Sunteți pe pagina 1din 101

Dezvoltare curriculară şi

învăţarea bazată pe
proiecte
Modul 1
Obiectul de studiu
• Dezvoltare curriculară şi învăţarea bazată pe
proiecte este o disciplină de sinteză în cadrul
căreia principalele concepte reprezintă subiecte
de interes curent în teoria curriculum-ului
precum:
• Parcursul curricular de-a lungul timpului
• integrarea şi diferenţierea curriculară
• multi-, inter- şi transdisciplinaritatea
• proiectul de cercetare – investigaţie aplicat în
şcoală
Accepţiuni ale conceptului de
curriculum
• Conceptul de "curriculum" rămâne în prezent
unul din cele mai controversate în teoria
educaţională şi unul din cele mai ambigue în
practica educaţională.
• De altfel, în timp, el a fost acceptat, respins,
operaţionalizat în modalităţi diferite, înţeles şi
utilizat adesea necorespunzător.
• Din punct de vedere etimologic, conceptul
"curriculum" provine din limba latină, de la
termenul "curriculum" care însemna "alergare",
"cursă", "drum", "parcurgere“.
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

• În domeniul educaţiei, conceptul


"curriculum" a fost utilizat în a doua
jumătate a secolului XVI, în anul 1582 la
Universitatea din Leida (Olanda) şi în anul
1633 la Universitatea din Glasgow
(Scoţia).
• Semnificaţiile iniţiale ale conceptului erau
acelea de conţinut al învăţământului, de
plan sau programă de studiu, respectiv de
drum/ curs obligatoriu de studiu/ învăţare.
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

• În a doua jumătate a secolului XX,


conceptul a pătruns în Marea Britanie,
Germania, Olanda, Ţările Scandinave.
• În literatura pedagogică românească, a
început să fie semnalat sporadic, încă din
anii 1980, însă, din precauţie, el era evitat.
Accepţiuni ale conceptului de
curriculum

• La începutul secolului XX, în anul 1902,


în lucrarea "The Child and the
Curriculum", pedagogul american John
Dewey introduce în circulaţie sintagma
"experienţă de învăţare" a copilului,
organizată de şcoală, alături de
ansamblul disciplinelor de învăţământ
studiate şi sugerează complexitatea şi
dinamismul curriculumului ca realitate
educaţională.
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

• Un alt moment de referinţă a fost marcat de


contribuţia unui alt pedagog american - Ralph
Tyler, cel care a elaborat prima formulare
modernă a teoriei curriculumului, prin publicarea
în anul 1949 a cărţii "Basic Principles of
Curriculum and Instruction".
• Conceptul era definit, semnificat şi configurat cu
focalizare expresă pe instituţia şcolară, pe
autonomia şi pe „filosofia” ei în materie de
concepţie curriculară.
Accepţiuni ale conceptului de curriculum
• Date fiind contribuţiile de maximă relevanţă în
conceptualizarea termenului de "curriculum" şi în
cristalizarea teoriei curriculumului, această carte
a fost supranumită "biblia curriculumului". Ea
integrează prelegerile susţinute de Tyler între
anii 1930 şi 1940, organizate funcţie de patru
întrebări fundamentale, care reprezintă, de altfel,
titluri de capitole:
• "Ce obiective trebuie să realizeze şcoala? "
• "Ce experienţe educaţionale trebuie să fie oferite
pentru a atinge aceste obiective? "
• "Cum trebuie să fie organizate aceste
experienţe? "
• "Cum putem stabili dacă aceste obiective au fost
atinse?”
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

• - Accepţiunea restrânsă, tradiţională


(vehiculată aproape exclusiv în întreaga
lume, până la jumătatea secolului al XIX-
lea) considera că termenul este
superpozabil cu cel de conţinut al
învăţământului, respectiv cu documentele
şcolare sau universitare oficiale, care
planificau conţinuturile instruirii (planuri de
învăţământ şi programe).
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

• În accepţiunea largă, modernă,


curriculum-ul se referă la oferta
educaţională a şcolii şi reprezintă sistemul
proceselor educaţionale şi al experienţelor
de învăţare şi formare directe şi indirecte,
oferite educaţilor şi trăite de aceştia în
contexte formale, neformale şi chiar
informale.
Accepţiuni ale conceptului de curriculum

Curriculumul este un ansamblu al


experienţelor de predare -învăţare şi
evaluare, prin care şcoala oferă
elevilor un sistem de informaţii,
abilităţi, comportamente şi
competenţe pentru formarea unei
personalităţi integre, creative şi
autonome.
Ipostazele curriculumului
• Modul de abordare a curriculumului s-a
diversificat în funcţie de perspectiva de abordare
a acestuia
• Ipostazele curriculare:
1. Curriculum ca reprezentare - acoperă abordările
teoretice, conceptuale, analiza de structură, studiul
domeniilor curiculare
2. Curriculum ca reprezentare a acţiunii - presupune
realizarea programelor de studiu, a documentelor
curriculare
3. Curriculum ca acţiune propriu-zisă - care se
plasează în plan practic-operaţional, vizând
experienţele de învăţare
Parcursul curricular de-a
lungul timpului
ANTICHITATE
Grecia antică
• Etica de tip cavaleresc a rămas, pentru multă vreme, în
centrul idealului grec de personalitate umană.
• Aspectele dominante ale vieţii cotidiene erau
ceremoniile, jocurile, divertismentele muzicale, dansul,
concursurile de elocvenţă desfăşurate la curte.
• Prin urmare, educaţia trebuia să răspundă unor astfel de
nevoi, îndeosebi celei de rafinare a manierelor.
• O atenţie deosebită era arătată cultivării abilităţilor
privind ţinuta în societate, reacţiile în situaţiile
neprevăzute sau comportamentelor verbale.
• Tânărul nobil primea sfaturi şi învăţături de la o persoană
mai în vârstă, căreia îi fusese încredinţat pentru formare,
învăţa practicarea sporturilor, exerciţiile cavalereşti
(vânătoarea, echitaţia), artele de curte (cântatul la liră,
muzica), chiar chirurgia şi farmacologia.
ANTICHITATE
Sparta
• Sparta a fost un stat militar şi, în consecinţă, locul
dominant în cultura sa era ocupat de idealul militar.
• Nu mai era însă educaţia unui cavaler, ci a unui soldat;
ea nu se mai situa într-o atmosferă aristocratică, ci într-
una politică.
• Sistemul de educaţie era determinat de organizarea
politico-militară a statului şi de rolul ce i se atribuia
individului în această organizare. Educaţia spartană nu
mai avea ca scop să selecţioneze eroi, ci să formeze o
cetate întreagă de eroi, de soldaţi gata să se jertfească
pentru ea.
• Educaţia spartană nu era una exclusiv fizică, deoarece
artele nu au fost ignorate. Cultura artistică se concretiza
în solo vocal şi instrumental, lirismul coral, precum şi în
manifestări colective: marile serbări religioase, care se
pare că au atins un mare grad de rafinament artistic. Nu
lipseau din astfel de manifestări poezia şi dansul.
Sparta
ANTICHITATE

• Educaţia propriu-zisă dura de la 7 la 20 de ani şi era


pusă sub autoritatea directă a unui magistrat special.
• Copilul era introdus în formaţii de tineret, organizate pe
trei stadii de vârstă: băieţi mici (7-12 ani), băieţi în sens
propriu (13-16 ani) şi efebi (17-20 ani). Fără îndoială,
aceşti băieţi învăţau să scrie şi să citească, dar educaţia
lor se concentra pe exerciţiile fizice
• La vârsta de 18-20 de ani tânărul, care tocmai îşi încheia
instruirea, dar fără să fi satisfăcut toate exigenţele
statului, intra în formaţiile de adulţi, organizate după
reguli militare, unde servea până la 60 de ani.
ANTICHITATE
Atena
• În decursul secolului al VI-lea î. Hr., educaţia a încetat să
mai fie esenţialmente destinată pregătirii militare.
• Treptat Atena a devenit o adevărată democraţie, poporul
obţinând privilegii, drepturi civice, putere politică, dar şi
accesul la cultură, la acel ideal de care, la început, se
bucurase numai aristocraţia. Accesul la educaţie
devenea liber pentru indivizii din orice clasă socială, dar
avea un preponderent caracter particular.
• Idealul educaţiei ateniene era înfrumuseţarea corpului şi
cultivarea spiritului: „Kalokagathia”, faptul de a fi un om
frumos şi bun, altfel spus, moralitatea şi frumuseţea
fizică.
Atena
ANTICHITATE
• Tot mai mulţi greci îşi iniţiau fiii în domenii care, altădată, erau
privilegiul exclusiv al familiilor bune. Pentru o astfel de educaţie,
care interesa un număr tot mai mare de copii, învăţământul personal
(individual) nu mai era suficient. O organizare colectivă era
necesară şi sub această presiune socială au apărut instituţiile
şcolare. Educaţia particulară, atâta timp practicată, nu va dispărea.
• Până la vârsta de 7 ani, copilul se educa în familie, sub îngrijirea
mamei, a unei sclave sau guvernante. De la această vârstă, ei
începeau să înveţe scrierea şi citirea în şcolile particulare
elementare. Conduşi de un paidagogus, de obicei un sclav cult,
copiii mergeau în fiecare zi la palestre şi gimnazii, instituţii publice în
care practicau sub conducerea unui pedotrib exerciţiile sportive:
înotul, alergările, aruncarea discului, călăria, pentatlonul etc.
• Paralel cu frecventarea palestrelor şi gimnaziilor, copilul urma şi
şcolile particulare ale gramaticilor, chitariştilor, retorilor şi filosofilor.
• profesorul îi aduna pe elevi în propria lui casă, nu într-un edificiu
public construit pe cheltuiala statului.
ANTICHITATE

• Principale instituţii de educaţie apărute


mai târziu: Academia lui Platon, Lyceul lui
Aristotel sau Şcoala lui Epicur. Academia
lui Platon şi Liceum-ul lui Aristotel au fost
mari şcoli de filozofie
• Reprezentanţi: Homer, Platon, Aristotel,
Socrate, Pitagora
Homer, Platon, Aristotel
Pitagora, Socrate
Educaţia romană
În secolele VII-VI î. Hr., educaţia romană consta
într-o iniţiere progresivă a copilului într-un mod
de viaţă tradiţional.
• Copilul imita, prin jocurile sale, gesturile şi
comportamentele cotidiene, activităţile celor mai
mari decât el. Treptat, el ajungea să îşi asume o
învăţătură extinsă la toate aspectele vieţii şi
activităţii umane, inclusiv la cel tehnic şi
productiv.
• Astfel, educaţia era fizică şi morală, militară şi
religioasă.
• Reprezentanţi: Seneca, Marcus Quintilianus,
Plutarh
Roma
Roma
• Începând de la 7 ani, copilul ieşea de sub tutela
exclusivă a mamei şi trecea sub autoritatea tatălui,
considerat un veritabil educator. Acesta se ocupa de
instruirea lui, învăţându-l scrisul şi cititul, furnizându-i
cunoştinţele de natură practică, cunoştinţele despre
drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, deprinzându-l cu
mânuirea armelor, călăria etc.
• Şcolile primare îşi aveau sediul în Forum şi fetele le
frecventau deopotrivă cu băieţii, deşi pentru ele
preceptoratul privat, de multe ori asigurat de un sclav
educat (paedagogium) era mult mai des utilizat.
• Sistemul pedagogic roman poate fi rezumat astfel:
supunere, autoritate, gramatică şi retorică.
Curriculum religios
• Creştinismul a adus o nouă concepţie despre viaţă,
sintetizată în anumite principii şi capabilă să servească
drept fundament pentru clădirea unei noi culturi şi pentru o
nouă structurare a educaţiei.
• bazele educaţiei creştine au fost asigurate de studiul
Bibliei, în care se regăsesc sugestii şi principii care
formează un adevărat îndreptar moral-educativ pentru
copii şi adulţi.
• Chiar şi în secolul al IV-lea, când creştinismul devenise
religie oficială, copilul creştin era educat la fel ca şi cel
păgân, în aceeaşi şcoală tradiţională, studiindu-l pe Homer
şi pe alţi poeţi clasici. Se conta însă, pentru a-l imuniza la
influenţele nocive pe care le-ar fi putut suporta din partea
acestora, pe formarea religioasă primită în afara şcolii, de
la Biserică şi familie
Curriculum religios
• Primele şcoli creştine au fost cele ale catehumenilor,
înfiinţate prin secolul al II-lea d. Hr., pentru a asigura o
pregătire temeinică şi evlavioasă viitorilor creştini. Ele
erau frecventate atât de tineri, cât şi de oameni maturi,
care doreau să îmbrăţişeze creştinismul.
• Încă de la mijlocul secolului al II-lea apăreau şi şcolile
superioare de teologie creştină, înfiinţate cu un dublu
scop: să-i pregătească pe cateheţi (învăţători) şi pe
viitorii slujitori ai Bisericii, care să lupte pe cale culturală
împotriva filosofilor păgâni. În aceste şcoli, pe lângă
aprofundarea învăţăturilor creştine se ofereau şi
cunoştinţe generale de filosofie, literatură, astronomie,
matematică sau ştiinţe ale naturii.
Curriculum religios
• Nivelul acestui învăţământ rămânea, de
cele mai multe ori, destul de modest,
vizând satisfacerea unor nevoi imediate: a
citi, a scrie, a cunoaşte Biblia, un minimum
de erudiţie doctrinară, canonică şi liturgică.
La şcolile de pe lângă mănăstiri domnea o
disciplină severă şi în acelaşi timp se
cultiva nu numai studiul cărţilor sfinte, ci şi
ştiinţa clasică.
Scolasticismul

- Organizare a şcolilor cu caracter preponderent bisericesc


- Întreaga activitate a şcolilor era strict reglementată,
împărţindu-se între serviciul divin şi învăţătură
- Metoda de lucru şi disciplina în şcoală se resimţeau de
pe urma influenţei autorităţii indiscutabile a bisericii. Nici
o libertate de exprimare, ori de iniţiativă intelectuală.
Profesorii citeau cursurile în limba latină din caietele lor,
iar elevii urmau să le înveţe pe de rost. În învăţământul
mecanic şi formal al Evului Mediu se punea un mare
accent pe memorie. Disciplina era foarte aspră. Când
elevii nu puteau înţelege şi memora ceea ce li s-a predat
primeau pedepse corporale deosebit de aspre
Educaţia creştină
• Şcolile organizate de Biserică nu au constituit, în timpul
Evului Mediu, singurele instituţii de educaţie. Alături de ele
au apărut şcoli laice, menite să satisfacă nevoi profane.
• Înflorirea activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale în
secolele XII-XIV a condus la dezvoltarea oraşelor şi la
apariţia unei noi clase sociale: burghezia. Spre deosebire
de cavaleri, care erau războinici şi de clerici, care erau
preocupaţi de viaţa spirituală, de cultură, burghezii erau
oameni practici, care preferau o viaţă liniştită şi o educaţie
orientată spre viaţa practică.
• Pentru satisfacerea acestei necesităţi au fost create şcoli
speciale, numite şcoli burgheze, comunale sau reale,
susţinute de bresle. Astfel de şcoli se înfiinţau în mai toate
oraşele din apusul Europei (Franţa, Italia, Germania etc.)
Educaţia creştină
• Odată cu creşterea interesului pentru studiu se resimţea, din
ce în ce mai acut, nevoia organizării unor şcoli capabile să
ofere o cunoaştere de nivel superior, pe care cele vechi nu o
puteau asigura. În consecinţă, o nouă instituţie de învăţământ
avea să apară în occidentul european spre sfârşitul Evului
Mediu: Universitatea
• Universitatea medievală constituia o instituţie, care asigura
celor ce o frecventau cunoştinţe enciclopedice. Primele
universităţi occidentale au apărut începând cu cea de-a doua
jumătate a secolului al XII-lea în Bologna, Salerno, Reggio,
Modena, Oxford, Paris, urmate de cele din Vicenza (1204),
Cambridge (1209), Padua (1222), Vercelli (1228), Toulouse
(1229) ş.a. De pe la mijlocul secolului al XIII-lea, „studium
generale” realizat în astfel de instituţii de învăţământ a început
să fie împărţit în facultăţi, în sensul actual al cuvântului.
Universităţile Bologna şi Oxford
Conţinuturi curriculare în operele
teologilor creştini
Origene - Voind să împace credinţa creştină cu
filosofia şi ştiinţa greacă, el îşi îndruma elevii în
studiul dialecticii, ştiinţelor naturale, geometrie,
astronomie, literaturii şi filosofiei antice, pentru a
ajunge, mai apoi, la adevărurile creştine. Elevii
se bucurau de o deplină libertate de cercetare,
gândire şi exprimare a ideilor, de interpretare a
scrierilor sfinte.
Toma din Aquino - există două surse ale
adevărului: credinţa şi raţiunea, care nu sunt
contradictorii. Credinţa intervine acolo unde
raţiunea nu poate ajunge.
Origene: Înţelege că înlăuntrul tău există un al doilea univers mai mic, un
soare, o lună şi stelele;

Toma din Aquino: Înţeleptul îşi conduce steaua, ignorantul este condus
de ea
Conţinuturi curriculare în operele
teologilor creştini
• Vasile cel Mare - În educaţie, subliniază Vasile cel
Mare, se va recurge îndeosebi la Sfintele Scripturi,
povestindu-le copiilor faptele exemplare săvârşite de
Hristos şi cultivându-le virtutea, prin intermediul
sentinţelor creştine. Metoda interogativă este
recomandată nu atât în înţelesul ei socratic, de
maieutică, ci ca un mijloc pentru captarea atenţiei.
• Augustin - pledează pentru un învăţământ intuitiv şi
plăcut, recomandându-i profesorului să zăbovească mai
mult asupra acelor chestiuni, care îl interesează pe elev
şi să treacă mai repede peste altele, astfel încât
învăţământul să nu-i apară elevului ca o constrângere
Vasile cel Mare: Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi, cuvintele tale
sunt cercetate în cer. De aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo:

Augustin:Desavârsirea omului este de a se socoti pe sine nedesavârsit
Curriculum în perioada
Renaşterii
• Către sfârşitul Evului mediu, o serie de schimbări aveau
loc la nivelul vieţii sociale (dezvoltarea clasei sociale a
burgheziei), vieţii economice (descoperirile geografice,
dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste şi a
comerţului) şi vieţii religioase (declinul autorităţii bisericii
şi apariţia Reformei).
• Orientarea culturii către ceea ce este omenesc, situarea
omului în centrul cunoaşterii, afirmarea libertăţii şi a
demnităţii sale este cunoscută sub numele de „umanism”.
Apărut în Italia şi extinzându-se, mai apoi, în aproape
întreg occidentul european, umanismul a reprezentat o
revoltă împotriva tradiţiei spirituale medievale, o luptă
pentru eliberarea gândirii de orice fel de constrângeri, cu
profunde repercusiuni asupra educaţiei.
Curriculum în perioada
Renaşterii
• Sub influenţa umanismului şi în luptă cu
ideile pedagogice scolastice au apărut şi
s-au manifestat o serie de idei
pedagogice, prin care se exprima
respectul faţă de om, încrederea în
posibilităţile sale fizice şi intelectuale de
dezvoltare, orientarea, în acest scop, spre
studiul literaturii clasice laice şi al
disciplinelor realiste.
Curriculum în perioada
Renaşterii
• François Rabelais - El şi-a expus ideile referitoare la
educaţie în romanul pedagogic Gargantua şi Pantagruel,
o educaţie care trebuie să se bazeze pe libertatea
gândirii şi a exprimării.
• Corpul şi sufletul trebuie dezvoltate în armonie, fără o
atenţie exagerată pentru vreunul dintre ele. Exerciţiile
corporale zilnice, excursiile, jocurile, lucrul manual,
călăria sau înotul asigură sănătatea corpului şi îl întăresc.
• Susţinând un învăţământ activ şi plăcut, în care
activităţile de educaţie intelectuală şi fizică se înscriu într-
o succesiune bine armonizată, toate desfăşurându-se
într-o atmosferă de bună cuviinţă şi moralitate
François Rabelais
Curriculum în perioada
Renaşterii
• Erasmus din Rotterdam
• Scopurile educaţiei propuse de către Erasmus pot fi
sintetizate astfel: a-i dezvolta copilului un corp sănătos, o
inteligenţă cultivată prin studiul artelor liberale şi pietatea
(religiozitatea), a-i forma bunele deprinderi şi a-l pregăti
pentru viaţa practică. La acestea se adaugă moralitatea,
ce cuprinde în sine atât onestitatea individuală, cât şi
folosul adus statului şi umanităţii în genere.
• Erasmus considera educaţia ca stând la baza oricărei
capacităţi umane. El recomanda ca educaţia să înceapă
cât mai devreme
Erasmus din Rotterdam
• Fericirea, în forma ei supremă, este viaţa cu un anumit
grad de nebunie. (1466 - 12 iulie 1536)
Martin Luther, Reforma şi educaţia
poporului

• La începutul secolului al XVI-lea, autoritarismul bisericii


catolice, ritualul religios tradiţional, chiar unele dogme
creştine erau tot mai mult puse în discuţie şi criticate.
• Şcoala poporului a fost marea preocupare a lui Luther. El
cerea crearea peste tot a şcolilor creştine şi recomanda
învăţământul obligatoriu. Raţiunile unei astfel de
preocupări erau în primul rând de natură religioasă. El îşi
dorea să democratizeze instruirea, pentru ca Biblia să fie
cunoscută de toţi oamenii în limba maternă.
• Programul de studii în şcolile populare înfiinţate de
Luther cuprindea religia, limba maternă, limbile vechi
(latină, greacă, ebraică), matematica, studiul naturii,
istorisirile morale, muzica religioasă, şi exerciţiile
corporale, realizate sub formă de joc şi recreaţie.
Martin Luther
Contrareforma
• Pentru a combate Reforma şi a-i păstra pe oameni în cultul
catolic, Papalitatea a luat o serie de măsuri, printre care
înfiinţarea Ordinului Iezuiţilor şi a Inchiziţiei (1542).
Principalul mijloc prin care iezuiţii căutau să convertească
spiritele era şcoala. De aceea, acest ordin înfiinţa şcoli
oriunde era prezent, dar nu şcoli pentru învăţământul
primar (populare), ci şcoli secundare (colegii) şi
Universităţi.
• Programul de studii cuprindea următoarea diviziune: literele
(gramatica, umanităţile şi retorica), filosofia şi teologia. Sub
aspect metodologic erau recomandate explicaţia textelor,
repetiţia, lecţiile de memorare, exerciţiile de scriere şi
imitarea.
• Reuşind să ofere un învăţământ atractiv, realizat într-o
atmosferă de disciplină şi religiozitate desăvârşită, şcolile
iezuiţilor şi-au dobândit repede un bun renume,
răspândindu-se în multe ţări europene catolice.
Ordinul Iezuiţilor şi Inchiziţia
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN

• Educaţia realizată în spiritul umanismului şi


enciclopedismului renascentist, în care ponderea
principală o avea studiul operelor clasice, greceşti şi
latine, a devenit curând inadecvată exigenţelor societăţii
şi dezvoltării culturale a lumii moderne.
• De aceea, la începutul secolului al XVII-lea a apărut, tot
mai evidentă, necesitatea unui învăţământ adaptat
realităţilor socio-culturale.
• oamenii de ştiinţă şi filosofii moderni respingeau orice fel
de autoritate tradiţională, căutând să ajungă la adevăr
prin propriul efort de cunoaştere, care se sprijinea tot
mai mult pe fapte de observaţie şi experiment.
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN
• Jan Amos Comenius
• a fost primul dintre autorii moderni, care a dezvoltat o
doctrină pedagogică amplă şi bine închegat.
• Cea mai importantă lucrare în care şi-a prezentat
concepţia despre educaţie este Didactica Magna,
publicată în limba cehă, în 1632, şi în limba latină, în
1657
• el consideră că iniţial sufletul omului este o tabula rasa,
pe care nu-i scris nimic, însă pe care se poate imprima
totul, fără să existe vreo limită, deoarece el este
nemărginit
• Întreaga operă a lui Comenius este marcată de
încrederea în puterea educaţiei. În Didactica Magna el
afirmă: „toţi pot învăţa toate”, exprimând, în acest fel, un
dublu deziderat: în primul rând, o democratizare a
educaţiei, astfel încât toţi oamenii să se bucure de
avantajele ei şi, în al doilea rând, o pregătire
enciclopedică a individului
Jan Amos Comenius
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN
• Urmează Academia sau învăţământul superior, la care au
acces doar cei înzestraţi. În afară de aceste instituţii,
Comenius solicită înfiinţarea unui „Collegium didacticum”,
adică a unei şcoli pentru viitorii dascăli şi tipărirea unor
cărţi necesare pentru pregătirea predării diferitelor
materii.
• Preocuparea de a le asigura copiilor o instruire temeinică
l-a condus pe Comenius la stabilirea unui sistem de
principii didactice, a căror respectare constituie o
garanţie a eficienţei în predare şi învăţare:
• învăţătura trebuie să înceapă de la cea mai fragedă
vârstă, înainte ca relele existente în societate să corupă
sufletele copiilor;
• toate cunoştinţele se predau cu ajutorul intuiţiei, adică
totul trebuie prezentat de profesor în aşa fel încât să fie
receptat de elevi prin intermediul simţurilor elevii nu
trebuie încărcaţi cu prea multă materie, urmărindu-se cu
deosebire dezvoltarea lor psihică şi intelectuală
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN
• conţinutul instruirii trebuie distribuit în mod corespunzător
treptelor de vârstă, astfel încât să nu se predea nimic ce
ar depăşi capacitatea de înţelegere a copilului. În acest
sens, el stabileşte o periodizare a vieţii copilului, care
cuprinde patru stadii: prima copilărie (0 – 6 ani), a doua
copilărie (6 – 12 ani), pubertatea şi adolescenţa (12 – 18
ani), tinereţea (18 – 24 ani).
• Până la 6 ani, copilul este educat în familie, unde
deprinde vorbirea, îşi însuşeşte regulile de igienă, se
iniţiază în educaţia morală, îşi exersează simţurile şi îşi
dezvoltă inteligenţa.
• de la 6 la 12 ani, copilul urmează şcoala elementară,
când îi sunt exersate imaginaţia şi memoria prin
deprinderea unor cunoştinţe specifice de religie, citire,
scriere, aritmetică, istorie, geografie, astronomie, fizică.
• De la 12 la 18 ani, el urmează gimnaziul, unde se
exersează priceperea şi judecata, prin continuarea şi
aprofundarea materiilor studiate anterior, dar şi a altora
noi.
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN
• ordinea dezvoltării funcţiilor intelectuale ale elevului va fi
conformă cu evoluţia lor naturală (dezvoltarea mai întâi a
simţurilor, apoi a memoriei şi apoi a judecăţii);
• predarea va fi organizată pe măsura minţii, a memoriei şi
limbajului elevilor;
• principiul concentrării şi al cercurilor concentrice în
învăţământ: însuşirea cunoştinţelor trebuie să se realizeze
în mod treptat, prin lărgirea continuă a volumului de
informaţie, astfel încât studiile următoare să nu apară ca
ceva nou, ci numai ca o dezvoltare a celor dintâi;
• instruirea trebuie să fie conştientă şi activă, altfel spus, în
locul învăţării mecanice, pe de rost, este preferată cea
logică, prin participarea activă a copiilor la aflarea
adevărului;
• predarea trebuie să fie sistematică, adică bazată pe o
planificare, eşalonare şi redare metodică a conţinutului
informativ-formativ.
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN

• John Locke
• educaţia are puterea de a transforma caracterul omului:
fericirea sau nenorocirea acestuia sunt, în cea mai mare
parte, propria sa operă. Din naştere, sufletul copilului
este ca o foaie albă de hârtie, care se umple, mai apoi,
prin experienţă şi prin educaţie.
• mijloacele cele mai importante pentru realizarea
educaţiei morale, pentru întărirea energiei voluntare în
lupta contra tentaţiilor:
• - Un prim mijloc ar fi pedeapsa corporală, mult
întrebuinţată în şcolile vremi. Locke cerea însă ca
aceasta să fie aplicată numai in extremis
• - Un al doilea mijloc educativ este recompensa pentru
faptele bune
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN
• Toate cunoştinţele ne vin prin contactul direct cu
realitatea, prin experienţă.
• Pentru o cât mai bună realizare a educaţiei intelectuale,
John Locke stabileşte şi câteva principii de urmat:
• cultivarea interesului, aflat în legătură cu două înclinaţii
naturale ale copilului: curiozitatea naturală şi tendinţa
către activitate
• pentru a stimula interesul elevului nu este recomandabil
să procedăm pe cale abstractă, ci să pornim de la
contactul direct cu realitatea;
• cunoaşterea individualităţii copilului şi respectarea ei;
• învăţământul trebuie să apeleze la judecata şi priceperea
copilului, nu la memoria lui (dimensiunea formativă a
instruirii).
John Locke
REALISMUL PEDAGOGIC MODERN

• O notă caracteristică a pedagogiei lui John


Locke este utilitarismul, care se manifestă atât în
domeniul educaţiei intelectuale, cât şi în cel al
educaţiei morale. În domeniul educaţiei
intelectuale, el prefera studiile folositoare în viaţa
cotidiană şi le punea pe plan secund pe
celelalte, care servesc numai pentru cultura
generală. În domeniul educaţiei morale, el apela
la acele stimulente educative care au o certă
valoare utilitară
• nu agrea învăţământul public, ci îl recomanda pe
cel privat
PEDAGOGIA NEOUMANISMULUI ILUMINIST

• Raţionalismul modern acorda intelectului


suveranitate şi autonomie absolută.
• Neoumaniştii „Secolului Luminilor” au acordat
însă o mult mai mare atenţie emoţiilor şi
sensibilităţii
• concepţia asupra vieţii s-a schimbat semnificativ
şi odată cu ea şi concepţia asupra educaţiei. În
general, Iluminismul a conturat o imagine a
existenţei pământene marcată de încrederea în
om, în puterea raţiunii lui şi în valoarea lui
morală
PEDAGOGIA NEOUMANISMULUI ILUMINIST

• Jean-Jacques Rousseau
• Nu vom întâlni însă, în scrierile sale, o concepţie despre
educaţie foarte bine structurată, sistematică, ci mai
degrabă câteva principii explicitate într-o formă literară
aparte, cea a romanului pedagogic. Principii:
• Principiul educaţiei negative. Pentru a nu se aliena într-o
societate care tinde să corupă spiritul, copilul trebuie să
se dezvolte conform propriilor însuşiri naturale, ceea ce
înseamnă că rolul educatorului este de a face tot
posibilul pentru înlăturarea obstacolelor, care ar
împiedica dezvoltarea liberă a naturii individuale şi de a
ajuta la producerea circumstanţelor favorabile acestei
dezvoltări. Laisser-faire este singura regulă de conduită
pentru educator. El nu va da nici ordine, nici sfaturi
arbitrare
NEOUMANISMUL ILUMINIST
• Principiul respectării vârstei copilăriei. Rousseau exaltă
virtuţile vârstei copilăriei şi cere respectarea
particularităţilor şi a drepturilor sale
• Principiul necesităţii naturale. Nu trebuie să-i dăm nimic
copilului pentru că cere, ci fiindcă are trebuinţă. El nu
trebuie să facă nimic din supunere, ci din necesitate
• Principiul rezistenţei şi stăpânirii de sine. Puterea de a
rezista în faţa răului fizic şi moral este condiţia
fundamentală a libertăţii. Pentru a realiza această
condiţie, se impun două măsuri:
• întărirea controlului voinţei asupra impulsurilor şi
pornirilor instinctive, altfel acestea vor pune stăpânire pe
suflet răpindu-i libertatea;
• întărirea rezistenţei morale sau a stăpânirii de sine, care,
în fond, constă în a stabili un echilibru între voinţă şi
putere.
Jean-Jacques Rousseau
NEOUMANISMUL ILUMINIST

• Principiul intuiţiei şi activităţii spontane.


Numai cunoştinţele intuitive corespund
curiozităţii copilului
• Rousseau a deschis orizonturi noi de
cunoaştere şi acţiune paideutică. Prin
ideile sale, el a exercitat o mare influenţă
asupra altor reprezentanţi ai pedagogiei
moderne.
NEOUMANISMUL ILUMINIST

• Immanuel Kant
• Kant acordă o mare importanţă educaţiei, căci,
spune el, omul nu poate deveni om decât prin
educaţie.
• Accent pe moralitate
• În formarea moralităţii copilului ne vom servi de
exemple şi de disciplină, pentru a înlătura stările de
dezordine
• Educaţia religioasă îi urmează celei morale, căci
numai după ce copilul a înţeles legea morală şi o
respectă în actele sale îl va putea înţelege şi pe
Dumnezeu

Immanuel Kant
NEOUMANISMUL ILUMINIST

• Johan Wolfgang von Goethe şi Friederich Schiller


• urmăreau să readucă în viaţa şi în cultura modernă tipul
omului antic armonios dezvoltat
• Pentru a fi desăvârşită, educaţia trebuie să contopească
elementele individuale şi cele sociale ale fiinţei umane
într-un tot unitar şi armonios, în aşa fel încât
manifestările lor să fie comune.
• În scrierile sale, Schiller a accentuat importanţa culturii şi
educaţiei estetice, încercând să lămurească şi în ce
relaţie se află acestea cu educaţia morală.
Johan Wolfgang von Goethe: fiecare aude doar ceea ce
înţelege
Friederich Schiller
NEOUMANISMUL ILUMINIST

• Johann Heinrich Pestalozzi


• Eforturi susţinute de a deschide şcoli, în care să asigure
o educaţie adecvată copiilor săraci
• Fiecare dintre forţele cu care natura l-a înzestrat pe om
se dezvoltă prin exerciţiu. Natura umană cere însă ca
această dezvoltare să înceapă cu elementele cele mai
simple, care se vor complica treptat, ca o consecinţă a
dezvoltării însăşi. Parcursul învăţării este de la simplu la
compus, de la uşor la greu, într-un mod progresiv şi fără
grabă.
• Conţinutul învăţământului elementar ar trebui să
cuprindă: educaţia fizică, educaţia intelectuală, educaţia
morală şi educaţia prin muncă
• Realizează pentru prima dată distincţia între formare şi
informare
Johann Heinrich Pestalozzi: Ceasul naşterii
copilului este ceasul începutului educaţiei

• Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă,


să se ridice şi să se înşele. Nu folosiţi cuvinte când
acţiunea, faptul însuşi, sunt posibile.
CURRICULUM –UL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

• Secolul al XIX-lea a adus o schimbare


fundamentală în ordinea politică şi socială
europeană, prin afirmarea cu tărie a principiilor
de libertate, fraternitate şi egalitate în drepturi,
promovate de către mişcarea revoluţionară
franceză de la 1879
• Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pedagogia
devenise obiect de studiu în unele Universităţi
germane.
CURRICULUM –UL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

• Johann Friedrich Herbart


• Pedagogia trebuie să-şi ridice construcţia teoretică pe un
fundament asigurat de etică, întrucât aceasta contribuie
la conturarea scopurilor educaţiei, şi de psihologie,
pentru că aceasta arată calea, prin care se asigură
atingerea respectivelor scopuri
• Sarcina învăţământului este de a cultiva, la fiecare
disciplină de studiu, cât mai multe interese
• educatorul trebuie să vadă în copil pe viitorul adult şi, ca
atare, să prevadă scopurile pe care şi le va propune
acesta când va fi mare.
• Stabilind ca ideal educaţional formarea caracterului
moral, promovând ideea învăţământului educativ realizat
metodic, potrivit dezvoltării naturale a sufletului copilului,
stabilind treptele formale (psihologice) de parcurs în
realizarea lecţiei, Herbart a influenţat pentru mult timp
teoria şi practica educaţională.
Johann Friedrich Herbart
• O mamă bună preţuieşte cât o sută de
profesori
CURRICULUM –UL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

• Friedrich Adolf W. Diesterweg


• Scopul educaţiei este de a provoca şi dezvolta
activitatea personală a copilului, pusă în serviciul
adevărului, binelui şi frumosului
• În ceea ce priveşte conţinutul învăţământului, Diesterweg
acordă o importanţă mai mare ştiinţelor naturii, decât
celor umaniste. El pretinde şi respectarea următoarelor
exigenţe în organizarea materiei de învăţământ: să fie
gradată în funcţie de nivelul de dezvoltare psihică şi
culturală a copilului, să se ridice la nivelul ştiinţei
timpului, să facă posibilă intuiţia şi aplicarea practică
• este adeptul diferenţierii şi personalizării instruirii
• a întocmit metodici pentru diverse discipline de
învăţământ.
Friedrich Adolf W. Diesterweg
CURRICULUM –UL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

• Friedrich W. Fröbel
• Pentru prima copilărie este nevoie de o şcoală apropiată
de nevoile naturale ale copilului, de un învăţământ al
cărui punct de plecare îl constituie manifestările naturale,
provocate prin jocul arbitrar, în care să domine
activitatea liberă şi spontană. Pornind de la astfel de
consideraţii, Fröbel a ajuns să propună înfiinţarea unor
instituţii educative speciale: „grădinile de copii”
• familia are un rol foarte important în educaţie, înainte de
perioada şcolară
• Educaţia îşi poate atinge cu eficienţă scopurile prin
intermediul jocurilor, primele manifestări ale nevoilor
copilului.
Friedrich W. Fröbel: Dacă după 300 de ani de la moarte
metoda mea de educaţie va fi complet stabilită în acord cu
ideile sale, mă voi bucura în ceruri
CURRICULUM-UL EXPERIMENTAL

• Ernst Meumann
• critica pedagogia tradiţională pentru caracterul său
speculativ, abstract şi pentru lipsa unei fundamentări
empirice, propunând în locul ei o pedagogie „de teren”
susţinută de fapte, observaţii şi experimente ştiinţifice.
• Pedagogia este o ştiinţă autonomă, chiar dacă în cadrul
demersului său se foloseşte şi de datele oferite de către
alte ştiinţe
• În mare măsură, experimentul pedagogic este un
experiment psihologic, cu ajutorul căruia se pot cerceta
dezvoltarea şi munca copilului de vârstă şcolară.
• Cercetarea dezvoltării fizice şi psihice a copilului în
timpul şcolarizării trebuie considerată fundamentul
întregii pedagogii
CURRICULUM-UL EXPERIMENTAL
• Alfred Binet
• Educaţia, ca de altfel orice activitate umană, este supusă legii
adaptării individului la mediul lui de viaţă.
• Pentru o mai bună organizare a experimentelor sale, Alfred Binet a
organizat, în 1906, un laborator pentru cercetări psihologice şi
pedagogice
• Copilul dobândeşte cunoştinţe prin activitate proprie, ceea ce
presupune să-i încurajăm iniţiativa de a învăţa lucrând
• Propune probe şi tehnici speciale, apte să permită măsurarea
tuturor funcţiilor psihice. Interesat fiind de modul în care erau
educaţi copiii cu rezultate şcolare mediocre, el a căutat să
elaboreze o metodă de identificare a acestora, cu scopul de a le
permite frecventarea unor şcoli speciale, în care urmau să
primească un ajutor suplimentar, pentru a putea ajunge la nivelul
copiilor normali.
• Alfred Binet a arătat cum este posibilă aprecierea „vârstei mintale”,
prin elaborarea unui set de întrebări şi determinarea vârstei la care
un copil obişnuit le poate răspunde.
CURRICULUM-UL SOCIAL

• Contrar teoriilor individualiste, care considerau că


educaţia trebuie să pornească de la individ şi să aibă ca
punct final tot individul, către sfârşitul secolului al XIX-lea
se contura un nou curent de gândire pedagogică,
conform căruia factorul principal al dezvoltării fiinţei
umane, precum şi scopul acestei dezvoltări îl constituie
societatea.
• pedagogia socială este definită de două aspecte:
• - educaţia prin societate, deci prin mijloace sociale;
• - determinarea programului educativ de către societate.
CURRICULUM-UL SOCIAL
• Émile Durkheim
• societatea modelează fiinţa umană în funcţie de nevoile
sale, prin intermediul educaţiei. În fiecare om există două
elemente: unul individual şi altul social. Primul este
constituit din stări psihice, care se raportează la
evenimentele vieţii personale, cel de-al doilea cuprinde
ideile, sentimentele, credinţele, tradiţiile, opiniile
colective, practicile morale datorate apartenenţei
individului la un grup social.
• operează distincţia între ştiinţa educaţiei, pedagogie şi
arta educaţiei.
• Teoria conform căreia procesul educativ ar trebui să se
desfăşoare sub formă de joc, într-un mod atractiv şi
plăcut, este falsă şi amăgitoare. Dacă reprezintă o
pregătire pentru viaţă, educaţia trebuie să fie pătrunsă
de seriozitatea vieţii
CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”

• Critica vechiului sistem de educaţie, aşa cum se realiza


el efectiv, se concentra asupra următoarelor aspecte:
• intelectualismul vechiului sistem de educaţie, care
urmărea cu prioritate cultivarea intelectului elevului;
• nerespectarea vârstei copilului, cu toate că mulţi
pedagogi se arătaseră preocupaţi de acest aspect şi
afirmaseră necesitatea respectării stadiilor evoluţiei sale
psiho-fizice;
• vechiul sistem de educaţie nu asigura o pregătire pentru
viaţă, copiii fiind supuşi unei pregătiri in abstracto;
• metode de predare au fost pasive prin excelenţă,
înăbuşind spontaneitatea şi iniţiativa elevilor, asigurând
doar un volum mare de cunoştinţe, care în multe cazuri
nu se asimilau cum trebuie.
Émile Durkheim: Educaţia este acţiunea exercitată de către
generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa
socială. Ea are de obiect să provoace şi să dezvolte la copil
un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale, pe
care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul

ei, cât şi mediul special căruia îi este cu deosebire destinat


CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”
• În 1921 avea loc Congresul Internaţional al Educaţiei noi,
prilej cu care s-a constituit Liga Internaţională pentru
Educaţia Nouă. La congresul acestei ligi, care a avut loc
la Nisa, în 1932, au fost adoptate principiile educaţiei noi
• educaţia trebuie să dezvolte spiritul ştiinţific al copilului,
pentru a putea înţelege adecvat complexitatea vieţii
sociale;
• educaţia trebuie să răspundă nevoilor intelectuale şi
afective ale copilului, ţinând seama de particularităţile de
vârstă şi individuale;
• educaţia trebuie să-l ajute pe copil să se adapteze cât
mai bine la realitatea socială, înlocuind disciplina
întemeiată pe constrângere şi teamă cu dezvoltarea
iniţiativei personale;
• educaţia trebuie să faciliteze colaborarea între profesori
şi pe elevi, determinându-i pe fiecare în parte să
înţeleagă valoarea diversităţii caracterelor şi a
independenţei comportamentale.
CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”

• Maria Montessori
• Preocupările în domeniul psihiatriei au condus-o pe Maria
Montessori spre studiul copiilor deficienţi, în tratarea
cărora a utilizat nu numai metode medicale, ci mai ales
metode pedagogice, care, după propria constatare, pot
da rezultate bune în planul dezvoltării psihice. Ca o
consecinţă a înregistrării unor astfel de rezultate i-a venit
ideea aplicării în educarea copiilor normali a metodele
folosite cu cei deficienţi.
• Maria Montessori consideră că dezvoltarea copilului este
susţinută de instincte, care se manifestă în anumite
perioade, sarcina educatorului fiind aceea de a crea
condiţiile optime pentru satisfacerea lor
CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”
• Metoda de educaţie propusă de Maria Montessori se
bazează pe respectarea libertăţii copilului, într-un mediu
organizat, bogat în stimuli aleşi în funcţie de interesele şi
dorinţele lui naturale; un mediu plăcut, atrăgător,
îmbietor, în care copiii să-şi desfăşoare cu uşurinţă
activitatea. Într-un astfel de mediu, în care se găseşte tot
ceea ce este necesar dezvoltării senzoriale, copilul nu se
manifestă la întâmplare, ci în limitele permise de
materialul ce i se oferă. Libertatea de care se bucură nu
este însă absolută, ci limitată, copilul supunându-se
involuntar unei anume discipline
• Jocul nu este admis decât ca o activitate prin care copilul
se pregăteşte pentru viaţă, ca o activitate în care face
ceva, experimentează viaţa reală şi, totodată, o
cunoaşte. Pe lângă instinctul de a şti, la copil se
manifestă şi instinctul muncii
Maria Montessori
CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”

• Întreaga ambianţă din „casele copiilor”, organizate de


Maria Montessori, era dimensionată proporţional cu
vârsta celor mici.
• Maria Montessori a confecţionat şi experimentat
materiale didactice destinate fiecărui simţ, pentru
activităţile motrice şi manuale, care să-i mijlocească
copilului cucerirea realităţii. Cu ajutorul acestor materiale
se creau probleme, care veneau în întâmpinarea
tendinţei spre activitate a copilului sau care îi stimulau
această activitate şi îi ofereau posibilitatea exersării
senzoriale.
• În ce priveşte educaţia adolescentului, acesta trebuie să
experimenteze viaţa socială. În acest scop, va trăi
departe de familie, câştigându-şi singur existenţa,
evident muncind
CURENTUL „EDUCAŢIA NOUĂ”

• Eduard Claparède
• Pledoaria lui Claparède este pentru un învăţământ
diversificat, potrivit posibilităţilor, înclinaţiilor şi trebuinţele
copiilor.
• Conceptul în jurul căruia Claparède îşi dezvoltă
concepţia asupra educaţiei este cel de „trebuinţă”.
• Claparède apreciază că interesul este principiul
fundamental al activităţii mintale.
• Potrivit concepţiei funcţionale asupra educaţiei, susţinută
de Claparède, copilul trebuie să se afle în centrul
programelor şi metodelor de instruire şcolară
Eduard Claparède: Orice trebuinţă tinde să reproducă
reacţiile (sau situaţiile) care au fost anterior favorabile,
să repete conduita care a reuşit într-o circumstanţă
asemănătoare
DEZVOLTAREA MIŞCĂRII „EDUCAŢIA NOUĂ”:
ŞCOALA ACTIVĂ
• În general, teoriile psihologice promovau ideea unei şcoli
în care activitatea constituie baza educaţiei, căci dacă
fiecare funcţie sufletească trebuie dezvoltată, acest lucru
nu se poate face decât prin propriul exerciţiu. Dar nu
numai psihologia, ci şi sociologia venea în sprijinul
curentului activist în pedagogie. Tot mai mulţi pedagogi
erau conştienţi de faptul că o pedagogie care să se
bazeze numai pe psihologie, aşa cum credeau pedagogii
individualişti, nu se poate susţine.
• într-un învăţământ de masă, destinat unor copii cu
aptitudini şi scopuri dintre cele mai diferite, profesorii nu
trebuie să-i îndoape cu speculaţii sterile, ci să le asigure
o cunoaştere esenţializată, dobândită pe cât se poate
prin efort propriu, şi să le dezvolte deprinderile necesare
în viaţa concretă, pe care au să o ducă.
DEZVOLTAREA MIŞCĂRII „EDUCAŢIA NOUĂ”:
ŞCOALA ACTIVĂ
• Célestin Freinet
• este necesară o asociere a profesorului şi elevilor în
realizarea de sarcini comune.
• propune utilizarea testelor, prin intermediul cărora copilul
poate să-şi verifice cunoştinţele, să-şi descopere
posibilităţile şi limitele. Pentru a ajunge la această
reuşită, elevul trebuie ajutat şi încurajat, organizând în
jurul lui munca şi viaţa şcolară, astfel încât să-i fie
valorificate toate posibilităţile, chiar şi cele mai modeste.
• Freinet a accentuat mereu necesitatea manifestării
libere, spontane a copiilor. Astfel, el a promovat
utilizarea textului liber şi a desenului liber în învăţământ,
ca modalitate fundamentală de manifestare şi exprimare
spontană a copilului
DEZVOLTAREA MIŞCĂRII „EDUCAŢIA NOUĂ”:
ŞCOALA ACTIVĂ

• Aplicarea noilor tehnici de învăţare, propuse de Célestin


Freinet, presupune din partea cadrului didactic implicare,
participare efectivă, spirit novator. El nu se mai prezintă
în faţa clasei cu reţete ştiute dinainte, ci experimentează
direct metode noi de învăţare, nu mai aplică clişee
acţionale uzuale, ci cercetează împreună cu elevii. Şi
atmosfera în clasă se schimbă, încrederea, colaborarea,
solidaritatea şi înţelegerea fiind caracteristice mediului în
care acţionează elevul. Potenţialul copiilor va fi valorificat
prin efort şi angajare personală, recunoscându-i fiecăruia
individualitatea, competenţele şi disponibilităţile diferite.
• a pledat pentru o şcoală constituită din laboratoare şi nu
din săli de clasă obişnuite
Célestin Freinet: Jocul şi munca se confundă, jocul
nefiind altceva decât o formă de muncă mai bine
adaptată ca munca arbitrară a adulţilor, la necesităţile
funcţionale ale copiilor şi care se desfăşoară într-un
mediu şi într-un ritm cu adevărat pe măsura lor
PEDAGOGIA FILOSOFICĂ
• Herbert Spencer
• Reprezentant al pedagogiei utilitariste - fiecare acţiune individuală
trebuie evaluată după rezultatele utile, pe care le produce.
• Funcţia educaţiei este de a-l pregăti pe individ pentru
viaţa completă
• Prin „viaţă completă”, Spencer înţelege omul care este
capabil să desfăşoare cinci tipuri de activităţi:
• activitatea care serveşte în mod direct la conservarea
individului;
• activitatea care serveşte indirect la conservarea
individului, procurându-i bunurile materiale necesare
existenţei;
• activitatea pusă în serviciul familiei, care are ca obiect
îndeosebi întreţinerea şi educaţia acesteia;
• activitatea prin care se urmăreşte menţinerea ordinii
sociale şi politice;
• activitatea desfăşurată cu scop distractiv, în timpul liber,
pentru satisfacerea gusturilor şi a sentimentelor.
Herbert Spencer: Profesorul care ajută pe copil să
atingă obiectul dorinţelor sale, care-i procură zilnic
plăcerea biruinţei, care îi încurajează când întâmpină
unele greutăţi, îi arată simpatie în momentul când
obţine o izbândă va fi neapărat privit cu plăcere; şi dacă
purtarea i-e pururea în raport cu principiile, va fi iubit.
PEDAGOGIA FILOSOFICĂ
• John Dewey
• susţinător de frunte a filosofiei pragmatismului -
preocupându-se în special de formarea caracterului,
dezvoltarea personalităţii, exercitarea activismului şi a
aptitudinilor elevilor
• În opinia lui John Dewey, o singură accepţiune a
scopului educaţiei poate fi acceptată: a-i face pe indivizi
capabili să-şi continue educaţia, altfel spus, a asigura o
continuă creştere. Educatorul direcţionează procesul de
dezvoltare a tânărului, urmărind integrarea lui în
realităţile sociale în care trăieşte, cu condiţia respectării
individualităţii sale
• La baza concepţiei didactice a lui John Dewey stă teoria
cunoaşterii prin experienţă
• se pronunţă împotriva sugerării unei anumite metode
pentru activităţile didactice cotidiene, căci acest lucru ar
împinge cadrul didactic la rutină şi i-ar anihila
personalitatea
John Dewey:
Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este
viaţa însăşi
PEDAGOGIA FILOSOFICĂ

• Rudolf Steiner – creator al şcolii Waldorf


• propune o teorie didactică, în care acordă o atenţie
deosebită educaţiei artistice şi activităţilor practice. În
opinia lui, elevilor în vârstă de 7-14 ani li se poate oferi
un învăţământ unitar, un învăţământ „pentru toţi”,
deoarece aceleaşi legi le marchează evoluţia în toată
această perioadă. La o vârstă mai mare, predarea va fi
diferenţiată, în sensul specializării.
• Un loc aparte în practica educaţională din Şcolile
Waldorf îl ocupă euritmia
• Modalităţile preferate de manifestare a educatorului ar
trebui să fie „alternanţa umor-seriozitate
PEDAGOGIA FILOSOFICĂ
• nu era adeptul temelor obligatorii în ciclul inferior al
învăţământului.
Recomanda teme facultative, care să fie date în aşa fel
încât să trezească interesul elevilor. Abia de prin clasele
a VI-a şi a VII-a, munca obligatorie începea să câştige în
importanţă. De asemenea, el a renunţat la disciplina
strictă, impusă din exterior, considerând că autoritatea
nu se impune cu forţa. Respectul de care se bucură
profesorul este cel care se naşte de la sine, din simpatia
copiilor
• Concepţia pedagogică a lui Rudolf Steiner se întemeiază
pe o cunoaştere suprasensibilă a fiinţei umane: un ritm
mai lent al educaţiei intelectuale şi un conţinut al instruirii
mult diferit de cel existent în şcolile vremii, menit să
cultive o nouă înţelegere asupra fiinţei umane.
Orientarea procesului educaţional este simultan estetică,
morală şi religioasă.
Rudolf Steiner: Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu
iubire şi apoi lăsat în libertate deplină .
• Orice educaţie este autoeducaţie, iar noi, ca dascăli şi educatori,
creăm de fapt doar contextul în care copilul se autoeducă. Trebuie
să realizăm contextul optim, pentru ca, prin noi, copilul să se educe
singur, aşa cum trebuie să se educe el prin propriul său destin
lăuntric.
Thomas Morus