P. 1
POVESTIREA-caracteristici

POVESTIREA-caracteristici

|Views: 91|Likes:
Published by Maria Crssssss

More info:

Published by: Maria Crssssss on May 25, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/16/2013

pdf

text

original

POVESTIREA

Caracteristici generale: - este o specie a genului epic in proză şi mai rar in versuri de mai mare întindere decât schiţa dar mai redusă decât nuvela sau romanul. Povestea are un conflict puternic, urmând însă un singur episod însemnat din viaţa personajului. Acţiunea are la bază un sâmbure de adevar. Întâmplările se petrec într-un timp trecut, chiar mitic. Caracteristica de bază a povestiri este subiectivismul dat de structura personajului: personaj narator (participant) sau personaj martor (asistent). Scrierea este făcută de obicei la persoana I. Ca mod de expunere, dominantă este naraţiunea în care se creează şi suspansul pentru a trezii interesul; a capta atenţia. Sunt folosite însă şi dialogul şi descriere. În literatura română au scris povestiri Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Voiculescu. Povestirile pot fi: sociale, istorice, filozofice, mitologice, satirice.

HANUL ANCUŢEI
- este o culegere de 9 povestiri scrise în perioada de maturitate artistică, de Mihai Sadoveanu. Povestirile se alătură altor creaţii de valoare: Baltagul, Bordeenii, Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Ţara de dincolo de negură, Floare ofilită, Locul unde nu s-a-ntâmplat nimic. În plan compoziţional, volumul are o structură originală, asemenea „decameroului”: este folosită tehnica „povestirii în ramă” sau a povestirii în povestire. Autorul narează despre atmosfera la Hanul Ancuţei, aici depănânduse apoi povestirile. Originală e şi tehnica naraţiunii; autorul se înscrie printre ascultătorii prezenţi la han, întrucât în dialog cu povestitorul întâmplării. Naratorul e chiar personajul cel care a trăit evenimentele sau a fost martorul întâmplărilor încât subiectivitatea e sporită. Câteva motive literare dau unitatea operei, care ar putea fi considerată astfel un roman al realităţii sociale, în mai multe episoade; apar astfel motivele: Hanul, Ancuţa, lăutarii, focul, vinul, timpul legendelor(mitic). Povestirile sunt rostite mai ales seara târziu, într-o toamnă aurie, în jurul focului – simbolul eternităţii. Hanul este o adevărată cetate, „cu ziduri groase şi porţi ferecate”, nu este simbolul răului ca la Slavici (Moara cu noroc), ci simbolul bucuriei întâlnirii lor şi amintirilor; aici, când contenesc cântecele lăutarilor, se rostesc povestirile. Ancuţa ce-a de altă dată, dar şi ce-a tânără „mai frumoasă şi mai sprânceană”, împarte vin, pui fripţi şi mai ales veselie şi bună dispoziţie. Unitatea povestirilor este dată şi de elementul tematic; toate prezintă realităţi sociale, drame ale vieţii ţăranului, purtând mereu în suflet de scriitor,

într-o manifestare diversă: sub formă satirică (Iapa lui Vodă); în spirit justiţiar (Haramlamie, Judeţ al sărmanilor); drama eroică (Fântâna dintre plopi). Fântâna dintre plopi este a treia povestire a volumului Hanul Ancuţei. Este rostită de căpitanul Neculai Isac la rugămintea prietenului său, Comisul Ioniţă. Tema povestirii este iubirea, cu drama pe care dragostea o poate aduce omului; eroul se află însă în legătura directă cu realitatea socială. Atmosfera este specifică poveştilor lui Sadoveanu; o descriere a naturii, când amurgul începe să stăpâneasca lumea, iar soarele auriu se ascunde la orizont. În singurătatea nopţii se aud doar cântecele lăutarilor şi se zăreşte lumina focului, la Hanul Ancuţei unde se adună gospodarii şi cărăuşii din Ţara de Sus. Printre ei se află parcă şi autorul, ascultând toţi o poveste dramatică. Neculai Isac vine parcă de departe, de pe alt tărâm, dintr-un timp îndepărtat, al amintirilor. Este întâmpinat de prietenul său din tinereţe Comisul Ioniţă, care-l roagă să istorisească o întâmplare tristă a vieţii sale petrecută în urmă cu 25 de ani, întâmplare care a cauzat pierderea „luminii”; a unui ochi. Este o amintire care a întunecat viaţa căpitanului. În drumul său spre Suceava, unde ducea vinul, Neculai Isac poposeşte la Hanul Ancuţei; trăia Ancuţa ce-a de altă dată. La Fântâna dintre plopi o întâlneşte pe Marga, o ţigancă frumoasă, de numai 18 ani. Este atras de farmecele ei şi promite o nouă întâlnire la întoarcere. În acelaşi codru romantic, la fântână se vor regăsi într-o scenă de iubire cei doi îndrăgostiţi. Sfârşitul e insă tragic; Marga îl înştiinţează de cursa întinsă de ceata de ţigani; urmând să-l surprindă pentru ai lua banii si tot avutul. Mărturisirea fetei îl îngrijorează, dar este aprig în luptă. Pentru ca Marga a trădat, este ucisă şi aruncată în fântână. Naculai Isac îşi pierde un ochi. Personajul povestirii, căpitanul Neculai Isac, trăieşte o dramă a iubirii, asemenea tinerei fete de ţigani, Marga. El e personajul narator, realizând povestirea din amintiri, dar apare într-o caracterizare directă făcută de autor: „era un om ajuns la cărunteţă, dar se ţinea drept şi sprinten pe cal(…) Cu mustăcioară tunsă şi barba rotunjită, cu sprâncene întunecoase arată încă frumuseţă şi bărbăţie, deşii ochiul drept, strâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu.” Iubirea era pentru el adevăratul sens al vieţii: „Şi pentru o muiere care-i era dragă îşi punea totdeauna viaţa”. Iubeşte cu sinceritate şi pasiune, considerând că amorul este un sentiment nobil, a cărui taină trebuie păstrată: „numai dragostea cere singurătate”. Căpitanul Neculai Isac exprimă bogăţia sufletească a omului din popor: este cinstit şi devotat. Îşi păstrează cuvântul dat, chiar dacă femeia iubită este o ţigancă. Marga trăieşte şi ea o dramă socială şi una erotică. Profitând de frumuseţea fetei, „cu ochi iuţi care tulbură”, semenii săi o folosesc drept „momeală” în drumul călătorilor pentru a-i atrage în cursă. Iubeşte sincer şi cu patimă, sacrificându-şi viaţa pentru a salva iubirea.

Finalul povestirii este tulburător. Drama iubirii lor rămâne o amintire. La întrebarea despre existenţa încă a fântânii cu cei patru plopi, moş Leonte, cetitorul de zodie răspunde: „S-a dărâmat ca toate ale lumii”. Se încintrează în acest răspuns o profundă meditaţie existenţială – toate şi sentimente chiar sunt supuse trecerii. Imaginea lui Neculai Isac e acum tristă, pentru că amintirea i-a răscolit sufletul: „Iar ochiul cel viu privea ţintă în jos, în neagra fântână a trecutului”. Fântâna e un simbol în povestire; poate sugera începutul, viaţa, veşnicia, dar şi moartea. Tristeţea, ca sentiment dominant, în textul povestirii, aminteşte de pesimismul Eminesciene. Stilul lui Sadoveanu este apropiat de limba poetică Eminesciană. Proza are un caracter liric şi este suficient să urmărim câteva motive(plopi, fântână, luna, singurătatea) pentru a putea apropia creaţia lui Sadoveanu de poezia lui Eminescu. Dominantă în stilul sadovenian rămâne naraţiunea; dar ca poet al culturii, Sadoveanu întrerupe chiar nararea unui eveniment dramatic, creând astfel suspansul pentru a surprinde în câteva cuvinte, un tablou al naturii. Povestind lupta cu ţăranii, personajul narator se opreşte într-un limbaj liric: „Pe mirişti, luna ştirbă, varsă o lucire slabă”. Sadoveanu a preluat de la Neculce şi Creangă tehnica oralităţii stilului. Limbajul folosit este de origine populară, cu rezonanţă arhaică: „cărunteţe”, „frumuseţă”. Povestirea Fântâna dintre plopi se încheie cu imaginea lacului, un simbol în creaţia lui Sadoveanu şi motiv literar dominant în acest volum, sugerând continuitatea, renaşterea, un nou fir al povestirii lor. „Focul” face legătură între povestiri, îi adună pe călători, transformându-i în ascultători şi povestitori, iar în planul naturii creează o imagine romantică cu farmec poetic: „Târziu la înserat s-a aprins iar focul… căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a cerut vin vechi în oale nouă.”

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->