Dimensiunile educaţiei.

Noile educaţii în
contextul schimbării paradigmei educaţionale
• Prelegerea de faţă trasează câteva legături
între noile idei din teoria educaţiei şi
subiectele tradiţionale prezente în acest
domeniu, acesta fiind şi scopul prelegerii de
faţă.
• Mai precis, dimensiunile educaţiei (educaţia
intelectuală, educaţia morală, educaţia
estetică, educaţia tehnologică/profesională,
educaţia fizică) sunt completate, aproape în
orice tratat sau manual de introducere în
educaţie, de noi dimensiuni sau educaţii sau
perspective ale educaţiei; depinde de cum
doreşte fiecare autor să le denumească.
• Acest fapt se întâmplă deoarece există nevoia de
a introduce în teoria educaţiei schimbările ce se
produc în societate şi în ştiinţe. Noul este cel care
imprimă direcţia schimbării în teoria şi practica
educţională, teza pe care o susţinem noi aici fiind
aceea că aceste noi educaţii, care sunt foarte
multe la număr şi diferite de la autor la autor,
sunt un simptom al nevoii din ce în ce mai
presante de schimbare a paradigmei în educaţie.
Unul dintre cei mai cunoscuţi promotori contemporani ai acestei
idei este Sir Ken Robinson (1982, 1984, 1986, 1998, 1998, 2001,
2009, 2013). Acesta susţine că educaţia ar trebui să se dezvolte pe
trei coordonate:
• Ar trebui să cultive diversitatea în orice formă, să ofere o gamă
largă de curricula şi să încurajeze individualizarea procesului de
învăţare pentru fiecare elev în parte.
• Ar trebui să cultive curiozitatea prin predare creativă, ceea ce
face ca profesorul să aibă o educaţie de cea mai înaltă calitate şi
procesul dezvoltării sale profesionale a fost de cea mai înaltă
calitate (deci maxima investiţie este în profesor, nu în curricula
sau în baza materială).
• Ar trebui să se concentreze pe “trezirea” creativităţii prin procese
de predare alternative care pun un accent mult mai mic pe
testare standardizată, oferind astfel posibilitatea fiecărei şcoli, dar
şi fiecărui profesor de a stabili cusul educaţiei.
• În concluzie, Ken Robinson propune
renunţarea la standardizare ca idee centrală în
educaţie şi propune eliberarea parcusului
educaţional pentru ca şcoala să poată face de
fapt ceea ce îşi propune, să pregătească
pentru viaţă.
• Trebuie să menţionăm că ideea schimbării
paradigmatice nu este însă foarte nouă. În
1971, Ivan Illich, filosof austriac, publică cartea
Deschooling Society, unde face o critică dură a
sistemului instiutuţionalizat de educaţie,
demostrând ineficienţa sa şi arătând şcoala ca
pe o instituţie anacronică.
• „Universal education through schooling is not
feasible. It would be no more feasible if it
were attempted by means of alternative
institutions built on the style of present
schools. Neither new attitudes of teachers
toward their pupils nor the proliferation of
educational hardware or software (in
classroom or bedroom), nor finally the
attempt to expand the pedagogue's
responsibility until it engulfs his pupils'
lifetimes will deliver universal education.
• The current search for new
educational funnels must be reversed into the
search for their institutional inverse:
educational webs which heighten the
opportunity for each one to transform each
moment of his living into one of learning,
sharing, and caring. We hope to contribute
concepts needed by those who conduct such
counterfoil research on education--and also to
those who seek alternatives to other
established service industries.”
• Acum vom demonstra cum şi dimensiunile
educaţiei pot să urmeze acelaşi drum de
modernizare şi de schimbare paradigmatică pe
care ne-a prezentat-o profesorul Robinson.
• Autorii propun astăzi câteva noi educaţii, ele
fiind diferite de le un autor la altul; de
exemplu, M. Diaconu (în Jinga, 2004) ne
propune următoarele noi dimensiuni: educaţia
pentru pace, educaţia ecologică, educaţia
pentru schimbare, democraţie şi participare,
educaţia pentru comunicare şi mass-media,
educaţia nutriţională, educaţia pentru
tehnologie şi progres, educaţia pentru timp
liber (Diaconu, 2004, în Jinga, cap. 12). Alţii,
Cucoş (2006), propun educaţia integrată,
educaţia inerculturală, educaţia axiologică.
• Sunt însă tipuri de educaţie care includ absolut
toate dimensiunile de mai sus, dar şi
dimensiunile tradiţionale ale educaţiei
(educaţia intelectuală, educaţia morală,
educaţia estetică, educaţia profesională şi
educaţia fizică).
• Ne gândim aici în special la educaţia pentru
sustenabilitate/ pentru dezvoltare durabilă.
• „Educaţia pentru dezvoltare durabilă (EDD)
reprezintă un răspuns al educaţiei formale la
provocările globale, cu scopul de a ajuta elevii să
înţeleagă costurile locale si globale ale dezvoltării
durabile, sa-i ajute să înţeleagă cum să-şi
folosească propria capacitate de reflecţie critică,
gândirea sistemică şi să-i motiveze să considere
acţiunile individuale drept contribuţii la
dezvoltarea durabilă comună.” (Stoenescu &
Dumitru, 2011, Raportul naţional pentru România).
• Conform raportului Comisiei Europene despre
Dezvoltarea Durabilă (WCSD), cunoscut şi ca
Raportul Burtdland „Viitorul nostru comun” (1987)
(WCED 1987), dezvoltarea durabilă accentuează
abilitatea „omenirii de a se asigura că îndeplineşte
nevoile prezentului fără a periclita capacităţile
viitoarelor generaţii de a-şi asigura propriile nevoi.”
Aşadar, raportul a atras atenţia asupra necesităţii
de a privi dincolo de nevoile actuale şi efectele
deciziilor pe termen scurt.
• Dezvoltarea Durabilă este adesea dependentă de
context – a se vedea şi Robinson, mai sus - (social,
cultural, politic, economic şi altele), iar
interpretarea sustenabilităţii se schimbă în funcţie
de acesta, dar şi de perioade, având în vedere că
apar noi cunoştinţe. Weaver şi Rotmans (2006)
propun utilizarea „interpretarea sustenabilităţii”
mai degrabă decât „definirea sustenabilităţii”. În
plus faţă de contextul societal, interpretarea
Dezvoltării Durabile poate să depindă de alte
perspective, cum ar fi gradul de compensare
dintre valori (economice, sociale sau de mediu).
• In concluzie, conceptul de Dezvoltare Durabilă
a creat o adevărată provocare pentru
dezvoltarea socio-economică. Conceptul de
sustenabilitate slabă sau puternică a pus sub
semnul întrebării posibilităţile Planetei
Pământ de a face faţă cerinţelor în creştere
pentru resurse şi pragurile peste care impactul
ar fi nociv.
• Dezvoltarea durabilă socială (oamenii) ţinteşte la dezvoltarea
oamenilor şi a organizării lor sociale, în care realizarea
coeziunii sociale, a echităţii, a justiţiei şi a bunăstării joacă un
rol important.
• Dezvoltarea durabilă de mediu (limitele planetei) se referă la
dezvoltarea ecosistemelor naturale în moduri în care să
menţină capacitatea de încărcare a Pământului şi respectarea
lumii non-umane.
• Dezvoltarea durabilă socio-economică (prosperitatea) se
axează pe dezvoltarea infrastructurii socio-economice, în care
managementul eficient al resurselor naturale şi umane este
important. Chestiunea decisivă aici este aceea de a găsi
modalitățile echilibrate de a integra aceste dimensiuni în viaţa
de zi cu zi, ceea ce reprezintă, poate, cea mai mare provocare
a timpurilor noastre, aceasta necesitând metode alternative de
gândire, valorizare şi acţionare.
Reprezentare a sustenabilității care evidențiază felul în care
mediul și societatea limitează economia (Sursa: Wikipedia)
• Pe scurt, în contextul dezvoltării durabile, e
important să luăm în considerare dezvoltarea
de mediu şi cea socio-economică într-o
perspectiva cros-generaţională. (ex. inter-
generaţională).
• Iată cum educaţia pentru dezvoltare durabilă
(EDD) nu este „educaţia ecologică”, sau
educaţia „protecţiei mediului”, cum mai este
ea greşit interpretată, ci este, mai degrabă
educaţia multi-dimensională, contextualizată
şi pan-generaţională de care schimbarea
paradigmei poate că are nevoie.
• Trebuie atrasă atenţia că discursul despre EDD
poate deveni foarte simplu o retorică, o
ideologie golită de sensurile profunde şi de
valorile umaniste ce o definesc şi care ar
putea-o ajuta să devină cheia schimbării.
• La fel cum învăţământul bazat pe competenţe,
cât şi centrarea pe elev sunt, în multe cazuri,
doar cuvinte frumoase, fără aplicare reală, şi
EDD poate rămâne doar un capitol frumos de
tratat de pedagogie.
• Susţinerea şi schimbarea vin de la oamenii
care fac educaţie.
 Bibliografie
• Robinson, K, (1982), The Arts in Schools: Principles, Practice, and Provision,. Calouste Gulbenkian
Foundation. ISBN 0903319233
• Robinson, K, (1984) The Arts and Higher Education. (editor with Christopher Ball). Gulbenkian and the
Leverhulme Trust. ISBN 0900868899
• Robinson, K, (1986) The Arts in Further Education. Department of Education and Science.
• Robinson, K, (1998) Facing the Future: The Arts and Education in Hong Kong, Hong Kong Arts
Development Council ASIN B002MXG93U
• Robinson, K, (1998) All Our Futures: Creativity, Culture, and Education (The Robinson Report)
• Robinson, K, (2001) Out of Our Minds: Learning to Be Creative. Capstone. ISBN 1907312471
• Robinson, K, (2009) The Element: How Finding Your Passion Changes Everything (with Lou Aronica).
Viking. ISBN 978-0670020478
• Robinson, K, (2013) Finding Your Element: How To Discover Your Talents and Passions and Transform
Your Life (with Lou Aronica). Viking. ISBN 9780670022380
• WCED (1987). World Commission on Environment and Development; G.H. Brundland, chair, Our
Common Future. Oxford/New York, Oxford University Press.
• Weaver, P. M., Rotmans, J. (2006). Intergrated Sustainability Assessment. What? Why? How? MATISSE
Working Papers No 1. J. Jäger, Weaver, P.M. No10/2006: 22.
• Wikipedia contributors, Sustainable development. In Wikipedia, The Free Encyclopedia,
http://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Sustainable_development&oldid=411464216 (accessed
February 4, 2011).