Sunteți pe pagina 1din 19

DEFINIŢIE ŞI GENERALITĂŢI

Nervii faciali sunt nervi micşti, care au următoarele funcţii:


 asigură sensibilitatea gustativă,
 inervaţia musculaturii mimicii,
 secreţia glandelor salivare sublinguale şi submaxilare
 secreţia glandelor lacrimale.

La periferie, nervul facial se divide în două ramuri:


• una superioară sau temporo-mandibulară, din care ia
naştere o ramură intermediară care se anastomozează cu
ramura inferioară formând plexul naso-genian;
• ramură inferioară sau cervico-facială.

Paralizia facială periferică este caracterizată de o atingere


totală sau parţială a musculaturii hemifeţei, în mod obişnuit fiind
interesat în mod egal atât teritoriul de inervaţie al facialului
superior, cât şi acela al facialului inferior.

Paralizia facială “a frigore” are următoarele caracteristici:

 Este cea mai frecventă dintre paraliziile faciale, având o


incidenţă de 23 cazuri la 100.000 persoane/an.

 Afectează ambele sexe.

 Îmbolnăvirile sunt mai frecvente toamna şi primăvara (după


expuneri la curenţi de aer).

Afecţiunile neurologice determină importante deficienţe


motorii, senzitivo-senzoriale şi psiho-comportamentale care
transformă bolnavul, cel puţin într-o primă etapă, dependent de
serviciile medicale specializate, iar apoi de asistenţa socială sau
familială.
Recuperarea, şi mai ales readaptarea, unui individ cu
deficite neurologice începe încă din faza acută a bolii, extinzîndu-
se în timp, cel puţin doi ani, perioadă în care bolnavul poate
redobîndi un anume grad de autonomie.
ETIOLOGIE

Extrem de multiple şi diverse cauze pot afecta nervul facial.


În funcţie de topografia unei posibile leziuni, cele mai frecvente
cauze sunt:

Afectarea facială uni- sau bilaterală prin leziune supranucleară


poate fi expresia unui:
 accident vascular cerebral (ischemic sau hemoragic),
 a unei tumori primitive sau secundare,
 infecţii,
 traumatism

În unghiul ponto-cerebelos, nervul poate fi afectat în:


 tumori (neurinom de acustic, meningiom, colesteatom),
 meningite,
 polineuropatii infecţioase (lues, mononucleoza infecţioasă)
 sarcoidoză,

Lezarea în apeduct se produce în:


 tumori
 traumatisme
 accidental operator,
 osteite,
 paralizia facială “a frigore”

Extracranian nervul poate fi interesat în cursul tumorilor sau


infecţiilor parotidiene sau de vecinătate, rar comprimat prin
aplicare de forceps (paralizie obstetricală).

Afectarea bilaterală a VII poate fi:


 congenitală (sindrom Moebius)
 în sarcidoză (sindrom Heerford)
 scleroza laterala amiotrofică

Paralizii faciale mai pot apărea într-o serie de boli:


 cardio-vasculare (HTA),
 boli metabolice (diabet, porfirie, uremie)
 stări caşectice
 boli musculare

ANATOMIE PATOLOGICĂ

Forme anatomo - patologice ale paraliziei faciale:

• Paralizia facială centrală are sediul leziunii supranuclear şi se


caracterizează clinic prin: defict motor limitat în etajul inferior al
feţei; se poate insoţi de hemiplegie, hemianestezie, testele electro-
şi neelectrodiagnostice sunt negative.
• Paralizia facială periferică are sediul leziunii nuclear, radicular
sau troncular, caracterizându-se prin: deficit motor total al
hemifaciesului prin afectarea ambelor ramuri terminale; se poate
însoţi de hemiplegie (în leziunile pontine). Testele electro şi
neelectrodiagnostice sunt perturbate.

Atât muşchii palpebrali, cât şi muşchii mimicii, se bucură


de unele particularităţi:
 prezintă o inserţie osoasă fixă şi o altă inserţie mobilă
subcutanată,
 sunt grupaţi în jurul orificiilor feţei acţionând fie ca şi
constrictori, fie ca dilatatori,
 au un rol morfo-funcţional, dar şi estetic.

0 menţiune particulară se referă la amplitudinea contracţiei


acestor muşchi. Această amplitudine poate fi variabilă în funcţie
de intensitatea sentimentelor pe care individul vrea să le exprime.
Astfel se explică de ce, în paralizia nervului facial, pe lângă
interesarea fizică evidentă, este prezentă şi o participare
psihologică importantă, bolnavul având sentimentul pierderii
personalităţii sale.

Lezarea nervului facial se poate produce fie la nivelul nucleului


facialului, fie la nivelul traiectului intra- sau extracranian, la
nivelul ramurilor de diviziune din parotidă sau la nivelul
ramurilor terminale.

În paralizia facială “a frigore” se produce o inflamaţie


nonsupurativă ce determină edemaţierea nervului în apeduct
vizibilă la computer tomografie.
SIMPTOMATOLOGIE ŞI EXAMEN CLINIC

Înainte cu 2/3 zile de la debut pot apărea dureri auriculare


după care paralizia se instalează rapid, în decurs de câteva ore
sau zile. Uneori bolnavii se plâng de "faţă grea" sau "faţă
artificială" fără a avea semne obiective de alterare a sensibilităţii:
 dispariţia ridurilor frontale,

 coborârea vârfului sprâncenei,

 devierea nasului spre partea sănătoasă,

 dispariţia şanţului naso-genian,

 dispariţia şanţului naso-labial,

 deviaţia şi ştergerea comisurii labiale,

 buza superioară coborâtă,

 buza inferioară coborâtă,

 obrazul căzut.

Semnele clinice sunt de tip motor, senzitiv, senzorial şi


parasimpatic.

Pentru funcţia motorie se va avea în vedere aspectul static şi


dinamic al feţei (mişcări voluntare, involuntare, reflexe).

În repaus se observă de partea paraliziei o asimetrie, cu:


 ştergerea pliurilor feţei (datorită hipotoniei musculare),
 lărgirea fantei palpebrale (lagoftamia),
 coborârea şi îngustarea comisurii bucale,
 turtirea narinei ce nu se mişcă în respiraţie,
 uneori secreţie lacrimală abundentă (epifora). Aceasta s-ar
datora: paraliziei muşchiului Homer care normal dilată sacul
lacrimal; paraliziei orbicularului ce determină deschiderea
înafară a sacului lacrimo-nazal;
 absenţa clipitului favorizează iritarea corneană şi declanşarea
reflexului lacrimal.

În dinamică, semnele menţionate mai sus se accentuează.


Bolnavul
 nu mai poate încreţi fruntea,
 nu poate închide ochiul
 nu poate arăta dinţii.
 la privirea în sus, datorită lagoftalmiei ochiul pare mai mare
(semn Neero).
 Suflatul, fluieratul, pronunţarea labialelor (m, b, p) se face cu
dificultate.
 Paralizia buccinatorului produce zgomot la respirat, semnul
pipei şi tulburări de masticaţie.
 În protuzia limbii, aceasta deviază de partea bolnavă.
 În mimica emoţională şi vorbire, comisura bucală de partea
sănătoasă este atrasă puternic şi asimetria poate fi uneori mai
bine relevată.
 În pareze se constată slaba contracţie a orbicularului.

Reflexele nazo-palpebral, optico-palpebral, cohleo-palpebral,


cornean sunt abolite sau diminuate.

Afectarea funcţiei senzoriale se traduce prin tulburări de auz


(hiperacuzie dureroasă) şi gustative (hipognezie) în cele 2/3
anterioare ale linibii.

Tulburări de sensibilitate: dureri retroauriculare, hipoestezie în


concă.

Prin afectarea parasimpatică se diminuă (dar nu se suprimă)


secreţia lacrimală, nazală, sudorală şi salivară.

EXAMENE PARACLINICE

Au drept scop precizarea diagnosticului topografic, prognosticului


şi conduitei terapeutice. Cele mai utilizate teste sunt:

 Examenul electric clasic apreciază prin detecţie vizuală


existenţa unei reacţii de degenerare totală sau parţială după 2-
3 săptămâni de la instalarea paraliziei.
 Electromiografia (EMG): după două săptămâni de la instalarea
paraliziei evidenţiază gradul de denervare, dar şi semnele
timpurii de reinervare.
 Măsurarea timpului de latenţă a conducerii nervoase: normal
acesta nu trebuie să depăşească 4 msec de la stimulare. Acest
timp poate fi uşor alungit (vindecare rapidă); alungit
(recuperare tardivă); inexcitabil (sechele, sincinezii). Testul se
face comparativ stânga/dreapta sau între ramul superior şi cel
inferior din aceeaşi parte.
 Electroneurografia sau testul Elsen poate fumiza elemente de
prognostic dacă este efectuată în primele 10 zile. Prin acest
test se cuantifică procentul de fibre nervoase atinse.
 Computer - tomografia craniană este un examen de mare
valoare diagnostică.
 Pentru diagnosticul topografic al lezării nervului facial se
recurge la:
• testul Schrimer (studiul secreţiei lacrimale),
• testul Blatt (studiul secreţiei salivare),
• studiul reflexului scâriţei,
• audiometria.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Diagnosticul diferenţial se va face cu:


 Paraliziile celorlalţi nervi cranieni care dau simptomatologie

asemănătoare (nv. III oculomotor, nv. V trigemen, nv. VI


abducens, nv. VIII vestibulo-cohlear)
 Paralizii ale nervului facial, dar cu altă etiologie (metabolică,

toxică, vasculară, tumorală, infecţioasă)

EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

Evoluţia este în general favorabilă şi, în 70-80% din cazuri,


bolnavul se ameliorează în 1-3 luni.

Complicaţiile care pot influenţa evoluţia sunt:

 Conjunctivite şi ulceraţii corneene (prin lagoftalmie);


 Sindromul "lacrimilor de crocodil": se produce datorită unei
reinervări aberante, axonii fibrelor salivare fiind îndreptaţi din
ganglionul geniculat către marele nerv pietros superficial, în
ganglionul sfeno-palatin. Înghiţitul va produce lacrimi în loc de
salivă.
 Hemispasmul facial postparalitic apare datorită unei leziuni
iritative în lungul nervului facial. De obicei se observă după 3-
4 săptămîni de la instalarea paraliziei pe care o însoţeşte.
Aceste contracţii pot fi spontane sau declanşate în cursul unor
mişcări.
Prognosticul este favorabil atunci când ameliorarea
fenomenelor se face repede (1 – 2 săptămâni). În paraliziile totale,
persistente peste 3 luni, refacerea va fi cu defect.

Practica a demonstrat că orice paralizie de nerv facial la care


leziunea este mai lungă de 25 de zile şi nu apare nici un semn de
regenerare nervoasă, va evolua în mod sigur spre dezvoltarea
sechelelor.

TRATAMENT

Obiectivul principal este înlăturarea cauzei. Tratamentul va


avea în vedere posibilităţile existente:
• medicale,
• chirurgicale
• fizioterapice.

Tratamentul medical este eficace în paralizia “a frigore” şi


constă în:
 administrarea de prednison (sau preparate înrudite) în doză de

1mg / kg corp, timp de 5 zile, după care doza se va scădea


treptat în funcţie de evoluţia clinică. Se vor avea m vedere
contraindicaţiile majore (H.T.A., ulcer, diabet). La nevoie se va
administra un pansament gastric.
 Cu rezultate favorabile se mai pot folosi şi antiinflamatoare

nesteroidiene (dacă cele steroidice sunt contraindicate):


diclofenac 2 tb/zi sau supozitoare timp de 7 zile, piroxicam,
etc.
 Neuroprotectoare (vitamina B, piracetam) şi vasoactive în doză

moderată au efect benefic.

Pentru complicaţiile oculare se recomandă:


 coliruri antiseptice,

 instilaţii cu Vitamina A,

 aplicarea de leucoplast,

 blefarorafie (după caz)

 în “sindromul lacrimilor de crocodil” se secţionează ramul

timpanic al nervului IX.


 decontracturante sau alcolizare în hemispasm.

Tratamentul chirurgical se poate face în scop de decompresiune a


nervului (mastoidectomia). Intervenţiile chirurgicale estetice
încearcă anastomoza VII cu alţi nervi (IX, X) sau grefe de nerv
sural.

TERAPIA FIZICALĂ ŞI DE RECUPERARE

În faţa specialistului în medicină fizică şi recuperare medicală,


bolnavul se poate prezenta în diferite stadii de evoluţie a
paraliziei:
 în stadiul iniţial,

 în stadiul de reinervare spontană

 în stadiul de sechelă cu musculatura feţei hipertonă şi

prezenţa sincineziilor.

Înaintea începerii unui program de recuperare funcţională este


obligatorie efectuarea unei evaluări complexe din care nu vor
lipsi:
♦ testarea musculară (tonus, forţa de contracţie),
♦ examene electrice
♦ unele examene suplimentare necesare stabilirii topografiei
leziunii.

Tonusul muscular se evaluează după o scală în trei trepte:


0 = tonus muscular normal,
1 = hipotonie musculară,
2 = muşchi aton.

Bilanţul analitic al funcţiei musculare se efectuează după


scala 0-4, urmărind intensitatea contracţiei realizate, numărul de
repetiţii posibile, amplitudinea mişcării şi sincronizarea cu
acţiunea musculaturii sănătoase.

Bilanţul sechelelor este la fel de important, nu numai pentru


cazurile vechi la care aceste sechele sunt deja instalate, dar mai
ales pentru urmărirea eventualei apariţii a acestora în timpul
tratamentului fizical-kinetic. Aceste sechele pe care le avem în
vedere sunt:
 hipertonia musculaturii,
 sincineziile musculare
 hemispasmul facial.

Hipertonia musculară evidenţiabilă prin întinderea


intrabucală a muşchilor se apreciază ca fiind prezentă sau
absentă.

Acolo unde este prezentă, se cotează de la 1 la 3


următoarele modificări:
 ridicarea anormală a sprâncenei,

 exagerarea fosetei sprâncenoase,

 exagerarea şanţului naso-genian,

 atragerea comisurii labiale în sus şi în afară,

 zbârcirea mentonului,

 hipertonia muşchiului pielos al gâtului.

Sincineziile esenţiale sunt două:


 gură/ochi (mobilizarea orbicularului gurii induce concomitent

închiderea ochiului)
 ochi/gură (mobilizarea voluntară sau spontană a orbicularului

induce deviaţia comisurii labiale în sus şi în afară.


Sincineziile emoţionale pot fi prezente sau absente.

Pe lângă aceste bilanţuri este recomandabil ca înaintea


începerii programului de recuperare să se analizeze o fotografie
mai veche, anterioară paraliziei faciale pentru a depista eventuale
asimetrii preexistente şi este utilă şi o fotografie făcută la
începerea tratamentului care poate fi un document util în
aprecierea corectă a eficienţei tratamentului aplicat.

De la tratamentul fizical-kinetic se exclud cazurile la care s-


a instalat spasmul facial. În toate celelalte situaţii, bolnavii
beneficiază de un program fizical-kinetic de mai scurtă sau mai
lungă durată: minimum 15 zile şi maxim 4 ani.

În paraliziile faciale „a frigore" (cele mai frecvente)


recuperarea funcţională depinde în totalitate de:
 înălţimea leziunii,

 a formei de compresiune a nervului, putând fi totală sau

parţială.
În aceste cazuri, bilanţul se repetă săptămânal pentru a
putea urmări evoluţia recuperării. Nu sunt rare cazurile în care
apare, la început, o agravare a datelor bilanţului iniţial (în prima
săptămânâ valoarea musculară scăzând la zero), pentru ca în
continuarea tratamentului, în următoarele săptămâni, forţa
musculară să crească progresiv.

TERMOTERAPIE

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare


cantitate de căldură. Efectele de bază ale termoterapiei sunt:
• analgezia,
• hiperemia,
• hipertermia locală şi sistemică,
• reducerea tonusului muscular,
• creşterea elasticităţii ţesutului conjunctiv.

Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea


programelor de kinetoterapie şi masaj.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de
aplicaţii:
• Căldură profundă, produsă de diatermie şi ultrasunete
• Căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care
efectul de penetraţie este mai redus, de numai cîţiva centimetri
de la tegument.

În paralizia facială, încălzirea hemifeţei se poate face cu lampa


Solux plasată la distanţa de 1 metru timp de l0 minute.

Cataplasmele – constau în aplicarea în scop terapeutic a


diverselor substanţe, la temperaturi variate asura diferitelor
regiuni ale corpului.
Ele acţionează prin factorul termic. Cataplasmele calde se
folosesc pentru efectul lor hiperemiant şi rezorbiv, precum şi
pentru acţiunea antispastică şi antialgică. La cataplasmele cu
plante medicinale se mai adaugă şi efectul chimic.

ELECTROTERAPIE
CELE MAI IMPORTANTE EFECTE ALE ELECTROTERAPIEI SUNT:
 stimularea electrică eficientă a muşchilor denervaţi, cu scopul
menţinerii tonusului şi metabolismului lor pe perioada
necesară pînă la reinervarea eficientă şi reluarea funcţiei.
 stimularea electrică a muşchilor cu inervaţie păstrată, cu
efecte de creştere a forţei de contracţie
 stimularea cu frecvenţe adecvate pentru modularea durerilor
acute şi cronice
 realizarea prin curenţi unidirecţionali (galvanic, curenţi de
joasă frecvenţă) a unor efecte de pătrundere transcutană a
unor substanţe farmacologice în formă ionizată (ionoforeză)
 stimularea cu parametrii adecvaţi a musculaturii netede
 efecte termice obţinute cu unde electromagnetice de înaltă
frecvenţă (unde scurte şi microunde)

Electrostimularea musculaturii denervate se poate realiza


numai cu curenţi exponenţiali de joasă frecvenţă (10 – 200 Hz),
după un prealabil electrodiagnostic care stabileşte parametrii
optimi de excitaţie. Stimularea se realizează cu stimuli apropiaţi
de cei electrofiziologici, cu pantă progresivă (triunghiulari,
trapezoidali, exponenţiali), cu durate diferite ale impulsurilor,
pauzelor şi frecvenţelor, în funcţie de gradul de degenerare
indicat de curbele de intensitate / durată, de coeficientul de
acomodare şi de datele EMG.

Contraindicaţiile electrostimulării:
 leziuni iritative la nivelul pielii
 regiuni inflamate
 aparate electronice sau endopreteze implantate (pacemaker)
 sarcină
 aplicarea în regiunea inimii

Alte manevre folosite sunt:


Baia galvanică – combină acţiunea curentului galvanic cu
efectul termic al apei, apa fiind mijlocitoare între tegument şi
electrod şi un bun conductor de electricitate. Se folosesc
intensităţi reduse ale curentului, evitîndu-se astfel producerea
arsurilor. Baia galvanică poate fi celulară sau generală.
În cazul paraliziei de nerv facial se va aplica baia celulară,
avînd ca timp de aplicare între 10-30 min, într-un ritm zilnic sau
la două zile.
Curentul galvanic se mai utilizează şi sub forma ionizărilor
cu Kl pentru asuplizarea cicatricelor feţei. Şi pentru acest gen de
tratament sunt necesare o serie de măsuri de securitate pentru a
nu provoca arsuri.

Ultrasunetul se poate aplica în două feluri :


- prin contact direct cu tegumentul, folosindu-se ca strat
intermediar gel, ulei sau vaselină.
- prin contact indirect (în apă), cînd se interpune între capul
emitaţor şi tegument un strat de apă.
În cazul aplicării prin contact direct, capul emiţator trebuie
să se plimbe pe tegument prin intermediul gelului fără a se apăsa
prea tare şi impunînd o mişcare circulară. Este important să se
folosească o viteză cît mai mică a capului emiţator şi trebuie să se
urmărească ca în permanenţă să aibă un contact perfect cu
tegumentul şi să fie în poziţie verticală faţă de acesta. De
asemenea, în cursa emiţătorului trebuiesc evitate zonele cu
proeminenţe osoase, cît şi pe cele bogat vascularizate.

Undele scurte - au efect hiperemiant, de activare a


circulaţiei şi a metabolismului tisular, cît şi efect analgezic şi
decontracturant. Bolnavul trebuie să fie aşezat pe o canapea care
să aibă o saltea izolatoare şi să nu conţină piese metalice, sau pe
un scaun de lemn. El nu trebuie dezbrăcat deoarece undele
scurte străbat ţesăturile din bumbac, lînă, material sintetic sau
chiar gips. Trebuie înlăturate obligatoriu toate obiectele metalice
de pe pacient, deoarece acestea concentrează cîmpul electric
putînd provoca arsuri şi compromite astfel tot programul
recuperator.

KINETOTERAPIE

Indiferent de etiologie, de intensitatea paraliziei, de


tratamentul medicamentos sau chirurgical efectuat, kinetoterapia
este mijlocul terapeutic indispensabil recuperării fizice şi psihice
a bolnavului.

În stadiul iniţial, când musculatura este flască şi întinderea


repetată a muşchilor nu are nici un efect asupra refacerii
tonusului, se practică o schemă terapeutică ce include
următoarele mijloace terapeutice:
 căldură locală,

 masaj,

 kinetoterapie.
Kinetoterapia este, la ora actuală, procedura cea mai agreată
pentru recuperarea funcţională a paraliziilor faciale. Pentru a fi şi
eficientă este obligatorie respectarea unor reguli fundamentale:
 în primul rând, trebuie să se anuleze acţiunea muşchilor

hemifeţei sănătoase deoarece activitatea acestora plasează


musculatura hemifeţei paralizate în poziţie de întindere
maximă.
 Exerciţiile terapeutice se vor executa lent pentru a permite

recrutarea maximă de unităţi motorii. De exemplu: închide lent


ochii apoi întinde puternic unghiul extem, fără a deschide
ochii. În timpul acestui exerciţiu, bolnavul să nu strângă dinţii
deoarece astfel se riscă substituirea acţiunii orbicularului cu
acţiunea muşchiului buccinator.
 Ca regulă generală, se va evita activarea muşchilor din
jumătatea inferioară a feţei atâta timp cât se lucrează muşchii
din jumătatea superioară, şi invers.

În cazul în care bolnavul se prezintă cu o paralizie de nerv


facial în curs de reinervare, există pericolul ca musculatura
denervată să treacă brusc în hipertonie şi să apară sincineziile.
Dacă apar mişcări anarhice se va încerca frînarea activităţii
muşchilor paralizaţi prin plasarea lor în poziţie de întindere
maximă.

Rolul kinetoterapeutului este triplu:


 menţinerea unei bune troficităţi musculare,

 instruirea precoce a bolnavului asupra tuturor aspectelor

legate de recuperarea funcţională,


 acordarea atenţiei, în principal, chiar înaintea apariţiei

primelor semne de reinervare, recuperării muşchilor


„constrictori" (orbicularii).

Odată cu reapariţia influxului nervos, kinetoterapeutul are


obligaţia de a împiedica bolnavul să cadă în greşeala recuperării
globale a musculaturii hemifeţei paralizate, deoarece acest gen de
activitate duce în mod sigur la dezvoltarea dezechilibrelor de forţă
dintre muşchii „dilatatori" şi „constrictori". Pe cât este posibil,
recuperarea va fi analitică şi, progresiv, pe măsura rezultatelor
obţinute, se trece la integrarea fiecărui câştig de forţă musculară
în exerciţii de mimică ce vizează redobândirea armoniei activităţii
musculare a întregii feţe.

MASAJUL
Definiţia masajului

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulări


manuale, variate, aplicate simetric la suprafaţa organismului în
scop terapeutic. Acţiunea fiziologică a acestor manevre constă în
aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos
central impulsuri nervoase de la terminaţiile nervoase profunde
cutanate. Acestea măresc excitabilitatea şi întăresc starea
funcţională a scoarţei cerebrale.

Efectele masajului

Efecte locale
1. Acţiune sedativă asupra:
- durerilor de tip nevralgic;
- durerilor musculare şi articulare.
Acţiunea sedativă se obţine prin manevre uşoare, lente care
stimulează repetat extraceptorii şi proprioceptorii existenti.

2. Acţiunea hiperemiantă locală se manifestă prin încălzirea şi


înroşirea tegumentului asupra căruia se exercită masajul această
acţiime se exercită prin manevre mai energice care comprimă
alternativ vasele sangvine.

3. Îndepărtarea lichidelor de stază cu accelerarea proceselor de


resorbţie în zona masată. Masajul permite înlăturarea lichidelor
de stază. Acest efect este benefic la persoane cu insuficienţă
venoasă periferică şi apare după manevre profunde care conduc
lichidul de stază de la periferie spre centru.

Efecte generale
Creşterea metabolismului bazal stimulează funcţiile
aparatului respirator şi circulator, influentează favorabil starea
generală a organismului, îmbunătăţeşte somnul, îndepărtează
oboseala musculară.
Toate aceste efecte generale se explică prin acţiunea
masajului asupra pielii care este un organ bine vascularizat şi
mai ales bogat inervat.

Mecanisme de acţiune

Cea mai importantă acţiune fiziologică a masajului este


reprezentată de mecanismul reflex asupra organelor interne.
Un alt mecanism al masajului este acţiunea mecanică
produsă de manevrele mai dure ca frământarea: contratimpul,
mângăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul care se face
transversal pe fibrele musculare ceea ce duce la tonifierea
musculaturii, îmbunătăţirea funcţiei şi forţei musculare care
participă la mişcarea într-o articulaţie.

Descrierea regiunii anatomice:

Pentru a aborda recuperarea neuro-motorie a afecţiunilor


care interesează nervul facial, o atenţie specială trebuie acordată
muşchilor feţei şi ai pleoapelor:
• Muşchiul frontal este muşchiul mirării.
• Muşchiul sprâncenos este muşchiul atenţiei, al
dezaprobării.
• Muşchiul piramidal al nasului acţionează simultan cu
muşchiul orbicular al ochiului participând la protejarea
ochiului. Contracţia lui provoacă riduri orizontale la
rădăcina nasului.
• Muşchiul transvers al nasului ridică şi dilată narina.
Lucrează împreună cu piramidalul şi când se contractă
cu forţă maximă exprimă dezgustul.
• Muşchiul orbicular al ochiului: porţiunea orbitară
declanşează închiderea pleoapelor (anatagonist al
ridicătorului pleoapei inervat de n. oculomotor comun).
La contracţie maximală provoacă riduri la marginea
extemă a ochiului, „laba de gâscă".
• Muşchiul mare zigomatic este muşchiul surâsului ducând
comisura labială în sus şi în afară.
• Muşchiul canin - muşchi ridicător al buzei superioare în
dreptul caninului.
• Muşchiul ridicător al buzei superioare retrage şi răsfrânge
buza superioară, dezvelind dinţii maxilarului superior.
• Muşchiul dilatator al narinei măreşte diametrul orizontal
al narinei.
• Muşchiul mirtiform coboară partea inferioară a narinei,
îngustând transversal orificiul narinei şi coboară buza
superioară.
• Muşchiul orbicular al buzelor închide cavitatea bucală
comprimând şi apropiind comisurile.
• Muşchiul risorius întinde comisura labială în sens
orizontal, este denumit şi muşchiul surâsului.
• Muşchiul buccinator, cel mai profund muşchi, permite
comprimarea obrazului când cavitatea bucală este plină
cu aer, apă sau alimente.
• Muşchiul triunghiular al buzelor — muşchiul suferinţei —
trage buza inferioară oblic în jos şi în afară.
• Muşchiul pielos al gâtului trage comisura labială în jos şi
concomitent exercită o tracţiune în sus a pielii superioare
şi anterioare a toracelui.
• Muşchiul pătrat al mentonului coboară oblic în jos şi în
afară partea latero-externă a mentonului.

Tehnica masajului

Masajul va fi extra- şi intrabucal.


Masajul extern trebuie să fie blând, să pornească din
„punctul central" (punct situat la 1,5 cm deasupra rădăcinii
sprâncenelor) de unde se extinde spre treimea mediană a regiunii
anterioare a pielii păroase a capului.
Manevrele folosite constau din fricţiuni circulare efectuate în
sensul acelor de ceasornic şi presiuni dinamice care mobilizează
pielea păroasă a capului. La nivelul feţei se preferă effleurage-ul
şi mişcările de glisare a tegumentului, iar la nivelul tâmplelor şi
în regiunea temporo-mandibulară manevra de masaj „în 8".
Prin aceste manevre, se reduce edemul tisular cu efect
circulator favorabil în timpul fazei flaşte şi cu efect relaxant în
hipertonia musculară. Masajul muşchilor hipertonici se asociază
manevrelor de întindere pasivă blândă şi progresivă.

Prin masajul endobucal se pot decela eventualele tetanizări


ale muşchilor zigomatic, canin, buccinator şi pielos al gâtului.
Dacă această tetanizare este prezentă, se va efectua masajul
intrabucal şi se va continua cu întinderi progresive ale obrazului,
în jos şi în afară faţă de axa de simetrie a feţei. Ca tehnică de
lucru se recomandă ca întinderea să fie menţinută câteva
secunde după care se reduce progresiv pentru a evita apariţia
efectului de bumerang constatat la întreruperea bruscă a
întinderii musculare.

Automasajul se efectuează de către bolnav şi constituie


elementul de bază al recuperării funcţionale. Tehnica de lucru
este diferită de aceea a masajului endobucal efectuat de asistent.
Acesta introduce indexul în cavitatea bucală şi masează faţa
internă a obrazului căutând punctele de inserţie ale muşchilor
asupra cărora insistă, chiar dacă manevra este dureroasă. Dupâ
ce a masat şi a întins lent muşchii, menţinând această întindere
timp de câteva secunde, scade progresiv forţa presiunii digitale.
Bolnavul va trebui să se automaseze de mai multe ori în
cursul unei zile. Pentru aceasta, va introduce policele mâinii
opuse hemifeţei paralizate în gură, pe faţa internă a obrazului,
indexul şi mediusul sunt plasate pe faţa extern a obrazului.
Masează bine între cele trei degete tot obrazul, întinde obrazul
oblic în jos şi spre partea sănătoasă (fără a coborî concomitent
pleoapa inferioară), când se lucrează muşchii superiori ai feţei, şi
oblic şi în sus, pentru muşchii jumătăţii inferioare a feţei.

Contraindicaţiile masajului: boli dermatologice, infecţioase,


hematologice, traumatisme ale feţei.

CURA BALNEARĂ

În perioada de remisiune bolnavul poate beneficia de


tratament balneo-fizical în staţiuni profilate pe tratamentul
afecţiunilor neurologice (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol
etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol
terapeutic, climatul) este benefică şi, împreună cu programele de
kinetoterapie adecvate, vor asigura refacerea completă.

Terapia cu nămol acţionează prin cei trei factori cunoscuţi:


termic, fizic (mecanic) şi chimic.
Staţiunile indicate sunt:
 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de
lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

Este forma de tratament care foloseste activitati si metode


specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a
desfasura activitatile necesare individului, de a compensa
disfunctii si de a diminua deficiente fizice.
Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei
ocupaţionale sunt:
- mobilizarea unor articulaţii şi creşterea amplitudinii lor;
- dezvoltarea forţei musculare;
- restabilirea echilibrului psihic.

Rezultatele depind de gradul de stabilizare a evoluţiei bolii şi


de încadrarea raţională a ergoterapiei în complexele de recuperare
şi readaptare funcţională.
În general, recuperarea spontana dureaza 6 luni - 1 an, si
cam tot atit daca a fost necesara si sutura nervului.