Introducere în problematica cursului de

Politici educaţionale

Conf.univ.dr.Mihaela Gabriela Neacșu

 Ce sunt politicile educaţionale?
 un set de decizii/o decizie care ghidează orientarea ulterioară în luarea altor decizii
sau în implementarea acestora în sistemul educaţional.

 direcţii strategice de dezvoltare a sistemului educaţional care cuprind legi şi

normative aplicate în practică prin metodologii, controlate şi monitorizate, iar în final
evaluate prin studiu de impact.

 strategii coerente, realizate pe baza unor studii de analiză, sinteză, diagnoză şi

prognoză specifice mediului educaţional de la toate nivelele.

 decizii luate de un guvern sau de către un grup de experţi în domeniul educaţional.

 Politicile (în general) se pot elabora global sau sectoriale (pe diferite nivele de
interes: intern, extern, pentru educaţie, pentru sănătate etc.).
 MEN
 Direcţia de Politici şi Strategii Educaţionale

 Direcţia Generală de Management a Învăţământului

Preuniversitar

 Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- domenii de expertiză:

 strategii de stimulare a participării la educaţie
 strategii de dezvoltare a resurselor umane
 evaluarea sistemului de educaţie
 educaţia grupurilor dezavantajate
 educaţia în mediul rural.
 Componentele unei politici educaţionale
(Bennet, 1991)
 Finalităţile
 Conţinutul
 Mijloacele
 Rezultatele
 Stilul
 Niveluri ale politicilor educaţionale (Cuban, 1998)

a. Nivelul declarativ cuprinde partea de retorică, discursurile, agendele

de lucru, anunţurile.

 Nivelul declarativ al unei politici se manifestă atunci când anumiţi

termeni sunt vehiculaţi frecvent pentru că reprezintă o anumită
orientare internaţională, la care aderă un anumit stat. Aceasta se
întâmplă mai ales atunci când se urmăreşte obţinerea unor fonduri.
Astfel de termeni des uzitaţi până de curând în politicile educaţionale
mondiale sunt: educaţia femeilor, implicarea comunităţii, construirea
societăţii civile.

 Şi în politicile educaţionale româneşti au început să se vehiculeze aceşti

termeni, alături de: şanse egale, drepturile omului, drepturile copilului,
accesul grupurilor defavorizate la educaţie etc.
 Niveluri ale politicilor educaţionale (Cuban, 1998)

b. Nivelul de acţiune cuprinde diferite documente politice, planificări, decrete, ghiduri.

Nivelul de acţiune nu este încă cel al aplicării, ci doar îl pregăteşte pe aceasta din urmă.
Un guvern sau o instituţie îşi transpune politica intr-un set de măsuri pe care le trimite
înspre organismele de implementare.
 Decretele, circularele, ghidurile, planificările, documentele intră în această categorie.
 Planurile strategice ale unei instituţii sunt un bun exemplu pentru nivelul de acţiune
 Nivelul de acţiune al unei politici este cel în care se operaţionalizează aceasta, adică se
împarte pe componente:
 Ce obiective urmărim?
 Care este justificarea măsurilor pe care le propunem?
 Care sunt liniile de acţiune?
 Ce acţiuni propunem?
 Care sunt resursele de care avem nevoie?
 Ce rezultate aşteptăm?
 Care sunt criteriile după care vom evalua acele rezultate?
Dacă ghidurile, strategiile, decretele sunt suficient de explicite ele vor putea fi puse în
practică ulterior. Indicii de evaluare a calităţii rezultatelor sunt extrem de importanţi,
aceştia reprezentând reperele pe baza cărora se judecă succesul unei politici şi,
implicit, al propunătorilor acesteia.
 Analiza situaţiei existente

 Situaţia curentă de la care se porneşte pentru a se construi o politică educaţională

poate fi analizată pe trei componente: problema, factorii care au generat acea
problemă şi justificarea importanţei rezolvării acelei probleme.

 Situaţia problemă se defineşte şi se exemplifică prin date statistice, informaţii

factuale, denumirea altor surse care fac referire la acea problemă.

 Care este situaţia problemă?

 Factorii care generează o anumită problemă pot fi de natură economică, socială,

politică etc. De exemplu, după 1989 în România au avut loc o serie de modificări ale
contextului social, economic, politic care influenţează sectorul educaţional:
descentralizarea administrativă, economia de piaţă, creşterea ratei şomajului,
nivelul scăzut la salariilor în învăţământ, emigrarea populaţiei tinere etc.
 ETAPELE ELABORĂRII UNEI POLITICI EDUCAŢIONALE
 caracter procesual
 6 etape (Haddad, 1995)

1. Analiza situaţiei existente

2. Elaborarea opţiunilor politice
3. Evaluarea opţiunilor politice
4. Adoptarea deciziei politice
5. Planificarea şi implementarea politicii
6. Evaluarea impactului politicii
 Analiza situaţiei existente
 Care sunt factorii care au generat situaţia problemă?

 Justificarea importanţei rezolvării problemei identificate presupune identificarea impactului

pe care rezultatele estimate în domeniul dat se vor răsfrânge şi asupra altor sectoare
sociale. De exemplu, pentru rezolvarea problemei referitoare la bugetul scăzut al
învăţământului, alocarea procentajului de 4% din produsul intern brut (PIB) cum se va
răsfrânge asupra sistemului educaţional?

 Îmbunătăţirile care se estimează aici vor avea efecte pozitive şi asupra altor
domenii?

 Dacă un posibil rezultat este creşterea salariilor în învăţământ, care se va solda cu

ridicarea prestigiului socio-economic al profesiei didactice, aceasta înseamnă că mai mulţi
tineri vor alege această profesie. Consecinţele posibile sunt creşterea calităţii resurselor
umane din învăţământ, reducerea ratei şomajului şi reducerea emigrării tinerilor
absolvenţi.

 Care este relevanţa rezolvării acestei probleme asupra sectorului educaţional şi a

celorlalte sectoare ale societăţii?
 Elaborarea opţiunilor politice
 Aceste opţiuni reprezintă soluţiile posibile pentru rezolvarea situaţiei-
problemă identificată în etapa anterioară.

 Soluţiile se pot identifica în grupuri de experţi, prin interviuri adresate

persoanelor relevante pentru subiectul ales, analiza comparativă a
măsurilor similare luate în alte ţări, brainstroming cu experţi locali şi
practicieni etc.

 Atunci când se optează pentru realizarea unor analize comparative,

ţările luate în discuţie trebuie să fie comparabile din punct de vedere
socio-economic sau geo-politic. De exemplu, ţări cu care România
poate fi comparată sunt: cele est-europene, cele din blocul fost
comunist, cele candidate la accesul în Comunitatea Europeană, cele
din Organizaţia Naţiunilor Unite etc.
 Evaluarea opţiunilor politice
 se definesc criteriile de evaluare, se întreprind anumite investigaţii (în
domeniul costurilor estimate, se încearcă planificarea acţiunilor necesare)
şi se aplică criteriile asupra tuturor soluţiilor identificate în etapa anterioară.

 Astfel de criterii pot fi: raportul cost-calitate, capacitatea locală de

implementare a măsurilor propuse, sustenabilitatea financiară, eficienţa pe
termen scurt, efecte pozitive pe termen lung, sprijinul public, sprijinul politic
etc. Pentru fiecare dintre aceste criterii se stabileşte o scală a fezabilităţii,
cu 3-5 trepte, unde treapta 1 reprezintă cel mai scăzut grad de fezabilitate
al criteriului respectiv, iar treapta 3(5) reprezintă cel mai ridicat grad de
fezabilitate al acelui criteriu.

 După notarea fiecărei soluţii din perspectiva tuturor criteriilor, se vor

ierarhiza soluţiile. Cele care au cel mai mare punctaj vor fi aplicate, cele
care ating un punctaj mediu vor fi ţinute în rezervă, iar cele cu punctaj
scăzut vor fi eliminate.
 Adoptarea deciziei politice
 Această etapă este fundamentată pe cercetări consistente şi
detaliate, pe date concrete extinse.

 Pentru a asigura succesul în implementare al acestei politici, odată cu

adoptarea deciziei se identifică şi grupurile de sprijin
(stakehoders): asociaţiile profesionale, părinţii, partidele politice,
instituţii şi organizaţii. Pentru a primi sprijinul acestora, e bine ca şi ei
să fie implicaţi în decizie. De exemplu, pentru decizia asupra
debutului şcolarităţii la 6 ani.
 Planificarea şi
implementarea politicii
 Pentru nivelul de acţiune se elaborează strategia de
implementare a respectivei politici

 pentru nivelul de implementare se pilotează respectiva politică, se

ameliorează şi se extinde pe scară largă.
Planificarea şi implementarea politicii
 Partea de strategie include:
 Formularea clară a obiectivelor
 Stabilirea rezultatelor aşteptate
 Alegerea indicatorilor de reuşită
 Planificarea monitorizării şi evaluării
 Planificarea resurselor: buget, resurse umane, resurse
instituţionale, acorduri instituţionale naţionale şi internaţionale
Planificarea şi implementarea politicii
Partea de pilotare include:

 Alegerea locurilor în care se va realiza pilotarea

 Desfăşurarea proiectului pilot
 Evaluarea rezultatelor
 Ameliorarea politicii
 Extinderea pe scară largă a deciziei
 Evaluarea impactului politicii

 Monitorizarea şi evaluarea politicii educaţionale este o activitate

permanentă, scopul acesteia fiind de a asigura corelaţia între
toate cele trei nivele: declarativ, de acţiune şi de aplicare.

 O politică educaţională reprezintă un punct de referinţă

puternic pentru decizii ulterioare, dar nu este rigidă. Atunci
când practica demonstrează că este nevoie de reformulări sau
când situaţia problemă se modifică, respectiva politică
educaţională este şi ea modificată.
 Reformele în curs şi iniţiativele legate de cadrul strategic
"ET 2020"

1. Realizarea în practică a învăţării de-a lungul vieţii şi a mobilităţii

 Strategii naţionale de învăţare pe tot parcursul vieţii

 Strategia Educaţie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii şi Legea Educaţiei

Naţionale.
 2009 - elaborarea Strategiei de învăţare pe tot parcursul vieţii
 recunoaşterea şi validarea învăţării non-formale şi informale şi orientarea educaţiei şi
formării către dezvoltarea competenţelor transversale la orice vârstă.
 evaluarea şi certificarea competenţelor dobândite în contexte informale şi nonformale
de învăţare, prin intermediul Centrelor de Evaluare şi Certificare a Competenţelor
Profesionale autorizate de Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;
 Strategii naţionale de învăţare pe tot
parcursul vieţii

 introducerea în România a instrumentelor dezvoltate la nivel european, Europass şi

Youthpass, Paşaportul lingvistic, Documentul de mobilitate, Suplimentul la diplomă
şi Suplimentul la certificatul profesional care facilitează recunoaşterea voluntară a
competenţelor şi a calificărilor.

 implementarea sistemelor de evaluare a competenţelor tinerilor care doresc să

beneficieze de programe de tip a doua şansa, proces iniţiat de Ministerul Educaţiei
prin Implementarea programelor Phare Acces la Educaţie.

 programele ANOFM de evaluare şi certificare a competenţelor cetăţenilor români

care au lucrat în străinătate şi care se reîntorc în România.
 Reformele în curs şi iniţiativele legate de cadrul
strategic "ET 2020"

2. Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei educaţiei şi formării

3. Promovarea echităţii, a coeziunii sociale şi a cetăţeniei active
4. Stimularea inovării şi creativităţii, inclusiv a spiritului
antreprenorial, la toate nivelurile de educaţie şi de formare
 Alte reforme importante şi iniţiative politice la nivel
naţional

1. Realizarea unui sistem educaţional stabil, echitabil, eficient şi relevant.

2. Alocarea a 6 % din PIB pentru educaţie.
3. Transformarea educaţiei timpurii în bun public.
4. Descentralizarea învăţământului preuniversitar şi creşterea autonomiei şcolilor.
5. Introducerea unui curriculum şcolar bazat pe competenţe.
6. Promovarea unui sistem de salarizare bazat pe performanţă, concordant cu statutul cadrelor
didactice în societate.
7. Realizarea unui sistem legislativ care să asigure modernizarea, stabilitatea şi predictibilitatea
sistemului de învăţământ, precum şi garantarea egalităţii de şanse la accesul la educaţie.
8. Asigurarea calităţii şi stimularea excelenţei în învăţământul superior de stat şi privat.
9. Educaţia permanentă în vederea obţinerii unor calificări noi, a extinderii specializării şi
perfecţionării.