Capitolul 7

MODALITĂŢI DE GESTIUNE A SERVICIILOR PUBLICE

7.1 Consideraţii generale cu privire la gestionarea serviciilor publice

Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o

persoană publică (stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată
(fizică sau juridică).
Persoana publică poate gestiona un serviciu fie în regie proprie, fie
printr-o instituţie specializată.
Persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri:
• în baza unui contract administrativ;
• în temeiul unui contract de locaţie;
• prin împuternicirea dată de autoritatea administraţiei publice locale sau
mai bine spus prin delegare;
• prin concesionare (trebuie făcută distincţia faţă de arendarea
recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România).
În afara unor dispoziţii contrare, autorităţile administraţiei publice locale
acţionează atât în beneficiul statului, cât şi al colectivităţilor locale şi au
posibilitatea de a alege una din aceste forme de gestiune.
Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de a încredinţa
gestiunea unui serviciu public intuitu personae, indiferent dacă agentul este public
sau privat. Desigur această nominalizare a prestatorului de servicii trebuie făcută
potrivit unei proceduri (exemplu: licitaţia), aspect pe care-l vom trata distinct.
Încredinţarea unui serviciu public către o persoană publică sau privată
trebuie să respecte transparenţa, sau altfel spus, publicitatea necesară pentru a pune
candidaţii interesaţi în concurenţă şi a permite celui mai bun să obţină gestiunea.
Chiar şi în legislaţia comunitară s-a stipulat obligaţia transparenţei în toate cazurile
în care urmează a se încheia „contracte de delegare” (G. Lebreton, DAG, p. 115).
 Managementul serviciilor publice

În practică s-a pus problema de a excepta instituţiile publice de concurenţă

pe ideea că ele aparţin statului şi, ca atare, obligaţiile acestora sunt garantate;
putem garanta această idee, deoarece scopul unui serviciu public este satisfacerea
unui interes general la un nivel cât mai ridicat calitativ. În plus, încheierea unui
contract direct între administraţie şi altă instituţie publică lasă deschisă posibilitatea
favoritismului.

7.2 Concesionarea serviciilor publice

Practica transmiterii „sarcinilor” cu caracter administrativ către persoane

fizice/juridice private este lungă şi foarte diversă; tocmai de aceea vom întâlni în
doctrină mai multe definiţii ale concesiunii.
În opinia lui Pierre Delvolve, prin concesiune se înţelege „o convenţie prin
care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o
întreprindere privată, care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care
este remunerată din redevenţele percepute de usageri”(LDA, p. 47).
După alt autor francez, Gilles Lebreton, concesiunea serviciului public
este „actul administrativ prin care o persoană publică numită concedent
încredinţează unei persoane private, numită concesionar, gestiunea serviciului
public pe riscul său, recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la
beneficiarii serviciului” (DAG, p. 122).
În doctrina românească actuală, Antonie Iorgovan arată că „prin contractul
de concesiune o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre
administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o
activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren
proprietate de stat”. (DATE, vol. III, p. 103).
Aceste definiţii necesită unele precizări.
În primul rând, trebuie făcută distincţia între concesionarea serviciului
public şi actele, foarte variate, în cazul cărora, datorită unui limbaj administrativ
insuficient de precis, se utilizează, de asemenea, termenul de concesionare.
Concesionarea serviciului public se distinge radical prin faptul că reprezintă un
mod de gestionare a unui serviciu public. În cazul concesionării lucrărilor
publice diferenţa este, spre exemplu, mult mai puţin semnificativă, reducându-se la
un simplu procedeu: este vorba de concesionarea serviciului public, dar
concesionarul nu se angajează numai să asigure funcţionarea serviciului, ci, în
prealabil, se angajează să efectueze el însuşi lucrările publice necesare acestei
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

funcţionări. Gestiunea serviciului trebuie să-i permită, ca atare, printre altele, să

suporte cheltuielile şi să amortizeze aceste lucrări publice, care, la finele
contractului de concesionare, revin gratuit cedentului. De aceea, concesionarea
lucrărilor publice se face pe perioade lungi. Astăzi, procedeul se aplică şi în cazul
constituirii şi exploatării autostrăzilor cu plată şi a parcurilor subterane de garare a
autovehiculelor. Există şi cazul concesionării în stare pură, fără lucrări publice,
atunci când serviciul nu necesită construirea de infrastructuri publice (reţeaua de
autobuze).
În al doilea rând, conform accepţiunii clasice a concesionării, gestiunea
serviciului public este încredinţată, în principiu, unei persoane private,
individuale sau de tip societate, care păstrează acest caracter şi se raportează la
dreptul privat. Procedeul concesionării are un câmp limitat de acţiune, din cauza
naturii sale, cât şi a surselor de provenienţă. El nu se poate aplica decât serviciilor
care încasează în contrapartidă o sumă de la beneficiarii săi, ceea ce exclude din
plecare serviciile gratuite (ajutor social) şi cele ce permit individualizarea
utilizatorilor (ansamblul căilor publice, mai puţin autostrăzile care permit
individualizarea şi a căror construcţie/întreţinere poate fi concesionată). Procedeul,
pe de altă parte, presupune, cel puţin în forma sa clasică, adeziunea statului la
liberalismul economic. Atunci când statul liberal, în secolul al-XIX-lea, s-a văzut
obligat să intervină pentru a permite dezvoltarea întreprinderilor (rezultate în urma
progresului tehnic a cărui realizare excludea concurenţa şi cerea măsuri de
autoritate publică în domenii precum: căi ferate, gaze, electricitate), a considerat că
gestionarea unor astfel de întreprinderi nu ţine de competenţele sale normale; exista
teama riscului pe care aceste întreprinderi păreau să le suporte la înfiinţare.
Procedeul concesionării a permis statului să menţină aceste întreprinderi în afara
sferei publice, să introducă în gestionarea lor conceptul de profit capitalist, element
necesar al progresului economic din punct de vedere liberal, şi, în sfârşit, să se
elibereze de riscurile financiare ale acestor iniţiative.
Regimul concesionării clasice rezultă din concilierea între cele două
elemente fundamentale, şi aparent opuse, ale sistemului; pe de o parte, un serviciu
public subordonat imperativelor interesului general; pe de altă parte, un particular
care nu acceptă să-l gestioneze decât prin prisma interesului personal.
A fost necesar, ca urmare, să se menţină cedentului o autoritate strictă
asupra serviciului şi să se garanteze concesionarului beneficiile la care poate spera
în mod legitim. Necesitatea acestei concilieri domină regimul concesionării.
 Managementul serviciilor publice

După cum se poate observa, obiectul concesiunii poate fi diferit. Chiar în

art. 25 din Legea nr. 15/1990 se arată care poate fi acesta:
• o activitate economică;
• serviciile publice;
• unităţile de producţie aparţinând regiilor autonome;
• terenurile proprietate de stat.
O primă observaţie trebuie făcută cu privire la faptul că serviciile publice,
la rândul lor, pot avea caracter economic, ceea ce justifică tratarea lor separată.
Ca atare, trebuie să restrângem sfera noţiunii de „activitate economică”
numai la acele activităţi care satisfac un interes general pentru care este
responsabilă administraţia publică. Jurisprudenţa interbelică şi mai puţin cea
actuală au considerat că prin noţiunea de “activitate economică” trebuie avute în
vedere două situaţii:
♦ lucrările publice în cazul în care exploatarea lor nu era un prerogrativ
al serviciului public;
♦ monopolul de exploatare, adică dreptul exclusiv al statului/colectivităţii
locale de a administra şi/sau de a emite licenţe de exploatare.
La rândul ei noţiunea de „lucrări publice” comportă două sensuri:
™ în sens strict, lucrările publice sunt numai cele care au caracter
imobiliar, în scopul de utilitate generală şi se supun regimului juridic
administrativ;
™ în sens larg, pe lângă elementele enumerate mai sus, se înţeleg şi
obiectele ce sunt înglobate în cadrul lucrărilor publice.
Practic, prin contractul de concesionare se realizează o fuziune între
serviciul public şi lucrarea publică executată din moment ce concesionarul preia
serviciul public ce beneficiază de lucrarea respectivă sau, invers, persoana privată
care gestionează un serviciu public va face lucrările necesare şi le va exploata în
continuare.
În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concesiunilor de servicii
publice, trebuie precizat că acesta este diferit în funcţie de natura lor:
˜ pentru regiile autonome care gestionează servicii publice de interes
naţional sau local sunt aplicabile normele dreptului public (administrativ);
˜ pentru societăţile comerciale care desfăşoară activităţi
industriale/comerciale pentru satisfacerea interesului general, dar obţin profituri
prin vânzarea de furnituri sau servicii către usageri, se aplică un regim mixt de
drept public/privat;
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

˜ pentru serviciile publice concesionate de regiile autonome unor

persoane private şi care, deci, nu realizează un interes general, este aplicabil
regimul juridic civil.
În practică, s-au făcut adesea confuzii cu privire la clauza contractului de
concesiune, în special pentru transmiterea unor terenuri spre folosinţă unor
persoane private. De aceea, autorităţile administraţiei publice trebuie să stabilească
de la început care este destinaţia terenului sau a construcţiei ce trebuie realizată:
~ dacă terenul este numai un accesoriu pentru lucrările publice, el va
putea fi concesionat;
~ dacă terenul este obiectivul exploatării, atunci trebuie încheiate
contracte de închiriere (art. 30-31 din Legea nr. 15/1990).

Subiectele contractului de concesiune

Având în vedere natura juridică a contractului de concesiune care se aplică

totdeauna asupra unui bun/serviciu public rezultă că nu poate fi concedent decât o
persoană publică (statul, colectivităţile locale, alte instituţii publice). Ca atare,
poate fi concedent:
¾ o regie autonomă, în cazul în care transmite folosinţa asupra unor
unităţi productive sau activităţi economice ori servicii;
¾ autorităţile administrative publice, centrale şi locale, în cazul
concesionării terenurilor din patrimoniul lor sau al unităţilor de producţie pe care
le-a avut în administrare directă.
În ceea ce priveşte concesionarul, legea permite practic oricărei persoane să
preia în gestiune proprie un serviciu public. Potrivit art. 25 alin. 4 din Legea
nr. 15/1990 poate fi concesionar “orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină, respectiv, societate comercială (cu capital de stat, cu capital privat sau cu
capital mixt), comercianţi persoane fizice, de naţionalitate română sau străină, dacă
profiturile obţinute din activităţile comerciale sunt destinate realizării scopului lor
nelucrativ.

Structura contractului de concesiune

Concesiunea se bazează pe un contract încheiat între autoritatea cedentă şi

particularul pe care l-a ales în mod liber, cu respectarea, însă, a prevederilor legii.
Contractul se compune din două documente distincte:
ˆ O convenţie, care consemnează acordul părţilor;
ˆ Un caiet de sarcini în care sunt înscrise detaliat drepturile şi obligaţiile
lor şi, în special, regulile de organizare şi funcţionare ale serviciului.
 Managementul serviciilor publice

Actul concesionării era considerat în secolul al-XIX-lea ca fiind pe deplin

contractual. Dar, pe măsura dezvoltării serviciului public şi a bunei conturări a
exigenţelor sale, jurisprudenţa şi doctrina au revizuit această soluţie. Ele afirmă, în
prezent, principiul dublei naturi a actului concesionării, făcându-se astfel distincţia
între clauzele contractuale specifice dreptului administrativ şi cele contractuale
specifice dreptului civil, respectiv comercial.
Clauzele obligatorii sunt impuse de faptul că orice contract de concesiune
se încheie având în vedere un interes general al colectivităţii. Tot în virtutea acestui
interes general, autorităţile administraţiei publice au dreptul de a modifica
unilateral aceste clauze.
Clauzele care formează „partea regulamentară” sunt prestabilite de către
administraţia publică prin caietul de sarcini; participanţii cunosc dinainte
obligaţiile ce le revin în cazul câştigării licitaţiei; ei nu se pot sustrage acestor
norme prestabilite decât sub sancţiunea rezilierii unilaterale a contractului.
Contractul de concesiune conţine însă şi clauze care satisfac interesele
private ale concedentului şi concesionarului, clauze de ordin comercial ce formează
„partea contractuală”.
Clauzele pot fi modificate cu acordul autorităţii administraţiei publice
pe parcursul desfăşurării licitaţiei prin negociere directă; după licitaţie clauzele vor
figura în contractul de concesiune aşa cum au fost modificate prin acordul părţilor.
Este vorba, în esenţă, de prevederile financiare care garantează
concesionarului remunerarea sa şi care sunt dominate de principiul fundamental
pentru contracte administrative, şi anume, cel al echilibrului financiar al
contractului.

Drepturile şi obligaţiile concedentului

Autorităţile administraţiei publice locale în calitatea lor de concedente în

contractele de concesiune au următoarele obligaţii:
• stabilirea, urmărirea şi încasarea preţului stabilit; prin preţ se
realizează venitul garantat al colectivităţii locale, aşa încât el constituie element de
fond al contractului asupra căruia nu se poate negocia. Art. 27 din Legea
nr. 15/1990 se referă atât la preţul concesiunii, cât şi la redevenţă. Sub acest aspect,
facem distincţia între preţ şi redevenţă în sensul că aceasta din urmă constituie un
venit suplimentar pentru autorităţile administraţiei publice (de exemplu, în cazul
concesiunii unui teren, în cazul că acesta conţine bogăţii în subsol, administraţia
are dreptul la un venit în natură sau bani, suplimentar faţă de preţul concesiunii);
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

• obligaţia de a plăti concesionarului o indemnizaţie în cazurile în care

intervine o situaţie de forţă majoră şi concesionarul trebuie repus într-o situaţie
normală (în cazul în care administraţia refuză plata acestei indemnizaţii
concesionarul poate renunţa la contract);
• dreptul concedentului de a controla pe concesionar cu privire la modul
în care îşi execută obligaţiile contractuale; deşi în jurisprudenţă se consideră că
dreptul de control decurge din calitatea de parte contractuală, credem că în ceea ce
priveşte administraţia publică locală această clauză trebuie înscrisă expres în
contract;
• dreptul concedentului de a modifica unilateral clauzele contractule ori
de câte ori este periclitat interesul general; pe de altă parte, nimic nu se opune la
acordul concesionarului cu modificarea unor clauze atâta timp cât nu-i sunt lezate
interesele comerciale;
• obligaţia concedentului de a despăgubi pe concesionar în cazurile în
care se constată că cheltuielile efectuate pentru prestarea serviciului public au
depăşit încasările. Acest aspect este impus de faptul că prestatorul serviciului nu
mai poate reveni asupra tarifelor încasate de la clienţi. Diferenţa între cuantumul
tarifelor şi cuantumul cheltuielilor trebuie acoperită din bugetul local pentru faptul
că serviciul public a fost prestat în interesul colectivităţii locale.
Drepturile concesionarului

A. Drepturi aferente gestionării serviciului. Cedentul pune la dispoziţia

concesionarului, în virtutea contractului, un ansamblu de mijloace materiale sau
juridice, care-i sunt necesare în funcţionarea serviciului. Este vorba fie de bunuri
ale domeniului privat sau public care-i sunt repartizate, sau de privilegii exagerate
de drept comun: el beneficiază cel mai adesea de un monopol de drept, pe care
regulile comunitare îl repun de acum în discuţie, administraţia angajându-se să nu
trateze cu un alt concurent şi chiar să nu favorizeze indirect concurenţa.
Concesionarul poate chiar să beneficieze de prerogative de putere publică:
expropiere din motive de utilitate publică etc.
B. Drepturi pecuniare. Sunt cele mai importante pentru concesionarul sau
întreprinzătorul privat care înţelege să obţină beneficiile scontate pe seama
gestiunii serviciului.
1) În mod normal, concesionarul se remunerează păstrând pentru el
produsul taxelor percepute de la utilizatori în contrapartida serviciului prestat. Dar
tarifele care fixează suma fac parte din clauzele de reglementare: cedentul îşi
păstrează stăpânirea asupra tarifelor, ceea ce explică incidentele lor economice
 Managementul serviciilor publice

şi sociale; concesionarul nu-l poate constrânge să le modifice, ceea ce, în perioada

de instabilitate economică, ar risca să dezechilibreze total gestiunea în lipsa unei
contraprestaţii. Totuşi, acest principiu tradiţional este în regresie: statul acceptă, în
prezent, ca uneori să-l lase pe concesionar să stăpânească tarifele (autostrăzi), cu
scopul de a-i spori sentimentul responsabilităţii gestiunii.
2) Pe linia asocierii între cedent şi concesionar, contractele prevăd deseori,
în favoarea concesionarului, şi alte avantaje financiare, mai ales garanţia unui
interes minim acordat împrumuturilor sale către cedent.
3) În afara clauzelor formale, concesionarul poate să se preleveze de
principiul echilibrului financiar al contractului. Comun tuturor contractelor
administrative, acest principiu joacă un rol esenţial în cazul concesionării, datorită
timpului mare la care se referă acesta.
Acest drept îi permite să fie indemnizat dacă administraţia impune
modificări la convenţia iniţială. Concesionarul dispune, de asemenea, în principiu,
de un monopol în ceea ce priveşte exploatarea serviciului.

Obligaţiile concesionarului

Obligaţiile concesionarului se referă în întregime la asigurarea funcţionării

serviciului. Aceasta presupune, mai întâi, respectarea regulilor înscrise în caietul de
sarcini, precum şi a regulilor generale comune tuturor serviciilor publice.
1) Concesionarul trebuie să asigure continuitatea serviciului. Nu se poate
sustrage acestei obligaţii invocând vina administraţiei sau dificultăţi
materiale/pecuniare. Numai forţa majoră îl poate exonera pe concesionar.
Obligaţia de continuitate se referă şi la agenţii serviciului. Aceşti agenţi,
aleşi liber de concesionar, sunt salariaţi de drept privat, supuşi dreptului comun al
muncii; dar, în ceea ce priveşte dreptul la grevă, ei sunt supuşi aceloraşi limitări ca
şi agenţii publici, după regulile stabilite de legiuitor. În contrapartidă, caietul de
sarcini impune uneori concesionarilor, în favoarea lor, condiţii de muncă şi de
remunerare mai avantajoase decât cele care decurg din dreptul comun.
2) Obligaţia de a respecta egalitatea beneficiarilor în faţa serviciului se
impune concesionarului, în sensul furnizării prestaţiilor solicitate tuturor celor ce
îndeplinesc condiţiile cerute şi aplicării tarifelor fixate de autoritatea cedentă.
Totodată, tarifele tind să se diferenţieze din ce în ce mai mult în funcţie de situaţia
utilizatorilor, conform cu o gestionare comercială; dar toţi cei care se află în
condiţiile prevăzute pot să se prevaleze de condiţiile tarifare care sunt ataşate.
3) Puterea administraţiei de a modifica regimul oricărui serviciu pentru
a-l adapta noilor aspecte ale interesului general se aplică serviciilor concesionate.
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

Această regulă, pe care o ataşăm uneori naturii de reglementare a clauzelor relativ

la organizarea serviciului, impune concesionarului obligaţia de a se adapta
modificărilor decise de către cedent.
4) Dacă administraţia nu mai are ca sarcină gestionarea serviciului, ea
mai are responsabilitatea faţă de utilizatori şi opinia publică; de unde controalele
stricte, tehnice şi financiare pe care le exercită asupra gestiunii; concesionarul este
determinat să se supună.
5) Obligaţia de a-şi executa personal obligaţiile contractuale (în cazul în
care se transmite patrimoniului prin reorganizarea persoanei juridice sau prin
succesiune, în cazul persoanei fizice, atunci cel care preia serviciul public trebuie
să aibă acordul expres al autorităţii administraţiei publice).
6) Obligaţia de a exploata bunurile/serviciile în condiţii de eficienţă,
pentru a putea conserva şi creşte valoarea lor; în cazul pagubelor produse din culpa
sa, concesionarul va trebui să despăgubească administraţia.
7) Obligaţia de a realiza investiţiile specificate prin caietul de sarcini, a
programului de retehnologizare, a celorlalte condiţii tehnico-economice.
8) Concesionarul mai are o serie de obligaţii referitoare la respectarea
normelor legale din sfera protecţiei mediului, încadrării şi concedierii personalului,
pazei etc.

Încetarea concesiunii

1) În mod normal, concesiunea se sfârşeşte la expirarea perioadei pentru

care a fost instituită; ea poate fi, însă, reînnoită.
La expirarea termenului stipulat în contract, potrivit art. 8-11 din Anexa la
H.G. nr. 1228/1990, concesionarul este obligat să predea autorităţilor administraţiei
publice locale toate bunurile utilizate, precum şi cele rezultate din investiţiile
făcute, în mod gratuit şi libere de sarcini. Concesionarul nu va primi despăgubiri
pentru aceste bunuri.
• trebuie specificat că reglementarea H.G. nr. 1228/1990 vine în
contradicţie cu prevederile Legii nr. 15/1990 în ceea ce priveşte gratuitatea trecerii
în patrimoniul statului/colectivităţilor locale a bunurilor rezultate ca urmare a
concesiunii.
2) Concesiunea poate lua sfârşit şi înainte de termen în următoarele
cazuri:
• prin rezilierea contractului de către autorităţile publice în cazurile în
care concesionarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale; este evident că
funcţionarea defectuoasă a serviciului public justifică retragerea concesiunii.
 Managementul serviciilor publice

Tocmai de aceea trebuie înscrisă şi clauza privind penalităţile datorate în cazul

rezilierii contractului, precum şi a daunelor;
• prin renunţarea concesionarului, fie pentru că a dispărut obiectul
concesiunii, fie că este în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea din cauze
obiective; autorităţile administraţiei publice vor verifica însă aceste situaţii mai
înainte de a aproba renunţarea;
• există şi posibilitatea răscumpărării concesiunii, atunci când intervin
alte interese ale colectivităţii locale; trebuie precizat că răscumpărarea se va face la
preţul stipulat în documentaţia tehnico-economică.
În situaţia încetării concesiunii asupra bunurilor folosite sau dobândite de
concesionar se aplică un regim juridic special:
• toate bunurile imobile şi mobile folosite de concesionar reintră în
patrimoniul concedentului;
• bunurile mobile aparţinând concesionarului şi folosite pe durata
concesiunii reintră în patrimoniul acestuia (cu condiţia să nu fi devenit imobile prin
destinaţie conform art. 468 şi următoarele din Codul civil român);
• bunurile imobile edificate de concesionar pe terenul proprietate publică
(a statului sau a colectivităţii locale) trec în proprietate publică potrivit principiului
ascensiunii artificiale;
• bunurile mobile dobândite de concesionar prin exploatarea concesiunii
trec în proprietatea acestuia; în cazul în care aceste bunuri sunt „fructe”, ele se
supun regimului de comerţ, iar dacă sunt „producte” ele revin proprietarului
fondului din care au rezultat.
3) Cedentul, ca o aplicare a teoriei generale a contractului administrativ,
poate, dacă estimează că interesul general o cere şi fără vreo vină a
concesionarului, să pună capăt concesiunii, fie pentru a suprima serviciul, fie
pentru a-l gera (a-l administra) după o altă metodă. Este cazul răscumpărării
concesiunii. În această situaţie, concesionarul are dreptul la o indemnizaţie de
despăgubire, ca urmare a acestui fapt. Judecătorul îşi rezervă, însă, puterea de a
verifica temeiul motivelor de interes general invocate de cedent în sprijinul deciziei
sale şi o poate anula chiar dacă o consideră nejustificată.
4) Se poate întâmpla ca împrejurările să facă definitiv deficitară, fără
posibilităţi de redresare exploatarea unui serviciu, mai ales dacă el nu mai
corespunde nevoilor publicului. În acest caz, este inutil să se prelungească efectul
teoriei impreviziunii, invocat pentru a permite concesionarului să suporte un deficit
temporar până la restabilirea previzibilă a unei situaţii normale. Oricare
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

dintre părţi, în lipsa unui acord amiabil, poate, deci, cere judecătorului să pronunţe
rezilierea concesiunii.

7.3 Asocierea în participaţie

Potrivit art. 251 din Codul Comercial, „asociaţiunea în participaţiune are

loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai
multor persoane ori societăţi o participare în beneficiile şi pierderile uneia sau mai
multor operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ”.1
Din păcate, în practica autorităţilor administraţiei publice locale s-a
generalizat tipul de asociere în participaţiune cu diferite persoane private pentru a
se eluda în acest mod obligaţia organizării de licitaţii publice. O dată ce
administraţia devine „asociată” ea nu-şi poate scoate la licitaţie propria prestaţie
întrucât nu se află în concurenţă cu alt prestator de servicii.
În fapt, nu suntem nici măcar în prezenţa unui contract de asociere în
participaţiune pentru că, de cele mai multe ori, administraţia publică pune la
dispoziţia comercianţilor un spaţiu comercial contra unei sume de bani, adică o
chirie „mascată”.
Este ştiut că, atunci când una din părţi procură munca, iar cealaltă parte se
foloseşte de această prestaţie remunerând-o, este vorba de un contract de locaţie a
lucrărilor (locatio operarum) conform art. 1412 Cod Civil.
Din însăşi definiţia Codului Comercial rezultă mai multe condiţii
obligatorii pentru legalitatea încheierii unor asemenea contracte de asociere în
participaţiune.
În primul rând, persoana care se asociază trebuie să aibă calitatea de
comerciant sau societate comercială, iar din acest punct de vedere autorităţile
administraţiei publice nu convin definiţiei:
ˆ este adevărat că art. 252 din Codul Comercial permite şi
necomercianţilor să încheie astfel de contracte, dar precizează pentru „operaţiuni
comerciale”;
ˆ sarcinile administraţiei publice sunt expres stipulate în legea organică
fără a exista nici o competenţă pentru desfăşurarea de „operaţiuni comerciale”.
În al doilea rând, pentru a fi în prezenţa unei participaţiuni, trebuie ca
asociaţii să participe atât la beneficii, cât şi la pierderi. Din acest punct de vedere,
1
Ionescu, St., Jurisprudenţa română la zi, Editura Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1993,
p. 211
 Managementul serviciilor publice

administraţia publică nu poate accepta încheierea unui contract în condiţii de risc

pentru că nu are dreptul să accepte pierderi din patrimoniul colectivităţilor locale
(întrucât prin asocierea în participaţiune nu se naşte o persoană juridică nouă,
urmează ca, în cazul pagubelor, să intervină răspunderea nemărginită şi solidară a
asociaţilor).
În al treilea rând, asocierea în participaţiune are caracter ocult (fiind
cunoscută numai de asociaţi) şi ca atare nu are nici firmă, nici sediu, nici semnătură
sau capital social. Activitatea desfăşurată în asociere are caracter ilicit pentru că
lipsa de publicitate şi a înregistrării la administraţia financiară pentru plata
impozitului pe profit constituie evaziune fiscală.
În sfârşit, implicarea autorităţilor administraţiei publice în asocieri cu
persoane fizice/juridice private are ca efect scăderea imaginii acestora în faţa
cetăţenilor:
• prestarea de servicii în asociere cu agenţi economici privaţi duce atât la
scăderea cantităţii şi calităţii produselor furnizate, cât şi la inechitarea în
distribuirea lor (asociatul luând partea leului);
• administraţia publică nu are compartimente specializate pentru a urmări
contabilitatea asociaţilor şi nici servicii de control financiar proprii pentru a urmări
în ce măsură asociaţii îşi respectă obligaţiile;
• administraţia publică nu poate verifica modul în care asociaţii îşi
realizează investiţiile; ori, este de notorietate că orice comerciant are intenţia de
a-şi creşte valoarea investiţiilor proprii cu scopul de a-şi micşora cota de participare
pe care o plăteşte primăriei;
• mai amintim doar faptul că mijloacele materiale, echipamente, instalaţii
etc. sunt utilizate de aşa-numiţii asociaţi în alte scopuri decât cele stabilite prin
contractul de participaţiune.
Potrivit art. 38 (j) din Legea Administraţiei Publice Locale nr. 215/2001,
consiliile locale pot să hotărască „în condiţiile legii, asocierea cu alte autorităţi ale
administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la
asociaţii naţionale sau internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale,
în vederea promovării unor interese comune”.
Textul de mai sus are două părţi distincte: în prima parte menţionează de
„asociere” şi este mai restrictiv chiar decât Codul Comercial, întrucât se referă
numai la alte autorităţi ale administraţiei publice, iar în partea a doua se referă la
„colaborare”, ceea ce implică un sens mult mai larg decât acela comercial.
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

De altfel, chiar şi atunci când legea permite asocierea administraţiei cu

agenţi economici privaţi scopul acesteia nu poate fi decât realizarea de lucrări şi
servicii de interes public.
Este evident că asocierea cu un comerciant de băuturi nu se realizează în
interes public atâta timp cât profitul se împarte între comerciant şi primărie;
În practică, s-a ridicat, însă, problema ca profitul încasat de primărie de la
comercianţi să fie destinat unor lucrări publice; ori, această schimbare în practică
nu este încă posibilă.
Nici asocierea cu agenţi economici furnizori de produse alimentare (pâine,
lapte, carne) nu corespunde interesului public prevăzut de lege (comerciantul
desfăşoară într-adevăr o activitate de interes social, dar în scopul obţinerii
de profit).

În ceea ce priveşte „colaborarea” considerăm că sunt permise acele

contracte economice prin care se realizează investiţii întrucât legea se referă la
execuţia unor „lucrări” de interes comun (evident, pentru colectivitatea locală).
Contractele comerciale nu intră aşadar în discuţie atunci când avem în vedere
„colaborări”.
Indiferent de asociere sau colaborare ele trebuie să fie încheiate „în
condiţiile legii”; ori, singura lege care reglementează asocierile este Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

7.4 Arendarea serviciilor publice

În practica ţărilor occidentale este posibilă arendarea serviciilor publice

printr-un contract de affermage, adică printr-un contract administrativ prin care o
persoană publică deleagă unei persoane private, numită fermier, gestiunea unui
serviciu public. Forma de remunerare a fermierului este identică celei pentru
concesionar, însă contractul diferă sub trei aspecte:
¾ în primul rând, fermierul are obligaţia de a restitui autorităţii
administraţiei publice o parte din încasările primite de la usageri;
¾ al doilea aspect constă în faptul că fermierul primeşte utilajele
necesare de la administraţie şi le utilizează pe toată durata contractului
(administraţia păstrându-şi dreptul de proprietate);
 Managementul serviciilor publice

¾ al treilea aspect diferit de contractul de concesiune rezidă în caracterul

exclusiv comercial al contractului (administraţia neavând dreptul de a-l rezilia
unilateral ca în cazul concesiunii).
De regulă, aceste contracte de arendare survin după terminarea duratei unei
concesiuni, adică după ce s-au realizat mijloacele necesare funcţionării unui
serviciu public şi aceste mijloace pot fi arendate unui fermier.
Potrivit legislaţiei române, pot fi date în arendă numai bunurile agricole
(terenuri cu destinaţie agricolă) cu interdicţia expresă pentru regii, instituţii publice
sau staţiuni de cercetare de a administra terenuri proprietate de stat şi de a arenda
aceste terenuri. Per a contrario, rezultă că administraţia publică locală, instituţiile
publice pot da în arendă terenuri aparţinând domeniului privat.
Legiuitorul român a definit arendarea ca un „contract ce se încheie între
proprietar, uzufructar sau alt deţinător legal de bunuri agricole şi arendaş, cu
privire la exploatarea bunurilor agricole pe o perioadă determinată şi la un preţ
stabilit prin acordul părţilor”.
Contractul de arendare trebuie să cuprindă clauze referitoare la:
~ părţile contractante, inclusiv domiciliul;
~ obiectul contractului (descrierea exactă a tuturor bunurilor agricole
arendate);
~ obligaţiile fiecăreia dintre părţi şi durata lor (minim 5 ani);
~ arenda şi modalităţile de plată (în natură, în bani sau în natură şi bani).
Pentru a fi opozabile terţilor, contractele de arendă se înregistrează la
consiliul local în raza căruia se află situat bunul arendat; dacă bunul arendat se află
pe raza administrativă a mai multor localităţi, contractul va trebui înregistrat la
fiecare consiliu local din acele localităţi.
Specificul contractului de arendă rezidă în posibilitatea arendaşului de a
dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor exploatate. Legea stipulează că „la
expirarea contractului se poate recunoaşte arendaşului, prin hotărâre
judecătorească, un drept de retenţie cu privire la contraprestaţiile sale faţă de
cealaltă parte, izvorâte din contract”.
În plus, arendaşul, persoană fizică, are un drept de preemţiune înaintea
statului, în cazul vânzării-cumpărării terenurilor arendate dacă sunt situate în
extravilan.
Pentru persoanele fizice care au dobândit calitatea de acţionar conform
art. 36 din Legea nr. 18/1991 există opţiunea de a deveni locatar. Contractul de
locaţiune se încheie pe o perioadă de minim 5 ani între societatea comercială care
deţine terenul şi persoana fizică devenită locatar.
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

După emiterea titlurilor de proprietate de către comisiile judeţene asupra

terenurilor în echivalent arabil, se pun în posesie persoanele îndreptăţite, iar după
expirarea termenului arendei, persoanele rămân proprietare de drept.

7.5 Prestarea serviciului în regie proprie

Un serviciu public se prestează în regie proprie, atunci când este gestionat

direct de către persoana publică, autoritatea care l-a înfiinţat. Ca urmare, serviciul
public nu va avea personalitatea juridică distinctă faţă de persoana publică prin care
s-a înfiinţat. În principiu, toate serviciile publice administrative sunt gestionate în
regie proprie. Unele servicii publice cu caracter industrial sau comercial pot fi
gestionate în regie proprie:
♦ potrivit legilor române, serviciul de spaţiu locativ se desfăşoară în
regie proprie, deşi el poate fi mult mai eficient ca serviciu comercial (agenţie
imobiliară). De lege ferenda ar fi utilă restructurarea acestor servicii publice şi
transformarea lor în agenţi comerciali sub controlul administraţiilor locale.
Gestiunea serviciului public în regie proprie poate fi directă, adică pe baza
finanţării de către administraţie, sau indirectă, pe baza unei autonomii financiare.
Această distincţie este absolut necesară, atunci când este vorba de servicii cu
caracter industrial sau comercial, deoarece acestea trebuie să-şi acopere cheltuielile
din veniturile proprii (nu de la bugetul local).
Ca atare, serviciile în regie prezintă următoarele trăsături:
1. Serviciile în regie nu constituie persoane juridice distincte. Ele depind
de colectivitatea teritorială, de stat, de regiune, departament sau comună, care sunt
titularele drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din activitatea lor. Nu cu serviciul de
„poduri şi şosele” contractează întreprinderile lucrări publice, ci cu statul, prin
intermediul „Serviciului de poduri şi şosele”. Trebuie să se insiste asupra acestui
aspect care dă naştere la confuzii datorită limbajului folosit.
2. În ceea ce priveşte organizarea lor, serviciile în regie sunt dependente
direct de colectivitatea căreia îi aparţin. Pentru stat, ele constituie serviciile
descentralizate ale diverselor departamente ministeriale. Agenţii cărora le sunt
încredinţate aceste servicii sunt subordonaţi ierarhic ministrului, cu considerarea
relaţiei aferente autorităţii prefectului la nivel judeţean sau departamental. Este, în
special, cazul serviciilor de poliţie. Serviciile municipale, regionale
 Managementul serviciilor publice

şi departamentale ţin de consiliul şi puterea executivă aferente colectivităţii

respective.
3. Din punct de vedere financiar, serviciul nu are nici caracter individual
(nici personalitate). Creditele necesare funcţionării sale sunt prevăzute în bugetul
general de venituri şi cheltuieli al colectivităţii. Dacă serviciul are încasări, acestea
se transferă masei încasărilor bugetare pe baza căreia sunt suportate majoritatea
cheltuielilor.
4. Ca excepţie, în cazul colectivităţilor locale, termenul de „regie”
desemnează atât servicii fără personalitate, cât şi servicii cu autonomie financiară
cu sau fără personalitate.

Principalele categorii de servicii în regie

Cadrul general permite două variante. De regulă, serviciile în regie sunt
servicii administrative. Ca atare, toate regulile şi toate procedurile de drept
administrativ sunt valabile: agenţii lor sunt funcţionari în cea mai mare parte,
lucrările realizate sunt lucrări publice, responsabilitatea lor este angajată conform
dreptului administrativ, iar litigiile sunt rezolvate de jurisdicţia administrativă.
În mod excepţional, procedeul regiei se aplică şi în cazul serviciilor
comerciale şi industriale, mai ales în cadrul colectivităţilor locale. În acest caz,
regulile precedente suferă anumite modificări: în lipsa autonomiei financiare,
serviciul are individualizare contabilă, care îi permite să ştie dacă obţine sau nu
profit, iar dreptul privat se aplică relaţiilor lor cu furnizorii şi utilizatorii.
Observaţie: Serviciile în regie pot exercita fie o activitate de serviciu
public (cazul general), fie de control administrativ, fie o acţiune de sprijinire a
activităţilor private de interes general şi control a acestora.
Pentru satisfacerea unor necesităţi ale populaţiei, administraţia publică
locală poate crea servicii publice, fără personalitate juridică, sub forma unor
departamente, direcţii, birouri etc. a căror organizare şi funcţionare se
caracterizează prin:
™ serviciile publice fără personalitate juridică nu au buget propriu de
venituri şi cheltuieli şi, ca atare, nici autonomie financiară;
™ conducerea serviciului public se face de către un funcţionar subordonat
direct primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, care nu se află într-un
raport juridic de management, ci de muncă, faţă de administraţie;
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

™ atât capacitatea de folosinţă, cât şi capacitatea de exerciţiu a acestor

servicii nu se pot manifesta decât ca o ficţiune a legii, în sensul că recunoaşterea lor
ca subiecte de drept civil se face prin intermediul persoanei juridice a consiliului
local. Ca atare, aceste instituţii publice pot încheia acte juridice în nume propriu,
urmând însă ca răspunderea să revină consiliului local în numele căruia acţionează.
De aici, rezultă necesitatea ca autoritatea administraţiei publice să precizeze, la
înfiinţarea oricărui serviciu, categoriile de acte pe care acestea le pot încheia.

Prestarea serviciilor în regie proprie

CONSILIUL LOCAL
HOTĂRÂRI

Regulament
de organizare DIRECTOR SECRETARIAT
şi funcţionare

DIRECŢII SERVICII
TEHNICE PERSONAL INTERFAŢĂ
DE SPECIALITATE USAGERI

COMPARTIMENTE SERVICII UTILIZATORI

DE EXECUŢIE DE CONTROL
 Managementul serviciilor publice

7.6 Serviciile publice în sistemul franchising

Conceptul istoric al acestui tip de comerţ se regăseşte încă din perioada

Evului Mediu, iar după anii 1980 a cunoscut o largă răspândire în ţările capitaliste,
în special, în SUA.
Contractele de franchising au ca obiect transmiterea sau concesiunea
mărcii, a mijloacelor de comercializare a mărfii sau serviciului. Franchisingul a
fost conceput ca un tip de extindere a unei afaceri prin producerea şi
comercializarea unor bunuri/servicii (deja cunoscute anterior în alte regiuni)
în zone noi. Avantajul franchisingului constă în faptul că cel care concesionează
marca unui produs pune la dispoziţia comerciantului toate informaţiile necesare
(experienţa anterioară), metodele sale comerciale, copyright, îi asigură acces la
sistemul de publicitate şi reclamă, îi asigură asistenţă tehnică şi pune la dispoziţie
reţeaua de distribuţie.
În ţările occidentale, administraţia utilizează contractele de franchising
pentru a menţine astfel simbioza dintre sistemul politic şi cel privat; faţă de
avantajele prestatorului în franchising enumerate mai sus, administraţia publică îşi
rezervă un singur drept, şi anume, acela de a stabili planul general de marketing. În
acest fel, administraţia publică rămâne producătoare de servicii publice, dar
distribuţia lor se face prin intermediul unui agent economic privat.
Pentru domeniul serviciilor publice contractul de franchising poate fi
benefic din următoarele considerente:
• agentul economic privat are tot interesul să-şi mărească permanent piaţa
de desfacere pentru a-şi creşte profiturile;
• administraţia este degrevată de riscuri atâta timp cât
producerea/desfacerea se realizează cu banii agentului economic privat;
• agentul economic privat este obligat să respecte normele impuse, să
asigure funcţionarea comercială, să efectueze investiţii, să plătească o
redevenţă (calculată în procente sau cotă fixă) în funcţie de desfacerile
realizate.
O variantă foarte modernă constă în preluarea unui contract la cheie pe
baza căruia agentul privat alocă fonduri, proiectează şi construieşte obiective de
interes public pe care apoi le administrează pe termen lung.
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

7.7 Serviciul public în locaţie de gestiune

Locaţia de gestiune este un contract administrativ prin care o persoană

publică încredinţează unei persoane private (pe care o plăteşte cu sume forfetare)
exploatarea unui bun din domeniul public sau a unei afaceri (închirierea fondului
de comerţ).
Cele mai cunoscute, în practică, sunt contractele de locaţie ale lucrărilor de
construcţii, încredinţate unor antreprenori specializaţi care, după terminarea
lucrărilor, beneficiază în continuare de exploatarea lor conform clauzelor stabilite
prin contractul administrativ.
Spre deosebire de contractul de concesiune sau de arendă, titularul
contractului de locaţie este remunerat direct de către administraţia publică, iar, spre
deosebire de regie, remuneraţia este forfetară (pe bază de comision calculat asupra
facturii).
În România, după 1989, potrivit legii de transformare a întreprinderilor
socialiste în regii autonome sau societăţi comerciale s-a permis locaţia de gestiune
în cazul unor „secţii economice din structura regiei autonome”. Locaţia de gestiune
se atribuie persoanelor fizice/juridice române sau străine prin decizia administraţiei
publice centrale (în cazul regiilor autonome de interes naţional) sau decizia
consiliilor locale (în cazul regiilor de interes local).
Prin noţiunea de „decizie” trebuie să înţelegem actul administrativ,
respectiv Hotărârea de Guvern (Hotărârea Consiliului Local).
În practică, s-a generalizat tipul locaţiei de gestiune care implică economia
de fonduri (comerciantul suportând toate cheltuielile), în condiţiile în care
comerciantul, are dreptul de a folosi domeniul public o perioadă relativ mare
de timp.
În jurisprudenţă, locaţia de gestiune a fost tratată ca regim juridic
asemănător concesiunii din două considerente: întâi, că se bazează pe un contract
guvernat de dreptul comercial şi apoi pentru că rezilierea lui unilaterală nu este
posibilă (în afara clauzelor contractuale) ca în cazul oricărui contract comercial.
 Managementul serviciilor publice

7.8 Prestarea serviciilor publice în gestiune delegată unilateral

Posibilitatea de a transmite gestiunea unui serviciu public nu se reduce

numai la tipul actelor juridice bilaterale (contracte), ci se poate face prin act juridic
unilateral (lege, hotărâre a autorităţii administraţiei centrale sau locale).
În ţările occidentale, acolo unde autorităţile administraţiei publice locale
deţin capitalul majoritar în cadrul unei societăţi comerciale, se realizează
privatizarea acestora prin act juridic unilateral. Astfel, prin hotărârea autorităţilor
deliberative, se cedează cota de participare la capital către acţionari, urmând ca
serviciul public să funcţioneze în continuare în regim privat.
Un alt mod de prestare a serviciilor publice prin delegare unilaterală se
realizează ca urmare a dispoziţiilor legale:
• formarea unei asociaţii de comune în scopul realizării unor lucrări de
interes local prin dispoziţiile legii;
• constituirea asociaţilor, federaţiilor, cooperativelor ca urmare a unor
hotărâri de guvern;
• constituirea societăţilor mixte prin hotărârea consiliului local.
Procesul de privatizare a serviciilor publice, fie prin transformarea regiilor
autonome în societăţi comerciale, fie prin cesiunea acţiunilor în cazul societăţilor
comerciale cu capital majoritar de stat, trebuie obligatoriu însoţită de norme care să
garanteze supremaţia interesului general faţă de considerentele comerciale.
În ceea ce priveşte instituţiile publice prin intermediul cărora se prestează
servicii de interes general, privatizarea se realizează conform dreptului comun, în
cazul nostru, administrativ, astfel încât prin actul unilateral de delegare să fie
precizate principiile de organizare şi funcţionare a serviciului public respectiv.
În fapt, însăşi hotărârea autorităţii administraţiei publice de privatizare a
unui serviciu constituie actul delegării; nu sunt necesare acte administrative
separate atâta timp cât instituţia (cu sau fără personalitate juridică) funcţionează
sub autoritatea administraţiei publice.
Administraţia publică locală are posibilitatea de a delega gestiunea unui
serviciu public către o persoană juridică, de regulă, un agent economic specializat,
prin intermediul unui contract. Se poate afirma că elementul esenţial pentru
definirea gestiunii delegate îl constituie contractul, deoarece, prin clauzele sale,
acesta trebuie să precizeze atât drepturile, cât şi obligaţiile administraţiei
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

şi prestatorului. Fiind, sub aspect juridic, un contract administrativ rezultă că

autoritatea publică are dreptul oricând de a rezilia contractul cu prestatorul iniţial şi
de a-l continua cu un alt prestator.
Din tabelul prezentat în continuare, se poate observa că responsabilitatea
maximă a prestatorului intervine în cazul contractului de concesiune.

Caracteristici pe tipuri de contracte de gestiune a serviciilor publice

Tabelul 7.1
Tipul de contract
Gestiune
Concesiune Arenda Regie
proprie
Aspectul analizat
Finanţarea Adm. Adm.
Concesionare Adm. publică
lucrărilor noi publică publică
Finanţarea fondului Adm. Adm.
Concesionare Fermier
de rulment publică publică
Adm. publică
Adm. publică
prin Adm.
Stabilirea tarifelor prin prevederile Adm.
prevederile publică
pentru utilizatori incluse în publică
incluse în
contract
contract
Contractarea cu
Concesionar Fermier Regie Colectivitate
utilizatorul serviciului
Remunerarea Inclusă în % din Urmare a
Inclusă în tarif
prestatorului contract profit contractului
Realizarea sarcinilor
delegate de către Suprataxă Suprataxă Factură Factură
administraţia publică
Responsabilitatea Foarte
Puternică Medie Slabă
prestatorului puternică
Angajamentul
financiar Foarte puternic Puternic Medie Slabă
al prestatorului
 Managementul serviciilor publice

Indiferent de contractul juridic utilizat, între cel care deleagă

(administraţia) şi cel căruia i se deleagă (prestatorul de servicii) trebuie fixată
regula delegării, adică măsurile asiguratorii pentru fiecare dintre părţile
contractante în cazurile în care nu se respectă clauzele contractuale.
Forma juridică a raporturilor dintre administraţie şi prestatorii de servicii
este prima condiţie pentru realizarea cantităţii şi calităţii serviciilor publice. Ea este
obligatorie pentru că administraţia răspunde direct faţă de cetăţeni de asigurarea
acestor servicii.

7.9 Achiziţia de bunuri şi servicii

Autorităţile administraţiei publice pot, potrivit legii (HG nr. 63/1994

republicată în 4 august 1995) să achiziţioneze prin licitaţie publică bunuri sau
servicii.
• prin bunuri se înţelege gama tuturor obiectelor fizice (produse,
echipamente, instalaţii, inclusiv imobile etc.);
• prin servicii se înţelege activitatea de exploatare a acestor bunuri,
reparaţiile (cu excepţia reparaţiilor capitale şi a demolărilor la construcţii şi
instalaţii pentru care se aplică normele achiziţiei de investiţii).
Achiziţia de servicii se poate realiza numai prin licitaţie publică potrivit
metodologiei elaborate de Ministerul Finanţelor.
Pentru achiziţia de active corporale, comisiile de licitaţii se numesc prin
ordin al ministrului de resort (în cazul regiilor de interes naţional) sau prin decizia
autorităţii administraţiei publice locale (pentru regiile de interes local).
• în cazul în care valoarea bunurilor sau serviciilor este mai mică de
50 milioane lei nu este obligatorie licitaţia şi se poate utiliza procedura selecţiei
de preţ;
• în practică, pentru a se eluda obligaţia licitaţiei, administraţia
selecţionează un ofertant pentru servicii sub 50 milioane lei, dar, de mai multe ori,
pe parcursul timpului, astfel că, în realitate, serviciile plătite de la buget se ridică
mult peste limita legală.
Modalităţi de gestiune a serviciilor publice

În cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii, se pot organiza mai multe tipuri

de licitaţie:
a) licitaţia fără preselecţie, la care pot participa un număr nelimitat de
ofertanţi interni sau externi cu condiţia să îndeplinească cerinţele specificate de
administraţie;
b) licitaţia cu preselecţie, care se organizează în două etape: în prima,
participă toţi cei interesaţi şi care răspund anunţului publicitar; în a doua –
ofertanţii selecţionaţi de comisia de licitaţie ca fiind competenţi şi potenţiali;
c) licitaţia publică restrânsă, determinată de faptul că nu există ofertanţi
sau pentru că la o licitaţie anterioară nu s-a încheiat contractul. Oricum, numărul
participanţilor este de minim doi.
Autoritatea administraţiei publice achizitoare trebuie să facă anunţul
publicitar în presă cu minimum 10 zile înaintea datei stabilite pentru desfăşurarea
licitaţiei. Conţinutul minim al anunţului publicitar cuprinde:
˜ denumirea şi sediul instituţiei publice achizitoare;
˜ condiţiile de participare;
˜ forma şi obiectul licitaţiei precum şi descrierea serviciilor ce urmează a
fi contractate (cantitate, calitate, termene, condiţii de livrare sau de furnizare,
plată etc.);
˜ locul, data şi ora limită de depunere a ofertelor.
Ofertele se depun sau se transmit prin poştă cu scrisoare recomandată
semnată de reprezentantul persoanei juridice interesate până la ora şi locul stabilit.
Deschiderea ofertelor se face în prezenţa membrilor comisiei de licitaţie.
Aceştia vor consemna într-un proces verbal toate elementele necesare din timpul
desfăşurării licitaţiei.
• comisia de licitaţie are dreptul de a cere ofertanţilor să precizeze
anumite aspecte din oferta lor, fără însă a modifica valoarea sau conţinutul.
Evaluarea se face pe baza unor punctaje, prestabilite de comisia de licitaţie,
specificate în caietele de sarcini, a preţului şi a condiţiilor tehnice propuse. În cel
mult 10 zile, comisia de licitaţii va redacta o hotărâre de acceptare a ofertei,
în două exemplare, prin care se arată: componenţa comisiei, numele ofertantului
câştigător, justificarea tehnico-economică a alegerii, semnătura participanţilor şi
data.
 Managementul serviciilor publice

Legea obligă autorităţile publice achizitoare să redacteze caiete de sarcini

(specificaţii tehnice) pentru bunurile sau serviciile ce vor fi achiziţionate prin care
să se ţină seama de:
• necesitatea definirii bunului/serviciului funcţie de parametrii tehnico-
calitativi ai acestuia şi mai puţin în raport de aspect sau formă;
• încadrarea în standarde şi norme internaţionale sau în reglementări şi
norme naţionale, dar recunoscute internaţional.
Fiecare din modalităţile de gestiune a serviciilor conţine, aşa cum s-a
demonstrat, aspecte de particularizare publice cu avantaje şi limite pentru
contractanţi. În acest context legislativ şi luând în considerare toate oportunităţile
oferite, autorităţile deliberative de la nivel central şi local trebuie să aibă
competenţa managerială pentru a identifica cea mai eficientă modalitate de
gestiune a serviciilor publice şi abilitatea de a iniţia şi dezvolta cele mai potrivite
forme contractuale, pentru ca, prin furnizarea serviciilor publice în forma selectată,
să se satisfacă cel mai bine interesul public.