Sunteți pe pagina 1din 33

CURS NR. 4 – 31.10.

2016

AMELIORAREA SFECLEI DE ZAHĂR

DISCIPLINA –AMELIORAREA PLANTELOR ŞI PRODUCERE DE


SĂMÂNŢĂ
AN IV, SEMESTRUL I
AMELIORAREA SFECLEI DE
ZAHĂR

1. Considerente generale privind cultura


sfeclei
1. Obiective de ameliorare
2. Metode de ameliorare
3. Bibliografie
Lider mondial în
domeniul
seminţelor de sfeclă de
zahăr
Considerente generale privind cultura sfeclei de
zahăr
Importanţă
● Sfecla de zahăr constituie materia primă pentru 30%
din producţia mondială de zahăr.
Pe lângă această utilizare principală, sfecla de zahăr poate
fi folosită în furajarea animalelor (frunze, colete, tăiţei, melasă
etc.) şi ca biomasă utilizabilă în obţinerea de biocombustibil
(bioetanol).
● Sunt cunoscute patru tipuri de sfeclă de zahăr:
- tipul Z - prezintă conţinut mare de zahăr, dar producţie
mică;
- tipul ZZ - prezintă conţinut foarte mare de zahăr şi
productivitate foarte scăzută;
- tipul N - conţinut de zahăr mediu şi producţie bună;
- tipul E - conţinut scăzut în zahăr şi producţie foarte
mare.
Origine, sistematică, genetică, răspândire
Centrul de origine pentru sfecla de zahăr îl reprezintă
zonele Asiei Centrale.
Soiurile cultivate de sfeclă fac parte din genul Beta,
specia Beta vulgaris L., familia Chenopodiaceae. În cadrul
acestui gen, speciile sunt bienale, anuale sau chiar perene.
Specia ancestrală, din care provine specia cultivată, este
Beta maritima, specie care se mai găseşte şi spontan.
Numărul de bază de cromozomi este 9, specia Beta
vulgaris fiind o specie alogama, diploidă, prezintă 2n =18
cromozomi. Există şi forme poliploide: triploide (27
cromozomi) sau tetraploide (36 cromozomi).
Sfecla de zahăr este o specie vegetală bienală. În primul
an, planta formează rădăcina, coletul şi buchetul de frunze de la
suprafaţa solului, iar în al doilea an se formează ramurile
florifere care fructifică.
Flowers of Beta vulgaris (sursa wikipedia)
La nivel mondial sfecla de zahar s-a cultivat în anul 2009
pe o suprafaţă de 4.274.064 ha cu o producţie medie de 53,148
t/ha.
Marile ţări cultivatoare de sfeclă de zahăr sunt: 1.
Federaţia Rusă - 770.200 ha, 2. SUA – 464. 827 ha, 3. Germania
– 383.600 ha, 4. Franţa – 374.000 ha, 5. Turcia - 323.970 ha
(FAOSTAT, 2011).
În România sfecla de zahar a ocupat în anul 2009 o
suprafaţă de 21.157 ha.
Producţii medii de rădăcini la hectar în anul 2009: Franţa
= 93,761 t/ha, Elveţia = 85,172 t/ha, Spania = 83,579 t/ha,
Belgia = 82,661 t/ha, România = 38,607 t/ha (2009, FAOSTAT,
2011).
Date privind evoluţia suprafeţelor şi a
producţiei la sfecla de zahăr în România

Specificare UM 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014*

Suprafaţa mii 28,7 20,4 21,3 21,7 18,8 27,3 28,1 31,0
ha
Producţie Kg/ 26065 34564 38296 38036 35103 26363 36569 43774
medie
ha

Producţie mii 748,8 706,7 816,8 837,9 660,5 719,8 1029,2 1357
totală to

Sursa: 2007 - 2013 - Date INS - Anuarul Statistic al României


* Date INS – Producţia vegetală la principalele culturi agricole în anul 2014 ( date
provizorii)
Cota de zahăr din sfeclă negociată de România cu Uniunea
Europeană (109.164 tone/an) este mult mai mică decât cantitatea care
s-ar putea produce la noi în ţară, prin cultivarea celor 250.000 ha de
teren în zone favorabile acestei culturi.
Pentru realizarea cotei de zahăr de 109.164 tone/an este
necesară cultivarea anuală a maxim 30.000-40.000 ha cu sfeclă de
zahăr, rămânând disponibile 210.000 – 220.000 ha care pot fi cultivate
anual cu sfecla de zahăr pentru producerea de bioetanol.
În acest context, o soluţie pentru a evita reducerea suprafeţelor
de sfeclă de zahăr este transformarea acesteia în bioetanol, prin
retehnologizarea fabricilor de zahăr scoase din uz şi transformarea
acestora în fabrici de bioetanol.
OBIECTIVE DE AMELIORARE

1. Capacitatea de producţie;
2. Calitatea;
3. Durata de vegetaţie;
4. Rezistenţa la temperaturi scăzute;
5. Rezistenţa la boli şi dăunători;
6. Aptitudinea pentru recoltarea mecanizată

Obiective specifice
1. Rezistenţa la lăstărire în primul an de vegetaţie
2. Obţinerea de forme monogerme
1. Ameliorarea capacităţii de producţie

Capacitatea de producţie la sfeclă este determinată de


următoarele elemente:
● producţia de rădăcini la unitatea de suprafaţă;
mărimea şi greutatea rădăcinilor;
● conţinutul procentual de zahăr care reflectă producţia
de zahăr.
Toate aceste elemente sunt determinate de factorii ereditari şi de
condiţiile de mediu (de cultură).
Numărul plantelor/m2 este o componentă care nu mai poate fi
crescută, cultivarele existente ajungând la limita de 10-12 plante/m2.
Desimi mai mari nu sunt permise din cauză că se produce
umbrirea plantelor cu repercusiuni în scăderea capacităţii de
fotosinteză.
Singura cale prin care producţie poate creşte, este
obţinerea unor modificări la nivelul rădăcinii.
În această privinţă, rădăcinile trebuie să aibă o greutate de
minim 1 kg, să nu fie ramificate, cu suprafaţa netedă, de formă
conică, cu hipocotil redus.
Foarte importantă este mărimea coletului. Această parte
a rădăcinii trebuie să fie cât mai redusă deoarece conţine un
procent scăzut de zahăr, la recoltare eliminându-se.
Producţii mai mari se obţin în cazul hibrizilor triploizi.
Prin încrucişarea formelor diploide cu cele tetraploide
se obţin hibrizi triploizi care depăşesc soiurile diploide cu
15% în ceea ce priveşte cantitatea de zahăr din rădăcini şi cu
20% în privinţa greutăţii acestora.
Pe lângă producţii mari de rădăcini, noile forme trebuie
sa aibă şi producţie mare de sămânţă.
Cu cât glomerulele sunt mai mari şi seminţele au o
facultate germinativă mai mare şi dau plante mai viguroase, cu
atât sunt mai productive.
2. Ameliorarea calităţii
Calitatea la sfecla de zahăr este dată de:
- conţinutul de zahăr în rădăcini;
- randamentul la prelucrarea zahărului;
- conţinutul de substanţe nezaharoase.
Randamentul de zahăr rafinat (alb) depinde de
conţinutul de zahăr din rădăcini şi de pierderile de zahăr în
deşeurile de la fabricaţie.
Cu cât conţinutul rădăcinilor în zahăr este mai mare şi
conţinutul în substanţe nezaharoase este mai mic (azot
vătămător, zahăr invertit), cu atât valoarea tehnologică este mai
mare şi calitatea este mai bună.
Influenţele negative asupra randamentului de zahăr
sunt produse de secetă, de aplicarea unui sistem neraţional de
fertilizare a solului şi de păstrarea necorespunzătoare sau de
slaba rezistenţă la păstrare a rădăcinilor.
Aprecierea calităţii sfeclei de zahăr se face după
următorii indicatori:
a) Randamentul de zahăr cristalizat, stabilit în funcţie de
conţinutul de zaharoză, de substanţe azotate şi minerale,
cu ajutorul căruia se calculează producţia probabilă de
zahăr alb (extras) ce se poate obţine pe unitatea de
suprafaţă.
b) Coeficientul de puritate al sucului celular, care
reprezintă raportul procentual al conţinutului de zahăr
faţă de conţinutul de substanţă uscată totală al sucului;
c) Factorul MZ, care reprezintă cantitatea de melasă
rezultată la 100 kg zahăr extras;
a) Valoarea de impuritate, reprezentând însumarea
d) Valoarea de impuritate
nezaharurilor, care nu se – potreprezentând
îndepărta înînsumarea
procesul
nezaharurilor,
tehnologiccare nu se al pot
de fabricare îndepărta în procesul
zahărului;
tehnologic de fabricare al zahărului;
b) Consumul specific, care reprezintă cantitatea de materie
e) Consumul specific – cantitatea de materie primă
pentru primă pentruunui
obţinerea obţinerea
kg. de unui
zahărkgalb.
de zahăr alb.

Cu cât conţinutul în zahăr este mai mare, cu atât


randamentul la extragere este mai bun, dar scade capacitatea de
producţie.
Din punct de vedere tehnologic, este mai corectă selecţia
după producţia de zahăr la unitatea de suprafaţă, decât după
producţia de rădăcini, fiind cunoscute forme care au producţie
mare de rădăcini, dar cantitatea de zahăr obţinută este mică.
3. Ameliorarea perioadei de vegetaţie

Sfecla este o plantă la care perioada de vegetaţie nu este


strict limitată, putând vegeta continuu dacă există condiţii de
mediu favorabile.
Maturitatea sfeclei de zahăr se manifestă prin
modificarea culorii frunzelor din verde puternic în verde deschis
şi prin oprirea apariției de noi frunze.
Maturizarea rădăcinilor este considerată când se
acumulează un conţinut maxim de zahăr.
Se consideră forme precoce, cele la care conţinutul
maxim de zahăr este atins mai devreme.
Asemenea genotipuri trebuie să fie capabile să germineze
la temperaturi mai scăzute, să aibă un ritm de creştere mai rapid
şi să prezinte rezistenţă la lăstărire în primul an de vegetaţie.
Maturizarea mai devreme necesită o bună rezistenţă la
păstrare, deoarece de la recoltare până la prelucrare, o parte din
producţie trebuie stocată.
Folosind selecţia şi încrucişarea pentru heterozis, se pot
obţine hibrizi care asigură producţii economice la recoltările
până la începutul lunii septembrie (per. medie de vegetaţie până
la 150 de zile).
4. Ameliorarea rezistenţei la temperaturi
scăzute

Temperaturile scăzute pot influenţa negativ plantele de sfeclă


în două momente importante ale perioadei de vegetaţie:
a) în primele faze de vegetaţie, de la răsărit până la formarea
frunzelor adevărate, (primăvara devreme) temperaturile scăzute
influenţează germinarea şi creşterea plantulelor.
b) în stadiul de plantă matură (toamna) rezistenţa la
temperaturi scăzute trebuie să fie foarte bună.
La formele cu slabă rezistenţă la frig, calitatea rădăcinilor se
depreciază.
Soiurile cu coleoptilul de culoare roşietică, cu suc celular mai
concentrat şi cu putere osmotică mai mare, sunt mai rezistente la
temperaturi scăzute.
5. Ameliorarea rezistenţei la boli

CERCOSPORIOZA (Cercospora beticola) este o boală care


poate produce pagube diminuând producţia cu până la 50%.
Nu se cunosc forme foarte rezistente, dar există forme
tolerante, la care atacul produce pagube neînsemnate.
Acestea au la bază gene preluate de la Beta maritima.
Un virus apărut în ultimii ani este cel care provoacă
RIZOMANIA sfeclei, acesta ajunge la rădăcina sfeclei prin
intermediul unei ciuperci, păstrându-se în sol mai mulţi ani,
combaterea pe cale chimică fiind grea.
Genele de rezistenţă la acest agent patogen nu sunt cunoscute, dar
a fost creat un soi rezistent (Rizor) care are la bază unele populaţii
locale italiene foarte rezistente.
MANA este o boală care poate produce o scădere foarte mare a
conţinutului în zahăr, precum şi o micşorare a greutăţii rădăcinilor. Nu
poate fi combătută pe cale genetică deoarece nu au fost identificate
gene de rezistenţă.
Alte boli: făinarea, rizoctonia (putregaiul de vară al rădăcinilor).
Dintre dăunători, doar atacul de nematozi poate fi prevenit prin
cultivarea unor forme rezistente.
Gene de rezistenţă totală la atacul nematozilor pot fi preluate de
la specia Beta maritima.
6. Ameliorarea aptitudinii pentru
recoltarea mecanizată

- forma conică a rădăcinilor, pentru a fi uşor de dislocat.


- formele ramificate sunt nedorite pentru a nu se
produce pierderi prin ruperea rădăcinilor.
Pe de altă parte în porţiunile ramificate, procentul de
zahăr este mai redus, deci calitatea producţiei este
depreciată.
- foarte importantă este mărimea coletului.
Această parte trebuie tăiată şi îndepărtată în timpul
recoltatului.
Pentru a nu se produce pierderi, coletul trebuie să fie cât
mai redus şi cu aceeaşi mărime la toate plantele.
Ca urmare se impune o uniformitate perfectă a soiurilor
şi hibrizilor.
OBIECTIVE SPECIFICE

1. Ameliorarea rezistenţei la lăstărire în


primul an de vegetaţie

Lăstărirea în primul an de vegetaţie este un fenomen


care apare destul de frecvent, fiind influenţat de condiţiile de
mediu.
Temperaturile scăzute apărute în perioada semănatului
sau după răsărire pot activa genele care induc lăstărirea în
primul an.
Plantele care au lăstărit prezintă o rădăcină mică şi cu
un conţinut scăzut de zahăr, deci apariţia acestui fenomen
depreciază producţia atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ.
Selecţia în scopul eliminării acestei deficienţe se poate
realiza prin testarea materialului în condiţii artificiale pentru a
provoca activitatea cuplului de gene B şi b care controlează
lăstărirea.
Gena B, responsabilă de lăstărirea în primul an, este o
genă specifică formelor anuale, păstrată în unele genotipuri ca
o rămăşiţă din evoluţia speciei.
Selecţia pentru îndepărtarea acestei gene se poate face
de timpuriu, chiar dacă nu s-a manifestat, pe baza unei corelaţii
cu morfologia rădăcinii.
Plantele ce conţin gena respectivă prezintă rădăcini
fibroase, caracteristică ce pune probleme în procesul tehnologic
de tocare a rădăcinilor.
2. Obţinerea de forme monogerme

Monogermia este o caracteristică ce permite eliminarea


lucrării de rărit, lucrare care se efectuează manual şi duce la
creşterea costurilor de producţie.
Extinderea în cultură a acestor soiuri este legată de
aplicarea unei tehnologii perfecte în ceea ce priveşte calitatea
pregătirii patului germinativ şi asigurarea unor condiţii optime
de răsărire.
Formele monogerme au o putere slabă de străbatere,
astfel că, dacă pământul nu este suficient de bine mărunţit şi
umiditatea un este corespunzătoare, răsărirea nu are loc.
METODE DE AMELIORARE
În ameliorarea sfeclei de zahăr sunt conturate două
direcţii principale:
- crearea de soiuri;
- crearea de hibrizi.
În funcţie de rezultatul urmărit, metodele aplicate sunt
diferite.
Alegerea metodei adecvate este determinată de unele
particularităţi biologice ale acestei specii. Astfel, trebuie să se
aibă în vedere faptul că sfecla este o plantă pronunţat alogamă,
bienală cultivată pentru părţi vegetative.
De asemenea, efectele care apar în urma folosirii unor
metode speciale de ameliorare o diferenţiază faţă de alte plante.
Efectul heterozis este foarte pronunţat, atât pentru
producţia de rădăcini, cât şi pentru calitate, dar el se obţine greu
datorită depresiunii de consangvinizare, care afectează mult
vitalitatea plantelor supuse consangvinizării.
A. METODE CLASICE DE AMELIORARE

1. Hibridarea - această metodă este aplicată cu precădere


în crearea soiurilor de sfeclă pentru crearea variabilităţii
genetice.
- hibridare apropiată
- hibridare îndepărtată
- hibridare dialelă
- top-crossul (hibridare ciclică)
- backcross-ul

2. Selecţia este o metodă folosită în crearea soiurilor,


dar şi în alegerea materialului supus consangvinizării.
- selecţia în masă
- selecţia individuală (genealogică)
- selecţia pe familii
3. Consangvinizarea şi heterozisul sunt metodele de bază
în crearea hibrizilor.
Specificul acestor metode la sfecla de zahăr este acela că
sunt combinate cu poliploidia.
Prin încrucişarea unor linii tetraploide cu linii diploide
se obţin hibrizi triploizi la care se manifestă un puternic efect
heterozis vegetativ reflectat într-o producţie mai mare de
rădăcini, dar şi un procent mai mare de zahăr în rădăcină.
4. Androsterilitatea este utilizată în producerea de
sămânţă hibridă.
La sfeclă se foloseşte androsterilitatea de tip nucleo-
citoplasmatic.
Transferul genelor de androsterilitate se realizează prin
metoda back-cross.
5. Poliploidia
Tetraploizii prezintă o productivitate mai bună, rezistenţă
la secetă, tolerează superior atacul de cercosporioză şi lăstăresc
mai greu în primul an faţă de formele diploide.
Rezultate mai slabe se obţin în privinţa calităţii
rădăcinilor, procentul de zahăr fiind inferior comparativ cu cel al
diploizilor.
Obţinerea formelor tetraploide se face uşor, prin tratare
cu colchicină a seminţelor, a vârfurilor lăstarilor floriferi sau a
butaşilor. Selecţionarea acestora se face pe baza studierii
numărului de cromozomi.
Marele dezavantaj al formelor tetraploide este
instabilitatea lor, în decursul înmulţirii având tendinţa de a
reveni la starea diploidă.
6. Haploidia reprezintă o fază intermediară în obţinerea de linii
homozigote. Obţinerea haploizilor se poate face pe mai multe căi.
Calea clasică este cea de inducere a partenogenezei prin
polenizare cu polen de la specii sălbatice sau cu polen iradiat.
Haploidul obţinut este supus tratamentului cu colchicină pentru
dublarea numărului de cromozomi, astfel fiind creată o linie
homozigotă.
Această cale înlocuieşte consangvinizarea care se realizează
foarte dificil.
B. METODE NECONVENŢIONALE DE AMELIORARE
- tehnici de inginerie genetică
S-au obţinut PMG cu toleranţă la glifosat.
BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Valentina, 2003. Ameliorarea Plantelor Agricole.Partea


specială. Editura Fait Partners.
Stănescu Z, Rizescu G, 1976. Sfecla de zahăr. Editura Ceres.
www.fcszr.ro – Federaţia Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr din
România (1997).
www.cibe-europe.eu - International Confederation of European Beet
Growers - Confederaţia Internaţională a Cultivatorilor de Sfeclă de
Zahăr din Europa (1927) – 170.000 de cultivatori din 16 ţări membre
+ 240 000 de cultivatori din Elveţia şi Turcia = 450.000 de cultivatori.

S-ar putea să vă placă și