de proliferare (de granulaţie) – această fază începe aproximativ din ziua a doua de la producerea
plăgii, atingând maximum în ziua a 14-a, după care scade lent la 21-a zi când începe să se refacă rezistenţa
mecanică a ţesutului nou format. Se micşorează exudaţia până la dispariţia ei, se micşorează inflamaţia, are
loc liza ţesuturilor necrozate şi a cheagurilor de fibrină, predomină procesele de regenerare şi formare a
granulaţiilor.
3. Faza de organizare a cicatricei - acest proces se produce lent şi poate să dureze săptămâni şi luni. Se
caracterizează prin remodelarea structurilor fibrilare, formarea cicatricei. După 6 luni cicatricea îşi capătă
rezistenţa sa finală.
4. Reepitelizarea - reprezintă ultima fază a cicatrizării. Ea începe încă în faza de granulaţie şi continuă până la
acoperirea complectă a defectului tegumentului.
III. Vindecarea terţiară - „per-terţian intenţionem” reprezintă vindecarea unei plăgi cu evoluţie
secundară care a fost ulterior suturată. În acest caz are drept scop scurtarea timpului de vindecare.
IV. Vindecarea sub crustă - în cazul leziunilor superficiale ale pielii. În regiunea rănii se acumulează
sânge şi limfă, care coagulându-se, formează o coajă cafenie închisă numită crustă. Cicatrizarea are loc
repede, deoarece crusta serveşte drept pansament biologic, care protejează plaga de infectare şi
traumatizare.

18. Complicaţiile plăgilor. Caracteristica lor. Plăgile purulente. Etiopatogenie. Manifestările clinice în
funcţie de stadiile evolutive ale plăgii purulente, caracteristica lor.
Complicaţiile plăgilor. Plăgile purulente - pentru a se dezvolta infecţia în plagă sunt necesare:
1. Virulenţa florei microbiene;
2. Distrugerea ţesuturilor cu tulburarea circulaţiei sangvine şi a inervaţiei;
3. Scăderea forţelor de apărare ale organismului.
Plăgile purulente local se manifestă prin:
1. Hiperemia marginilor plăgii;
2. Tumefacţia ţesuturilor moi;
3. Ridicarea t locale;
4. Apariţia durerilor pulsatile;
5. Eliminarea secreţiilor purulente din plagă.
 Din manifestările generale: ridicarea t corpului; greaţă, vomă, frisoane, schimbări din partea tuturor
organelor şi sistemelor. În sânge leucocitoză, devierea formulei leucocitare spre stânga, VSH accelerat.
19. Principiile de tratament ale plăgii purulente în funcţie de fazele evolutive. Rolul asistentului medical în
îngrijirea pacientului.
Tratamentul plăgilor purulente.
I. În faza de inflamaţie:
1. Repausul regiunii afectate;
2. Pansarea plăgii;

Tehnica pansării în faza de inflamaţie şi de proliferare:

1. Mai întâi înlăturarea pansamentului vechi dacă este;
2. Badijonarea marginilor plăgii de a periferie spre plagă;
cu soluţii antiseptice: Iodonat1%, Alcool 70 , Betadină.
3. Irigarea plăgii cu sol. antiseptice mai întâi cu sol. Peroxid de hidrogen
de 3%, apoi cu sol. Furacilină, Dioxidină, Clorhexidină, etc.
4. Uscarea plăgii cu comprese sterile, apoi tegumentele din jur;
5. Badijonarea repetată a marginilor plăgii cu sol. antiseptice: Iodonat1%,
Alcool 70 , Betadină.
6. Drenarea plăgii cu comprese îmbibate în sol. NaCl de 10% prin aceasta
se ameliorează procesele de liză şi distrugere a ţesuturilor devitalizate,
se accelerează curăţirea plăgii; sau se aplică comprese îmbibate în
unguente hidrofile - Levosin şi Levomicol;
Aplicarea drenajului - fâşii de drenaj din cauciuc; tuburi de drenaj,
comprese din tifon.
7. Tot în această fază se pot aplică pansamente cu fermenţi proteolitici:
Tripsină, Himotripsină, Ribonuclează;
8. Se aplică local antibiotice sub formă de praf sau sub formă de soluţii
concentrate;
9. În prezenţa infecţiei bacilopioceanică se presoară praf de Acid boric.
10. Aplicarea pe plagă a compreselor sterile în formă de „pantolonaşi”;
11. Fixarea pansamentului aseptic.
Pansamentul se schimbă pe măsura îmbibării lui, dar nu mai rar decât o
dată în 24 ore.
II. În faza de regenerare:
1. Tehnica pansării rămâne aceiaşi.
Particularităţile:
1. În această fază nu se aplică drenaje;
2. Nu se aplică soluţie hipertonică. În loc de soluţie hipertonică se trece la tratamentul cu unguiente
Levosin, Levomicol, Cloromicol, Sintomicină, Fastin, Solcoseril.
3. Nu se aplică fermenţii proteolitici.
III. În faza de epitelizare - aplicarea pansamentelor aseptice uscate.
Proceduri fizioterapeutice.

Tratamentul general:
1. Repaus absolut regiunii afectate;
2. Antibioterapia - după însămânţarea florei. Cel mai des se indică aminoglicozidele şi cefalosporinele:
Cefazolin, Cefatoxim, Ciprinol, Cebect, Ciprofloxaţin, etc.
3. Antibioticele antimicotice: Flucoral, Fluconazol, Micosist, Pimafucină.
4. Terapia antianaerobă şi antiparazitară - Metrogil, Metronidazol.
5. Dezintoxicarea: sol. Glucoză de 5%, sol. Ringher, sol. Fiziologică, Hemodez;
6. Vitaminoterapia - Vitamina gr. B, C, A, E.
7. Fizioterapia - diatermia, razele Laser, magnitoterapia, electroforeză, amplipuls.
După vindecarea plăgilor purulente în care sa dezvoltat ţesutul de granulaţie în exces, ce împiedică la
epitelizarea plăgii se face excizia acestui ţesut granular (cicatricial), adică se efectuează Toaleta secundară
chirurgicală a plăgii cu aplicarea suturii secundare chirurgicale a plăgii.
 Deci cunoaştem!
1. Toaleta primară a plăgii
2. Toaleta primară chirurgicală a plăgii în cadrul căreia se aplică sutura
primară chirurgicală;
3. Toaleta secundară chirurgicală a plăgii cu aplicarea suturii
secundare chirurgicale a plăgii.

Funcţiile de servicii ale a/m în sala de pansamente:

1. Pansarea nemijlocită a bolnavilor;
2. Pregătirea materialului şi instrumentelor pentru pansare;
3. Controlul riguros al regimului sanitaro-antiepidemic în sala de
pansamente;
4. Efectuarea pansamentelor aseptice mai întâi şi apoi a celor purulente;
5. Completarea medicamentelor şi necesarului pentru sala de pansamente;
6. Respectarea strictă a regulilor asepsiei şi antisepsiei.
20. Fracturile. Definiţie. Clasificarea fracturilor. Manifestările clinice în fracturi. Educaţia pentru sănătate
în comunitate.
Fractura - este întreruperea totală sau parţială a integrităţii unui os.
Clasificarea fracturilor.
I. În funcţie de etiologie fracturile pot fi:
1. Congenitale – pot interveni intrauterin, în timpul naşterii;
2. Dobândite – apar în procesul vieţii şi pot fi:
a) mecanice;
b) patologice.
Mecanice - în urma acţiunii unei forţe mecanice, ce depăşeşte rezistenţa osului.
Patologice - (os bolnav) în caz de tuberculoză osteoarticulară, osteomielită, tumoare osoasă sau
metastaze, lues, etc.
II. În funcţie de acţiunea forţei traumatice pot fi:
1. Directe - produse în locul de acţiune a agentului vulnerant asupra
osului;
2. Indirecte - produse la o oarecare distanţă de la locul unde a
acţionat factorul traumatizant.
III. În funcţie de caracterul lezării tegumentelor la nivelul fracturii:
1. Închise - fără lezarea tegumentelor, adică pielea şi mucoasele îşi
păstrează integritatea.
2. Deschise - sunt însoţite de întreruperea integrităţii pielii şi a
mucoaselor - ele sunt mai periculoase, infectate şi prezintă pericol
pentru viaţa bolnavului.
IV. În funcţie de caracterul fracturii pot fi:
1. Complete - fractura totală a osului;
2. Incomplecte - linia fracturii trece printr-o porţiune a osului
(fisurile, în “lemn verde ” la copii ).
Fracturile complete pot fi:
1. Fracturi fără deplasarea (dislocarea) fragmentelor osoase - mai
uşoare.
2. Fracturi cu deplasarea (dislocarea) fragmentelor osoase - foarte
complicate.
V. În funcţie de numărul de leziuni pot fi:
1. Monofracturi;
2. Polifracturi.
VI. În funcţie de localizare pot fi:
Epifizare;
Metafizare;
Diafizare.
VII. În funcţie de mecanismul de producere:
 1. Prin îndoire (flexie);
2. Prin răsucire (torsiune)
3. Prin compresiune (tasare);
4. Prin smulgere (tracţiune).
VIII. În funcţie de traiectul liniei fracturii sunt:
1. Simple:
a) Transversale;
b) Longitudinale;
c) Oblice;
d) Spiroide.
2. Cominutive – aşchiate.
Fracturile se produc de obicei în sectorul slab al osului. Ele depind şi de vârsta individului. La
sugari locul cel mai slab este substanţa cartilaginoasă dintre epifiză şi metafiză. La şcolari datorită
elasticităţii periostului oasele se rup ca o “creangă verde” adică fracturi incomplete păstrând integritatea
periostului. La adulţi sunt mai frecvente fracturile diafizare şi prin răsucire. La bătrâni - fracturi
metafizare, şi cele prin compresiune.
2. MANIFESTĂRILE CLINICE ÎN FRACTURI.
Manifestările clinice în fracturi închise:
Toate manifestările în fracturi se împart în: locale şi generale.
Semnele locale ale fracturilor pot fi:
I. Semnele relative (de probabilitate):
1. Durerea constantă ce se accentuează în momentul mişcării;
2. Tumefierea ţesuturilor moi;
3. Echimoze (hematoame);
4. Poziţia anormală (antalgică) a membrului ori a sectorului lezat;
5. Limitarea sau imposibilitatea funcţională;
II. Semnele absolute - (de certitudine):
1. Mobilitatea patologică - apare în afara unei articulaţii mobile. Este
caracteristică în fracturile complete prin zdrobirea osului.
2. Crepitaţie osoasă - se determină la palpare pe proiecţia fracturii,
reprezintă nişte zgomote ce se aseamănă cu scârţâitul aspru al
zăpezii.
3. Deformarea axului osului fracturat - se manifestă la inspecţia sau la
palpare.
4. Scurtarea absolută a segmentului fracturat în deplasări laterale a
fragmentelor osoase.
Manifestările clinice în fracturi deschise:
1. Prezenţa plăgii cu hemoragii de intensitate diversă;
2. Semnele de probabilitate;
3. Semnele de certitudine.
Semnele generale: în cazurile uşoare apar manifestări legate de dureri: lipotimie, vertije, transpiraţii,
accelerarea pulsului şi respiraţiei. În fracturile grave se dezvoltă şocul traumatic sau/şi hipovolemic
(vezi Traumatisme)
 Educaţia pentru sănătate se face în sectorul primar de către a/m în comun cu medicul de familie în
formă de discuţii, lecţii, exemple pentru a preveni traumatismul habitual, rutier, al pietonilor etc.
21. Asistenţa de urgenţă în fracturi închise la etapa de prespital.
. ASISTENŢA DE URGENŢĂ LA ETAPA DE PRESPITAL
A/U depinde de caracterul fracturii şi se acordă după un algoritm strict:
1. Degajarea victimei din focarul de producere a fracturii şi crearea
poziţiei cât mai comodă cu interzicerea oricărui tip de mişcare.
Controlul parametrilor organelor vitale ( Ps, TA , respiraţia, reflexul
fotomotor etc.);
3. Suprimarea sindromului algic. În prezenţa medicului administrarea i/m
a analgezicelor narcotice: sol. Promedol 1% - 1,0; Tramadol 2,0,
Fortral, Novaminsulfon 2,0 (1 gr), analgezic puternic.
 Dacă nu este se administrează i/m sol. Analgină 50% cu sol.
Dimedrol 1% - 1,0 Ketanol 2,0, Togesic 2,0. În unele cazuri local se
administrează sol. Novocaină (după probă) 0,5% - 1%, 5 - 10,0;
Se aplică imobilizarea de transport cu atele fabricate sau dacă nu-s
cu atele improvizate sau imobilizarea primitivă.
5. Dacă s-a declanşat şocul traumatic (TA mai jos de 90 mm col. merc.) se
întreprind măsurile antişoc. La cele descrise mai sus, se face:
a) Venepuncţia cu instalarea sistemului pentru perfuzii şi perfuzii a
soluţiilor - Refortan, Gelofuzin, Haes, Reopoliglucină, Poliglucină,
Dextran, sol. Fiziologică, Glucoză 5% etc.
b) Administrarea sol. Adrenalină 0,1% 0.5 - 0,75 s/c sau 1,0 i/v în
perfuzii;
c) Administrarea corticosteroizilor sol. Dexametazon 4-12 mg i/v;
d) Sedarea accidentatului sol. Relanium 1,0; Diazepam 1,0;
e) Administrarea Oxigenului umezit;
f) Încălzirea şi potolirea setei. Se dă bolnavului să bea băuturi calde (ceai,
cafea, sucuri, alte lichide), se înveleşte bine.
6. Transportarea accidentatului cu cruţare în instituţii sanitare
specializate;
7. Monitorizarea stării bolnavului pe parcursul transportării.
Accidentaţii în şoc traumatic de gr. II - IV se internează în secţii de RTI
22. Asistenţa de urgenţă în fracturi deschise la etapa de prespital.
ASISTENŢA DE URGENŢĂ LA ETAPA DE PRESPITAL
A/U depinde de caracterul fracturii şi se acordă după un algoritm strict:
1. Degajarea victimei din focarul de producere a fracturii şi crearea
poziţiei cât mai comodă cu interzicerea oricărui tip de mişcare.
Controlul parametrilor organelor vitale ( Ps, TA , respiraţia, reflexul
fotomotor etc.);
2. Dacă e fractură deschisă - hemostaza provizorie. În hemoragia
arterială - aplicarea garoului Esmarch (garoului improvizat, aplicarea
tamponării plăgii cu comprese sterile, comprimarea digitală a vasului
pe traiect sau în plagă). În celelalte hemoragii aplicarea pansamentului
compresiv; punga cu gheaţă sau comprese reci etc. Se face toaleta
primară a plăgii şi aplicarea pansamentului aseptic compresiv;
3. Suprimarea sindromului algic. În prezenţa medicului administrarea i/m
a analgezicelor narcotice: sol. Promedol 1% - 1,0; Tramadol 2,0.
Dacă nu este prezent medicul se administrează i/m sol. Analgină 50%
cu sol. Dimedrol 1% - 1,0 Ketanol 2,0, Togesic 2,0, sol. Dexalgină 2,0. 4. Se aplică imobilizarea de
transport cu atele fabricate sau dacă nu-s
cu atele improvizate sau imobilizarea primitivă.
5. Dacă s-a declanşat şocul traumatic (TA mai jos de 90 mm col. merc.) se
întreprind măsurile antişoc. La cele descrise mai sus, se face:
a) Venepuncţia cu instalarea sistemului pentru perfuzii şi perfuzii a
soluţiilor - Refortan, Gelofuzin, Haes, Reopoliglucină, Poliglucină,
Dextran, sol. Fiziologică, Glucoză 5% etc.
b) Administrarea sol. Adrenalină 0,1% 0.5 - 0,75 s/c sau 1,0 i/v în
perfuzii;
c) Administrarea corticosteroizilor sol. Dexametazon 4-12 mg i/v;
d) Sedarea accidentatului sol. Relanium 1,0; Diazepam 1,0;
e) Administrarea Oxigenului umezit;
f) Încălzirea şi potolirea setei. Se dă bolnavului să bea băuturi calde (ceai,
cafea, sucuri, alte lichide), se înveleşte bine.
6. Transportarea accidentatului cu cruţare în instituţii sanitare
specializate;
7. Monitorizarea stării bolnavului pe parcursul transportării.
 Accidentaţii în şoc traumatic de gr. II - IV se internează în secţii de RTI.
23. Principiile de tratament în fracturi. Caracteristica lor.
. PRINCIPIILE DE TRATAMENT ÎN FRACTURI.
Examinarea preventivă obţine următoarele date:
1. Datele obţinute de la accidentat referitor la circumstanţele
accidentatului.
2. Examenul clinic local şi general.
3. Examenul radiologic - se efectuează în 2 proiecţii - în faţă şi
profil. Pe baza lui se confirmă fractura şi tipul fracturii.
Tratamentul fracturilor urmăreşte anumite principii:
1. Reducerea (repoziţia) fracturii (în fracturi cu deplasarea fragmentelor
osoase);
2. Fixarea (imobilizarea curativă) fragmentelor osoase în poziţia normală pentru formarea
calusului osos.
3. Accelerarea proceselor de consolidare a fracturii şi restabilirea
funcţiei regiunii anatomice lezate.
a) Tratamentul funcţional cu aplicarea gimnasticii medicale,
masajului, procedurilor fizioterapeutice;
b) Ameliorarea stării generale ale bolnavului ( alimentaţia,
aeroterapia, vitaminoterapia), intervenţiile specifice de
nursing.
Reducerea fragmentelor osoase trebuie efectuată imediat până la declanşarea edemului. Reducerea
poate fi:
1. Într-un singur timp.
Reducerea într-un singur timp se face manual sub anestezie locală sau generală de către medicul
traumatolog şi 2 asistenţi. După reducere se imobilizează cu aparat ghipsat.
Cu cât mai bine se va face repoziţia, cu atât mai prielnice vor fi condiţiile de consolidare.
2. Treptat - cu aparate speciale sau prin extensie continuă.
Fixarea - imobilizarea fragmentelor osoase se face prin mai multe metode:
1. Cu aparate ghipsate;
2. Aplicarea extensiei scheletale continue cu broşă metalică;
3. Intervenţia chirurgicală - metaloosteosinteză cu broşe, cuie, plăci
metalice, tije etc;
4. Prin fixarea externă transosoasă cu ajutorul aparatelor de metal
Ilizarov.
Aparatele ghipsate - vezi pregătirea la tema: “ Desmurgia ”.
Aparatul ghipsat poate fi circular, atelă, atelă+circular; cu fereastră, armat, pat ghipsat etc.
Extensia scheletală este metoda funcţională de tratament a fracturilor.
Avantajele:
1. Asigură imobilitatea fragmentelor osoase cu păstrarea mobilităţii în
articulaţii şi a funcţiei muşchilor.
2. Membrul nu este comprimat şi nu se dereglează circulaţia
sangvină, ceea ce accelerează formarea calusului osos.
3. Previne atrofia musculară.
4. Nu formează decubitusuri ale ţesuturilor moi pe membru lezat.
5. Membrul este accesibil inspecţiei, iar mişcările se încep din primele
zile de tratament, ceea ce duce la păstrarea funcţiei membrului.
Dezavantajele:
1. Menţinerea îndelungată şi forţată a bolnavului la pat.
2. Imposibilitatea de a fi transportat şi tratat la domiciliu.
Există 2 tipuri de extensie:
1. Cutanată - cu leucoplast;
2. Transosoasă.
Extensia transosoasă: Sub anestezie locală sau generală prin os se trece o andrea de metal cu
ajutorul sfredelului electric ( condilii femurului, calcaneu, tibia). De ea se uneşte o potcoavă de metal
 de care mai apoi se fixează sârma trecută prin scripete de care se atârnă greutăţi până la 14kg.
Membrul inferior se aşează pe atela Beller. Membrul superior se suspendă pe o bară de metal.
Pentru membrul inferior se folosesc 8-14kg, pentru cel superior - 4-8kg. Nu se aplică maximal toată
greutatea chiar de la începutul tratamentului, pentru ca sistemul muscular să nu se contracte. Pentru
început se va atârna 1/3 din greutate, iar peste 1-2 ore câte 1kg, până se ajunge la cea necesară.
După aceea partea inferioară a patului în fracturile membrelor inferioare se înclină prin ridicarea lui
cu 30-40cm. Pentru contracţiune, pentru piciorul sănătos se pune un suport.
Cel mai bine e să se facă extensia Dempfer - propusă de profesorul Mitiunin. După această metodă
în sistemul de extensie se introduce o spirală de oţel ce amortizează puterea de tracţiune.
Metaloosteosinteza - pe cale chirurgicală când nu se izbuteşte tratamentul conservator.
Metaloosteosinteza este de 2 tipuri:
1. Supra- şi transcorticală - legarea fragmentelor osoase cu catgut,
mătasă, sârmă, fixarea cu şurupuri, cu plăci metalice, broşe, diverse
construcţii metalice, aparate Ilizarov.
2. Intramedulară - introducerea tijelor metalice, auto- sau
aloconservanţilor, fixatorilor sintetici în canalul medular pe timp de
6-8 luni.
După metaloosteosinteză se face recuperarea funcţională.

24. Imobilizarea de transport. Definiţie. Tipurile imobilizării de transport.

Imobilizarea de transport- estte starea de rapus ce se creeaza regiunii lezate/afectate pe perioada transportarii
bolnavului într-o instituție sanitară, realizata cu ajutorul atelelor standarde sau mijloacelor improvizate.
În cazul fracturilor şi leziunilor importante ale ţesuturilor moi, înainte de transportare este necesar a se imobiliza
regiunea traumatizată a corpului pentru:
• A-i crea condiţii de repaus.
• A reduce durerile.
• A preveni traumatizarea suplimentară
• A preveni dezvoltarea şocului traumatic.
Se cunosc următoarele tipuri de imobilizare de transport.
1. Imobilizarea cu atele de transport standarde (Кramer, Diterix, Entin, atele
gonflabile, din masă plastică etc.)
2. Imobilizarea prin mijloace improvizate (scînduri, beţe,sîrmă,carton,
umbrelă, nuiele etc.)
3. Imobilizarea primitivă – se folosesc părţile sănătoase ale corpului
(membrul superior se fixează de torace, membrul inferior de membrul
inferior sănătos).
25. Indicaţiile aplicării imobilizării de transport. Regulile de aplicare a atelei Kramer.
Indicatiile aplicarii:
1. Leziuni traumatice a tesuturilor moi, oaselor și articulatiilor: entorse,luxații, fracturi, amputatii, plagi,
2. Leziuni termice, combustii, degeraturi
3. Procese patologice ale oaselor, și articulatilor , vaselor sangvine sau limfatice
Regulile de aplicare a atelei Kramer.
1. Imobilizarea se execută la locul accidentului sau în secţia de internare a
spitalului. Se interzice transportarea accidentatului fără imobilizare.
2. Înainte de imobilizare se execută manevrele de prim ajutor (la locul
accidentului):
- degajarea traumatizatului din focar;
- executarea în caz de necesitate a manevrelor de resuscitare cardio-
respiratorie şi cerebrală;
- aplicarea garoului sau a pansamentului compresiv în cazul prezenţei
hemoragiei;
- suprimarea sindromului algic – administrarea preparatelor
analgezice;
3. Înainte de utilizare atela se căptuşeşte cu un strat din vată şi tifon apoi
 se acoperă cu muşama pentru evitarea murdăririi ei.
4. Atelele de transport înainte de a fi aplicate se modelează conform
reliefului anatomic al membrului sănătos al accidentatului.
Atelele de transport se aplică peste îmbrăcămintea/încălţămintea
victimei.
În caz de leziuni deschise, hainele se îndepărtează, fiind tăiate cu
foarfece pe la cusături.
6. Se imobilizează 2 sau 3 articulaţii vecine (una proximală, iar alta distală) regiunii lezate/afectate.
7. Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizată
de persoanele mai puţin instruite.
8. Atelele de transport se fixează cu feşi de tifon.
9. În lipsa atelelor fabricate pentru imobilizare de transport se folosesc
mijloace improvizate: tifoane, basma, curea, haine, scînduri, beţe,
umbrele, nuiele etc.
26. Complicaţiile posibile în fracturi. Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului.
Complicaţiile în fracturi
1. Complicaţiile imediate ( locale şi generale ).
2. Tardive - locale.
Complicaţiile generale imediate:
1. Şocul traumatic şi hemoragic hipovolemic.
2. Embolia grăsoasă - din fragmente osoase nimeresc grăsimi cu
torentul sangvin, ce sunt transportate în vasele organelor vitale ca plămânii, dezvoltînd embolia
pulmonară - exprimată prin junghi toracic, cianoză, dispnee etc. Embolul grăsos - poate obtura un vas
sangvin masiv după care survine moartea subită. Această complicaţie apare de regulă în fracturile diafizare
ale femurului sau a colului femural. Complicaţiile generale tardive:
Sunt favorizate de imobilizarea îndelungată la pat.
1. Pneumonia/bronhopneumonia;
2. Escarele de decubit;
3. Retenţia acută a urinei şi infecţia căilor urinare, mai ales în
cazul prezenţei adenomului de prostată.
Complicaţii locale tardive:
1. Calusul vicios - rezultatul consolidării incorecte a fracturii. Corectarea
lui se face mai apoi pe cale chirurgicală;
2. Pseudoartroza - întârzierea în consolidarea fracturii. Se tratează apoi
chirurgical.
3. Osteomielita posttraumatică - apare după 3-4 săptămâni mai ales în
fracturi deschise tratament corespunzător;
4. Osteoporoza posttraumatică - demineralizarea intensă şi decalcificarea
osului. Suplimentar se indică sărurile de Ca, vitamina D;
5. Consolidarea fracturii cu dereglarea structurii anatomice (cu
scurtare, încurbare şi funcţie proastă a membrului);
6. Supurarea plăgii în fracturi deschise.
Îngrijirea bolnavilor cu fracturi:
1. Schimbarea lenjeriei de pat şi de corp.
2. Profilaxia escarelor.
3. Alimentaţia bogată în calorii, săruri de Ca, vitamine.
4. Efectuarea exerciţiilor de gimnastică curativă.
5. Respectarea asepsiei şi antisepsiei în timpul pansării bolnavului.
6. Supravegherea bolnavilor cu extensie scheletală. Locurile unde este
întrodusă andrica se examinează atent pentru a preveni semnele de
inflamaţie. În jurul ei se prelucrează tegumentele zilnic cu sol. Iodonat
1%, sol. Alcool 80%, sol. Betadină, se aplică pansamente cu sol. de
Alcool, apoi se fixează plutele de cauciuc.
7. Se are grijă de eliminările funcţionale - servirea ploştii, urinarului, toaleta intimă etc
27. Bandajele ghipsate. Reguli de pregătire, aplicare şi înlăturare a feşii ghipsate.
Ghipsul- este sulfat de calciu ars la temperatura d 140 grade Celsius. Dupămaedrere se transforma intro
pulbere de culoare albă, care fiind amestecata cu apa formeaza o pasa ce usor se intareste.
Pregatirea fesei ghipsate:
o Pe masa se desfasoara fasa din tifon pe o portiune de aproximativ 50 cm
o Se presara cu mana un strat de ghips si se repartizeaza uniform cu grosimea de 1-2mm
o Se infasoara fasa pana la portiunea de fasa inca neghipsata
o Se repeta actiunea pana cand se acopera toata fasa cu ghips
Aplicarea feșii:
o Fasa se scufunda intr-un lighean cu apa
o Dupa ce sa imbibat cu apa se stoarce usor de capete
o Bandajarea se incepe de la periferie, acoperind tururile precedente pe jumatate ori ceva mai mult
o Catre sfarsitul aplicarii primei fesi, fasa a doua trebuie sa fie deja inmuiata.
Inlaturarea :

28. Bandajele ghipsate. Reguli de pregătire şi aplicare a atelei ghipsate.

Pregatirea :
o Se masoara dimensiunile atelei in lungime și latime
o Se desfasoara fasa pe lungimea necesara
o Se presara stratul de ghips, care se intinde cu rebordul mainii drepte uniform cu o grosime de 1-2 mm
o Se aseaza alt strat de tifon peste stratul de ghips si se acopera identic cu praf de ghips
o Manevra se repeta de 6-12 ori
o Atela formată se impatureste in doua , apoi iar in doua de la periferii până se obtine un pachet ghipsat
Aplicarea :
o Atela ghpipsata se introduce intr-un vas cu apă la temperatura camerei
o Inmuierea cu apă a atelei ghipsate este terminată atunci cand din vas numai ies la suprafat bule de aer
o Atela se scurge cu atentie tinand-o de capete
o După ce atela ghipsata s-a stors , ea se intonde pe masa si se netezeste bine pe ambele parti
o Atela se aplica pe regiunea anatomica care necesita imobilizare
o Atela se fixeaza cu fesi de tifon sau cu fesi ghipsate atunci cand se confectioneaza un aparat ghipsat
o Se asteapta sa se intareasca ghipsul
o Daca atela ghipsata a fost aplicata pe membru superior, se vaa suspenda cu ajutorul basmalei
29. Noţiune de traumatism termic. Arsurile, cauzele. Clasificarea.
Acţiunea factorilor termici asupra organismului uman se numeşte traumatism
termic.
Arsura – Este o afecţiune chirurgicală a întregului organism, gravitatea căreia
depinde de suprafaţă, profunzimea şi evoluţia leziunilor locale.
În funcţie de agentul traumatic se clasifică în:
1. Arsură termică (prin căldură) - lichide fierbinţi, vapori supraîncălziţi,
flacără, gaze inflamabile aprinse, corpuri solide incandescente, corpuri
vâscoase topite (smoală, bitum, mase plastice, ceară), raze solare.
2. Arsură chimică – acizi, baze, unele săruri minerale, medicamente ( iod),
fosforul metalic.
3. Arsură electrică –acţiunea curentului electric.
4. Arsură actinică – cu raze actinice – arsură ionizantă, razele Rontgen,
prin explozii atomice.
Arsurile termice sunt cele mai frecvente constituind 90% şi 10% arsurile
electrice şi chimice.
În traumatisme termice obligator este afectată pielea.
 Pielea- este un organ viu, organul care constituie învelişul corpului.
Suprafaţa totală 1,5-2m, greutatea 18 kg adică 14-17% din greutatea corpului.
Este organul cel mai voluminos.
Structura pielii include 3 straturi:
1. Epiderma.
2. Derma.
3. Hipoderma.
Funcţiile pielii:
1. Organ de simţ.
2. Organ de protecţie.
3. Organ de excreţie.
4. Organ de absorbţie.
5. Organ de termoregulare etc.
30. Arsurile termice. Cauzele, semnele clinice în funcţie de gradul leziunii.
Căldura devine lezantă pentru ţesuturile vii în momentul în care
temperatura depăşeşte 46° C, alterând echipamentul enzimatic tisular. Leziunile
sunt reversibile dacă timpul de acţiune a agentului termic este scurt şi
temperatura acestuia nu a depăşit 60o C.
Arsurile termice (prin căldură) în spaţii închise mai sunt însoţite de
sufocare cu gaze toxice: fum, oxid şi bioxid de carbon. Arsurile prin inhalare
sunt de gravitate deosebită şi reprezintă cele mai frecvente cauze de deces ale
arşilor în primele 48 ore. În urma leziunilor inhalatorii apar modificări ale
mucoasei orotraheale, laringiene, bronşice.
Când se apreciază gravitatea arsurii se ţine cont de 2 parametri:
1. Suprafaţa arsurii.
2. Profunzimea arsurii.
În funcţie de profunzime se împart în 4 grade:
Gr. I – este afectat doar stratul superficial al epidermului. Apare eritem
pronunţat, edem însoţit de dureri vii, violente, usturime, hiperemie şi căldură
locală.
Gr. II – este afectat tot epidermul. Pe fonul arsurii de gr. I (eritem
pronunţat, edem, dureri vii, violente, usturime, hiperemie şi căldură locală)
apare “flictena albă” cu conţinut seros, limpede, transparent.
Gr. III - care este Gr. III A şi Gr. III B– necroza parţială sau totală a
tuturor straturilor pielii cu formarea “flictenei roşii” cu conţinut sangvinolent şi
“escara albă” (în gr. III B),.
Gr. IV – necroza ţesuturilor mai profunde: muşchi, tendoane, oase, vase,
nervi. Culoarea este de la alb la negru.
În funcţie de profunzime arsurile pot fi:
1. Superficiale – de gr. I, II şi IIIA.
2. Profunde – de gr. IIIB şi IV
31. Metodele de determinare a suprafeţei arse.
Determinarea suprafeţei arsurii.
Determinarea suprafeţei arse se face raportând suprafaţa lezată la suprafaţa
totală tegumentară şi exprimarea în procente faţă de întreg corpul.
Regula palmei – ştiind că suprafaţa unei palme constituie 1% din
suprafaţa totală a corpului se calculează din ochi, cu aproximaţie (suprafeţele)
proporţiile leziunii.
Regula cifrei “ 9 ” după Wallace.
- Capul, gâtul – 9%.
- Fiecare membrul toracic – 9%.
- Fiecare membru pelvin – 18%.
- Trunchiul anterior – 18%.
- Trunchiul posterior – 18%.
- Regiunea perineală – 1%
Regula lui Postnicov: pelicula de Rontghen sterilă se aplică pe suprafaţa
arsă, se înseamnă conturul, apoi se calculează cu o lentă centimetrică.
La copii calculul procentual al suprafeţei arse se face prin metoda multiplei
 cifre “ 6 “.
1.Membrele toracice ( fiecare)- câte 6%.
2.Membrele pelvine – câte12%.
3.Suprafaţa anterioară a trunchiului – 24%
4.Suprafaţa posterioară a trunchiului – 24%.
5.Capul, gâtul – 18%.
6.Perineul – 1%.
Indicele prognostic reprezintă produsul dintre suprafaţa arsă exprimată
în procente şi gradul de profunzime a arsurii.
Indicele prognostic este egal % suprafeţei arse înmulţit cu gradul
arsurii.
Exemplu: bolnav cu 20% arsură de gr. IV. cu 15% arsură de gr. III, şi cu 5
% de gradul II.
Indicele prognostic = 20 x 4 +15x3 +5x2 = 135.
Semnificaţia indicelui prognostic:
0-40 – este bună.
40 – 80 – apar complicaţiile în 50% cazuri.
80-100 – complicaţiile sunt majore.
100 – 140 decese în 50 % cazuri.
Peste 200 –decese în toate cazuril
32. Asistenţa de urgenţă, principii de tratament în arsuri termice.
Asistenţa de urgenţă:
1. Degajarea victimei din focar (se face rapid) şi îndepărtarea lui din zona
de acţiune a agentului vulnerant;
NB! Gestul implică riscuri şi dificultăţi atât pentru bolnav cât şi pentru
cel care acordă primul ajutor: să evite cuprinderea de flăcări (umezirea
îmbrăcămintei, costume speciale), prăbuşirea acoperişului, intoxicaţia
cu oxid de carbon, inhalarea de fum, etc. Dacă e în flăcări se înveleşte
într-o plapumă, pătură ermetic pentru a o stinge. Un bolnav evacuat din
incendiu va fi împiedicat să fugă cu flăcările pe el.
Produsele petroliere nu pot fi stinse utilizând apa - se vor utiliza
substanţe
spumante cu conţinut de bioxid de carbon.
2. Înlăturarea hainelor prin tăiere în cazul cînd sînt îmbibate cu lichide
fierbinţi sau care continuă să menţină T0 înaltă şi ar putea agrava
leziunile.
3. Răcirea suprafeţei arse timp de 15-20 minute în jet cu apă curată, rece;
sau cu sol. Fiziologic; sau acoperirea cu zăpadă, pentru micşorarea
durerii şi prevenirea edemelor. Răcirea după 30 de minute după
accident devine inutilă iar cea excesivă sau prelungită devine
dăunătoare.
Dacă combustia e cu substanţe chimice se răceşte atent ca să nu
nimerească
pe suprafaţa neatacată.
4. Suprafaţa arsă se acoperă cu pansament aseptic (sau o bucată de
materie curată preventiv netezită cu fierul de călcat).
5. Dacă suprafeţele arse sunt mari se evită răcirea plăgilor cu apă rece, dar
pacientul se înfăşoară cu un cearşaf curat.
6. Suprimarea sindromului algic cu sol. Analgin 50%-2,0+sol. Dimedrol
1%-1,0; sol. Ketanol, Togesic şi sedarea cu Valeriană.
7. Se dă bolnavului să bea lichide la t camerei (apă minerală degazată,
ceai, sucuri), 250- 400ml. Dacă este posibil urgent se instalează sistema
pentru perfuzii
8. Dacă este însoţită de fractură se face imobilizarea de transport.
9. Se transportă în instituţia sanitară specializată.
 În nici un caz nu se vor sparge bulele formate. Pe suprafeţele arse nu se aplică
unguente, grăsimi, uleiuri, lactate sau alte lichide, nu se presară cu soda de
bucătărie sau amidon. Toate aceste substanţe pot serios dauna pacientului,
infectează rana, formează o pelicula densa, ce duce la supraîncălzirea locului dat
si la agravarea arsurii şi urmărilor ei. Nu se permite prelucrarea arsurii cu iod,
cu verde de briliant, cu permanganat de kaliu sau alte medicamente cu coloranţi.
În instituţia sanitară specializată se va începe cu profilaxia antitetanică, după
care se va efectua o baie călduţă la 28 – 300C cu săpun cu betadină, urmată de
clătire cu apă sterilă sau ser fiziologic. Pacientul va fi transportat în sala de
operaţie unde, în condiţiile anesteziei generale respectând regulile de asepsie şi
antisepsie se începe, cât mai repede posibil, tratamentul local prin prelucrarea
primară a arsurilor:
1. Badijonarea ariei de arsură cu alcool 600%
2. Excizarea flictenelor;
3. Irigarea suprafeței expuse cu ser fiziologic;
4. Badijonarea repetată a plăgilor deschise cu alcool 600
pentru fixarea
proteinelor şi
producerea neurolizei terminaţiilor nervoase;
5. Zona arsă se pansează, utilizându-se pansament atraumatic (Branolind,
Grasolind)
dublicat cu unul umed (Betadină 1%), totul fiind acoperit cu un strat gros de
tifon.
6. Imobilizarea membrelor în poziţie funcţională, cu degetele despărţite prin
meșe
Apoi urmează amplasarea bolnavului în pat, prevăzut cu saltele speciale (care
permit drenajul secreţiilor), cort din cearşafuri sterile, prevăzute cu aparatură
care asigură umiditate controlată, oxigenoterapi
33. Boala arşilor. Cauzele. Stadiile evolutive. Manifestările clinice.
Reacţia generală a organismului la agresiunea termică este denumită
BOALA ARŞILOR.
Suprafaţa afectată este mai mult de 15-25% de arsuri superficiale;
Mai mult de 10% de arsuri profunde;
În cazul arsurilor căilor respiratorii indiferent de arsurile externe.
La copii şi bătrâni
BOALA ARŞILOR decurge în 4 perioade:
I. Şocul prin arsură (şocul termic) - este un şoc hipovolemic ce se
declanşează imediat după acţiunea agentului vulnerant, se agravează progresiv
şi va conduce, în afara unui tratament adecvat, la exitus, ca urmare a pierderilor
şi dislocărilor lichidiene importante care determină hipovolemie gravă. Şocul
termic decurge trei zile şi trei nopţi, chiar dacă este lecuit corect, spre deosebire
de şocul traumatic din care bolnavul iese maximal în 6-8 ore. Dacă în acest
timp accidentatul nu iese din şoc traumatic înseamnă că ori nu-i lecuit corect,
ori că trauma este extrem de gravă şi-i incompatibilă cu viaţa.
Principalii factori ai şocului termic sunt:
- Edemul local la nivelul plăgii arse.
- Edemul perilezional, la nivelul ţesuturilor nearse.
- Transportul masiv de apă şi sodiu către compartimentul intracelular.
Accidentatul suferă dureri puternice în locurile arsurilor, este excitat, dar foarte
repede devine inhibat şi adinamic. Progresiv se micşorează TA, se accelerează
pulsul, se micşorează temperatura. În cazurile grave se dereglează respiraţia, se
dezvoltă hipoxia organelor şi a ţesuturilor, se stabileşte acidoza, micro- şi
macrohematurie, oligurie, la care se adaugă sindromul digestiv: voma,
hemoragii gastrointestinale.
Deosebim trei grade al şocului combustional în raport cu dereglările sus
 enumerate:
Grad I: suprafața arsurilor – 15-20%;
Grad II (șoc sever): suprafața arsurilor – 21-60%;
Grad III (șoc extrem sever): suprafața arsurilor peste 60%;
Tratamentul corect, aplicat în timp util este singurul care poate permite
supravieţuirea prin normalizarea parametrilor respiratori, cardiocirculatori,
renali etc.
II. Perioada Metaagresională dismetabolică (Toxemie) – decurge de la a 4 zi
până la 3 săptămâni. Are loc invadarea patului vascular cu toxinele de pe
suprafaţa arsurii, provenite din ţesuturile dezintegrate. Continuă ieşirea plasmei
din patul vascular. Se caracterizează prin tulburări metabolice intense şi variate,
imunodeficienţă marcată, şi infecţii severe până la şoc septic, complicaţii
tromboembolice, complicaţii digestive (ulcer de stress). In această perioadă apar
aşa manifestări ca:
- Slăbiciune, Somnolenţă, Adinamie.
- Delir, Cefalee.
- Greaţă, vomă, balonarea abdomenului. Procesele de putrefacţie din
abdomen se absorb şi intensifică toxemia.
- Se dereglează funcţia ficatului, rinichilor, inimii.
- Apare oliguria, anuria.
La sfârşitul acestei perioade un pacient cu arsuri de gradul II corect tratat,
trebuie să fie vindecat iar un pacient cu arsuri de gradul III trebuie să aibă
detaşate
ţesuturile devitalizate şi să înceapă granularea plăgilor care vor putea astfel să
fie grefate în zilele următoare.
În cazuri grave poate surveni o decompensare renală gravă, se dezvoltă
coma şi bolnavii decedează.
III. Perioada de epitelizare sau chirurgicală – (primele două luni) – este
perioada unui echilibru constituit dar fragil, plaga are o evoluţie monotonă,
dificilă. Pentru a evita epuizarea rezervelor biologice (care ar induce evoluţia
şocului cronic sau chiar decesul), plaga arsă se grefează, iar pacientul este atent
monitorizat în vederea corectării dezechilibrelor potenţiale sau accidentale
(hidroelectrolitice, acidobazice, metabolice, etc.) pe lângă o alimentaţie orală şi
parenterală susţinută, kinetoterapie şi îngrijirea atentă a plăgilor arse grefate.
IV. Perioada de convalescenţă (însănătoşire) - pentru pacienţii cu o evoluţie
normală spre vindecare sau Perioada de şoc cronic - pentru pacienţii cu arsuri
foarte grave.
În perioada de convalescenţă are loc curăţirea suprafeţei arse, cicatrizarea
plăgilor. Este o perioadă optimă de grefări, are loc normalizarea treptată a
funcţiilor organelor vitale. Mulţi dintre ei mai apoi suferă de:
Hepatita cronică.
Litiază renală, pielite.
Aproape toţi au cicatrici cheloide.
Aceşti cheloizi provoacă prurit puternic. Din cauza lui se dereglează
somnul, se dezvoltă neuroze. Mulţi îşi pierd capacitatea de muncă din cauza
contracturilor cheloidale.
IV. Perioada de şoc cronic - pentru pacienţii cu arsuri foarte grave, cu o
evoluţie
ondulantă, nefavorabilă. Dacă tratamentul aplicat unui pacient cu arsuri grave a
fost necorespunzător, pierzându-se momentul operator, pe fondul epuizării
resurselor biologice, bolnavul devine areactiv, adinamic, prezintă subfebrilitate,
anorexie, stare de prostraţie şi depresie marcată. Doar un tratament energic de
reechilibrare hidroelectrolitică, volemică şi metabolică urmată imediat de
grefarea plăgilor arse, vor putea salva bolnavul.
34. Degerăturile. Factorii favorizanţi, manifestările clinice.
 Expunerea organismului uman la frig este urmată de apariţia unor leziuni datorate
pierderii de căldură.
In concepţia modernă se consideră că leziunile prin frig se împart în două mari
categorii :
• Locale – degerături;
• Generale - hipotermie sistemică
Degerăturile.
Acţiunea îndelungată a t joase asupra ţesuturilor provoacă degerătură.
Apariţia leziunilor prin frig depinde în primul rând de factori determinanţi:
1. Valoarea temperaturii atmosferice;
2. Durata expunerii la frig.
Factorii favorizanţi:
1. Viteza vântului - reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori favorizanţi.
O temperatură de - 6°C combinată cu un vânt de 70 km/oră, are un efect similar
cu o temperatură a mediului ambiant de -35°C.
2. Umiditatea - favorizează apariţia leziunilor prin frig datorită accelerării
transferului de căldură;
3. Îmbrăcămintea, încălțămintea neadecvată - produce zone de constricţie cu
tulburarea fluxului circulator într-un segment al corpului;
4. Hainele umede - contribuie la pierderea mai rapidă de căldură a organismului.
Sunt utile hainele care reduc suprafaţa de contact cu exteriorul. De exemplu
mănuşile cu un deget sunt mai protective decât cele obişnuite cu 5 degete.
5. Starea psihică - studii clinice au arătat corelaţia dintre oboseală, apatie şi
incidenţa leziunilor prin frig.
6. Consumul de alcool - expunerea inconştientă la frig a persoanelor aflate în stare
de ebrietate;
Degerăturile apar mai frecvent la extremităţile corpului (mâini, picioare,
urechi, nas). Diagnosticul degerăturii este foarte dificil. La început manifestările
sunt foarte modeste. Apare o răcire accentuată, paloarea tegumentelor, anestezie şi
parestezie.
Perioada reactivă apare după încălzirea ţesuturilor lezate.
Gr. I – sau degerătura edematoasă. Apare edemul din primele ore. Tegumentele
devin roşii-violacee, bolnavul acuză senzaţie de răceală, usturime, hiperestezii
parestezii. Edemul moderat şi cianoza pielii se menţin câteva săptămâni, după care
tegumentele încep să se descuameze. Ulterior rămâne o hipersensibilitate la frig.
Gr. II – formarea flictenelor cu conţinut sangvinolent pe fond de edem şi eritem.
Se caracterizează prin tegumente reci, albe şi lipsite de sensibilitate „picior de
lemn”. După dezgheţ apar senzaţii de furnicături, amorţeli. Din flictenele sparse se
scurge un lichid sero-hematic. Ţesuturile se desprind după 10-12 zile. Vindecarea
este fără granulaţii şi cicatrici.
Gr. III – necroza totală a pielii care are aspectul unei gangrene umede. Bolnavul
acuză dureri variabile, parestezii, amorţeli, prurit. Este posibilă asocierea infecţiei.
Către ziua a 7-10 apare linia de demarcare care separă ţesuturile sănătoase de cele
afectate. După desprinderea ţesuturilor necrozate în locul lor apar granulaţii cu
cicatrizare şi epitelizare, ce durează 1-2 luni. Se formează cicatrici vicioase şi
dereglări de funcţie.
Gr. IV- necroza totală a ţesuturilor moi profunde şi a oaselor. Se dezvoltă
gangrena uscată cu aspect mumificat, negru cu conturarea liniei de demarcaţie. Tot
timpul există pericol mare de asociere a infecţiei, în deosebi a infecţiei anaerobe.
Procesul de vindecare se prelungeşte până la 1 un an. Se formează cicatrici vaste şi
monturi de amputaţie, în urma amputării segmentelor necrozate.
35. Asistenţa de urgenţă în degerături. Principii de tratament şi îngrijire.
Asistenţa de urgenţă:
1. Degajarea victimei şi transferarea într-un adăpost cald.
2. Suprimarea sindromului algic şi sedarea bolnavului.
 3. Încălzirea membrelor 40-60 minute în baie cu t apei la început de
20 , care se ridică treptat la 40-42 .
4. Sectoarele lezate se prelucrează cu sol. Alcool şi se acoperă cu pansament
cu semialcool, membrul inferior se ridică în sus.
5. Concomitent se încălzeşte tot corpul: prin învelire, aplicarea
termofoarelor, se dă de băut lichide: ceai fierbinte, cafea.
6. Începând cu a 2 zi se pe membre se aplică imobilizarea curativă cu atelă
din ghips.
7. Antibioterapia cu scop de profilaxie a infecţiei.
Dacă nu - i posibil să se facă baie, sectorul dat este prelucrat cu sol. Alcool,
apoi se încălzeşte cu haine călduroase.
Tuturor accidentaţilor li se va face profilaxia tetanosului.
În perioada reactivă accidentaţii se tratează conform gradului după
principiile de tratare a arsurilor.
36. Electrocutarea. Cauzele. Manifestările clinice.
Electrocutarea defineşte leziuni generate de pasajul curentului electric prin
ţesuturi sau organismul uman.
Cauzele:
1. Atingerea directă a reţelei electrice;
2. Atingerea unui bec spart sau a lustrei;
3. Contactul cu sursa electrică prin jet de apă;
4. Manipularea greşită a aparatelor electrice.
Manifestările clinice:
Locale – se aseamănă cu arsurile termice. Este caracteristic semnele
curenţilor. Locul de pătrundere şi de ieşire sunt întotdeauna specifice. Leziunile
tisulare sunt mai mari la locul de întrare şi de ieşire al curentului „marcă electrică”
în formă de o escară profundă mică, punctiformă sau leziune mare. Locul de ieşire
– leziuni tisulare extreme. Local sunt caracteristice nişte pete cenuşii sidefate de
formă rotundă, uneori zone cutanate uscate puţin bombate, escoriaţii, zgârâituri. În
cazuri mai grave sectoarele sunt carbonizate cu topirea oaselor.
Generale – depinde de gradul de intensitate şi tensiune a curentului, de locul
de pătrundere, de drumul parcurs etc. Dacă în acest parcurs întră organe vitale
(inimă, creier, centrul respirator) se atestă modificări din partea lor.
Dacă curentul a trecut prin inimă, creier, atunci lezarea este mortală prin stop
cardiac sau respirator.
Dacă electroagresiunea a trecut prin centrul respirator, inima continuă să
funcţioneze cu o oxigenare adecvată.
Dacă curentul parcurge drumul său interceptând inima – apar tulburări de
ritm din cele mai grave ca fibrilaţie ventriculară (în majoritatea cazurilor mortale).
În cazuri grave – apare obnubilare cu o agitaţie motorie. După revenire mai
târziu se constată amnezie retrogradă, cefalee. Lezarea decurge cu manifestările
contuziei cerebrale. Poate surveni paralizia centrului respirator şi cardiac cu
dezvoltarea “ morţii aparente”.
Electrocutarea poate fi urmată de:
- Hemiplegie.
- Atrofie optică.
- Afazie.
- Necroza pancreatică, ulcer de stres.
- Dereglări de deglutiţie, rinichi de şoc.
37. Asistenţa de urgenţă, principiile de tratament şi îngrijire în electrocutare.
Asistenţa de urgenţă:
1. Întreruperea curentului de la întrerupătoare sau îndepărtarea firului
electric.
2. Îndepărtarea accidentatului de sub acţiunea curentului electric. Degajarea
se face de la distanţă cu o prăjină, scândură uscată, sau cu măna protejată
 de o haină groasă, uscată sau cu mănuşi de cauciuc. Se poate prinde
victima de păr, scos cu o pătură de lână. Dacă există fire electrice pe sol,
vor fi evacuate persoanele din zona periculoasă. Nu se recurge la
îngroparea în pământ a accidentatului, deoarece este inutilă şi se întârzie
cu asistenţa de urgenţă.
3. În moartea aparentă se face pe loc resuscitarea cardiorespiratorie şi
cerebrală (RCRC) – Protocolul ABC. Pierderea timpului la transportare
este inadmisibilă. Resuscitarea se face timp de 2-3 ore intens. Numai
semnele clare ale morţii biologice (pete cadaverice, ochiul de pisică,
înţepenirea) denotă că terapia intensivă nu mai are rost.
4. Paralel - se iau măsuri contra şocului, se administrează i/v cardiotonice:
Adrenalină, Cofeină, Mezaton, Lobelină. Se instalează sistemul de
perfuzii sol. de Glucoză, Reopoliglucină, etc.
5. La spital se continuă terapia intensivă, se face defibrilarea cardiacă,
corecţia acidozei cu sol. de Bicarbonat de Na 8,4%.
6. În legătură cu posibilitatea înrăutăţirii stării bolnavului se iau măsuri de
îngrijire şi supraveghere minuţioasă a bolnavului, se organizează post
de gardă individual.
7. Prognosticul este nesigur chiar şi la o stare relativ uşoară subit poate
surveni paralizia centrului respirator, a lucrului inimii şi accidentatul
decedează.
Electrocuţiile necesită un tratament imediat şi complex, general şi local, susţinut şi
practicat în echipă multidisciplinară.
Tratamentul local şi general - este acelaşi ca în arsurile termice.
În electrocutări sau fulgerări mai uşoare cu conştiinţa păstrată se va administra:
Extraviral –1-2pastile.
Diazepam – 10mg (1 fiolă sau 1pastilă) cu rol sedativ şi decontracturant.
În situaţii când electrocutarea a avut loc pe stâlpi şi victima a căzut jos, se ţine
seama şi de posibilitatea unor fracturi, traumatisme craniocerebrale, etc. şi
necesitatea efectuării imobilizării de transport.
38. Ischemia periferică acută. Etiopatogenie, manifestări clinice, principii de tratament.

Necroza – moartea ţesuturilor sau organelor într-un sector al organismului

viu.

Cauzele: Dereglări profunde de circulaţie sangvină şi de nutriţie a ţesuturilor.

Factorii care provoacă necroza sunt:

Externi:

1. Traumatismele mecanice, în care se lizează muşchii, nervii, vasele.

2. Compresiunea îndelungată a ţesuturilor – garou aplicat mai mult de 1,5

ore, ghipsul aplicat strîns, sindromul de strivire îndelungată.

3. Acţiunea factorilor termici, chimici, actinici.

4. Hernia strangulată.

Interni:

1. Obliterarea vasului sanguin cu un embol, tromb sau îngustarea lumenului

vascular.
2. Acţiunea produselor toxice a microbilor asupra ţesuturilor.

3. Dereglarea inervaţiei ţesuturilor din cauza lezării SNC

39. Arteriopatiile cronice: endarterita şi ateroscleroza obliterantă a membrelor pelvine. Etiopatogenie,

manifestările clinice, principiile de tratament. Îngrijiri specifice şi educaţia pentru sănătate în comunitate.
Endarterita obliterantă şi sclerozantă
Este o afecţiune gravă însoţită de obliterarea arterelor сe duce la gangrena
membrelor. Se întîlneşte mai des la bărbaţi, pe membrele inferioare. Cauza nu
este precisă, dar se presupune:
a) Răcirea îndelungată şi repetată a picioarelor.
b) Intoxicaţii cu nicotină la fumătorii cronici.
c) Traume neuro-psihice.
d) Dereglări endocrine – DZ.
La începutul bolii se dezvoltă modificări în pereţii arterelor, pe parcurs
apare spasmul vaselor (arterelor), iar apoi dereglări morfologice a tuturor
straturilor peretelui vascular cu profilerarea ţesutului conjunctiv, ceea ce duce la
obliterarea lumenului vasului sangvin.
În stadiile avansate aceste modificări degenerative apar nu numai în vasele
extremităţilor dar şi în ale creerului, inimii, rinichilor, etc.
În ateroscleroză obliterantă – pe lângă modificările morfologice de
proliferare a ţesutului conjunctiv apar şi leziuni de ateroscleroză (mai des la cei
vârstnici).
Manifestările clinice:
Membrele devin reci, pielea palidă, apare o surmenare precoce, dureri în
muşchii gastrocnemieni în mers rapid, care dispar la oprire. Acest semn se
numeşte ,,şchiopătare intermitentă,, (claudicaţie intermitentă). Odată cu apariţia
durerilor dispare şi pulsul la periferia membrului. Treptat durerile se intensifică
şi devin permanente, istovitoare. Ele îl lipsesc pe bolnav de somn, apare o stare
nevrotică gravă. Pe membre se intensifică dereglările trofice – cianoza
friabilitatea unghiilor, pielea devine uscată, luceşte, se descuamează, capătă un
aspect de marmură, se dezvoltă ulcere trofice sau gangrena membrului.
În evoluţia endarteritei se disting 4 faze:
1. Distrofia elementelor nervoase
- manifestările clinice sunt slab pronunţate, deoarece dereglarea
circulaţiei
sangvune este compensată prin circulaţie colaterală.
2. Spasmul vaselor magistrale cu insuficienţa vaselor colaterale:
- răcire, furnicături;
- oboseala picioarelor;
- dureri.
3. Proliferaţia ţesutului conjunctiv în toate straturile pereţilor arterelor
magistrale:
- semne de dereglări trofice;
- dureri intense;
- slăbirea pulsaţiei.
4. Obliterarea totală a vaselor şi tromboza lor:
- gangrena membrului.

40. Consecinţele arteriopatiilor cronice – gangrena uscată şi umedă. Etiologie. Manifestările clinice, principiile de
tratament.
Gangrena uscată
Apare în dereglări lente, progresive ale circulaţiei sangvine.
Ţesuturile se usucă, se zbârcesc, devin dure şi capătă o culoare cafenie
închisă sau neagră cu nuanţă albăstruie.
 Gangrena uscată des se limitează cu o linie de demarcaţie din ţesut de
granulaţie. Apar durerile ischimice intensive. Membrul devine palid ca
„marmora”, rece la palpare, pulsul nu se determină. Apare senzaţia amorţelii.
Ţesuturile mortificate se desprind de sine stătător. Starea generală suferă
puţin, deoarece nu are loc intoxicaţia organismului.
Gangrena umedă sau putridă apare în dereglările rapide ale circulaţiei
sangvine.
Ţesuturile necrotizate nu dovedesc să se usuce şi sunt supuse dezintegrării
putride, ceea ce duce la absorbţia în sânge a produselor de descompunere şi la
rezolvarea intoxicaţiei grave.
Apare edemul membrelor, paloarea lor, pielea capătă aspect de marmoră,
rece la palpare, pulsul lipseşte.
Pe pielea palidă apare o reţea de vene albastre, pete roşii închise, flecteme
cu conţinut sangvinolent.
Ţesuturile descompuse se transformă într-o masă putridă de culoarea verzui
– murdară. Lipseşte linia de demarcaţie.
General: T/A joasă, pulsul frecvent, limba uscată, to înaltă

Tratamentul:
Nu există metode de tratament care ar opri lezarea arterelor. Multiplele
măsuri aplicate sunt îndreptate spre înlăturarea spasmului vaselor şi se împart
în:
1. Acţiunea locală asupra vaselor – Administrarea spasmoliticelor – sol
Papaverină, sol Platifilină, vazodilatatoarelor - sol. Tio-Gama, sol Acid
nicotinic, EufilinĂ, Pentilină, agapurină etc. Se exclude fumatul, se
asigură repaos absolut, se fac băi curative.
2. Acţiunea generală asupra întregului organism- vitaminoterapie.
3. Acţiune asupra sistemului aparte – SNC, cardiovascular, endocrin etc.

Gangrena uscata Gangrena umedaă

Apare în dereglări lente, progresive ale circulaţiei Apare în dereglări rapide, bruşte a circulaţiei
sangvine. sangvine.
Ţesuturile se usucă, se zbârcesc, se mumifică, Ţesuturile necrotizate nu dovedesc să se usuce şi sunt
devin de o consistenţă dură. supuse
Culoarea ţesuturilor este cafenie închisă, sau neagră cu nuanţă dezintegrării putride, cu absorbţia produselor toxice
albăstruie. în sânge şi
Ţesuturile afectate se delimitează de cele dezvoltarea intoxicaţiilor grave
sănătoase printr-o linie de demarcaţie din ţesut granular. Culoarea ţesuturilor descompuse se transformă într-o
Starea generală suferă puţin de- oarece nu are loc intoxcarea masă putridă de culoare verzuie-murdară
organismului. Lipseşte linia de demarcaţie
Sunt prezente durerile ischemice intensive, Starea generală e gravă, datorită
membrul devine palid (de marmură), rece la palpare. Pulsul nu se intoxicarii organismului cu produse de descompunere
determină. Apare senzaţia amorţelii. şi de dezintegrare
Ţesuturule putridă a ţesuturilor.
mortificate se desprind singure şi Apare edemul membrului, paloarea lui, membrul de
cad (autoamputare). marmură, rece la palpare.
Pulsul la periferie lipseşte.
Pe pielea palidă apare o reţea de vene albastre, pete
roşii închise, flectene cu conţinut sangvinolent, cu
miros putrid, cu
iz.
41. Boala varicoasă. Cauzele, manifestările clinice, principiile de tratament şi îngrijiri specifice. Educaţia pentru
sănătate în comunitate în patologia venelor.
Dilatarea patologică a venelor este o patologie relativ frecventă, caracterizată
prin dilatarea, alungirea cu crearea unui desen sinuos, neregulat al venelor. Cel mai
des se întîlneşte pe membrele inferioare, dar sunt totuşi destul de frecvente varicele
pelviene (varicocelul), varicele esofagiene (în ciroză hepatică), varicele regiunii
anorectale.
Cauzele:
este prezenţa a mai multor factori.
Factorii predispozanţi:
1. Staza circulatorie venoasă
2. Modificările congenitale sau secundare ale venelor
3. Hipoplazia valvulelor venoase. Nefiind dezvoltate suficient nu se pot opune
căderii sângelui în vene. Atunci sângele din venele profunde se deplasează
retrograd în venele superficiale , determinînd varicele.
4. Slăbirea tonusului peretelui venos.
5. Tulburări neuro- psihice şi endocrine
Factorii determinanţi :
1. Sarcina repetată la femei ce au născut mulţi copii
2. Munca îndelungată în poziţie ortostatică: chelneri, frizeri,vânzători etc.
3. La bolnavii care suferă de constipaţii, tusă cronică
4. La sportivii care sunt legaţi de eforturi musculare abdominale: haltere, lupte etc.
5. Un factor determinant este compresiunea care se produce pe venele gambei la
cei care obişnuiesc să ţină un membru inferior peste celălalt, în timp ce stau pe
scaun.
Manifestările clinice:
La începutul bolii bolnavul acuză doar prezenţa venelor dilatate, care se
apreciază în poziţie ortostatică. Se observă dilatări ale venelor sacciforme, şerpuite,
cilindrice. La palpare sunt de consistenţă elastică, t° locală este mai înaltă decât pe
ţesuturile vecine.
În poziţie orizontală tensiunea în vene scade. Când boala avansează bolnavii
acuză:
1. Oboseala rapidă în membre
2. Senzaţii de greutate şi tensiune în membrele inferioare
3. Contracţii cnemiene
4. Carestezii
5. Edeme pe gambă şi laba piciorului, care apar spre seară, iar dimineaţa dispar
6. Pe piele se dezvoltă o pigmentaţie
Complicaţiile:
Dacă varicele nu este tratat la timp şi are o evoluţie rapidă, pot să apară unele
complicaţii:
a) Ulcerul trofic;
b) Tromboflebită varicoasă;
c) Hemoragii din nodulii varicoşi
d) Dermită şi eczemă varicoasă
Pentru a diagnostica se face flebografia. Este o metodă de maximă
însemnătate pentru diagnostic. Se face puncţionarea venei, admiistrarea substanţei
de contrast cu examenul radiologic
Diagnosticul de îngrijire în patologia venelor
Nevoia fundamentală - de a se mişca şi a avea o bună postură
Problema - reducerea mişcărilor
Nevoia fundamentală –de a avea o circulaţie adecvată
Problema - dereglarea circulaţiei venoase edemul membrelor
Principii de tratament şi îngrijire:
Conservator : este un tratament profilactic, foarte util, dar din nefericire limitat la
 stadiile incipiente.
Purtarea ciorapilor şi bandajelor elastice – se aplică dimineaţa înainte de a se
scula din pat.
1. Pacienţii trebuie să poarte încălţăminte comodă – cu supinator.
2. Evitarea ortostatismului îndelungat şi eforturile fizice excesive.
3. Ori de cîte ori este posibil persoana trebuie să stea cu membrele inferioare
mai ridicate făţă de planul corpului.
4. Dacă profesia este sedentară – atunci membrul bolnav trebuie aşezat în
poziţia orizontală.
5. După fiecare 1-1,5 ore să se facă vre-o 10 exerciţii de ridicăre pe vârful
degetelor şi pe călcîe.
6. Aplicarea procedurilor hidroterapeutice: practicarea înotului, băilor calde
t°30-35С° cu apă sărată (sare de mare). Se recomandă canotajul şi ciclizmul
(moderat).
7. Aplicarea unguentelor: Heparină, Lioton – gel, Venon, Troxevazin etc. în
varice complicat cu tromboflebită.
8. Terapia sclerozantă – administrarea în nodulii varicoşi a substanţelor
sclerozante – trombovar, vistarină, varicocid. În rezultat vena se sclerozează
cu obliterarea lumenului ei.
Această metodă este aplicată în stadiile iniţiale ale bolii, nu se aplică în dilatări
mari, în tromboflebite.
Tratamentul chirurgical:
1. Ligaturarea venei Safena mare înainte de revărsarea ei în vena femurală.
2. Exterparea venei dilatate;
3. Excizia deschisă a venei.
4. După operaţie membrul se ridică în sus. A doua zi se aplică bandaj elastic şi
bolnavului i se permite să meargă. Suturile se scot la 7-8 zi. Bandajul elastic se
poartă 8-12 săptămâni.

42. Ulcer trofic – consecinţă a patologiei venoase a membrelor pelvine. Manifestările clinice. Principiile de
tratament şi îngrijire a pacientului.
Ulcer trofic se numeşte defectul tegumentelor şi ţesuturilor subiacente ce se
dezvoltă în urma necrozării lor şi au o evoluţie cronică de lungă durată.
Cauzele:
1. Tulburarea circulaţiei sangvine şi limfatice – în urma dereglărilor circulaţiei
arteriale (embolii şi tromboze), în dereglările circulaţiei venoase,
tromboflebite.
2. Dereglarea metabolismului – diabet zaharat, scorbut, anemii.
3. Modificarea pereţilor vasculari în ateroscleroză, endarterită obliterantă.
4. Leziuni traumatice – mecanice, termice, chimice, electrice, actinice.
5. Acţiunea infecţiilor cronice – tbc, sifilis.
6. Dereglări trofice – în leziunile nervilor.
Manifestările clinice:
Pe fondalul tegumentelor pigmentate, hiperemiate, edemaţiate apare ulcerul cu
eliminări fibrinoase de o nuanţă murdară.
La alipirea infecţiei secreţiile devin purulente. Cicatrizarea ulcerului este de
lungă durată, cu tendinţa spre recidivare periodică. Aceşti bolnavi se tratează de
repetate ori în secţiile de chirurgie, apoi continuă tratamentul la domiciliu sub
directa observare a medicului chirurg din CMF, a medicului de familie şi a
asistentului medical de familie.
Asistentul medical de familie aplică îngrijiri medicale pacienţilor învaţă
pacientul şi aparţinătorii acestuia în aplicarea corectă a îngrijirilor medicale.
Principii de tratament şi îngrijire:
a) Înlăturarea cauzei care a provocat apariţia ulcerului trofic.
b) Extremitatea iniţial se imobilizează cu un jgheab de ghips.
 c) Regim la pat cu membrul ridicat.
d) Îngrijirea minuţioasă a tegumentelor din jurul ulcerului.
Tegumentele din jur se prelucrează cu sol. Betadină, sol. Alcool 70%, se
usucă se aplică pasta Lasar(de zinc) pentru protecţia tegumentelor.
e) Pe plagă se aplică pansamente cu soluţie hipertonică, unguentele Levosin,
Levomicol, fermenţi proteolitici, antibiotice în formă de praf, praf de Acid
boric etc.
f) După dezvoltarea granulaţiilor pe toată suprafaţa ulcerului se aplică doar
unguente.
g) Iradierea cu razele Laser, cu razele Roentghen, raze ultraviolete
h) Acţiunea generală asupra organismului: alimentaţie calorică, transfuzii de
sânge, vitamine.
Tratament chirurgical:
Curăţirea ulcerului de granulaţii şi cicatrice patologice.
Dermoplastia cu acoperirea plastică a defectului cu piele
43. Fistule. Noţiuni generale. Clasificarea fistulelor.
Fistulă – Stomă

Este un canal îngust căptuşit cu granulaţii ce uneşte organul, cavitatea sau

ţesuturile cu exteriorul – fistula externă. Ea poate uni şi 2 organe între ele – fistula

internă

Clasificarea:

I. În funcţie de legătura cu mediul ambiant:

1. externe;

2. interne.

II. În funcţie de origine:

1. congenitale;

2. dobândite:

a) naturale,

b) artificiale.

1. Naturale – sunt provocate de un proces inflamator (osteomielită, tbc),

prezenţa corpilor străini, provocate de tumoare, de o traumă etc.

2. Artificiale - aplicate de chirurg în urma operaţiilor cu scop curativ –

epicistostoma, colostoma, gastrostoma etc.

III. În funcţie de structura lor:

1. granulomatoase

2. epitelizate

3. labiante – din ţesut epitelial mucos

IV. În funcţie de caracterul secreţiei:

1. salivare

2. purulente
3. mucoase

4. fecaloide

5. urinare

6. biliare