ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN

ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU BOLI

INFECŢIOASE SPECIFICE COPILĂRIEI

Coordonator:
As. Necula Camelia
Referent:
Racoviţă Viorica
 Scurtă introducere
Boala infecţioasă rezultă din pătrunderea şi
multiplicarea diferiţilor agenţi patogeni pe
diferite căi în organismul uman şi se manifestă
prin variate simptome şi sindroame clinice, la
care se adaugă modificări de laborator
specifice (adică în legătură directă cu agentul
etiologic) şi nespecifice (rezultate ale
mecanismelor complicate fiziopatologice care
se înlănţuiesc de-a lungul bolii).
Bolile infecţioase specifice copilăriei (dar care pot
apărea şi la vârsta adultă) tratate în lucrarea de faţă
sunt: scarlatina, rujeola, varicela.
 SCARLATINA
Definiţie şi importanţă

Scarlatina este o boală infecţioasă acută, produsă de

streptococul beta-hemolitic din grup A, care produce toxina
eritrogenă (scarlatinoasă).
Streptococcus pyogenes (grup A din clasificarea
Lencefield) este unul dintre cei mai importanţi agenţi
microbieni semnalaţi în patologia umană. Prima evidenţiere a
acestuia a fost semnalată, în 1874, de către Billroth, de la un
caz de erizipel, iar în 1879, Pasteur menţionează prezenţa
streptococului în sângele unui pacient cu sepsis puerperal.
Fehlein izolează, în 1883, microorganismul în cultură pură
provenind din leziuni de erizipel, iar Rosenbach îl denumeşte,
în 1884, Streptococcus pyogenes.
 Agentul etiologic Streptococcus
pyogenes
Streptococul beta-
hemolitic grup A are o
virulenţă deosebită prin
capacitatea de a produce
toxine: streptolizine,
eritrotoxine, hialuronidaza,
streptokinaza ş.a. Dintre
numeroasele infecţii pe care
le poate produce streptococul
beta-hemolitic grup A, numai
serotipul care generează
scarlatina este imunogen.
 Epidemiologie

Izvorul epidemiogen îl constituie omul bolnav, cu

faringită, amigdalită, angine, scarlatină, erizipel sau alte
localizări.
O sursă importantă este bolnavul cu angină, în primele
zile de boală, eliminarea germenului se face prin picături
Flügge; eliminarea germenului încetează îndată după
administrarea penicilinei; purtătorul de streptococ poate fi
contagios 1-3 zile înainte de debut sau, în proporţii reduse,
în convalescenţă pe o durată variabilă de timp.
Purtătorii sănătoşi constituie o problemă importantă,
datorită prezenţei temporare a agentului patogen la nivelul
mucoasei nazale, faringiene şi diseminării acestuia, în
absenţa unor semne clinice care să indice eventuala
contagiozitate.
 Modurile şi căile de transmitere sunt reprezentate de:

modul direct: în condiţii de aglomeraţie - familie,

colectivitate, mijloace de transport în comun, săli de
spectacole;
modul indirect intervine în variate circumstanţe
epidemiologice, când agentul patogen se poate
transmite prin aer, alimente, obiecte (de uz individual,
colectiv, ocupaţional), mâini, vectori.
Receptivitatea este variabilă; în cazul tulpinilor care
produc scarlatina receptivitatea este medie.
Receptivitatea la scarlatină este maximă la copiii între
1 şi 10 ani. Testarea receptivităţii la scarlatină se poate
face prin testul intradermic Dick.
 Simptomatologie

Incubaţia durează 3-6 zile, cu limite între 1-10 zile.

Debutul este brusc, cu febră mare (39°-40°C),
angină eritematoasă, cefalee, vărsături; ganglionii
submandibulari şi cervicali sunt hipertrofiaţi şi dureroşi.
După 1-2 zile de la debut se instalează exantemul
scarlatinos, mai întâi pe gât şi torace, care se
generalizează repede, în 24 ore.
Exantemul se accentuează la nivelul pliurilor de
flexie (cotului, axilei, inghinal), şi ia aspect liniar –
semnul Grozovici-Pastia.
Erupţia este
micropapuloasă cu
fond roşu, difuz,
aspră la pipăit,
pruriginoasă.
Există şi un ciclu lingual
foarte important pentru
diagnostic: la început
limba este saburală, apoi
se descuamă în sens
anteroposterior, astfel că
în 4-5 zile devine rosie-
aprins, “zmeurie”;
papilele fungiforme sunt
reliefate datorită
desepitelizării; la sfârşit
limba se reepitelizează,
devenind roşie-închis şi
lucioasă.
 Faciesul bolnavului cu
scarlatină este caracteristic:
buzele sunt roşii, “carminate”,
obrajii roşii “pălmuiţi”, iar între
aceste zone congestive paloare
dispusă circum-nazo-oral-
masca Filatov.
În perioada de stare
bolnavul continuă să fie intens
febril, să prezinte angină care
poate fi eritematoasă sau
eritemato-pultacee, prezintă
cefalee, tahicardie, uneori
vărsături.
După câteva zile erupţia
păleşte, devine stacojie şi
dispare; apare o discretă
descuamaţie.
 După 1-2 săptămâni urmează o descuamaţie în lambouri;
această descuamaţie marchează perioada de convalescenţă în
care bolnavul prezintă stare generală ameliorată, febra a
dispărut, angina este vindecată.
Dacă bolnavul nu este tratat corect sau este tratat
insuficient urmează o perioadă în care pot apărea complicaţii
imunoalergice: glomerulo-nefrita difuză acută, reumatismul
articular acut cu sau fără cardită, eritemul nodos.
Diagnosticul scarlatinei se stabileşte pe:
 date clinice: erupţie tip “eritem punctat”, febrilitate, angină
roşie, masca Filatov, semnul Grozovici-Pastia şi ciclul lingual;
 date epidemiologice: copil care nu a suferit de scarlatină, cazuri
de infecţii streptococice în colectivităţi;
 date de laborator: creşterea titrului ASLO, VSH şi proteina C
reactivă moderat crescute, leucocitoză cu neutrofilie, eozinofilie
moderată.
Tratamentul este: etiologic, simptomatic şi igieno-dietetic
 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU
SCARLATINĂ

1. Reducerea febrei este un obiectiv principal şi se poate realiza prin

mai multe metode:
- comprese reci (10°-15°C) aplicate pe cap, torace sau trunchi. Dacă
tegumentele devin cianotice se întrerupe aplicaţia compreselor.
Asistenta medicală schimbă compresele la interval de 10-15 minute,
de 3-6 ori, până când se observă scăderea temperaturii cu 1°-2°C;
- împachetarea în cearceafuri umede, la 10°-15°C, care se schimbă din
5 în 5 minute.
- după împachetări, asistenta şterge tegumentele bolnavului cu
prosoape uscate;
- baia rece sau moderată: dacă temperatura bolnavului nu a scăzut,
asistenta medicală îi pregăteşte o baie rece (33°C) sau moderată
(35°C). Durata băii este de 8-10 minute; dacă apare cianoza
tegumentelor şi stare de colaps, baia se întrerupe. Baia este eficientă
dacă tegumentele devin hiperemice, bolnavului i se amplifică
mişcările respiratorii şi i se intensifică bătăile cardiace.
- de asemenea bolnavului i se pot administra antitermice, la indicaţia
medicului.
2. Asigură igiena tegumentelor şi mucoaselor: tegumentele se menţin în
perfectă stare de igienă prin curăţire zilnică, prin pudraj cu talc mentolat
şi sulfamidat în caz de prurit cutanat.
- descuamaţia este uşurată printr-o baie caldă.
- igiena mucoasei bucale se realizează prin gargară cu ceai călduţ de
muşeţel, iar curăţarea secreţiilor nazale se face cu tampoane de vată
umezite. Dezinfecţia nazo-faringiană este importantă, utilizându-se
faringosept şi instilaţii nazale cu colargol.
3. Pentru menţinerea echilibrului hidro-electrolitic se administrează un
regim hidro-lacto-zaharat cu supe de legume, zeamă de compot, sucuri de
fructe. Adulţii sunt încurajaţi să bea 2-3 litri de lichide în 24 ore.
4. Asistenta medicală urmăreşte tensiunea arterială, pulsul, aspectul şi
cantitatea de urină precum şi starea generală a bolnavului.
5. Tratamentul etiologic constă în administrarea antibioticului de elecţie
sau după caz a altui antibiotic ce-l poate înlocui, alegerea medicaţiei fiind
făcută de către medicul curant.
 Asistenta medicală testează receptivitatea
persoanelor la scarlatină cu ajutorul testului
intradermic Dick, care se realizează astfel:
- se injectează intradermic, pe faţa anterioară a
antebraţului, 0,2 ml toxină de streptococ
scarlatiniform;
- pe faţa anterioară a antebraţului opus se face un
martor injectând intradermic 0,2 ml toxină
streptococică scarlatiniformă inactivată;
- rezultatul se citeşte după 18 ore;
- reacţia este pozitivă dacă apare un eritem sau un
infiltrat cu diametrul de cel puţin 10mm;
- testul intradermic Dick este un test de imunitate:
absenţa reacţiei arată rezistenţa organismului, iar
prezenţa reacţiei arată susceptibilitate de a face boala.
 RUJEOLA
Definiţie şi importanţă

Rujeola este o infecţie acută, autolimitantă, cu răspândire

universală, contagiozitate ridicată, cauzată de un virus care
afectează prioritar copiii şi se poate manifesta clinic şi
epidemiologic în forme variate, cu şi fără severitate, fiind însă
frecvent anergizantă.
Rujeola este cunoscută încă din Antichitate, având de-a
lungul vremurilor denumiri variate: pojar, cori, morbili sau
rozeola. Maladia a fost descrisă prima dată de medicul arab
Rhazes, în secolul al IX-lea, dar abia în secolul al XVII-lea
Sydenham i-a creat o identitate clinică. Natura infecţioasă a
rujeolei a fost stabilită cu certitudine în 1846 când P.L. Panum
a descris epidemia din insulele Faröe şi a evidenţiat
contagiozitatea, iar Köplik a descris enantemul de pe mucoasa
obrajilor.
 Un alt moment, cu o semnificaţie cu totul deosebită,
l-a constituit reuşita lui Enders şi Peebles din anul 1954
de a cultiva virusul rujeolei pe culturi celulare de rinichi
uman, urmată de posibilitatea obţinerii, în 1963, în
SUA, a unui vaccin cu virus viu atenuat.
Dacă mult timp a fost considerată o maladie
comună, astăzi se cunoaşte că ea poate evolua sever, cu
complicaţii: unele deficienţe intelectuale, tulburări de
comportament, paralizii, epilepsie. Infecţia cu virusul
rujeolei contractată în primul trimestru de sarcină este
posibil să determine malformaţii congenitale, iar dacă
survine în ultima parte a sarcinii se pot semnala naşteri
premature sau rujeolă congenitală.
 Agentul etiologic Virusul rujeolic
Rujeola este determinată de un
virus din familia
Paramyxoviridae, genul
Morbillivirus, specific omului.
Infecţia are loc prin invazia
virusului în celulele epiteliului
mucoasei căilor respiratorii, de
la toate nivelurile, unde se
multiplică, determinând viremia
primară, urmată de o nouă
multiplicare în ţesutul
reticuloendotelial şi de
inducerea viremiei secundare,
cu afectarea întregului sistem
respirator.
 Epidemiologie
Sursele de agent patogen sunt reprezentate de omul bolnav,
Contagiozitatea începe cu 5 zile înainte de erupţie- deci încă de la
sfârşitul incubaţiei - şi durează încă 5 zile după apariţia erupţiei; ea
este maximă în perioada catarală, preeruptivă,
Purtătorii preinfecţioşi reprezentaţi de persoanele aflate în ultima
parte a incubaţiei, cu aproximativ 3-5 zile înaintea debutului, au un
potenţial ridicat de diseminare a virusului.
Purtătorii sănătoşi au un rol epidemiologic redus, deoarece
diseminează cantităţi mici de virus şi pe o scurtă durată.
Modul şi calea de transmitere se face direct prin picăturile
septice (picăturile Flügge), în tipuri variate de aglomeraţie, în general
în condiţii de viaţă neigienică. În circumstanţe epidemiologice
particulare, virusul rujeolei se poate transmite şi prin modul indirect,
când acesta poate fi vehiculat prin aer, obiecte şi mâini recent
contaminate.
Receptivitatea faţă de infecţia cu virusul rujeolei este generală
pentru persoanele ce nu au făcut boala şi nu au fost vaccinate.
Preşcolarii şi şcolarii până la vârsta de aproximativ 15 ani, în absenţa
vaccinării, constituie grupurile de risc major.
 Simptomatologie
Semnul lui Köplic
Incubaţia durează aproximativ 10
zile, cu limite între 8 şi 14 zile, obişnuit
mai lungă la adulţi.
Debutul este insidios, gradat şi se
însoţeşte de:
- febră moderată,
- triplu catar: - catar nazal - strănut,
rinoree apoasă;
- catar bronşic - tuse,
expectoraţie mucoasă;
- catar ocular - lăcrimare,
congestie conjunctivală;
- enantem ce include o angină cu
picheteuri congestive, pe vălul palatului
şi orofaringe; caracteristic este semnul lui
Köplik reprezentat de micropapule cu
baza congestivă situate pe mucoasa
jugală din dreptul celui de-al doilea
molar; mai poate fi prezentă o dungă albă
pe gingii - dunga Appert.
 Perioada eruptivă sau de stare este
marcată de o exacerbare a simptomelor
generale, de creşterea febrei, catarul
persistă, îndeosebi tusea, secreţia nazală
apoasă devine mucopurulentă;
enantemul se şterge - semnul Köplik
dispare în prima zi de erupţie;
 se instalează exantemul care porneşte
din zona retroauriculară şi în trei zile se
generalizează descendent:
 în prima zi - cuprinde capul şi gâtul
 a doua zi - trunchiul şi rădăcina
membrelor
 a treia zi - cuprinde extremităţile.
Erupţia este maculo-papuloasă şi nu
produce prurit.
Perioada de convalescenţă se
caracterizează prin dispariţia catarului şi
a febrei, persistenţa unei pigmentări
cutanate, reluarea apetitului şi reintrarea
în normal.
 Diagnosticul rujeolei se face pe datele epidemiologice
(contact cu 10 zile înainte cu un caz de rujeolă uşor de
recunoscut) şi pe datele clinice (febră eruptivă cu triplu catar,
generalizarea erupţiei de sus în jos,). Datele de laborator
specifice sunt cercetarea anticorpilor prin reacţia de
hemaglutinoinhibare şi citodiagnosticul ce constă în evidenţierea
de celule gigante multinucleate evidenţiate pe frotiuri.
Tratamentul rujeolei este simptomatic şi de susţinere:
- se combate febra prin administrare de antitermice;
- se combate tusea prin administrare de siropuri expectorante şi
antitusive pentru catarul bronşic;
- se combat vărsăturile prin administrare de antiemetice; regimul
hidric este impus pentru a preveni deshidratarea;
- se combat durerile de cap, insomnia şi agitaţia.
Tratamentul igieno-dietetic constă în izolarea bolnavului
şi repaus la pat; îngrijirea tegumentelor şi mucoaselor pentru a
preveni suprainfecţiile; regim dietetic bogat vitaminizat în
perioadele febrile.
 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU
RUJEOLĂ

1. Reducerea febrei se poate realiza prin:

- aplicarea compreselor hipotermizante de 2-3 ori pe zi pe frunte,
torace, membre;
- aerisirea camerei de 3-4 ori pe zi câte 15 minute;
- în cazul frisoanelor se acoperă pacientul cu 2-3 pături, se aplică
buiote cu apă caldă la picioare;
- administrarea medicaţiei prescrise de medic - Algocalmin,
Ibuprofen, Aspirină, Paracetamol;

2. Aplică măsurile corespunzatoare dezobstrucţiei căilor respiratorii şi

diminuării tusei şi polipneei:
- umidificarea aerului din salon prin aşezarea de vase cu apă pe
calorifer, fierberea unei infuzii de muşeţel;
- cavităţile nazale se curaţă de secreţii;
- hidratarea pacientului;
- administrarea medicaţiei prescrise – antitusive, antiinflamatorii.
3. Urmăreşte prevenirea deshidratării, administrând zilnic bolnavului
2000-3000 ml lichid;
- dieta constă, în perioada febrilă, în lichide (supe, ceaiuri, limonadă,
sucuri de fructe, lapte, apă minerală, sifon, etc), administrate cu
stăruinţă şi grijă, în funcţie de toleranţa gastrică.
- imediat ce toleranţa gastrică permite, dieta se îmbogăţeşte treptat,
devenind completă în convalescenţă (fără nici o restricţie ).
4. Asigură prevenirea infectării mucoaselor şi tegumentelor:
- spală ochii bolnavului de 1-2 ori pe zi cu ceai de muşeţel;
- îndepărtează secreţiile nazale şi protejează narinele prin aplicaţii de
creme simple;
- cavitatea bucală trebuie curat întreţinută (gargară cu ceai de
muşeţel , apă de gură);
- urechile şi mastoidele se controlează atent zilnic;
- efectuează toaleta pe regiuni, baia generală fiind permisă doar în
perioada de convalescenţă;
- schimbă lenjeria pacientului şi lenjeria de pat ori de câte ori este
nevoie.
 VARICELA

Definiţie şi importanţă

Varicela este o boală infecţioasă specifică omului,

foarte contagioasă, semnalată în copilărie, ca primo-
infecţie cu virusul varicelo-zosterian, cu manifestări
endemo-epidemice şi caracterizată clinic prin evoluţie
autolimitantă, exantem facultativ, veziculo-pustulos şi
imunitate durabilă pe toată viaţa.
Boala a fost descrisă pentru prima dată de
Ingressiass în 1553. În 1767, Vogel o numeşte varicelă,
iar în 1802, William Herberden propune diferenţierea ei
de variola. Thomas Weller, în 1952, reuşeşte izolarea
virusului varicelo-zosterian.
 Agentul etiologic

Virusul varicelo-
zosterian este un α
herpes virus uman,
cu diametrul de
200nm, fiind
considerat cel mai
mic reprezentant al
familiei Herpes-
viridae.
 Epidemiologie
Sursa de agent patogen în infecţia cu virusul varicelo-
zosterian este omul bolnav, care devine contagios pentru
contacţii receptivi cu 1-2 zile înainte de instalarea exantemului
şi până la 5 zile de la apariţia ultimelor elemente veziculare.
Sursele pot elimina virusul prin secreţiile nazofaringiene şi
lichidul din vezicule.
Purtătorii preinfecţioşi (bolnavii din perioada de incubaţie)
sunt deosebit de contagioşi pentru câteva zile, înaintea
debutului varicelei.
Transmiterea virusului varicelo-zosterian se realizează
direct, prin secreţiile nazofaringiene sau contactul cu
tegumentele ori mucoasele purtătorului preinfecţios sau ale
bolnavului.
Receptivitatea faţă de varicelă este crescută, mai ales
pentru copiii de 5-9 ani care pot reprezenta 50% din total
cazuri. Receptivitatea este maximă la persoanele cu
imunodepresie: cancer, hemopatii maligne, persoane tratate cu
corticoizi şi alte imunosupresive.
 Simptomatologie
Perioada de invazie (prodromală) are o
durată de 1-2 zile la copilul mic şi 2-3 zile la
adult; se caracterizează prin febră 38°C, stare
de rău general, cefalee, mialgii, oarecare catar
respirator, poate să apară un exantem
scarlatiniform fugace.
Perioada de stare apare după 1-2 zile şi
este caracterizată de o erupţie care se
evoluează în câteva valuri eruptive, alcătuite
din zeci de elemente; puseele survin 5-10 zile,
cât timp persistă şi febra. Elementele eruptive
sunt, la început maculare de culoare roz,
iniţial pe corp, apoi pe faţă şi membre, care
devin rapid papuloase, pruriginoase, cu
transformare în 24 de ore, în vezicule
uniloculare, transparente, ca picătura de rouă,
aşezate pe o bază eritematoasă; veziculele
durează puţin, o zi sau două, după care se
deprimă treptat prin reducerea conţinutului, se
usucă începând cu a 4-a zi de la apariţie,
realizând o crustă care se detaşează şi lasă o
depigmentare; evoluţia poate dura până în a
10-a zi.
 Exantemul este dominant pe
trunchi, iar la nivelul membrelor
este mai dens spre rădăcina
acestora, spre pliurile de flexie şi în
axilă, cu posibilitatea prezentării şi
pe palme şi plante, pe faţă şi pielea
capului.
Elementele exantemului
evoluează, în acelaşi timp, în
diferite stadii sub formă de:
macule, papule, vezicule, cruste;
erupţia variceloasă este intens
pruriginoasă.
Convalescenţa este de scurtă
durată, iar vindecarea se produce în
10-15 zile; imunitatea este durabilă
pe toată viaţa.
Complicaţiile precoce sunt
rare şi, în general, se datorează
suprainfecţiei cutanate
stafilo/streptococice.
 Diagnosticul varicelei se sprijină pe datele clinice: erupţie
ce apare în valuri, febră, prurit intens; şi pe datele
epidemiologice: contact infectant, absenţa bolii în trecut.
Tratamentul varicelei este simptomatic şi igieno-dietetic.
 se combate febra prin administrare de antitermice, antipiretice;
 se combate pruritul prin pudraj cu talc mentolat 1%,
antihistaminice;
 se combate cefaleea, mialgia prin administrare de antialgice.
 izolare strictă pană la căderea ultimelor cruste, cu repaus la pat;
 tăierea unghiilor care, prin grataj, inoculează germeni piogeni;
se previn astfel suprainfecţiile cutanate;
 menţinerea unei igiene riguroase;
 nu se permite baia decât după uscarea elementelor eruptive,
pentru a nu deschide porţi de intrare pentru germeni din
ambianţă, prin o decapitare precoce a veziculelor.
 ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN
ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU VARICELĂ
1. Asigură igiena tegumentelor şi mucoaselor pentru evitarea
infectărilor secundare.
- cavitatea bucală va fi curaţată după fiecare masă, spălată cu
ceai de muşeţel şi dezinfectată prin badijonări cu stamicină.
- igienizarea tegumentelor se face cu apă alcoolizată, după care
se pudrează cu talc mentolat 1% sau se tamponează cu alcool
mentolat 1% pentru ameliorarea pruritului.
- baia generală se face numai după uscarea leziunilor cutanate şi
căderea crustelor.
- pentru evitarea ruperii şi infectării veziculelor, se indică
tăierea unghiilor, folosirea unor mănuşi moi de bumbac sau
bandajarea degetelor.
2. Adaptează regimul alimentar la necesităţile pacientului:
regim lacto-hidro-zaharat şi făinos format din lichide şi piureuri
în febră, apoi regim complet.
3. Supraveghează permanent pacientul pentru a
observa semnele unor eventuale complicaţii
precoce, datorate suprainfecţiei cutanate
stafilo/streptococice; pacientului i se monitorizează
pulsul, tensiunea arterială şi temperatura.
4. Se combate febra prin aplicare de comprese
hipotermizante de două-trei ori pe zi;
- antitermicele se administrează la indicaţia
medicului fiind alese şi dozate în funcie de vârsta
bolnavului;
- cefaleea, mialgia se combat prin administrare de
antialgice la indicaţia medicului.
 Concluzii

O bună relaţie asistent-pacient se realizează prin

respectul pentru punctele de vedere şi trăirile
pacientului, înţelegerea şi dorinţa de a intra în dialog,
ceea ce îi dă putere pacientului de a deveni partener în
actul terapeutic. Pacientul are nevoie de informaţii,
instrucţiuni şi atenţionări pentru a accepta şi a urma
tratamentul şi pentru a-şi redobândi sănătatea.
Rolul asistentei medicale în bolile infecţioase este
foarte important atât în îngrijirea pacienţilor pe întreaga
perioadă evolutivă a bolii, cât şi în educaţia bolnavului
şi a familiei în ceea ce priveşte izolarea sursei
epidemiogene, în speţă bolnavul, limitarea contactului
acestuia cu persoanele cu sănătate aparentă, educarea
persoanelor potenţial receptive în a face boala de a evita
total contactul cu bolnavii.
Vă mulţumesc!