Parintii lui
Parintii lui Franz
Franz Kafka a fost un scriitor de limbă
germană , evreu originar din Praga. Kafka s-a nă scut
într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului
Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Lö wy). Limba lui
maternă , în care a și scris mai tâ rziu, a fost germana,
vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime
din populația orașului. Kafka a mai învă țat de-a lungul
vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. „Kavka”
înseamnă „stăncuţă alpină cu capul mare şi coada
stufoasă”. În decembrie 1920, după ce în vară se
îndră gostise de jurnalista cehă Milena Jerenská , Franz
Kafka este internat în sanatoriul Matliary din Munţii
Tatra. Boala se agravează . În 1922 lucrează la romanul
„Castelul”, care va apă rea postum, în 1926, ca şi
„Procesul” (1925), scrie „Cercetările unui câine” şi “Un
artist al foamei”. În 1923 doreşte să se însoare cu Dora
Dymant, pe care o cunoscuse în staţiunea balneară
Mü ritz. Hermann Kafka se opune că să toriei.
Franz Kafka
Kafka
În 17 martie 1924 este adus de Max Brod în casa
pă rintească de la Praga, în stare gravă . Tratamentul în
sanatoriul de la Kierling, lâ ngă Viena, ră mâ ne fă ră
rezultate. Moare în 3 iunie 1924. Este înmormâ ntat în 11
iunie, în Cimitirul evreiesc din Praga. Înainte de moarte,
Kafka i-a lă sat prietenului să u Max Brod o scrisoare în care-
l ruga să -i ardă toate scrierile, cu urmă toarele excepții:
„Verdictul”, Fochistul”, „Metamorfoza”, „Colonia
penitenciară”, „Un medic de țară”. Din fericire, Brod n-a
ținut cont de dorința lui Kafka, ocupâ ndu-se, mai tâ rziu, de
publicarea romanelor „Procesul”, „America” și „Castelul” –
asigurâ ndu-i astfel amicului să u un loc în istoria literaturii.
 Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență
covâ rșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce
pot genera multiple interpretă ri, operele sale se caracterizează printr-o viziune
halucinantă , grotescă,
grotescă , tragicomică asupra realită ții, caracteristică expresionismului și
suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar
temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică , cosmicul conflictul
oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și
imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai
importante creații kafkiene se numă ră romanele „Procesul”, “Castelul”, nuvela
„Metamorfoza” sau povestirile „Verdictul”, „Colonia penitenciară”, „Un artist al
foamei”, „Un medic de țară” și „Marele zid chinezesc”.
Conform lui Dieter Hasselblatt, proza lui Kafka este
„inițiofugă, nu finală” în sensul că , aflâ ndu-se într-o perpetuă
fugă de situația inițială , nu își propune să se încheie cu o
concluzie. Într-adevă r, multe din operele kafkiene au ră mas
fă ră final sau sunt neterminate. La 16 octombrie 1921, Kafka
își deplânge
deplâ nge lipsa de angajament literar și conștientizează cu
durere „suferința că trebuie mereu să începi, că ti-ai pierdut
iluziile că ceva anume ar fi mai mult decât un început, sau
măcar un început”. Incipitul kafkian poartă de multe ori
centrul de greutate al întregii opere. În „Metamorfoza” și Prima ediție a romanului
„Procesul” încă din prima frază cititorul este confruntat, fă ră Castelul, Kurt Wolff, 1926
formalită țile unei expozițiuni, cu șocantul conflict central.

Ce s-ar fi întâ mplat dacă Max Brod ar fi urmat dorința
lui Kafka de a-i distruge manuscrisele? Cu dispariția a două
dintre cele mai importante scrieri ale sale, romanele „Castelul” și
„Procesul”, influența lui Kafka nu ar fi fost, fă ră îndoială , atâ t de
puternică pentru proza modernă și în general pentru filosofia
absurdului și toate derivatele ei, atâ t de cultivate de
existențialiști. Universul kafkian, cu nota lui specifică de
presiune psihologică , vină necunoscută , acuzații absurde,
birocrație monstruoasă , claustrare, coșmar, a impus o
reconsiderare nu numai a unor teme consacrate, a sondă rii
psihologiei abisale și a problemei libertă ții, ci și la nivelul
scriiturii. În miezul cotidianului celui mai banal se află
absurdul existențial, în înlănțuirea logică, firească, a vieții
apare inexplicabilul, care naște monstruosul.
Albert Camus observa că „la Kafka
cele două lumi sunt cea a vieţii cotidiene, pe de
o parte, şi cea a neliniştii supranaturale, pe de
altă parte. Se pare că asistăm aici la o
nesfârșită exploatare a cuvintelor lui
Nietzsche: «Marile probleme se întâlnesc în
stradă». Există în condiţia umană – e un loc
comun al tuturor literaturilor – o absurditate
fundamentală şi în acelaşi timp o implacabilă
măreţie. Amândouă coincid, cum e şi firesc.
Amândouă sunt întruchipate, să o mai spunem
o dată, în divorţul ridicol care desparte
necumpătatele noastre elanuri sufleteşti de
bucuriile pieritoare ale trupului. Absurdul stă
în faptul că sufletul acestui trup îl depăşeşte
atât de nemărginit. Cel ce vrea să reprezinte
această absurditate va trebui să-i dea viaţă
printr-un joc de contraste paralele. Astfel,
Kafka exprimă tragedia prin cotidian şi
absurdul prin logică.”
 În timpul perioadei comuniste
opera lui Kafka a fost aspru contestată ;
pe de o parte, existau opinii ca el ar fi
Toate
Toate lucră
lucrările
rile sale
sale au
au fost
fost scrise
scrise în
în satirizat societatea birocratică şi
limbă
limbă germană
germană,, cea
germană, cea mai
mai cunoscută
cunoscută lucrare
lucrare aa degradarea instituţiilor din Imperiul
sa
sa fiind
fiind nuvela
nuvela „Der„Der Process”
Process” publicată
publicată după după Austro-Ungar aflat în perioada
moartea
moartea sasa ((1925
1925),), ce
ce narează
narează povestea
povestea unuiunui destramă rii lui – o tră să tura a ideologiei
om
om arestat
arestat şişi urmă
urmăritrit în
în justiţie
justiţie de de oo socialiste în fază incipientă , pe de altă
autoritate
autoritate misterioasă
misterioasă,, fă fără
ră ca
ca personajului
personajului parte, opinii care susţineau că alienarea
principal
principal sau
sau cititorului
cititorului să să le
le fie
fie adusă
adusă la la descrisă de Kafka nu este în acord cu
cunoştinţă
cunoştinţă crimacrima să săvarşită
varşită.. „Procesul”
„Procesul” principiile orâ nduirii comuniste care,
anticipează
anticipează în în mod
mod surprinză
surprinzător
surprinzător tor situaţiile
situaţiile dimpotrivă , lupta cu eradicarea alienă rii.
absurde
absurde tră trăite
ite de de oameni
oameni în în timpul
timpul Kafka ră mâ ne însă unul din cei mai
regimurilor
regimurilor totalitariste
totalitariste naziste
naziste şi şi staliniste.
staliniste. influenţi scriitori ai secolului XX, numele
Cu
Cu toate
toate acestea,
acestea, există
există încă
încă oo controversă
controversă în în lui fiind folosit pentru descrierea
dezbatere,
dezbatere, criticii
criticii nepunâ
nepunându-se
ndu-se de
nepunându-se de acord
acord conceptelor şi situaţiilor ce amintesc de
dacă
dacă Kafka
Kafka aa fost
fost unun scriitor
scriitor politic
politic sau
sau nu.
nu. povestirile lui drept kafkiene - în care
omul este copleşit de puterea birocratică
şi tră ieşte sentimente de neputinţă ,
dezorientare şi inutilitate.

„Metamorfoza” (Die Verwandlung) este
povestea noii vieţi a comerciantului Gregor Samsa,
care se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-
o insectă , probabil un gâ ndac. Nimeni nu-l
înţelege, nici mă car şeful care, venit să -l ia la
muncă , pleacă nervos. Această alegorie
coşmarescă , spune Kafka în Convorbirile cu Gustav
Janouch, „nu este o confesiune, ci într-un anume
sens, o indiscreţie autobiografică”. Samsa „sună ca o
criptogramă pentru Kafka.” „Gregor Samsa este
celibatarul sisific, motivaţia lui în existenţă fiind
una de ordin funcţional. Transformarea lui în
miriapod, anulat ca individ ce-şi poate motiva
dreptul la viaţă, alienat de părinţi, privat de amorul
sororal, Gregor Samsa acceptă moartea ca o
necesitate, într-o lume situată sub zodia utilului.”
Metamorfoza este “înainte de toate
povestea unui om care se vede abandonat de
semenii să i. Pentru Gregor, viitorul profesional,
viaţa familială şi socială sunt definitiv
compromise. Orice nouă încercare de revenire
este exclusă . […] Se regă seşte aici o constantă a
tematicii lui Kafka: absenţa sensului vieţii. Trebuie
vă zut exact ceea ce este. Nimeni nu se întreabă
care ar fi motivul ştiinţific al metamorfozei. Ea s-a
petrecut, pur şi simplu, ca o fatalitate care poate
că dea pe capul oricui, în orice moment. Nu poţi
schimba nimic şi este inutil să te întrebi care este
motivul. Viaţa, pe cât de absurdă, trebuie trăită
aşa cum e; dacă nu, rămâne întotdeauna
moartea… Iată de ce elementul fantastic inevitabil
în punctul de plecare al „Metamorfozei” este
repede eliminat de un realism absurd.” (Walter
Paisley).