Se identifică în primele trei strofe și înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui Curent literar apărut în secolul al XVIII-lea

Curent literar apărut în secolul al XVIII-lea și cristalizat în secolul al XIX-lea, ca o vocație a

Debutul poeziei se constituie sub forma unui monolog liric care începe cu un reproș „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în
nori și-n ceruri nalte!”
Fata îl provoacă inocent într-un act de seducție având un discurs în care alternează propoziții interogative cu
exclamative sau afirmative cu negative
SECVENȚA I
Iubirea fetei este sinceră și este surprinsă prin două apelative regăsite în versurile finale ale strofelor „Sufletul
vieții mele”, „Fericirea ta iubite!”, dispuse simetric la începutul și sfârșitul secvenței
Portretul omului de geniu este dominat de aspirația spre cunoaștere absolută, idee sugerată de metafora „Râuri de
soare/ Grămădești-n a ta gândire”
El se izolează voit pentru a ajunge la misterele genezei „Întunecata mare” sau la universul de cultură „Câmpiile Asire”, „Urcă-n cer
vârful lor mare” și din această cauză iubirea terestră nu poate fi împlinită
SECVENȚA
Este ilustrată în versurile: „ Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi părul/Ah! ea spuse adevărul/ Eu am râs , n-am a II-a
zis nimica.”
absolutului, a perfectului și a idealului
Romanticul este hipersensibil și își definește scrierea printr-o beție a sentimentelor, creatorul
romantic este melancolic în permanența predispus la visare
European
Apare în literatura germană la Goethe, în literatura engleză la Byron, în cea franceză la
Dumas, în cea rusă la Puskin, iar în cea spaniolă la Cervantes
ROMANTISM Cunoaște romantismul prin Mihai Eminescu, considerat de critica și istoria literară ultimul
mare romantic european
Romanesc Include eul liric la nivel textual sporind astfel subiectivitatea trăirilor. Sunt incluse în texte elemente
folclorice cu specific național, se versifică basme, sunt introduse categorii estetice precum sublimul,
meditația filozofică, trăirea intensă și se exclud aspecte precum luciditatea, suferința, se
minimalizează rațiunea, reflecția
ÎNCADRARE Eminescu reușește să promoveze un romantism înalt pentru că până la el, literatura română
cunoaște doar un romantism impur de tip biedermaier al scriitorilor pașoptiști precum Costache
Negruzzi (Alexandru Lăpușneanu)

Intervenția masculină se identifică în strofa a IV a și constituie meditația filosofică asupra sensului profund al
iubirii, care s-a finalizat printr-o dragoste rememorată
elegie: prin prezența sentimentului de tristețe
nuanțat în finalul poemului
Secvența este puternic încărcată subiectiv de pronume de persoana I „eu”, verbe la persoana I „am râs”, „n-
am zis”, dar și adresare directă, realizată prin interjecția „Ah!” Poem filosofic: prin meditația asupra
În literatura italiană, la Lepardi, motivul florii
iubirii idealizate albastre ilustrează evadarea spre fericire,
Starea de spirit și atitudinea bărbatului este ilustrată prin versul „ Eu am râs, n-am zis nimica”. În plus dacă fata i
se adresează „ iubite”, „ sufletul vieții mele” , atunci detașarea de iubire este întărită de apelativul „mititica”, naufragiu spre infinit.
eglogă: prin surprinderea
conferit de bărbat în rememorarea iubirii. Specie idilei cu dialog este o metaforă simbol, un simbol romantic
FLOARE literară european, motiv al idealului de fericire.
ALBASTRĂ În lirica germană, la Novalis, motivul florii
Cele 8 strofe ale secvenței a treia înfățișează invitația la iubire într-un cadru natural feeric. de M. albastre reprezintă o metaforă a iubirii.
TITLU
În secvența a treia fata își cheamă iubirea ”Hai în codrul cu verdeață/Und izvoare SECVENȚA Eminescu La Emiescu, floarea albastră reprezintă viața și nostalgia
infinitului ( floarea este simbolul feminin al vieții și al idealului
plâng în vale/ Stâncă sta să se prăval/ În prăpastia măreață.” a III-a Întregul text se organizează pe un lirism de fericire, iar albastru este asociat absolutului trist , infinitului)
DISCURS subiectiv de măști, eul liric însumând
Reconstituirea iubirii paradisiace, a cuplului adamic presupune o tehnică specifică poeților
romantici care plasează îndrăgostiții într-un spațiu idilic care are forma unui paradis terestru
LIRIC cele două ipostaze feminin și masculin.
protector.
tema romantică a iubirii idealizate: ilustrează un cuplu
Iubirea dintre cei doi este idealizată, iar povestea de dragoste are loc în vis adamic surprins într-un cadru natural feric, diurn și nocturn.
Natura primește rol de protecție a cuplului adamic, atât în regim diurn cât și în cel nocturn. Cadrul TEME Iubirea ca principiu existențial suprem este perfectă și
natural fiind construit pe motive specifice, romantice, întâlnite frecvent în lirica edrotică eminesciană: idealizată în vis.
codru, izvor, lună.
Cuplul adamic se realizează într-un cadru natural idilic, într-o
Spațiul este idilic, o natură de început de lume, nealterată de prezența omului, a umanului: ”Acolo-n grădină de eden. Sentimentul de tristețe resimțit la finalul poemului
ochi de pădure/ Lângă bolta cea senină/ Și sub trestia cea lină/ Vom ședea în foi de mure” se datorează trezirii trezirii din vis și conștientizării că iubirea nu s-
a realizat.
Alternanța diurn-nocturn dublată de arșița zilei de vară, pune accent pe sentimentul puternic al
fetei ”Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul” Eminescu asociază acestor teme, condiția omului de geniu sugerată prin „În zadar
râuri de soare/Grămădești-n ata gândire/ și câmpiile Asire/ Și întunecata mare”
Chipul fetei ”Voi fi roșie ca mărul”și aspectul senzual naiv ”Eu pe-un fir de romaniță voi
cerca de mă iubești” marcgează idea că destinul trebuie să aleagă pentru refacerea iubirii.
Fata este o apariție de basm , ea își seduce partenerul ”Pe cărare-n bolți de frunze/ Apucând SECVENȚA Motive astrale: soare, lună, nori, boltă, căci iubirea este surprinsă diurn și nocturn;
spre sat în vale/ Ne-am da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse”, într-o imagine de cuplu
arhetipal a IV-a Motive terestre: codru, stâncă, vale pădure;
Se regăsește în ultimele strofe ale poemului și înfățișează cea de-a doua intervenție reflexivă a
MOTIVE Motive vegetale: trestie, romaniță, bolți de frunze, verdeață;
bărbatului.
Meditația filosofică surprinde rememorarea unei iubiri pierdute, se proiectează iubirea în ideal în amintire.
Trăirea dionisiacă reprezentată de ipostaza feminină este înlocuită de detașarea apolinică specifică bărbatului Poezia este alcătuită din 15 strofe organizate în jurul unor opoziții precum masculin-
și de asumare a sentimentului de tristețe. feminin, viață-moarte, vis-realitate, gingășie-tristețe, detașare apolinică-trăire
Verbele la trecut „stam”, „te-ai dus”, „a murit”, susțin tonalitatea elegiacă „Și te-ai dus dulce minune/ Și- dionisiacă.
a murit iubirea noastră”.
Strofele se constituie în 4 secvențe lirice aparținând succesiv ipostazelor, actanților.
COMPOZIȚIE
Contrastul dintre vis și realitate este dublat de incompatibilitatea celor două lumi, lumea rece a ideilor, a
lui și lumea terestră a trăirilor efervescente, a ei, care pentru o clipă s-au întâlnit în iubire. Poezia conține două planuri lirice organizate în două lumi distincte: cea a abstracției, a
cunoașterii absolute, a omului de geniu cufundat în ideile sale reci și lumea iubirii concrete, a
După acest moment apoteotic, după clipa de iubire, după visul frumos totul se reașază „Floare albastră, cunoașterii terestre, aparținând fetei.
floare albastră! Totuși este trist în lume!”
Celor două lumi li se asociază două măști lirice, masculin-feminin și două tipologii de
Poezia are versuri scurte, uniforme, aproape toate de 8 silabe, cu excepția versurilor 1 și 4, din strofele 7, cunoaștere, absolută-concretă.
10, 12, care au 7 silabe.
VERSIFICAȚIE
Rima poemului este îmbrățișată, cu două asonanțe, căldură-gură, frunze-ascunse, ceea ce conferă Bărbatul este contemplativ și este sedus de vraja fetei, însă dorește să atingă absolutul, este preocupat
textului o tonalitate melodioasă. de atingerea fericirii prin înțelepciune.
STRUCTURĂ
Ritmul este trohaic, trist, conferind muzicalitate interioară versurilor. Fata este naivă, captată de vrajă și gingășie, și își dorește iubire.