Revista de Investigare A Criminalităţii PDF

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII
Anul IX / Numărul 1/2016
Revistă recunoscută în domeniul Ordine Publică şi Siguranţă Naţională
Revistă indexată EBSCO şi SSRN
~1~
Director
Prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU
Consiliul ştiinţific:
MAURICE PETIT Prof. univ. dr. LIGIA NEGIER DORMONT
„Colegiul de Poli_ie Bruxeles” Universitatea Pantéon, Paris
NORBERT LEITNER PETER LAMPLOT
Rector Academia de Securitate din Viena Lector Academia de Securitate din Viena
Prof. univ. dr. ION DOGARU Prof. univ. dr. LAZĂR VLĂSCEANU
Membru corespondent Academia Română Universitatea Bucuresti
Prof. univ. dr. OVIDIU PREDESCU Prof. univ. dr. ROMIȚĂ IUCU
Facultatea de drept Simion Bărnuțiu Prorector Universitatea din Bucuresti
Prof. univ. dr. TEODOR FRUNZETI Prof. univ. dr. GHEORGHE TOMA
Rector Universitatea Națională Prorector Academia Națională de
de Apărare „CarolI” Informații „Mihai Viteazul”
Prof. univ. dr. ADRIAN LIVIU IVAN Prof. univ. dr. MIHAIL VASILE OZUNU
Universitatea „Babes Bolyai”, Secretar de stat Relația cu Parlamentul, informare
Cluj-Napoca publică si creșterea calității vieții personalului
Prof. univ. dr. FLORIN SANDU Prof. univ. dr. MARIAN PREDA
Avocat, Baroul Bucuresti Universitatea Bucuresti
Prof. univ. dr. VLAD BARBU Chestor de Poliție dr. PETRE TOBĂ
Ministrul Afacerilor Interne
Prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI Prof. univ. dr. IOAN DASCĂLU
Prof. univ. dr. MIHAELA FLORENTINA PRUNĂ Prof. univ. dr. VERONICA STOICA
Decan Facultatea de Drept Prof. univ. dr. NICOLETA DIACONU
Universitatea Româno-Americană
Comitetul de redacţie:
Redactor şef: Prof. univ. dr. ŞTEFAN EUGEN PRUNĂ
Redactor şef adjunct: Conf. univ. dr. LAURENŢIU CONSTANTIN GIUREA
Secretar general de redacţie: Conf. univ. dr. MARIUS PANTEA
Redactori:
Conf. univ. dr. Claudiu M. ȚUPULAN Prof. univ. dr. Dan V. CVAROPOL
Conf. univ. dr. Gheorghe POPESCU Conf. univ. dr. Sergiu A. VASILE
Lect. univ. dr. Ioan C. MIHAI Lect. univ.dr. Amalia NIȚU
Lect. univ. dr. Mihail P. MARCOCI Lect. univ. dr. Nelu NIȚĂ
Lect. univ. dr. Cătălin VASILE Lect. univ. dr. Ciprian CONSTANTIN
Lect. univ. dr. Adriana C. VOICU Asist. univ. dr. Ligia M. STANCU
Asist. univ. dr. Ștefan DASCĂLU Conf. univ. dr. Gabriela ȘERBĂNOIU
Revista apare cu sprijinul Catedrei de Poliţie din cadrul

Academiei de Poliţie „A.I.Cuza” Bucureşti
Publicaţie semestrială sponsorizată de IPA Romania
Adresa: Bucureşti, Şos. Olteniţei, 158 – 160, Sector 4, 041323
Tel. 0213321754, 0213321756
www.cij.ro
ISSN 1844 – 7945
~2~
ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”
Conferinţa Știinţifică a Școlilor Doctorale

Ediţia a V – a
„NOI PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII INTERNE ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ”
COMITETUL ȘTIINȚIFIC
Prof. univ. dr. Daniel Costel TORJE
Prof. univ. dr. Ştefan Eugen PRUNĂ
Prof. univ. dr. Veronica Natalia STOICA
Prof. univ. dr. George Marius ȚICAL
Conf. univ. dr. Sergiu Adrian VASILE
COMITETUL DE ORGANIZARE
Preşedinte: Prof. univ. dr. Dan Victor CAVAROPOL
Vicepreședinți: Prof. univ. dr. Claudiu ȚUPULAN

Conf. univ. dr. Marius PANTEA
Membri: Comisar șef Andreea CIORCHINĂ
Subcomisar Cosmin MIHAI
Subcomisar George PANFIL
Inspector Gabriel BUCĂ
Agent șef principal Nicoleta ISTUDOR
Marius ANDRIȚA
Secretari: Inspector principal dr. Alexandru Petru ANTOFIE

Inspector Remus TAMAȘ
~3~
~4~
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................... 17
EXIGENŢE ŞI REALITĂŢI PRIVIND APLICAREA LEGISLAŢIEI NAŢIONALE

ÎN DOMENIUL INTEGRITĂŢII ÎN EXERCITAREA FUNCŢIILOR PUBLICE
TORJE DANIEL-COSTEL, ȘTEFAN CRISTIAN-EDUARD ................................................... 19
ACTUALITATEA DIPLOMAȚIEI DEZASTRELOR

CAVAROPOL DAN VICTOR ............................................................................................. 30
ORDINE SOCIALĂ ȘI ORDINE PUBLICĂ

PRUNĂ ȘTEFAN ................................................................................................................ 35
SUCCINTE CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU CERTIFICATUL EUROPEAN

DE MOȘTENITOR
STOICA VERONICA........................................................................................................... 44
PIAȚA DROGURILOR DIN EUROPA ȘI INFLUENȚELE ASUPRA TRAFICULUI

MONDIAL DE DROGURI
ȚICAL GEORGE-MARIUS .................................................................................................. 50
CRIZA REFUGIAȚILOR ȘI EFECTUL EUROPEAN AL CĂLCÂIULUI LUI AHILE –

NOI PROVOCĂRI ALE PRESIUNII MIGRAȚIONISTE ASUPRA UNIUNII EUROPENE
VASILE SERGIU ADRIAN .................................................................................................. 57
SISTEMUL SANITAR ROMÂNESC - PROVOCARE SAU ATENTAT

LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ
PANTEA MARIUS ............................................................................................................. 66
PROVOCĂRI ÎN MANAGEMENTUL SECURITĂȚII SISTEMELOR INFORMATICE

ȘI DE COMUNICAȚII
ANTOFIE ALEXANDRU PETRU, ȘTIRBU DANIELA ......................................................... 77
GLOBALIZAREA ÎN CONTEXTUL AGRAVĂRII CRIZELOR SOCIALE

TAMAȘ REMUS – DANIEL ................................................................................................ 85
ECONOMIA INFRACȚIONALĂ
DASCĂLU IOAN, DASCĂLU ŞTEFAN GABRIEL ............................................................. 91
ASPECTE PRIVIND SUVERANITATEA STATELOR MEMBRE

ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
DIACONU NICOLETA ....................................................................................................... 100
~5~
DREPTURILE, PROTECŢIA ŞI ASISTENŢA VICTIMELOR TRAFICULUI DE PERSOANE
ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL PERSPECTIVE JURIDICE ŞI PSIHOSOCIALE
IACOB ADRIAN, GOLOP VASILE CATALIN ................................................................... 108
``PANAMA PAPERS`` – CUTREMUR PLANETAR

MORAR ROBERT .............................................................................................................. 114
CONSIDERAȚII PRIVIND MANAGEMENTUL ACȚIUNILOR DE CĂUTARE – SALVARE

PIȘLEAG ȚUȚU ................................................................................................................. 126
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA POLIȚIEI JUDICIARE

ȘERB STANCU, SECĂREANU MARIAN .......................................................................... 134
SECȚIUNEA
„ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”
OPINII CRITICE ASUPRA ABORDĂRII DEFINIȚIEI TERORISMULUI

ÎN SPAȚIUL ARABO-ISLAMIC
VIOREL GHEORGHE, ALEXE EVA .................................................................................. 143
GESTIONAREA INCIDENTELOR CARE AFECTEAZĂ SECURITATEA INTERNĂ A UE

ANDREI CIPRIAN .............................................................................................................. 156
HACKTIVISM – MIJLOACE ȘI MOTIVAȚII

ANDREI (MARTIN) IOANA ............................................................................................. 167
„ARMA ENERGETICĂ” ÎN POLITICA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

ZAVERGIU NICOLAE, BÂDEA FLORIAN-ANTONIO ....................................................... 176
PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ȊN PROCESUL

DE CONSOLIDARE A SECURITĂŢII INTERNE A UNIUNII EUROPENE
BĂLAN MARIUS ............................................................................................................... 186
MODELUL GLOBAL DE GESTIONARE A FRONTIERELOR EUROPENE

BEȘLIU DAN-CĂLIN ......................................................................................................... 193
CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN DE AZIL ȘI DREPTURILE OMULUI

BEȘLIU DAN-CĂLIN ......................................................................................................... 204
CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE GRUPUL INFRACŢIONAL ORGANIZAT

BÎGU CĂTĂLIN GABI ........................................................................................................ 211
RESURSELE DE HRANĂ ALE ROMÂNIEI –

EVOLUȚIE ȘI INFLUENȚĂ ASUPRA SECURITĂȚII POPULAȚIEI
BORANDĂ CRISTIANA – LENUȚA.................................................................................... 222
~6~
MANAGERUL DE SECURITATE ȘI ORGANIZAȚIA
BUȘTIUC FLORIN ............................................................................................................. 230
SECURITATEA ÎN ORGANIZAȚIE – REPERE

BUȘTIUC FLORIN ............................................................................................................. 238
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA DE ACŢIUNI POLIŢIENEŞTI

PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA INFRACŢIUNILOR CONTRA LIBERTĂŢII
ŞI INTEGRITĂŢII SEXUALE
CHISTOL DRAGOŞ ANDREI .............................................................................................. 245
TRAFICUL DE PERSOANE - NOŢIUNE, CONSECINŢE, METODE

DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
CHISTOL DRAGOŞ ANDREI .............................................................................................. 253
IMPLICAŢIILE PRIVIND TRECEREA LA MONEDA EURO

ASUPRA TRANSPORTURILOR DE BUNURI ŞI VALORI EXECUTATE
DE CĂTRE JANDARMERIA ROMÂNĂ
CÎRSTINA GHEORGHE DANIEL ........................................................................................ 259
MIGRAȚIA – PROCEDURĂ COMPLEXĂ

CIUCĂ ANAMARIA ........................................................................................................... 268
INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE SPIONAJ DIN PERIOADA

INTERBELICĂ. STUDIU DE CAZ: AFACEREA SKODA
COCOARĂ IACOB-ADRIAN .............................................................................................. 274
ABUZUL LA PROCEDURA DE AZIL – UN IMPEDIMENT ÎN ACORDAREA

UNEI FORME DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ
CONSTANTIN CIPRIAN –MIHAI ...................................................................................... 282
REGULAMENTUL DUBLIN – UN INSTRUMENT PENTRU

DETERMINAREA RESPONSABILITĂŢII ANALIZĂRII CERERII
DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ DE CĂTRE STATELE MEMBRE
CONSTANTIN CIPRIAN –MIHAI ...................................................................................... 289
JANDARMERIA ROMÂNĂ - FORȚĂ DE ELITĂ ȘI PARTICIPANT ACTIV

ÎN CADRUL EUROGENDFOR ȘI ASOCIAȚIA FORȚELOR DE JANDARMERIE
ȘI POLIȚIE CU STATUT MILITAR EUROPENE ȘI MEDITERANEENE
CORCODEL MARIAN ....................................................................................................... 296
MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIEI ȘI SISTEMUL MOTIVAȚIONAL

AL STRUCTURILOR DE ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ
COŞAR CĂLIN................................................................................................................... 306
~7~
CONSECINȚE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE MIGRAȚIEI FORȚATE
COSĂU ANDREEA-LAVINIA ............................................................................................. 313
REZILIENȚA POPULAȚIEI ÎN FAȚA SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ

CHISCOP FLAVIU, COSMA ROBIN .................................................................................. 322
CONSIDERAȚII PRIVIND PREGĂTIREA POPULAȚIEI ÎN DOMENIUL

SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ: PEDAGOGIA NECUNOSCUTULUI
COSMA ROBIN ................................................................................................................. 335
EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA DE BANI - PREZENTARE GENERALĂ

CREȚU DANIEL................................................................................................................. 345
TIPURI DE FRAUDE ÎN ALIMENTAȚIA PUBLICĂ ROMÂNESCĂ

DAN LIA ANDREEA ........................................................................................................... 357
IMPOZITUL PE VENIT DIN DIVIDENDE PERSOANE FIZICE, ELEMENT MATERIAL

AL INFRACȚIUNII DE EVAZIUNE FISCALĂ
DELEA TUDOR-MIHAI. ..................................................................................................... 366
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE INTERVENŢIA MILITARĂ

ŞI ALTE FORME DE ACŢIUNE MILITARĂ
DIACONU ADRIAN MIHAI ............................................................................................... 373
AGENȚII EUROPENE DE APLICARE A LEGII, IMPLICATE

ÎN LUPTA INFRACȚIONALITĂȚII ECONOMICO-FINANCIARE TRANSFRONTALIERĂ
DICĂ ALEXANDRU ............................................................................................................ 381
COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ IMPLICATĂ ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA

CRIMINALITĂȚII ECONOMICO-FINANCIARE DIN PERSPECTIVA GLOBALIZĂRII
DICĂ ALEXANDRU ............................................................................................................ 390
VULNERABILITĂȚILE LEGII NR. 360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIȚISTULUI

DONȚU MIHAI MARIAN .................................................................................................. 397
EVOLUȚIA ACTELOR NORMATIVE CE REGLEMENTEAZĂ RGANIZAREA

ȘI FUNCȚIONAREA POLIȚIEI ROMÂNE ÎN PARALEL CU NORMELE DE TEHNICĂ
LEGISLATIVĂ. ASPECTE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
DONȚU MIHAI MARIAN ................................................................................................... 403
SUSPENDAREA CONTRACTULUI DE MUNCĂ CONFORM NOILOR

REGLEMENTĂRI PRIVIND CONCEDIUL DE ACOMODARE
DRUGĂ (ȘERBĂNESCU) CARMEN, SIMION NICOLAE................................................. 410
~8~
INSTITUȚIA POLIŢIEI CA AUTORITATE PENTRU ASIGURAREA ORDINII
ȘI SIGURANȚEI PUBLICE
DRUGĂ (ȘERBĂNESCU) CARMEN, ȘTIRBU DANIELA ................................................ 417
LEADERSHIP ȘI MANAGEMENT EFICIENT ÎN ORGANIZAȚIILE

DIN CADRUL SISTEMULUI DE SECURITATE NAȚIONALĂ
DUGAN COSMIN, DUGAN CRISTINA ............................................................................. 429
INTEGRAREA INSTRUMENTELOR DE MODELARE/SIMULARE ÎN CADRUL

COMPONENTEI DE ALERTĂ TIMPURIE A SISTEMULUI DE HEALTH INTELLIGENCE
DUGAN COSMIN ............................................................................................................... 440
ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE PROCEDURII SUCCESORALE

NECONTENCIOASE PRIN PRISMA REGULAMENTULUI UE NR. 650/2012
DUMITRACHE GABRIELA ............................................................................................... 451
ABORDĂRI DE SECURITATE INTERNĂ ALE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL

STRATEGIEI PENTRU SECURITATE ENERGETICĂ A UNIUNII EUROPENE
DUMITRESCU COSMIN ................................................................................................... 460
STATUTUL DE MAGISTRAT AL PROCURORULUI

ENACHE DOINIŢA CRISTINA ............................................................................................ 468
COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSNAȚIONALE

ÎN UE – PROVOCĂRI ȘI CONTRAMĂSURI
EPURE VALENTIN IULIAN ................................................................................................ 475
AUDITARE ȘI CONTROL ÎN UNELE POLIȚII EUROPENE

FRUNZEANU ŞTEFAN .................................................................................................... 482
CONTROLUL TEHNIC ÎN ORGANIZAȚII

FRUNZEANU ŞTEFAN ..................................................................................................... 491
PERSPECTIVE ALE GEOPOLITICII UNIUNII EUROPENE

GÎRDAN EMIL MARIAN .................................................................................................... 501
PERFECȚIONĂRI ÎN DOMENIUL TEHNICII OPERATIVE AFLATE

ÎN DOTAREA FORȚELOR DE INTELLIGENCE
GOLEA DANIELA GEORGIANA, TIRLA ALEXANDRU MARIUS ........................................ 510
TRANSPORTUL ILEGAL DE PERSOANE FACTOR PERTURBATOR EMERGENT

AL SECURITĂŢII RUTIERE
GOLOP VASILE CATALIN, STROE LUCIAN .................................................................... 522
~9~
IMPLICAȚIILE GRUPURILOR DE CRIMĂ ORGANIZATĂ ȘI CONEXIUNILE
ACESTEIA CU FRAUDA FISCALĂ
IONESCU VALENTIN ........................................................................................................ 528
DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR

IORDACHE IONUȚ ........................................................................................................... 535
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI AMENINȚAREA TERORISTĂ A STATUUI ISLAMIC

IVAN CONSTANTIN COSMIN, VASILE LEONARD ........................................................... 542
SIGURANŢA RUTIERĂ BUCUREŞTEANĂ

ÎN CONTEXTUL AMENINŢĂRILOR TERORISTE DIN PREZENT
LAZĂR (POTECARU) ALICE CAMELIA .......................................................................... 551
MISIUNILE DERULATE DE SCAFANDRII DE INTERVENŢIE

DIN CADRUL GĂRZII DE COASTĂ
LEFTERACHE VIOREL GHEORGHE ................................................................................. 558
NECESITATEA IMPLEMENTĂRII SISTEMULUI DE CONTROL INTERN

MANAGERIAL LA NIVELUL POLIŢIEI DE FRONTIERĂ ROMÂNE
LEFTERACHE VIOREL GHEORGHE ................................................................................. 564
LIMITELE CADRULUI LEGAL PRIVIND PROTECȚIA AVERTIZORULUI

DE INTEGRITATE
LEȘUȚAN CARMEN-RAMONA ......................................................................................... 571
INFORMAȚIILE - IMPORTANȚA LOR ÎN ASIGURAREA SECURITĂȚII NAȚIONALE

LUPESCU MARIANA-MIRELA .......................................................................................... 583
EVOLUȚIA SISTEMULUI DE SECURITATE ÎN ROMÂNIA

MANDA ANTON ............................................................................................................... 594
GLOBALIZAREA CONCEPTULUI DE SECURITATE

MANDA ANTON ............................................................................................................... 605
ORDINEA ŞI SIGURANŢA PUBLICĂ ÎN SISTEM INTEGRAT

MANTA ANDREI MIHAI .................................................................................................. 612
UN CLIMAT CONTROLAT ÎN ROMÂNIA, REGIMUL ARMELOR ȘI AL MUNIȚIILOR

MANTA ANDREI MIHAI.................................................................................................... 621
SECURITATEA FRONTIERELOR ÎN CONTEXTUL MIGRAȚIEI MAJORE –

PROVOCĂRI ȘI POSIBILE SOLUȚII
MĂRGĂRIT DORA SONIA GEORGIANA ........................................................................... 632
~ 10 ~
PROVOCĂRILE ACTUALE ALE UNIUNII EUROPENE
IUSEIN EDA, MEMET DENISS ....................................................................................... 639
SECURITATEA SOCIETALĂ ŞI MIGRAŢIA INTERNAŢIONALĂ

MEMET DENISS, IUSEIN EDA ......................................................................................... 648
CERCETAREA DE CĂTRE ASIGURATORI A CAZURILOR SUSPECTE DE FRAUDĂ .

MITRAN-COSTACHE OANA-ELENA .............................................................................. 654
SEMNĂTURA ELECTRONICĂ ȘI SECURITATEA TRANZACȚIILOR

PE O PIAȚĂ DIGITALĂ EUROPEANĂ INCIPIENTĂ
MORARU CLAUDIU-IONUȚ .............................................................................................. 661
ASPECTE PRIVIND CAUZELE ŞI ÎMPREJURĂRILE CARE AU CONDUS

LA APARIŢIA STĂRII DE INSOLVENŢĂ A HIDROELECTRICA S.A.
MUNTEANU NICOLETA ................................................................................................... 669
ROLUL MANAGEMENTULUI PROIECTELOR ÎN STRATEGIA APĂRĂRII

NAȚIONALE A ROMÂNIEI
MUŞAT LAURA – NOYEMY .............................................................................................. 675
FRAUDE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

NEAGU IULIA-RALUCA .................................................................................................. 686
PROTECŢIA VICTIMELOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ ACTUL INFRACŢIONAL

NICA-DINU ELENA-FLORENTINA .................................................................................... 693
ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND TRAFICUL DE PERSOANE

NISTORESCU GEORGE GABRIEL .................................................................................... 703
SPĂLAREA BANILOR
ONIȚA-AVRAM ADRIAN, URECHE TRAIAN CRISTIAN ................................................. 713
CONSUMUL DE DROGURI
ONIȚA-AVRAM ADRIAN, CARP BOGDAN ..................................................................... 719
NOUA ABORDARE A POLITICII EUROPENE PRIVIND GESTIONAREA RISCULUI

DE FRAUDĂ A FONDURILOR STRUCTURALE ȘI DE INVESTIȚII. PARADIGMA
“ZERO TOLERANȚĂ” FAȚĂ DE FRAUDĂ
PARASCHIV LĂCRĂMIOARA GENA................................................................................. 725
IMPACTUL ERORILOR ASUPRA ANALIZEI DE INTELLIGENCE

PĂTRAȘCU DIANA ECATERINA ....................................................................................... 733
~ 11 ~
ASPECTE ALE CERCETĂRII ACCIDENTELOR AVIATICE ÎN ROMÂNIA
POP ALIN-BOGDAN ........................................................................................................... 741
PREVENIREA ŞI COMBATEREA ACŢIUNILOR TERORISTE PRIN FORŢELE

DE ORDINE PUBLICĂ
POPA CORNELIU ............................................................................................................... 753
PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII INFORMATICE

LA NIVEL INTERNAŢIONAL
POPA CORNELIU ............................................................................................................... 762
CALITATEA STADIOANELOR, ELEMENT CHEIE ÎN ASIGURAREA

SECURITĂȚII COMPETIȚIILOR DE FOTBAL
POPESCU CĂTĂLIN EUGEN .............................................................................................. 772
ASISTENȚA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL JUSTIȚIE ȘI AFACERI INTERNE

ÎN CADRUL PARTENERIATULUI ESTIC: EȘEC SAU OPORTUNITATE.
CAZUL AZERBAIDJAN.
PREDA EMANUEL-IONUȚ ................................................................................................. 777
COOPERAREA POLIȚIEI DE FRONTIERĂ CU STRUCTURILE SIMILARE

DIN BULGARIA ȘI GRECIA
RABOJ NICU-FLORIAN ..................................................................................................... 784
FENOMENUL DE GLOBALIZARE ŞI INFLUENŢA SA ASUPRA MODULUI

DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂŢII ECONOMICO-FINANCIARE
RADU CĂTĂLIN ................................................................................................................ 792
CRIMINALITATEA “WHITE COLLAR”

ȘARGU IRINA PETRONELA ............................................................................................... 802
CONEXIUNI ÎNTRE ACTIVITATEA BANCARĂ ŞI OPERAŢIUNILE

DE SPĂLAREA BANILOR
ŞCHEAU MIRCEA CONSTANTIN ....................................................................................... 807
SECURITATE MODERNĂ COMPREHENSIVĂ

SECUREANU FLORIN ADRIAN ........................................................................................ 815
SECURITATEA UMANĂ ÎN CONTEXTUL SECURITĂȚII MODERNE

SECUREANU FLORIN ADRIAN ........................................................................................ 824
TERORISMUL - O PROBLEMĂ GLOBALĂ

SIMION (STĂNILĂ) ANDREEA FLORINA ........................................................................ 834
~ 12 ~
EFECTELE SOCIALE ALE TRAFICULUI DE PERSOANE
SIMUS ROXANA ................................................................................................................ 843
ARESTAREA PREVENTIVĂ PE „SUSPICIUNI REZONABILE”

ÎN LUMINA NOILOR DISPOZIŢII PROCESUAL PENALE
STANCIU MIHAI-ALEXANDRU ........................................................................................ 849
COMUNICAREA PUBLICĂ ÎN CADRUL MINISTERULUI PUBLIC

STANCIU MIHAI-ALEXANDRU ........................................................................................ 856
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL

COMERŢULUI ILEGAL CU SPECII PERICLITATE
STROESCU IULIANA, MAXIM IULIAN ............................................................................ 863
TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA HACKTIVISMULUI TERORIST

ȘTEFĂNESCU DANIELA .................................................................................................. 870
SCURTE CONSIDERAŢII PPRIVIND ORGANIZAREA MINISTERULUI PUBLIC

TELICEANU VIOREL-GABRIEL M .................................................................................... 878
CRIZA MIGRAȚIEI ÎN VIZIUNEA JURISPRUDENȚEI RECENTE

A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
VĂCARU ALEXANDRA ..................................................................................................... 886
EUROJUST ȘI INSTITUȚIA MAGISTRATULUI DE LEGĂTURĂ

VASILE VIOREL................................................................................................................ 896
LEADERSHIP-UL ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE

VOICULESCU NARCISA IOANA....................................................................................... 902
CONDUCERE VERSUS MANAGEMENT

VOICULESCU NARCISA IOANA, ANTOFIE MARCELA .................................................. 910
ANALIZĂ PRIVIND SISTEMUL ȘI STRATEGIA DE SECURITATE CIBERNETICĂ

ÎN SPANIA
VLANGĂR MĂDĂLINA .................................................................................................... 918
CONSIDERAȚII PRIVIND MIGRAȚIA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

VLANGĂR MĂDĂLINA .................................................................................................... 924
~ 13 ~
SECȚIUNEA
„DREPT”
NOI AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNIEI –

TĂIERILE ILEGALE DE ARBORI
BENȚA ANCA ELENA ....................................................................................................... 933
POLITICI ȘI STRATEGII PRIVIND SECURITATEA INTERNĂ IN CADRUL UE

CAZAN – BĂLAȘA MĂDĂLINA....................................................................................... 942
ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN RESPECTAREA NORMELOR INTERNAȚIONALE DE DREPT

CAZAN – BĂLAȘA MĂDĂLINA M ................................................................................... 950
DETERMINĂRI JURIDICE ACTUALE ALE VIOLENȚEI DOMESTICE

ÎN CONTEXTUL EVOLUȚIEI SOCIO-CULTURALE A FENOMENULUI
COJANU TOMA - COSMIN................................................................................................ 958
CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA INFRACŢIUNEA DE NEGLIJENŢĂ

ÎN SERVICIU REŢINUTĂ ÎN SARCINA NOTARILOR PUBLICI
DOBRICAN OANA – MARIA ............................................................................................ 970
IMIGRAȚIA, FACTOR PERTURBATOR PENTRU ORDINEA JURIDICĂ

A UNIUNII EUROPENE
DUMITRU ILIE ................................................................................................................. 976
MUNCA PRIN AGENT DE MUNCĂ TEMPORARĂ

LĂPUȘTE MARIAN ........................................................................................................... 987
CRIMINOLOGIE ȘI ALTE CONSIDERENTE ÎN INVESTIGAREA INFRACȚIUNII

DE DELAPIDARE SĂVÂRŞITĂ DE MILITARI
LĂZĂU ATHANASIE-MARIN ............................................................................................. 995
DREPTURILE ȘI OBLIGATIILE CONSILIERILOR JURIDICI – PRIVIRE COMPARATIVĂ

CU DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE EXECUTORILOR JUDECĂTOREȘTI
BARBU VLAD, MERGEANE NACIU-COSTIN .................................................................. 1005
DREPTUL LA MOȘTENIRE AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR

MERGEANE NACIU-COSTIN ............................................................................................ 1014
ÎNCOTRO, PĂDURI ALE ROMÂNIEI?

MOHOREA ANA-ROXANA, BUTNARU VIOREL ............................................................ 1022
ISTORICUL ADMINISTRAȚIEI ȘI LEGISLAȚIEI SILVICE PÂNĂ

LA TRECEREA PĂDURILOR ÎN PROPRIETATEA PUBLICĂ A STATULUI
MOHOREA ANA-ROXANA ............................................................................................... 1033
~ 14 ~
RĂSPUNDEREREA CIVILĂ A MAGISTRAȚILOR ÎN CAZUL ERORILOR JUDICIARE
DEDIU (NICOLAU) ILINCA ............................................................................................. 1040
NATURA JURIDICĂ A ACȚIUNII ÎN DESPĂGUBIRI

DEDIU (NICOLAU) ILINCA ............................................................................................. 1051
COMPETENŢA TRIBUNALULUI ÎN MATERIA CONFLICTELOR/LITIGIILOR DE MUNCĂ

PETREAN ADRIAN CORNEL ............................................................................................. 1061
CODECESUL ŞI COMORIENŢA – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

PREOTU CĂTĂLIN-NARDI .............................................................................................. 1067
FENOMENUL LUPTĂTORILOR STRĂINI PROVOCARE

LA ADRESA SECURITĂȚII INTERNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
RUSU IOANA-RALUCA ...................................................................................................... 1074
STRATEGIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE, CADRUL JURIDIC NECESAR

UNEI BUNE GUVERNĂRI
STĂNCULESCU DANIELA ............................................................................................... 1084
ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA DE INTERCEPTARE

ȘI ÎNREGISTRARE A COMUNICAȚIILOR ȘI COMUNICĂRII ÎN CADRUL
PROCESULUI PENAL
STOICA (LIONTE) CRENGUȚA ANDREEA ....................................................................... 1095
ASPECTE JURIDICE RELATIV LA PROCEDURA EUTANASIEI

TICAU-SUDITU ANIELA FLAVIA ................................................................................... 1105
ESTE JUST SĂ VINĂ LA SUCCESIUNE UCIGAȘUL LUI DE CUIUS?

TICAU-SUDITU ANIELA FLAVIA .................................................................................... 1112
IMPORTANȚA UNEI COMUNICĂRI EFICIENTE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

TACLIT SABIN ALEXANDRU ............................................................................................ 1122
CLAUZELE ABUZIVE DIN CONTRACTELE DE CREDIT BANCAR,

O PROBLEMĂ DE ACTUALITATE ÎN ROMÂNIA
VASILE ALEXANDRA ....................................................................................................... 1133
~ 15 ~
~ 16 ~
CUVÂNT ÎNAINTE
Conferința Științifică „Noi provocări la adresa securității interne în Uniunea Europeană”,

ediția a-V-a, iunie 2016, reprezintă un nou demers științific care se încadrează în politica
Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” de dezvoltare și consolidare a cercetării
științifice în domeniile de studii doctorale „Ordine Publică și Siguranță Națională” și „Drept”.
Temele abordate de către studenții doctoranzi și de către conducătorii de doctorat sunt
bazate pe cunoașterea avansată în cele mai noi domenii de interes din zona afacerilor interne
și ale dreptului. Temele sunt circumscrise preocupărilor studenților doctoranzi din planul de
cercetare aferent tezelor de doctorat.
În mod cert, noile provocări la adresa securității, generate de suprapunerea unor
fenomene precum globalizarea și fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri și
vulnerabilități regionale. Se mențin focare de tensiune tradiționale, dar modul lor de
dezvoltare este influențat intrinsec de apariția unor riscuri neconvenționale și transfrontaliere,
precum crima organizată, corupția, migrația ilegală, instabilitatea economică și amenințările
la adresa mediului înconjurător.
În contextul marilor schimbări sociale și contemporane, al dezechilibrelor cu cauzalitate
multiplă și al proceselor tensionate determinate de acestea, tema noilor forme de criminalitate
în țările aflate în tranziție la economia de piață nu poate fi evitată, indiferent câte dificultăți și
inconveniente ar prezenta ea.
Este demn de subliniat faptul că la această conferință participă cu lucrări științifice
doctoranzi din cadrul Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Universității Naționale
de Apărare „Carol I”, Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”.
Numărul mare de lucrări primite pentru recenzie dovedește cu prisosință interesul din ce
în ce mai mare pentru dezvoltarea în carieră, cercetarea științifică multidisciplinară și progres
continuu.
Directorul CONSILIULUI STUDIILOR UNIVERSITARE DE DOCTORAT

Comisar șef de poliție prof. univ. dr. ing. Dan Victor CAVAROPOL
~ 17 ~
~ 18 ~
EXIGENŢE ŞI REALITĂŢI PRIVIND APLICAREA
LEGISLAŢIEI NAŢIONALE ÎN DOMENIUL INTEGRITĂŢII ÎN
EXERCITAREA FUNCŢIILOR PUBLICE
REQUIREMENTS AND FACTS REGARDING THE APPLICATION

OF NATIONAL LEGISLATION IN THE FIELD OF INTEGRITY NEEDED BY
PUBLIC OFFICE POSITIONS
Prof. univ. dr. TORJE Daniel-Costel

Rector Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
danieltorje@yahoo.com
Lector univ. dr. ȘTEFAN Cristian-Eduard

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
stefan.cristian@yahoo.com
Abstract:
Having integrity means in the first place, having consistency, moral principles and
acting in accordance with them. Verbal behavior has to express these principles and the
behavior in any situation has to be in accordance with the stated values.
Integrity influences in a consistent way the institutional trust and credibility in the public
opinion approach.
It is an important condition for effective functioning of the state, ensuring public trust
and the premises for social and economic development.
Integrity is an important asset, vulnerable at the same time. Those who serve the public
interest have to be very strict with themselves in the first instance. If you are not an
honorable public servant, you won’t have any credibility and you won’t be able to own other
responsabilities in order to be honest as a person.
Organisational integrity may be defined as organizational behavior according with the
moral values, standards and rules accepted by the members of the organisation and
counterparts.
Rezumat:
A fi integru înseamnă în primul rând a avea consistenţă, principii morale şi să acţionezi
în conformitate cu ele. Comportamentul verbal trebuie să exprime aceste principii şi
comportamentul în orice situaţii trebuie să fie în concordanţă cu aceste valori enunţate.
Integritatea influenţează într-un mod important încrederea instituţională şi credibilitatea
în ochii opiniei publice.
Aceasta este şi o condiţie importantă a funcţionării eficiente a statului, asigurând
încrederea publiculuii şi premisele pentru dezvoltarea socială şi dezvoltarea economică.
Integritatea este o problemă foarte importantă dar vulnerabilă în acelaşi timp.Aceeia
care servesc interesului public trebuie să fie ei înşişi foarte stricţi cu ei în primă instanţă.
~ 19 ~
Dacă tu nu esţi un funcţionar public cu onoare, nu ai credibilitate şi nu poţi fi capabil ca să
responsabilizezi pe alţii.
Integritatea organizaţională poate fi definită ca un comportament organizaţional conform
cu valorile morale, standardele şi regulile acceptate de către membrii organizaţiei şi terţi.
Keywords: integrity, corruption, public position, public servant, National Integrity

Agency, incompatibility, conflict of interests.
Cuvinte cheie: integritate, corupţie, funcţie publică, funcţionar public, Agenţia

Naţională de Integritate, incompatibilitate, conflict de interese.
1. UNELE ASPECTE PRIVIND REGLEMENTAREA LEGALĂ A COMPONENTEI

INTEGRITĂȚII ÎN EXERCITAREA FUNCȚIILOR PUBLICE
1.1. Noţiunea şi rolul integrităţii publice
Conform unor surse1, “a avea integritate înseamnă, în primul rând a avea consistenţă,
înseamnă a avea anumite principii morale şi a acţiona consecvent în acord cu ele.
Comportamentul verbal trebuie să exprime aceste principii, iar conduita în orice situaţie
trebuie să fie în acord cu valorile declarate”.
Integritatea organizațională poate fi definită ca un comportament organizațional conform
cu valorile morale, standardele, normele și regulile acceptate de membrii organizației și
părțile interesate.
Încurajarea integrităţii şi prevenirii corupţiei este una dintre funcţiile managementului,
atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat. În cazul instituţiilor publice din România
această funcţie a fost subliniată prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2012 privind aprobarea
Strategiei naţionale anticorupţie (SNA) pe perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor
preventive anticorupţie şi a indicatorilor de evaluare, precum şi a Planului naţional de acţiune
pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie 2012-2015. Astfel, SNA 2012- 2015 a
plecat de la presupoziţia că orice nou dosar al Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI),
Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau sancţiune disciplinară pentru nerespectarea codului de
conduită constituie un eşec al managementului instituţiei de a preveni incidentele de
integritate, în cel mai larg sens al noţiunii2.
Conform Rezumatului preliminar al constatărilor şi recomandărilor privind evaluarea
impactului SNA 2012- 20153, unul dintre principalele functe forte a fost constituit de
controalele administrative ale ANI ca potențiale căi de reducere a corupției la toate
nivelurile.
1.2. Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea funcţiilor publice
Conform strategiilor şi actelor normative adoptate la nivel naţional, problematica eticii şi
integrităţii la nivelul funcţiilor publice din România este analizată din prisma a trei
componente principale – conflictul de interese, incompatibilităţile şi conduita funcţionarilor
publici. În contextul prezentului studiu, vor face obiectul analizei cu precădere primele două
aspecte, respectiv conflictul de interese şi incompatibilităţile legale.
1
http://www.alexandrina-radulescu-csm.ro/docs/profilul-magistratului.pdf
2
Managementul integrităţii în instituţiile publice, Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin
Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013, Centrul de Resurse Juridice, 2014.
3
http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/05/SNA-AUDIT-Preliminar-ro_20.05.2016.pdf
~ 20 ~
Conflictul de interese şi incompatibilităţile sunt reglementate în cadrul Legii nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare.
În limbajul curent, sunt făcute deseori confuzii între cele două instituţii juridice (conflict
de interese şi incompatibilitate), în sensul practic incompatibilitatea presupunând
imposibilitatea exercitării unui cumul de funcţii nepermis de lege (fără a fi necesară luarea
vreunei decizii), în timp ce conflictul de interese se deosebeşte de incompatibilitate prin
obligaţia luării deciziei, rezolvării unei cereri ori îndeplinirii unui act. Pentru detalii,
prezentăm în cele ce urmează cadrul juridic sintetic al celor două instituţii juridice.
Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o funcţie publică
are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative. Principiile
care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea funcţiilor publice sunt:
imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public.
Analiza legislaţiei naţionale privind conflictul de interese a condus la delimitarea a două
posibile situaţii – conflictul de interese administrativ şi conflictul penal de interese.
Conflictul de interese privind funcţionarii publici este reglementat în cuprinsul art. 79
din Legea nr. 161/2003, funcţionarul public fiind în conflict de interese dacă se află în una
dintre următoarele situaţii:
a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu
privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
b) participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici
care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I;
c) interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa
deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.
În cazul existenţei unui conflict de interese, comportamentul legal al funcţionarului
public presupune obligaţia de a se abţine de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau
participarea la luarea unei decizii, urmată de informarea de îndată a şefului ierarhic căruia îi
este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu
imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă.
În cazurile prevăzute la art. 79, alin. (1) din Legea nr. 161/2003, conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, la propunerea şefului ierarhic căruia îi este subordonat direct
funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi
nivel de experienţă.
Încălcarea dispoziţiilor art. 79, alin. (2) din Legea nr. 161/2003 poate atrage, după caz,
răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.
În accepţiunea Noului Cod Penal (art. 301), conflictul de interese reprezintă fapta
funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat
la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine,
pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă
persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea
căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Fapta se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Aceste
dispoziţii cu caracter penal nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
~ 21 ~
Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt reglementate de
Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită
o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile
Legii nr.161/2003.
Regimul juridic al incompatibilităţilor privind funcţionarii publici este reglementat în
cadrul art.94-98 din Legea nr. 161/2003.
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în
care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică. Funcţionarii publici nu pot deţine
alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este
suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
c) în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ
din sectorul public;
d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Nu se află în situaţie de incompatibilitate, în sensul prevederilor legii, funcţionarul public care:
a) este desemnat printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să reprezinte interesele
statului în legătură cu activităţile desfăşurate de operatorii economici cu capital ori patrimoniu
integral sau majoritar de stat, în condiţiile rezultate din actele normative în vigoare;
b) este desemnat printr-un act administrativ, emis în condiţiile legii, să participe în
calitate de reprezentant al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul unor organisme sau
organe colective de conducere constituite în temeiul actelor normative în vigoare;
c) exercită un mandat de reprezentare, pe baza desemnării de către o autoritate sau
instituţie publică, în condiţiile expres prevăzute de actele normative în vigoare.
De asemenea, nu se află în situaţie de incompatibilitate, în înţelesul legii, funcţionarul
public care este desemnat prin act administrativ pentru a face parte din echipa de proiect
finanţat din fonduri comunitare nerambursabile postaderare, precum şi din împrumuturi
externe contractate sau garantate de stat rambursabile sau nerambursabile, cu excepţia
funcţionarilor publici care exercită atribuţii ca auditor sau atribuţii de control asupra
activităţii derulate în cadrul acesteia şi a funcţionarilor publici care fac parte din echipa de
proiect, dar pentru care activitatea desfăşurată în cadrul respectivei echipe generează o
situaţie de conflict de interese cu funcţia publică pe care o ocupă.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, au fost aduse modificări şi
completări regimului juridic al cumulului de funcţii permise de lege funcţionarilor publici,
noile reglementări ale art. 96 din Legea nr. 161/2003 fiind prezentate sintetic conform
tabelului de mai jos.
Funcţii sau activităţi în domeniul didactic.

Funcţii sau activităţi în domeniul cercetării
ştiinţifice.
Funcţii sau activităţi în domeniul creaţiei
CUMULUL DE FUNCŢII PERMIS literar-artistice.
DE LEGE Funcţii în alte domenii de activitate din
FUNCŢIONARILOR PUBLICI sectorul privat, care nu sunt în legătură directă
sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca
~ 22 ~
funcţionar public, potrivit fişei postului.
O reglementare importantă este şi cea potrivit căreia nu sunt permise raporturile ierarhice
directe în cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt soţi sau rude de gradul I.
1.3. Declaraţiile de avere şi de interese
Cu toate că obligativitatea declarării averilor există din anul 1996 și că declarațiile de
avere au devenit documente publice din 2003, mecanismele de control erau greu de utilizat,
iar controlul conflictelor de interese nu fusese niciodată exercitat în mod sistematic1.
Activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a
modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele
prevăzute de lege se desfăşoară în cadrul ANI. Pentru preşedintele şi vicepreşedintele ANI,
precum şi pentru personalul acesteia, activitatea de evaluare a averii, a intereselor şi a
incompatibilităţilor se desfăşoară în cadrul Consiliului Naţional de Integritate.
Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se completează potrivit anexelor nr. 1 şi 2
la Legea nr. 176/2010 şi se trimit ANI copii certificate, împreună cu codul numeric personal
al declarantului.
Regimul juridic şi procedura de urmat în cazul completării declaraţiilor de avere şi de
interese sunt reglementate de lege, astfel:
Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese reprezintă acte personale, putând fi
rectificate numai în condiţiile prevăzute de lege.
Declaraţiile de avere se fac în scris, pe propria răspundere, şi cuprind drepturile şi
obligaţiile declarantului, ale soţului/soţiei, precum şi ale copiilor aflaţi în întreţinere, potrivit
anexei nr. 1.
Declaraţiile de interese se fac în scris, pe propria răspundere, şi cuprind funcţiile şi
activităţile prevăzute în anexa nr. 2, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003.
Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se depun în termen de 30 de zile de la
data numirii sau a alegerii în funcţie ori de la data începerii activităţii.
Persoanele prevăzute de lege au obligaţia să depună sau să actualizeze declaraţiile de
avere şi declaraţiile de interese anual, cel mai târziu la data de 15 iunie. Declaraţiile de avere
se întocmesc după cum urmează: pentru anul fiscal anterior încheiat la 31 decembrie, în cazul
veniturilor, respectiv situaţia la data declarării pentru celelalte capitole din declaraţie, potrivit
anexei nr. 1.
În termen de cel mult 30 de zile de la data încheierii mandatului sau a încetării
activităţii, persoanele prevăzute de lege au obligaţia să depună noi declaraţii de avere şi
declaraţii de interese.
În privinţa persoanelor responsabile care asigură implementarea prevederilor legale
privind declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese, acestea sunt special desemnate în
cadrul entităţilor în care persoanele au obligaţia de a depune declaraţii de avere şi declaraţii
de interese, în conformitate cu prevederile legale.
Un element esenţial în activitatea ANI este reprezentată de activitatea de evaluare a
declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a
modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori
demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a
1
https://www.integritate.eu/Noutati.aspx?PID=243&M=NewsV2&Action=1&NewsId=2173
~ 23 ~
incompatibilităţilor. Conform dispoziţiilor art. 12 din lege, ANI îndeplineşte activitatea de
evaluare din oficiu1 sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice. Trebuie amintit că
sesizarea făcută cu rea-credinţă atrage după sine răspunderea juridică a celui care a făcut
sesizarea.
ANI asigură afişarea declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese, prevăzute în
anexele nr. 1 şi 2, pe pagina de internet a Agenţiei, în termen de cel mult 30 de zile de la
primire, prin anonimizarea adresei imobilelor declarate, cu excepţia localităţii unde sunt
situate, a adresei instituţiei care administrează activele financiare, a codului numeric personal,
precum şi a semnăturii. Declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese se menţin pe pagina de
internet a ANI pe toată durata exercitării funcţiei sau mandatului şi 3 ani după încetarea
acestuia şi se arhivează potrivit legii.
Procedura de urmat pe parcursul activităţii de evaluare este detaliată prin reglementările
legale, după cum urmează:
Dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative2, în sensul
prevederilor art. 18 din Legea nr. 176/2010, inspectorul de integritate informează despre
aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.
Persoana informată şi invitată poate să prezinte inspectorului de integritate date sau
informaţii pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris.
Informarea şi invitarea se fac prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de
primire.
Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de
avocat şi are dreptul de a prezenta orice probe, date ori informaţii pe care le consideră
necesare.
Dacă persoana a cărei avere este evaluată este căsătorită ori dacă are copii în
întreţinere, evaluarea se va extinde şi asupra averii soţului/soţiei şi, după caz, asupra averii
copiilor aflaţi în întreţinere.
Pe parcursul desfăşurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor
instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum
şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare,
cu obligaţia păstrării confidenţialităţii.
La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice,
conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai
regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele,
informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor legale, indiferent de
suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea
conduce la soluţionarea lucrării.
Pentru lămurirea tuturor aspectelor privind diferenţele semnificative, în sensul
1
Sesizarea din oficiu se face într-una din următoarele modalităţi:
a) pe baza unui raport de sesizare, întocmit de preşedintele ANI;
b) pe baza unei note întocmite de inspectorul de integritate, aprobată de conducerea inspectorilor de
integritate; în cazul în care aceasta respinge propunerea de sesizare din oficiu, refuzul motivat se transmite
preşedintelui ANI, pentru a dispune fie începerea verificărilor, fie menţinerea propunerii.
2
Prin diferenţe semnificative, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, se înţelege diferenţa mai mare de
10.000 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării
demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă.
~ 24 ~
prevederilor art. 18, poate fi efectuată o expertiză extrajudiciară, potrivit legii, cu acordul
persoanei a cărei avere este supusă evaluării. Persoana a cărei avere este supusă evaluării are
dreptul să-şi aleagă un expert asistent, pe cheltuială proprie, În cazul în care persoana a cărei
avere este supusă evaluării nu îşi dă acordul pentru efectuarea expertizei, inspectorul de
integritate poate solicita judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul persoana
cercetată admiterea efectuării unei expertize extrajudiciare, pe cheltuiala ANI.
Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris,
ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a
informării de către persoana care face obiectul evaluării, sunt identificate în continuare, pe
baza datelor şi informaţiilor existente la dispoziţia inspectorului de integritate, diferenţe
semnificative, inspectorul de integritate întocmeşte un raport de evaluare. Raportul de
evaluare va avea următorul cuprins: partea descriptivă a situaţiei de fapt; punctul de vedere al
persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat; evaluarea eventualelor diferenţe
semnificative; concluzii.
Comunicarea Raportului de evaluare se face în termen de 5 zile de la finalizare
persoanei care a făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor fiscale, celor de
urmărire penală şi celor disciplinare, precum şi comisiei de cercetare a averilor prevăzute în
Legea nr. 115/1996.
În cazul în care inspectorul de integritate consideră că nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute de lege, întocmeşte un raport de evaluare în acest sens, pe care îl transmite
persoanei care a făcut obiectul procedurii. Acest raport poate cuprinde, dacă este cazul,
menţiuni privind erorile constatate în ceea ce priveşte întocmirea necorespunzătoare a
declaraţiilor de avere şi sugestii de îndreptare.
Persoana a cărei declaraţie de avere a fost supusă evaluării, fiind identificate diferenţe
semnificative, în sensul prevederilor legale, este considerată incompatibilă.
Rapoartele de evaluare, transmise organelor fiscale, organelor de urmărire penală,
comisiei de cercetare a averilor prevăzute în Legea nr. 115/1996, vor fi obligatoriu evaluate
de aceste instituţii, inclusiv sub aspectul propunerilor, şi se vor lua, de urgenţă şi cu
precădere, măsurile care se impun, potrivit competenţelor legale.
Procedura legală în cazul conflictului de interese sau al incompatibilităţii
Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii,
inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau
a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o
invita pentru a prezenta un punct de vedere. Persoana informată este invitată să prezinte
inspectorului de integritate date sau informaţii pe care le consideră necesare, personal ori prin
transmiterea unui punct de vedere scris. Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a
fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice date ori informaţii pe
care le consideră necesare.
Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori,
în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a
informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră
în continuare că sunt elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei
incompatibilităţi, întocmeşte un raport de evaluare.
Raportul de evaluare trebuie să cuprindă: a) partea descriptivă a situaţiei de fapt; b)
punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat; c) evaluarea
~ 25 ~
elementelor de conflict de interese sau de incompatibilitate; d) concluzii.
Raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a
făcut obiectul activităţii de evaluare şi, după caz, organelor de urmărire penală şi celor
disciplinare.
Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de
interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de
contencios administrativ.
Dacă raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul
prevăzut de lege la instanţa de contencios administrativ, ANI va sesiza, în termen de 6 luni,
organele competente pentru declanşarea procedurii disciplinare, precum şi, dacă este cazul,
instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite
cu încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese.
Dacă raportul de evaluare a incompatibilităţii nu a fost contestat în termenul prevăzut de
lege la instanţa de contencios administrativ, ANI va sesiza în termen de 15 zile organele
competente pentru declanşarea procedurii disciplinare; dacă este cazul, Agenţia sesizează în
termen de 6 luni instanţa de contencios administrativ, în vederea anulării actelor emise,
adoptate sau întocmite cu încălcarea prevederilor legale privind incompatibilităţile.
Dacă în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii,
inspectorul de integritate constată inexistenţa unei stări de incompatibilitate sau a unui
conflict de interese, întocmeşte un raport în acest sens, pe care îl transmite persoanei care a
făcut obiectul evaluării.
Cadrul sancţionator privind încălcarea reglementărilor legale este stabilit prin art. 23-
31 din lege, principalele prevederi fiind următoarele:
În cazul unui conflict de interese, dacă au legătură cu situaţia de conflict de interese,
toate actele juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu
încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate absolută.
Acţiunile introduse la instanţele de contencios administrativ urmează regulile de
competenţă prevăzute în Legea contenciosului administrativ.
Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a
încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea
obligaţiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie
abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau
activităţii respective, în măsura în care prevederile Legii nr. 176/2010 nu derogă de la
aceasta şi dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.
Persoana eliberată sau destituită din funcţie sau faţă de care s-a constatat existenţa
conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai
exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010,
cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia
ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului.
Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate sau de
conflict de interese constituie temei pentru eliberarea din funcţie ori, după caz, constituie
abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit reglementării aplicabile demnităţii, funcţiei sau
activităţii respective.
Nerespectarea obligaţiei de a răspunde solicitărilor ANI, prevăzute de lege, se
sancţionează cu amendă civilă de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere. Sesizarea instanţei se
~ 26 ~
face de către inspectorul de integritate din cadrul ANI.
Fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de
interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se
pedepseşte potrivit Codului penal.
Nedepunerea declaraţiilor de avere şi a declaraţiilor de interese în termenele
prevăzute de lege, precum şi nedeclararea, în declaraţia întocmită potrivit anexei nr. 1, a
cuantumului veniturilor realizate, sau declararea acestora cu trimitere la alte înscrisuri
constituie contravenţie.
2. Evaluarea sintetică a modului de aplicare a sistemului integrității în exercitarea

funcțiilor publice
Una din componentele procesului de reformă din România, ce stă la baza evaluării
progreselor înregistrate de țara noastră în contextul mecanismului de cooperare și verificare
(MCV) instituit la data aderării României la UE, o constituie componenta integrității. Așa
cum rezultă din informațiile existente pe pagina web a Comisiei Europene1, UE a decis să
instituie un „mecanism de cooperare şi verificare” special, destinat să asigure un proces de
aderare armonios şi totodată să protejeze politicile şi instituţiile europene.
Analiza Rapoartelor privind progresele înregistrate de România în perioada 2007-2016,
privind componenta integrității, a condus la evidențierea următoarelor aspecte:
Încă din cuprinsul primului raport de progrese, s-a evidențiat necesitatea instituirii
unei agenţii de integritate cu competenţe de verificare a averii, a incompatibilităţilor şi a
potenţialelor conflicte de interese, care să emită hotărâri cu caracter obligatoriu pe baza
cărora să se poată aplica sancţiuni disuasive.
Delimitarea cazurilor de avere ilicită de cele de avere nejustificată. Conform
raportului2, averea „ilicită” poate fi confiscată, dar trebuie să fie dovedită în prealabil ca
provenind dintr-o acţiune ilegală/ilicită. Totuşi, această zonă, pe de o parte, este deja
acoperită de procurori/poliţie (pentru infracţiuni) şi de către autorităţile fiscale, poliţie etc.
(contravenţii, drept civil) şi, pe de altă parte, este posibil să existe un număr considerabil de
cazuri în care, deşi averea depăşeşte în mod nejustificat veniturile, nu se poate dovedi
existenţa actelor „ilegale”.
Transparența în ceea ce privește interesele financiare și economice, creată de
publicarea pe site-ul ANI a declarațiilor de avere și de interese, este apreciată atât de
societatea civilă, cât și de autoritățile de aplicare a legii drept o contribuție importantă la
prevenirea și depistarea corupției.
Numărul scăzut al sancțiunilor aplicate ca urmare a constatărilor făcute de ANI3.
Conform Raportului de progrese din anul 20124, „eficacitatea sistemului de
integritate din România suferă, de asemenea, de pe urma procedurilor judecătorești lente, a
unei jurisprudențe neuniforme și a unei cooperări insuficiente între alte autorități
1
http://ec.europa.eu/cvm/index_ro.htm
2
Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind evoluţia măsurilor de acompaniere în
România după aderare, Bruxelles, 27.6.2007.
3
Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele realizate de România în
cadrul mecanismului de cooperare și verificare, Bruxelles, 20.7.2011.
4
~ 27 ~
administrative, magistrați și ANI. Procedurile judiciare pentru cazurile deschise de ANI în
baza celor trei atribuții ale sale au fost deosebit de lente. În total, instanțele au confirmat
prin hotărâri definitive numai patru cazuri de averi nejustificate, toate datând dinaintea
promulgării noii legi (unul datează din 2005). Sunt necesari mai mulți ani pentru ca existența
unui caz simplu de incompatibilitate să fie confirmată printr-o hotărâre definitivă în
instanță”.
Demararea de către ANI a unui proiect informatic ambițios, vizând colectarea de date
privind funcționarii aleși și numiți și efectuarea de verificări încrucișate cu alte baze de date
de stat, cum ar fi registrul comerțului sau administrația fiscală, în scopul detectării
conflictelor de interese.
Conform Raportului de progrese din anul 20141, „intervalul de timp necesar pentru
anularea contractelor afectate de existența unui conflict de interese, alături de rezultatele
slabe ale administrației publice în ceea ce privește urmărirea unor astfel de cazuri, reduce,
de asemenea, forța disuasivă a activităților ANI și ocazionează pierderi pentru finanțele
publice. ... Decizia de a elabora un sistem de verificare ex-ante a existenței unui conflict de
interese în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice reprezintă o
completare valoroasă a activităților ANI”.
În 2014, ANI a primit, de asemenea, sprijinul ICCJ, care a identificat modalități de a
accelera investigarea cazurilor de incompatibilitate, în ciuda volumului mare de muncă al
acestei instituții. Acest lucru a contribuit la asigurarea securității juridice și la îmbunătățirea
efectului disuasiv al legilor în materie de integritate.
În Raportul MCV din 2015 se constata că încercările de codificare a cadrului juridic
de integritate în scopul coerenței și al clarității au fost amânate din cauza unor temeri legate
de faptul că normele existente ar putea fi diluate.
În aceeași ordine de idei, un aspect esențial cu impact major asupra activității ANI a fost
reprezentat de Decizia Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie 2010 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cap. I "Dispoziţii generale" (art. 1 - 9), ale art.
11 lit. e), f) şi g), ale art. 12 alin. (2), ale art. 13, ale art. 14 lit. c), d), e) şi f), ale art. 17, ale
art. 38 alin. (2) lit. f), g) şi h), ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4), ale cap. VI "Verificarea averilor,
a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor" (art. 45 - 50) şi ale art. 57 din Legea nr.
144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, în
cuprinsul căreia Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a
reglementărilor legale susmenționate.
3. Concluzii
Odată cu adoptarea legislației specifice în domeniul integrității în exercitarea funcțiilor
publice, au fost puse în aplicare instrumentele administrative de prevenire şi de luptă
împotriva corupţiei instituţionale, respectiv controlul declarării averilor, declararea şi
verificarea intereselor şi a incompatibilităţilor în exercitarea funcţiei publice.
Conform ultimului raport MCV, România are un cadru cuprinzător privind integritatea
funcționarilor publici, precum și o instituție independentă care contribuie la aplicarea acestor
norme și care aplică sancțiuni (ce pot fi contestate în instanță). Cadrul de integritate definește
1
~ 28 ~
incompatibilitățile între funcțiile oficiale și situațiile de conflict de interese de natură
administrativă. Un aspect important al acestei activități este acela de a lua măsuri pentru a se
evita de la bun început conflictele de interese.
Principalele provocări în acest domeniu sunt reprezentate de următoarele aspecte:
Executarea hotărârilor judecătorești definitive referitoare la averi nejustificate sau la
conflicte de interese și incompatibilități, datorită progreselor mici în executarea acestora,
Interpretarea neuniformă în instanţă a normelor juridice în domeniul integrităţii,
Operaţionalizarea şi dezvoltarea sistemului electronic PREVENT vizând detectarea
automată a conflictelor de interese în domeniul achizițiilor publice înaintea procedurii de
selecție și de atribuire a contractelor,
Punerea în aplicare a Strategiei ANI pentru prevenirea şi sancţionarea conflictelor de
interese, a incompatibilităţilor şi a averilor nejustificate (2016-2020).
Bibliografie:
*** Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei.
*** Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale de Integritate.
*** Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor
publice.
*** Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele
realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare, Bruxelles, 22.1.2014.
*** Managementul integrităţii în instituţiile publice, Proiect cofinanțat din Fondul Social
European prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative 2007-2013,
Centrul de Resurse Juridice, 2014.
*** Propunere de politică publică. Ministerul Administraţiei şi Internelor, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici.
~ 29 ~
ACTUALITATEA DIPLOMAȚIEI DEZASTRELOR
THE ACTUALITY OF THE DISASTER DIPLOMACY
Prof. univ. dr. CAVAROPOL Dan Victor

Academia de Poliție ”A. I. Cuza”
cavaropold@gmail.com
Abstract:
The “disaster diplomacy” is very used by many authors and very often in international
mass media, after a disaster in a country in war or in the time of peace. All of us are
expecting that disaster could bring peace among nations, an collaboration between states
and others associations, even this is not a presumption that could be demonstrated
immediately. In this article are presented also aspects regarding the leadership, national
values, national pride, all in the context of a disaster occurrence. In the studies of the
disasters it is important to take into account the human behavior, the actions, the decisions
and the societal values, and the vulnerabilities as the principal causes of the disasters. Some
authors considers that natural disaster no longer exist, and only the man-made disasters
through actions and inactions, with intension or lack of prevention.
The conflicts between the principal international actors bring the ruin of the power of
the states, the malfunction of the national services, the breakout of the critical
infrastructures, the lack of food and a poor health of the population. The prevention before a
disaster is made by the development of the educational programs and the legal framework
who is capable to support the reduction of the risk.
Rezumat:
Termenul de diplomaţie a dezastrelor este folosit de multe ori şi devine popular în mass
media imediat după producerea dezastrului care loveşte o zonă aflată în conflict sau o ţară
care are inamici. Aşteptarea tuturor cetățenilor este că dezastrul ar trebui să aducă pace şi
colaborare între principalii actori, statali şi nestatali, chiar dacă nu există nimic realist care ar
putea să conducă la această concluzie. În articol se prezintă și aspecte legate de leadership,
valori naționale și mândrie națională, prezentate în contextul apariţiei unui dezastru. În
studierea dezastrelor în prezent se prezumă că acţiunile umane, comportamentul, deciziile şi
valorile societale creează vulnerabilităţi care sunt cauze fundamentale ale dezastrelor. Unii
autori consideră chiar că nu mai există dezastre naturale ci doar cele provocate direct sau
indirect de către oameni, prin acţiuni ostile, prin pasivitate sau cu rea intenţie.
Conflictele între principalii actori din arena internaţională conduc la subminarea
guvernării statale, pierderi uriaşe de vieţi, subminarea serviciilor de bază, a infrastructurii
de alimentare cu apă şi hrana necesară supravieţuirii, sănătatea populaţiei. Se poate
constata că există o suprapunere între dezastrele rezultate în urma conflictelor şi dezastrele
non-conflict. Pregătirea înainte de un posibil dezastru se face prin derularea de programe
educaţionale şi de crearea cadrului legal care să suporte reducerea riscului de dezastre.
Keywords: desaster, diplomacy, national security, conflicts.
Cuvinte cheie: dezastru, diplomație, securitate națională, conflicte.

~ 30 ~
1. Originile diplomaţiei dezastrelor
Conform statisticilor, în lume cheltuielile efectuate cu asistenţa umanitară reprezintă cam
1% din totalul cheltuielilor militare.
De-a lungul istoriei au existat numeroase conflicte şi de multe ori dezastrele care nu au
legătură cu conflictele au influenţat regiunile în care există conflicte. Exemplu de dezastre
non-conflict sunt: cutremurele, inundaţiile, exploziile, exploziile industriale, accidentele din
transporturi, epidemiile şi uraganele.
Conflictele conduc la subminarea guvernării statale, pierderea de vieţi, subminarea
serviciilor de bază, a infrastructurii de alimentare cu apă, a sănătății populaţiei. Se poate
constata că există o suprapunere între dezastrele rezultate în urma conflictelor şi dezastrele
non-conflict.
O populaţie care se află într-o zonă cu război, este mai slăbită fizic şi psihic şi mai
expusă la îmbolnăviri şi la pandemii. Un guvern care se concentrează excesiv pe înarmare şi
război poate neglija promulgarea de coduri ale construcţiilor care reglementează activitatea
de proiectare a clădirilor civile şi inedutriale împotriva cutremurelor. Conflictele, pe de altă
parte conduc la lipsa hranei, a medicamentelor, a materialelor de construcţii îngreunând
acţiunile de pregătire a populaţiei împotriva inundaţiilor sau furtunilor.
Una dintre definiţiile unanim acceptate ale dezastrelor a fost dată de către UNISDR1 în
anul 2009 astfel: „dezastrul constă într-o perturbare a funcţionalităţii normale a societăţii, cu
pierderi umane, materiale şi de mediu semnificative şi care excede posibilitatea de reacţie a
comunităţii afectate”.
Plecând de la această definiţie, toate activităţile legate de dezastre pot fi luate în
considerare, precum: investigaţiile, propunerile, politicile, practicile, etc. Ele se referă atât la
ceea ce se întâmplă înaintea unui dezasztu, cât şi după un dezastru. Înainte de dezastru se
desfășoară activități precum: prevenirea, planificarea, modul de preparare a viitoarelor
acţiuni, antrenamentul şi reducerea riscului. Activităţile post-dezastru sunt: răspunsul la
dezastru, reconstrucţie, revenirea la activitatea normală.
Încercarea de reducere a riscului de dezastru se referă la eforturile sistematice care
trebuie întreprinse pentru analiza şi managerierea cauzelor care conduc la dezastru, reducerea
expunerii la hazarde, reducerea vulnerabilităţii persoanelor şi proprietăţii2, managementul
înţelept al terenului şi al mediului înconjurător şi pregătirea temeinică pentru evenimente
nedorite. Prepararea se face prin derularea de programe educaţionale şi de crearea cadrului
legal care să suporte reducerea riscului de dezastre-RRD.
Diplomaţia se referă la activitatea paşnică a oficialităţilor guvernamentale sau a altor
entităţi implicate în chestiunile politice.
Conceptul de diplomaţie are un sens mai larg atunci când se foloseşte sintagma
„diplomaţia dezastrelor”. Ea nu se referă numai la relaţiile bilaterale sau multilaterale dintre
guvernele statelor suverane implicate în politică la nivel mondial, dar sunt analizate mai
multe aspecte ale relaţiilor internaţionale, afacerilor internaţionale, pacea şi conflictul.
Cei aflaţi în conflict sau în cooperare în cadrul diplomaţiei dezastrelor pot fi nu numai
statele suverane, ci şi organizaţiile internaţionale, organizaţiile non-profit, societăţile
comerciale naţionale, firmele transnaţionale.
1
https://www.unisdr.org/we/inform/terminology
2
www.preventionweb.net
~ 31 ~
Politicienii şi responsabilii sunt de multe ori forţaţi să răspundă la presiunile populaţiei,
lucru care nu s-ar fi întâmplat în mod normal, ci doar în cadrul diplomaţiei legată de dezastre.
2. Diplomaţia dezastrelor-concepte moderne

În anul 2000, Kelman1 şi Koukis au formulat următoarea întrebare: pot oare dezastrele să
conducă la o cooperare între ţările care erau iniţial inamice?
Această întrebare conduce inevitabil la discutarea a două sintagme, respectiv „dezastru
natural” şi „cooperare internaţională”.
Legat de prima sintagmă, unii autori opinează că există dezastre naturale şi că ele sunt
legate intrinsec de societatea umană prin intermediul mediului.
O primă abordarea este a lui J.J.Rousseau care îi scria lui Voltaire în anul 1756 , după ce
în anul anterior, în 1755 a avut loc cutremurul şi tsunamiul din Lisabona. Acesta spunea că
locuinţele afectate nu au fost create de natură şi că rata de decese foarte mare este şi datorată
densităţii mari a populaţiei oraşului. O altă cauză ar fi fost şi slaba reacţie a populaţiei care a
urmat cutremurului devastator.
Un secol după aceea în anul 1976, O’Keefe a publilcat un articol în care susţinea că
comportamentul uman conduce la producerea dezastrelor naturale. Sugera că numărul de
dezastre este în creştere, dar nu datorită naturii, ci datorită vulnerabilităţii populaţiei.
Şi alţi autori, precum Tiranti, în 1977 au discutat despre dezastre ne-naturale. Argumentul este
acela că există foarte puţine dezastre pur naturale şi că toate celelalte au ca input factorul uman. De
cele mai mult ori, decizile pe care le iau oamenii legate de mediul înconjurător influenţează în mod
semnificativ producerea dezastrelor. Cauza rădăcină este deci decizia oamnilor ci nu fenomenele de
mediu, astfel că dezastrele nu sunt deloc naturale ci sunt construcţii societale.
Nici chiar căderea meteoriţilor nu este pur naturală, deoarece oamenii au creat sisteme de
monitorizare a spaţiului pentru identificarea potenţialelor ameninţări şi contorizarea lor. Societatea
decide uneori să nu aloce bani pentru monitorizare şi prevenire, astfel punând în pericol întreaga
societate în momentul produceii unui asemenea dezastru. Chiat terminologia UNISDR se referă la
reducerea riscului de dezastre-RRD, ci nu include şi sintagma „dezastre naturale”.
Pentru a evita îngrădirea înţelesului termenului „dezastre”, diplomaţia dezastrelor a fost
definită dincolo de cea a producerii efective a dezastrului, prin înglobarea tuturor activităţilor
legate de dezastre. Cu toate că dezatrele care se produc în zonele de conflict sunt cele mai
studiate prin diferite studii de caz, mai există eforturi de cooperare în activităţile legate de
reducerea riscului de dezastre incluzând sistemele de avertizare, aplicarea codurilor de
construcţii (ranforsarea clădirilor, reconstrucţia) şi folosirea judicioasă a terenului-
planificarea de-a lungul frontierelor.
Ţinând cont de acestea, se poate conchide că diplomaţia dezatrelor investighează cum şi
de ce activităţile legate de dezastre pot induce cooperarea sau nu între doi duşmani. Noţiunea
de duşmani nu înseamnă numai state aflate în conflicte violente sau antipatii între ei.
3. Dezastrele şi valorile naţionale

Asumarea responsabilităţii financiare în cazul unui dezastru de către stat constituie una
din definiţiile dezastrelor majore, acestea provocând în spaţiul social afectat, funcţionarea
defectoasă sau chiar nefuncţionarea societăţii în limitele unei vieţi normale.
1
Kelman I., Natural Disasters and Development in a Globalizing World, 2011
~ 32 ~
Pentru a surmonta asemenea dificultăţi, sunt necesare mijloace umane, logistice şi
financiare care depăşesc nivelul local şi regional, fiind necesară intervenţia statului pentru
gestionarea crizei. Numai atunci când forţele naţionale nu mai pot face faţă se apelează şi la
ajutorul internaţional.
Pe de altă parte media din toate ţările acordă un spaţiu larg prezentării dezastrelor majore
care se produc în străinătate, invocând de multe ori necesitatea ajutorului internaţional.1 Pe
parcursul a câtorva zile, ştirile legate de producea dezastului şi de urmările acestuia sunt în
prim planul mediei internaţionale, şi responsabilii din ţara în care s-a produs dezastrul şi cei
din ţările care acordă ajutoare sunt puşi de mult ori sub o presiune suplimentară prin efectele
produse de ştirile care abundă în detalii şi supoziţii care mai de care mai alarmiste, în goana
nebună de creştere a ratingului transmisiunilor din zonele afectate de dezastru.
Ţări catastrofă şi asistenţa umanitară

Există o deosebire semnificativă între ţările foarte dezvoltate din punct de vedere
economic şi ţările slab dezvoltate, defavorizate.
Pentru ţările sărace, impactul dezastrelor nu face decât să ilustreze mizeria care este
recunoscută de către toată lumea în cadrul comunităţii internaţionale.
Situaţia în care se găsesc ţările sărace este disperată de multe ori când se confruntă cu
dezastre ciclice care le ruinează din ce în ce mai mult odată cu scurgerea timpului2. Exemplu
este Bangladeș, una dintre ţările cele mai sărace de pe glob, lovită de multe ori de taifunuri şi
inundaţii care sunt în topul statisticlor mondiale (dark number). Ţările acestea rămân în aceste
condiţii tributare în orice circumstanţă ajutorului internaţional. Autorităţile locale
supraestimează bilanţurile, cu scopul de a obţine ajutoare cât mai valoroase.
Ele sunt incapabile să trateze cauzele vulnerabilităţilor, ci doar se tratează efectele.
Pentru ţările donatoare de ajutoare, ajutorul nu este fără un anumit interes. Asistenţa acordată
de către ţările dezvoltate în fazele critice ale dezastrului, care de regulă sunt cele mai
mediatizate, afirma o nobilă vocaţie umanitară, poate să întărească în unele cazuri influența
strategică în zona dezastrului şi în cele mai dese cazuri să favorizeze piaţa de reconstrucţie
post-dezastru.
4. Dezastrele şi mândria naţională

Ţările cele mai dezvoltate sunt un exemplu în această problemă a mândriei naţionale, ele
ţinând cu tot dinadinsul să ilustreze, în cazul unui dezastru, puterea pe care o deţin.
Un exemplu este Franţa, în cazul crizei vulcanului din Guadelupa din anul 1976. Acesta
nu a fost decât un pseudo-dezastru pentru că erupţia anunţată nu s-a produs, dar a existat o
perioadă de alertă excepţională, punctată prin două acţiuni de evacuare masivă, ceea ce a adus
Franţa în prim planul actualităţii mondiale pentru mai multe săptămâni consecutive.
Franţa a profitat de această situaţie şi a reuşit să îşi întărească imaginea de putere cu
influenţă în acea regiune, de reuşită a decolonizării prin integrare, în plină zonă de influenţă
americană.
Mândria naţională se mai manifestă şi prin refuzul de a face apel la ajutoarele
internaţionale în mod expres prin comunicatele oficiale. Comunicatele pun accentul pe
1
Kelman I., Natural Disasters and Development in a Globalizing World, 2011
2
Maciver R., Disaster Diplomacy: A Brief Review, 2012.
~ 33 ~
solidaritatea naţională, pe demnitatea populaţiei, sau pe resorturile ideologice care susţin
naţiunea respectivă. 1
Este cazul Iranului după seismul din 1990, prin care s-au exaltat valorile islamului şi
cazul Chinei în cazul marilor inundaţii din anul 1991, când în momentul anunţării ofertei de
ajutor internaţional, s-au dat mai multe comunicate oficiale laudative la adresa rolului
autorităţilor, a populaţiei şi a armatei chineze.
China ca şi Iranul au refuzat de a acepta slăbiciunea şi au utilizat dezastul pentru a
ilustra, urbi et orbi, valorile considerate ca singurele susceptibile de a asigura salvarea
naţiunii în acele momente grele.
Bibliografie:
Callaway D. ş.a, Disaster Medicine and Public Health Preparedness, 2012;
Fink and Redaelli, Determinants of International Emergency Aid Humanitarian Need
Only?, 2009;
Gaillard B. ş.a, European Journal of East Asian Studies, 2009;
Ganapti F. ş.a. , Cooperation and Conflict, 2010;
Kelman I., Natural Disasters and Development in a Globalizing World, 2011;
Kelman I., Les Cahiers de la Sécurité, 2006;
Kelman I., Foreign Policy in an Interconnected World, 2010;
Kelman I., Disaster Diplomacy: How Disasters Affect Peace and Conflict, 2012;
Kelman and Conrich, Disaster Risk Management: Conflict and Cooperation, 2013;
Kelman I., Gaillard H., Humanitarian Exchange, 2007;
Maciver R., Disaster Diplomacy: A Brief Review, 2012.
1
Eric Lepointe, „Le sociologue et les desastres”, vol XC, 1991, pp.145-174;
~ 34 ~
ORDINE SOCIALĂ ȘI ORDINE PUBLICĂ
SOCIAL ORDER AND PUBLIC ORDER
Prof. univ. dr. PRUNĂ Ștefan

stefanpruna@yahoo.com
Abstract:
In the present article the author makes an analysis of the functional structure of the
concept of social order, focusing on the general constitutive fundamentals of the concept.
Considering the variety of concepts and viewpoints, the author captures the essential
elements necessary to properly define and understand the concept of social order. Starting
from the position of the individual in building the social order, the author analyzes the
individuals tendency to accept the social order only through his rights and not through his
obligations. Assuming obligations become an important element in shaping the public order.
The public order is understood by the author as a construction of hierarchical authority,
and it depends on institutional arrangements, formal relations between individuals, which
ensures data stability and balance. Although some authors sustain the idea that a construction
of public order is done informally, by the free will of individuals, actually the informal elements
are constructed of a qualitative dimension and not by elements of direct construction of public
order. The concepts of "culture of public order" or "prevention culture" as elements of social
education can be the facilitators of public order and not its configurators.
Rezumat:
În articolul prezent, autorul face o analiză structural funcțională a conceptului de ordine
socială, insistând pe fundamentele constitutive generale ale conceptului. Plecând de la
varietatea de concepții și puncte de vedere, autorul surprinde elementele esențiale necesare
pentru o definire și înțelegere corecte a conceptului de ordine socială. Plecând de la poziția
individului în construcția ordinii sociale este analizată tendința acestuia de a accepta
ordinea socială doar prin prisma drepturilor sale și nu și prin aceea a obligațiilor. Asumarea
obligațiilor devine un element important în definirea ordinii publice.
Înțeleasă de autor ca o construcție a autorității ierarhice, ordinea publică, ca parte a ordinii
sociale, ține de reglementarea instituțională, formală a raporturilor dintre indivizi, reglementare
care asigură stabilitate și echilibru. Chiar dacă unii autori merg pe ideea că o construcție a ordinii
publice se realizează și informal, prin voința liberă a indivizilor, în realitate elementele informale se
constituie într-o dimensiune calitativă, și nu în elemente de construcție directă a ordinii publice.
Conceptele de „cultura de ordine publică” sau „cultura de prevenire”, ca elemente de educație
socială se pot constitui în facilitatori ai ordinii publice și nu în configuratori ai acesteia.
Keywords: social order, public order, public space, public interest, obligations logic,
public welfare.
Cuvinte cheie: ordine socială, ordine publică, spațiul public, interes public, logica
obligațiilor, binele public.
~ 35 ~
Majoritatea concepţiilor despre ordinea socială pleacă de raportul dintre individ şi
societate. Individul nu poate trăi în afara societăţii, societatea nu poate exista fără indivizi.
Calitatea omului de ființă socială presupune socialitate și sociabilitate(I. Ungureanu, 1990).
Socialitate în sensul în care individul dobândește calitate umană doar alături de ceilalți, iar
sociabilitate în sensul în care individul internalizează normele grupului în care trăiește și le
promovează ulterior în mod subiectiv.
Toate teoriile şi modelele explicative care s-au concentrat asupra problemei ordinii
sociale au pornit de la individ, de la faptul că el trebuie să facă primul pas. Fie că este vorba
de contract sau consens, individul trebuie să producă în interiorul său trecerea de la libertatea
absolută (naturală ar spune unii) când individul face ce vrea, la libertatea înţeleasă, când
individul face ce trebuie.
Fără această trecere, totul este utopie. Sistemele totalitare, sistemele opresive, frica şi
teama inoculată mulţimilor au arătat că nimic nu durează la nesfârşit. Doar respectând
libertatea de mişcare a indivizilor izolaţi sau grupaţi se poate spera la o asemenea trecere.
Fukuyama pe acestă abordare mizează în lucrarea “Sfârşitul istoriei şi ultimul om”. Istoria se
sfârşeşte pentru că formele actuale de organizare socială şi politică, prin democraţia liberală
şi liberalismul economic, dezvoltă cea mai largă libertate de mişcare pentru individ, libertate
care nu mai poate fi lărgită în nici un fel.
Pentru a putea face trecerea de la libertatea absolută la cea înţeleasă, individul trebuie să
primească de la ceilalţi asigurări că va rămâne la fel de liber. Trebuie construită o formă de
organizare, cu tot ce presupune ea – sarcini, reguli, valori, simboluri - în care individul să se
simtă liber şi să le lase celorlalţi posibilitatea de a se simţi şi ei liberi. În momentul în care se
realizează acest lucru vorbim despre o stare de echilibru sau despre ordinea socială. Practic,
prin ordinea socială scopurile individuale sunt coordonate între ele. Această coordonare este
naturală si neconstrânsă. Ceva de genul – libertatea mea se termină acolo unde începe
libertarea celuilalt, dar și a celuilat se termină acolo unde începe a mea.
Ordinea socială se referă la o modalitate de cooperare spontană, in sensul pe care il dă
Fukuyama, între oameni care să presupună reguli, norme şi valori care să facă posibilă
coeziunea, stabilitatea, funcţionalitatea şi finalitatea societăţii.
1. De ce acceptă individul ordinea socială?

În primul rând din interes, din faptul că ţintele lui, scopurile lui reclamă acest lucru.
Interesul este o trebuinţă, o nevoie care are, la un moment dat, o mare importanţă pentru
individ şi îi determină în mod direct comportamentul şi conduita. Altfel spus, dacă la un
moment dat individul are mai multe trebuințe în atenție, doar cea mai importantă dintre ele se
transformă în interes și îi determină comportamentul.
Cu toate că oamenii sunt în mod natural gregari, adică pentru cei mai mulţi dintre ei
izolarea şi nu socialitatea produce simptome patologice de nefericire1, există un fel de
individualism primordial, generat de libertatea absolută spre care tinde fiecare individ, efect
al modului egoist în care indivizii vor să îşi atingă scopurile. Suntem de acord cu Mary Ann
Glendon,2 care insistă pe ideea că oamenii sunt “deţinători singuratici de drepturi”, adică
indivizi fără inclinaţie naturală spre societate, ci care se asociază şi cooperează în cadrul
1
Francis Fukuyama, Marea ruptură, Ed. Humanitas, 2002, p. 193
2
Mary Ann Glendon, Rights Talk, Free Press, New York, 1991
~ 36 ~
diferitelor activităţi pentru a-şi putea atinge scopurile particulare, adică interesele.
În al doilea rând, din imitaţie. Oamenii respectă ordinea socială pur şi simplu pentru că şi
cei de lângă ei fac acelaşi lucru. Este un fel de contagiune mentală, folosind un termen din
psihologia mulţimilor. Legea imitaţiei a lui Gabriel Tarde1 este una din cele mai interesante
încercări de a explica rolul pe care imitaţia îl are în viaţa noastră. Observăm cu uşurinţă un
număr important de asemănări ale comportamentelor sociale care nu sunt doar rezultatul
contextelor sociale ci şi al repetării. Ion Ungureanu consideră că legile imitaţiei oferă
cercetătorului social posibile traiectorii ale interacţiunii fenomenelor sociale, a circulaţiei
valorilor, mai degrabă, decât a grupurilor şi fiinţelor sociale2. Important de subliniat este că
suportul imitaţiei este valoarea, ideea, şi mai puţin persoana în sine. Noi imităm, spre
exemplu, respectul pentru lege, corectitudinea, cinstea, observând ce fac ceilalţi, persoane în
care avem încredere, pe care le preţuim şi valorizăm. Imitaţia se produce de jos în sus; sunt
imitate valori promovate de persoane superioare în raport cu noi. Copiii repetă multe din
conduitele părinţilor, ucenicul din conduita meşterului, etc.
În a treilea rând, oamenii respectă ordinea socială din obligaţie. Este posibil ca individul
să nu dorească să respecte o anume ordine, dar nu are cum să evite acest lucru, deoarece îi
poate pune în pericol integritatea fizică sau psihică. Este posibil, pe de altă parte, ca individul
să interiorizeze obligaţia, să adere la ea din proprie voinţă. În oricare din aceste situaţii
strategia de acţiune pleacă de la existenţa unei limitări (orice obligaţie limitează prin natura
ei) care trebuie respectată, această respectare asigurând individului un confort psihologic (atât
în situaţia în care are ceva de câştigat, cât şi în situaţia în care îşi conservă poziţia. Nu câştigă
nimic în plus ci se îngrijeşte să nu piardă ceea ce are deja- modelul avantajului deja
dobândit).
Logica obligaţiilor sociale (caracteristici)3:
- are caracter general, deoarece stipulează cerinţe concrete, valabile pentru toţi
indivizii care se află în situaţii sociale similar,
- are un caracter impersonal, fiind emanaţia voinţei colective a grupului social, a
comunităţii sau a societăţii care a adoptat obligaţia respective,
- se aplică ca urmare a instituirii unui sistem complex de recompense şi pedepse. Ce
câştig dacă respect obligaţia? Ce pierd dacă nu respect obligaţia?,
- implică libertatea de acţiune şi voinţă a indivizilor care, în îndeplinirea acţiunii,
trebuie să elimine influenţa circumstanţelor favorabile. Obligaţia trebuie să dezvolte
responsabilitatea şi libertatea înţeleasă. Obligaţia respectată creează coeziune
socială/solidaritate respect pentru autoritate.
Ordinea socială creează drepturi şi obligaţii. Oamenii nu văd, din păcate, decât
drepturile. Obligaţiile, cu toate că sunt fundamentale, iar procesul de socializare trebuie să
scoată în evidenţă acest lucru, sunt considerate un rău necesar, un spaţiu al nimănui.
Nici o grupare umană nu se constituie în vedere îndeplinirii unor obligaţii ci în vederea
promovării unor drepturi. Viaţa socială este gândită prin prisma drepturilor, educaţia se face
în raport cu drepturile indivizilor, există drepturi ale omului, există o cartă universală a
drepturilor omului, există chiar un drept al drepturilor omului. Nu există o cartă a obligaţiilor
1
Gabriel Tarde, Les lois de lìmitation, Paris, F. Alcan, 1895
2
Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societății, 1990, p.174
3
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.39
~ 37 ~
omului sau un drept al obligaţiilor omului, instrumente ce ar aduce obligaţia în firesc, în
normal, în cotidian, aşa cum au fost aduse drepturile. Ca şi cum drepturile ar fi de la sine
înţelese, iar obligaţiile ar fi înţelese doar prin raportare la drepturi. Această strategie
universală de gestionare a obligaţiei sociale a transformat-o într-o “pisică neagră” sau într-o
„pasă proastă” şi care reclamă acţiuni în afara normalului pentru depăşirea ei. Asumarea
obligațiilor formale sau informale este un indicator important al ordinii sociale intr-o
comunitate. (Ș. Prună, 2006)
2. Ce este ordinea socială?

Primul lucru care trebuie spus când analizăm temenul de ordine socială este faptul că
acesta a cunoscut multe accepţiuni şi sensuri, plecând de la fundamentele sociale şi normative
ale ordinii sociale şi până la mecanismele de natură internă sau externă care fac posibilă
adeziunea oamenilor la ordinea socială sau fac posibilă înlocuirea ei cu o alta.1 Sociologul
Dan Banciu, citându-l pe Cohen2 arată că definirea termenului de ordine socială se poate face
în mai multe feluri, astfel:
- ordinea socială se referă la existenţa unor restrângeri şi constrângeri a indivizilor,
pentru a preveni actele de dezordine şi violenţă din societate;
- ordinea socială se referă la existenţa unor reciprocităţi între indivizi – în viaţa socială
conduita lor nu este întâmplătoare, ci reciprocă sau complementară faţă de conduita celorlalţi;
- ordinea socială include elementul de predictibilitate, întrucât indivizii nu pot acţiona
social în mod raţional decât atunci când sunt siguri de reacţiile celorlalţi, când au idee despre
ce pot “aştepta” unii de la alţii;
- ordinea socială implică sensul de compatibilitate, care presupune îndeplinirea
corelativă a drepturilor şi obligaţiilor asumate de indivizi atunci când iniţiază diferite acţiuni;
- ordinea socială vizează persistenţa spaţială şi temporară a anumitor valori şi norme
sociale fundamentale care trebuie să rămână neschimbate sau relativ neschimbate pentru mai
mult timp3
Consider că ordinea socială se referă la stabilitatea şi echilibrul social, determinate de

modul specific de reglare a raporturilor sociale între indivizi sau grupuri prin anumite
norme (legi, reguli, cutume, drepturi şi obligaţii), recunoscute social, la un moment dat.
Ea este un factor “orchestrator” şi reglator al diversităţii comportamentelor, actiunilor

indivizilor sau a diferitelor asocierii ale acestora şi presupune câteva condiţii de principiu.4
- existenţa unui corp de legi, regulamente sau norme morale care să îl atenţioneze pe
individ asupra modului cum trebuie să se comporte în spaţiul social. S-a discutat mult dacă
esenţa ordinii sociale stă într-un “corp de norme” sau ea trebuie raportată la asigurarea
echilibrului social şi a stabilităţii. Prin definiţia pe care am dat-o, noi considerăm că
finalitatea ordinii sociale stă în atingerea unei stări de echilibru. Aşa cum individul „simte”
când se instalează echilibrul în viaţa lui şi societatea “simte” când se atinge această condiţie,
şi ordinea socială este manifestă.
1
Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucreşti, 1995, p.73
2
Percy Cohen, Modern Social Theory. London. Heinemann Educational Books, 1968
3
vezi Dan Banciu, op. cit., 1995, p.74
4
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p.40
~ 38 ~
- existenţa unor instituţii sociale ale căror activităţi independente permit o funcţionare
optimă. Funcţionarea optimă a unor instituţii este unul din indicatorii cei mai însemnaţi
pentru a a constientiza această stare. Specializarea şi profesionalizarea au făcut ca societăţile
să încredinţeze acest serviciu unor instanţe bine precizate care lucrează împreună dar
independent pentru implementarea stării de bine.
- totalitatea poziţiilor sociale ierarhice în baza cărora apare posibilă coordonarea unor
activităţi, elaborarea şi îndeplinirea unor decizii (manifestarea unei autorităţii). Pentru Weber
manifestarea autorităţii era importantă pentru a putea explica modul cum se defăşoară relaţiile
intersubiective între indivizi. Observând că relaţiile sunt asimetrice - un individ este în poziţie
dominantă iar altul în poziţie dominată - sociologul germen nu se întreabă de ce domină
individul ci de ce acesta acceptă dominaţia. În acest fel, studiul autorităţii şi al legitimităţii ei
devine important pentru a înţelege sensurile pe care indivizii le dau acţiunii lor şi ale altora şi
pentru a înţelege procesul larg de raţionalizare a societăţii.
În funcţie de modul cum a fost definită ordinea socială, au fost evidenţiate şi
caracteristicile acesteia.
Caracteristicile ordinii sociale vizează:
- ordinea socială se materializează într-o stare de echilibru sau, mai bine spus, îşi
găseşte împlinirea în stabilitatea socială. O ordine socială, fie sub forma contractului sau a
consensului, are valoare doar dacă prin ea este asigurat echilibru social.
- ea nu desfiinţează dezordinea socială ci, dimpotrivă, în acelaşi timp, menţine
dezordinea socială între anumite limite. Ordinea socială include şi contrariul său, acela de
dezordine socială. Ruptura dintre ele nu este totală, în sensul că, într-o ordine socială nu
există dezordine, iar într-o dezordine nu există ordine. Putem spune că individul are o atracţie
specială faţă de ilicit, faţă de ceea ce este interzis şi chiar faţă de dezordine. Lăsat liber să se
manifeste după cum consideră de cuviinţă, individul tinde mai degrabă spre dezordine decât
spre ordine, fie şi pentru faptul că încearcă să îşi atingă interesele personale fără restricţii.
Societatea cunoaşte aceste dorinţe ascunse ale indivizilor şi permite dezordinea în anumite
limite. Conceptele de aşteptare şi toleranţă socială sugerează în mod direct permisivitatea
unor abateri de la ordine care sunt acceptate social. Aceste abateri reprezintă dezordinea
socială acceptată de către societate.
- este condiţionată istoric – în sensul în care o ordine socială este un produs al
sistemului cultural şi se modifică odată cu modificarea acestui sistem. Perspectiva istorică a
evenimentelor este suficientă pentru a observa acest lucru. În ciuda unor eforturi de a închide
istoria şi a permanentiza o stare de fapt – vezi Hegel, Marx sau Fukuyama - structurile şi
produsele sociale rămân, încă, condiţionate istoric
- este relativă. Nu există cea mai bună ordine sau o ordine eternă, imuabilă.
Relativismul ordinii sociale este o condiţie a capacităţii omului de a o perfecţiona, de a căuta
maniera cea mai eficientă de a regla raporturile dintre oameni, de a găsi “cel mai bun cifru”,
dar niciodată “cifrul”.
- are caracter coercitiv. Cu toate că există curente care insistă pe ideea consensului,
respingând caracterul coercitiv al ordinii sociale, considerăm că această caracteristică este
reală. Oamenii nu sunt încă pregătiţi cu adevărat să facă pasul de la libertatea absolută la cea
înţeleasă şi nici nu vor fi pregătiţi curând. Caracterul coercitiv este o garanţie că ordinea
socială este admisă de marea majoritate a indivizilor.
~ 39 ~
Sursele ordinii sociale în viziunea lui lui Fukuyama
Analiza elementelor sociale care generează ordine socială este importantă pentru a
în’elege atât modelele explicative ale ordinii social cât şi principalele teorii sociologice care
fundamentează construcţia şi funcţionalitatea acestui fenomen social.
Francis Fukuyama1 împarte sursele ordinii sociale pe două axe: raţional – neraţional şi
generate ierarhic – generate spontan. În felul acesta autorul construieşte patru cadrane: surse
raţionale şi generate ierarhic, surse raţionale şi generate spontan, surse generate ierarhic şi
neraţionale şi surse generate spontan şi neraţionale.
Sursele raţionale şi generate ierarhic - sunt surse construite prin aportul indivizilor şi care
sunt materializate în documente scrise, formale. Acestea sunt ingineria socială, constituţiile şi
legea scrisă. Ingineria socială se referă la posibilitatea guvernelor de a modela şi administra
trăsături cheie ale societăţii, la fel ca în economie, presupunând că se pot obţine informaţii
adecvate despre tendinţele spontane prin intermediul indicatorilor sociali şi al rapoartelor
privind tendinţele sociale.
Sursele raţionale şi generate spontan - sunt surse construite prin aportul indivizilor dar
care nu sunt reglementate formal ci sunt transmise prin viu grai. Aici sunt incluse piaţa – ca
manieră de gestionare spontană a cererii şi ofertei sociale între indivizi; dreptul cutumiar –
formă de drept în formă orală, care promovează norme generale, fundamentate pe observarea
uniformităţilor asupra situaţiilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi
considerate drepte; capitalul social – asocieri individuale informale („melcii fără casă”)
Sursele neraţionale şi generate ierarhic - sunt surse transindividuale, ce au la bază trăiri
colective şi care sunt reglementate formal – religia revelată, oficială a unui stat, recunoascută
de o structură de stat.
Sursele neraţionale şi generate spontan - sunt trasnindividuale şi reglementate informal,
în afara documentelor ofieciale. Aici intră tradiţia istorică, religia populară, tabuurile legate
de incest, normele întemeiate biologic.
3. Ce este ordinea publică?

În interiorul preocupărilor despre ordinea socială, ordinea publică joacă un rol important
pentru asigurarea stabilității și echilibrului social. Una din primele observații pe care o putem
face atunci când analizăm ordinea publică este faptul că nu s-a reușit o definire acceptată de
majoritatea teoreticienilor și practicienilor în domeniu. Acest lucru este valabil și în societăți
unde nivelul de analiză și cercetare sunt înalte.
Literatura franceză constată că ordinea publică este, probabil, una dintre noţiunile
juridice cel mai dificil de definit, iar tentativele doctrinare care tind să găsească o formulare
satisfăcătoare sunt rareori reuşite, cel mai adesea rezultând definiţii extrem de lungi.2
Legea privind ordinea publică, din anul 1996, a Regatului Marii Britanii ne face să
tragem concluzia că britanicii înţeleg prin ordine publică numai ordinea aşa-zis stradală, ceea
ce la noi se defineşte prin denumirea de ordine publică în sens de supraveghere generală, de
supraveghere stradală.
În dicţionar, „ordinea publică” este definită ca fiind: „caracteristică a unei societăţii în
care domină siguranţa, securitatea, respectul faţă de drepturile cetăţenilor, iar serviciile
1
Francis Fukuyama, op. cit., 2002, p.177
2
J. Hauser, J.-J. Lemouland, Ordre public et bonnes moeurs, „Répertoire civil Dalloz”, mars, 2004, p. 3 –
www.dalloz.fr;
~ 40 ~
funcţionează în condiţii bune; echivalent al păcii interne, care permite cetăţenilor să trăiască
normal în societate; încălcarea ordinii publice atrage după sine intervenţia autoritară a forţelor
de ordine”1
Un aspect interesant din această definiție este faptul că încălcarea ordinii publice atrage
obligatoriu intervenția discreționară a statului. Ordinea publică este o construcție a autorității
statului sau mai bine spus este rezultatul prin care statul reglementează raporturile dintre
indivizi. Această reglementare trebuie să genereze pace interioară și servicii specifice
eficiente.
Din punct de vedere al dreptului administrativ, noţiunea de ordine publică este folosită
pentru “a desemna un minim de condiţii esenţiale pentru o viaţă socială convenabilă,
conţinutul acesteia variind în stadiul încrederii sociale”.2 Aceste condiții de care vorbește
eminentul jurist sunt eminament formale, instituționale. Chiar dacă sintagma de “viață socială
convenabilă” are un substrat psihologic subiectiv, în sensul în care fiecare individ prin
percepția sa construiește ceea ce este convenabil pentru el, intersecția acestor percepții
concretizată, spre exemplu, într-o opinie publică, face ca un moment dat să existe puncte
comune despre o viață socială convenabilă. Aceste puncte comune sunt transferate în zona
publică, instituționalizată, obligatorie, sancționatorie.
Noţiunea de “ordine publică” în conţinutul său este delimitată strict de prevederile
legale. Ce este în afara acestora, poate ţine de domeniul moral, cutumiar, spontan,
tradițional, având o forță și o logică speciale și traducând și ele interesul public, dar în sens
neinstituționalizat, nescris. Ordinea publică se referă la interesul public promovat de
autoritatea statului, de voința legii promovată la un moment dat de cei care reprezintă statul.
Ordinea publică poate fi o construcție a rațiunii de stat și în numele siguranței naționale.
Din acest punct de vedere, ordinea publică este o parte a ordinii sociale. Aceasta din
urmă dezvoltă în plus un interes public ce derivă din cooperarea spontană, ce are drept
rezultat capitalul social-un set de valori informale împărtășit de membrii unui grup și care le
permite să colaboreze intre ei (F. Fukuyama, 2002, p.26). Pentru analistul american problema
nașterii ordinii, nu ca produs al autorității ierarhice ci, ca urmare a auto-organizării unor
indivizi descentalizați, este o analiză ce merită făcută. Asta nu înseamnă că Fukuyama nu
acceptă rolul important pe care autoritatea ierarhică îl are în reglarea raporturilor specifice
între indivizi.
O definiție interesantă și completă, din punctul meu de vedere, o dă Eugen Bianu, o
autoritate a sistemului polițienesc în perioada interbelică. “Ordinea publică este acea stare de
echilibru ce trebuie să existe între puterile și factorii sociali componenți ai unei societăți
determinate în timp și spațiu, pentru conservarea si desvoltarea sa sociala” (Eugen Bianu,
1938, p.348). Dincolo de caracterul istoric, ordinea publică capătă o consistență ce depășește
aspectul instituțional, legal. Bianu admite că ordinea publică se sprijină pe normele impuse
ale dispozițiilor legale, fiind din acest punct de vedere o construcție a autorității ierarhice.
Dar, în același timp Bianu vorbește de norme voluntare de comportament social, imperios
necesare conviețuirii oamenilor, generate de educația conștiinței ordinii publice. Dacă fac o
analogie cu termenul de “cultură de securitate”, Bianu vorbea acum mai bine de 80 de ani de
“cultura de ordine publică”.
1
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.197.
2
Antonie Iorgovan - Drept Administrativ, Editura Hercules, Bucureşti, F.A, p.13
~ 41 ~
Cultura de ordine publică este un aspect al educației sociale care se referă la faptul că
oamenii trebuie să aibă cunoștințe, abilități și atitudini prin care să devină actori activi ai
prevenirii și combaterii dezordinii sociale, să promoveze un comportament comunitar și de
vecinătate prin care să apere siguranța persoanelor și a bunurilor acestora, cu care
relaționează în viața social. Cultura de ordine publică este un aspect pe care Poliția Română,
în primul rând, trebuie să îl prezinte societăți, să îl pună în dezbatere și să facă demersuri
pentru o educație socială în acest sens.
Despre “cultura de ordine publică” și despre “cultura de prevenire”, un alt termen extrem
de important pentru educația publică, voi mai reveni cu analize și proiecte care să fie puse pe
agenda publică, ca elemente ce pot contura, în timp, voința actorului individual de a promova
binele public.
Plecand de la aceste aspect consider că ordinea publică reprezintă stabilitatea şi
echilibrul public, determinate de reglarea formală, instituțională, a raporturilor sociale
între indivizi sau grupuri prin anumite norme scrise, legale ce stabilesc fără echivoc
obligațiile acestora în spațiul public în vederea respectării interesului public ca element
al vieții publice.
Fără a nesocoti influențele sociale în construcția ordinii publice, consider că acestea țin
mai degrabă de calitatea ordinii publice decât de construcția ei efectivă. O educație a
conștiinței ordinei publice este un facilitator care ar permite înțelegerea nuanțată, spre
exemplu, a obligațiilor ce derivă din ordinea publică, nu un element de construcție.
Construcția ordinii publice este apanajul autorității ierarhice. În același timp trebuie înțeles că
ordinea publică nu mai poate fi analizată izolat de concepte precum: viață publică, interes
public, binele public, spațiul public și chiar opinie publică.
Caracteristicile ordinii publice:

Ordinea publică ca parte a ordinii sociale are ca și caracteristici principale:
- are caracter instituționalizat, scris, formal. Reglementările care stau în spatele ordinii
publice sunt scrise, sub forma legilor, hotărârilor și dispozițiilor;
- este centrată pe logica obligațiilor și nu pe cea a drepturilor. Asumarea obligațiilor
este un element central al eficienței ordinii publice;
- este sancționatorie. Încălcarea ordinii publice se sancționează instituțional. Ea
depășește oprobiul public, de esență morală, individul fiind pedepsit de instanțe
instituționalizate;
- este construcția autorității ierarhice, statale. Statul, la nivel central sau local, se
constituie în configuratorul ordinii publice.
- este o construcție rațională, relativă și discreționară.
Ca parte a ordinii sociale, ordinea publică este construcția indivizilor organizați formal în
opoziție cu interesele individului. Fiind o creație a autorității ierarhice ea va avea întotdeauna
un caracter restrângător în raport cu dorințele ascunse ale individului. Pentru a avea un cadru
predictibil al acțiunii sale, individul împreună cu alții creează reglementări necesare și
transpersonale. Odată create acestea sunt abil nesocotite de fiecare individ, ca parte a calcului
personal implicit sau explicit ce stă la baza atingerii intereselor personale.
Actiunea individuală nu are neapărat ca certitudine ideea că individul respectă obligațiile
ce derivă din ordinea publică, cât mai ales ideea că ceilalți respectă aceste obligații. Cu alte
~ 42 ~
cuvinte, comportamentul predictibil al individului nu se bazează pe ideea că el va face ce
trebuie, ci pe ideea că ceilalți vor face ce trebuie. De aici pleacă sursa și resursa oricărei
dezordini publice.
Bibliografie:
Francis Fukuyama, Marea ruptură, Ed. Humanitas, 2002
Mary Ann Glendon, Rights Talk, Free Press, New York
Gabriel Tarde, Les lois de lìmitation, Paris, F. Alcan, 1895
Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoașterii societătii, 1990
Sorin Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1994
Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, Bucreşti, 1995
Percy Cohen, Modern Social Theory. London. Heinemann Educational Books, 1968
J. Hauser, J.-J. Lemouland, Ordre public et bonnes moeurs, „Répertoire civil Dalloz”,
mars, 2004, www.dalloz.fr
Sergiu Tamaş, Dicţionar politic, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993
Antonie Iorgovan, Drept Administrativ, Editura Hercules, Bucureşti, F.A
Ștefan Prună, Prelegeri de sociologie juridică, Ed. Lucman, București, 2006
Eugen Bianu, Ordinea obștească, București, 1938
~ 43 ~
SUCCINTE CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU
CERTIFICATUL EUROPEAN DE MOȘTENITOR
BRIEF CONSIDERATIONS ABOUT

THE EUROPEAN CERTIFICATE OF SUCCESSION
Prof. univ. dr. STOICA Veronica

verostoica@yahoo.com
Abstract:
Regulation 650/2012 has as a key objective existence of a uniform European certificate
of heir, role to prove the quality of heir legatee powers conferred executors of wills or third-
party administrators.
Included in the scope of the Regulation "all aspects of civil law relating to assets of a
deceased person" rights and obligations of the cause of death, be it a voluntary transfer
under a disposition of property upon death, or a succession of transfer as "ab intestat".
Such issues included in the Regulation of the ability to inherit, the ability to conclude the
acts disposition of property upon death, determining the date when the opening of
inheritance, etc. Also Article 23 paragraph 2, letter h of Regulation number 650/2012 shows
that the law will regulate both the legal succession of the reserve inheritance and other
restrictions concerning freedom of the individual to leave a will and claims that people close
to him who leaves inheritance might have against the estate or to heirs.
Excluded from the scope of Regulation moral issues, administrative or tax issues and
other issues covered in other Regulations.
Rezumat:
Regulamentul 650/2012 are ca obiectiv esențial existența unui model uniform de
certificat european de monstenitor cu rolul de a face dovada calității de moștenitor, legatar,
puterilor conferite executorilor testamentari sau a unor administratori terți.
Sunt incluse in domeniul de aplicare al Regulamentului „ toate aspectele de drept civil
referitoare la patrimoniul unei persoane decedate”, drepturi și obligații din cauza de deces,
fie ca e vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei dispoziții pentru cauză de
moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii „ ab intestat ”.
Astfel sunt curpinse în Regulament problemele legate de capacitatea de a moșteni,
capacitatea de a incheia acte de dispoziție pentru cauza de moarte, determinarea datei când
a avut loc deschiderea moștenirii, etc. De asemenea art. 23 par. 2, lit. h din Regulamentul nr.
650/2012 arată ca legea aplicabilă succesiunii va reglementa atât regimul juridic al rezervei
succesorale și alte restricții care privesc libertatea persoanei de a lăsa testament, cât și
pretențiile pe care persoanele apropiate celui ce lasă moștenirea le-ar putea avea față de
patrimoniul succesoral sau față de moștenitori.
Sunt excluse din sfera de aplicare a Regulamentului aspectele de natură morală,
administrativă sau fiscală, aspecte ce sunt reglementate și în alte Regulamente.
~ 44 ~
Keywords: regulation, European Certificate of Succession, authority competent, member
state, habitual residence.
Cuvinte cheie: regulament, certificat european de moștenitor, autoritate competentă,

stat membru, reședința obișnuită.
La nivelul Uniunii Europene nu putem spune că se aplică același regim juridic cu privire
la devoluțiunea moștenirii. Fiecare stat membru, privind de la tradițiile care-l călăuzesc și de
la particularitățile evoluției sale istorice, aplică propriile reguli și principii care vin să
stabilească modul cum urmează să aibă loc transmisiunea patrimoniului celui despre a cărui
moștenire este vorba. Astfel, apar diferențe de reglementare cu privire la componenta claselor
de moștenire, a cotelor de moștenire ce se cuvin acestora, a poziției soțului supraviețuitor, a
noțiunii naturii și întinderii rezervei succesorale, a categoriilor de moștenitori rezervatari, a
momentului când are loc transmiterea moștenirii1 a condițiilor generate pentru a moșteni,
condițiilor și efectelor dispozițiilor pentru cauza de moarte, etc.
Pornindu-se de la dificultățile întâmpinate în materia dreptului succesoral în care existau
elemente de extranietate și avându-se în vedere dezvoltarea unui spațiu de libertate, securitate
și justiție care are ca temei libera circulație a persoanleor s-a simțit nevoia găsirii unor
instrumente eficiente la nivel european care să unifice normele de conflict de legi în materie
de moșteniri, inclusiv principiile de compentență internațională asigurând recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în domeniul succesiunilor și crearea unui certificat
european de moștenitor2.
Adoptarea Regulamentului nr. 650/20123 se impunea întrucât s-a constatat că nu
1
În literatura de specialitate, sistemele succesorale au fost grupate în 3 categorii:
a) sistemul transmisiunii directe și imediate, prin efectul legii, a patrimoniului succesoral.Acest sistem își
găsește aplicabilitate în țara noastră, Grecia, Olanda, Belgia, Franța, Germania, Elveția, sistem potrivit căruia,
moștenirea celui despre al cărui patrimoniu este vorba se transmite din momentul deschiderii ei, adera de la data
morții autorului
b) sistemul transmisiunii directe, dar amânate a patrimoniului succesoral, întâlnit în Austria.
Pentru ca transmisiunea moștenirii să opereze, este necesară o decizie judecătorească, data pronunțării
instanței coincizând cu data transmiterii patrimoniului succesoral. Ca atare momentul transmiterii moștenirii nu
coincide cu momentul morții autorului, fiind ulterior, la inițiativa moștenitorului, având semnificația acceptării
moștenirii.
c) sistemul transmisiunii indirecte și a asociate, specific țărilor de common law, în care patrimoniul
succesoral se transmite provizoriu unui „reprezentant personal” (care poate fi un executor testamentar instituit,
unul dintre moștenitori care sunt numiți de instanță) și care este un mandatar, un administrator provizoriu al averii
lăsate de defunct. A se vedea în acest sens:Louis Garb, International Successive, Unire Internationale de Notariat
Latin, 1998.
2
Astfel Consiliul European de la Bruxelles la 4-5 noiembrie 2004, a adoptat „Programul de la Haga” privind
consolidarea libertății, a securității și a justiției în Uniunea Europeană, prin care se susține crearea la nivel
european, printre altele și a unui certificat european de moștenitor.De asemenea, Consiliul European de la
Bruxelles din 10-11 decembrie 2009, a accentuat necesitatea lărgirii principiului recunoașterii reciproce la domenii
noi, cum ar fi succesiunile și testamentele, prin programul multinațional, numit „Programul de la Stockholm – O
Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora”.
3
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea
unui certificat european de moștenitor publicat în JOUE L 201 din 27 iulie 2012. Îl vom denumi în conținutul
articolului „Regulament”.
În octombrie 2009 a fost supusă unei dezbateri ample pe articole, la Institutul Max Planck din Hamburg,
~ 45 ~
întotdeauna succesiunile internaționale au fost executate ținând cont în totalitate de dorința
defunctului, nefiind respectate drepturile celor cu ocrotire patrimonială la moștenire, ale
creditorilor privați sau publici.Cu alte cuvinte, Regulamentul are rolul de a crește securitatea
jurdică prin garantarea eficienței și coerenței normelor care se aplică prin conferirea unei mai
mari flexibilități în alegerea legii aplicabile succesiunii, celor ce transmit patrimoniul
succesoral, dar și prin protecția și garanția drepturilor celor ce moștenesc în calitate de
susținători legali sau legatari, dar și pentru terți (creditori).
Așadar certificatul european de moștenitor (CEM) repreziuntă acel act eliberat de o
autoritate competentă, prin care moștenitorii, legatarii, executorii testamentari sau
administratorii patrimoniului celui a cărei moștenire se transmite, pot face dovada calității și
drepturilo lor într-un alt stat, membru al U.E., în cazul moștenirilor deschise începând cu data
de 17 august 2015.
Certificatul european de moștenitor își are sediul materiei în dispozițiile art. 62-73 din
Regulament1 și constituie un element de noutate adus de acest Regulament, care are scopul de
a face dovada calității de moștenitor, legatar, precum și puterile conferite unor administratori
sau executori testamentari.
Scopul certificatului european de moștenitor îl constituie: simplificarea procedurilor de
împărțire a moștenire, de evitare a controverselor ce pot apărea între moștenitori în ipoteza în
care o persoană fizică decedată a lăsat un testament, iar în aplicarea procesului de mitere a
certificatului de moștenitor sunt implicate sisteme juridice din cel puțin două state membre
ale U.E., de reducere a formalităților birocratice care necesită cheltuieli pentru urmașii celui
decedat.
Certificatul european de moștenitor va fi eliberat în conformitate cu art. 64 din
Regulament nu doar de autorități jurisdicționale ci și de alte autorități care în temeiul
legislației interne sunt competente în domeniul succesiunilor.De altfel, potrivit
Regulamentului, criteriul pentru stabilirea atât al competenței judiciare cât și al legii
aplicabile este locul unde persoana decedată își are reședința obișnuită.
Propunerea de Regulament a parlamentului European și Consiliului cu privire la certificatul european de

moștenitor, iar în iulie 2012 afost adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea
și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat de moștenitor (publicat în
JOUE L 201, din 27 iulie 2012), cu aplivabilitate pentru succesiunile deschise începând cu 17 august 2015 (A se
vedea A. Bononi, P. Wantelet, Le droit europeen des succesions.Commentaire du reglement nr.650/2012 du 4
juillet 2012, Bruylant, 2013, p.335).
Probabil Convenția de la Haga din 2 octombrie 1973 cu privire la administrarea internațională a
succesiunilor a reprezentat sursa de inspirație pentru nașterea certificatului european de moștenitor (A se vedea R.
Crȏne „Le certificat successoral europeén” în G. Khairallah, M. Revillard, Droit europeen des succession
internationales, Le reglement du 4 juillet 2012, defrenois, Lextenso, 2013, p.169-170.
1
În materia succesiunilor internaționale au mai fost adoptate și alte regulamente, cu incidență în domenii
precum: Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele
statelor memebre în domeniul obținerii de probe în materie civilă și comercială, Regulamentul (CE) 2201/2003 al
Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în
materia matrimonială și răspunderii părintești, Regulamentul (UE) nr.1259/2010 al Consiliului din 2010 de punere
în aplicare a unei forme de cooperare consolidate în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp;
Regulamentul (CE) de punere în aplicare nr.1329/2014 de stabilire a formularelor menționate în Regulamentul
(UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea
și executarea hotătârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și
privind crearea unui certificat european de moștenitor.
~ 46 ~
Sunt aplicabile, așadar, două principii:
a) dacă o persoană decedează într-un stat membru care nu este țara de origine a acestuia,
succesiunea se va dezbate în conformitate cu legislația din țara unde și-a avut reședința
obișnuită, de către instanțele și autoritățile țării respective;
b) cetățeanul care își întocmește un testament pe timpul cât nu va mai fi în viață, are
posibilitatea de a decide executarea testamentului în conformitate cu legislația țării de orgine,
stat membru al Uniunii Europene.
Potrivit Regulamentului instanța reprezintă orice autoritate judiciară sau competentă în
statele membre care exercită o parte judecătorească în materie succesorală1. În țara noastră,
notarii publici reprezintă singurele autorități compentente să emită certificat european de
moștenitor.
Cu privire la conținutul certificatului european de moștenitor, art. 68 din Regulament
prevede, în amănunt, elementele pe care acestea trebuie să le cuprinde, astfel certificatul
european de moștenitor, trebuie sa cuprindă date privitoare la cel ce solicită eliberarea unui
astfel de certificat (nume, nașionalitate, stare civilă, raporturile cu defunctul), la persoanele
care sunt interesate de moștenire, la defunct (nume, data nașterii, locul nașterii, starea civilă,
cetățenie, data și locul decesului, naționalitate, reședința obișnuită), la scopul pentru care este
solicitat, la legea aplicabilă moștenirii și elemntele pe baza cărora a fost stabilită.De
asemenea este necesar ca certificatul european de moștenitor să cuprindă și un format cu
privire la convenția matrimonială încheiată de defunct, cota parte care îi revine fiecărui
moștenitor, și, după caz, lista drepturilor și/a bunurilor care revin unui anumit moștenitor sau
legatar, restricțiile aplicate drepturilor moștenitorului/legatarului în temeiul legii aplicabile
și/sau în conformitate cu dispoziția pentru cauzade moarte(inalienabilități, dezmembrări ale
proprietății, reducțiunea liberalităților excesive ca urmare a existenței moștenitorilor
rezervatari, etc.), puterile conferite executorilor testamentari, și/sau administratorilor
patrimoniului succesoral și limitele acestora. Dacă certificatul european de moștenitor
cuprinde informațiile mai sus menționate, atunci acesta este eliberat fără întârziere de
autoritatea emitentă, cu respectarea procedurii prevăzute în Regulament.2
Trebuie făcută mențiunea că autoritatea (instanța sau notarul) care a emis certificatul
european de moștenitor este compententă și în ceea ce privește rectificarea, modificarea sau
retragerea acestuia. Rectificarea certificatului european de moștenitor presupune îndreptarea
unor erori materiale cuprinse în conținutul acestuia, erori ce privesc, spre exemplu trascrierea
greșită a unor date de identificare sau trecerea greșită a numelui sau prenumelui autorului sau
a moștenitorilor, administratorului sau executorului testamentar, etc. Modificarea sau
retragerea are loc ori de câte ori apar erori grave care privesc mențiunile pe care le cuprinde
certificatul european de moștenitor (cum ar fi: apariția unui nou moștenitor, sau descoperirea
unei noi dispoziții testamentare, etc). În situațiile în care se procedează la rectificarea,
1
De altfel, și legislația noastră este armonizată din această perspectivă cu dispozițiile Regulamentului.A se
vedea dispozițiile art. 2633 Cod Civil care prevăd că ”moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia
defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită”. Multe dispoziții din Regulament se regăsesc în Codul Civil
și Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995 (stabilirea competenței în funcție de ultima reședință
a defunctului, dovada calității de moștenitor, pe baza certificatului de moștenitor, etc.).
2
Potrivit procedurii este nevoie de formularea unei cereri de către solicitant (cel interesat în
cauză/moștenitor, legatar, administrator, executor testamentar care să cuprindă toate informațiile prevăzute la art.
65 alin.3 din Regulament. Cererea trebuie să fie însoțită de toate documentele de natură a da informații despre
defunct, solicitant, familie, etc, în copii certificate sau în original.
~ 47 ~
modificarea sau retragerea certificatului european de moștenitor este obligatorie înștiințarea
tuturor persoanelor care au primit apoi certificate după certificatul european de moștenitor, iar
dacă vreuna din aceste persoane justifică vreun interes legitim, la cererea acesteia se pot
suspenda efectele certificatului european de moștenitor. Evident, că măsurile care se iau în
legătură cu eliberarea, rectificarea, modificarea sau retragerea certificatului european de
moștenitor este supus contestării, contestație făcută la autoritatea judiciară din statul membru
în care se află autoritatea competentă.
Legiutorul european, a avut ca scop, prin intrarea în vigoare a acestui Regulament,
simplificarea procedurilor succesorale, ca precădere datorită efectelor lui probatorii și de
legitimare; reducerea birocrației, în vederea soluționării aspectelor care privesc moștenirea;
evitarea unor procese care se pot derula pe perioade îndelungate și care pe lângă timp,
necesită și cheltuieli costisitoare. Ca atare, termenul legislativ inițiat de UE și care s-a
materializat prin acest regulament intrat în vigoare la 17 august 2015, reprezintă un progres
considerabil în inițiativa alinierii legislației naționale la normele europene în materie de
moșteniri.Putem afirma, că certificatul european de moștenitor reprezintă un instrument
eficient și eficace în toate statele mebre (inclusiv în acela de origine) fără să mai fie nevoie de
vreo procedură specială, dar aceasta până în momentul în care vom vedea problemele care pot
apărea în practică.
Certificatul european de moștenitor reprezintă însă un titlu valabil sau un document
valabil pentru înscrierea transferului bunurilor care au existat în patrimoniul succesoral al
defunctului în registrele corespunzătoare fiecărui stat membru (cartea funciară, registrul
comerțului, etc.) fără a fi necesară parcurgerea vreunei proceduri particulare.
Așadar, certificatul european de moștenitor va da posibilitatea persoanelor desemnate în
cadrul acestui certificat de a avea calitatea de moștenitor, legatar, administrator, executor
testamentar de a beneficia și dispune de statutul și drepturile prevăzute în certificat.
Pentru ca cetățenii statelor membre ale UE să se bucure de securitate juridică, de toate
avantajele pe care le oferă piața internă, Regulamentul are la bază anumite principii specifice
materiei moștenirii care are rolul de a facilita libera circulație și recunoaștere reciprocă a
hotărârilor.1
Trebuie să mai facem precizarea că legislația țării noastre cu incidență în materia
moștenirilor și cu precădere a certificatului de moștenitor, în principiu este armonizată, cu
Regulamentul, atâta timp cât, prin prevederile art. 1133 Cod Civil, se arată că certificatul de
moștenitor face dovada calității de moștenitor și, prin prevederile art. 2633 Cod Civil, în care
se precizează că legea care se aplică moștenirii care conține elemente de extranietate, este
legea statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data deschiderii moștenirii, reședința
obișnuită.
În concluzie, reglementarea care privește certificatul european de moștenitor ar putea să
suporte unele îmbunătățiri, legiutorul european se aibă în vedere clarificarea noțiunii de
autoritate competentă să elibereze certificate european de moștenitor, înființarea la nivel
european a unui registru unic, electronic, al certificatului european de moștenitor, stabilirea
cu exactitate a efectelor pe care le produce pentru a se înlătura orice controverse sau
contradicții între certificatul european și cel național de moștenitor.
1
Unul dintre principiile pe care se întemeiază Regulamentul, îl constituie principiul unității moștenirii care
urmărește aplicarea unei legi unice a moștenirii pe de o parte, iar pe de altă parte identitatea între legea care se
aplică moștenirii și autoritatea căreia îi revine competența de a o dezbate.
~ 48 ~
Bibliografie:
Regulamentul (UE) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de
succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor publicat în JOUE L 201
din 27 iulie 2012;
Codul Civil;
Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995;
Bononi A., Wantelet P., Le droit europeen des succesions. Commentaire du reglement
nr. 650/2012 du 4 juillet 2012, Bruylant, 2013;
Garb L., International Successive, Unire Internationale de Notariat Latin, 1998;
Khairallah G., Revillard M., Droit europeen des succession internationales, Le
reglement du 4 juillet 2012, Lextenso, 2013.
~ 49 ~
PIAȚA DROGURILOR DIN EUROPA ȘI INFLUENȚELE
ASUPRA TRAFICULUI MONDIAL DE DROGURI
DRUG TRAFFICKING MARKET FROM EUROPE

AND ITS CONTRIBUTION TO WORLD DRUG TRAFFICKING
Prof. univ. dr. ȚICAL George-Marius

Membru titular al Academiei de Științe Ale Securității Statului
ticalgeorge@yahoo.com
Abstract:
Illicit drug trafficking, while it is an extremely lucrative business. Understanding this
reality requires a holistic approach on the market as a result of the economic chain from
production to consumption through traffic.
The drugs problem in Europe seems to be moving into a new phase. Substances and
models that characterized European drug market in the last 30 years, now have to share the
stage with a wide range of new substances and behaviors. Drug market itself appears
increasingly dynamic to innovative and quick to respond to challenges.
Rezumat:
Traficul ilicit de droguri este o afacere extrem de profitabilă. Pentru a înțelege această
realitate este necesită o abordare hostilică a pieței ca un rezultat al lanțului economic de la
producere la consumare prin trafic.
Problema drogurilor în Europa pare să se miște către o nouă etapă. Substanțe și
modele care au caracterizat piața europeană a drogurilor în ultimii 30 de ani, acum trebuie
să împartă scena cu o gamă largă de noi substanțe și comportamente. Piața drogurilor însine
pare să se îmbunătățească dramatic și să răspundă rapid la provocări.
Keyword: drugs traffic, organized crime, drug market, the Balkan route, illicit traffic
with opiates, international trade, flow of opiates.
Cuvinte cheie: trafic de droguri, crimă organizată, piața drogurilor, ruta balcanică,
trafic ilicit, schimburi internaționale.
Anul 2014 a fost un an încărcat pentru cei implicați în detectarea, monitorizarea și

răspunsul la noile substanțe psihoactive pe întreg teritoriul Uniunii Europene(UE). Acest lucru
sa datorat creșterii continue a numărului, tipul și disponibilitatea unor noi medicamente
identificate, precum și creșterea numărului de prejudicii grave care au fost raportate
Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT). În plus, numărul de
investigații pentru aplicarea legii și a activităților privind noile substanțe psihoactive au crescut.
Odată cu această creștere a substanțelor vine o creștere a cantității de informații care sunt
colectate. Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie colectează o gamă diversă
de informații cu privire la noile psihoactivă din 30 de țări, parteneri internaționali, experți și o
cantitate mare de informații asupra efectelor nocive din monitorizarea informațiilor sale open
~ 50 ~
source. În general, noile substanțe psihoactive au continuat să fie o politică prioritară în UE și
în statele membre.
În 2014, Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie și Europol au continuat
să furnizeze expertiză tehnică și sprijin pentru sistemele naționale de avertizare timpurie în
cadrul punctelor focale naționale Reitox și Unitățile Naționale ale Europol, în scopul de a le
sprijini în activitatea lor cu privire la noile substanțe psihoactive. Expertiza tehnică și de
sprijin a fost, de asemenea, furnizate statelor membre, Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene, Comisia Europeană, precum și agențiile UE.
Datele analitice disponibile la nivel UE au continuat să fie extinse în timpul 2014 prin
dezvoltarea Rețelei de avertizare timpurie. În plus, datele și informațiile au fost furnizate în
mod curent de către partenerii internaționali, inclusiv Australia, Statele Unite ale Americii și
Japonia. Acesta este un aspect important al schimbului de informații și subliniază natura
globală a fenomenului.1
OEDT a extins, de asemenea, colecția sa de informații referitoare la noile substanțe
psihoactive din informații open source, care a fost pusă la dispoziția statelor membre privind
baza de date europeană privind noile droguri (EDND).
În contextul controlului cererii și ofertei de droguri ilicite, și a reducerii poverii acestora
asupra structurii sociale și structurii economice și a stabilității statelor membre ale Națiunilor
Unite, Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) și-a propus să își
îmbunătățească înțelegerea economiei politice din spatele comerțului ilicit cu opiacee
originare din Afganistan, sursa majorității opiaceelor ilicite din lume.
Pentru o bună cunoaștere este nevoie de o estimare a valorii monetare a opiaceelor
comercializate pe traseul principal al opiaceelor Afgane spre Europa, așa numita ”rută
Balcanică”. Evidențiind o porțiune globală semnificativă din consumul global de opiacee
ilicite, ruta Balcanică (prin Republica Islamică Iran și Turcia spre Europa de Sud-Est spre cea
de Vest și Centrală) este una dintre cele mai importante rute ale traficuluil de heroină din
lume. Cele 31 de state (fără Afganistan) care alcătuiesc ruta Balcanică, precum și teritoriul
Kosovo conform Rezoluției Consiliului Securității Națiunilor Unite 1244, sunt în mod comun
denumite „ruta Balcanică” sau „statele rutei Balcanice”.2
Folosind datele raportate în perioada 2009-2012 la UNODC, estimăm valoarea monetară
a traficului cu opiacee din Afganistan pe ruta Balcanică estimând cantitatea combinată a
opiaceelor consumate și confiscate în țările rutei Balcanice, profitul brut provenit din traficul
de opiacee la nivel de țară. Trebuie să explorăm de asemenea valoarea monetară a acestor
proceduri în relație cu Produsul lntern Brut al țărilor implicate.
Cultivarea, producerea și comerțul ilicit de opiacee numără aproape o optime din
Produsul Intern Brut al Afganistanului în 20143. Cu toate acestea profitul provenit din
opiacee ilicite care rămâne de fapt în Afganistan reprezintă numai o parte din profitul ilicit
realizat de cei care fac trafic cu opicee afgane pe ruta Balcanică. În prezent, și în ciuda unei
creșteri recente a producției estimată în Asia de Sud-Est și America, mai mult de 80% din
producția globală de opiu ilegal detectat este de aproximativ 7 000 de tone și provine din
Afganistan.
1
EMCDDA–Europol 2014 Annual Report on the implementation of Council Decision 2005/387/JHA, pag. 6
2
Drug Money: the illicit proceeds ofopiates trafficked on the Balkan route, UNITED NATIONS OFFICE
ON DRUGS AND CRIME (UNODC), 2015, pag. 7
3
UNODC, Afghanistan Opium Survey 2014 Cultivation and Production, pag. 15
~ 51 ~
Valoarea monetară totală (valoarea adăugată) a opiaccelor ilicite comercializate pe ruta
Balcanică ajunge la 28 miliarde de dolari pe an. Chiar dacă ruta Balcanică reprezintă numai o
parte din totalul opiaceelor traficate din Afganistan către piețele din întreaga lume, această
sumă este totuși cu o treime mai mare decât Produsul Intern Brut al țării sursă (21,2 miliarde
de dolari în 20141). În vreme ce o atenție mare este acordată producției opiaceelor ilicite în
Afganistan, acest lucru arată că, în termeni economici, Afganistanul este doar un element al
unei probleme mult mai mari, de vreme ce impactul opiaceelor ilicite este de fapt mult mai
mare pe ruta Balcanică decât este în Afganistan. Faptul că opiaceele reprezintă doar câteva
dintre tipurile de droguri ilicite disponibile pe piață subliniază magnitudinea valorii
economice pe care drogurile ilicite o au asupra acestor țări.
Nu este intenția acestui articol să clasifice individual țările din ruta Balcanică în termenii
valorii monetare a traficului cu opiacee. Fiecare țară se confruntă cu diferite probleme și cu
un set de circumstanțe unice, care sunt în parte funcțiuni ale locației geografice ale fiecărei
țări din ruta Balcanică și rolul principal pe care acestea îl joacă, fie de țări de tranzit sau
consumatoare de opiacee ilicite.
Vânzarea cu amănuntul, comerțul internațional și vânzarea angro, reprezintă
componentele de bază care guvernează totalul profitului brut provenit din traficul cu opiacee.
Importanța acestor componente variază în funcție de rolul pe care țara îl joacă pe piața
internațională, de numărul de consumatori de droguri, de intensitatea măsurilor legislative de
contracarare, de prețurile clar ajustate, dar analiza componentelor valorii monetare confirmă
locul central al vânzării cu amănuntul în economia cu opiacee ilicite.
Ruta Balcanică oferă opiacee ilegale din Afganistan către următoarele 32 de țări:
Albania; Austria; Belgia; Bosnia și Herțegovina; Bulgaria; Croația; Republica Cehă;
Danemarca; Franța; Germania; Grecia; Ungaria; Iran (Republica Islamică); Irlanda; Italia;
Kosovo; Luxemburg; Muntenegru; Olanda; Norvegia; Polonia; Portugalia; România; Serbia;
Slovacia; Slovenia; Spania; Suedia; Elveția; Turcia; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
de Nord; și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Cantitatea uriașă de droguri traficate de-a lungul Republicii Islamice Iran și consumul de
droguri ridicat al țării arată faptul că, 7,5 miliarde de dolari2 reprezentând 27% din totalul
valorii monetare a traficului cu opiacee pe ruta Balcanică, profitul brut făcut de traficanți în
Republica Islamică Iran, este cel mai ridicat profit obținut de o singură țară de pe ruta
Balcanică.
Cu toate acestea, piețele mari consumatoare din țările din capătul vestic al rutei
Balcanice sunt cele care împreună reprezintă cea mai mare parte din totalul profitului brut
făcut de traficanții de opiacee. Însumând un total de 64,7% din totalul profitului brut generat
pe întreaga rută, profitul net anual de 18,1 miliarde de dolari este obținut de traficanții de
opiacee din țările Europei Centrale și de Vest3 - mai mult decât întregul Produs Intern Brut al
Bosniei și Hertzegovinei.
Cele mai mari patru piețe Europene reprezintă aproape jumătate din profitul brut anual
generat de traficul cu opiacee pe întreaga ruta Balcanică. Aceasta reprezentată în mare de 5,1
miliarde de dolari în Franța, 3,4 miliarde de dolari în Anglia, 2,6 miliarde în Germania și 1,5
1
UNODC, The Illicit Drug Trade through South-Eastern Europe (Vienna, 2014)
2
3
OECD, Education at a Glance 2013: OECD Indicators, p. 19
~ 52 ~
miliarde de dolari în Italia1. Nivelurile ridicate ale consumului de droguri și prețurile
ajustabile la vânzarea cu amănuntul explică importanța profitului brut ilicit în aceste țări.
În ciuda faptului că este a doua țară principală de tranzit pe ruta Balcanică, și o mare
cantitate de opiacee circulă prin țară, Turcia are totuși o rată redusă de consum de droguri.
Piața de vânzare cu amănuntul în Turcia este prin urmare relativ mică, adică, de 0,8 miliarde
dolari, profitul brut anual obținut de traficanții de opiacee în țară.
Totalul profitului brut obținut de traficanții de opiacee în țările din Sud-Estul Europei
este de 1,7 miliarde de dolari pe an. Această valoare reprezintă mai puțin de o zecime din
totalul profitului brut obținut din traficul cu opiacee pe întreaga rută Balcanică. Traficanții de
opiacee în Bulgaria, cu un profit brut de 0,6 miliarde de dolari, obțin cel mai mare profit brut
din sub-regiune.
Un alt mod de a privi amploarea valorii monetare din traficul ilicit cu opiacee pe ruta
Balcanică este de a o compara cu Produsul Intern Brut. Acest indicator variază considerabil
de-a lungul țărilor în funcție de rolul pe care acestea îl joacă în traficul cu opiacee și de
mărimea ecomomiei lor, dar este egală cu 0,15% din Produsul Intern Brut combinat al tuturor
țărilor de pe ruta Balcanică2. La o primă privire nu reprezintă un procent semnificativ, cu doar
puțin mai mic decât procentajul Produsului Intern Brut pe care unele dintre cele mai bogate
țări ale lumii îl cheltuie pe piețele străine (Statele Unite: 0,19%; Spania: 0,16%3).
Dacă valoarea monetară a traficului cu stupefiante reprezintă o parte notabilă a Produsuluil
Intern Brut al unei țări, capitalul generat poate să concureze cu cel obținut din activitățile
economice licite generând distorsionări macroeconomice semnificative. Este prin urmare
important să se determine o scală economică a traficului de opiacee de vreme ce consecințele
economice potențiale ale acestuia depind nu numai de cantitatea de bani pe care traficul
deopiacee o generează, dar și de magnitudinea acestuia cu privire la economiile naționale.
Cu o valoare de 1,66% din Produsul Intern Brut și reprezentând o cifră anuală de 98,4
dolari pe cap de locuitor, valoarea monetară a comerțului ilicit cu opiacee este semnificativă
în Republica Islamică Iran. Prin contrast, deși Turcia joacă de asemenea un rol cheie în
traficul cu stupefiante pe ruta Balcanică, țara are o rată a consumului de stupefiante scăzută și
de asemenea un Produs Intern Brut (cu o rată anuală de 727 miliarde dolari în 2009-2012)
mult mai ridicat decât cel al Republicii Islamice Iran, prin urmare profitul brut obținut din
comerțul ilicit cu opiacee în Turcia reprezintă mai puțin de 0,11% din Produsul Intern Brut.
Valoarea monetară a traficului cu opiacee este considerabil în multe țări din Sud-Estul
Europei. Albania (2,6% din PIB) și Bulgaria (1,22 % din PIB), în particular aceste două țări
cu cea mai ridicată rată dintre profitul brut și PIB pe ruta Balcanică, fapt ce poate fi explicat
prin locația strategică a acestor țări în traficul de opiacee pe rută. Valoarea monetară a
traficului de opiacee în țările cele mai mari în sub-regiune, precum Serbia (0,88%), România
(0,08%) și Grecia (0,08%).
Cum era de așteptat, traficul cu opiacee are cea mai mare valoare monetară în țările cu
cel mai mic PIB pe ruta Balcanică. Acest lucru este subliniat de faptul că, în total, valoarea
traficului de opiacee este de 0,11% din PIB-ul combinat al țărilor din Vestul și Centrul
Europei, și în vreme ce această sub-regiune este locul în care este obținut cel mai mare profit
1
2
3
~ 53 ~
brut pe ruta Balcanică, este locul unde valoarea monetară a traficului cu opiacee este cel mai
scăzut raportat la economiile naționale.
Țările din Vestul și Centrul Europei, dintre care majoritatea au ecomomii licite notabile,
reprezintă principala piață de desfacere pentru traficul cu opiacee Afgane pe ruta Balcanică.
Cu toate acestea valoarea monetară a acestor stupefiante ilicite diferă de-a lungul celor patru
piețe Europene principale. Profitul brut obținut din traficul cu opiacee este relativ ridicat în
Franța (0,19 % din PIB) și Anglia (0,14% din PIB), iar în Italia este de 0,07% și în Germania
de 0,08%.
Olanda și Belgia se numără printre țările cu cea mai scăzută rată a profitului brut din PIB
pe ruta Balcanică (0,02 și respectiv 0,03 %), nepăstrându-și poziția ca puncte centrale
internaționale. În țări precum Irlanda (0,31% din P.I.B.) și Austria (0,26 % din P.I.B.),
potențialele efecte secundare ale traficului cu stupefiante ar putea fi semnificativ.
Cifrele de mai sus sunt rezultatele unui model care calculează valoarea monetară a
traficului de opiacee pe ruta Balcanică prin combinarea consumului și confiscărilor de
opiacee la nivel național și circulația opiaceelor traficate prin fiecare țară. Pe baza acestei
abordări, cantitatea combinată a opiaceelor ilicite consumate și capturate pe ruta Balcanică
este estimată anual undeva la echivalentul a 1700 tone de heroină pură. Cea mai bună
estimare a consumului ilicit de stupefiante este echivalentul a 1113 tone de heroină pură, în
vreme ce rata anuală este de 58,7 tone de opiacee ilicite confiscate pe ruta Balcanică în
perioada 2009-2012. Volumul capturat este de heroină (inclusiv morfină), restul este opium.
Cantitățile de droguri capturate și interceptate variază considerabil de-a lungul țărilor.
Republica Islamică Iran capturează anual o rată de 46,7 tone de opiacee ilicite echivalentul în
heroină pură și are cea mai ridicată rată de capturări de pe ruta Balcanică. Autoritățile
iraniene au interceptat o rată anuală de 30% din stupefiantele ilicite care intră în teritoriul lor
în 2009-2012, în vreme ce Turcia are de asemenea o rată mare de capturare, autoritățile
capturând 17% din cantitatea de opiacee la intrarea în țară, o rată anuală de 8,4 tone. Toate
celelalte țări de pe ruta Balcanică au capturat împreună o rată anuală de 3,6 tone de opiacee
ilicite sau 6 % din cantitatea de opiacee ilicite intrate în aceste țări.
Prin urmare cantități mult mai mari de opiacee sunt capturate mai aproape de sursă,
probabil din cauza fluxului mult mai mare de opiacee în țările de-a lungul rutei Balcanice și
datorită comerțului internațional și vânzărilor totale care joacă un rol important. Încărcăturile
mari de opiacee care au rezultat au condus la o mai mare rată a capturilor. Prin contrast,
vânzarea cu amănuntul domină în marile piețe de consum spre țările de destinație finale și
spre capătul vestic al rutei Balcanice, ceea ce înseamnă că transporturile sunt mai puține decât
în țările mai apropiate de sursă și astfel sunt și cantitățile capturate și interceptate. Astfel,
traficanții nu numai că obțin un venit mai mare în marile piețe de consum, dar au și un risc
redus de a fi arestați față de țările mai apropiate de sursă, unde fluxul de opiacee ilicite
conduce la o presiune mai mare pe aplicarea legii decât în zonele mai îndepărtate pe ruta
balcanică.
Pentru a sublinia fluxul de opiacee de-a lungul fiecărei țări, acest studiu definește o rețea
care constă în țări și conexiunile dintre țări. Combinând această rețea cu totalul consumului și
capturilor de opiacee în fiecare țară este posibil să estimăm cantitatea de opiacee traficată
dintr-o țară în alta, care este o caracteristică a cantității de opiacee care intră și ies din țările
anterioare în lanț. Dintre cele 1.056 de posibile conexiuni între țările de pe ruta Balcanică,
numai 98 au fost de fapt identificate, arătînd faptul că traficul de opiacee este concentrat pe
~ 54 ~
doar câteva căi specifice, sau lanțuri de țări, pe ruta Balcanică.
Afganistanul este producătorul tuturor cantităților de stupefiante consumate în țările de pe
ruta Balcanică. O mică cantitatre de stupefiante Afgane destinată rutei Balcanice ajunge în
Republica Islamică Iran prin Pakistan, dar majoritatea vastă a acestora ajunge în Republica
Islamică Iran direct din Afganistan. Între 2009-2012, o rată de 154, tone de opiacee ilicite
echivalentul în heroină pură pe an a tercut granițele din Afganistan în Republica Islamică Iran.
Între 42,3 și 59,1 tone de opiacee ilicite au fost traficate anual din Republica Islamică
Iran spre Turcia între 2009-2012. Turcia reprezintă de asemenea o țară de tranzit cheie pe ruta
Balcanică, cu transporturi în puncte cheie precum Bulgaria (10,3 tone), Olanda (4,4 tone) și
Albania (1,4 tone) precum și principalele consumatoare cum sunt Germania (6,1 tone), Franța
(5,6) și Italia (2,4 tone).
După Turcia, Bulgaria este țara cu o poziție cheie pe piața comerțului cu opiacee, în ceea
ce privește volumul traficului cu opiacee ( o rată anuală de 11,5 tone de opiacee ilicite intrând
în țară și 10,1 tone părăsind țara) precum și numărul de conexiuni ale țării. Este adevărat
faptul că, majoritatea țărilor din Sud-Estul Europei exportă majoritatea opiaceelor care intră
în țară, sub-regiunea devenind un punct important de tranzit pentru opiaceele destinate
Vestului și Centrului Europei.
Belgia și Olanda acționează de asemenea ca un ax pentru traficul de opiacee, cu mai mult
de trei sferturi dintre opiaceele care intră în acele țări și care sunt traficate apoi în alte țări. De
fapt, o rată anuală de 4,7 tone de heroină pură sunt apoi traficate în afara Olandei, a patra cea
mai mare cantitate de opiacee traficate dintr-o țară pe ruta Balcanică. Cu toate acestea,
majoritatea țărilor Vest și Central Europene consumă majoritatea opiaceelor ilicite care intră
pe teritoriul lor, doar o mică parte fiind apoi traficate în altă parte.
Compararea profitului brut obținut de traficanții de opiacee relaționată cu cheltuielile
publice în legătură cu drogurile dedicate implementării măsurilor cu privire la droguri în
acele țări de pe ruta Balcanică și altele oferă o perspectivă diferită asupra importanței valorii
monetare a traficului de opiacee pe rută. În toate țările pentru care există date valabile, aceste
două valori sunt similare, dar în unele țări (Republica Cehă, Franța, Irlanda, Slovacia, Spania
și Turcia) profitul brut excede de fapt cheltuielile publice. Cu alte cuvinte, traficul de opiacee
produce la fel de mulți bani prin simplul lor trafic, precum multe țări cheltuie pentru a rezolva
problema drogurilor.
Acțiunea UE de a lupta împotriva drogurilor este strâns legată de lupta împotriva crimei
organizate și la nivel înalt de protecție a sănătății. Grupurile de crimă organizată a face
profituri considerabile din traficul de droguri ilegale (de până la 230 de miliarde de euro pe
an). Pentru a contribui la combaterea acestei amenințări, UE a elaborat o strategie
cuprinzătoare de droguri, care este pus în aplicare printr-un plan de acțiune al UE, care se
referă la oferta de droguri și reducerea cererii, coordonarea între statele UE, informarea și
cercetarea privind problema drogurilor și cooperarea cu UE țări. Un instrument-cheie în
punerea în aplicare a politicilor de securitate și de droguri UE este pactul european de
combatere a traficului de droguri care afectează sistemul de cocaină și de heroină rute
internaționale. El susține activități operaționale în aplicarea legii îndreptate la traficul de
heroină și cocaină, precum și obiectivele infracțiunii (Consiliul Uniunii Europene, 2010c).
Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie (OEDT) oferă UE și statele sale cu
privire generală de fapt ale problemă europeană de droguri și o bază solidă de dovezi pentru a
sprijini dezbaterea drogurilor.
~ 55 ~
Accentul se pune pe piața drogurilor și modul în care acțiunile de aplicare a legii pot fi
mai eficiente. Acest lucru, este doar „o parte a monedei”: realizarea de progrese în timp va
depinde de reducerea atât a ofertei cât și a cererii. Abordarea echilibrată a Europei a politicii
drogurilor este un element central, deoarece este configurată în jurul valorii de necesitatea de
a se asigura complementaritatea între aceste două aspecte. Acest lucru este ilustrat prin
scăderea actuală a utilizării de heroină în Europa. Aici, este reprezentativ faptul că poliția
acționează eficace de-a lungul rutelor de heroină care traversează și se învecinează cu
Uniunea Europeană, iar succesul statelor membre a fost asigurat și de angajarea celor cu
probleme legate de heroină în programe eficiente de tratament de droguri, ambele sunt
susceptibile de a fi jucat un rol semnificativ. În viitor, acesta va fi important să se mențină
acest echilibru și de a angaja în mod pozitiv comunitățile locale care sunt afectate de
problemele legate de droguri.
Bibliografie:
UNODC, Drug Money: the illicit proceeds of opiates trafficked on the Balkan route,
2015;
UNODC, Afghanistan Opium Survey 2014 Cultivation and Production;
UNODC, The Illicit Drug Trade through South-Eastern Europe, Vienna, 2014;
EMCDDA–Europol 2014 Annual Report on the implementation of Council Decision
2005/387/JHA;
OECD, Education at a Glance 2013: OECD Indicators.
~ 56 ~
CRIZA REFUGIAȚILOR ȘI EFECTUL EUROPEAN AL
CĂLCÂIULUI LUI AHILE – NOI PROVOCĂRI ALE PRESIUNII
MIGRAȚIONISTE ASUPRA UNIUNII EUROPENE
REFUGEE CRISIS AND THE EUROPEAN EFFECT

OF THE ACHILLES HEEL - NEW CHALLENGES
OF THE EUROPEAN UNION MIGRATORY PRESSURE
Conf. univ. dr. VASILE Sergiu Adrian

Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”
sergiu.vasile@academiadepolitie.ro
Abstract:
The year 2015 has sorely tested the added value and legitimacy of the EU in responding
to the refugee crisis. The public outcry and unprecedented levels of political and media
attention to the dramatic experiences and images of asylum-seekers arriving, have put huge
pressures on the European institutions and member state governments to show that they can
meet the challenge1. The European Commission and its partner organisations have an
important role in advocating for and enabling durable solutions for refugees and IDPs2,
especially with regard to fulfilling the right of return to their countries of origin or habitual
residence. The EC recognises that refugees and IDPs require targeted humanitarian aid
combined with sustainable development assistance for effectively responding to their needs.
The presence of refugees and other forced migrants can result in new opportunities and
benefits for the national and local economy as they bring human capital, labour skills,
demand for goods and services. Measures to harness the potential of refugees to drive
development can not only benefit host countries, but also contribute to enhancing the quality
of refugees' protection in strengthening their self-reliance3.
Rezumat: Anul 2015 a testat asiduu valoarea adăugată și legitimitatea UE în a răspunde

la provocările crizei refugiaților. Experiențele dramatice și imagini ale solicitanților de azil
au generat proteste publice, nivelul presiunii politice și mass-media crescând enorm, punând
o responsabilitate enormă asupra instituțiilor europene și guvernele statelor membre care
au trebuit să demonstreze că pot face față acestor presiuni. Comisia Europeană și
organizațiile partenere au un rol important în susținerea soluțiilor durabile pentru refugiați
și a persoanelor strămutate intern, în special în ceea ce privește îndeplinirea dreptului de
întoarcere în țările lor de origine sau dreptul de reședință. Comisia Europeană recunoaște
că aceste categorii de persoane necesită un ajutor umanitar direct, combinat cu asistența
pentru dezvoltare durabilă cu scopul de a răspunde în mod eficient la nevoile lor. Prezența
1
Sergio CARRERA, Steven BLOCKMANS, Daniel GROS and Elspeth GUILD, The EU’s Response to the
Refugee Crisis - Taking Stock and Setting Policy Priorities, CEPS ESSAY No. 20 / 16 Decembrie 2015, sursă on-line
disponibilă la https://www.ceps.eu/system/files/EU%20Response%20to%20the%202015%20Refugee%20Crisis_0.pdf
2
IDP – Internally Displaced Persons / Persoane Strămutate Intern
3
Comisia Europeană, Humanitarian Aid and Civil Protection, Forced displacement - refugees and internally displaced
people (IDPs), 04.2016, sursă on-line http://ec.europa.eu/echo/files/aid/countries/factsheets/thematic/refugees_en.pdf
~ 57 ~
refugiaților și a altor categorii de persoane pot duce la noi oportunități și beneficii pentru
economiile statelor membre, deoarece aceștia aduc capitalul uman, noi aptitudini ale forței
de muncă și o cerere mai mare pentru bunuri și servicii. În ceea ce privește măsurile de
dezvoltare și valorificare a potențialului refugiaților, de acestea nu pot beneficia doar statele
gazdă, efortul trebuie să fie comun în mecanismul umanitar și în același timp și rezultatele
trebuie proporționate.
Keywords: humanitarian aid, refugees, asylum-seekers, migrants, European Union,

UNHCR, Internally Displaced Persons, financial mechanism, member states.
Cuvinte cheie: ajutor umanitar, refugiați, solicitanți de azil, migranți, Uniunea

Europeană, UNHCR, Persoanele Strămutate Intern, mecanismul financiar, statele membre.
We cannot allow other tragedies at sea …

we need to be able to give a strong political
and operational response to this refugee crisis1.
Lumea se confruntă cu o criză a refugiaților fără precedent. Mai mult de 60 de milioane

de persoane sunt strămutate cu forța ca urmare a unor conflicte violente și a catastrofelor
naturale. Anul 2015 s-a dovedit a fi un test suprem al valorii adăugate și a legitimității
Uniunii Europene de a răspunde la provocările și aspectele inedite ale acestei crize.
În ultima perioadă, în literatura de specialitate, Uniunea Europeană este comparată de
nenumărate ori cu Ahile, eroul din mitologia greacă a cărui invulnerabilitate își găsește totuși
punctul nevralgic. Efectul european al Călcâiului lui Ahile în fața acestor noi provocări și
presiuni migraționiste, este resimțit de întreaga comunitate, în special prin fisurile din armura
europeană, cauzate de atacurile recente de la Bruxelles și Paris.
În anul 2015, peste 1 milion de persoane - refugiați, persoane strămutate și alți migranți -
s-au îndreptat spre UE, fie datorită conflictelor din țara lor, fie în căutarea unor perspective
economice mai bune. În timp ce cifrele au arătat o tendință de scădere în 2016, în luna aprilie
peste 180 000 de persoane au ajuns in Europa2.
Mulți dintre refugiați ajung în Uniunea Europeană după călătorii periculoase traversând
frontiere maritime sau terestre, având nevoie stringentă de asistență umanitară de bază, cum
ar fi furnizarea de apă potabilă, de îngrijire a sănătății, adăpost de urgență și de asistență
juridică. Multe dintre aceste persoane strămutate sunt copii care au nevoie de protecție
specială.
Fluxul acesta de migrație are un impact puternic asupra țărilor de tranzit, precum Turcia,
Grecia și Libia, capacitățile naționale fiind copleșite de necesitatea și urgența unui răspuns
sau reacție.
1
EU – EEAS, Declarația Înaltului reprezentant / Vice-Președinte Federica MOGHERINI în abordarea
tematicii crizei actuale a refugiaților, Strasbourg, 10.02.2015, http://eeas.europa.eu/statements-
eeas/2015/150210_03_en.htm
2
Comisia Europeană, Humanitarian Aid and Civil Protection, Refugee Crisis, articol publicat la data de
26.04.2016, sursă on-line disponibilă la http://ec.europa.eu/echo/refugee-crisis_en
~ 58 ~
*** Sursă: Comisia Europeană / Ajutor Umanitar și Protecție Civilă
(http://ec.europa.eu/echo/refugee-crisis_en)
În anul 2015 numărul cel mai mare al migranților îl reprezintă persoanele care fug de
război și persecuție în țări precum Siria, Afganistan, Irak și Eritreea: potrivit datelor furnizate
de UNHCR, 84% din sosirile de la Marea Mediterană au ca sursă principală țările în care sunt
sau au fost în desfășurare anumite conflicte1. Potrivit UNHCR2, primele zece naționalități
înregistrate pe ruta dinspre Marea Mediterană în anul 2015 au fost Siria (49%), Afganistan
(21%), Irak (8%), Eritreea (4%), Pakistan (2%) , Nigeria (2%), Somalia (2%), Sudan (1%),
Gambia (1%) și Mali (1%)3.
Comisia Europeană a adoptat o strategie cuprinzătoare pentru a face față crizei
refugiaților din Europa prin Agenda europeană pentru Migrație, bazându-se pe diferitele
instrumente și mecanisme disponibile la nivelul UE, cât și în statele membre.
Livrat în conformitate cu principiile umanitare de independență, imparțialitate,
neutralitate și umanitate, ajutorul umanitar al UE nu este totuși un instrument de gestionare a
migrației. Asistența umanitară este acordată victimelor conflictelor și dezastrelor naturale, în
funcție de criterii de vulnerabilitate și evaluările nevoilor.
1
Jonathan CLAYTON / Hereward HOLLAND; ed Tim GAYNOR, Over one million sea arrivals reach
Europe in 2015, articol publicat la 30 Decembrie 2015, UNHCR, sursă on-line disponibilă la
http://www.unhcr.org/5683d0b56.html
2
Business Standard, Over 1 million arrivals in Europe by sea: UNHCR. articol publicat la 30 Decembrie
2015, sursă on-line disponibilă la http://www.business-standard.com/article/pti-stories/over-1-million-arrivals-in-
europe-by-sea-unhcr-115123000668_1.html
3
Patrick WRIGHT în Australian Broadcasting Corporation, More than 1 million asylum seekers reached
Europe by sea this year: UNHCR, articol publicat la 30 Decembrie 2015, sursă on-line disponibilă la
http://www.abc.net.au/news/2015-12-30/more-than-1-million-asylum-seekers-reached-europe-by-sea-in-
2015/7060012
~ 59 ~
*** Grafică: Chris Inton, Matthew Weber, Vincent Flasseur, Simon Scarr, Gustavo
Cabrera and Travis Hartman (surse date: European Commission; Eurostat; International
Centre for Migration Policy Development; International Organization for Migration;
UNHCR) http://www.theglobeandmail.com/news/world/europes-migrant-crisis-eight-
reasons-its-not-what-youthink/article26194675/
Ajutorul umanitar al Comisiei Europene și Departamentul de Protecție Civilă (ECHO)

abordează criza refugiaților din Europa în mai multe feluri: oferă sprijin de urgență refugiaților
în statele membre ale Uniunii Europene; ajută refugiații din țările de tranzit situate în afara
frontierelor UE; pune mecanismul de protecție civilă al UE la dispoziția statelor membre și alte
țări care necesită sprijin material imediat pentru a face față afluxului de refugiați; și este un
donator mondial de ajutor umanitar în toate principalele țări din care sosesc refugiați.
În luna aprilie 2016, Comisia Europeană a anunțat o inițială în valoare de 83 de milioane
€ de fonduri umanitare pentru proiecte de sprijin de urgență pentru a asista refugiații în
Grecia. Proiectele vor aborda cele mai urgente nevoi umanitare ale aproximativ 50 000 de
refugiați și migranți găzduiți în prezent în peste 30 de tabere din Grecia.
Finanțarea din cadrul fondului de urgență este pusă la dispoziția statelor membre ale
căror capacități de răspuns proprii sunt copleșite de circumstanțe urgente și excepționale, cum
ar fi afluxul brusc de refugiați. Asistența este complementară acțiunilor statelor membre și
prevăzută în strânsă coordonare cu țările în cauză, precum și organizațiile umanitare partenere
ale Comisiei, cum ar fi agențiile ONU, organizațiile non-guvernamentale și organizații
internaționale. Această finanțare poate fi utilizată pentru asigurarea necesităților de bază, cum
ar fi hrană, adăpost și medicamente.
În primul trimestru al anului 2015, șapte naționalități ai solicitanților de azil au avut o rată de
recunoaștere a azilului de peste 50% în statele UE: sirieni (rata de recunoaștere 94%), eritreenilor
~ 60 ~
(90%), irakieni (88%), afganii (66%), iranienii (65%), somalezi (60%) și sudanez (53%)1.
Migranții cu aceste naționalități au reprezentat 90% din sosirile în Grecia și 47% din
sosirile în Italia, între ianuarie și august 2015, potrivit datelor UNHCR2. Războaiele
alimentează în continuare criza în mai multe zone3, iar refugiații din Eritreea, unul dintre cele
mai represive state din lume, continuă să fugă de serviciul militar obligatoriu pe durată
nedeterminată și muncă forțată în folosul statului4.
De la începutul anului 2015, odată cu agravarea crizei refugiaților în Europa, Comisia a
acordat un ajutor umanitar în valoare de peste 22,5 milioane € pentru Balcanii de Vest, în
special în Serbia și FYROM. Ajutorul este canalizat prin intermediul organizațiilor partenere
umanitare pentru persoanele cele mai vulnerabile, și constă în asistență de urgență (hrană,
apă, igienă, produse nealimentare, sănătate, protecție de bază), distribuite la punctele de
tranzit, cum ar fi granițe și facilități de înregistrare.
Comisia sprijină, de asemenea, refugiații în Turcia, care au fugit din calea violențelor
atât din Siria și Irak, cu un accent deosebit pe refugiații vulnerabili.
De la începutul crizei Siria în 2011, Comisia a oferit o asistență totală de 455 de milioane
de Euro în Turcia, inclusiv ajutorul umanitar și asistență pe termen lung. În luna noiembrie
2015, UE a decis să instituie Facilitatea pentru refugiații din Turcia cu scopul de a coordona
și să eficientiza acțiunile finanțate, în scopul de a oferi un sprijin eficient și complementar
refugiaților din această zonă. Facilitatea va coordona o sumă totală de 3 miliarde de Euro,
provenind din instituțiile UE și statele membre, a căror valoare de peste 180 milioane de Euro
au fost deja lansată până în prezent.
În Libia, Comisia a contribuit cu mai mult de 8 milioane € în ajutor umanitar de la
mijlocul anului 2014, sprijinirea persoanelor strămutate în interiorul țării și a altor grupuri
vulnerabile, cu furnizarea de protecție, asistență medicală, asistență psiho-socială, precum și
produse alimentare și elemente de igienă.
Prin intermediul mecanismului de protecție civilă al UE, Comisia coordonează livrarea
de materiale imediate pentru a sprijini statele membre și țările vecine care se confruntă cu
criza refugiaților, depășind capacitățile lor de răspuns imediat. Asistența furnizată numai la
cererea țării afectate, se bazează pe contribuțiile voluntare din partea țărilor participante la
mecanism.
Mecanismul a fost activat în 2015 pentru a ajuta să facă față unui aflux sporit de refugiați
și este încă activ în unele state membre. Ungaria, Serbia, Slovenia, Croația și Grecia au
beneficiat de asistență materială în cadrul acestui mecanism5.
Uniunea Europeană împreună cu statele sale membre, reprezintă principalul ajutor
1
The Economist, How many migrants to Europe are refugees?, articol publicat la 7 Septembrie 2015, sursă
on-line disponibilă la http://www.economist.com/blogs/economist-explains/2015/09/economist-explains-4
2
Eurostat, Asylum quarterly report, date publicate la data de 3 Martie 2016, sursă on-line disponibilă la
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Asylum_quarterly_report
3
The Guardian, Refugee crisis: apart from Syrians, who is travelling to Europe?, articol publicat la 10
Septembrie 2015, sursă on-line disponibilă la http://www.theguardian.com/world/2015/sep/10/refugee-crisis-
apart-from-syrians-who-else-is-travelling-to-europe
4
Patrick KINGSLEY în The Guardian, It's not at war, but up to 3% of its people have fled. What is going on
in Eritrea?, articol publicat la 22.07.2015, sursă on-line: http://www.theguardian.com/world/2015/jul/22/eritrea-
migrants-child-soldier-fled-what-is-going
5
Mecanismul este coordonat de Centrul de Coordonare și răspuns de urgență al Comisiei Europene care
monitorizează îndeaproape criza refugiaților și facilitează un răspuns european coerent și eficient.
~ 61 ~
umanitar în toate țările și regiunile afectate de această criză a refugiaților. Această zonă
include Siria, Irak, Afganistan, Pakistan, Cornul Africii și regiunea Sahel. În 2014, Comisia
Europeană a furnizat peste 70% din bugetul său anual ca ajutor umanitar pentru proiecte în
sprijinirea refugiaților și a persoanelor strămutate în interiorul țării.
Comisia și-a intensificat ajutorul umanitar și resursele de protecție civilă direcționate
către refugiați și persoane strămutate în interiorul țării cu 200 de milioane € pentru 2015 și
300 milioane € pentru 2016. Această finanțare este direcționată către UNHCR, Programul
Alimentar Mondial (PAM) și alte organizații - inclusiv Crucea Roșie și ONG-uri
internaționale - pentru a ajuta refugiații în special în jurul Siriei. La conferința donatorilor de
la Londra, la începutul lunii februarie 2016, UE și statele sale membre au angajat în
continuare 3 miliarde € pentru a sprijini poporul sirian din interiorul Siriei precum și
refugiații și comunitățile ce le găzduiesc în țările vecine.
Ajutorul umanitar al UE nu abordează cauzele profunde migrației, cum ar fi conflictele,
abuzurile asupra drepturilor omului, sărăcia economică sau schimbările climatice.
În ianuarie și februarie 2016, peste 123.000 de migranți au ajuns în Grecia, în comparație
cu aproximativ 4.600 în aceeași perioadă a anului 20151. În martie, ca urmare a închiderii
rutei balcanice de către Macedonia și intrarea în vigoare a acordului UE-Turcia la data de 20
martie, numărul de migranți care au sosit în Grecia a scăzut la 26.460, mai puțin de jumătate
din valoarea înregistrată în luna februarie. Sirieni, afgani și irakieni au continuat să reprezinte
cea mai mare parte a migranților care au ajuns în Grecia2. Această tendință de scădere a
continuat în luna aprilie, când doar 2.700 migranți au sosit în Grecia, în scădere cu 90% față
de luna precedentă3.
În același timp, din cauza condițiilor meteorologice îmbunătățite, numărul de migranți
care traversează marea în Italia s-a dublat între lunile februarie și martie, ajungând la aproape
9.600 în martie 2016, comparativ cu 2.283, în martie 20154. În aprilie, din contră, numărul de
migranți care au ajuns în Italia (8.370 de persoane) a scăzut cu 13%, față de luna precedentă
și cu 50%, comparativ cu aceeași lună în anul 2015; în ciuda acestui fapt, Italia a depășit
cifrele de refugiați înregistrate în Grecia, pentru prima dată din iunie 20155.
În data de 16 aprilie 2016, a fost raportat un naufragiu a unei ambarcațiuni de mari
dimensiuni între Libia și Italia, în urma acestui tragic eveniment peste 500 de persoane
pierzându-și viața, acesta fiind unul dintre cele mai grave incidente din aprilie 20156.
1
Larry BUCHANAN, Sergio PEÇANHA (11 Martie 2016), Europe Tries to Shut Down Routes as Migrant
Flow Intensifies, publicat în The New York Times, sursă on-line accesată la 11.05.2016
2
Agenția Frontex, Number of migrants arriving in Greece dropped in March, publicat la data de 18 Aprilie
2016, sursă on-line disponibilă la http://frontex.europa.eu/news/number-of-migrants-arriving-in-greece-dropped-
in-march-aInDt3
3
Agenția Frontex, Number of migrants arriving in Greece dropped 90% in April, publicat la data de 13 Mai
2016, sursă on-line disponibilă la http://frontex.europa.eu/news/number-of-migrants-arriving-in-greece-dropped-
90-in-april-6e7oBw
4
William SPINDLER; ed. Tim GAYNOR, Massive loss of life reported in latest Mediterranean tragedy,
publicat de UNHCR la 20 Aprilie 2016, sursă on-line disponibilă la http://www.unhcr.org/57178bcf6.html
5
Eurostat, The number of asylum applicants in the EU jumped to more than 625 000 in 2014, publicat la data
de 20 Martie 2015, sursă on-line disponibilă la http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/6751779/3-
20032015-BP-EN.pdf/35e04263-2db5-4e75-b3d3-6b086b23ef2b
6
Eurostat, EU Member States granted protection to more than 185 000 asylum seekers in 2014, publicat la
data de 12 Mai 2015, sursă on-line disponibilă la http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/6827382/3-
12052015-AP-EN.pdf/6733f080-c072-4bf5-91fc-f591abf28176
~ 62 ~
Comisia Europeană a anunțat în luna aprilie 20161 introducerea a 20 de noi măsuri în
regiunea Sahel și bazinul Lacului Ciad, în valoare totală de peste 280 de milioane de euro.
Aceste măsuri corespund în mod direct angajamentelor asumate în cadrul planului de acțiune
adoptat la Summit-ul de la Valletta (noiembrie 2015). Scopul măsurilor este acela de a
îmbunătăți gestionarea fluxurilor de migrație, crearea unor oportunități economice durabile
pentru tineri și să abordeze factorii de instabilitate și de vulnerabilitate. În cadrul acestor
măsuri, 100 de milioane de euro sunt alocate pentru regiunea Lacului Ciad, în special pentru
a sprijini pe cei afectați de grupul terorist Boko Haram2.
Masurile sunt destinate în mod specific pentru zonele de origine și de tranzit ale
migranților și principalele zone de instabilitate. Ele fac parte dintr-un răspuns global al
Uniunii Europene și sunt rezultatul unui dialog politic consolidat cu partenerii săi cu privire
la problema migrației. Opt țări din regiune vor beneficia de această asistență printr-o abordare
integrată care să reflecte complexitatea migrației și diversitatea provocărilor din regiune:
- Trei măsuri (63 de milioane Euro) vor fi orientate către regiunile de origine ale
migranților în Senegal și Mauritania, în scopul de a crea oportunități economice pentru tineri,
pentru a preveni migrația ilegală și pentru a promova întoarcerile voluntare.
- Două măsuri (37 milioane Euro) vor viza zonele de tranzit în Niger, în scopul de a
spori oportunitățile de angajare și activitățile generatoare de venit pentru migranți și
populațiile locale.
- O unitate de măsură (6 milioane de Euro) va avea ca scop crearea unei echipe
comune de anchetă în Niger pentru a combate rețelele implicate în traficul de migranți și
traficul de ființe umane.
- O măsură regională (5 milioane de Euro), se va baza pe capacitățile țărilor din
Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS), în lupta împotriva crimei
organizate, a traficului de persoane și a terorismului.
- O unitate de măsură (3 milioane de Euro), va contribui la protejarea copiilor migranți
împotriva exploatării și traficului de ființe umane în Mauritania.
- O unitate de măsură (6 milioane de Euro) va avea ca scop consolidarea
angajamentului diasporei din Mali în Europa pentru dezvoltarea economiei și, în special,
pentru dezvoltarea domeniilor de origine ale migranților.
- O unitate de măsură (10 milioane Euro) va sprijini punerea în aplicare a Acordului de
pace din nordul Mali.
- Opt măsuri (118 milioane Euro) vor viza regiunea Lacului Ciad și zonele afectate de
criză legate de Boko Haram, în scopul de a spori capacitatea de rezistență a grupurilor
vulnerabile, în special a femeilor și a persoanelor strămutate, și să consolideze procesele de
prevenire și gestionare a conflictelor.
- Două măsuri (30 milioane Euro) vor fi destinate sprijinirii grupurilor celor mai
vulnerabile și vor contribui la integrarea socio-economică a femeilor din nordul Burkina
Faso.
1
Comisia Europeană, New measures approved to improve stability and tackle the root causes of irregular
migration, Bruxelles, 18 Aprilie 2016, sursă on-line disponibilă la http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-
1425_en.htm
2
Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și
Social European și Comitetul Regiunilor, Programul de lucru al Comisiei pentru 2016, Circumstanțe
excepționale, acțiuni pe măsură, COM(2015) 610, 27.10.2015, http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp_2016_ro.pdf
~ 63 ~
Alte măsuri care vizează în special combaterea traficului ilegal și a traficului de ființe
umane, sprijinirea forțelor interne de securitate, de gestionare a frontierelor și de guvernare a
fluxurilor de migrație sunt în prezent formulate și vor fi prezentate în viitorul apropiat.
Noi provocări necesită răspunsuri noi și ambițioase, dar trebuie să rămânem la fel de
perseverenți pentru a face față provocărilor actuale și, mai presus de toate, să verificăm că,
atunci când se justifică o reacție la nivel european, aceasta este cât se poate de eficace în
realizarea obiectivelor comune1. Ceea ce contează sunt rezultatele, nu bunele intenții.
Angajamentul tuturor pentru o mai bună abordare a crizei refugiaților vizează studierea
dovezilor disponibile și garantarea faptului că, atunci când se intervine, se procedează într-un
mod care să aducă efectiv o schimbare pozitivă pe teren.
Bibliografie:
Agenția Frontex, Number of migrants arriving in Greece dropped 90% in April, publicat
la data de 13 Mai 2016, sursă on-line disponibilă la http://frontex.europa.eu/news/number-of-
migrants-arriving-in-greece-dropped-90-in-april-6e7oBw
Agenția Frontex, Number of migrants arriving in Greece dropped in March, publicat la
data de 18 Aprilie 2016, sursă on-line disponibilă la http://frontex.europa.eu/news/number-of-
migrants-arriving-in-greece-dropped-in-march-aInDt3
Business Standard, Over 1 million arrivals in Europe by sea: UNHCR. articol publicat la
30 Decembrie 2015, sursă on-line disponibilă la http://www.business-
standard.com/article/pti-stories/over-1-million-arrivals-in-europe-by-sea-unhcr-
115123000668_1.html
Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu,
Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Programul de lucru al
Comisiei pentru 2016, Circumstanțe excepționale, acțiuni pe măsură, COM(2015) 610,
27.10.2015, http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp_2016_ro.pdf
Comisia Europeană, Humanitarian Aid and Civil Protection, Forced displacement -
refugees and internally displaced people (IDPs), 04.2016, sursă on-line
http://ec.europa.eu/echo/files/aid/countries/factsheets/thematic/refugees_en.pdf
Comisia Europeană, Humanitarian Aid and Civil Protection, Refugee Crisis, articol
publicat la data de 26.04.2016, sursă on-line disponibilă la http://ec.europa.eu/echo/refugee-
crisis_en
Comisia Europeană, New measures approved to improve stability and tackle the root
causes of irregular migration, Bruxelles, 18 Aprilie 2016, sursă on-line disponibilă la
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-1425_en.htm
EU – EEAS, Declarația Înaltului reprezentant / Vice-Președinte Federica MOGHERINI
în abordarea tematicii crizei actuale a refugiațiilor, Strasbourg, 10.02.2015,
http://eeas.europa.eu/statements-eeas/2015/150210_03_en.htm
Eurostat, Asylum quarterly report, date publicate la data de 3 Martie 2016, sursă on-line
disponibilă http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/index.php/Asylum_quarterly_report
1
Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și
Social European și Comitetul Regiunilor, Programul de lucru al Comisiei pentru 2016, Circumstanțe
excepționale, acțiuni pe măsură, COM(2015) 610, 27.10.2015, pag. 15,
http://ec.europa.eu/atwork/pdf/cwp_2016_ro.pdf
~ 64 ~
Eurostat, EU Member States granted protection to more than 185 000 asylum seekers in 2014,
publicat la 12.05.2015, sursă on-line http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/6827382/3-
12052015-AP-EN.pdf/6733f080-c072-4bf5-91fc-f591abf28176
Eurostat, The number of asylum applicants in the EU jumped to more than 625 000 in 2014,
publicat la 20.03.2015, sursă on-line http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/6751779/3-
20032015-BP-EN.pdf/35e04263-2db5-4e75-b3d3-6b086b23ef2b
Jonathan CLAYTON / Hereward HOLLAND; ed Tim GAYNOR, Over one million sea
arrivals reach Europe in 2015, articol publicat la 30 Decembrie 2015, UNHCR, sursă on-line
disponibilă la http://www.unhcr.org/5683d0b56.html
Larry BUCHANAN, Sergio PEÇANHA (11 Martie 2016), Europe Tries to Shut Down
Routes as Migrant Flow Intensifies, publicat în The New York Times, sursă on-line accesată la
11.05.2016
Patrick KINGSLEY în The Guardian, It's not at war, but up to 3% of its people have
fled. What is going on in Eritrea?, articol publicat la 22.07.2015, sursă on-line:
http://www.theguardian.com/world/2015/jul/22/eritrea-migrants-child-soldier-fled-what-is-
going
Patrick WRIGHT în Australian Broadcasting Corporation, More than 1 million asylum
seekers reached Europe by sea this year: UNHCR, articol publicat la 30 Decembrie 2015,
sursă on-line disponibilă la http://www.abc.net.au/news/2015-12-30/more-than-1-million-
asylum-seekers-reached-europe-by-sea-in-2015/7060012
Sergio CARRERA, Steven BLOCKMANS, Daniel GROS and Elspeth GUILD, The EU’s
Response to the Refugee Crisis - Taking Stock and Setting Policy Priorities, CEPS ESSAY No. 20
/16.12.2015,https://www.ceps.eu/system/files/EU%20Response%20to%20the%202015%20Refuge
e%20Crisis_0.pdf
The Economist, How many migrants to Europe are refugees?, articol publicat la 7
Septembrie 2015, sursă on-line disponibilă la http://www.economist.com/blogs/economist-
explains/2015/09/economist-explains-4
The Guardian, Refugee crisis: apart from Syrians, who is travelling to Europe?, articol
publicat la 10.09.2015, sursă on-line http://www.theguardian.com/world/2015/sep/10/refugee-
crisis-apart-from-syrians-who-else-is-travelling-to-europe
William SPINDLER; ed. Tim GAYNOR, Massive loss of life reported in latest
Mediterranean tragedy, publicat de UNHCR la 20 Aprilie 2016, sursă on-line disponibilă la
http://www.unhcr.org/57178bcf6.html
~ 65 ~
SISTEMUL SANITAR ROMÂNESC - PROVOCARE SAU
ATENTAT LA SIGURANŢA NAŢIONALĂ
ROMANIAN HEALTH SYSTEM - CHALLENGE OR NATIONAL ATTEMPT

TO SAFETY
Conf. univ. dr. PANTEA Marius

Academia de Poliție „A.I.Cuza”, Facultatea de Poliție,
Departamentul de poliție şi ştiinţe comportamentale
marius.pantea@academiadepolitie.ro
Abstract:
Counterfeiting of pharmaceuticals and biocides, can constitute an attempt to citizen
safety, as dangerous nowadays as the terrorist attacks. Organised crime is increasingly more
present in this area that produces significant amounts of money used later through
laundering in various fields. The great financial and economic banditry is based on
characters connected to politics, to the leading ranking civil servants in Romanian hospitals
or health ministry. This article is intended to be a warning to the structures involved in
maintaining public order and national security
Over-legislating an area, legal acts concerning all levels which disagree (rather than
complete), "too great care of the national legislature" for so-called "protection of public
funds" in the field of procurement, all these, led to the purchase for state needs, using legal
bureaucratic norms of very cheap products in all areas, but especially in health.
To all this, it is added the politicization of the structures involved in the management of
problems in health - Ministry of Health, the National Health Insurance Body and the
territorial bodies (structures where they are placed even in the most trivial functions only
people politically "enslaved") and deprofessionalization of control bodies , headed by police
of economic crime investigation (economic police from IGPR) Fraud Division, Court of
Auditors, etc. (Structures which have been restricted right of scrutiny by legislative changes,
are led , even at the local level by people who are politically "accepted", have been
reorganized numerous times in recent years, salaries are ridiculous, not means of transport,
communications and others, and the staff is demotivated).
Rezumat:
Contrafacerea de produse farmaceutice și biocide, poate constituii un atentat la siguranța
cetățeanului, la fel de periculos în zilele noastre ca și atentatul terorist. Crima organizată este
din ce în ce mai prezentă în acest domeniu care produce sume importante de bani utilizate mai
apoi prin spălare în diverse domenii. Marele banditism economico-financiar are la bază
personaje conectate la lumea politică, la funcționărimea cu rang de conducere din spitalele
românești sau din Ministerul sănătății. Prezentul articol se vrea a fi un semnal de alarmă către
structurile implicate în menținerea ordinii publice și siguranței naționale.
Supra-legiferarea unui domeniu, norme legale de toate nivelurile care se contrazic (în
loc să se completeze), „prea marea grija a legiuitorului național” pentru așa zisa „protejare
a banului public” în domeniul achizițiilor, toate acestea și nu numai au condus la
~ 66 ~
achiziționarea pentru nevoile statului, cu ajutorul unor norme legale stufoase, birocratice,
încâlcite, de produse foarte ieftine, în toate domeniile, dar mai cu seamă în sănătate.
La toate acestea se adaugă politizarea structurilor implicate în gestionarea problemelor
din sănătate – Ministerul sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casele
teritoriale (structuri unde sunt puși chiar și în cele mai neînsemnate funcții doar persoane
„aservite” politic), precum si deprofesionalizarea organelor de control, în frunte cu Poliția de
Investigare a Criminalității Economice (poliția economică din IGPR), Direcția Antifraudă,
Curtea de Conturi etc. (structuri cărora le-a fost îngrădit dreptul de control prin modificări
legislative, sunt conduse, chiar și la nivel teritorial de persoane care sunt „acceptate” politic,
au fost reorganizate de nenumărate ori în ultimii ani, salariile sunt derizorii, nu au mijloace de
transport, de comunicații și altele, iar personalul este demotivat).
Keywords: counterfeiting, deceit, healthcare, fraud, intellectual property.
Cuvinte cheie: contrafacere, înșelăciune, sănătate, fraudă, proprietate intelectuală.
Cu ceva timp în urmă, alături de un magistrat, semnalam într-un articol1, despre

modalitățile de săvârșire a infracțiunilor cele mai uzitate, la acel moment, dar și în prezent,
din domeniul sănătății publice. Astăzi celebrul caz „Hexi Pharma” face „furori” în media
națională, stârnind uimire și indignare. Cum a fost posibil ? Răspunsul este, în opinia noastră,
cât se poate de simplu. Supra-legiferarea unui domeniu, norme legale de toate nivelurile care
se contrazic (în loc să se completeze), „prea marea grija a legiuitorului național” pentru așa
zisa „protejare a banului public” în domeniul achizițiilor, toate acestea și nu numai au condus
la achiziționarea pentru nevoile statului, cu ajutorul unor norme legale stufoase, birocratice,
încâlcite, de produse foarte ieftine, în toate domeniile, dar mai cu seamă în sănătate.
La toate acestea se adaugă politizarea structurilor implicate în gestionarea problemelor
din sănătate – Ministerul sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Casele
teritoriale (structuri unde sunt puși chiar și în cele mai neînsemnate funcții doar persoane
„aservite” politic), precum si deprofesionalizarea organelor de control, în frunte cu Poliția de
Investigare a Criminalității Economice (poliția economică din IGPR), Direcția Antifraudă,
Curtea de Conturi etc. (structuri cărora le-a fost îngrădit dreptul de control prin modificări
legislative, sunt conduse, chiar și la nivel teritorial de persoane care sunt „acceptate” politic,
au fost reorganizate de nenumărate ori în ultimii ani, salariile sunt derizorii, nu au mijloace de
transport, de comunicații și altele, iar personalul este demotivat).
Printre cele mai des întâlnite modalităţi de fraudare a sistemului sanitar românesc
aminteam în acel articol următoarele2:
1. introducerea de medicamente scumpe compensate şi gratuite pe reţete fictive ori
pentru pacienţi fictivi, care mai apoi sunt depuse pentru decontare la Casele Judeţene (au fost
identificate în sistem reţete decontate pentru persoane decedate sau pentru persoane care nu
au fost la medic perioade mari de timp, dar care au constatat cu stupoare că urmează
tratamente scumpe pentru boli cronice)
1
M.Pantea, V.Popa, „Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc”, publicat în „Revista de Investigare a
Criminalităţii”, Vol. V, nr.1/ianuarie-iunie 2012, Editura Universul Juridic, pp.73-80
2
A se vedea în acest sens M.Pantea, V.Popa, „Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc”, op.cit.
~ 67 ~
2. introducerea de medicamente pe reţete prin completarea acestora după ce au fost
eliberate de medic (medicul completează pe o reţetă 3-4 medicamente compensate ori
gratuite, care sunt ridicate de pacient de la farmacie, iar mai apoi aceasta este „completată” cu
încă 1-3 medicamente pentru care se primesc bani de la CNAS)
3. la nivelul spitalelor se practică încărcarea fişelor pacienţilor cu medicaţie şi
investigaţii medicale care nu au fost efectuate
4. la nivelul laboratoarelor de analize medicale există înţelegeri cu medicii de familie
sau cu medicii specialişti prin care unui pacient i se realizează efectiv un număr mic de
investigaţii de laborator, deconturile fiind făcute pentru mult mai multe investigaţii de care
pacientul nu a beneficiat. În felul acesta medicii susmenţionaţi îşi rotunjesc veniturile prin
sumele primite drept comision de la laboratoarele de analize medicale.
5. furnizorii de îngrijire medicală la domiciliu sau îngrijire paliativă aflaţi în relaţii
contractuale cu Casele Judeţene de Sănătate, solicită decontarea unui număr mai mare de
servicii decât cel realizat efectiv, profitând de modul în care este întocmit formularul pe care
pacientul îl semnează
6. achiziţii publice de medicamente şi instrumentar medical, la care participă marile
depozite de medicamente, prin aranjamente deja cunoscute (înţelegeri între furnizori cu
privire la preţurile produselor sau serviciilor licitate, participarea unor firme interpuse care
aparţin de fapt aceluiaşi proprietar, înţelegeri cu managerii spitalelor – care primesc
comisioane „grase” în bani sau altfel de avantaje, excursii, cadouri, bijuterii etc.)
7. cheltuieli nepermis de mari pentru reabilitarea unor unităţi sanitare sau pentru
achiziţionarea Sistemului Informatic Unic Integrat (SIUI) al Casei Naţionale de Asigurări de
Sănătate (conform Raportului Curţii de Conturi a României pentru anul 2010, SIUI a fost
prost conceput şi executat iar din această cauză, bugetul instituţiei a fost prejudiciat cu peste
1,4 milioane de euro)1.
8. falsuri în înscrisuri cu privire la medicamentele şi instrumentarul medical utilizat în
unităţile spitaliceşti (în primă fază erau achiziţionate medicamente generice ieftine şi trimise
spre decontare integrală acelaşi tip de medicament dar original cu mult mai scump)
9. evaziune fiscală săvârşită de mulţi operatori economici din domeniul sanitar (cel mai
adesea stocurile de marfă sunt ţinute în contabilitate valoric şi nu cantitativ, fapt ce permite la
un control inopinat ascunderea masei impozabile)
10. instrumentarul medical, dezinfectanți şi medicamentele contrafăcute care reuşesc să
penetreze sistemul legal sanitar prin preţurile foarte mici şi prin inconştienţa factorilor de
decizie care acceptă acest tip de „afacere” (depozite, farmacii, spitale care acceptă să
achiziţioneze produse medicale foarte ieftine şi de proastă calitate, însoţite de documente
false şi contra unor beneficii personale ale celor implicaţi)
11. în sistemul informatic gestionat de Ministerul Sănătăţii există un număr mult mai
mare de asiguraţi raportat la numărul de plătitori, fapt ce permite subtilizarea unor importante
sume de bani (în fapt există numeroase persoane care nu plătesc asigurările de sănătate din
diverse motive, fie au plecat din ţară pentru o perioadă mai mare, fie sunt decedaţi şi au fost
comunicaţi eronat de către direcţiile de evidenţă a populaţiei etc.)
12. acordarea de concedii medicale ilegale contra unor atenţii date medicilor (cu cât
1
S. Ghica, „1,5 milioane de euro sifonaţi din Sănătate. Cum s-a produs frauda”, Ziarul Adevărul din
21.02.2012, disponibil pentru consultare la http://www.adevarul.es/stiri/actualitate/15-milioane-euro-sifonati-
sanatate-cum-s-produs-frauda, sursă online accesată la data de 18.05.2012, ora 21.00
~ 68 ~
numărul de zile pentru un concediu medical este mai mare cu atât se măresc găurile în
bugetul sănătăţii, dacă avem în vedere faptul că prima parte a unui concediu medical este
plătită de angajator iar diferenţa este achitată din fondul asigurărilor sociale de sănătate)
13. vechea meteahnă a pensionărilor pe caz de boală, a produs şi produce şi în prezent
pagube importante la bugetul asigurărilor de sănătate (practic există pacienţi sănătoşi care cu
concursul medicilor invocau existenţa unei boli psihice, urmate de internări fictive în spitale
de psihiatrie sau neurologie, pentru ca mai apoi să se pensioneze medical pe caz de boală
psihică. Acest aspect presupune bani cheltuiţi de la bugetul de asigurări de sănătate pentru
spitalizarea şi medicaţia aferentă în perioada dinaintea pensionării şi sume de bani importante
decontate la Casele de sănătate judeţene pentru medicaţia aferentă bolilor psihice după
pensionarea anticipată. În această ultimă situaţie în practică se întâmplă astfel: anual
persoanele pensionate anticipat pe caz de boală se prezintă la o comisie în faţa căreia trebuie
să facă dovada administrării unui tratament, ceea ce înseamnă că lunar medicul eliberează
reţetă compensată sau gratuită cu medicaţia adecvată bolii psihice. Aceste reţete în cele mai
multe situaţii sunt predate direct farmaciilor, care nu eliberează niciodată medicamentele
prescrise dar solicită şi primesc contravaloarea acestora de la casele de sănătate, banii
proveniţi din aceste „manevre” fiind împărţiţi între medici, proprietarii de farmacii şi
reprezentanţii depozitelor de medicamente.)
14. în domeniul oncologic, medicaţia aferentă este dată „din mână” de către medicul
specialist, pacientul neavând acces la reţetă, pentru ca mai apoi reţetele „bine încărcate cu
medicamente foarte scumpe” să ajungă prin intermediul reprezentanţilor depozitelor de
medicamente la farmacii şi apoi spre decontare la Casele Judeţene de Sănătate (acest aspect
este posibil în practică deoarece la nivel naţional nu există o evidenţă strictă a bolnavilor
oncologici – aşa cum există Registrul Naţional de Diabet).
15. eliberarea de proteze sau pacemakere (pentru cardiaci) în dublu exemplar (chiar dacă
eliberarea acestora se face pe bază de dosar, au fost identificate situaţii în care în loc de o
proteză pentru şold să fie eliberate scriptic două sau în loc de un pacemaker să fie eliberate
două sau mai multe).
Încă de pe atunci au fost semnalate ilegalități flagrante în domeniul sănătății publice,
confirmate încă odată zilele acestea, după moartea tinerilor de la „Colectiv”1 (datorată și
infecțiilor nosocomiale2 existente în spitalele românești - care sunt în număr impresionant și
datorită dezinfectanților de proastă calitate), a bebelușilor din maternitatea din Pitești3, a
1
A se vedea în acest sens „Cazul Colectiv. Motivarea judecătorilor: Faptele inspectorilor ISU au avut
consecințe catastrofale”, disponibil la http://www.antena3.ro/actualitate/justitie/cazul-colectiv-motivarea-
judecatorilor-faptele-inspectorilor-isu-au-avut-consecinte-catastrofale-324111.html, sursă online accesată la data
de 29.05.2016, ora 21.05
2
Infecție nosocomială, sau infecție intraspitalicească, este acea infecție care nu este prezentă sau care nu se află
în perioada de incubație în momentul în care pacientul s-a internat în spital și se supraadaugă bolii pentru care
pacientul s-a internat. Infecțiile nosocomiale pot să fie în legătură cu deficiențe de igienă, sterilizare, manevre sau
îngrijiri medicale. Acest tip de infecție se produce într-un spital, fie între pacienți de boli diferite care ajung în contact
unii cu alții, fie de la bolnavi sau purtători proveniți din rândul personalului de îngrijire. De obicei această infecție
este post-operatorie. A se vedea în acest sens https://ro.wikipedia.org/wiki/Infec%C8%9Bie_nosocomial%C4%83,
sursă online accesată la data de 29.05.2016, ora 21.45
3
A se vedea în acest sens „Bebeluși cu infecții grave-Părinții refuză deshumarea copilului mort și acuză
medicii de la Pitești că au pus diagnosticul greșit”, disponibil la http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Lejer/
Sanatate/CAZUL+BEBELUSILOR+BOLNAVI, sursă online accesată la data de 29.05.2016, ora 22.00
~ 69 ~
bătrânilor care mor cu zile din lipsa medicamentelor pentru bolile cronice și a bolnavilor care
umblă prin țară să-și găsească tratamentul oncologic (pe cale de dispariție).
Șpăgile date de firmele de medicamente și cele care produc biocide1 pentru obținerea
contractelor sunt obiceiuri vechi, cunoscute de medici, șefi de spitale dar și de instituțiile din
domeniul OPSN. Relevant în acest sens este o dezvăluire făcută în articolul intitulat
„Dezvăluiri cutremurătoare- medicii rup tăcerea în cazul Hexi Pharma: Șpăgi imense”2,
semnat de Lucian Negrea, în care sunt înșirate persoanele care încasau șpăgi consistente,
precum și cotele din valoarea contractelor care erau „acordate”. Astfel „directorul general lua
30%, directorul medical lua între 5%-10%, președintele comisiei de licitație, șeful de la
achiziții, epidemiolog, directorul economic și asistenta șefă”.
Ne vom opri aici cu comentariile legate de acest subiect, cu speranța că în cel mai scurt
timp, instituțiile specializate vor lua măsurile ce se impun, că Parlamentul sau Guvernul va
iniția norme legale care să modifice procedura de achiziții publice și care să instituie un
control mai riguros în acest domeniu.
Ce dorim să mai semnalăm, este faptul că există probleme de aceeași natură legate de
medicamentele generice (contrafaceri grosolane), care trebuie verificate în cel mai scurt timp.
Din punct de vedere juridic, faptele săvârșite de cei de la Hexi Pharma, nu pot fi
considerate contrafacere ci doar înșelăciune. Conform prev. art.244 C.p., constituie înșelăciune:
„(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”.
Chiar dacă au contrafăcut rețetele pentru producerea dezinfectanților, nu este considerată
contrafacere deoarece titularul dreptului de proprietate intelectuală (marcă, brevet de invenție
etc.) pentru produsele respective, este chiar firma care a modificat voit produsul prin diluarea
substanțelor care intră în componență. Sunt relevante în acest sens rezultatele testelor la care
au fost supuse produsele Hexi Pharma, prin care s-a constatat că niciu un produs dintre cele
analizate nu are concentrația declarată pe etichete sau în documente. Astfel: „dintre probele
luate din unități spitalicești din județul Mureș, Polyiodine Scrub avea concentrația declarată
de 7,5% și cea determinată de 4,18%, Hexio-Spray avea concentrația declarată „etanol” de
24% iar cea determinată de 19,5%, la „2 propanol” valoarea declarată era de 36% și cea
determinată de 11,2%, Hexioiod Scrub concentrația declarată de 7,5% și cea determinată de
4%, Hexio-Sept glutaraldehidă avea concentrația declarată de 12% și cea determinată de
1,18%”3.
1
biocíd s.n. (alim.) Produs care distruge microorganismele „Datorită proprietăților sale termoizolante,
hidrofobe și biocide – intrând în componența mortarelor cu care se tencuiesc clădirile, modilitul respinge apa
provenită din condens (în interior) sau de la ploaie și ceață (în exterior), eliminând astfel posibilitatea formării
igrasiei.” R.l. 5 I 82 p. 5 (din fr. biocide), https://dexonline.ro/definitie/biocid, sursă online accesată la data de
29.05.2016, ora 22.15
2
Disponibil la http://www.stiripesurse.ro/dezvaluiri-cutremuratoare-medicii-rup-tacerea-in-cazul-hexi-
pharma-pagi-imense_1135687.html, sursă online accesată la data de 29.05.2016, ora 22.30
3
A se vedea în acest sens „Analize dezinfectanți Hexi Pharma: Alte rezultate arată că niciun produs analizat
nu are concentrația declarată”, disponibil la http://jurnalul.ro/stiri/observator/analize-dezinfectanti-hexi-pharma-
~ 70 ~
„La Călărași, rezultatele testelor pe dezinfectanți arată astfel: la Hexio Iod concentrația
declarată era de 10% iar cea determinată de 9,55%, Polyiodine - concentrația declarată de 10% iar
cea determinată de 9,10%, Sprasept - concentrație declarată de 12% iar cea determinată de 1,11%,
altă probă de Hexio-Sept - concentrația declarată de 12% iar cea determinată de 1,16%”1.
De asemenea, prezentăm exemple de rezultate ale analizelor făcute de ICECHIM. Astfel,
„s-au făcut analize pe 76 de probe. Pentru 16 probe care provin din dezinfectanți Hexi
Pharma folosiți de patru spitale bucureștene:
1. Spitalul de Urgență Floreasca
2. Spitalul Universitar de Urgență
3. Institutul Național de Endocrinologie C. I. Parhon
4. Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta
Au fost identificate următoarele nonconformități:
la clorură de amoniu, valoarea declarată era de 15%, iar cea măsurată - 5,18%.
la un produs cu iod, valoarea declarată a fost de 10%, cea măsurată - 7,41%.
la Glutaraldehidă, valoarea declarată era 12%, iar cea reală - 1,23%.
În afara acestor analize de conformitate, care verifică respectarea etichetei, dar și
respectarea parametrilor valabili la nivel eurpean, s-au făcut și teste de sanitație. Analiza
testelor de la Brașov arată că la substanța Polyiodine Scrub valoarea concentrației declarate
era de 7,5% iar cea determinată - de 3,39%”2. Pentru cei interesați am documentat pe internet
și punem la dispoziție „Rapoartele de încercări asupra primului lot de produse dezinfectante”
prelevate în ziua de 07.05.a.c.3
Procurorii de la Parchetul General au declarat că 152 de unități medicale din toată țara au
folosit acești dezinfectanți, prejudiciul creat fiind în sumă de 51 mil. lei4.
La acest moment conducerea Hexi Pharma este acuzată pentru: 99 de infracţiuni de
înşelăciune în formă continuată şi 29 de infracţiuni de înşelăciune în formă simplă5.
De asemenea cei de la Hexi Pharma vor fi trași la răspundere penală pentru zădărnicirea
combaterii bolilor, faptă prev. și ped. de art.352 C.p., care stipulează:
„(1) Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase, dacă a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de
la o lună la 6 luni sau amendă”.
alte-rezultate-arata-ca-niciun-produs-analizat-nu-are-concentratia-declarata-714216.html, sursă online accesată la

data de 29.05.2016, ora 22.40
1
Idem
2
A se vedea în acest sens „Rezultate oficiale la testele pe dezinfectanții Hexi Pharma: Toate produsele
analizate sunt neconforme. Guvernul anunță demersuri în Justiție, compania anunță că se închide”, disponibil la
http://cursdeguvernare.ro/rezultatele-testelor-pe-produsele-hexi-pharma-toate-probele-sunt-neconforme-guvernul-
anunta-retragerea-din-spitale-si-demersuri-in-justitie.html, sursă online accesată la data de 29.05.2016, ora 22.50
3
Disponibile la http://www.b1.ro/pictures/documents/1001-Rezultateanalize_16046_19444.pdf, sursă online
accesată la data de 29.05.2016, ora 23.00
4
A se vedea în acest sens „S-a stabilit prejudiciul în cazul Hexi Pharma. Cât a pierdut statul român de pe
urma afacerii”, disponibil la http://psnews.ro/s-a-stabilit-prejudiciul-in-cazul-hexi-pharma-cat-a-pierdut-statul-
roman-de-pe-urma-afacerii-128028/, sursă online accesată la data de 29.05.2016, ora 23.05
5
A se vedea în acest sens „Judecătoria sectorului 5 - Decizia instanţei în cazul directoarei Hexi Pharma”,
disponibil la http://www.cotidianul.ro/decizia-judecatorilor-in-cazul-directoarei-hexi-pharma-281971/, sursă
online accesată la data de 29.05.2016, ora 23.10
~ 71 ~
Comunicatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, spune: „în
continuarea cercetărilor efectuate în cauza cunoscută generic sub denumirea „Dezinfectanţii
utilizaţi în spitale”, procurori ai Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus, prin ordonanţă,
efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoana juridică S.C. HEXI PHARMA
CO S.R.L. pentru participaţie improprie la infracţiunea de zădărnicire a combaterii bolilor,
prev. şi ped. de art.52 alin.(3) raportat la art.352 alin.(1) Cod penal cu aplicarea art.35
alin.(1) Cod penal.
În cursul zilei de 13 mai 2016, reprezentantului legal al societăţii i-a fost adus la
cunoştinţă faptul că procurorii au dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de
persoana juridică S.C. HEXI PHARMA CO S.R.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii mai sus
menţionate”.1
Pe lângă faptele menționate, nu trebuie neglijate frauda fiscală și spălarea banilor care cu
siguranță au însoțit manoperele frauduloase desfășurate în această mega-afacere.
În acest sens, procurorii DNA, au stabilit: „Procurorii din cadrul Direcției Naționale
Anticorupție au dispus efectuarea urmăririi penale față de suspecții:
S.C. HEXI PHARMA CO S.R.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de
evaziune fiscală și spălare a banilor,
CPS CHEMICAL & PHARMACEUTICAL SOLUTIONS LTD din Cipru și
HATOM LIMITED LTD, din Cipru,
sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală și spălare a banilor,
D F, director general al S.C. HEXI PHARMA CO S.R.L., sub aspectul săvârșirii
infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală,
P M-V, administrator la mai multe societăți comerciale, O U și O R, sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de spălare a banilor,
În ordonanța de efectuare a urmăririi penale se arată că, în cauză, există date și probe
din care rezultă suspiciunea rezonabilă ce conturează următoarea stare de fapt:
În perioada 2008 – 2016, societatea S.C. HEXI PHARMA CO S.R.L. a evidențiat în
actele contabile operațiuni fictive de intermediere a achizițiilor de bunuri, în scopul
sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale și diminuării obligațiilor de plată către
bugetul de stat cu o sumă estimată în această etapă a cercetărilor la 7.816.485 lei
(echivalentul a 1.737.417 euro). Astfel, societatea înregistra achiziții de la două societăți
înregistrate în Cipru, având ca obiect substanțe active folosite în procesul de producție a
biocidelor. În realitate, achizițiile erau realizate de către HEXI PHARMA CO S.R.L. direct
de la firmele producătoare din Germania, așa cum rezultă din documentele obținute din
această țară în cursul urmăririi penale. Comenzile erau realizate în România de către
angajații HEXI PHARMA, care se ocupau și de realizarea plăților către producători, iar
produsele erau livrate din Germania direct în România.
Prin operațiunile menționate, societatea a înregistrat cheltuieli în cuantum de
53.548.657,58 lei (echivalentul a 11.939.114,5 euro), în condițiile în care valoarea reală a
bunurilor achiziționate a fost de 4.695.626 lei (echivalentul a 1.080.256,7 euro).
Având în vedere caracterul fictiv al operațiunii de intermediere, diferența de preț
1
A se vedea în acest sens: http://www.mpublic.ro/presa/2016/c_13_05_2016_3.htm, sursă online accesată la
data de 18.05.2012, ora 22.50
~ 72 ~
înregistrată în contabilitate ca urmare a acestor fapte, în sumă de 48.853.031,58 lei
(echivalentul a 10.858.857,8 euro) a fost sustrasă de la impozitare în mod nelegal, pentru ca
societatea să nu plătească impozitul pe profit datorat.
Suspecta S.C. HEXI PHARMA CO S.R.L. a fost ajutată la săvârșirea acestor fapte de
către persoanele juridice înregistrate în Cipru, respectiv CHEMICAL &
PHARMACEUTICAL SOLUTIONS și HATOM LIMITED, societăți afiliate companiei din
România care figurau în aceste tranzacții ca intermediari cu rolul exclusiv de a diminua
profitul real al societății române.
Din extrasele bancare ale acestor societăți rezultă că activitatea lor nu avea un scop
comercial real, singura rațiune pentru care au fost înființate fiind realizarea circuitelor
comerciale fictive. Societățile nu au angajați, nu au alți parteneri de afaceri și nu au nici un
fel de activitate pe teritoriul Ciprului, toate actele îndeplinite în numele lor aparținând în
realitate reprezentanților HEXI PHARMA CO S.R.L.
Având în vedere că dispozițiile codului fiscal referitoare la prețurile de transfer interzic
în mod expres ca tranzacțiile dintre societăți afiliate să se realizeze la prețuri mai mari decât
cele de piață, în înscrisurile întocmite a fost ascunsă împrejurarea că toate aceste societăți
erau controlate de aceeași persoană. Astfel, în registrele publice din Cipru societățile
figurează cu acționari și directori nominali cetățeni ciprioți, însă din documentele de
înființare obținute în cursul urmăririi penale rezultă că beneficiarul real al HATOM
LIMITED și CHEMICAL & PHARMACEUTICAL SOLUTIONS este Condrea Dan
Alexandru, asociatul majoritar al HEXI PHARMA CO S.R.L.
De asemenea, la săvârșirea faptelor a participat și D F, directorul general al HEXI
PHARMA CO SRL, care a semnat un contract și acte adiționale cu societatea Hatom
Limited, prin care compania cipriotă a fost interpusă în mod fictiv în relația comercială cu
furnizorii externi din Germania, în scopul majorării în mod nejustificat a prețului bunurilor
achiziționate și a diminuării impozitului pe profit datorat.
Sumele obținute din săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală au fost transferate în
conturile bancare deschise în Cipru și în România de către suspectele HATOM LIMITED și
CHEMICAL & PHARMACEUTICAL SOLUTIONS.
Aceste sume au revenit în România, fie în conturile bancare personale ale lui Condrea
Dan Alexandru și ale tatălui acestuia (suma totală de 1.239.900 euro), fie în conturile unei
rețele formate din 9 societăți comerciale controlate de suspectul Panaitescu Miron Victor, în
baza unor operațiuni de consultanță fictive prin care se urmărea să se ascundă originea
infracțională a banilor (suma totală de 2.768.050 euro).
Plățile se realizau prin internet banking sau cu ajutorul unui token, iar o parte din acești
bani au fost retrași în numerar și au fost folosiți pentru achiziția de bunuri imobile atât de
persoanele implicate în săvârșirea de infracțiuni, cât și de persoane apropiate acestora.
Din probele administrate în cauză a mai rezultat că în perioada 29 aprilie 2016 - 13 mai
2016, după ce au fost relatate în presă aspecte privind faptele săvârșite de către
reprezentanții HEXI PHARMA CO S.R.L., C D A a transferat o parte din aceste sume din
conturile personale în conturile suspecților O U (229.024 euro) și O R (320.000 euro) în
scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite.
În cauză, procurorii au dispus măsura asiguratorie a sechestrului asupra bunurilor
mobile, imobile și conturilor bancare dobândite prin infracțiunile de evaziune fiscală și
spălare de bani, bunuri supuse confiscării speciale indiferent de identitatea proprietarului
~ 73 ~
actual, după cum urmează:
23 de imobile situate în municipiul București și județul Ilfov,
32 de autoturisme,
utilaje, echipamente și instalații destinate procesului de producție,
conturi bancare deschise în România, Cipru, Elveția și Germania de către
persoanele care au participat la săvârșirea infracțiunilor sau care au obținut beneficii în
urma acestora.
Suspecților li s-au adus la cunoștință calitatea procesuală și acuzațiile, în conformitate
cu prevederile art. 307 Cod de procedură penală.”1
În loc de concluzii
Reluăm cele inserate în articolul „Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc”, în
speranța că instituțiile interesate vor privii mai atent asupra acestui domeniu care ne
interesează pe toți deopotrivă, simpli cetățeni, părinți și bunici.
„România pierde anual aproximativ 1,6 miliarde de euro din cauza fraudei existente în
sistemul medical, sub forma plăţilor informale efectuate către personalul medical sau prin
înregistrarea unor tratamente care nu au fost efectuate”, potrivit datelor prezentate de Paul
Vincke, preşedinte al Reţelei Europene de combatere a corupţiei şi fraudei în străinătate
(Belgia), în cadrul celei de-a doua zile a conferinţei Finanţarea Sustenabilă a Sistemelor de
Sănătate, organizată de Tarus Media2. „În anul 2004, sistemul sanitar românesc a oferit
servicii către 27 de milioane de persoane asigurate, dintre care doar 19 milioane au putut fi
identificate. Costurile aferente naşterii unui copil în România ajungeau chiar până la 3.000
de euro în plăţi informale către personalul medical, la care se mai adăugau încă o mie de
euro dacă era nevoie de o operaţie cezariană”, a spus Paul Vincke care a încercat să dezvolte
o colaborare cu autorităţile române încă din 2004, dar fără ca aceasta să se materializeze într-
un proiect concret anti-fraudă în sanatate.
Potrivit studiilor existente la nivel mondial, risipa resurselor din sănătate este cauzată de
fraudă şi corupţie (în proporţie de până la 19-20%), ineficienţa administrativă (17%), erorile
şi ineficienţa furnizorilor de servicii medicale (12%), supraconsumul sau serviciile de
sănătate care pot fi evitate (40%), de lipsa coordonării între instituţiile din sistem (6%) şi
îngrijirile medicale care ar putea fi prevenite (6%)3.
Atitudinea profesioniştilor din domeniul sănătăţii care minimalizează existenţa fraudei,
companiile din „industria farma” care folosesc licenţe false sau stimulează supraconsumul de
medicamente (de exemplu antibiotice) şi nu fac publice rezultatele exacte ale studiilor clinice,
precum şi inexistenţa unei definiţii legale a fraudei şi corupţiei reprezintă în opinia lui Paul
Vincke tot atâtea elemente care întreţin pierderile în sistem. „Înainte de a face investiţii în
sistem, ar trebui să rezolvaţi consecinţele acestor probleme care produc o scurgere de
finanţare. În plus, aceste pierderi ar trebui măsurate, la fel cum ar trebui măsurate costurile
1
A se vedea în acest sens http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=7442, sursă online accesată la data de
02.06.2016, ora 08.05
2
http://www.revistagalenus.ro/ultima-ora/18070-16-miliarde-de-euro-se-pierd-anual-in-romania-prin-frauda-
din sistemul-medical.html, sursă online accesată la data de 18.05.2012, ora 22.55
3
„1,6 miliarde de euro se pierd anual în România prin frauda din sistemul medical” în Revista Galenus,
disponibilă la: http://www.revistagalenus.ro/ultima-ora/18070-16-miliarde-de-euro-se-pierd-anual-in-roma nia-
prin-frauda-din-sistemul-medical.html, sursă online accesată la data de 18.05.2012, ora 23.00
~ 74 ~
şi calitatea serviciilor. Odată ce se cunosc, pierderile pot fi tratate ca un element de business
şi pot fi aplicate soluţiile potrivite pentru a le recupera”, a explicat Vincke.
Pe de altă parte, oficiali din sistemul naţional de sănătate susţin că „dimensiunea
fraudelor din sistemul românesc de sănătate nu va putea fi evaluată decât după circa un an
de la introducerea prescripţiei electronice. În prezent, se estimează că fraudele din sistemul
de sănătate reprezintă circa 10-20% din totalul veniturilor, iar introducerea noului sistem -
reţeta electronică - va reduce birocraţia din domeniul Sănătăţii şi va permite controlul
prescripţiilor medicale şi utilizarea transparentă a banilor”1. Considerăm că introducerea
„dosarului electronic al pacientului” prognozat a se realiza începând cu anul 2013, și care nici
în prezent nu a fost finalizată, va reprezenta o altă modalitate de diminuare a fraudelor din
domeniul sănătăţii.
Bibliografie:
„1,6 miliarde de euro se pierd anual în România prin frauda din sistemul medical” în
Revista Galenus, disponibilă la: http://www.revistagalenus.ro/ultima-ora/18070-16-miliarde-
de-euro-se-pierd-anual-in-romania-prin-frauda-din-sistemul-medical.html
„Analize dezinfectanți Hexi Pharma: Alte rezultate arată că niciun produs analizat nu
are concentrația declarată”, disponibil la http://jurnalul.ro/stiri/observator /analize-
dezinfectanti-hexi-pharma-alte-rezultate -arata-ca-niciun-produs-analizat-nu-are-concentratia-
declarata-714216.html
„Bebeluși cu infecții grave-Părinții refuză deshumarea copilului mort și acuză medicii de
la Pitești că au pus diagnosticul greșit”, disponibil la
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Lejer/Sanatate/CAZUL+BEBELUSILOR+BOLNAVI
„Cazul Colectiv. Motivarea judecătorilor: Faptele inspectorilor ISU au avut consecințe
catastrofale”, disponibil la http://www.antena3.ro/actualitate/justitie /cazul-colectiv-
motivarea-judecatorilor-faptele-inspectorilor-isu-au-avut-consecinte-catastrofale-324111.html
„Judecătoria sectorului 5 - Decizia instanţei în cazul directoarei Hexi Pharma”,
disponibil la http://www.cotidianul.ro/decizia-judecatorilor-in-cazul-directoarei-hexi-pharma-
281971/
„Rezultate oficiale la testele pe dezinfectanții Hexi Pharma: Toate produsele analizate
sunt neconforme. Guvernul anunță demersuri în Justiție, compania anunță că se închide”,
disponibil la http://cursdeguvernare.ro/rezultatele-testelor-pe-produsele-hexi-pharma-toate-
probele-sunt-neconforme-guvernul-anunta-retragerea-din-spitale-si-demersuri-in-justitie.html
„S-a stabilit prejudiciul în cazul Hexi Pharma. Cât a pierdut statul român de pe urma
afacerii”, disponibil la http://psnews.ro/s-a-stabilit-prejudiciul-in-cazul-hexi-pharma-cat-a-
pierdut-statul-roman-de-pe-urma-afacerii-128028/
http://www.b1.ro/pictures/documents/1001-Rezultateanalize_16046_19444.pdf
http://www.ghidcabinet.ro/2012/05/dimensiunea-fraudelor-din-sanatate-va-putea-fi-
evaluata-la-circa-un-an-de-la-introducerea-prescriptiei-electronice-potrivit-lui-dorin-ionescu/
http://www.revistagalenus.ro/ultima-ora/18070-16-miliarde-de-euro-se-pierd-anual-in-
romania-prin-frauda-din-sistemul-medical.html
1
http://www.ghidcabinet.ro/2012/05/dimensiunea-fraudelor-din-sanatate-va-putea-fi-evaluata-la-circa-un-
an-de-la-introducerea-prescriptiei-electronice-potrivit-lui-dorin-ionescu/, sursă online accesată la data de
18.05.2012, ora 23.55
~ 75 ~
https://dexonline.ro/definitie/biocid
https://ro.wikipedia.org/wiki/Infec%C8%9Bie_nosocomial%C4%83
L. Negrea „Dezvăluiri cutremurătoare- medicii rup tăcerea în cazul Hexi Pharma: Șpăgi
imense”, disponibil pentru consultare la http://www.stiripesurse.ro/ dezvaluiri-
cutremuratoare-medicii-rup-tacerea-in-cazul-hexi-pharma-pagi-imense_1135687.html
M. Pantea, V. Popa, „Tipuri de fraude în sistemul sanitar românesc”, publicat în „Revista
de Investigare a Criminalităţii”, Vol. V, nr.1/ianuarie-iunie 2012, Editura Universul Juridic,
București, 2012
S. Ghica, „1,5 milioane de euro sifonaţi din Sănătate. Cum s-a produs frauda”, Ziarul
Adevărul din 21.02.2012, disponibil pentru consultare la
http://www.adevarul.es/stiri/actualitate/15-milioane-euro-sifonati-sanatate-cum-s-produs-
frauda
~ 76 ~
PROVOCĂRI ÎN MANAGEMENTUL SECURITĂȚII
SISTEMELOR INFORMATICE ȘI DE COMUNICAȚII
CHALLENGES IN COMMUNICATION
AND INFORMATION SECURITY MANAGEMENT
Dr. ANTOFIE Alexandru Petru

Academia de Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza”
alexandru.antofie@academiadepolitie.ro
ȘTIRBU Daniela
Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
daniela.stirbu@igpf.ro
Abstract:
Institutions that work based on IT systems continued to develop and become more complex.
There is a growing trend for more open and agile systems that creates new opportunities for
collaboration, communication and innovation. These issues lead to new vulnerabilities that
cybercriminals, groups of hackers or certain countries have learned to exploit.
Traditional approaches on the security tools are no longer sufficient to defend against
attackers who can easily pass over the perimeter defence. These security measures cannot
differentiate or prevent unauthorized traffic that appears to be legit.
From cybercriminals who attempt to break networks to the people inside, who use their
knowledge and access rights to use the organization data for obtaining personal benefits, the
impact from a variety of threats to information security can be reduced by using a systems
approach to safety management and communications.
In the current context of reorganizing the way of implementation of rules to protect
information both at national and European level, as well as recording a trend of continuous
increase in the number of systems to ensure a level of security appropriate to protect
institution information, it is necessary to implement an effective management of cyber
security incidents.
Rezumat:
Instituțiile ce funcționează, având la bază sistemele IT au continuat să se dezvolte și să
devină tot mai complexe. Se observă o tendință tot mai mare pentru sisteme cât mai deschise
și mai agile și care creează noi oportunități pentru colaborare, comunicare și inovare.
Aceste aspecte conduc la apariția unor noi vulnerabilități, pe care infractorii cibernetici,
grupurile de hackeri sau anumite țări au învățat să le exploateze.
Abordările tradiționale privind instrumentele de securitate nu mai sunt suficiente pentru
a apăra împotriva atacatorilor care pot trece cu ușurință peste perimetrul de apărare. Aceste
măsuri de securitate nu pot diferenția sau preveni traficul neautorizat care pare a fi legitim.
De la infractorii cibernetici care încearcă să spargă rețelele și până la oamenii din
interior, care-și folosesc cunoștințele și drepturile de acces intern pentru a utiliza datele
instituţiei ca să obțină beneficii personale, impactul generat de o mare varietate de
~ 77 ~
amenințări legate de securitatea informației poate fi redus prin folosirea unei abordări a
managementului securităţii sistemelor informatice şi de comunicaţii.
În contextul actual al reorganizării modului de implementare al normelor de protecție a
informațiilor, atât la nivel național cât și la nivel european, precum și a înregistrării unei
tendințe continue de creștere a numărului de sisteme informatice, pentru asigurarea unui
mediu de securitate adecvat protejării informațiilor instituției este necesara implementarea
unui sistem eficient de management al incidentelor de securitate cibernetice.
Keywords: information; open system; vulnerability; attacker; cyber security incident; defence.
Cuvinte-cheie: informație; sistem deschis; vulnerabilitate; atacator; incident de

securitate cibernetic, apărare.
Securitatea datelor reprezintă o provocare multidimensională în mediul IT complex de

astăzi. Modalitățile multiple de acces și nivelurile de permisiuni au dus la o gamă largă de
vulnerabilități și amenințări la adresa securității.
Abordările tradiționale privind instrumentele de securitate nu mai sunt suficiente pentru a
apăra împotriva atacatorilor care pot trece cu ușurință peste perimetrul de apărare. Aceste
măsuri de securitate nu pot diferenția sau preveni traficul neautorizat care pare a fi legitim.
Cum informațiile își măresc volumul, varietatea și viteza,organizațiile caută sa găsească
informații relevante dincolo de sursele de date relaționale, pentru a spori securitatea propriilor
informații. Astăzi, tehnologiile de ultimă oră au deschis calea spre noi posibilități. În timp ce
manipulează tot mai multe date, organizațiile se confruntă cu un risc semnificativ ce apare ca
o amenințare complexă, fiind totodată nevoite să respecte reglementările de conformitate.
Abordările tradiționale pentru protecția datelor sunt adesea în imposibilitatea de a îndeplini
aceste cerințe.
Importanţa informaţiei în valoarea totală a unui companii a crescut exponenţial în ultimii
ani, însă în ceea ce priveşte măsurile de securitate nu se poate vorbi de o dezvoltare similară.
Soluţia criptării informaţiei nu mai este de mult suficientă. Schimbarea profilului
atacatorului, a tehnologiilor utilizate de acesta reduc drastic eficienţa unor astfel de măsuri.
Practica a demonstrat că monitorizarea tentativelor de accesare a informaţiilor este esenţială,
chiar dacă există o serie de politici de securitate bine definite şi implementate.
De la infractorii cibernetici care încearcă să spargă rețelele și până la oamenii din
interior, care-și folosesc cunoștințele și drepturile de acces intern pentru a utiliza datele
companiei ca să obțină beneficii personale, impactul generat de o mare varietate de
amenințări legate de securitatea informației poate fi redus prin folosirea unei abordări a
managementului incidentelor din domeniul securității informației
În contextul actual al reorganizării modului de implementare al normelor de protecție a
informațiilor clasificate, atât naționale cât și UE/NATO, precum și a înregistrării unei
tendințe continue de creștere a numărului de sisteme informatice care vehiculează informații
clasificate, la nivel european, pentru asigurarea unui mediu de securitate adecvat protejării
informațiilor clasificate este necesara implementarea unui sistem eficient de management al
incidentelor de securitate cibernetice.
Lucrarea prezintă modul în care un sistem de management al incidentelor de securitate
susține analiza securității prin identificarea şi reacţionarea în timp util la incidentele de
~ 78 ~
securitate a informaţiei, furnizând noi instrumente și oportunități pentru valorificarea unor
cantități mari de date structurate și nestructurate de la nivelul infrastructurilor de comunicații
și tehnologia informației.
Contextul actual
Datele au devenit ca un val care acoperă fiecare zonă a economiei1. Atât sectorul privat
cât și sectorul public se confruntă cu o creştere rapidă a volumului de date tranzacţionate,
capturând trilioane de bytes de informaţii despre clienţii, furnizori şi operaţiunile în care sunt
implicate. Milioane de senzori de reţea sunt încorporaţi în dispozitive, cum ar fi telefoanele
mobile, sisteme de securitate fizică, contoare inteligente de energie, automobile, utilaje
industriale care detectează, crează și comunică date în era „Internet of Things”2.
Astfel, atât companiile cât şi instituțiile de ordine și siguranță publică, interacţionează
prin sisteme informatice cu persoane fizice sau alte instituții, care generează o cantitate
imensă de date digitale - „date complementare”, adică, datele care sunt create ca un produs
secundar al altor activități.
În prezent, date digitale sunt pretutindeni, în fiecare sector, în fiecare organizaţie sau
instituție.
Capacitatea de a stoca date, de a le combina, de a le gestiona şi apoi de a folosi
rezultatele pentru efectuarea unor analize profunde, a devenit tot mai accesibilă, la fel ca
tendinţele generale de reducere a costurilor şi a barierelor tehnologice, echivalentul legii lui
Moore în stocarea digitală de date şi cloudcomputing3.
Demersul actual se referă la modul în care utilizăm informaţiile stocate. Întrebarea este:
după ce datele sunt stocate, la ce sunt folosite în afară de refacerea din dezastre şi
continuitatea activității? Lăsând la o parte ideea că această activitate reprezintă o măsură de
siguranţă, precum o poliţă de asigurare pentru eventuale evenimente nedorite, activitatea în
sine pare neeconomică, ba chiar costisitoare. Prin urmare, întrebarea următoare este: cum
putem utiliza mai bine datele deja stocate pentru a lua decizii mai bune în cazul unui incident
de securitate?
Pe de altă parte, abilitatea de a stoca, agrega şi combina datele în vederea utilizării
rezultatelor pentru efectuarea de analize aprofundate a devenit extrem de accesibilă.
Pentru ca o cantitate tot mai mare de date să fie digitizate şi să depăşească graniţele
organizaţionale, există o serie de aspecte privind politici de date, care vor deveni din ce în ce
mai importante, incluzând confidenţialitate, proprietatea intelectuală, securitate, precum şi
răspunderea.
În prezent organizațiile se confruntă cu un risc fără precedent asupra informațiilor, care
reiese din două cauze4:
1
“A special report on managing information: Data, data everywhere,” The Economist, February 25, 2010
2
“Internet of Things” se referă la senzorii şi dispozitive de comandă integrate în obiecte fizice, care sunt
conectate la calculatoare prin reţea.
3
Legea lui Moore, descrisă pentru prima dată de Intel: Gordon Moore, cofondator, precizează că numărul de
tranzistori care pot fi plasaţi pe un circuit integrat se dublează la fiecare doi ani. Cu alte cuvinte, cantitatea de
putere de calcul, care poate fi achiziţionată pentru aceeaşi sumă de bani se dublează la fiecare doi ani.
Cloudcomputing se referă la capacitatea de a accesa resursele de calcul, extrem de scalabile, prin intermediul
Internetului, la preţuri mai mici decât cele necesare pentru a le instala pe calculatoarele proprii, deoarece resursele
sunt partajate între mai mulţi utilizatori.
4
Sam Curry, EnginKirda, Eddie Schwartz, Big Data Fuels Intelligence-Driven Security, 2013
~ 79 ~
- dispariția limitărilor rețelelor – pe măsură ce organizațiile/instituțiile își deschid și
extind rețelele proprii de date – fapt ce le permite partenerilor, furnizorilor și clienților să
acceseze informații propriiîntr-o manieră nouă și mult mai dinamică, ajutând astfel la
dezvoltarea colaborării și inovației – acestea devin mult mai vulnerabile furtului și coruperii
datelor. Aplicațiile și datele proprii pot fi accesate din ce în ce mai mult prin intermediul
serviciilor cloud și al dispozitivelor mobile, desființând astfel tot ceea ce a mai rămas din
limitele rețelelor, introducând în acest fel noi riscuri și amenințări la adresa protecției
informațiilor.
- adversari mai sofisticați – atacatorii cibernetici au început să se axeze pe executarea
unor atacuri complexe, asupra unor ținte precise, care să ocolească protecțiile tradiționale,
măsurile statice de detecție, sau aplicațiile pe bază de semnătură. De multe ori, atacurile
cibernetice sau schemele de fraudare, întreprinse de adversari mai avansați, nu sunt detectate
decât la mult timp după ce s-a produs o pagubă.
Lipsa eficienței soluțiilor tradiționale de protecție, cuplată cu abilitățile atacatorilor de a
învinge sistemele tradiționale de securitate, impun organizațiilor să reinventeze abordarea
legată de securitate. Având în vedere contextul actual, al unei lumi digitale hiperextinse, care
se bazează pe cloud și pe mediul mobil, metodele de securitate care se bazează doar pe
protecția perimetrală – sau care necesită o cunoaștere în prealabil a amenințărilor sau
controlul direct asupra tuturor elementelor infrastructurii – au devenit învechite. Însă o
abordare mult mai agilă, bazată pe evaluarea dinamică a riscurilor, analiza unui volum mare
de date și operațiile de securitate în timp real, vor fi esențiale pentru a furniza o securitate
corespunzătoare.
Consiliul pentru securitatea inovațiilor în afaceri1 recomandă să se treacă la un model de
securitate informațional, care se bazează pe informațiile legate de securitate provenite de la
surse interne și externe, care să confere o imagine cuprinzătoare a riscurilor și
vulnerabilităților de securitate.
Ca parte a modernizării programelor de securitate, instituțiile vor trebui să reducă
utilizarea aplicațiilor de scanare pe bază de semnătură, care detectează doar amenințările ce
au avut loc în trecut și să dezvolte capabilități de securitate care în final le va ajuta să
detecteze și să prezică amenințările pe viitor.
Pentru a se îndrepta către această direcție, instituțiile trebuie să obțină vizibilitatea totală
asupra condițiilor de securitate ale tuturor produselor IT care utilizează informații de valoare.
În prezent, majoritatea organizațiilor preiau și analizează doar relativ o mică parte din
informațiile legate de securitate. Astfel de surse de informații includ înregistrările de audit din
cadrul rețelei, alertele de sistem ale SIEM2 și înregistrările de audit ale accesului la aplicații.
Multe dintre sursele de informații de securitate nu au putut fi folosite în operațiile de
securitate, până în prezent, deoarece formatul lor de date era prea variabil și nepredictibil,
seturile de date erau percepute ca fiind prea mari, sau datele se modificau mult prea rapid.
Acum, cu noile îmbunătățiri ale puterii de calcul, a sistemelor de stocare, al managementului
bazelor de date și analizei structurale, nici un set de date nu mai este prea mare sau prea rapid
pentru a fi analizate și interpretat. Informațiile din rândul capturilor pachetelor întregi de date,
1
Security for Business Innovation Council http://www.emc.com/emc-plus/rsa-thought-
leadership/sbic/index.htm
2
Abreviere de la Securityinformationand event management (SIEM), în traducere Managementul
evenimentelor și al securității informațiilor
~ 80 ~
preluarea din exterior a informațiilor asupra amenințărilor, evidența click-urilor de pe site-
urile web, calendarele de tip Microsoft Outlook și activitățile media sociale pot fi utilizate
pentru analiza de securitate.
În ciuda provocărilor privind normalizarea unui volum vast de informaţii provenit de la
astfel de surse diverse şi dinamice, analiza lor va juca un rol din ce în ce mai important în
domeniul securităţii. Prin introducerea unor tehnici de analiză a acestor volume mari de date
nestructurate (numite “big data”) în programe de securitate, instituțiile vor dispune de un
context mai amplu pentru evaluarea riscurilor şi de posibilitatea diseminării numai a ceea ce
este permis unui anumit utilizator, grup, proces al afacerii sau mediu de calcul. Pe măsură ce
organizațiile dezvoltă tot mai mult şi mai nuanţat profile ale sistemelor şi utilizatorilor,
echipele de securitate vor putea să-şi îmbunătăţească capacitatea de a identifica activităţi sau
comportamente nenormale, care de multe ori indică probleme mai serioase.
Aceste analizele se aşteaptă să devină punctul forte al programelor de securitate bazate
pe informaţii, în vederea prevenirii şi chiar prezicerii ameninţărilor importante de securitate.
De fapt, integrarea ”big data”1 în aplicaţii de securitate reprezintă o adevărată revoluţionare a
modului în care programele de securitate a informaţiilor pot fi proiectate şi executate.
Arhitectura unui sistem de analiză a securității

Cu toate că se fac investiții semnificative în domeniul securității informațiilor, se pare că
tot atacatorii sunt în avantaj. Potrivit raportului întocmit de Verzion Data
BreachInvestigation2 în 2013, reiese faptul că 97% dintre vulnerabilități au condus la
compromiterea datelor pe parcursul câtorva zile sau chiar mai puțin, în timp ce 78% dintre
vulnerabilități au fost descoperite într-o perioadă de mai multe săptămâni3.
Atacatorii au devenit din ce în ce mai bine organizați și susținuți. Însă, în timp ce
atacurile au ajuns să fie dinamice, protecția a rămas statică.
Instituțiile ce funcționează, având la bază sistemele IT au continuat să se dezvolte și să
devină tot mai complexe. Se observă o tendință tot mai mare pentru sisteme cât mai deschise
și mai agile și care creează noi oportunități pentru colaborare, comunicare și inovare. Aceste
lucruri conduc la apariția unor noi vulnerabilități, pe care infractorii cibernetici, grupurile de
hackeri sau anumite țări au învățat să le exploateze.
1
Comunicat de presa, “GartnerSaysSolving ‘Big Data’ ChallengeInvolves More Than Just
ManagingVolumes of Data”, iunie 27, 2011.
Big Data este definit de obicei folosind cei trei “V”s, definiți de Gartner după cum urmează:
Volum: Creșterea volumelor de date in sisteme de tip enterprise este cauzata de volumul tranzacțiilor și a
altor tipuri de date tradiționale, precum și de noi tipuri de date. Un volum prea mare de date reprezintă o problema
de stocare, dar prea multe date, de asemenea, presupun o problema masiva de analiza a datelor.
Viteza: Acest lucru implica fluxuri de date, crearea de înregistrări structurate, precum și disponibilitatea
pentru acces și livrare. Viteza înseamnă atât rapiditatea cu care datele sunt produse cat si rapiditatea cu care datele
trebuie sa fie prelucrate pentru a satisface cererea.
Varietate: Liderii IT au avut întotdeauna o problema cu transformarea volumelor mari de informații
tranzacționale în decizii—acum exista mai multe tipuri de informatii pentru analiza—în principal provenind din
social media și surse mobile (sensibile la context). Varietatea include date tabelare (baze de date), date ierarhice,
documente, e-mailuri, date de contorizare, video-uri, imagini statice, audio, date stoc ticker, tranzactii financiare si
altele.
2
http://enterprise.apac.trendmicro.com/apt/pdf/Executive_Report_data-breach-investigations-report-
2013_en_xg.pdf
3
EMC, RSA-Pivotal Security Big Data Reference Architecture, 2012
~ 81 ~
De multe ori nu există suficienți profesioniști în domeniul securității care să ajute
instituțiile să se protejeze singure în mod eficient. Pentru a contracara și proteja cât mai bine
sistemele informatice ale instituțiilor, echipele de securitate au nevoie să dispună de câteva
elemente:
- mai bună vizibilitate asupra a ceea ce se întâmplă în mediul de lucru, începând din
rețelele proprii, la servere și aplicațiile acestora, până la punctele finale;
- mai multe analize contextuale asupra evenimentelor, pentru a-i ajuta să prioritizeze
problemele apărute mult mai eficient și să aloce mai multe resurse către acele probleme care
prezintă un impact mai mare asupra activității organizației;
- informații utile provenite de la diferite surse, atât interne cât și externe, care să spună
sistemului ce să caute într-o manieră cât mai automatizată, pentru a-i ajuta la un răspuns cât
mai rapid.
Analiza evenimentelor de sistem

Analizarea pachetelor de date și evenimentelor de sistem pentru detectarea intruziunilor
și criminalității informatice este o problemă semnificativă. Cu toate acestea, tehnologiile
tradiționale nu reușesc să ofere instrumentele necesare pentru a sprijini pe termen lung o
analiză pe scară largă din următoarele motive:
1. Stocarea și păstrarea unei cantități mari de date nu au fost fezabile din punct de vedere
economic.Ca urmare, cele mai multe jurnale de evenimente și alte înregistrări ale activității
pe calculator au fost șterse după o perioadă fixă de păstrare (de exemplu 60 zile);
2. Efectuarea de analize și interogări complexe pe seturi mari de date structurate a fost
ineficientă deoarece instrumentele tradiționale nu au pârghiile tehnologiilor actuale de
analiză;
3. Instrumentele tradiționale nu au fost concepute pentru a analiza și a gestiona date
nestructurate. Ca rezultat, instrumentele tradiționale au avut definite scheme rigide, în schimb
instrumentele actuale de analiză pot interoga date în formate flexibile.
Noile tehnologii de analiză a volumelor mari de date diverse și de procesare a fluxurilor
de date, permit stocarea și analiza unor seturi de date heterogene, la o scară și viteză fără
precedent. Aceste tehnologii vor transforma analiza de securitate prin:
a. Colectarea de date pe scară largă din mai multe surse ale întreprinderii, interne și
externe;
b. Efectuarea de analize mai complicate a datelor;
c. Oferirea unei imagini consolidate a informațiilor legate de securitate;
d. Realizarea de analize în timp real a fluxurilor de date.
Este important de știut faptul că aceste instrumentele necesită arhitecți de sistem și
analiști care să aibă o cunoștințe solide despre sistemele lor în scopul configurării în mod
corespunzător a instrumentelor de analiză.
În cadrul unui model de securitate bazat pe informaţii, definiţia de „date de securitate” se
extinde considerabil. În acest nou model, datele de securitate reprezintă orice tip de
informaţie care poate contribui la o privire de ansamblu asupra unei organizaţii şi la
posibilele riscuri de securitate. Pentru a ilustra modul în care diferite informaţii pot fi aplicate
în securitate, sunt prezentate sursele de date care ar putea fi exploatate de către sistemele de
management al identităţii şi accesului din viitorul apropiat.
~ 82 ~
Managementul securității
Capabilitățile sistemelor de management al evenimentelor și securității informației
(SIEM) și de monitorizare a rețelelor au început să devină convergente, ceea ce conduce la
crearea unor platforme de analiză a securității, ce sunt capabile să colecteze în timp real
cantități masive și diverse de date și să efectueze o analizăîn timp real a vulnerabilităților și
amenințărilor la adresa infrastructurii cibernetice.
Fie că sunt fraude financiare, fraude ale tranzacțiilor sau utilizarea frauduloasă a
resurselor organizației, tehnologiile avansate de securitate analizează cantități imense de date
comportamentale, precum și alți indicatori, pentru a face distingerea între activitățile legale și
cele ilicite în cadrul instituției. Informațiile corelate referitoare la sesiunile informaționale și
comportamentale, precum și analiza fluxului de click-uri din rețea, pot indica posibili
atacatori care caută o breșă în funcționarea unui sistem IT și încearcă să-l exploateze, pentru a
obține acces neautorizat la resursele informaționale ale instituției.
O amenințare persistentă avansată (APT) este un atac îndreptat împotriva unui sistem fizic
sau a unei organizații care deține informații de mare valoare, cum ar fi apărarea națională,
industria financiară și de fabricație, care presupune ca o persoană neautorizată să obțină acces la
rețea și rămâne nedetectat pentru o perioadă lungă de timp. Spre deosebire de malware care e
răspândit în masă, cum sunt viemii, virușii, troienii, atacatorii APT acționează în modul ”low-and-
slow”. Atacurile APT folosesc un trafic lent (slow), care apare legitim, în ceea ce privește ratele,
pentru a permite un timp de execuție lung. Intenția unui atac APT este de a fura date, mai degrabă
decât de a provoca daune sistemelor informatice. În 2010 rapoartele de cercetare în domeniu au
concluzionat că, în 86% din cazuri, s-au înregistrat dovezi cu privire la breșe de securitate în log-
urile organizației, dar mecanismele de securitate nu au identificat alarme de securitate1.
Atacurile APT sunt printre cele mai grave amenințări de securitate cu care se confruntă
organizațiile în prezent. Un obiectiv al APT este de a fura proprietate intelectuală (PI) de la
organizația vizată, pentru a obține acces la date sensibile ale clienților sau pentru a obține
acces la informațiile strategice ale companiei pentru un câștig financiar, șantaj, otrăvirea
datelor, privilegierea unor tranzacții sau pentru a obține informații clasificate deținute
deinstituție.Aceste atacuri sunt exploatate de atacatori cu înaltă calificare, bine finanțați și
motivați care vizează informațiile sensibile ale organizațiilor țintă și operează pe perioade de
luni sau ani. APT au devenit foarte sofisticate și tot mai diverse tehnologiile și metodele
folosite, în special în capacitatea de a utiliza proprii angajați ai organizației pentru a penetra
sistemele IT prin utilizarea metodelor de inginerie socială. De obicei păcălesc utilizatorii
pentru a deschide mesajele înșelătoare de tip ”spear-phishing”, care sunt personalizate pentru
fiecare victimă (de exemplu e-mailuri, SMS-uri) și apoi descărcarea și instalarea de malware-
uri special concepute pentru a exploata vulnerabilități necunoscute2.
Concluzii
Lucrarea a avut ca principal obiectiv evidențierea avantajelor unei abordări centralizate a
securității informațiilor, pornind de la contextual actual al creșterii exponențiale a digitizării
informațiilor la nivel global.
1
Verizon Inc. Data Breach Investigation Report, 2010,
http://www.verizonenterprise.com/resources/reports/rp_2010-data-breach-report_en_xg.pdf
2
Curry, S. et al., RSA Security Brief, Mobilizing intelligent security operations for Advanced Persistent
Threats., 2011, http://www.rsa.com/innovation/docs/11313_APT_BRF_0211.pdf
~ 83 ~
Eliminarea sau diminuarea vulnerabilităților constituie condiția fundamental pentru
funcționarea eficientă a infrastructurii cibernetice de la nivelul instituției.
Securitatea informațiilor este un proces dinamic, incluzând protejarea continuă față de o
gamă largă de amenințări pentru a asigura continuarea activității, precum și reducerea
riscurilor și vulnerabilităților.
Bibliografie:
Bridging the data security gap, IBM Corporation, 2013;
Verizon Inc., Data Breach Investigation Report, 2010 http://www.verizonenterprise.com/
resources/reports/rp_2010-data-breach-report_en_xg.pdf;
Curry, S. et al., RSA Security Brief, Mobilizing intelligent security operations for Advanced
Persistent Threats, 2011, http://www.rsa.com/innovation/docs/11313_APT_BRF_0211.pdf;
Sam Curry, Engin Kirda, Eddie Schwartz, Big Data Fuels Intelligence-Driven Security,
2013;
EMC, RSA-Pivotal Security Big Data Reference Architecture, 2012;
Security for Business Innovation Council http://www.emc.com/emc-plus/rsa-thought-
leadership/sbic/index.htm;
A special report on managing information: Data, data everywhere,” The Economist,
February 25, 2010.
~ 84 ~
GLOBALIZAREA ÎN CONTEXTUL AGRAVĂRII
CRIZELOR SOCIALE
GLOBALIZATION IN THE CONTEXT OF WORSENING SOCIAL CRISIS
Drd. TAMAȘ Remus – Daniel

tamasremus187@yahoo.ro
Abstract:
The new risks and threats which tend to globalize are increasingly leading to
improvement and extension of collective security instruments to eliminate and, if need be,
manage any threat or conflict connected to a peaceful end to globalization processes.
Special studies of the past few years have highlighted another very important
characteristic of globalization, which is the total comprehension of the need for autonomy
and its preservation, by individuals, groups as well as regions and areas, not based on
autarchy but diversity, free option, strong institutional representation both at national and
international level, which is both flexible, responsible and mostly legitimate.
The concern for formalization and practical application of a strategy in the field is also
characteristic, with an obvious increase in the importance of globalization, with the obvious
purpose of building a new world order, which would protect and harmonize the existing
values of globalization and ensure their implementation at national, regional and territorial
levels of integration and development.
It could as well display other characteristics, but these would not bear a high
significance for the current reality and space where the basic processes of globalization are
taking place. The features we are presenting help us thoroughly comprehend the dynamic
content of globalization, as it deals with the core of the senses and directions of its
development.
Rezumat:
Noile riscuri şi ameninţări, care au tendinţa de a se globaliza, impun tot mai stringent
perfecţionarea şi extinderea instituţiilor şi instrumentelor de securitate colectivă pentru a
elimina şi la nevoie de a gestiona orice ameninţare ori conflictualitate în legatură cu
finalizarea paşnică a proceselor de globalizare.
Studiile de specialitate din ultimii ani au scos în evidenţă şi o altă caracteristică foarte
importantă a globalizării şi anume întelegerea superioară a necesităţii păstrării unei
autonomii, de la individ, respectiv, grup până la nivel regional/zonal, bazată nu pe autarhie,
ci pe diversitate, liberă opţiune, reprezentare instituţională naţională şi multinaţională
puternică, flexibilă, responsabilă şi mai ales legitimă.
Caracteristică, cu o evidentă creştere a importanţei globalizării, este preocuparea
pentru formalizarea şi transpunerea în practică a unei strategii în domeniu cu scopul vădit
de a modela noua ordine mondială, într-un fel care să protejeze şi să armonizeze valorile
deja consacrate ale globalizării şi să asigure implementarea lor în nivelurile naţional,
regional şi zonal ale integrării şi dezvoltării.
~ 85 ~
Desigur, ar putea fi prezentate şi alte caracteristici, dar nu ar avea o mare relevanţă
pentru realitatea actuală şi spaţiul în care se produc procesele de bază ale globalizării.
Caracteristicile prezentate ne ajută să înţelegem în profunzime conţinutul dinamic al
globalizării, pătrunzând esenţa sensurilor şi direcţiilor de dezvoltare ale acesteia.
Keywords: crisis, strategy, reform, security.
Cuvinte cheie: criză, strategie, reformă, securitate.
I. Introducere
Crizele reprezintă etape sau momente dificile ale raporturilor politice, economice,
sociale, culturale, din sânul societăţii şi apar ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, a
unor disfuncţionalităţi, adesea cronice, pe fondul deteriorării situaţiei generale sau în
intervale care marchează trecerea de la ordinea existentă, considerată a fi perimată,
restrictivă, nefuncţională, depăşită, la o nouă ordine. Ele sunt, aşadar, rezultatul faptului că nu
toţi membrii unei societăţi sau ai comunităţii internaţionale sunt de acord cu o astfel de
trecere, pentru că nu toată lumea are aceeaşi percepţie şi aceleaşi interese, iar această stare se
caracterizează prin creşterea spaţiilor de confruntare în toate planurile – politic, economic,
cultural, ideologic etc. – societatea devenind astfel vulnerabilă.
Abordarea fenomenului „criză” a cunoscut numeroase interpretări, în deplin acord cu
gradul de evoluţie a sistemului relaţiilor sociale şi cu aspiraţiile istorice ale actorilor acestuia.
Charles Herman considera criza drept „o situaţie care: ameninţă obiectivele cu prioritate
ridicată pentru unitatea decizională; restrânge timpul disponibil pentru un răspuns, înainte ca
situaţia să fie modificată; când se produce, surprinde pe membrii unităţii decizionale”1
În schimb, Karl Deutsch defineşte criza ca pe o „situaţie care are patru caracteristici:
constituie un punct de dezvoltare în fluxul evenimentelor; impune necesitatea luării unei
decizii; pune în joc valorile fundamentale ale cel puţin unui actor; necesită luarea deciziei în
timp foarte scurt”2. Aceste clasificări corespund doar parţial realităţii prezente, întrucât
crizele începutului de secol şi de mileniu sunt tot mai complicate, iar monitorizarea lor este
extrem de delicată ca urmare a faptului că actorii relaţiilor internaţionale se diversifică şi, în
acelaşi timp, acţiunile lor includ subversiuni tot mai periculoase, iar capacităţile de reacţie
devin tot mai imprevizibile.
Indiferent cum s-ar produce şi care ar fi cauzele lor generatoare, crizele impun a fi
studiate, analizate, monitorizate şi soluţionate. Uneori, soluţiile rezultă din însuşi procesul de
transformare, alteori este nevoie de intervenţia promptă, eficientă şi responsabilă atunci când
şi acolo unde este necesar, a factorului uman, a managerului crizei (conflictului). Situaţiile de
precriză şi, în final, de criză se manifestă în funcţie de natura şi de domeniul lor de referinţă
în cele mai diverse moduri.
II. Optimizarea strategiilor în contextul apariţiei crizelor

Ceea ce diferenţiază în mod fundamental un manager de top de un lider de top este tipul
de demers pe fiecare dintre aceştia, de pe poziţii diferite, şi-l asumă. Un demers este orientat
1
Cf. Charles F. Herman, Crises in Foreign Policy. A Simulation Analysis, Indianapolis, 1969, p. 5.
2
Karl Deutsch, Crisis Decision-Making the Information Approach, 1982, p. 43.
~ 86 ~
spre prezent, celălalt este orientat spre viitor. Un manager de top elaborează strategii conform
cărora scopul urmărit este acela de a găsi soluţii la probleme cunoscute, utilizând metode
valabile şi verificate, în timp ce strategia liderului de top presupune un complex de obiective,
care pot fi atinse printr-un complex de metode, contextul fiind unul adeseori incert şi cu o
dinamică imprevizibilă.
Un manager de top este eminamente reactiv, în timp ce un lider de top este eminamente
proactiv. Capacitatea liderului de a formula scopuri strategice bine articulate şi de a elabora
modele de rezolvare a unor situaţii incerte ori de criză, dă adevărata valoare a acelui lider.
De aceea, diferenţa între o strategie de echilibru adoptată de un astfel de lider şi o
strategie de criză va determina o diferenţă semnificativă în formularea obiectivelor strategice
naţionale ca şi în modalităţile de atingere a acestor obiective. În aceste condiţii, obiectivele şi
interesele naţionale, pe termen mediu şi lung, pot fi extrem de grav afectate, şi prin aceasta,
însăşi securitatea naţională şi, prin extindere, cea regională şi intrenaţională, poate fi
vulnerabilizată ori chiar pusă în pericol.
Sub pretextul schimbării ori al unor reforme cuprinse în strategia pe care o propun liderii,
se pot ascunde capcane, capabile să detoneze în momente-cheie, rupând echilibrul politic ori
social ce trebuie să domine.
Acestea sunt menite a fi „generatoare” de crize induse, pe care doar cei ce le-au conceput
le şi pot soluţiona, dat fiind caracterul lor deviant şi lipsit de obiectivitate. În mod esenţial,
diferenţa între o strategie de echilibru utilizată în demersul de leadership şi o strategie de
criză constă în modul în care sunt folosite pârghiile puterii, fie în scopuri de interes general,
fie în scopuri de interes personal.
Ceea ce le diferenţiază profund este, trebuie să recunoaştem, nu atât legalitatea, cât
moralitatea. În ce sens împietează lipsa de moralitate în speţă? Lipsa de scrupule, minciuna,
manipularea maselor, violarea principiilor şi normelor în scopuri ascunse, corupţia,
histrionismul, demagogia, favorizarea stărilor de criză, pactizarea cu grupuri de tip mafiot,
alianţa cu forţe obscure ori acceptarea unor interese străine intereselor naţionale reale,
slăbirea perfidă a democraţiei, „decapitarea” forţelor politice adverse, vulnerabilizarea
instituţiilor statului, vicierea mecanismelor economice ori punerea resurselor naţionale la
dispoziţia altor forţe decât cele ce urmăresc scopuri benefice naţiunii.
Toate aceste elemente, sau oricare dintre ele, pot fi utilizate în cadrul unui leadership
politic care utilizează în mod deschis sau favorizează întrun mod mai „discret” strategiile de
criză, folosindu-se de metode dintre cele mai imorale, cum ar fi cele menţionate anterior
pentru a genera crize izolate, sectoriale, în spatele cărora să se poată ascunde de ochii opiniei
publice aceste manevre periculoase şi care pot să submineze securitatea naţională şi pe cea
regională, cu implicaţii periculoase la nivel internaţional.
III. Dimensiunile globalizării

Studiile de specialitate definesc globalizarea ca fiind un ansamblu de procese multiple,
intercondiţionate şi de mare anvergură. În politicile şi strategiile globalizării, acestea generează
şi dezvoltă anumite dimensiuni, încă nu toate definite definitiv şi formalizate pe măsură.
Dimensiunile globalizării se referă la domeniile strategice în care se manifestă politicile
şi strategiile acţionale pentru realizarea etapelor de extindere a acesteia şi care asigură
simultaneitatea, respectiv, succesiunea proceselor integratoare, de dezvoltare şi de securitate.
Globalizarea a fost identificată deseori cu generalizarea sărăciei, dependenţei şi
~ 87 ~
criminalităţii. Context în care trebuie să abordăm procesul globalizării ca pe o problemă de
concentrare progresivă a economiilor naţionale. Globalizarea nu trebuie confundată însă nici
cu mondializarea, ca o victorie a intereselor exclusive ale unui stat”1.
Autorii francezi vorbesc de mondialism ca impunere a intereselor capitalului american,
în timp ce autorii anglo-americanii vorbesc de globalism ca supremaţie a modelului centrat pe
speculaţii financiare şi mobilitatea extremă a capitalului financiar.
Așadar, putem afirma că „economiile naţionale devin amplasamente investiţionale,
dereglementarea devine o condiţie, guvernarea de la distanţă, de tip monetar, este reclamată
drept reţeta ideală, cel mai capitalizat este cel mai puternic şi pentru asta dictează regulile
jocului. Economicizarea începe să fie agresivă, protecţia socială pierde teren, statul devine
minimal, convenţiile suprastatale sunt eminamente economice, sensul evoluţiei este spre
economia de tip offshore”2.
Globalizarea nu vizează, pur şi simplu, procesul obiectiv de creştere a intercomunităţii.
Ea vizează conştientul şi subiectivitatea individului, adică scopul şi intensitatea
conştientizării lumii ca spaţiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit,
timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relaţiile sociale devin
relativ lipsite de factorii distanţă şi graniţe, în aşa fel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în
ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic”3.
Definiţie echilibrată spune că, „globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde
înţeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă”4.
Conform definiţiei principiale, „globalizarea este un sistem în care funcţia-obiectiv
vizează întregul cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurenţa, de a genera distrugere
creatoare”5.
Nu în complicitate cu cele definite anterior, ci în conformitate cu realităţile politico-
sociale globalizarea se referă la acel ansamblu de procese dinamice, continue, variabile şi
complexe, în care fortele globale, zonale, regionale, locale şi individuale acţionează în forme
multiple pentru integrarea, dezvoltarea şi securitatea internaţională.
Dimensiunile globalizării se referă astfel și la latura economică, făcând referire strictă la
integrarea proceselor de producţie, a pieţelor, interdependenţa economiilor nationale,
complexele economice multinaţionale, corporaţiile transnaţionale, integrarea economică
regională şi zonală, dezvoltarea durabilă, controlul şi raţionalizarea resurselor.
Latura tehnologică se referă la controlul accesului nejustificat la tehnologiile înalte,
exportul controlat al tehnologiilor high-tech, conectarea tehnologică a proceselor economice,
orientarea cercetării ştiinţifice spre dezvoltare durabilă şi în folosul spaţiilor defavorizate,
valorificarea în folosul general al noilor realizări, uşurarea omului de povara muncii fizice,
eliminarea ţărilor care ameninţă existenţa umană.
Latura administrativă presupune proiectarea şi realizarea practică, dar fără încălcarea
convenţiilor şi tratatelor, deci şi a frontierelor, care se vor permiabiliza şi apoi vor trece în
sfera tradiţiilor, a spaţiilor comunităţilor integrate, a spaţiilor de dezvoltare durabilă
transfrontalieră, a spaţiilor resurselor raţionalizate şi controlate, a altor spaţii de interes vital
1
Marin D., “Globalizarea şi aproximările ei”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 50
2
Ibidem p. 52 şi 53
3
Bari I., “Probleme globale contemporane”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 36.
4
Marin D., “Globalizarea şi aproximările ei”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 79.
5
Ibidem.
~ 88 ~
pentru prosperitatea sau supravieţuirea omenirii.
Factorii naţionali şi cei multinaţionali conştientizează tot mai mult cerinţele şi exigenţele
globalizării, sensul ei de afirmare şi fac diferite scenarii cu privire la finalizarea ei în
modalităţi diverse şi mai puţin unice.
IV. Tendinţele actuale ale globalizării
Ca ansamblu de efervescenţe dinamice, globalizarea prezintă o serie de tendinţe, destul

de sofisticate, complexe şi, de ce nu, chiar controversate. Aceste tendinţele se identifică cu
acele jaloanele care călăuzesc procesele globalizarii în evoluţia lor, care pot fi controlate sau
nu, dar care în ansamblu pun o amprentă pregnantă pe realizarea procesului însuşi.
La nivelul perceptiei, deciziei, expertizei şi prognozei proceselor globalizării de către cei
interesaţi ori prinşi în vâltoarea globalizării, până acum s-au înregistrat mai multe tendinţe de
evoluţie. Astfel, unele sunt evidenţiate ca fiind naturale (normale, fireşti ), altele cu efecte
benefice, care prezintă o mare deschidere şi atractivitate pentru actori procesului de
globalizare, dar unele sunt privite cu respingere ori foarte multă reţinere.
Din prima categorie, desigur a celor naturale, cele mai reprezentative aparţin în
domeniului existenţei umane. Astfel, asistăm la aspecte ce ţin de sporirea considerabilă a
calităţii vieţii, iar pe de altă parte remarcăm şi aspecte care intră în contradicţie cu natura şi
existenţa umană. Literatura de specialitate le defineşte drept „constante de existenţă”, a căror
coerenţă creşte considerabil.
Cu titlu de exemplu, putem enumera astfel: integrarea în natură, familia modernă,
habitaclul de locuit, cunoaşterea geografică, creşterea mobilităţii, modificarea climatului
social, toate cu foarte multe caracteristici sociale comune şi diferenţe specifice numai din
sfera tradiţiilor, fără însă a modifica în ansamblu pitorescul noilor realităţi. Nu trebuie
desconsiderate nici acele „procese lente ale evoluţiei”, mai greu vizibile într-o viaţă de om şi
mai ales de către nespecialişti, dar care totuşi influenţează major, şi de cele mai multe ori
chiar ireversibil, tendinţele de globalizare.
Se remarcă astfel modificările stărilor de timp şi anotimp, cele genetice, opţiunile de
consum ale comunităţilor, natura sistemului societal, organizarea interstatală. „Motorul
globalizării” este evidenţiat de către tendinţele considerate cele mai dinamice, benefice şi
atractive, în acelaşi timp.
Dacă globalizarea s-ar face după planuri unanim acceptate, după dezbateri diplomatice
intense, dacă ar exista în mod activ strategii pe domenii ale globalizării la îndemana unor
instituţii de profil, dacă totul ar fi ca rezultat al globalizării conştiente ale intereselor naţionale
şi colective, atunci „frânele globalizării” cu protestatari destul de numeroşi s-ar diminua
esenţial.
Reacţia diversă şi uneori diformă faţă de globalizare atinge un punct critic prin
proliferarea terorismului internaţional de stat şi privat. Fiind considerat drept unul dintre
procesele retrograde ale globalizării, după parerea noastra, tot prin procese înscrise în
globalizare trebuie eradicat.
Liderii globalizării, prozeliţii şi chiar cei care înteleg mai usor dinamica proceselor şi
fenomenelor în globalizare au obligaţia de a gestiona individual şi colectiv, local, regional şi
zonal toate aceste aspecte, astfel încât dezideratul păstrării comunităţii mondiale în
diversitatea ei existenţială să fie atins, fără prejudicii mari.
~ 89 ~
V. Concluzii
Premisele globalizării, fiind legate de cele trei planuri și anume: de integrare, de
dezvoltare şi de securitate, determină în mod absolut necesar şi modalităţile specifice de
manifestare. Acestea se definesc sub forma unor proiecte, planuri, programe, strategii
practice prin care se gestionează, dirijează, declanşează, potenţează procesele globalizării în
scopul fluidizării şi continuităţii lor paşnice, integratoare şi transparente.
Majoritatea specialiştilor din domeniu susţin şi optează pentru anumite modalităţi, ţinând
seamă de criterii precum: contactele permanente multilaterale, respectarea unor norme
comune.
Practica globalizării ne conferă posibilitatea să subliniem doar câteva dintre modalităţile
eficiente de înfăptuire treptată a acesteia. În fapt, este vorba despre succesele implementărilor
diferite care s-au realizat, începând cu relaţiile internaţionale, tot mai dinamice, diverse şi
complexe şi încheind cu preocupările majore ale statelor, comunităţilor şi altor actori ai
globalizării. Şi nu în ultimul rând perspectivei de a face faţă impactului cu procesele
globalizării, pentru a nu resimţi şocuri şi, eventual, înregistra traume economico-sociale, care
pot oricând genera mişcări antiglobalizare.
Din analiza proceselor şi modalităţilor de realizare ale globalizării rezultă că acestea vor
accelera însăşi dinamica dezvoltarii mondiale.
În final sunt de făcut două remarci: prima se referă la caracterul opţional şi liber al
multitudinii de modalităţi, care fiind deja declanşate fac procesele globalizării ireversibile; a
doua are în vedere că în câţiva ani globalizarea se va produce ca efect al realizarilor din
fiecare an, dar şi pe bază de algoritm info-decizional.
Bibliografie:
Bari I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
Marin D., Globalizarea şi aproximările ei, Ed. Economică, Bucureşti, 2004;
Charles F. Herman, Crises in Foreign Policy. A Simulation Analysis, Indianapolis, 1969;
Karl Deutsch, Crisis Decision-Making the Information Approach, 1982.
~ 90 ~
ECONOMIA INFRACȚIONALĂ
CRIMINAL ECONOMY
Prof. univ. dr. DASCĂLU Ioan*

Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti
johndascalu@yahoo.com
Asist. univ. dr. DASCĂLU Ştefan Gabriel∗

Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti
stefangabrieldascalu@gmail.com
Abstract:
Crime, in structurally, functionally and culturally is organized by the rules of market
economy. She formed a company like any other, practicing the entire measurement vertical
and horizontal, being constantly interested in new concepts of management, investing in
research / development, thus providing incentive for its members.
Company criminality gradually became standard advanced liberal economic society and
finds anchorages in parallel with the opening of geographical borders, migration flows and
financial development, thus enabling interconnection of local crime and the other origin.
In this sense, ”criminal enemy within” is excited about the opportunities for expansion,
develops and is rooted in a complex movement of agreements for expansion, strengthening
territorial integration with established criminal organizations.
Open borders physical disruption of savings and investment, bases multiplying offshore tax
allowing management to optimize corruption and fraud of any type, allowed organized crime to
connect on the same line. Today nothing is easier than to put the product into circulation
operations resulting from human trafficking, narcotics, artwork, fakes of any kind etc.
In the absence of borders and those competent to provide physical, their security,
globalization has strengthened criminal organizations allowed them to find new allies to
create other groups, to invest in new markets and to conquer ever new goals. Moreover,
globalization has allowed these structures to ”root” in states ”failed”, or about to be
incapable of ensuring the missions of their vital and therefore delivered lawlessness,
corruption and struggles inside (eg . Afghanistan, Libya, Syria, Somalia, Iraq, etc.)
Operators everywhere evolve both old and new, states, struggling under the eye
sometimes disillusioned, sometimes surprised of state powers.
The view of global criminality confirms these situations.
Rezumat:
Crima, din punct de vedere structural, funcțional şi cultural este organizată după regulile
economiei de piaţă. Ea formează o societate ca toate celelalte, practicând intregrarea verticală
*
Ioan Dascălu este conducător de doctorat în cadrul Școlii Doctorale „Ordine Publică și Siguranță
Națională” din Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti.
∗
Ştefan Gabriel Dascălu este asistent universitar în cadrul Academiei de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”
Bucureşti şi doctor în „Ordine Publică şi Siguranţă Naţională”.
~ 91 ~
şi orizontală, permanent fiind interesată de noi concepte de management, investind în
cercetare/dezvoltare, asigurând astfel stimulentul pentru membrii ei.
Societatea de tip criminal a devenit încetul cu încetul etalonul societăţii economice
liberale avansate și își găsește puncte de ancorare în paralel cu deschiderea frontierelor
geografice, cu dezvoltarea fluxurilor migratoare și financiare, permițând astfel,
interconectarea dintre criminalitatea locală și cea de altă origine.
În acest sens, „inamicul criminal din interior” este încântat de oportunitățile de
extindere, se dezvolta și se înrădăcinează într-o mișcare complexă de acorduri de
expansiune, de consolidare teritorială, de integrare cu organizațiile criminale consacrate.
Deschiderea frontierelor fizice, dereglarea economiilor şi investiţiilor, multiplicarea
bazelor offshore pentru optimizarea fiscală care permit gestionarea corupţiei, şi fraudei de
orice tip, au permis crimei organizate să se conecteze pe aceeași conductă. Astăzi nimic nu
este mai uşor, decât să pui în circulaţie produsul rezultat din operațiunile traficului de fiinţe
umane, stupefiante, opere de artă, falsuri de orice natură etc.
În lipsa frontierelor și a celor competenti să asigure, fizic, securizarea acestora,
globalizarea a întărit organizaţiile criminale, le-a permis să găsească noi aliaţi, să creeze
alte grupări, să investească în noi pieţe şi să cucerească mereu alte obiective. Mai mult decat
atât, globalizarea a permis acestor structuri să se ‘’înrădăcineze’’ în statele “eşuate”, sau
pe cale de a fi, incapabile să asigure misiunile vitale ale acestora şi prin urmare livrate
anarhiei, corupţiei şi luptelor din interior (ex. Afganistan, Libia, Siria, Somalia, Irak etc.)
Peste tot evoluează atât operatori vechi cât şi noi, se afirmă, se luptă sub ochiul uneori
deziluzionat, uneori surprins al puterilor statului.
Priveliștea criminalității mondiale confirmă aceste situaţii.
Keywords: risk, fraud, crime, objective, control.
Cuvinte cheie: risc, fraudă, crimă, obiectiv, control.
Remota itaque justitia, quid sunt regna, nisi magna latrocinia. -

Dacă o să lipsească justiția, ce vor fi împărățiile, decât patria marilor jefuitori.
Sfântul Augustin, De civitate Dei, IV. 4
Corupția este un fenomen a cărui apariție se pierde în negura vremurilor. În orice

societate cât de cât organizată, se vor găsi oameni gata să-și vândă o părticică din puterea sau
funcția pe care o dețin.
Formele acestui fenomen au evoluat sensibil de-alungul timpului. Aceste forme au
preluat din tehnicitatea și din sofisticarea societăților noastre deschise. Corupția
contemporană utilizează cel mai bine posibilitățile oferite de circulația accelerată a
capitalurilor. Istoria criminalității înaintează astfel că infractorii au tot timpul un avans. Acest
avantaj natural este astăzi accelerat și va fi decisiv dacă nu se schimbă nimic.
a) Febra judiciară
Decalajul în creștere pe care îl constatăm între mijloacele care pot fi mobilizate de marii
infractori financiari și cele de care dispun polițiștii și magistrații ține în mare parte de
caracterul teritorial, național, care fragmentează și limitează represiunea, tinzând astfel, spre o
~ 92 ~
activitate infracțională fără frontiere. Și totuși, febra judiciară a apărut fără ca cineva să o
remarce cu adevărat.
Primele simptome au apărut într-o Sicilie uitată, care a făcut statul italian să se
cutremure în toate structurile sale. Anchetele magistraților care și-au riscat viața, unii chiar și-
au pierdut-o, au scos la iveală slăbiciunea instituțională a puterii politice și compromisurile
anumitor conducători politici făcute cu mafia.
Valul judiciar care a pornit din Palermo sub impulsul judecătorului Falcone1 a fost urmat,
un deceniu mai târziu și fără o legătură aparentă, de operațiunea Mani pulite (Mâini curate),
condusă de judecătorii milanezi contra corupției politice.2 Din Italia, febra s-a propagat în
Europa și în lume ca o adevărată epidemie. Aceasta nu era decât simptomul unei schimbări a
lumii. În aproximativ 20 de ani, reprezentarea crimei organizate a trecut pe ordinea de zi a
întrunirilor internaționale. Șefii de stat și de guvern declară acum, la fiecare reuniune a G8,
discursuri nobile asupra pericolului pe care îl prezintă pentru democrație grupările criminale,
corupția, drogurile și toate sistemele infracționale, cu corolarul lor, banii murdari și spălarea
lor care îi face să fie reciclați.
Problema în ziua de astăzi, este că e imposibil de distins legalitatea sau ilegalitatea într-o
lume fără legi a planetei financiare. Marea corupție este semnul unui segment major al
societăților nefiind o boală, ci o stare. Criminalitatea economică nu a devenit peste noapte un
sector în plină expansiune. Istoria sa este indisociabil legată de cea a mondializării financiare.
Analiști în domeniu apreciază că problema infracționalității a devenit așa de importantă,
urmare a mutațiilor care au avut loc în ultimii ani în economia și finanțele lumii. Pe piețele
financiare totul este permis acum pentru că nimic nu mai este interzis.
Ruptura formidabilă pe care lumea a cunoscut-o a fost epilogul unei pagini scrise cu
victoria aliaților din 1945 cât și prologul a celei care a început să se scrie începând cu ani 70.
Moneda a fost prima preocupare a aliaților cînd au vrut să pună bazele unei noi
organizații a economiei mondiale.
Acordurile de la Bretton Woods au fost semnate chiar înainte de terminarea conflictului,
în iulie 19443. Aceste acorduri trebuiau să prevină crizele care avuseseră loc în lume în
1
Vezi: Time Magazine, 13.11.2006 și https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Falcone
Giovanni Falcone (1939-1992) a fost magistrat italian specializat în instrumentarea delictelor Cosa Nostra.
Povestea vieții sale este similară cu cea a lui Paolo Borsellino. Au fost magistrați Anti-mafia și au avut aceeași
tristă soartă: au fost uciși în atacuri cu bombe în anul 1992.
Falcone a fost unul din principalii organizatori al Procesului Maxin început pe 10.02.1986 și încheiat în
decembrie 1987. Din cei 467 de mafioți acuzați inițial, 360 au fost condamnați pentru crime grave.
Falcone a fost ucis împreună cu soția sa și trei polițiști pe autostrada dintre Aeroportul Internațional Palermo
și orașul Palermo.
2
Vezi: Miruna Cajvaneanu, www.hotnews.ro, 20.02.2012.
La 17 feb. 1992 este declanșată operațiunea "Mani Pulite" (Maini curate), cea mai vastă acțiune anti-
corupție din Europa postbelică.
Antonio Di Pietro este procurorul care a devenit erou national în lupta contra corupției, membru al grupului de
magistrați anchetatori care l-au arestat pe Mario Chiesa, inginer și director al unui sanatoriu care percepea taxe de
10% din contractele cu diferite firme care doreau să ofere servicii sanatoriului. Arestat fiind Chiesa dezvăluie
anchetatorilor un adevărat sistem bazat pe “șpagă”, un sistem corupt care era format din politicieni din Partidului
Socialist Italian (P.S.I.) și Democrazia Cristiana (P.D.C.). În urma anchetei, clasa politică italiană a fost decapitată.
Fostul procuror, Di Pietro, la 20 de ani de la declanșarea anchetei a făcut un bilanț trist: ”În toți acești ani corupția
din Italia nu a dispărut, dimpotrivă a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază”.
3
Vezi: Marius Cătălin Preduț, www.euroavocatura.ro, 10 mai 2016, Acordul de la Bretton Woods, Drept
Fiscal Financiar.
~ 93 ~
timpul anilor 30 și să garanteze stabilitatea sistemului economic. Cheia de boltă a acordurilor
a fost dolarul convertit în aur, adică schimbat contra aurului la un curs fix. Celălalte valute
puteau fi convertibile în dolari sau între ele, la un curs fix. America fiind ferită de distrugerile
războiului, moneda sa era singura destul de puternică pentru a fi convertită în aur. Cursul său
este fixat la 35 de dolari uncia și devine în mod natural moneda de referință în schimburile
internaționale. Toate celălalte valute, prin forța lucrurilor, își văd valoarea lor fixată în raport
de dolar și, prin el, raportată la aur. Statele Unite ale Americii devin creditorii lumii în timpul
războiului. Ei dispun de trei sferturi din rezervele mondiale de aur astfel că, economiile
europene dar și japoneză sunt lipsite de vlagă. Statele Unite ale Americii decid astfel să ajute
la reconstrucția statelor industrializate în cadrul planului Marshall. Din 1947 până în 1952, 27
de miliarde de dolari – valoare epocală – sunt vărsate Europei și Japoniei: 21 de miliarde sub
formă de donații și 6 miliarde sub formă de împrumuturi.1
An după an economiile occidentale își refac forțele și devin partenerii economici ai
Statelor Unite. Din ce în ce mai mulți dolari circulă. Pentru a plăti achizițiile din străinătate
SUA fabrică dolari care nu mai sunt garantați de nimic. Începând cu 1960 rezervele lor de aur
sunt inferioare față de angajamentele lor externe.
Euforia economică a reconstrucției dispare. Occidentalii cer americanilor să oprească
crearea neîntreruptă de monedă. Secretarul de stat american al trezoreriei, John Conally
răspunde cinic acestor cereri: ,,Dolarul este moneda noastră. Voi aveți nevoie de dolari pentru
a vă regla schimburile economice internaționale. Nu aveți altă opțiune, pentru că dolarul este
singura monedă convertibilă în aur. Dacă trebuie să menținem o cantitate de dolari
echivalentă cu valoarea lor în aur, noi nu o să putem emite atâta monedă cât ar trebui pentru a
ne finanța propria noastră dezvoltare. Nu vrem să alegem între finanțarea expansiunii
mondiale și cea a economiei americane.”2
Occidentalii răspund: ,,Dați-ne aurul vostru și luați-vă dolarii înapoi!”. Pentru a nu
ajunge la limită, americanii impun celorlalte state să-și limiteze cererile de rambursare. Cum
nimeni nu dorește să distrugă sistemul monetar internațional, occidentalii acceptă, pe tot
parcursul anilor 60, mecanisme complicate destinate să frâneze cererile de conversie a
dolarului în aur.
Această politică permite doar câștigarea de timp, căci, încet, dolarul nu mai inspiră
încredere. E prea mare cantitatea pusă în circulație. La 15 august 1971, Richard Nixon dă
lovitura de grație: pune capăt convertibilității dolarului în aur. Sistemul monetar internațional
se schimbă. Aurul încetează a mai fi valoarea de referință a valutelor. Ele se pun pe linia de
Acordul de la Bretton Woods este o convenție internațională în domeniul financiar-valutar și monetar,

încheiată în anul 1944 cu ocazia Conferinței Monetare Internaționale care a avut loc la Bretton Woods. Au fost
puse bazele sistemului monetar internațional și s-a adoptat sistemul aur-devize. Tot atunci s-au pus bazele
Fondului Monetar Internațional(FMI) și a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare(BERD).
1
Vezi: Lucian Drunca, Planul Marchall de reconstrucție a Europei Occidentale,
http://www.historywithoutindignation.com/ro/archive/46-planul-marshall-de-reconstructie-a-europei-occidentale-
repere-si-semnificatii.
„ Planul Marchall Oficial cunoscut ca Programul de Refacere a Europei a oferit ajutor economic între 1948
și 1952 țărilor din Vestul Europei, ajutor care a totalizat în cele din urmă 12,6 miliarde dolari.
Planul Marchall a restaurat influența Statelor Unite în Europa într-o manieră care nu a fost anticipată și care
a rămas ca atare de atunci încoace.”
2
Vezi: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Connally.
John Bowden Connally, Jr. (February 27, 1917 – June 15, 1993) a fost Secretar al Trezoreriei SUA între
1971-192, cunoscut că a scos dolarul de la standardul în aur în 1971.
~ 94 ~
plutire. Valorile lor reciproce, unele față de altele, devin singura lor garanție. Decizia din
1971 este adevăratul punct de plecare al mondializării.1
În toată perioada de după 1971 autoritățile monetare americane au încurajat investițiile
companiilor lor în străinătate pentru a evita ca dolarii în exces să revină în Statele Unite și să
nu provoace o inflație importantă. Piețele financiare operează, din păcate, cu regulamente
economice și sociale, în funcție de exigențele legate de rentabilitatea capitalurilor. A devenit
necesar să fie uniformizate regulile, pentru ca, astfel, capitalurile să poată circula liber pe
glob și să se investească acolo unde se speră că se va găsi cea mai bună rentabilitate. Acesta a
fost obiectivul în particular, al Rundei din Uruguay, marea negociere internațională care
suprima obstacolele unificării piețelor. Astfel a fost creată Organizația Internațională a
Comerțului în 1995, devenind punctul de referință al liberului-schimb. Acesta este sistemul în
care s-a intrat în mod progresiv începând cu anii 80, numit “mondializare” iar anglo-saxonii
îl numesc ”globalizare”. Este o economie a creditorilor: cel care împrumută se află în poziție
de forță față de debitor pentru a-i impune o rentabilitate maximă a banilor cu care îl
împrumută. Dobânzile relative, defalcate de inflație, au crescut mult. Economia nu se mai
supune statului, ci este reglată de nivelul dobânzilor, care depind de legea cererii și ofertei pe
piețele financiare și deci, de rentabilitatea ofertei pentru fiecare țară pentru capitaluri.
Lumea de la începutul acestui secol nu mai are nimic comun cu cea din anii '70-'90.
b) Motorul speculației
Finanțele domină astăzi sectoarele economice și sociale. Piețele se auto-organizează și
impun regulile lor celorlalți debitori. Sursa lor naturală este speculația, adică, căutarea de a
obține un câștig pe baza unui pariu făcut pe un eveniment viitor. Banii nu mai servesc la
finanțarea dezvoltării economice și sociale. Finanța a devenit parazitară. Ea are nevoie
întotdeauna de câștiguri mai multe pentru ea însăși. Sistemul economic este, din păcate, supus
unui joc de balanță, în care arbitrajul aparține în întregime investitorilor financiari. Economia
depinde la toate nivele de capitaluri speculative, pentru că, nereglementarea generală duce la
instabilitate permanentă.
Oricine ia o decizie economică și financiară trebuie să speculeze asupra unei evoluții
imprevizibile. Speculația este astfel extinsă asupra operațiunilor destinate a acoperi în
ansamblu riscurile gestiunii.
Finanțele speculative au devenit motorul de facto al economiei mondiale.
Cine îndrăznește astăzi să se opună finanțelor speculative? Este ca și cum ai dori să
oprești marea cu brațele tale. Figura lui George Soros a devenit o emblemă, cu atât mai mult
cu cât el are abilitatea de a-și însoți activitățile sale de speculator financiar pur cu câteva
acțiuni umanitare, caritabile sau culturale cu care dezamorsează criticile aduse lui. Speculația
a devenit astfel, o activitate ca oricare alta, și chiar mai utilă decât alta, deoarece celălalte
depind de ea.
Finanțele speculative, în decursul a două decenii, au impus logica lor tuturor celorlate
considerente politice, economice și sociale. Le trebuie întotdeauna mai mulți bani și mai
multă libertate. Convențiile internaționale de liber-schimb se succed. Anual, noi constrângeri
sunt abolite iar piața se globalizează pe zi ce trece. Piețele se hrănesc cu bani: din pensii,
1
Vezi: Hoes Pons, La crime organise, revenue francaise d’etudes, nr. 138, Economie criminelle, pp 32-33,
Imprime en France, 2010
~ 95 ~
economii, din împrumuturi, din dezvoltarea țărilor emergente, dar și din evaziunea fiscală
organizată, corupție, activități mafiote și din comerțul cu droguri. Căci banul aflat în
circulație nu are nici culoare, nici miros, nici vreun proprietar adevărat.
Înțelegem acum de ce lupta împotriva crimei organizate și a banilor murdari este
ineficentă peste tot în lume. O veritabilă represiune trebuie să repună în ordine principiile atât
ale mondializării financiare cât și pe cele ale sistemului autoreglabil, superior celorlalte
instanțe politice, economice și sociale. Instalați la comanda Statului providență, decidenții
politici nu mai au decât manete care merg în gol.
c) Infracțiunea, o economie de talie mondială

O dovadă sare în ochi, dar afișarea ei rămâne totuși un tabu: finanțele moderne și
criminalitatea organizată se întăresc reciproc. Ambele au nevoie, pentru a se dezvolta, de
abolirea reglementărilor și de suprimarea controlului de stat. În 20 de ani, crima organizată s-
a dezvoltat într-un mod prodigios. Conform ONU, economia drogurilor, reprezintă, ea
singură, 8% din comerțul mondial. Banii murdari împrumută aceleași circuite ca și economia
speculativă.
Evaluarea întinderii economiei infracționale este în prealabil, dar și în același timp, o
provocare. În acest domeniu nu se pot furniza decât estimări. Dar nu este necesar să forțăm
cifrele sau să umflăm calculele, pentru a măsura provocarea lansată democrațiilor.
Sectorul cel mai cunoscut al economiei infracționale este cel al traficului de droguri. Și
totuși...dacă fiecare știe aproximativ în ce țări se află culturile de mac și de coca, volumul
recoltelor rămâne dificil de estimat. Canabisul, care produce cea mai mare cifră de afaceri pe
plan mondial, este încă foarte puțin cunoscut. O mulțime de necunoscute se adaugă unele la
altele: cantitatea variabilă a produselor finite, pierderile suferite de traficanți, volumul
stocurilor constituite, etc.1
Astfel, dacă cocaina se produce în special, în America de Sud, ceea ce ușurează
observarea pieții infracționale, nu același lucru se întâmplă cu heroina, care provine din altă
zonă decât America de Sud, și anume din două zone foarte protejate: Triunghiul de Aur din
Asia de Sud-est și Cornul de Aur din Asia Centrală. În ceea ce privește psihotropele chimice
– LSD, amfetaminele (ectasy) – modul lor de fabricare și circulația lor sunt toatal obscure.
Brusc, calculul cantităților de droguri produse se dovedește a fi o chestiune delicată.
Situația este de asemena complicată la celălat capăt al lanțului, apropo de cantitățile
vândute cu de-amănuntul sau de cifra de afaceri mondială a pieței. Ultimul ,,Raport mondial
asupra drogurilor” emis de ONU, înfățișează dezordinea sa: ,,Puține țări dispun de ceea ce s-
ar putea considera ca studii științifice valide, comparabile internațional”.
În cele din urmă, ONU estimează ,,aproape real”, dar ,,neoficial” că, numărul
consumatorilor de droguri interzise reprezintă între 3,3% și 4,1% din totalul populației
mondiale, adică 218 milioane de persoane.
Care este totuși cifra globală a afacerilor de pe piața drogurilor din întraga lume?
Traficanții nu fac public statisticile lor, iar autoritățile guvernamentale nu și-au mobilizat
mijloacele lor de calcul pentru a desluși misterul. Toate metodele folosite pentru a evalua
impactul economic al pieței drogurilor sunt deci, indirecte. Marjele care dau estimările
prezintă uneori abateri atât de importante, încât ele pierd o mare parte din interesul pe care l-
1
Vezi: Ștefan Gabriel Dascălu, Combaterea criminalității organizate, Ed. Sitech, Craiova, 2016, p. 162.
~ 96 ~
ar prezenta. Trebuie deci să ne muțumim cu repere relative.1
Observatorul geopolitic al drogurilor evaluează producția de cocaină între 800 și 1200 de
tone, cea de opium la 4500 de tone (10 kg de opium permit fabricarea a 1 kg de heroină), iar
cea de canabis va exploda, fără ca să se ofere niște cifre cel puțin, aproximative. Altfel, nu se
dă niciodată vreo estimare globală a pieței de psihotrope chimice, prea puțin cunoscută; se
știe pur și simplu, că au pătruns în forță pe piața drogurilor.
,,Avem de-a face cu un fenomen economic rațional și cu industrii bine structurate în care
organizarea și modul de decizie seamănă cu cele ale omologilor lor din economia licită.
Piețele ilegale au multe în comun cu omologii lor legali. Se găsesc cumpărători și vânzători,
en-grosiști și detailiști, intermediari, importatori și distribuitori. Au structuri de prețuri, de
bilanț, de profit, și mai rar, de pierderi. Actorii angajați în activități ilicite apar motivați de
aceași factori ca cei ai oamenilor de afaceri onești, căutând să reinvestească profiturile lor
din ce în ce mai mari” explică Pino Arlachi, fost director al Biroului Națiunilor Unite pentru
controlul drogurilor și prevenirea crimelor și unul dintre cei mai buni specialiști din lume în
materie de crimă organizată.
Ceea ce este adevărat despre droguri este valabil și despre arme, traficul cu specii
protejate, de monedă falsă, exploatarea ființelor umane (prostituție, muncă la negru, filiere de
imigrare ilegală), etc. Oragnizațiile criminale se adaptează ușor la mondalizarea financiară și
la libera circulație a bunurilor și persoanelor. Ele pot să-și amestece fără dificultate activitățile
lor ilicite cu alte filiere legale și să investească în particular, pe piețele financiare.
Pentru acest lucru, ei dispun de capitaluri importante. Putem deci, să spunem, fără să fim
nerezonabili că, cifra de afaceri mondială a ansamblului de activități ilicite ale organizațiilor
criminale, Produsul Criminal Brut (PCB), nu este mai mic de dublul celui al comerțului cu
stupefiante adică, cam de 1000 miliarde de dolari.
Dar aceste cifre, indiferent cât sunt de impresionante nu spun totul. Cel mai important lucru
este ceea ce ele nu zic: economia criminală este intim legată de economia legală. Punerea în
aplicare a traficului necesită în mod imperativ astăzi, coordonarea activităților ilegale cu cele
legale. Pentru a deturna ajutoare de la Comunitatea europeană, o organizație de tip mafiot
trebuie să-și constituie o societate comercială, uneori chiar un grup de societăți, care să producă
bunuri sau servicii reale, într-o perfectă legalitate aparentă. Un cartel de droguri nu poate să
pună la dispoziție infrastructura și logistica sa, apoi să reinvestească profiturile sale, fără să
dispună de un evantai de societăți și de conturi în bancă. El trebuie să se bazeze pe industriași,
pe comercianți, pe intermediari și pe curieri, pe consilieri, pe finanțiști, pe avocați...toți cu o
alură de oameni onești, sau în orice caz, suficient pentru a crea această iluzie.
O activitate de crimă organizată este deci, o nebuloasă de indivizi, de societăți
comerciale, uneori de asociații private, cu statute dintre cele mai diverse. Unii sunt perfect
clandestini, iar activitățile lor perfect infracționale. Ceilalți au o față impecabilă. Un circuit
economic infracțional se aseamănă din ce în ce mai mult cu un grup de companii și chiar cu o
ramură de activități, care funcționează datorită unei diviziuni a muncii foarte asemănătoare cu
cea din economia legală. Există, în traficul de stupefiante, țărani care cultivă macul sau
recoltează coca, muncitori care fac să funcționeze laboratoarele, servicii de securitate,
ingineri și tehnicieni, agenți comerciali, bancheri, consilieri juridici, transportatori, contabili,
etc. Unii constituie miezul opac al organizației criminale, în timp ce majoritatea gravitează în
1
Vezi: Emmanuelle Bajac, Les Drogues. Une pasion maudite, Ed. Gallimard, 2002.
~ 97 ~
jurul economiei legale unde au, uneori, statutul cel mai onorabil.1
Economia ilegală nu este compusă doar din activități pur infracționale, cum sunt traficul
de droguri, răpirile și alte activități ale infracționalității organizate tradițional. Pe de o parte,
organizațiile criminale își diversifică activitățile lor ilegale în numeroase sectoare cu activitate
infracțională scăzută, cum ar fi frauda sau adjudecările piețelor publice. Pe de altă parte,
companiile din sectoarele legale se dedau ele-însele la activiăți ilegale, uneori delincvente, cum
ar fi frauda fiscală sau corupția politică. Ansamblul acestor practici ilegale și infracționale
utilizează aceleași circuite de spălare și de disimulare a banilor și recurg la aceiași intermediari
și la aceleași tehnici: paradisuri fiscale, societăți fiduciare, piețe financiare, etc.
Industriașul, avocatul, bancherul, asiguratorul, polițistul, funcționarul care își pune
știința, experiența sau puterea în serviciul crimei organizate sunt ,,criminali cu normă
redusă”. Prin exercitarea profesiei ei înclină spre delicvență și nu prin nepracticarea ei. În cele
din urmă, particularitatea unei organizații de tip mafiot este aceea de a fi în simbioză cu tipul
de economie proprie teritoriului său. Aceasta a evoluat deci, grupările criminale s-au adaptat.
Economia a devenit principalul vector de putere deși, altădată, erau împotriva puterii care le
furniza bogățiile. Economia s-a schimbat și nu mafia.2
Globalizarea, nu este numai accesul fără opreliști pe piețe, peste granițe, ci și subjugarea
majorității activităților economice, chiar și a celor mai locale, la logica concurențială și la
nevoile economiei globalizate. Nu mai există în zilele noastre o economie care să nu fie
globalizată. Aceasta este valabil atât pentru economia infracțională cât și pentru cea legală,
pentru că orice companie are acces pe piețele mondiale.
Activitățile infracționale, care sunt motorul activităților grupurilor organizate, nu scapă
de legile noii economii. Marile traficuri nu mai pot să fie concepute decât într-un mod
transnațional. Banii, drogurile, armele, ființele umane, operele de artă, etc. tot ce se cumpără
și se vinde, va merge la cel mai mare ofertant și va traversa granițele fără prea mult interes
pentru controale. În realitate, supravegherea frontierelor, când aceasta este posibilă și
adecvată, nu face decât să scumpească costul prestațiilor infracționale deci, câștigurile
organizațiilor criminale, pentru că face mai dificil pentru consumatori accesul la aceste
prestații. Drogul costă evident mai scump acolo unde accesul se face mai greu. Mai puțin din
cauza riscului pe care îl iau traficanții (ei găsesc întotdeauna o mână de lucru bine pregătită
care să preia aceste riscuri), ei pot să facă să scadă sau să crească prețul profitând de situația
lor de monopol sau din cauza acordului. Dacă domnește o situație de concurență mai
deschisă, prețurile scad, dar produsele oferite consumatorilor se diversifică, pentru a atrage
noi adepți și a crește partea din piață.
Chiar și costul păcii sau al libertății este în creștere pe piața grupărilor de crimă
organizată, când e vorba de trecerea frontierelor pentru a scăpa de război, de represiune sau
de sărăcie. Clandestinii care încep să invadeze spațiul Uniunii Europene, venind din țările din
Asia sau din Africa, sunt gata să plătească sume deseori considerabile, deoarece dereglările în
creștere pe care le cunoaște lumea, dau un preț inestimabil unei simple speranță de viață. Cu
cât frontierele sunt mai închise săracilor din lumea a treia, cu atât prețul pe care trebuie să-l
plătească pentru a trece granițele este mai ridicat, și cu atât mai mari sunt profiturile pe care
le înregistrează grupările criminale prin filierele de imigrație clandestină pe care le conduc.
1
Vezi: Jean Maillard, Un monde sans loi, Ed. Stock, Paris, 2008, p. 48.
2
Ibidem, p. 49.
~ 98 ~
Profesionalismul activităților infracționale necesită o perfectă dexteritate. Nu numai
pentru a folosi violența sau de a organiza trafic clandestin, ci mai ales pentru a penetra
economia legală. Organizațiile care, de exemplu, escrochează fondurile europene, trebuie să
cunoască pe de o parte, piețele pe care acestea intervin (cum ar fi cea a tutunului, uleiului de
măsline sau a cărnii), regulile de funcționare comunitare (TVA–ul intracomunitar) și
reglemetările vamale și fiscal din diferitele țări prin care trec traficurile lor. Aceasta
presupune o excelentă cunoașterea a circuitelor economice, administrative și financiare, și o
mare diversificare a ceea ce trebuie să știe pentru a fi capabili să se adapteze imediat la
mutațiile piețelor și la ocaziile de fraudă. Găsirea fără întârziere a slăbiciunii sistemului de
subvenții, găsirea de noi traficuri, stabilirea de relații adecvate, folosirea discretă a logisticii
adaptate…, toate acestea relevă o infrastructură cu atât mai eficientă decât să fie clandestină
și scapă aproape în întregime de supravegherea autorităților. Aceasta este într-adevăr
invizibilă sau alte motive ne împiedică să o vedem? Niciun sistem de această natură nu poate
exista în mod ocult, cu excepția cazului când nu vrea să fie văzut. Ceea ce semnifică faptul că
mafia nu există fără corupție. Exemplele abundă, evident, peste tot unde acestea există.1
Cu cât mafiile sunt mai puternice și importante, cu atât nivelul de corupție este mai
ridicat. Nu este ceva rar astăzi ca miniștrii, șefi de guvern sau de stat să fie suspectați sau
chiar urmăriți penal pentru legăturile lor cu grupuri infracționale.
Cum pot țările Europene, care își împart valori ale drepturilor omului, să aibă păreri
diferite referitoare la intervenția justiției. Dacă arsenalul de reglementare este prevăzut în
cele mai mici detalii pentru a asigura libera circulație a persoanelor, de bunuri și de servicii
în domeniile agricol, industrial, financiar, cultural și chiar sportiv, în materie judiciară,
statele persistă să se agațe de drapelul lor.2
Soluții există totuși, dacă puterile publice ar dori să folosească mijloacele. Eforturile
reunite pentru a construi o Europă a industriei, finanțelor, a cercetării sau a agriculturii trebuie
să fie prelungite și în domeniul judiciar. Ideea unui spațiu judiciar comun, eventual
acompaniat de un parchet și de jurisdicții europene, sfârșitul insolenței paradisurilor bancare
din sânul Uniunii..., totul ține de voință. Europa trebuie să aleagă între libertatea cetățenilor
săi și cea a infractorilor și bancherilor. Depinde de fiecare dintre noi să facem ceea ce este
necesar pentru ca însăși ideea de bine comun să supraviețuiască revoluției financiare.
Bibliografie:
Alain Bauer, La crime organise, nr. 132, Pao Editions du Senil, 2010.
Emmanuelle Bajac, Les Drogues. Une pasion maudite, Ed. Gallimard, 2002.
Ioan Dascălu, et. al., Criminalitatea Organizată, Tratat de teorie și practică judiciară,
Ed. Sitech, Craiova, 2016.
Jean Maillard, Un monde sans loi, Ed. Stock, Paris, 2008.
Ștefan Gabriel Dascălu, Combaterea criminalității organizate, Ed. Sitech, Craiova, 2016.
1
Ibidem, p.p. 59-60.
2
Ibidem, p.p. 118-119.
~ 99 ~
ASPECTE PRIVIND SUVERANITATEA STATELOR MEMBRE
ÎN CONTEXTUL INTEGRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
ASPECTS OF SOVEREIGNTY OF THE MEMBER STATES

THE INTEGRATION TO THE EUROPEAN UNION
Prof. univ. dr. DIACONU Nicoleta

Universitatea ”Spiru Haret”, Habil. - Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
nicoled58@yahoo.com
Abstract:
Sovereignty of member states within the European Union is a current problem that
generates many topics of analysis.
Member States are sovereign or not?
In the process of integration into the European Union, Member States gives a number of
powers to the European Union, which diminishes the prerogatives of national sovereignty.
The European Union brings together still sovereign states, but whose sovereignty is limited.
Member States can not invoke national provision (even constitutional) not to enforce a
provision union.
Romania's integration in the European Union involves a number of legislative changes,
including constitutional. Romanian Constitution and legislation were designed to give
expression to the fact that Romania is a sovereign, who may participate in any international
intergovernmental organization; integration into an organization superstate needs to agree
with this formula, which assumes Community order priority over the internal legislation of
the Romanian community.
By changes in the Treaty of Lisbon are introduced new regulations in the Treaty on the
Functioning of the European Union (TFEU), are established very clearly how the division of
powers between the European Union and Member States. In this sense, the treaty identifies
three categories of competence or exclusive competence, shared competence and skills of
coordination and support actions of the Member States.
Rezumat:
Suveranitatea statelor membre în cadrul Uniunii Europene este o problemă de
actualitate, care generează numeroase subiecte de analiză.
Mai sunt statele membre suverane sau nu?
În cadrul procesului de integrare în Uniunea Europeană, statele membre cedează o serie
de competențe către Uniunea Europeană, care diminuează prerogativele suveranității
naționale. Uniunea Europeană reunește, încă, state suverane, dar a căror suveranitate este
limitată. Statele membre nu pot invoca dispoziții naționale (nici măcar constituționale)
pentru a nu aplica o dispoziție unională.
Integrarea României în Uniunea Europeană implică o serie de modificări legislative,
inclusiv de ordin constituțional. Constituția și legislația română au fost concepute astfel încât
să dea expresie faptului că România este un stat suveran, care poate participa la orice
organizație internațională interguvernamentală; integrarea într-o organizație superstatală
~ 100 ~
necesită punerea de acord cu această formulă, care presupune prioritatea ordinii comunitare
asupra celei interne, a legislației comunitare asupra celei române.
Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona sunt introduse reglementări noi
în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), se stabilesc foarte clar modalităţile de
repartizare a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre. În acest sens, tratatul
identifică trei categorii de competenţe, respectiv competenţele exclusive, competenţele
partajate şi competenţele de coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre.
Keywords: limited sovereignty; exclusive competence; shared competences; coordination

skills; transfer of skills; european integration.
Cuvinte cheie: suveranitate limitată; competențe exclusive; competențe partajate;

competențe de coordonare; transfer de competențe; integrare europeană.
1. Evoluţia conceptului de suveranitate naţională

Suveranitatea este definită în dreptul internaţional ca fiind acea prerogativă a statului
care îi permite să nu se supună niciunei autorităţi superioare sau altei suveranităţi1. Conceptul
de suveranitate a fost definit diferit de la o perioadă istorică la alta, în funcţie de ideologie,
de diferitele şcoli de gândire în relaţiile internaţionale, de interesele statale sau ale
organizaţiilor internaţionale.2
Într-o lume a inegalităţii de putere şi resurse, suveranitatea reprezintă pentru multe state cea
mai bună linie de apărare, de protecţie a identităţii lor unice şi a libertăţii lor, de recunoaştere a
demnităţii lor3. Statul suveran este principalul instrument pentru punerea în aplicare a noilor
norme de drept internaţional şi răspunzător, în plan internaţional, pentru aceasta.
Egalitatea suverană este consacrată ca principiu al dreptului internaţional în numeroase
documente, în primul rând în Carta ONU. Ea poate fi definită ca ansamblu al drepturilor
statului legate de soluţionarea problemelor sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu
respectarea principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Un element important al principiului egalităţii suverane se referă, printre altele, la
independenţa statului ca participant la viaţa internaţională, în raporturile cu alte state, de a
participa sau nu la tratate, la formarea normelor de drept internaţional în general şi de a
produce acte juridice unilateral, de a fi sau nu membru al organizaţiilor internaţionale4.
Suveranitatea, ca fenomen social, s-a adaptat noilor condiţii istorice, noilor realităţi
sociale cu care s-a confruntat comunitatea internaţională, fiind influenţată de acestea.
Suveranitatea nu a însemnat însă niciodată libertatea de acţiune absolută a statului nici în
interior, nici faţă de alte state5. Încheierea de tratate, asumarea de obligaţii, participarea la
organizaţii internaţionale şi alte forme de cooperare reprezintă tot atâtea forme specifice de
1
Y. Dubois, H.Tigroudja, Droit international public, Editions Vuibert, 2004, p.44.
2
Dorina Năstase, Mihai Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a româniei în perspectiva integrării
europene, http://leader.viitorul.org/public/568/ro/suveranitatea_romaniei%20in_ue.pdf, p.7.
3
Ion Diaconu, Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens), Editura Academiei, Bucureşti,
1977, pag.13-26.
4
Ion Diaconu, op.cit., pag.278.
5
Jose Antonio Pastor Ridruejo, Le droit international à la veille du vingt et unième siècle: normes, faits et
valeurs, în RCADI, 1998, IV, pag.155.
~ 101 ~
exercitare a suveranităţii1.
Suveranitatea este supusă limitărilor pe care statul le-a acceptat prin convenţiile ce
respectă regulile dreptului internaţional. Relativele limitări de suveranitate cu care se
confruntă în prezent statele membre ale Uniunii Europene reprezintă rezultatul accentuării
interdependenţelor dintre acestea.
În prezent constatăm că relaţiile de interdependenţă dintre state devin tot mai strânse,
fenomenul globalizării mondiale manifestându-se în toate domeniile vieţii socio-economice.
În acest context, conceptul de suveranitate naţională nu mai poate fi analizat în mod
absolutist, teoretic, ca ansamblu a elementelor componente clasice, ci trebuie analizat în
corelaţie cu noile circumstanţe internaţionale.
Integrarea în Uniunea Europeană reprezintă un model regional de globalizare, axat pe
interdependenţele dintre statele membre, manifestate pe plan social, economic, politic şi juridic.
2. Calificarea conceptului de suveranitate a statelor membre în Uniunea Europeană

Pentru prima dată în istoria dreptului internaţional, prin instituirea Comunităţilor
europene, statele membre au transferat către acestea anumite prerogative ale suveranităţii
naţionale, comunităţile fiind astfel împuternicite să legifereze în mod obligatoriu pentru
statele membre în domeniile respective.
În cadrul Uniunii Europene principiul suveranităţii naţionale a statelor membre cunoaşte
o dublă limitare:
- în primul rând, prin transferul de competenţe de la statele membre către Uniune, în
domeniile respective instituţiile Uniunii legiferând obligatoriu pentru statele membre;
- în al doilea rând, prin aplicarea directă şi prioritară a dreptului Uniunii Europene în
ordinea juridică a statelor membre.
Prin instituirea Comunităţilor europene s-a ajuns, implicit, la o ştirbire a suveranităţii
naţionale a statelor membre2. Susţinătorii Uniunii Europene au exprimat însă ideea că nu este
vorba de o ştirbire a suveranităţii naţionale, ci de o exercitare în comun a unor prerogative ale
suveranităţii naţionale de către statele membre. În acest sens, s-a apreciat că restrângerea de
competenţe a statelor membre trebuie privită ca o consecinţă a manifestării voinţei suverane a
statelor ce formează Uniunea Europeană, care, numai astfel pot realiza integrarea în cât mai
multe domenii.3
În literatura de specialitate s-a apreciat că, în contextul delegării de competenţe către
Uniunea Europeană, se realizează o partajare a suveranităţii4. Una dintre cele mai importante
consecințe pe planul dreptului, ale integrării comunitare, o constituie transferul de atribute ale
suveranității de la state participante la Uniunea Europeană.Suveranitatea partajată reprezintă
invenţia politică a Uniunii, un concept implementat pragmatic care poate fi cheia dezvoltării
construcţiei europene în viitor. În acest sens, suveranitatea partajată nu presupune pierderea
1
În decizia dată în cazul Wimbledon, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a refuzat că considere
încheierea unui tratat ca abandon al suveranităţii (CPJI, 1923, Serie A, no.1, pag.25); aceasta a rămas o teză
constantă în jurisprudenţa şi doctrina de drept internaţional.
2
Unele state europene au manifestat iniţial reticenţe (de exemplu, este cazul Marii Britanii) privind aderarea
la o astfel de organizaţie, total diferită faţă de organizaţiile regionale clasice înfiinţate până atunci.
3
Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, Revista de drept public, Nr.1/2002, p.16.
4
Ion M. Anghel, Suveranitatea și aprofundarea integrării în Uniunea Europeană, Romanian Journal of
European Affairs, vol. 2, no. 1, 2002, p.83.
~ 102 ~
totală a unor atribute ale suveranităţii interne, ci dezvoltă capacităţile externă şi
interdependentă ale suveranităţii naţionale, în sensul întăririi capacităţii de a reglementa
chestiuni economico-politice – cum ar fi circulaţia capitalurilor, a mărfurilor şi a persoanelor,
etc – de o manieră mai coerentă, mai ieftină şi mai eficientă1.
Soluţia suveranităţii partajate reprezintă un stadiu tranzitoriu, care permite aprofundarea
integrării europene, şi pregătirea pentru definirea noii structuri a Uniunii Europene ca
asociaţie de state, ca federaţie sau ca altă formă de construcţie politică.
Caracterul unic al construcţiei europene este conferit, printre altele, şi de caracterul
specific al exercitării competenţelor de către Uniunea Europeană cu privire la politicile
comunitare. Astfel, cu privire la unele domenii, statele membre au transferat către Uniune o
serie de competenţe exercitate în mod exclusiv de către aceasta, iar în alte domenii au fost
păstrate competenţe le nivel naţional.
Construcţia comunitară s-a conturat, încă de la început, pe delegarea unor atribute ale
suveranităţii naţionale a statelor membre către comunităţi, în domeniile care vizau
competenţa Comunităţilor.
Politicile comune iniţiale au fost elaborate de instituţiile Uniunii, având aplicabilitate pe
teritoriul tuturor statelor membre. Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o
calificare legală prin dispoziţiile tratatelor comunitare, această noţiune fiind interpretată de
Curtea de Justiţie, având în vedere domeniul concret al speţei în cadrul căreia s-a impus
necesitatea calificării.
În mod generic, politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor
competenţa de a acţiona în mod exclusiv, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde
măsuri specifice în aceste domenii2.
În domeniul politicilor comune, Comunităţile/Uniunea au avut competenţa exclusivă de a
acţiona, statele membre fiind lipsite de competenţa proprie.
Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene şi demonstrează
acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene3.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se stabilesc foarte clar domeniile de
competenţă exclusivă a Uniunii, domeniile de competenţă partajată şi domeniile de
coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre. Dispoziţiile tratatului depăşesc
neajunsul reglementărilor anterioare, care nu prezentau foarte clar domeniile de competenţă
comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale acţiunii comunitare în raport de
acţiunea statelor membre în unele domenii.
Limitările de competenţă ale statelor membre trebuie analizate în perspectiva mutaţiilor
care se produc la nivelul exercitării competenţelor, în strânsă legătură cu procesul comun şi
instituţionalizat de decizie.
S-a arătat că “exercitarea în comun” a suveranităţilor legitimează şi face să fie
suportabile inevitabilele limitări de suveranitate, inerente constituirii sistemului comunitar.4
1
Dorina Năstase, Mihai Mătieş, op.cit., p. 46.
2
P.Manin, Les communautes europeennes. L’Union europeenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A.Pedone,
1993, p. 81.
3
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.13-14.
4
Guy Isaac – Droit communautaire general, 3-eme edition, Paris, Masson, 1990, pag.304-305.
~ 103 ~
3. Caracterul specific de exercitare a competenţelor în Uniunea Europeană
Uniunea europeană are un statut aparte şi prin originalitatea care o diferenţiază de alte
organizaţii internaţionale regionale, care au ca obiectiv înfiinţarea unor pieţe unice bazate, în
principal, pe crearea unor zone de liber schimb1. Astfel, unele dintre aceste organizaţii nu şi-
au propus să meargă atât de departe aşa cum şi-au propus Comunităţile europene din punct de
vedere politic, economic sau juridic.
Comunităţile europene au avut la bază, de la constituirea lor, o colaborare axată pe
noţiunea de „integrare”. Prin noţiunea de „piaţă comună” s-a realizat o strategie de integrare
a activităţilor economice, care însemna mai mult decât realizarea unor obiective comune în
domeniul economic, cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea unor linii politice comune,
precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. Din această perspectivă, realizarea
pieţei comune a însemnat atât o integrare economică, cât şi politico-juridică2.
Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona sunt introduse reglementări noi
în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), se stabilesc foarte clar modalităţile de
repartizare a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre. În acest sens, tratatul
identifică trei categorii de competenţe, respectiv competenţele exclusive, competenţele
partajate şi competenţele de coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre.
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor Uniunii.
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-
un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din
punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura
în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa
în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite.
În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă să
întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără
a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre are la bază trei
principii:
1
Dintre organizaţiile de acest gen, putem enumera:- Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS),
înfiinţată prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960;- Acordul Nord-American de Liber Schimb
(NAFTA), încheiat între SUA, Canada şi Mexic (1991);- Spaţiul Economic European (SEE), realizat între
Comunităţile europene şi statele membre pe de o parte şi AELS pe de altă parte (21 octombrie 1991); - Acordul
Central-European de Liber Schimb (CEFTA), încheiat în 1992 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993, între Cehia,
Polonia Slovenia şi Ungaria, la care România este parte din 1997; - Comunitatea Statelor Independente (CSI),
constituită în 1991 prin Acordul de la Minsk, printr-un protocol ulterior şi prin Declaraţia de la Alma-Ata, iar
Carta CSI a fost semnată în 1993;- Organizaţia Statelor din America Centrală (14 octombrie 1951);- Pactul
Andin (26 iunie 1967);- Comunitatea Africii Orientale (6 iunie 1967);- Comunitatea Statelor Africii de Vest (18
mai 1975).
2
Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au fost puternic influenţate de comunităţile
europene, şi-au propus mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre acestea (ex. Comunitatea Africii
Orientale) nu au reuşit să-şi atingă obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au realizat foarte puţin din
ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu pot fi comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile
care au stat la baza constituirii lor, realizările acestora fiind cu mult sub dezideratele care au condus la înfiinţarea
lor.
~ 104 ~
a) - principiul atribuirii de competențe; Conform art.5 alin.2 TUE, Uniunea acționează în
limitele competențelor atribuite de statele membre prin tratate.
b) - principiul subsidiarității; Conform art.5 alin.3 TUE, în domeniile care nu țin de
competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele
comune nu pot fi realizate în mod satisfăcător la nivelul statelor membre, putând fi mai bine
realizate la nivel unional.
c) - principiul proporționalității, prevăzut în art. 5 alin. 4, care stabilește că acțiunea
Uniunii nu poate depăși ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
4. Aplicarea directă şi prioritară a dreptului Uniunii Europene în ordinea juridică a

statelor membre
Dreptul Uniunii Europene, ca sistem autonom de drept, pentru a fi aplicabil, trebuie să se
integreze în sistemul de drept intern al statelor membre. Această integrare presupune ca el să
facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene se impune deci ca un principiu de
bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de ierarhia celor două sisteme, care constă
în prioritatea (supremaţia)1 dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern.
Problema primordialităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul intern al statelor
membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern2. Conform teoriei şi practicii în acest domeniu, în
dreptul internaţional există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina
monistă şi doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional public, în cazul ordinii
juridice al Uniunii Europene statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea
dreptului Uniunii asupra dreptului intern. Fundamentul acestei situaţii îl constituie acordul
statelor de a fi membre ale Uniunii şi de a accepta jurisdicţia specială creată în conformitate
cu tratatele constitutive, care au fost negociate şi faţă de care s-a exprimat consimţământul
fiecărui stat conform prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Admiţând principiul integrării normelor juridice ale Uniunii Europene în dreptul intern al
fiecărui stat şi faptul că de aici decurg drepturi şi obligaţii pentru orice subiect de drept, în orice
situaţie în care se pune problema recunoaşterii jurisdicţionale a acestor drepturi şi obligaţii,
instanţa judecătorească va trebui să decidă chiar şi atunci când tratatele nu conţin dispoziţii
exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului Uniunii Europene şi a celui naţional.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauţie de
natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-
federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional al
construcţiei comunitare3.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de Justiţie a trebuit să
le dea o soluţionare (în multe situaţii ca urmare a solicitărilor instanţelor naţionale). A
revenit, deci, Curţii de Justiţie rolul de a stabili primordialitatea dreptului comunitar/Uniunii
1
P. Manin,. op. cit. pag. 237
2
Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992, pag. 37
3
J. Boulouis, op. cit., pag. 247; P. Manin, op. cit., pag. 258
~ 105 ~
Europene asupra dreptului intern.
Intrarea României în Uniunea Europeană implică o serie de modificări legislative,
inclusiv de ordin constituțional. Constituția și legislația română au fost concepute astfel încât
să dea expresie faptului că România este un stat suveran (art.1 § 1 din Constituție) care poate
participa la orice organizație internațională interguvernamentală; integrarea într-o organizație
superstatală necesită punerea de acord cu această formulă, care presupune prioritatea ordinii
comunitare asupra celei interne, a legislației comunitare asupra celei române.1
Fundamentarea acestui principiu s-a stabilit de către Curtea de Justiţie, prin interpretarea
globală a normelor juridice comunitare.
Acest principiu se regăseşte şi în Hotărârea Van Gend & Loos (menţionată anterior cu
ocazia examinării principiului efectului direct), dar a fost statuată, în mod expres, în
Hotărârea COSTA/E.N.E.L.(15.07.1964, 6/64), în care Curtea a expus, în mod sintetic,
caracteristicile originare ale Comunităţilor europene: instituţii cu o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic naţional al statelor membre, cu personalitate şi capacitate
juridică proprie, cu reprezentare pe planul relaţiilor internaţionale şi cu puteri proprii
conferite prin transferul competenţei consimţite de către statele membre, precum şi existenţa
unui cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre şi cetăţenilor acestora.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialităţii dreptului
comunitar, izvorât din tratatele constitutive şi din celelalte surse, care trebuie integrat în
ordinea juridică internă fiecărui stat membru şi care au drept corolar imposibilitatea pentru
toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice
comune, acceptate pe bază de exprimare a consimţământului2.
Nici tratatul de la Lisabona nu introduce dispoziţii noi relative la supremaţie în textul
tratatului, însă în anexe cuprinde o „Declaraţie cu privire la supremaţie” (nr.17) conform
căreia, „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au
prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa
menţionată anterior. În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului,
astfel cum figurează în documentul 11197/07(JUR260), să fie anexat prezentului act
final:„Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007. Din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un principiu fundamental al dreptului
comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii
Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea
din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL(... ), supremaţia nu era menţionată în tratat.
Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în
viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a
Curţii de Justiţie.” «Reiese (…) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din
tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere
juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-.i pierde caracterul comunitar şi
fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.»”
Principiul primordialităţii se referă la totalitatea surselor dreptului Uniunii Europene,
acestea având o forţă juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le
1
Ion M.Anghel, op.cit, p. 90.
2
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, Editura Lumina Lex, 2011, p.106.
~ 106 ~
aparţin.
Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie în deplină concordanţă cu dreptul
Uniunii Europene, indiferent de ierarhia internă a normelor respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispoziţiile sale constituţionale pentru a nu se aplica o
normă comunitară1. Relaţia dintre Uniune şi statele ei membre – care este una de subordonare
(mai ales în segmentul suprastatal), nu ar fi riguros redată, fără a menţiona şi gama de
obligaţii care incumbă statelor membre.2
În practica jurisdicţională pot apărea situaţii contradictorii, în care judecătorii naţionali să
fie tentaţi să aplice dispoziţii interne – iar judecătorii Curţii de Justiţie să nu dispună de texte
legale pentru anularea acestor hotărâri contrare dreptului Uniunii Europene. Poate fi utilizată, în
acest sens, acţiunea pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către statele membre. S-a statuat
astfel, că fapta unui stat de a nu înlătura din legislaţia sa o dispoziţie contrată dreptului
comunitar constituie o neîndeplinire a obligaţiilor comunitare. Acţiunea pentru neîndeplinirea
obligaţiilor nu duce însă la invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la
obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situaţiei respective3.
În alte hotărâri ale Curţii de Justiţie4, s-a statuat că un judecător naţional are obligaţia să
respecte dreptul comunitar şi să înlăture aplicarea oricărei dispoziţii contrare din legea
internă. În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite
de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, impunându-se să se pronunţe anularea
acestora de către instanţele superioare5.
Bibliografie:
Ion M. Anghel, Suveranitatea și aprofundarea integrării în Uniunea Europeană,
Romanian Journal of European Affairs, vol. 2, no. 1.
Ion Diaconu, Normele imperative ale dreptului internaţional (jus cogens), Editura
Academiei, Bucureşti, 1977.
Y. Dubois, H.Tigroudja, Droit international public, Editions Vuibert, 2004.
Guy Isaac – Droit communautaire general, 3-eme edition, Paris, Masson, 1990.
Penelope Kent, European Community Law, MAE Handbook 1992.
Philippe Manin, Les communautes europeennes. L’Union europeenne. Droit
institutionnel, Paris, Ed. A.Pedone, 1993.
Dorina Năstase, Mihai Mătieş, Viitorul suveranităţii naţionale a româniei în perspectiva
integrării europene, http://leader.viitorul.org/public/568/ro/suveranitatea_romaniei%20in_ue.pdf,
Jose Antonio Pastor Ridruejo, Le droit international à la veille du vingt et unième siècle:
normes, faits et valeurs, în RCADI, 1998, IV, pag.155.
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Genoveva Vrabie, Integrarea europeană şi suveranitatea de stat, Revista de drept
public, Nr.1/2002.
1
CJCE - Hot. din 15.07.1964, 6/64, 1141 COSTA/E.N.E.L.
2
Ion M. Anghel, Suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene, Analele Universităţii “Constantin
Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 2/2010, p. 32.
3
CJCE – Hot 14.12.1982, Waterkeyn, 314 la 316/81 şi 83/82, 4337.
4
CJCE – Hot. Simmenthal 09.03.1978, 106/77, RTDE 1978, 381.
5
P.Manin, op. cit., pag. 262.
~ 107 ~
DREPTURILE, PROTECŢIA ŞI ASISTENŢA VICTIMELOR
TRAFICULUI DE PERSOANE ÎN CURSUL PROCESULUI
PENAL PERSPECTIVE JURIDICE ŞI PSIHOSOCIALE
THE RIGHTS, PROTECTION AND ASSISTANCE FOR VICTIMS

OF HUMAN TRAFFICKING DURING CRIMINAL PROCEDURE
JUDICIAL AND PSYCHOSOCIAL PERSPECTIVE
Prof. univ. dr. comisar şef de poliţie IACOB Adrian

Membru A.S.S.N.
adi_iakob28@yahoo.com
Drd. GOLOP Vasile Cătălin

Academia de Poliţie Al. I. Cuza
catalin.golop88@yahoo.com
Abstract:
Human trafficking crime has an overwhelming impact on the person, especially regarding
mental condition. Researches reveal the fact that a victim of sexual exploitation, slavery or organs
theft are marked for life due to the inhumane conditions in which they have been kept.
Once trapped in the cycle of trafficking, victims are subjected to a series of inhuman and
degrading treatments, forced to provide services of any kind or, more importantly, some of
them are subjects to the removal of organs, leading to the establishment in the mentality of
the victims of constant fears that cannot be eliminated through medical treatment.
Intimidation, physical and sexual abuse, deprivation of food and medical care, subjected to
poor living conditions and threats are common types of abuses suffered by victims of trafficking.
In order to get over the traumatic events, the victims of human trafficking must get
special treatment and adequate protection from police in order to feel safe when testifying
against the traffickers. By any means, the victims should not be forced to give information
against their will.
Judicial practice has proven the fact that most victims are not aware of the judicial
procedures, and when they are identified by the police, they do not always cooperate,
because they suffered traumatic experiences, therefore they do not feel comfortable talking
about what has happened to them.
It is essential that the police, judiciary bodies and non-governmental organizations
collaborate with each other in order to convince the victims to cooperate and actively
participate in the criminal procedures, so that they are able to help and protect victims, bring
them justice, and also to prevent this kind of events from happening in the future.
Rezumat:
Traficul de persoane este o infracţiune care are un impact copleşitor asupra
persoanelor, în special în privinţa condiţiei psihice. Studiile demonstrează faptul că victimile
exploatării sexuale, sclaviei şi traficului de organe sunt marcate pe viaţa ca urmare a
condiţiilor inumane în care sunt ţinute.
~ 108 ~
Odata prinse in ciclul traficului de persoane, victimele sunt supuse unor serii de
tratamente inumane şi înjositoare, forţate să presteze servicii de orice fel sau, mai mult decât
atât, unele dintre ele sunt supuse prelevărilor de organe, fapt ce conduce la instituirea în
mentalul victimelor a unor temeri constante ce nu pot fi înlăturate prin tratamente medicale.
Intimidarea, abuzurile fizice şi sexuale, privarea de hrană şi asistenţa medicală,
supunerea la condiţii de trai precare şi ameninţările traficanţilor reprezintă o categorie de
abuzuri des întalnite la care sunt supuse victimele traficului de persoane.
Pentru a trece peste aceste evenimente traumatice, vicitimile traficului de persoane
trebuie să primească ajutor de specialitate şi protecţie adecvată din partea poliţiei pentru a
se simţi în siguranţă când depun mărturie împotriva traficanţilor. Sub nicio formă, victimele
nu trebuie forţate să ofere informaţii împotriva voinţei lor.
Practica judiciară a dovedit faptul că majoritatea victimelor nu cunosc procedurile
judiciare, iar atunci când sunt identificate de către organele de poliţie, nu cooperează
întotdeauna, din cauză că au trecut prin experienţe traumatice, aşadar sunt reticienţi în a
vorbi despre cele întâmplate.
Este esenţial ca poliţia, organele judiciare şi organizaţiile neguvernamentale să
colaboreaze pentru a convinge victimele să colaboreze şi să participe activ în urmărirea
penală, pentru a le fi asigurată protecţia, şi pentru a preveni astfel de evenimente pe viitor.
Keywords: human trafficking, victims, rights, treatment, sexual exploitation, slavery,

psychological assistance, corruption, international legislation, traumatic experience,
discrimination, criminal procedure, organizations, collaboration, prevention, protection.
Cuvinte cheie: trafic de persoane, victime, drepturi, tratament, exploatare sexuală,

sclavie, asistenţă psihosocială, corupţie, legislaţie internaţionala, experienţe traumatice,
discriminare, procedură judiciară, organizaţii, colaborare, prevenire, protecţie.
Drepturile victimelor traficului de persoane

O violare a drepturilor şi libertăţilor umane o reprezintă traficul de persoane, o atingere
nedreaptă la adresa demnităţii şi integrităţii umane. Pentru combaterea traficului de persoane
este necesară luarea unor măsuri ce trebuie să fie centrate pe drepturile victimei, iar, fără
discriminare, victimele să beneficieze de asistenţă specializată şi complexă pentru a repara şi
redresa abuzul asupra drepturilor suferite de aceştia.
Dreptul la asistenţă juridică gratuită - acordată la cererea persoanelor care au împlinit
varsta de 18 ani dacă pot proba că au fost victime ale infracţiunilor de trafic de persoane;
Dreptul la asistenţă medicală – conform legii 678/2001 victimelor traficului de persoane
li se acordă asistenţă medicală în Centrele de asistenţă şi protecţie înfiinţate în acest sens;1
Dreptul la confidenţialitate – identitatea şi viaţa privată a victimelor traficului de
persoane sunt protejate conform Legii 678/2001;2
Dreptul la protecţie fizică - victimele traficului de persoane pot solicita, la cerere,
protecţie din partea Ministerului Afacerilor Interne dacă sunt părţi în procesul penal intentat
împotriva celor care au săvârşit faptele;
1
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane
2
Ibidem;
~ 109 ~
Dreptul la reintegrare şcolară – în funcţie de gravitatea şi specificul traumei suferite,
prin intermediul instituţiilor specializate se iau măsuri de reintegrare a elevilor in sistemul
educational;
Dreptul la reintegrare profesională – victimele beneficiază de serviciile Agenţiilor de
Ocupare şi Formare Profesională (conform procedurii Legii 678/2001);
Dreptul la asistenţă psihologică şi socială gratuite – acest drept este asigurat atât din
partea personalului specializat din cadrul instituţiilor înfiinţate în baza legii 678/2001, cât şi din
partea organizaţiilor neguvernamentale ce susţin drepturile victimelor traficului de persoane;
Victimele traficului de persoane - perspectivă psihosocială

Este necesar să se aibă în vedere gravitatea experienţei traumatice prin care victimele au
trecut pentru a înţelege comportamentul şi atitudinile victimelor traficului de persoane, care uneori
pot părea de neînţeles, atât în viaţa lor cotidiană, cât şi în cursul procesului penal la care iau parte.
Din perspectiva victimei, experienţa de trafic presupune debutul unui ciclu de abuzuri, violente şi
teamă, ca urmare a tratamentului brutal, crunt şi manipulator din partea traficantului.
Odata prinse in ciclul traficului de persoane, victimele sunt supuse unor serii de
tratamente inumane şi înjositoare, forţate să presteze servicii de orice fel sau, mai mult decât
atât, unele dintre ele sunt supuse prelevărilor de organe, fapt ce conduce la instituirea în
mentalul victimelor a unor temeri constante ce nu pot fi înlăturate prin tratamente medicale.
Intimidarea, abuzurile fizice şi sexuale, privarea de hrană şi asistenţa medicală,
supunerea la condiţii de trai precare şi ameninţările traficanţilor reprezintă o categorie de
abuzuri des întalnite la care sunt supuse victimele traficului de persoane.1
Persoanele ce sunt supuse acestui gen de abuzuri dezvoltă reacţii diverse în diferite
situaţii precum: apatia si resemnare, caracterizate prin obedienţă şi supunerea la orice
solicitare determinand victimele să accepte orice doar pentru a nu mai suporta agresiunile;
reacţii dezadaptative, în sensul că persoanele trăiesc într-o realitate aparte, creată şi
întreţinută de traficanţi, ajungând ca acestea să se conformeze şi să nu dorească nicio
schimbare întrucât îşi pierd încredere în orice persoană; supunere şi negare, reacţii
caracterizate prin obedienţă dezvoltată de victime de a nu riposta în vreun fel sau a face
cunoscut organelor judiciare aspecte prin care trec sau au trecut. Acestea dezvoltă un
sentiment de vina, ruşine şi preferă a ţine ascunsă experienţă pentru a nu fi judecaţi de către
cei din jur, dezvoltând astfel un comportament reţinut şi izolat.2
Acordarea asistenţei specializate în acord cu necesităţile lor reprezintă un factor
important pentru redresarea şi reîncadrarea acestora în viaţa socială. Urmările în urma unor
astfel de experienţe sunt propagate, atât la nivel mental, cât şi la nivel fizic, victimele
prezentând un complex de reacţii psihologice şi psihopatologice.
Victima – parte în procesul penal

Termenul de victimă este definit prin Declaraţia Naţiunilor Unite privind Principiile de
bază în dreptul victimele crimelor şi ale abuzurilor de putere (1985), ca fiind acele persoane,
care în mod individual sau colectiv, au suferit orice daună, fizică sau psihică, trăiri
1
Mateuţ, Gh. şi colab. (2005): Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracţiune, Iaşi,
www.alternativesociale.ro
2
Asociaţia Alternative Sociale (2006): Ghid de informare în domeniul traficului de persoane. Prevenire.
Combatere. Asistenţa victimelor. Iaşi, www.alternativesociale.ro
~ 110 ~
emoţionale, pierderi economice sau vătămarea substanţială a drepturilor lor fundamentale,
prin acţiune sau inacţiune care încalcă legislaţia penală în vigoare, în cadrul statelor membre,
inclusiv acele legi care stipulează abuzul ilicit de putere.
Persoana este considerată victimă indiferent dacă autorul este identificat, arestat, cercetat
sau condamnat şi, indiferent de relaţiile între autor şi victimă. Specificarea sintagmei de
victimă a traficului de persoane apare în Convenţia Consiliului Europei privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane, ratificată prin Legea nr. 300/2006. În conformitate cu
legislaţia românească, prin termenul persoană vătămată înţelegem persoana care a suferit o
vătămare a intereselor sau drepturilor sale prin comiterea unei fapte antisociale.1
În cadrul procesului penal, victima traficului de persoane se poate constitui:
• parte vatamată, suferind prin faptă o vătămare fizică, morală sau materială şi
participa în procesul penal;
• parte civilă, fiind persoana care intenteaza acţiunea civilă prin pretenţii civile în
cadrul procesului penal;
• martor: în cazul proceselor cu mai multe părţi vătămate, victima poate renunţa la
calitatea sa de parte vătămata pentru a fi audiată în calitate de martor, caz în care poate
dispune de instituţia Protecţia Martorului atunci când sunt indicii temeinice ca viaţa,
sănătatea şi integritatea corporală ii sunt puse în pericol. Declaraţia victimei constituie mijloc
de probă în cadrul procesului penal ce ajută la aflarea adevărului şi înfăptuirii justiţiei.
Obstacole în participarea victimei în procesul penal

În practica judiciară s-a evidenţiat faptul că victimele nu deţin cunoştiinţe sau informaţii
cu privire procedura judiciară iar atunci când sunt identificate de către organele de poliţie,
acestea pot manifesta reticenţă. De asemenea, din cauza multiplelor abuzuri suferite şi
consecinţele grave asupra comportamentului, victimele dezvoltă un sentiment de neîncredere
atunci când urmează să colaboreze cu poliţia sau alte instituţii.
Atunci când colaborează cu organele de poliţie, victimele pot întampina mai multe
obstacole de ordin intern, precum:
• temerea de răzbunare a traficantului determinată de imposibilitatea organelor
judiciare de a o apăra;2
• temerea că plângerea nu va fi luată în considerare, ba mai mult, efectele acesteia să
fie întoarse asupra sa din cauza prejudecaţilor privind prostituţia;
• imaginea socială în urma activităţilor sexuale prestate ca victima, refuzând ca familia
şi prietenii să ştie despre aspectele petrecute;
• teama de corupţie dintre organele judiciare şi traficanţi;
• temerea că va fi trasă la răspundere penală pentru acţiunile întreprinse.
Comportamentul victimelor se schimbă doar atunci când au certitudinea că niciuna dintre
acele temeri nu se vor adeveri, asigurându-le, din partea autorităţilor, protecţia fizică şi
asistenţa medicală necesară.
1
Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
2
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
~ 111 ~
Programul de coordonare a victimelor în procesul penal
În acţiunile întreprinse împotriva infracţiunilor de trafic de persoane, atât prin prevenire,
cât şi prin combatere sau asistenţă a victimelor, se impune o abordare multidisciplinară şi
interinstituţională. Un capitol esenţial al acestei probleme îl constituie cooperarea stânsă
dintre organele judiciare şi celelalte instituţii sau organizaţii nonguvernamentale, avand ca
scop comun acela de asigurare a protecţiei victimelor, cu respectarea şi garantarea drepturilor
şi libertăţilor acestora, în conformitate cu tratatele şi convenţiile internaţionale în materie.
(Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special a
femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Natiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate).
Protecţia victimelor traficului de persoane presupune o serie de eforturi depuse prin luare
de măsuri, atât din momentul identificării victimei, cât şi în cursul procesului penal, precum
şi până la finalul acestuia. În acest sens, Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane
în parteneriat cu Inspectoratul General al Poliţiei Române, Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră Române, Inspectoratul General al Jandarmeriei Române şi Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism, cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite la
Bucureşti au luat măsurile necesare de implementare a „Programului de coordonare a
victimelor traficului de persoane în procesul penal”.
Programul urmâreşte conceperea unui răspuns unitar, sistematizat şi coordonat, destinat
victimelor infractiunilor de trafic de persoane având calitatea de părţi vătămate sau martori în
procesul penal, prin coordonarea instiţutiilor angrenate în combaterea traficului de persoane,
încurajând astfel victimele de a participa activ în cadrul procesului penal.
Obiectivele principale ale programului sunt:
• Aducerea la cunoştinţa şi respectarea tuturor drepturilor victimelor ce vizează
participarea lor la toate etapele procesului penal;
• Facilitarea victimelor traficului de persoane de a beneficia de serviciile specializate
atunci când intra în contact cu organele judiciare;
• Creşterea numărului victimelor care participă în cadrul procesului penal în calitate de
parte vătămata sau martor;
• Creşterea implicării în procesul penal a victimelor.
Programul urmăreşte ca în cursul procesului penal să se menţină o legatura permanentă
cu victimele şi reprezentanţii legali ale acestora prin furnizarea de informaţii cu privire la
evoluţia şi aspectele ce urmează a avea loc în vederea pregătirii acestora pentru eventualele
situaţii ivite.
Parteneriatul menţinut şi dedicat acestei cauze este format din: Parchet, Tribunal,
Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane cu Centrele Teritoriale, Inspectoratul
General al Poliţiei Române, Serviciile de probaţiune, Serviciile de asistenţă specializată:
ONG-uri, DGASPC, centre de stat.
Bibliografie:
Asociaţia Alternative Sociale (2005): Ghid de practici instituţionale în instrumentarea
cauzelor cu minori, Iaşi, www.alternativesociale.ro
Asociaţia Alternative Sociale (2006): Ghid de informare în domeniul traficului de
persoane. Prevenire. Combatere. Asistenţa victimelor. Iaşi, www.alternativesociale.ro
Zimmerman, C. et al (2003): The health risks and consequences of trafficking in women
~ 112 ~
and adolescents findings from a European study, European Commission’s Daphne
Programme.
Hodge, D.R. & Lietz, C.A. (2007): The International Sexual Trafficking of Women and
Children: A Review of the Literature, Affilia, www.sagepublication.com
Mateuţ, Gh. şi colab. (2005): Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracţiune,
Iaşi, www.alternativesociale.ro
ICMPD şi USAID (2008): Mecanismul Transnaţional de Referire a Victimelor Traficului
de Persoane - Proiect
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane
Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor
Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor
Hotărârea Guvernului nr.299/2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispoziţiilor Legii nr.678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane
Declaraţia Naţiunilor Unite privind Principiile de bază în dreptul victimele crimelor şi
ale abuzurilor de putere (1985)
Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane
Codul de procedură penală
~ 113 ~
``PANAMA PAPERS`` – CUTREMUR PLANETAR
``PANAMA PAPERS`` - A WORLDWIDE EARTHQUAKE
Prof. univ. dr. MORAR Robert

Conducător de doctorat în domeniul „Ordine publică şi siguranţă naţională”
Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti
robertmorar@yahoo.com
Abstract:
The features of tax havens have always attracted capital recyclers as until recently the
havens could keep secret over transactions, so that the owner of a firm incorporated into a
tax heaven should not be associated to any capital flow. Modern banking and
communication systems in the countries hosting tax heavens allow fast dissemination of
capital, which can be used by capital recyclers during all stages of money laundering:
placement, layering and integration. Panama Papers is the largest information leakage in
the world, which helped unravel several offshore businesses in Panama, whose managers
are ministares, presidents, kings, footballers, television stars among others. Over 11.5
million documents belonging to Mossack Fonseca law firm were handed over to the media.
Contextually, this company set 214,448 companies for its clients throughout the world. This
is only the start in the public disclosure on the way in which this law firm „helped” several
powerful financial magnates ranked among the first 100 in Forbes, as well as national
political leaders involved in international power schemes to protect and maximize profits,
and to evade taxes according to the tax legislation in their countries. This immense world
scandal caused by the disclosures revealed the shady role of the offshore companies in
concealing world financial flows. The impact of this financial megascandal in Romania, with
well-known political implications goes still unnoticed, even if during 2003 - 31 March 2016,
286 individuals and companies sent E50.5 million from Romania to Panama and brought
back E21,7 million. The national public opinion does not show interest for this matter,
probably as a response to societal immunity to corruption scandals marking almost every
political stage in the history of the country and the monopoly of the political and financial
leaders in the past 26 years.
Rezumat:
Caracteristicile paradisurilor fiscale au atras mereu reciclatorii de fonduri deoarece
ele puteau , pana mai de curand, sa pastreaze secretul asupra tranzacţiilor, astfel încât
proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu putea fi asociat cu fluxul de
fonduri. Sistemele bancare şi de comunicaţii moderne de care dispun ţările paradisuri fiscale
permit deplasarea rapidă a fondurilor putand fi utilizate de reciclatorii de fonduri în toate
etapele procesului de spălare a banilor: plasare, stratificare sau integrare. Panama Papers
este cea mai mare scurgere de informaţii din lume ce a condus la dezvăluirea multor afaceri
offshore din Panama, ale căror conducători sunt miniştri, preşedinţi, regi, fotbalişti, vedete
de televiziune, şi mulţi alţii. Peste 11.5 milioane de documente ale cabinetului de avocatură
Mossack Fonseca au fost date mai multor agenţii de mass-media. . Reamintim, în context, că
~ 114 ~
aeasta firma a înfiinţat 214.448 firme pentru clienţii săi din toate părţile lumii Dezvăluirile
despre felul în care aceasta firmă de avocatură a „ajutat” pe mulţi dintre puternicii lumii,
potentaţi financiar, prezenţi pe primele 100 de locuri în topul Forbes, dar şi lideri politici cu
anvergură naţională, implicaţi în mari jocuri de putere la nivel internaţional, să îşi
protejezesă îşi maximalizeze profiturile, să nu plătească impozite în conformitate cu
legislaţia fiscală din ţările în care trăiesc , sunt doar la început. Acest uriaş scandal mondial
declanşat de dezvăluirile făcute a adus în prim-plan rolul foarte tulbure pe care îl au firmele
offshore în ascunderea circuitelor financiare mondiale. Impactul avut în România de acest
megascandal financiar, cu deja cunoscute implicaţii politice e, deocamdată, destul de puţin
pronunţat , cu toate ca, în perioada 2003 - 31 martie 2016, 286 de persoane fizice şi
companii ce au trimis din România 50,5 milioane de euro către Panama şi au adus 21,7
milioane. Opinia publică din ţară nu se arată a fi prea interesată de afacere, imunizarea
societăţii la scandalurile de corupţie ce au marcat mai fiecare ciclu politic din istoria ţării şi
cvasi-totalitatea potentaţilor politici şi financiari în ultimii 26 de ani spunându-şi, probabil,
şi în acest fel cuvântul.
Keywords: offshore, Panama Papers, money laundering, tax evasion.
Cuvinte cheie: offshore, Panama Papers, spalare de bani, evaziune fiscală.
Scandalul Panama Papers va duce la prăbuşirea sistemului financiar din umbră sau va
avea soarta celorlalte dezvăluiri pe aceeaşi temă precum LuxLeaks sau OffshoreLeaks.
Scandalul Panama Papers reprezintă o dovadă că nu numai sistemul global de taxe este
ineficient, ci ca guvernarea în lume, în general, are probleme, dacă este să ne referim numai
la numele liderilor politici implicaţi. Presa mondială spera ca ,,bomba Panama" să ducă la
prăbuşirea sistemului financiar din umbră, la ,,o primăvară planetară a guvernării globale".
Dar asemenea dezvăluiri au mai fost, iar mare lucru nu s-a întâmplat.
1. Paradisurile fiscale – paravan pentru spălarea banilor

Caracteristicile paradisurilor fiscale fac din acestea o atracţie deosebită pentru
reciclatorii de fonduri, deoarece ele furnizează un văl de secret asupra tranzacţiilor, astfel
încât proprietarul unei societăţi încorporate în paradisul fiscal nu poate fi asociat cu fluxul de
fonduri. Mai mult, sistemele bancare şi de comunicaţii moderne de care dispun ţările
paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor. Toate tipurile de corporaţii
înregistrate în paradisurile fiscale-societăţii generale, bănci offshore, societăţi de asigurări
captive etc. - pot fi utilizate de reciclatorii de fonduri, în toate etapele procesului de spălare a
banilor: plasare, stratificare sau integrare.
Faptul că cele mai multe paradisuri fiscale nu au încheiat acorduri de asistenţă
judiciară cu statele din care provin fondurile ce urmează a fi reciclate în entităţile din
teritoriile respective îngreunează, până la anulare, eforturile organelor de aplicare a legii
pentru a urmări infractorii şi a le confisca fondurile ilicite.
Reciclatorii cunosc acest lucru, de aceea îşi simt în siguranţă fondurile care se adăpostesc
în aceste paradisuri fiscale.
În procesul de spălare a banilor cea mai vulnerabilă verigă o constituie plasarea
numerarului. Profitând de lipsa oricărui control valutar, de anonimatul desăvârşit,
~ 115 ~
reciclatorii de bani transportă numerarul din ţara în care a fost produs şi îl depun în băncile
din ţările paradis fiscal. Nu întâmplător paradisurile fiscale s-au dezvoltat pe lângă state de
unde provin fondurile ilicite. O dată intraţi în băncile offshore, prin transferuri
electronice sau prin alte procedee, banii circulă acum fără obstacole în orice colţ al
globului. Lipsa controlului asupra numerarului facilitează mişcarea nu numai a depunerilor,
ci şi a retragerilor din conturi, evident însoţite de un document din care să rezulte provenienţă
legală a numerarului retras.
Pentru a putea utiliza fondurile depuse în băncile offshore, adevăraţii proprietari
solicită certificate de depozit prin care confirmă existenţa fondurilor.
Cu ajutorul acestor certificate, se garantează obţinerea de credite în ţara de domiciliu a
proprietarului de fonduri din ţara paradis fiscal. Apoi, rambursarea creditului se face prin
executarea garanţiei, în felul acesta, sumele aflate la dispoziţia reciclatorului au ca origine
un credit obţinut în condiţii onorabile.
Acordarea de împrumuturi fictive este un alt exemplu de folosire a paradisurilor fiscale
în procesul de spălare a banilor. De data aceasta, să considerăm cazul unei companii offshore
generale care are cont deschis la o bancă din acelaşi paradis fiscal şi în care s-au depus sume
în numerar transportate din ţara de origine a proprietarului firmei. După depunerea în cont,
firma offshore împrumută societatea comercială-a infractorului din ţara sa de domiciliu.
Aceasta din urmă consideră împrumutul ca o cheltuială, plătind şi dobânzile aferente care se
acumulează tot în contul infractorului din contul companiei sale offshore. Practic, dobânda
plătită se trece pe costuri, diminuând profitul impozabil, iar încasarea sa se face la
valoarea netă, deoarece în paradisul fiscal nu se plăteşte impozit. Acest procedeu are un efect
favorabil dublu pentru infractor. Dar un asemenea împrumut se poate acorda direct
infractorului, care îl utilizează după bunul plac, el nefiind ţinut să-l restituie, deoarece în fapt
îi aparţine tot lui.
O altă metodă prin care fondurile depuse într-un cont al unei companii offshore pot fi
repatriate o constituie înscenarea unui proces între compania offshore şi proprietarul
său. In urma pierderii procesului de către compania offshore, aceasta este obligată la plata
unei sume importante de bani propriului său proprietar, care de data aceasta afişează o sursă
perfect legală pentru fondurile care au ca sursă iniţială fonduri ilicite.
Pentru a încurca şi mai mult procesul de investigare al spălării banilor se utilizează
tehnica trusturilor duble sau triple ori un alt multiplu de trusturi.
Aceasta presupune crearea unui trust (companie) într-un paradis fiscal de către un
reciclator. Acest trust creează, la rândul său, un alt trust, de obicei în alt paradis fiscal, acest al
doilea trust creează un al treilea trust în alt paradis fiscal şi aşa mai departe. Reciclatorul
apare ca mandatar al acestor trusturi, astfel că el le controlează în fapt. După ce numerarul
este depus în contul primului trust banii sunt transferaţi electronic celui de-al doilea trust,
apoi către cel de-al treilea trust şi aşa mai departe.
Descâlcirea acestui păienjeniş de tranzacţii apare aproape imposibil de realizat, având
în vedere legislaţia fiecărui paradis fiscal, care de fiecare dată impune tăcerea asupra
secretului comercial si bancar.
Fenomenele care s-au produs în sistemul bancar nu sunt de loc întâmplătoare. Ele nu fac
decât să exprime, la vedere, starea generală a societăţii. Realitatea perioadei pe care o
parcurgem constă în creşterea în amploare şi diversitate a criminalităţii la nivel naţional şi cu
deosebire în domeniul bancar. Este evident faptul că, astăzi, criminalitatea bancară se produce
~ 116 ~
pe o arie mult mai extinsă, îmbracă noi forme de manifestare, sofisticate, multe necunoscute
până acum (fraude prin intermediul cârdurilor, prin internet etc.)1.
Deoarece tipurile de tranzacţii care pot fi folosite de spălătorii de bani sunt aproape
nelimitate, este dificil să se definească o tranzacţie suspectă.
Totuşi, o tranzacţie suspectă va fi adesea una care este incompatibilă cu ce se ştie despre
client, cu afacerile normale sau cu activităţile personale, cu afacerile normale pentru acel
tip de cont. Prin urmare, primul pas în recunoaştere este de a şti suficient despre afacerea
clientului pentru a recunoaşte că o tranzacţie sau o serie de tranzacţii sunt neobişnuite.
Pentru a veni în sprijinul personalului propriu, unele asociaţii profesionale, în special din
domeniul bancar, au elaborat unele note orientative sau ghiduri de recunoaştere a tranzacţiilor
suspecte. În anumite ţări, cum este Italia, acestea au caracter de normă, fiind date sub autoritatea
Băncii Naţionale. Emiterea acestor ghiduri, pe lângă partea lor pozitivă, are şi una negativă, în
sensul că, dacă un anumit tip de tranzacţie nu face parte din lista cuprinsă în ghid, ea nu este
raportată, deşi poate să conţină elemente cu privire la spălarea banilor.
2. Utilizarea paradisurilor fiscale pentru practicarea evaziunii fiscale „legale"'

Un paradis fiscal este folosit de un evazionist pentru a complica şi descuraja încercările
de a documenta veniturile nedeclarate, de a analiza fluxul fondurilor şi a demola argumentele
de apărare prin invocarea surselor de fonduri neimpozabile.
În plus, paradisurile fiscale sunt folosite pentru a genera documente cu aparenţe de
legitimitate. Asemenea documente sunt utilizate pentru a demonstra, în cazul unei cercetări
administrative sau penale, că societatea constituită în paradisul fiscal funcţionează de mai
mult timp, deci are activitate continuă, deşi în fapt aceste documente sunt constituite în mod
formal. Documentele respective sunt utilizate, de asemenea, pentru a sugera bonitatea firmei
atunci când aceasta intră în relaţii de afaceri comerciale sau bancare cu entităţi din afara
paradisurilor fiscale în care acestea au fost înregistrate.
Pentru a recurge la un paradis fiscal există şi motivaţii ale căror baze nu au de-a face
neapărat cu impozitele. De exemplu, aspectele care ţin de secretul unui paradis fiscal pot fi
utile în materie de divorţ, de partaj, de moşteniri etc. Un alt exemplu: o filială a unei bănci se
înregistrează într-un paradis fiscal pentru a evita cerinţele cu privire la rezervele minime
obligatorii în ţara de origine. Tot aşa, filiala dintr-o ţară paradis fiscal este folosită pentru
protecţia bunurilor, atunci când activitatea economico-financiară a firmei mamă se desfăşoară
într-o ţară instabilă din punct de vedere economic sau politic, pe această cale minimalizându-
se riscurile unei exproprieri sau naţionalizări a bunurilor companiei respective.
Motivaţiile de ordin fiscal pentru folosirea paradisurilor fiscale pot fi grupate astfel:
a) Tranzacţiile care sunt motivate din acest punct de vedere fiscal, dar care sunt în
concordanţă cu spiritul şi litera legii, sunt considerate planificare fiscală.
Firmele constituite în paradisurile fiscale au ca scop principal maximizarea profitului
prin orice mijloace legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului,
a profitului reinvestit sau a creşterilor de capital. O asemenea practică se observă în
activitatea unor mari firme multinaţionale care îşi au aici sediul principal, de unde îşi
dirijează afacerile internaţionale. Tehnica planificării financiare constă în dirijarea profiturilor
de la locul real de realizare a lor către firma mamă care are sediul în paradisul fiscal. Fuga
1
Costică Voicu, Criminalitatea afacerilor, Editura Ministerului de Interne, 1997, p. 27
~ 117 ~
profiturilor din ţările de origine către paradisul fiscal se poate realiza în diferite modalităţi,
printre care enumerăm:
- prestarea unor servicii de către firma înregistrată în paradisul fiscal către filialele sale
înregistrate în diferite ţări, în special cele care au un ridicat nivel de fiscalitate. Aceste servicii
sunt greu de comensurat, ele grevând costurile şi deci micşorând artificial profiturile şi, ca
urmare, impozitul ce trebuie plătit la autorităţile din ţara unde s-a realizat acest profit. Din
categoria acestor servicii, unele „importate" şi la noi, enumerăm: consultanţa, asistenţa
tehnică managementul, know-how, licenţele, mărcile etc.; de foarte multe ori, filialele
înregistrează pierderi, iar firma mamă din paradisul fiscal înregistrează profituri imense;
- utilizarea unor preţuri de import-export ale produselor distorsionate în relaţiile dintre
firma din paradisul fiscal şi firmele controlate de aceasta. Astfel, firma controlată cu sediul în
ţara cu nivel ridicat de fiscalitate livrează (exportă) firmei din ţara paradis fiscal bunuri la
preţuri sub cele ale pieţei. La rândul său, firma din paradisul fiscal revinde aceste produse la
preţul pieţei, realizând un profit substanţial care nu se mai repatriază şi rămâne în conturile
sale fără a fi impozitat sau impozitat la un nivel foarte redus;
- înregistrarea navelor dintr-un stat, sub pavilion de complezenţă, într-o ţară paradis
fiscal. Cu toate că asemenea nave operează mărfurile din ţara de origine a lor, profitul realizat
din transporturile efectuate se înregistrează în ţara de înregistrare, unde fie nu plătesc
impozite, fie acestea sunt reduse.
b) Tranzacţiile care profită de pe urma unor scăpări legale sau administrative
neintenţionate sunt considerate cazuri de evitare a impozitelor.
Exemple în acest sens sunt folosirea companiilor de asigurări captive, folosirea
companiilor de investiţii, unele forme de servicii şi construcţii efectuate prin entităţi de tipul
paradisurilor fiscale etc.
Vom exemplifica o astfel de evitare a impozitelor prin utilizarea unei companii de
asigurări captive (adică o companie de asigurări înfiinţată într-un paradis fiscal pentru a
asigura bunurile unei singure firme sau un grup de firme care controlează în fapt compania de
asigurări captive). Firmele din ţara cu impozit ridicat îşi asigură bunurile la propria firmă de
asigurări captive. Aceasta, la rândul său, se reasigură la o companie prestigioasă.
Diferenţa de primă de risc reprezintă un profit care nu se impozitează şi care în fapt
aparţine adevăraţilor proprietari, prin interpusa lor firmă de asigurări captive. Mai mult, în
ţara de origine a adevăraţilor proprietari, primele de asigurare sunt elemente de cheltuieli,
care, trecându-se pe costuri, conduc la diminuarea profitului şi deci a impozitului pe profit ce
trebuia virat la stat.
c)Tranzacţiile frauduloase care implică evaziunea fiscală.
Tranzacţia frauduloasă include înţelegeri prin intermediul aşa-numitelor „trusturi duble",
prin care persoane dintr-un anumit stat încearcă să transfere bunuri din acel stat în trusturi din
paradisurile fiscale. Tot în această categorie intră şi utilizarea unor strategii de sustragere de
la plata taxelor, incluzând tranzacţii dubioase de mărfuri încheiate cu persoane dintr-o ţară,
printr-un paradis fiscal, în scopul de a ascunde faptul că tranzacţiile, despre care se pretinde
că ar provoca pierderi, în realitate nu au loc.
3. Contopirea economiei criminale cu cea legală

Cu o suprafaţă de 260 de kilometri pătraţi (doar de două ori şi jumătate cât a oraşului
Washington), insulele Cayman figurează printre primele cinci locuri financiare ale lumii.
~ 118 ~
Cele mai mari cincizeci de bănci girează depuneri echivalente cu 154 miliarde de dolari. Nu
degeaba, printre primele cincizeci de bănci mondiale patruzeci şi şase dispun de birouri în
insulă, cărora li se adaugă peste 1.400 de fonduri de investiţii de toate naţionalităţile. După
turism, finanţele constituie a doua categorie de resurse. Teritoriu plasat sub autoritatea
coroanei britanice, este descris în documentele C.I.A. ca „o platformă majoră pentru spălarea
banilor din droguri şi un punct de trece pentru transferurile de fonduri între Statele Unite şi
Europa”. Un studiu al Naţiunilor Unite, publicat în martie 1996, recenzează în insulele
Cayman aproximativ cinci sute de bănci care controlează active evaluate la aproape 1.600
mld. $, adică circa patruzeci şi cinci de milioane de dolari pe cap de locuitor. Dintre sutele de
instituţii, numai şaizeci şi opt dispun de salariaţi la faţa locului.
Mexicul este de asemenea o ţară considerată foarte activă în operaţiunile de spălare a
banilor. Această activitate încă nu a fost reprimată de legislaţie. În cadrul ambiţioaselor
programe de privatizare lansate de guvernul mexican, mai multe întreprinderi au fost deja
achiziţionate de cartelurile columbiene şi mexicane de trafic cu droguri, conform datelor
furnizate de F.B.I. Mexicanii folosesc de altfel Statele Unite ca un instrument privilegiat
pentru spălarea banilor murdari, graţie unui mecanism simplu. Dolarii americani sunt depuşi
într-un cont deschis într-o bancă mexicană. Apoi, aceasta emite scrisori de credit, destinate
mai multor bănci americane. Întreprinderile mexicane implantate în Statele Unite pot
dobândi, de exemplu, maşini-unelte, materiale agricole, cereale în cantităţi mari sau materiale
de înaltă tehnicitate. Pe scurt, tot ceea ce costă scump şi permite reciclarea unor sume
maxime în dolari. Odată cumpărate şi plătite cu ajutorul cartelelor de credit toate mărfurile
sunt exportate în Mexic pentru a fi revândute. În acest stadiu, tranzacţiile au dobândit toate
aparenţele unor afaceri legale. Mai mult, în Mexic, traficanţii posedă părţi importante din
capitalul instituţiilor bancare pentru a plasa oameni de paie în consiliile de administraţie.
Aceste instituţii au astfel sedii legale, dar funcţionează cu o contabilitate dublă.
Spălarea e un tendon al lui Ahile pentru procesul traficului de droguri. Harold Wankel
subliniază că, folosind „mijloace bancare moderne, de exemplu transferurile electronice de
fonduri, odată ce banii au intrat în sistem, pot fi transferaţi în zeci de bănci, mai repede de
douăzeci şi patru de ore”. Cartelurile columbiene repartizează aproape cinci miliarde de
dolari pe an în ţara lor, cu ajutorul contabililor diplomaţi care urmăresc prin lume circulaţia
fiecărui dolar.
Lupta declanşată la nivel internaţional împotriva acestor infracţiuni determină mafiile să
sufere pierderi numerice. Mediul regulamentar devine tot mai dificil pentru a spăla enormele
sume de bani colectate prin multiplele lor activităţi ilicite. Sub presiunile internaţionale,
Elveţia şi-a îmbunătăţit dispozitivul de luptă împotriva spălărilor de capital. În ziua de 20
noiembrie 1996, parlamentul elveţian a adoptat o serie de măsuri destinate spre a obliga atât
băncile, cât şi pe toţi intermediarii care mijlocesc tranzacţii financiare, să aducă la cunoştinţa
autorităţilor toate mişcările de fonduri care le par suspecte. În iunie 1997, Elveţia şi-a
fortificat încă o dată dispozitivul anti-spălare.
În 1990, Elveţia a scos pentru prima oară spălarea banilor în afara legii şi, în 1994, a
autorizat bancherii să încalce secretul bancar. Turcia a instituit şi ea, în noiembrie 1996, legi
dintre cele mai represive pentru a lupta împotriva spălării banilor1. Noul text de lege creează
un organism de supraveghere şi investigaţii financiare care are posibilitatea de a confisca
1
M .Yost , Banii murdari lovesc Turcia, The Wall Street Journal, 14 noiembrie 1996
~ 119 ~
bunurile, a îngheţa conturile bancare şi a aplica pedepse cu închisoarea mergând până la cinci
ani de detenţie, pentru spălarea banilor. Până atunci, Turcia fusese singura dintre cele
douăzeci şi nouă de membre ale Forţei de Şoc financiare din G7, înfiinţată în 1989, care nu
adoptase cele patruzeci de recomandări pentru lupta împotriva spălărilor de fonduri. Astfel,
Turcia a devenit o placă turnantă a spălărilor pentru traficanţii de droguri care se reconvertesc
la activităţi legale. În plus, conform Interpolului, turcii sunt implicaţi în trei sferturi din
capturile de heroină de pe piaţa europeană. Pentru a ameliora această luptă, autorităţile turce
au stopat, începând din 1997, tratarea certificatelor de depozit care provin de la cei care
refuză să-şi dezvăluie identitatea.
Chiar şi ţările africane, deşi reputate ca nişte adevărate pământuri ale făgăduinţei pentru
spălătorii de bani, încep să strângă şurubul. Cu ocazia unei importante reuniuni care a avut
loc în Africa de Sud, la sfârşitul lui septembrie 1996, cincisprezece ţări s-au hotărât să-şi
unească forţele pentru a reprima spălarea banilor murdari. De altfel, problema priveşte în
primul rând Africa de Sud. Anii de apartheid au legitimat practicile de corupţie şi, conform
ministrului de Interne, ar exista cel puţin optzeci şi cinci de reţele organizate ale căror fraude
se ridică la minimum 120 de milioane de dolari pe an.
Organizaţiile criminale par să fi evoluat în acelaşi sens cu restul economiei. Principala
forţă a organizaţiilor criminale, astăzi din ce în ce mai flexibile, reactive şi capabile să se
integreze într-o economie globalizată, nu constă în creativitatea lor în sensul propriu al
cuvântului, ci în capacitatea pe care o au de a se contopi cu economia legală. „Mafia este
inteligentă, abilă şi rapidă. Mă tem că se află întotdeauna cu un pas înaintea noastră”1.
J. Maillard constată că economia legală şi economia ilegală sunt astăzi reciproc
dependente (dependente una de cealaltă)2.
Se impune o constatare: criminalitatea nu mai este doar o problemă de criminalitate. Este
chiar un subiect prea vast în prezent pentru a-l lăsa doar în seama criminologilor. Economia
criminală s-a contopit cu economia legală. A face o distincţie între crima organizată şi
planeta financiară, înseamnă a fi condamnat să nu înţelegi nimic nici din una, nici din
cealaltă. Este, desigur, mai confortabil să privim mafiile şi organizaţiile criminale ca pe nişte
forţe malefice străine. Realitatea este mai puţin atrăgătoare şi mai complexă. Criminalitatea a
devenit o rotiţă indispensabilă societăţilor contemporane. Criminalitatea şi finanţele nu pot
exista una fără alta. Dezvoltarea uneia a devenit necesară dezvoltării celeilalte. Şi cum ar
putea să fie altfel, atâta vreme cât organizaţiile mafiote se strecoară în circuitele de evaziune
create chiar în inima economiei şi finanţelor legale.
Într-adevăr, ne conformăm doar cu o singură lume sau un sistem unic, în care activităţile
legale se îmbină cu cele ilegale.
Organizaţiile criminale urmează o evoluţie destul de asemănătoare cu cea a
întreprinderilor legale. Maximizarea profitului reprezentând principalul lor obiectiv, ca şi
pentru firmele din universul economic clasic, putem afirma oare că sunt altceva decât nişte
întreprinderi ca toate celelalte?
Dacă ne referim la definiţia dată de F.B.I. „crima organizată este o întreprindere
criminală permanentă care dispune de o structură bine organizată, care se bazează pe teamă şi
corupţie şi a cărei motivaţie este obţinerea unui profit”. Pentru Interpol, crima organizată este
1
Falcone G., în Historia nr. 679, iulie 2003
2
Maillard J., O lume fără lege, Ed. Stock, Paris, 2002, pag. 17
~ 120 ~
„orice întreprindere sau grup de persoane, angajate într-o activitate ilegală permanentă, care nu
ţin seama de frontierele naţionale şi al căror obiectiv principal este profitul”.
Organizaţiile criminale prezintă, aşadar, unele similitudini aparente cu întreprinderile
legale, dar comparaţia nu mai este valabilă dacă ne referim la logica economică, la strategie,
la inovaţie. Organizaţiile mafiote se folosesc de nişe, de sectoare în care se poate pătrunde cu
uşurinţă din cauza lacunelor din sistemul legal. Ele sesizează toate oportunităţile pentru a
intra în breşele lumii economice, sociale şi politice. Dezvoltarea lor este consecinţa
capacităţii lor de adaptare şi de reacţie la schimbările din lumea legală. Pentru a se dezvolt, o
întreprindere inovează, în timp ce o organizaţie criminală se adaptează şi profită de
imperfecţiunile din sistemele juridico-economice.
Banii murdari nu sunt niciodată păstraţi prea mult timp şi dispar rapid în agregatele
monetare oficiale. Banii nu au miros, cum a spus împăratul Vespasian, ei sunt fungibili în
economia legală. Pentru mafiotul Lucky Luciano, nu existau „bani mai curaţi sau bani mai
murdari, bani să fie”.
În plan mai general, evoluţia vieţii economice face ca firmele să fie din ce în ce mai
dependente de mediul internaţional. Finanţele întreprinderilor au devenit în mod obligatoriu
transnaţionale. Finanţele de piaţă sunt deja de mult timp internaţionale şi fenomenul continuă
să ia amploare prin regrupările de pieţe financiare şi evoluţia rapidă a tehnologiilor.
Lupta împotriva spălării banilor este totuşi necesară, deoarece dacă unele aspecte
economice ale criminalităţii pot părea pozitive pentru ţările cele mai sărace, nu trebuie să
uităm cât de oribile, josnice sunt pentru cele mai multe dintre ele, iar spălarea banilor permite
infracţiunilor primare, originale să se perpetueze.
Răspunsul nu poate fi decât politic, nicidecum economic. Fiind în plan financiar, spălarea
banilor şi infracţiunile care sunt la originea lor se dovedesc extraordinar de rentabile.
„Metafora fluturelui”1 rămâne deci viabilă: funcţionarul de la o bancă japoneză, corupt
de cel care spală bani, va ajunge probabil, într-o zi, să-şi atragă profituri din toate angrenajele
economiei mondiale.
4. Afacerea Panama Papers în cifre

Denumirea provine de la faptul că documentele aparţin uneia dintre cele mai bine
ascunse companii din lume, firma de consultanţă Mossack-Fonseca, deţinută de nişte
avocaţi din Panama. Aceasta a ajutat diverşi clienţi să folosească diverse scheme pentru a-şi
ascunde averile, să spele bani şi să evite sancţiuni sau taxe. Documentele dezvăluie informaţii
despre conturile bancare secrete pe care lideri de nivel mondial le au în paradisuri fiscale.
Sunt legături către 72 de actuali sau foşti şefi de state, inclusiv dictatori acuzaţi de jafuri în
propriile ţări.
Casa de avocatură Mossack Fonseca, aflată în mijlocul scandalului Panama Papers,
reprezintă o afacere în plină expansiune, iar descifrarea bazei de date este un proces lung.
Sunt sute de angajaţi, zeci de mii de întreprinderi create, zeci de filiale în străinătate, mii de
persoane de contact. Între 1977şi 2015, Mossack Fonseca a creat 214.488 de firme, fonduri
1
Metafora fluturelui, folosită adesea de către oamenii financiari în legătură cu fenomenele bursiere în lanţ,
ilustrează teoria haosului, ştiinţă neliniară. Una dintre principalele caracteristici ale sistemelor dinamice o
constituie imprevizibilitatea lor, deoarece sunt deosebit de sensibile la cele mai neînsemnate schimbări. Astfel,
fluturele care dă din aripi în Japonia provoacă puţin mai târziu asemenea modificări meteorologice, încât el poate
produce un tsunami la New York.
~ 121 ~
de investiţii şi fundaţii. Cifra este mai mică dacă o comparăm cu numărul total de societăţi
constituite în alte jurisdicţii offshore de către Mossack Fonseca. Atunci când o companie este
dizolvată, documentaţia este păstrată pe parcursul celor zece ani, ca urmare a dizolvării
Din 2000 şi până anul trecut, Mossack Fonseca a creat o medie de 9.000 de companii
offshore pe an. 2005 este un an foarte bun, cu peste 13.000 de societăţi sau fundaţii create în
acel an. Este într-adevăr anul intrării în vigoare a directivei europene privind impozitarea
economiilor, care stabileşte un impozit pe dobânzi bancare, dar care sa aplicat numai
persoanelor fizice, în comparaţie cu persoanele juridice. În acest caz s-au înmulţit companiile
offshore.
Anchetă jurnalistică gigantic n ultimele 12 luni, aproximativ 400 de jurnalişti din peste
100 de instituţii de presă şi 80 de ţări au participat la analizarea acestor documente. Echipele
de cercetare au fost formate din jurnalişti care lucrează pentru instituţii media precum BBC
(Marea Britanie), Le Monde (Franţa), La Nación (Argentina), NDR şi WDR (Germania),
Sonntagszeitung (Elveţia), Falter şi ORF (Austria). Aceştia s-au întâlnit în Washington,
Munchen, Lillehammer şi Londra.
Ziarul german Suddeutsche Zeitung a anunţat că a primit 11,5 milioane de documente
din baza de date a firmei de avocatură.
Coordonarea a fost făcuta de Internaţional Consortium of Investigative Journalists (ICIJ),
au avut acces la o multitudine de informaţii noi, care aruncă o lumină aspră asupra lumii
opace a finanţelor offshore şi a paradisurilor fiscal. Arhiva Mossack Fonseca cuprinde 11,5
milioane de fişiere care acoperă perioada 1977-2015. Este cea mai mare scurgere de
informaţii pe care mass-media poate să o exploateze. Panama Papers arată că numeroşi şefi
de state, miliardari, nume mari din sport şi celebrităţi au folosit offshore-urile pentru a-şi
ascunde activele. În baza de date Panama Papers există 511 de bănci, inclusiv sucursale şi
filiale, care sunt direct legate de Mossack Fonseca. Pentru unii, această relaţie datează din
1970.
Printre acestea se află giganţii UBS, HSBC, Societte Generale, Deutsche Bank etc., dar
şi bănci mai confidenţiale, dar la fel de puternice. Mai mult de 15.000 de structuri offshore au
apărut, astfel, prin intermediul acestor bănci. Mossack Fonseca este o companie
internaţională. Mai mult de două sute de ţări şi teritorii sunt prezente în baza titularilor de
drepturi de ţară. Unele sunt în mod evident mai prezente decât altele. Printre acestea, Insulele
Virgine Britanice este, un teritoriu preferat pentru înregistrarea de companii, Panama, paradis
fiscal şi sediul Mossack Fonseca, Elveţia şi Luxemburg, centre financiare importante.
Mossack Fonseca are deschise în lume 48 de birouri.
Pe lângă sediul central din Panama, capitala Panama, prezenţa firmei se extinde în
majoritatea paradisurilor fiscale şi centrele financiar al lumii: Hong Kong, Insula Man, Elveţia,
Luxemburg, Insulele Virgine Britanice, Bahamas sau Seychelles. 12 şefi de state au fost găsiţi
în baza de date a Panama Papers. Câţiva sunt sau au fost până acum câteva zile în funcţie,
precum premierul Islandei, regale Arabiei Saudite sau au preşedintele ucrainean. În plus, faţă de
aceste persoane Panama Papres arată că membrii de familie ai mai multo lideri s-au folosit de
offshore-uri, dar şi de apropiaţi. Este vorba de oligarhii din jurul lui Vladimir Putin, de
secretarul particular al regelui al Marocului sau fiica fostului premierul chinez Li Peng.
Reverberaţiile scandalului Panama Papers au atins mai multe naţiuni, cu preşedintele
rus Vladimir Putin numind expunerea societăţilor fictive şi a paradisurilor fiscale un complot
american, în timp ce Islanda are un nou prim-ministru, iar prim-ministrul britanic David
~ 122 ~
Cameron a recunoscut că a profitat de un fond de investiţii offshore. Preşedintele rus
Vladimir Putin a negat existenţa oricărui element de corupţie care ar incrimina cercul său de
apropiaţi în scandalul Panama Papers şi l-a apărat pe prietenul său Serghei Roldughin,
violoncelistul acuzat că s-ar afla în centrul montajelor financiare ale acestui cerc. “Ce element
de corupţie? Nu există nici unul”, a declarat Putin, cu ocazia unui forum la Sankt-Petersburg,
exprimându-se pentru prima dată în mod public cu privire la subiect.
Descoperirile referitoare la paradisurile fiscale provoacă primele repercursiuni,
Comisia Europeana şi Parlamentul European cerând statelor membre să se sesizeze.
Valoarea estimata a evaziunii fiscale doar pentru Uniunea Europeana este estimata la 1 000
de miliarde de euro pe an.
Paradisurile fiscale, pericol pentru democraţie. Presa europeană scrie că ar fi vorba de
96 de paradisuri fiscale, iar lista abia acum e actualizată. Intr-un editorial dedicat acestei
scheme financiare „Le Monde” precizează că subiectul nu pleacă de la ultimele scandaluri,
cvasi-falimentul Ciprului, ci este o anchetă începută acum mai multe luni. Paradisurile fiscale
sunt un pericol pentru democraţie şi favorizează deturnarea fondurilor publice în ţări unde
corupţia e în floare. Astfel că în paradisurile fiscale sunt ascunşi bani cât produsul intern brut
al Statelor Unite şi Japoniei, luate împreună. In documentele care au fost cercetate de un
consorţiu internaţional de jurnalişti, peste 2,5 milioane, apar şi două bănci din Franţa.
Jurnaliştii consideră că acum a venit momentul acţiunii, trebuind întărite regulile care conduc
lumea financiară, metodele de control şi cooperarea internaţională. In eventualele anchete,
băncile din occident, amatoare de operaţiuni opace, nu vor putea să scape de întrebări. Asta
dacă vor să îşi păstreze o imagine bună.
5. Megascandalul Panama Papers şi România

Impactul avut în România de acest megascandal financiar, cu deja cunoscute
implicaţii politice e, deocamdată, destul de puţin pronunţat. Opinia publică din ţară nu se
arată a fi din cale afară de interesată de afacere, imunizarea societăţii noastre la scandalurile
de corupţie ce au marcat mai fiecare ciclu politic din istoria ţării şi cvasi-totalitatea
potentaţilor politici şi financiari în ultimii 26 de ani spunându-şi, probabil, şi în acest fel
cuvântul.
La urma urmei, nici informaţii despre ramificaţiile în România nu avem prea multe,
majoritatea ştirilor pe această temă fiind amestecate, câteodată neprofesionist, alteori suspect,
cu tot felul de detalii interesante despre investigaţii ale DIICOT, dar şi cu pretinse alte
dezvăluiri marcate de un căutat senzaţionalism. Dezvăluiri făcute în ultimele şapte-zece zile,
deci chiar înainte de declanşarea scandalului Panama Papers, de personalităţi mai mult sau
mai puţin credibile din România.
Ştim deocamdată că un număr de aproximativ 100 de afacerişti români sau de origine
română ar fi recurs la serviciile firmei Mossack Fonseca. Contactaţi telefonic de felurite
organe de presă, îndeosebi de posturile de televiziune comerciale, numele grele care au fost
dispuse să vorbească au subliniat cu destulă seninătate că, la urma urmei, nu au făcut nimic
ilegal. Atâta doar că mai toate numele românilor implicaţi în Panama Papers aparţin unor
personalităţi, hai să le spunem în continuare astfel, mai mult decât controversate.
Personalităţi care au avut ori au încercat să desfăşoare impresionante contracte, cu multe, cu
foarte multe zerouri, cu Statul român. Contracte care le-au adus ori doar urmau să le aducă
profituri ameţitoare. În momentul în care respectivele contracte erau de actualitate, în
~ 123 ~
desfăşurare ori pe punctul de a fi încheiate, fie organisme ale societăţii civile, fie organe de
presă au evidenţiat legături mai mult decât primejdioase dintre afacerişti şi vârfuri ale politicii
româneşti.
Iată câteva cazuri celebre:
* Marian Iancu, fostul patron al Poli Timişoara, condamnat definitiv la 12 ani de
închisoare pentru spălare de bani, s-a folosit de firma offshore Faber Invest & Trade,
înfiinţată în Delaware (SUA) pentru privatizarea Rafo. Faber a fost înfiinţată tot cu ajutorul
lui Kiss;
* Radu Mazăre, fostul primar al oraşului Constanta, a fost trimis în judecată luna
trecută pentru ca ar fi primit mită 175.000 de euro de la afaceristul Avraham Morgenstern.
Banii s-au plimbat scriptic prin mai multe ţări: România (Shapir Structure SRL - firma lui
Morgenstern) - Cipru (Larton Consultant - offshore controlat de Morgenstern) - Liechtenstein
(unde avea conturi Melici Management - offshore din Insulele Virgine Britanice, controlat de
Elan Schwartzenberg) - Israel (în conturile fraţilor Radu şi Alexandru Mazăre);
* ,,Microsoft"dosarul cel mai cunoscut când este vorba de offshore-uri. În acest caz au
fost condamnaţi pentru trafic de influenţă fostul ministru al Comunicaţiilor, Gabriel Sandu,
fostul primar al oraşului Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan şi afaceriştii Dorin Cocoş şi Nicolae
Dumitru. Cel care a dat spaga de aproape 20 de milioane de euro, Claudiu Florica, a folosit în
această afacere offshore-ul Profinet Aktiengesselschaft (Liechtenstein);
* ,,Greii din fotbal" au fost condamnaţi la închisoare cu executare pentru evaziune
fiscală, iar o parte din bani s-au dat prin intermediul unor astfel de firme. Milioanele de euro
din transferurile unor jucători români ajungeau în final la Tierney International (Insulele
Virgine Britanice) ;
*,,Petromservice"- prejudiciu 83,5 milioane de euro. In această afacere un rol cheie l-a
avut offshore-ul Elbahold (Cipru), prin intermediul căruia era controlată societatea
sindicaliştilor de la Petrom, Petromservice. In spatele offshore-ului se afla sindicalistul Liviu
Luca. Cel care ar fi finanţat Elbahold să preia 49,35% din acţiuni ar fi fost afaceristul Sorin
Ovidiu Vîntu. Cu ajutorul Elbahold, ar fi fost delapidata Petromservice;
* ,,Privatizarea ICA"- prejudiciu 60 de milioane de euro. Un rol important l-a avut
offshore-ul Crescent Comercial & Maritime (Cipru), reprezentata de Dan Voiculescu.
Procurorii DNA explicau ca Voiculescu ar fi pus ochii pe averea imobiliara a Institutului de
Cercetări Alimentare (ICA) încă din 1991. Atunci, Crescent s-a asociat cu ICA şi a fost
înfiinţată firma Bioprod, la care offshore-ul deţinea 51%. Bioprod a avut rolul de ,,cal troian"
în fraudarea ICA.
Câţi bani au fost trimişi din România către Panama şi câţi au fost aduşi. În perioada
2003-31 martie 2016, 286 de persoane fizice şi companii au trimis din România 50,5 milioane
de euro către Panama şi au adus 21,7 milioane de euro conform Oficiului Naţional de Prevenire
şi Combatere a Spălării Banilor. Panama este un areal cu posibilităţi şi legături faptice de
protecţie a unor tranzacţii, fluxuri financiare cu conţinut în zona spălării banilor sau finanţării
terorismului", a spus acesta oficiului. Cifrele prezentate sunt influenţate de impunerea unui
plafon minim de 15.000 euro pentru tranzacţiile monitorizate. Anul trecut, Oficiul a înaintat 15
sesizări către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, ONPCSB a
transmis în 2015, 361 de cereri de informaţii către unităţi de informaţii financiare străine, dintre
care în Cipru 40 de cereri, Italia - 30, Elveţia - 26, Insulele Virgine Britanice - 16, Letonia - 15,
Panama - 11 cereri. Pentru prima dată, s-a iniţiat schimb de informaţii cu ţări precum Australia,
~ 124 ~
Macedonia, Pakistan, Mexic, Republica Dominicană sau Senegal.
În prezent ANAF a iniţiat demersuri pentru obţinerea datelor şi acestea vor fi analizate.
Prelucrarea se va face cu respectarea confidenţialităţii specifice secretului fiscal. Aici s-a
înfiinţat un grup de lucru care are ca atribuţii verificarea datelor. Se va evalua necesarul
logistic având în vedere cantitatea datelor. Până acum, pe lista Panama Papers figurează mai
mulţi cetăţeni români precum Ion Țiriac, Franak Timiş, Constantin Iacov, Sorin Ovidiu
Vîntu, Bogdan Buzăianu, Corneliu Iacubov etc.
Se cere modificarea Codului Fiscal. Vicepreşedintele Comisiei de control a SRI,
Octavian Popa, propune un amendament la Codul Fiscal prin care cei care îşi redirecţionează
profitul în companii de tip off-shore să fie impozitaţi cu 16%. Asemenea operaţiuni fiscale,
cât se poate de legale, nu fac altceva decât să evite plata impozitelor către stat. În România în
general au fost scoase sume uriaşe, pe care nu le pot estima astăzi. Această modificare a
Codului Fiscal ar uşura şi munca instituţiilor care trebuie să urmărească circuitul banilor,
aceştia fiind mult mai uşor detectabili.
Bibliografie:
Dupuis Danon M.C., „Finance criminelle”, Ed. P.U.F., Paris, 2004
Falcone G., Padovani M.,„Mafia – judecătorul şi oamenii de onoare”, Ed. Danubius,
1993
Maillard J., „O lume fără lege”, Ed. Stock, Paris, 2002
Olivier Jerez, „Spălarea banilor” Paris, 2003
Voicu C.,„Spălarea banilor murdari”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999
Voicu C.,„Criminalitatea afacerilor”, Editura MA.I. Bucureşti, 1997
Voicu C.,Voicu C.A.,Geamănu I.,„Criminalitatea organizată în lumea afacerilor”, Ed.
Pildner, Târgovişte, 2006
Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea terorismului – Varşovia, 16 mai 2005
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003;
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată;
Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, privind prevenirea şi
combaterea corupţiei, actualizata 2016;
Hotărârea Guvernului nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a
prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism;
Hotărârea Guvernului nr. 1.599/2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.
H.G. nr. 480 /2011 privind aprobarea Strategiei Naţionale de combatere a criminalităţii
organizate pe anii 2011- 2016.
~ 125 ~
CONSIDERAȚII PRIVIND MANAGEMENTUL ACȚIUNILOR DE
CĂUTARE – SALVARE
CONSIDERATIONS REGARDING SEARCH AND RESCUE MANAGEMENT
Prof. univ. dr. PIȘLEAG Țuțu

Profesor asociat, Școala Doctorală, domeniul Ordine publică și siguranță națională
tutu.pisleag@yahoo.com
Abstract:
Search-and-rescue operations are based on strategic requirements brought to strength
on the tactical decision level. In our opinion, it is highly relevant that after each action, for
the action plan to be completed and reassessed. Because of the public interest of the
community with regard to the capacity and ability of the authorities to intervene, this interest
diffuses through different channels, bringing about speculations that might reduce the degree
of confidence in the authorities, thus helping to identify factors for risk reduction. Providing
accurate information in real time contributes to the understanding of the dynamics and
evolution of the incident. They may be obtained from maps and plans that need to be
sufficient and relevant to the search area. The action plan must meet the requirements of
proportionality, according to which the aim of the action is not to be affected, the needs of
the individual and the team must be proportionate to the legitimate aim of the measure. Also,
legality, compliance, accountability and necesity become basic principles in the search
action, and any action must comply with the law.
Rezumat:
Operațiunile de căutare-salvare au la bază cerințe strategice care sunt fortificate la
nivelul deciziei tactice. În opinia noastră, este extrem de relevant că după fiecare acțiune de
intervenție, planul de acțiune să fie completat și reevaluat întrucât se manifestă interesul
public al comunității cu privire la capacitatea și capabilitatea autorităților de a interveni, se
difuzează prin diferite canale, anumite speculații care reduc gradul de încredere în
autorități, și implicit ajută la identificarea acelor factori pentru reducerea riscurilor.
Asigurarea cu informații corecte în timp real contribuie la înțelegerea dinamicii și evoluției
incidentului. Acestea se pot obține și din hărți și planuri care trebuie să fie suficiente și
relevante pentru zona de căutare. Planul de acțiune trebuie să răspundă cerințelor de
proporționalitate, potrivit cărora obiectivul acțiunii nu trebuie afectat, nevoile la nivel
individual și de echipă trebuie să fie proporționale cu scopul legitim al acțiunii. De
asemenea, legalitatea, conformitatea, responsabilitatea și necesitatea devin principii de bază
în acțiunea de căutare, orice acțiune trebuie să respecte legea.
Keywords: salvage, search procedures, statistics, tactics, techniques.
Cuvinte cheie: căutare, salvare, proceduri, statistici, tactici, tehnici.
~ 126 ~
Diversitatea provocărilor, pericolelor, amenințărilor și implicit a vulnerabilităților care
pot genera situații de urgență impune o analiză extinsă pe domenii cu scopul de a elabora o
tipologie care trebuie să fie permanent adaptată la condițiile de noutate în raport cu evoluțiile
”mediului geofizic, climatic, economic, infrastructural, informaţional şi social, astfel încât să
se asigure constant un foarte bun management al situaţiilor de urgenţă”1. Un management
modern și eficient are la bază acele principii care înlătură suprapunerea eforturilor, resurselor
și a responsabilităților fiecărei instituții, dimensionate adecvat atribuțiilor astfel încât
declanșarea acțiunii să aibă loc în timp util. Cu toate că astfel de acțiuni de intervenție au
caracteristica de reactiv, abordarea proactivă implică practici de management pe baza unor
planuri flexibile și robuste în raport cu potențialele particularități identificate sau cele
concrete potrivit situației apărute. Punerea în aplicare a unor proceduri sistematice specifice
forțelor cu atribuții în domeniu, combinate cu utilizarea unor echipamente specifice în
viziune ofensivă2 sau defensivă3 trebuie să fie concomitentă cu stabilirea obiectivelor cheie
potrivit competențelor autorităților implicate. Esențial este ca în astfel de operațiuni,
furnizarea și obținerea de informații relevante și esențiale cu scopul de a crea avantajele
tactice și operative să se transforme în oportunități reale pentru intervenție. Operațiunile de
căutare-salvare au la bază cerințe strategice care sunt fortificate la nivelul deciziei tactice. În
opinia noastră, este extrem de relevant că după fiecare acțiune de intervenție, planul de
acțiune să fie completat și reevaluat întrucât se manifestă interesul public al comunității cu
privire la capacitatea și capabilitatea autorităților de a interveni, se difuzează prin diferite
canale, anumite speculații care reduc gradul de încredere în autorități, și implicit ajută la
identificarea acelor factori pentru reducerea riscurilor.
Managementul acțiunilor de căutare-salvare implică efective dimensionate suficient
cantitativ și pregătite pentru a fi în măsură să acționeze în timp în zona de interes, existența
unor proceduri viabile care să permită un răspuns eficient, evaluarea corectă a gravității
situației, interconecatarea acțiunilor de căutare cu investigarea specifică pentru a se identifica
metodele de căutare, luarea în considerare a tuturor probelor și informațiilor relevante cât și
pentru a determina modul cum acestea pot fi deduse, operaționalizarea unor structuri
consultative independente. Practica a demonstrat că atunci când planificarea este corectă,
rezultatele sunt cele mai eficiente. Acțiunea de căutare-salvare trebuie să aibă ca punct de
referință acel model tactic și logic ce decurge din acesta. Extinderea căutării se face numai
după ce zona imediată a fost acoperită cu forțele necesare având în vedere și potențialitatea
deplasării „țintei”. Asigurarea tehnică și materială nu trebuie să devină un impediment în
planificarea resurselor.
Asigurarea cu informații corecte în timp real contribuie la înțelegerea dinamicii și
evoluției incidentului. Acestea se pot obține și din hărți și planuri care trebuie să fie suficiente
și relevante pentru zona de căutare. Planul de acțiune trebuie să răspundă cerințelor de
proporționalitate, potrivit cărora obiectivul acțiunii nu trebuie afectat, nevoile la nivel
individual și de echipă trebuie să fie proporționale cu scopul legitim al acțiunii. De asemenea,
legalitatea, conformitatea, responsabilitatea și necesitatea devin principii de bază în acțiunea
de căutare, orice acțiune trebuie să respecte legea.
1
dr. Gheorghe Văduva, Elemente de management al situațiilor de urgență și de risc extrem, p.14,
http://iss.ucdc.ro/studii-pdf/Management%20urgente.pdf
2
Cu scopul de a localiza o ”țintă”, obținerea de probe, informații, restricționarea țintei de a se deplasa etc.
3
Cu scopul de a menține libertatea de circulație, acțiune a publicului.
~ 127 ~
Toate căutările trebuie să fie documentate pentru a arăta gradul de căutare și să includă
toate zonele care au fost, indiferent de motiv, inaccesibile. Timpul și durata căutării trebuie să
fie, de asemenea, înregistrate.
În situațiile când pot exista alte cereri concurente de resurse pentru căutare, în special în
stadiile incipiente trebuie să se ia în considerare abilitățile și credibilitatea acestora legate de
confidențialitate, standardul de pregătire, licențierea sau acreditarea, reputația, impactul mass
media de a utiliza aceste resurse, reglementarea contractuală a altor servicii publice sau
private, problemele de siguranță. În elaborarea concepției acțiunii de intervenție, esențiale
sunt și următoarele activități:
- descrierea țintei (obiectivului) căutate, detalii etc.;
- stabilirea ultimei poziții, timpul, direcții probabile de deplasare;
- stabilirea circumstanțelor dispariței;
- stabilirea influenței unor factori legați de mediu, climă, intruziunea altor persoane
etc;
- elaborarea tuturor scenariilor posibile prin evaluarea informațiilor și a datelor
operative;
- elaborarea cursurilor de acțiune (scenariilor) posibile și prioritizarea celor optime;
- reevaluarea constantă cu scopul de a asigura utilizarea adecvată a resurselor
disponibile.
Trebuie reținut că, specific oricărui dezastru, ”un accident al unei aeronave poate solicita
acțiuni care nu se încadrează într-un tipar previzibil”1, și totuși astfel de accidente au loc ”de
obicei, fără avertisment, dintr-o dată și pe neașteptate; de cele mai multe ori, victimele sale sunt
toți pasagerii și membrii echipajului; se poate produce în locurile care nu sunt imediat sau ușor
accesibile”2. Potrivit reglementărilor la nivel național ”acţiunile de căutare şi salvare în
România se realizează în conformitate cu Regulamentul privind gestionarea situaţiilor de
urgenţă generate de producerea unui accident de aviaţie civilă, aprobat prin Hotărârea
Guvernului României nr. 741/2008, care stabileşte competenţele şi responsabilităţile în cazul
unei situaţii de urgenţă generate de producerea unui accident de aviaţie civilă sau de o aeronavă
civilă aflată în pericol, procedurile aplicabile privind coordonarea acţiunilor unităţilor de
alarmare, ale unităţilor operative de căutare şi/sau salvare şi ale structurilor implicate în
operaţiunile de căutare şi salvare, precum şi asigurarea unui cadru general privind gestionarea la
nivel informaţional a operaţiunilor de căutare şi salvare în cazul producerii unui accident de
aviaţie civilă”3. Sub aspectul coordonării ”operaţiunilor de căutare şi/sau salvare a aeronavelor
aflate în pericol şi a supravieţuitorilor unui accident de aviaţie civilă produs în Fir-Bucureşti,
este organizat şi funcţionează Centrul de Coordonare SAR-ROMATSA, în cadrul Regiei
Autonome Administraţia Română a Serviciilor de Trafic Aerian”4.
În cazul în care nu se cunoaşte locul unde s-a prăbuşit aeronava, coordonatorul de misiune
din CC SAR ROMATSA estimează zona în care se presupune că aeronava s-a prăbuşit la sol,
pe apă sau pe mare şi declanşează operaţiunile de căutare prin unităţile operative de căutare,
după caz Centrul de Coordonare Maritimă, în a căror zonă de responsabilitate se presupune că
1
Emergency Response Guide Military Aircraft Incidents, http://www.disasters.org/dera/library/Accident.pdf.
2
Emergency responce plan in the event of aicraft Accident Version 3.0,.
http://www.sos112.si/eng/tdocs/plan_aircraft_accident.pdf.
3
http://www.aisro.ro/aip/2016-02-04/DOCS/AIP/GEN/GEN3/LR_GEN_3_6_en.pdf.
4
~ 128 ~
ar fi avut loc accidentul. Pe perioada acţiunii de căutare, unităţile operative de căutare sunt
sprijinite de către unităţile de trafic ale ROMATSA, respectiv ale RADIONAV, pentru cazul în
care se presupune că aeronava s-a prăbuşit pe mare, prin transmiterea de informaţii actualizate
privind definirea cât mai precisă a zonei de căutare.
Unităţile operative de căutare şi unităţile de trafic ale ROMATSA şi ale RADIONAV
informează în permanenţă Centrul de Coordonare-ROMATSA, respectiv Centrul Maritim de
Coordonare, pentru cazul în care se presupune că aeronava s-a prăbuşit pe mare, cu privire la
derularea operaţiunilor de căutare. Comandantul acţiunii la faţa locului pentru salvarea
supravieţuitorilor unui accident de aviaţie civilă este desemnat, după caz, de autoritatea locală
pentru situaţii de urgenţă, de Centrul Maritim de Coordonare, dacă s-a produs pe mare sau de
directorul aeroportului dacă s-a produs în perimetrul de siguranţă al unui aeroport. Protecţia zonei
în care a avut loc un ”accident de aviaţie se face în mod operativ de către unităţile de poliţie şi/sau
de jandarmi în a căror zonă de responsabilitate s-a produs accidentul, care acţionează ca unităţi de
sprijin, în coordonarea comandantului acţiunii la faţa locului. Pe perioada operaţiunilor de salvare,
comandantul acţiunii la faţa locului dispune inclusiv măsuri pentru asigurarea asistenţei necesare
supravieţuitorilor şi rudelor acestora care se deplasează la faţa locului”1.
Chiar dacă forțele de poliție și/sau jandarmi, pompieri etc. acționează ca forțe principale
sau de sprijin, acțiunea de căutare – salvare la sol impune adecvarea formelor de intervenție
la particularitatea accidentului, în care elementele de tactică specifică trebuie conjugate cu
elementele tehnice specifice. În opinia noastră, poate cel mai simplu element tehnic ține și de
cunoașterea coordonatelor geografice exprimate în grade, minute și secunde (ex. Latitudine
45º35’59’’; Longitudine 24º44’64’’) și coordonatele geografice exprimate în grade zecimale
(ex. Latitudine 45,599987º; Longitudine 24,735178º)2.
Decriptarea comportamentului unei persoane dispărute impune cunoașterea mediului
(geologic, geomorfologic, climatic, meteorologic, hidrologic, vegetație, faună, istorie,
pericolele potențiale etc.) pentru a putea înțelege cum sunt influențate deciziile persoanei
dispărute. Pe măsură ce o persoană se aventurează într-un teritoriu necunoscut și ajunge în
1
2
latitudinea (Lat.) este unghiul dintre orice punct și ecuatorul. Liniile cu o latitudine constantă sunt numite
paralele. Ele trasează cercuri pe suprafața Pământului, dar singura paralelă care este un cerc mare este ecuatorul
(latitudine=0 grade), cu fiecare pol geografic aflat la 90 de grade (Polul Nord 90° N; Polul Sud 90° S).
Longitudinea (Long.) este unghiul spre est sau vest al unui punct arbitrar de pe Pământ: Observatorul din
Greenwich (Marea Britanie) este considerat punctul internațional cu longitudine 0 grade. Anti-meridianul
Greenwich este atât 180°V cât și 180°E. Liniile de longitudine constantă sunt numite meridiane. Meridianul care
trece prin Greenwich este meridianul primar. Spre deosebire de paralele, toate meridianele sunt jumătăți de cercuri
complete și nu sunt paralele: ele se intersectează la polul nord și la cel sud. Combinând aceste două unghiuri,
poate fi specificată poziția orizontală a oricărui punct de pe Pământ.
Gradele sunt împărțite în minute ( ′ ) și secunde ( ″ ). Există mai multe formate pentru grade, toate fiind în
ordinea Lat.-Long.: GM Grade:Minute (49:30.0-123:30.0); GMS Grade:Minute:Secunde (49:30:00-123:30:00);
GZ Grade Zecimale (49.5000-123.5000), de obicei cu 4 zecimale.
Pentru a face conversia de la primele două formate la ultimul, gradele zecimale sunt egale cu numărul întreg
de grade, plus minutele împărțite la 60, plus secundele împărțite la 3600. La momentul actual gradele zecimale
sunt formatul cel mai utilizat. Transformarea latitudinii 45,599987º = 45º + 0,599987º; 0,599987º =
60×0,599987’=35,99922’; 35,99922’ = 35’ + 0,99922’ ; 0,99922’ = 60×0,99922’’= 59,9532’’, Latitudinea in
grade, minute şi secunde este 45,599987º = 45º35’59,9532’’; Transformarea longitudinii 24,735178º = 24º +
0,735178º; 0,735178º = 60×0,735178’ = 44,11068’; 44,11068’ = 44’+0,11068’; 0,11068’ = 60×0,11068’’= 6,64’’
Longitudinea in grade minute si secunde este: 24,735178º = 24º44’6,64’’. Coordonatele (45,416166;
25,494375) sunt (45º35’59,9532’’; 24º44’6,64’’).
~ 129 ~
imposibilitatea de a se orienta, se poate situa în două ipostaze: nu conștientizează pierderea,
atunci când crede că știe unde se află și ulterior conștientizează pierderea, când realizează
situația și intră într-o stare extrem de emoțională (frică, creșterea adrenalinei, creșterea
frecvenței cardiace, dilatarea pupilelor, claustrofobie etc.) care afectează capacitatea de
percepție a reperelor mediului în care se află. Din cauza impulsului de a găsi calea (direcția)
potrivită, persoana în cauză devine tot mai dezorientată, are dificultăți severe în reorientare,
sentimente de abandon.
Analiza tuturor incidentelor care impun căutarea și salvarea persoanelor dispărute trebuie
să conducă la elaborarea unor instrumente pe baza cărora să se poată calcula probabilitatea
suprafeței în care pot fi descoprite victimele. În acest sens se au în vedere statisticile1,
elementele variabile de mediu, variabilele fiziologice, panta terenului, densitatea vegetației,
denivelările terenului, gradul de accesibilitate, momentul zilei (nopții), anotimpul, vârsta,
sexul, starea fizică și de oboseală a persoanei etc. Arhivarea acestor elemente, și nu numai,
oferă datele necesare care pot fi accesate cu ușurință în cazul unor incidente similare în viitor.
Avem în vedere și faptul că astfel de operațiuni sunt caracterizate de o diversitate de
constrângeri în care timpul este extrem de critic și orice întârziere conduce la consecințe
dramatice. Utilizarea statisticilor specifice în astfel de operațiuni contribuie la perfecționarea
tacticilor de intervenție, reducerea timpului de intervenție, creșterea gradului de pregătire a
personalului, perfecționarea procedurilor de cooperare și colaborare, reducerea costurilor
materiale și umane.
Utilizarea hărților prin Sistemul de Informații Geografice (GIS) ajută la vizualizarea,
analiza și interpretarea datelor și informațiilor din teren, întrucât hărțile sunt cea mai
importantă resursă pentru echipele de căutare în teren. Dezvoltarea de „software GIS a
condus la utilizarea unei varietăți de hărți topografice 2D și 3D pentru o vizualizare mai bună
în teren”2. Acest sistem reprezintă un mare avantaj pentru operațiunile de căutare în curs de
sefășurare dar mai ales și pentru cele viitoare ca urmare a posibilității de arhivare într-o
structură recuperabilă printr-o revizuire ulterioară.
În cazul copiilor dispăruți este necesar să se aibă în vedere scenariile prin care se poate
decripta comportamentul acestora, având în vedere că în realitate nu există indicatori foarte
clari cu privire la ceea ce ar putea face un copil dispărut. În astfel de situații se recurge la
profilul comportamental elaborat pe bază de statistici prin care se poate selecta cel mai
probabil scenariu. Așadar, ”primul pas în acest proces de căutare este luarea în considerare a
posibilelor scenarii potrivit celor cinci grupe de vârstă pentru copii și a profilurilor
comportamentale”3 față de care forțele implicate elaborează strategiile de căutare. Pe baza
gupelor de vârstă (1-4 ani; 5-8 ani; 9-11 ani; 12-14 ani; 15-16 ani ani) și a comportamentelor
specifice acestora se poate stabili cu o mai mare probabilitate zona de căutare și deopotrivă
utilizarea mult mai eficientă a forțelor angajate.
1
Pot fi extinse pe criterii: cine sunt persoanele dispărute; cauzele dispariției; când au dispărut; cine și câte
persoane au fost găsite; unde se pierd; cum se comportă în astfel de situații etc.
2
George Durkee, Vanessa Glynn-Linaris, Using GIS for Wildland Searchand Rescue, July 2012, esri,
http://www.mapsar.net/files/gis-for-wildland-search-and-rescue-ebook.pdf.
3
http://www.missingpersons.gov.au/~/media/mp/files/pdfs/missing% 20persons%20 understanding%
20planning%20respondi.pdf.
~ 130 ~
Procentul cumulativ al
cazurilor Intervalul de timp de la raportare și loc
20% 45 minute
40% o oră și 30 minute
50% două ore
70% trei ore
80% patru ore
90% cinci ore și 30 minute
99% 30 de ore
Locul probabil de descoperire
31% pe stradă, în locuri publice, parcuri
27% revin la locul lor de reședință
21% la rude
19% la prieteni
3% la magazine, centre comerciale
(comunitare)
Distanţa dintre locul dispariției și locul unde
poate fi găsit
30% 350 m
50% 550 m
70% 1,1 km
80% 1,3 km
90% 1,8 km
99% 6,8 km
Fig. nr. 1 - Timpul, locul și distanța necesare pentru localizarea copiilor dispăruți,
grupa de vârstă 5 – 8 ani1
Pentru selectarea zonei de căutare în care se concentrează forțele, se impun două cerințe
majore: acoperirea realistă cu forțe a zonei și analiza acesteia din perspectiva furnizării
probabilității rezonabile pentru găsirea copilului în cauză. Pe baza acestor considerații, a
concluziilor din analiza acțiunilor de căutare-salvare, și nu numai, este nevoie de
centralizarea datelor privind comportamentul în astfel de situații, categoriile de vârstă, timpul,
anotimpul, condițiile meteo, terenul etc.
1
http://www.missingpersons.gov.au/pdf.
~ 131 ~
Fig. nr. 2 - Sistemul de informații geografice (GIS) - sistem informatic pentru
captarea, stocarea, verificarea și afișarea datelor referitoare la pozițiile de pe suprafața
pământului (poate afișa mai multe tipuri diferite de date pe o hartă). Utilizarea hărților
de planificare prin care sunt subliniate nevoile de căutare ale echipei de planificare prin
vizualizarea informațiilor geospațiale1
Fig. nr. 3 - Utilizarea dronelor pentru înregistrarea video de înaltă definiție a zonei
de căutare2
Bibliografie:
Anexa 12 la Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, încheiată la Chicago la 7
decembrie 1944
Convenţia internaţională (S.A.R.) din 1979 privind căutarea şi salvarea pe mare – SOLAS
Legea nr.130/2000 de aprobare (cu modificări şi completări) a Ordonanţei Guvernului
nr.29/1997 privind Codul civil aerian
1
https://www.google.ro/search?q=GIS+applies+data+and+information+in+a+layered.
2
http://makezine.com/2015/12/15/search-and-rescue-teams-aim-to-save-lives-off-the-shelf-drones/.
~ 132 ~
Legea nr.15/2005 de aprobare (cu modificări şi completări) a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă
Hotărârea Guvernului nr.1251 din 17 octombrie 2007 de modificare şi completare a
Hotărârii Guvernului nr.74/1991 privind organizarea şi funcţionarea Regiei autonome
ROMATSA
Hotărârea Guvernului nr.741 din 9 iulie 2008 de aprobare a Regulamentului privind
gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de producerea unor accidente de aviaţie civilă
Manualul IAMSAR (International Aeronautical and Maritime Search and Rescue)
Reglementarea Aeronautică Civilă Română RACR-ATS “Serviciile de traffic aerian”
ediţia a II-a, 2008
Reglementarea Aeronautică Civilă Română RACR-ASMET “Asistenţa Meteorologică a
Activităţilor Aeronautice Civile”, ediţia a IV-a, 2008
Proceduri şi Instrucţiuni de Aeronautică Civilă PIAC-ATS “Serviciile de trafic aerian”,
ediţia a II-a, 2008
http://iss.ucdc.ro/studii-pdf/Management%20urgente.pdf
http://www.sos112.si/eng/tdocs/plan_aircraft_accident.pdf
http://www.aisro.ro/aip/2016_en.pdf
http://makezine.com/2015/12/15/search-and-rescue-teams-aim-to-save-lives-off-the-
shelf-drones/
https://www.google.ro/search?q=GIS+applies+data+and+information+in+a+layered
http://www.mapsar.net/files/gis-for-wildland-search-and-rescue-ebook.pdf
http://www.missingpersons.gov.au/~/media/mp/files/pdfs/missing%20persons%20unders
tanding%20planning%20respondi.pdf
~ 133 ~
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA POLIȚIEI
JUDICIARE
SOME CONSIDERATIONS ON THE EVOLUTION OF JUDICIAL POLICE
Prof. univ. dr. ȘERB Stancu

Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”
stancuserb@yahoo.com
Lector univ. dr. SECĂREANU Marian

mariansecareanu@yahoo.com
Abstract:
Starting from the perception of the phenomenon’s evolution in its essence, of course, all
the rules and relationships that govern this complex task, are perfectibile for the purposes of
their adaptation to the current criminal trends in the field.
This research paper was meant to be primarily a cumulation of knowledge of the
European realities in the field, then as a means of identification of national and international
rules, pursuing the underlining of shortcomings and the making of concrete proposals for
streamlining the work of the judicial police, proposals for the improvement of the legal,
institutional and procedural framework, all on international level but also on European level.
The police, needed in any state, cannot, however, ignore and even more, neglect
democracy. Indeed, the organization and functioning of the police, was and still is one of the
fundamental problems on which depends the democratic or totalitarian character of a state.
No matter how ideal would be the governing of the police, its activities mostly depend on
the professionalism and fairness of its officials. It is a truth that stems from the evolution of
the law and science of administration that the public services do not worth anything if its
officials are not proficient, trained and loyal to its functioning.
Regarding the police, the main body of internal order in a state, there has always been a
state of confusion and a hateful mentality. Even today it is claimed that the police are meant
to protect the Government’s political partisans and to persecute their opponents, which is an
outdated concept. The police needs to ensure the satisfaction of all citizens and the natural
progress towards democracy in Romania, both in the present, but with greater strength in the
future.
Freed from the pressure or political influences, the Romanian police must obey only the
law and the truth, enjoying at the same time an enhanced dignity.
On the status of the Romanian policeman (rights, obligations and liabilities) depends
whether we live or we will live in a state of disarray or of tranquility. In other words, the way
in which the police is organized and operates reveals whether our society is virtuous or full
of vice and immorality.
In the increasingly dynamic rhythm of the present-day life, dominated more and more by
the turmoil of the national, social, political and economic unrest, and at the same time, in the
context of the recrudescence of crimes of all sorts, police duties are amplified and become
~ 134 ~
increasingly more difficult. In all that he undertakes in order to practice his profession or in
his social life, the policeman must know that he has no other judge than the law and the
community in whose service he is bound.
Rezumat:
Plecând de la percepţia evoluţiei fenomenului în esenţă, desigur, toate normele şi
relaţiile care guvernează această activitate complexă, sunt perfectibile în sensul adaptării lor
la tendinţele infracţionale actuale în domeniu.
Prezenta lucrare de cercetare s-a vrut a fi în primul rând un cumul de cunoaştere a
realităţilor europene în domeniu, apoi o identificare a normelor internaţionale şi naţionale,
urmărind identificarea lacunelor şi emiterea de propuneri concrete pentru eficientizarea
activităţii poliţei judiciare, propuneri de îmbunătăţire a cadrului juridic, instituţional şi
procedural- acţional, toate în plan internaţional dar şi în plan european .
Poliţia, necesară în orice stat, nu poate însă ignora şi cu atât mai mult neglija
democraţia. Într-adevăr, organizarea şi funcţionarea organelor de poliţie, a fost şi este una
dintre problemele capitale de care depinde caracterul democratic sau totalitar al unui stat.
Oricât de ideală ar fi organizarea poliţiei, activitatea acesteia depinde în cea mai mare
măsură de pregătirea profesională şi corectitudinea funcţionarilor săi. Este un adevăr
desprins din evoluţia dreptului şi ştiinţei adminsitraţiei cum că, serviciile publice nu
valorează nimic dacă funcţionarii nu sunt competenţi, pregătiţi şi loiali funcţionării acesteia.
În legătură cu poliţia, principalul organ al ordinii interne într-un stat, a existat
întotdeauna o stare de confuzie şi o mentalitate detestabilă. Chiar şi astăzi se opinează că
poliţia este menită să protejeze partizanii politici ai guvernului şi să persecute pe adversarii
acestora, ceea ce constituie o concepţie învechită. Poliţia trebuie să asigure satisfacţie
tuturor cetăţenilor şi progresul firesc spre democraţie în România, atât în prezent, dar cu o
mai mare vigoare în viitor.
Eliberată de presiuni ori influenţe politice, poliţia română trebuie să se supună numai
legii şi adevărului, bucurându-se în acelaşi timp de o demnitate sporită.
De statutul poliţistului român (drepturi, obligaţii şi răspunderi) depinde dacă trăim sau
dacă vom trăi într-o stare de dezordine sau în linişte. Altfel spus, după felul în care este
organizată şi funcţionează poliţia, se poate vedea dacă societatea noastră este plină de
virtute sau încărcată de vicii sau moravuri.
În ritmul tot mai dinamic al vieţii de azi, dominată din ce în ce mai mult de agitaţia
frământărilor naţionale, sociale, politice şi economice, iar pe da altă parte faţă de
recrudescenţa infracţiunilor de tot felul, sarcinile poliţiei se amplifică şi devin din ce în ce mai
dificile. În tot ce întreprinde pentru exercitarea profesiei sale sau în viaţa socială, poliţistul
trebuie să ştie că nu are alt judecător decât legea şi comunitatea în serviciul căreia se află.
Keywords: judicial police, investigating crime, combating organized crime, judicial

notice of police, justice act.
Cuvinte cheie: poliție judiciară, investigarea criminalităţii, combaterea crimei

organizate, aviz de poliție judiciară, actul de justiţie.
~ 135 ~
Societatea românească de astăzi poate fi caracterizată, fără să greșim câtuși de puțin,
printr-o acumulare foarte mare de contraste, evidente în aproape toate domeniile principale
ale vieții: economic, social, politic, administrativ ori al justiției.Avem o economie mult mai
comprimată decât cea socialistă dar dinamică și într-o continuă ascensiune, pe de o parte, și
structuri economice amorțite de timp ți care refuză să se modernizeze. Am început să
realizăm faptul că societatea civilă poate fi un factor de progres, dar amorțeala unor categorii
sociale ori a unor actori sociali nu ne dă garanția că ei pot schimba în bine viața socială a
țării. În fine, structurile administrative s-au adaptat la noile realități sociale dar manifestă
lentoare și lipsă de inițiativă în adoptarea unor practici eficiente în aplicarea legii.
Există o puternică polarizare a energiilor către două mari direcții de acțiune pentru
evoluția socială. Primul către integrarea cât mai deplină în structurile europene și
euroatlantice, integrare care a trenat mai mult de douăzeci de ani și care parcă nu se mai
termină. Cea de a doua direcție ne trimite către o societate mai tradiționalistă, cu accente
sociale mai vizibile, în condițiile în care criza economică pare să fi ajuns la apogeu.Peste
aceste opțiuni de evoluție se suprapune un fenomen social greu de explicat în totalitate, dar
mult prea vizibil pentru a nu fi adus în atenție aproape cu obstinație: corupția.
La nivel economic și social problemele se rezolvă la nivelul actului de decizie politicăși
observăm cu amărăciune că atunci când vorbim de corupție ca fenomen psihosocial actorii
politici au o abordare uneori complet diferită atunci când se pune problema combaterii
acestui fenomen. Din păcate actele elaborate de diferite structuri ale statului de multe ori se
bat cap în cap, organismele care trebuie să aplice legea, în această materie, sunt sistematic
împiedicate să facă acest lucru, iar puținele forțe care luptă cu adevărat pentru eradicarea
acestui fenomen, cele mai multe sunt din păcate cele europene sau euroatlantice.
Poate cel mai elocvent exemplu este recenta decizie a Curții Constituționale nr. 51 din 16
februarie 2016 și care a hotărât revizuirea și completarea dispozițiilor legale în materia
interceptărilor. Venită într-un moment sensibil al luptei anticorupție, scoaterea S.R.I. din această
paradigmă, a creat pentru moment un vid de activitate pentru cei îndrituiți să facă această muncă
și care trebuie să se regăsească în componența Poliției Judiciare. De altfel pe marginea locului și
rolului Poliției judiciare, s-a scris destul de puțin, poate și pentru faptul că până în acest moment
reglementările în domeniu erau într-o oarecare contradicție cu practica judiciară.
Pe scurt până la apariția deciziei Curții constituționale, puteau fi găsiți polițiști judiciari
detașați permanent doar la D.N.A., iar acolo pentru perioade determinate de timp (pentru
instrumentarea unor anumite dosare). Procurorul solicita structurii polițienești detașarea unui
număr de ofițeri de poliție judiciarădintre cei care primeau aviz din partea unității de parchet,
în funcție de nevoi.
În statul de drept, poliţia se află în subordinea autorităţilor civile, excluzându-se
politizarea ei, prin reconsiderarea menirii sale civice şi sociale: ea este văzută ca un factor de
stabilitate şi echilibru de protecţie socială, un garant al tuturor libertăţilor şi drepturilor
cetăţeneşti înscrise în Constituţie1.
Ideile despre cum ar trebui să arate instituţia poliţiei sunt extrem de variate, iar părerile
privind maniera în care poliţia ar trebui să intervină par să nu ajungă la un final comun.
Oricum ar fi văzută această autoritate a statului, poliţia a fost şi este o parte importantă a
1
Tudor Dănuţ – Tudor Dănuţ – Poliţia în statul de drept, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,
2000,pag.4
~ 136 ~
societăţii, purtând întotdeauna amprenta acesteia, comportându-se ca atare, cu bune şi rele,
altfel spus, poliţia este o oglindă a comunităţii, a oamenilor în mijlocul cărora îşi desfăşoară
activitatea1.
,,S-a zis că poliţia judiciară e ochiul justiţiei”, scriau acum un secol comisarii I.Gr. Perieţeanu
şi I.A. Dumitrescu, autorii cărţii ,,Manual teoretico-practic de poliţie judiciară’’2. Fără îndoială că
ofiţerii se aflau sub influenţa importantei legi a lui Vasile Lascăr, ei definind poliţia astfel: „acea
instituţiune care are de scop de a menţine ordinea şi liniştea publică, de a garanta fiecărui cetăţean
siguranţa persoanei şi a averii sale, de a urmări pe aceia care tulbură ordinea şi siguranţa socială,
stabilind şi aducând probele vinovăţiei lor şi trimiţându-i înaintea justiţiei”.
În opinia noastră, poliţia judiciară constituie cel mai important şi dinamic pilon al Poliţiei
Române, răspunzând de politica de combatere a criminalităţii grave şi organizate. De aceea,
adoptarea Legii nr.364/2004 a constituit primul pas către recrutarea şi formarea unor poliţişti
specializaţi în investigarea infracţiunilor de natură judiciară, din sfera criminalităţii organizate
sau a criminalităţii economico-financiare3.
În practică există mai multe abordări în ceea ce privește locul și rolul poliției judiciare.
Astfel, o primă discuție se referă la componența acestei structuri în cadrul unității de poliție și
dacă aceasta ar trebui să se găsească la nivelul unității de poliție ori la nivelul parchetului.
Potrivit Codului de Procedură Penală procurorul poate delega unele atribuțiuni de
urmărire penală ofițerilor sau agenților de poliție care au aviz din partea parchetului pentru a
desfășura astfel de activități. La nivelul unei unități de poliție cea mai mare parte a polițiștilor
care desfășoară activități în teren (investigații criminale, combaterea infracționalității
economico-financiare, ordine publică) desfășoară activități de poliție judiciară potrivit
specificului acestora și în funcție de avizul dat de procurori, iar din totalul polițiștilor de la o
unitate teritorială circa 60% desfășoară astfel de activități.
Problema care se pune este unde trebuie să-și desfășoare activitatea aceștia, la poliție sau la
parchet sau mai precis în subordinea cu se află aceștia? La o primă analiză ar trebui să ținem
cont de rațiunile care au dus la înființarea poliției judiciare și anume de a crea o structură în
cadrul poliției ca auxiliar al justiției. Această structură trebuie să fie constituită din cei mai buni
polițiști, specializați în varii domenii, astfel că sub conducerea procurorului să desfășoare
activități de urmărire penală pentru tragerea la răspundere a autorilor de infracțiuni.
Cu alte cuvinte, avem nevoie de ofițeri de poliție sau agenți de poliție, foarte bine
pregătiți care, folosind infrastructura poliției și nu numai, aplicând metode procedurale dar și
polițienești să reușească să dovedească vinovăția sau nevinovăția unor persoane suspectate de
săvârșirea unor infracțiuni. Aceștia vor întocmi sub coordonarea procurorului acte de
urmărire penală( audieri, confruntări, percheziții corporale sau domiciliare, comisii rogatorii,
etc.) și vor desfășura acțiuni polițienești (investigații, verificări, culegere de informații, filaje,
interceptări etc.).
Din cele arătate mai sus, rezultă că pregătirea acestora este esențială atunci când sunt
selecționați. Mai precis trebuie să fie în primul rând polițiști ceea ce impune o pregătire de
1
Popa Diana – „Internaţionalizarea” fenomenului infracţional în România-perioada interbelică. Studiu de
caz, în Revista de Investigare a Criminalităţii nr.2/2008, pag.98
2
I. Gr. Perieţeanu, I. A. Dumitrescu – Manual teoretico-practic de poliţie judiciară, Stabilimentul de Arte
Grafice ,,Universala”, Bucureşti, 1904, p.VII
3
Prună Ştefan, Ştefan Cristian-Eduard – Unele consideraţii privind cadrul juridic şi instituţional al poliţiei
judiciare în România, în Revista de Investigare a Criminalităţii nr.4/2009, pag.51
~ 137 ~
specialitate polițienească dar și juridică de foarte bună calitate. Facem precizarea că acești
profesioniști vor desfășura cea mai mare parte a anchetei penale, deoarece procurorul nu
poate face față volumului uriaș de muncă existent în acest moment. Din informațiile pe care
le deținem un procuror are sub supraveghere circa 4-5.000 de dosare penale, iar în circa 900-
1200 lucrează efectiv (nu de la un capăt la altul) ci numai cu ajutorul poliției judiciare.
Dacă revenim la întrebarea de mai sus, după părerea noastră poliția judiciară trebuie să
aparțină efectiv de unitatea de poliție din următoarele considerente: avem de a face cu
personal polițienesc pregătit în școlile de poliție, care folosește infrastructura și resursele
poliției și aplică metode și tehnici polițienești. De altfel cea mai mare parte dintre polițiștii
care au atribuțiuni de poliție judiciară au și alte sarcini în cadrul structurii polițienești (ex.
prevenire, documentare informativă etc.)
Din punct de vedere al locului în care își desfășoară activitatea apreciem că potrivit legii,
acest lucru este la latitudinea procurorului care poate hotărî după caz. Potrivit noii organizări
realizate după apariția legii 51/2016 structurile centrale dar și județene ale Parchetului și a
D.I.I.C.O.T. pot beneficia de o structură permanentă a poliției judiciare similară cu D.N.A.
lucru pe care îl considerăm benefic.
Acest lucru presupune ca polițiștii judiciari dă-și desfășoare activitatea în cadrul unității
de parchet, din punct de vedere legal să fie în subordinea procurorului, iar funcțional să
aparțină de unitatea de poliție.
Cu privire la acest aspect există în acest moment o serie de discuții datorate unor
reglementări neclare în materie.
Astfel, șefii unităților de poliție s-au plâns de mai multe ori de faptul că nu au putut
aprecia la justa valoare activitatea polițiștilor judiciari deoarece în afară de caracterizarea pe
care o primesc anual de la parchet, nu au nici un fel de control asupra evoluției profesionale a
subordonaților lor. Mai mult aceștia nu participă la pregătirea profesională sau celelalte
categorii de pregătire organizate în unitate datorită volumului foarte mare de muncă.
Considerăm că acest probleme pot fi rezolvate la nivelul conducerii unității printr-un
ordin de linie a cărui respectare este obligatorie.
În practică au mai apărut totuși o serie de disfuncționalități datorate pe de o parte lipsei
de personal, iar pe de altă parte lipsei de pregătire a unor polițiști din poliția judiciară.
Acest lucru a avut ca efect întocmirea unor dosare penale de slabă calitate cu un probatoriu
insuficient ori cu acte de urmărire penală prost întocmite. Apreciem că la nivelul poliției
judiciare trebuie să existe o formă de organizare în două compartimente: primul axat pe găsirea
autorilor neidentificați, iar cel de-al doilea pe realizarea anchetei (cercetare penală).
Această formă de organizare existentă până la sfârșitul anilor ..90, a fost bine gândită,
deoarece avea în componența sa profesioniști anume pregătiți pentru genul de activitate pe
care îl desfășurau, iar calitatea actelor de urmărire penală și a anchetei propriuzise era mult
mai bună.
Apreciem că revenirea la această formă de organizare ar aduce un plus de calitate actului
de justiție. Dar cele mai bune argumente în sprijinul celor afirmate se găsesc în calitatea și
competența profesioniștilor care pot fi aduși să desfășoare aceste activități.
De la început facem precizarea că activitatea de anchetă nu poate fi realizată bine de toți
polițiștii. Pentru aceasta este nevoie de polițiști cu niște calități deosebite care trebuie cultivate
în timp. Astfel avem nevoie de oameni inteligenți, buni profesioniști în domeniul lor de
activitate, obligatoriu absolvenți ai unei facultăți de drept (din păcate procentul absolvenților de
~ 138 ~
drept în această categorie este de circa 50%), buni psihologi, cu multă experiență în domeniul
relațiilor interumane, perseverenți, animați de dorința de a face dreptate.
Toate aceste calități trebuie identificate și cultivate încă din procesul de pregătire. Ar fi
bine dacă în Academia de Poliție aceste persoane ar fi selecționate și pregătite în mod special
pentru acest gen de activități profesionale. Nu ar strica ca până la obținerea avizului de poliție
judiciară și numirea lor ca anchetatori să lucreze în alte posturi, de regulă în compartimentul
specializat pentru găsirea autorilor neidentificați.
Pentru identificarea calităților viitorilor polițiști judiciari apți să lucreze ca anchetatori ar fi
necesar aplicarea unor baterii de teste de aptitudini, pe lângă cele de cunoștințe absolut
obligatorii. În fine, în procesul de pregătire trebuie să existe ca metode didactice cele de genul
..jocului de rol.. sau ..simulării.., iar practica anuală să fie orientată către aceste formațiuni.
Numai aşa se va evita ca în viitor să nu se mai repete situaţiile în care poliţia era
etichetată ca o instituţie „obosită”, dezorientată, fără vlagă sau coruptă, aşteptând pasiv
schimbarea echipelor manageriale, la nivel central şi local1.
În concluzie, considerăm că o astfel de activitate necesită o mai bună organizare, mai
ales acum când poliția judiciară devine un pivot și mai important în lupta împotriva
criminalității. Toată lumea știe că poliția judiciară desfășoară un procent semnificativ din
ancheta penală. Fără ea procurorul ar fi pur și simplu copleșit de evenimente. De aceea
apreciem că o reorganizare a acesteia este absolut necesară ținând cont de faptul că polițistul
judiciar desfășoară și alte activități operative în cadrul unității de poliție (mai puțin cei
detașați la parchete, la D.N.A. ori D.I.I.C.O.T.), iar reorganizarea trebuie să oficializeze cele
două compartimente din interiorul ei menționate mai devreme.
Bibliografie:
I. Gr. Perieţeanu, I. A. Dumitrescu, Manual teoretico-practic de poliţie judiciară,
Stabilimentul de Arte Grafice ,,Universala”, Bucureşti, 1904
Petru Albu – Crima organizată în perioada de tranziţie, o ameninţare majoră la adresa
securităţii internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative,
Bucureşti
Popa Diana, „Internaţionalizarea” fenomenului infracţional în România-perioada
interbelică. Studiu de caz, Revista de Investigare a Criminalităţii nr.2/2008
Prună Ştefan, Ştefan Cristian-Eduard, Unele consideraţii privind cadrul juridic şi
instituţional al poliţiei judiciare în România, Revista de Investigare a Criminalităţii
nr.4/2009
Secăreanu Marian, Managementul activităţilor de investigare a criminalităţii în cadrul
poliţiei judiciare, Editura Sitech, 2013
Tudor Dănuţ, Poliţia în statul de drept, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000
1
Petru Albu – Crima organizată în perioada de tranziţie-o ameninţare majoră la adresa securităţii
internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007.
~ 139 ~
~ 140 ~
SECȚIUNEA
„ORDINE PUBLICĂ ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ”
~ 141 ~
~ 142 ~
OPINII CRITICE ASUPRA ABORDĂRII DEFINIȚIEI
TERORISMULUI ÎN SPAȚIUL ARABO-ISLAMIC
CRITICAL VIEWS APPROCHING THE DEFINITIONS OF TERRORISM

IN THE ARABO-ISLAMIC FRAMEWORK
Dr. VIOREL Gheorghe

Ministerul Afacerilor Interne
viorelgheorghe@yahoo.com
Drd. ALEXE Eva

Școala Doctorală Ordine Publică și Siguranța Națională
kittenkitten0220@yahoo.co.uk
Abstract:
Terrorism is a wide spread phenomenon taking into account the historical span of time
in the evolution of human beings and it can’t be attributed to a nation, religion or doctrine
but it represents an extremist behavior mainly manifested on the religious, political and
ideological plane. Assigning a definition to terrorism proved to be difficult but it could also
be dangerous taking into account, on one hand, that every nation has its own experience
dealing with terrorism acts and on the other hand terrorism is a dynamic phenomenon which
can manifest differently from culture to culture, religion to other, country to country, from a
historical period to other or from an ideology to other.
In the case of Arab states there is a different level of comprehending the terrorist
phenomenon and also of comprehending the term of terrorism „Irhab” itself. Those levels
occurs on language, religion taking into account Sharīʿah and Coran, and the definition of
terrorism adapted by the Arab states at the national juridical level of each state.
On the juridical level the Arab states adapted the term terrorism „Irhab” from the
western culture; a term which is regarded with skepticism from the conservative part of the
community that would desire that the term to be fetched from the Sharīʿah namely „Warrior”
and for the legislation to be developed accordingly.
The Arab states are relatively new included in the‘’Terrorist Combating Club” with
legislating which date even back to 2014 and mainly influenced by the events that took place
in each state separately in which the terrorist phenomenon is amid by the exacerbation of
religious and identity expression without taking into calculation a potential legislative
harmonization despite the fact that both the Arab League and the Organization of Islamic
Cooperation have made efforts in this regard, furthermore in the case of the Arab League
existed a co-operative approach of establishing an Arab intervention force which by the
authorized voice of Mr. Ahmad Al-Mushriqi, president of the Council on foreign and security
policy area from the Arab Parliament stated: “the intervention force for combating
terrorism should by Arabic and not foreign to not allow or give the opportunity or even
promoting, at the Islamic world level, the terrorist or insurgent activities by giving those
groups an excuse in doing so”.
~ 143 ~
Rezumat:
Terorismul a reprezentat un fenomen larg răspândit pe parcursul evoluției societății
umane și nu poate fi atribuit unei religii, națiuni sau doctrine, ci reprezintă un comportament
extremist manifestat cu precădere în plan politic, religios și ideologic.
Atribuirea unei definiții terorismului s-a dovedit a fi un proces anevoios, însă poate fi și
periculos având în vedere că, pe de o parte, fiecare stat are propria sa experiență, iar pe de
altă parte terorismul reprezintă un fenomen dinamic cu manifestări diferite în funcție de
cultură, religie, țară, perioadă istorică, ideologie, etc.
În cazul statelor arabe regăsim diverse nivele de înțelegere a fenomenului terorist, dar și
de percepere a termenului de terorism “Irhab”. Aceste diferențe de înțelegere se regăsesc în
limbă, religie lunând în considerare Sharia și Coranul, dar și în definițiile terorismului
adoptate în legislația statelor arabe.
În legislația statelor arabe a fost adoptat teremenul de terorism “Irhab” din cultura
occidentală; termen privit cu scepticism de conservatori, care ar dori ca termenul să fie
preluat din Sharia și anume “Războinic”, iar legislația să se fi fost elaborată ca atare.
Statele arabe sunt relativ nou incluse în “clubul combaterii fenomenului terorist” cu o
legislație, care datează chiar și din 2014 și înfluențată, în principal, de evenimentele, care au
avut loc în fiecare stat în parte pe fondul exacerbării fenomenului terorist de expresie
religioasă și identitară neluându-se în calcul o eventuală armonizare legislativă, în ciuda
faptului că, atât Liga Arabă, dar și Organizația de Cooperare Islamică au depus eforturi în
acest sens, ba mai mult, în cazul Ligii Arabe a existat și o abordare operativă prin inițiativa
înființării unei forțe de intervenție arabă comuncă, care prin vocea autorizată a d-lui Ahmad
Al-Mushriqi, președinte al Consiliului Politic de Externe și Securitate Zonală din
Parlamentul Arab:” forța de intervenție pentru combaterea terorismului ar trebui să fie
arabă și nicidecum străină pentru a nu oferi prilej sau promovarea, la nivelul lumii islamice,
a justificării unor activități teroriste sau insurgente”.
Keywords: the terrorist phenomenon, the meaning of terrorism in Arabic language,

terrorism as per Sharia and Coran, terrorism in the legislation of Arab States, Islamic State.
Cuvinte cheie: fenomenul terorismului, semnificația terorismului în limba arabă, terorismul

conform Sharīʿah și Coranului, terorismul în legislația statelor arabe, Statul Islamic.
Argumentum
Terorismul este un fenomen răspândit în toate regiunile globului, care nu poate fi atribuit
vreunui popor, nații sau religii, materializat printr-un comportament de esență extremistă, și
manifestat, cu precădere, pe plan ideologic, religios sau politic, nelipsit din istoria umanității
pe parcursul evoluției sale.
Din perspectivă jurisprudențială sau cutumiară, în spațiul de referință se pune problema a
ceea ce reprezintă într-adevăr terorismul, cu accent pe semnificația termenului în limba arabă,
și cum a fost asimilat în legislațiile naționale ale statelor arabe.
Textul juridic în context religios

Terorismul (trad. arab. „Irhab”) semnifică „a speria”, „a îngrozi”, nefiind un termen bine
definit, doar generic, semnificația fiind mai degrabă dată de persoana care îl rostește. În Coran,
~ 144 ~
acest termen apare în Surat Al-Baqara1, versetul 402, unde Allah a poruncit credincioșilor să se
teamă de el folosind cuvântul anterior menționat: „Să vă temeți de mine”. De asemenea, Allah a
mai poruncit ca musulmanii să fie pregătiți să înfrunte dușmanii pentru a-i speria, îngrozi
folosind același termen, așa după cum reiese din Surat Al-Anfal3, versetul 604.
În Sharīʿah („Calea”), în partea care vizează infracțiunile, nu vom regăsi termenul de
terorism „Irhab”, însă vom regăsi termenul de „războinic”, alături de alte infracțiuni pe care
islamul le-a statuat și le-a stabilit o pedeapsă clară, în scopul protejării persoanei și
proprietății, precum: omorul, furtul, curvia, etc., iar pentru persoanele, care seamănă groază
printre semeni, „războnicii”, cum sunt bandele de tâlhari, așa după cum sugerează Surat Al-
Ma'ida5, în versetele 44 și 456, aceștia vor fi omorâți sau crucifiați, sau li se va tăia mâinile și
picioarele sau vor fi izgoniți, la care se va adauga și pedeapsa divină după moartea acestora.
Terorismul (a speria, a îngrozi) în islam are două conotații:
- Pozitivă („mamduh”), cu înțeles de a speria, îngrozi dușmanul prin a-i arata forță și
măiestrie pentru a-l îndepărta sau alunga;
- Negativă („mathmum”), cu sensul de a semăna teamă în rândul persoanelor, care nu
merită acest lucru pentru a-i ține sub control, exemplu fiind musulmanii, dar și „oamenii
cărților” (Ahl al - Kitab) cu care, în prealabil, s-a încheiat o înțelegere.
Definiții7 ale faptei de terorism, în special, în spațiul arabo-islamic

În legislațiile naționale ale unor state arabe/islamice a fost preluat și asimilat termenul de
terorism și nu de războnic, cu excepția Yemenului, fenomenul fiind enunțat în legislațiile
naționale, după cum urmează:
Definiția terorismului în Arabia Saudită8: „Orice faptă comisă de un infractor aplicând un
plan criminal, fie individual, fie în grup, în mod direct sau indirect, aducând atingere siguranței
naționale sau aducând prejudicii securității sociale sau stabilității țării, ori punând unitatea ei în
pericol sau încapacitând sistemul de guvernare sau a unor structuri afiliate acestuia, a defăima, a
pune statul în dificultate poziționându-l necorespunzător, a aduce prejudicii de orice natură unui
reprezentant al statului sau a surselor sale naturale sau a pune presiune asupra unui reprezentant al
statului pentru a îndeplini/a nu îndeplini un anume lucru sau a amenința cu îndeplinirea unui act
din cele mai sus menționate sau incitarea în vederea îndeplinirii lor”.
Definiția terorismului în Kuwait9: „Orice faptă comisă în Kuwait sau în altă parte, dacă
a fost realizată cu îndeplinirea următoarelor condiții: fapta a condus la moartea sau vătămarea
1
Trad. neof. din limba arabă „Vaca”.
2
Sub diverse valențe interpretative, însă fără semnificative diferențe (a se vedea, în acest sens, traducerile
în limba română a Coranului în opinia Asociației Studenților Musulmani din România, ediție princeps, Ed. Islam,
Timișoara, 1998, p. 128, pe cea a lui George Grigore, ediție revizuită și adăugită, Ed. Herald, București, 2006,
p. 22, respectiv cea a lui Silvestru Octavian Isopescul, Editura Cartier, Chișinău, 2003, p. 72, unde referirea este
prezentată la versetul 38 și nu 40.
3
Trad. neof. din limba arabă „Prada de război” (contextual).
4
Asociația Studenților Musulmani din România, Coranul cel Sfânt: traducerea sensurilor și comentarii,
ediție princeps, Ed. Islam, Timișoara, 1998, p. 635.
5
Trad. neof. din limba arabă „A mesei întinse sau servite”.
6
Ibidem, pp. 420-421, una din ultimele revelate Profetului, n.a.
7
Traducerile au fost realizate din limba arabă, de către coautorul Alexe Eva.
8
A se vedea www.asakina.com, accesat la 01.05.2016.
9
Conf. www.gcc-legal.org/LawA&SPDF.aspx?country=1&LawD=4124, accesat la 01.05.2016.
~ 145 ~
corporală a unui civil sau oricărei alte persoane, cu condiția ca maniera ostilă să fi fost
săvârșită înainte de a avea loc conflictul armat; natura faptei sau modul de organizare al
acesteia să presupună expunerea la pericol a locuitorilor; în cazul în care obligă guvernul sau
o organizație statală de a îndeplini/a nu îndeplini ceva. De asemenea, constituie infracțiune și
încălcarea oricărei convenții sau a oricărui protocol dintre cele enumerate după cum urmează:
- Convenția pentru represiunea capturării ilicite de aeronave din 1970, pusă în aplicare
prin Legea nr. 19 din 1979;
- Convenția de reprimare a actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile din
1975, pusă în aplicare prin Legea nr. 62 din 1979;
- Convenția de reprimare a infracțiunilor savârșite împotriva persoanelor care se
bucură de protecție a statelor dintre care diplomații din 1973 pentru care pedeapsa este
prevăzută în Legea nr. 72 din 1988;
- Convenția internațională împotriva luării de ostatici din 1971, pusă în aplicare prin
Legea nr. 73 din anul 1988;
- Protocolul de reprimare a actelor de violență, represiune în aeroporturile
internaționale, pusă în aplicare prin Legea nr, 71 din anul 1988, care vine în completarea
Protocolului privind reprimarea a oricăror fapte ilicite împotriva securității aviației civile
(1988), pusă în aplicare prin Legea nr. 7 din 1994;
- Protocolul de reprimare a actelor ilicite îndreptate împotriva echipajelor de navigare
pe mare (1988), pusă în aplicare prin Legea nr. 15 din anul 2003;
- Protocolul de reprimare a actelor ilicite îndreptate împotriva siguranței activelor fixe
aflate în zona neritică din 1988, pusă în aplicare prin Legea nr. 16 din anul 2003;
- Convenția internațională pentru protecția fizică a materialelor nucleare din 1980,
pusă în aplicare prin Legea nr. 12 din anul 2004;
- Convenția internațională pentru reprimarea atacurilor teroriste cu bombă din 1977,
pusă în aplicare prin Legea nr. 27 din anul 2004;
- Orice altă convenție internațională sau protocol internațional în legatură cu terorismul
sau cu finanțarea acestuia ratificat de statul Kuwait printr-o lege, care a fost publicată în
Monitorul Oficial”.
Definiția terorismului în Emiratele Arabe Unite1: „Prin terorism se înțelege, conform
prezentei legi, orice faptă sau orice omisiune la care recurge infractorul, aplicând un plan
criminal, fie la nivel individual, fie la nivel de grup, având ca scop îngrozirea sau inducerea
fricii în rândul oamenilor, dacă acest deziderat a fost înfăptuit pentru a aduce atingere siguranței
naționale sau a pune în pericol siguranța și sănătatea societății, de a răni persoane, a le pune în
pericol viața, libertatea sau integritatea; între persoane vizate se enumeră regii/președinții
statelor, membrii guvernelor împreună cu membrii familiilor acestora sau orice
reprezentant/angajat oficial al unui stat, dar și reprezentanții organizațiilor internaționale
aflându-se într-o calitate oficială precum și membrii familiei acestora, care trăiesc sub tutela lor
și sunt beneficiarii unei forme de protecție, conform legilor interne, ori de a aduce prejudicii
rudelor/afinilor acestora, a vreunui însoțitor sau a proprietăților publice/private, fie ocupându-le
abuziv prin forță/amenințare, precum și de pune vreo resursă materială în pericol”.
1
Conf. www.zayedshamn:ae/arabic/law.php?news_id=237, accesată la 27.04.2016.
~ 146 ~
Definiția terorismului în legislația Regatului Hașemit al Iordaniei1: „Orice faptă,
săvârșită cu intenție sau în vederea amenințării, a abținerii de la a înfăptui, sub orice motiv,
orice pretext, orice mijloace prin care se săvârșește o crimă, de către un individ sau un grup,
în scopul periclitării siguranței și sănătății societății, pentru a crea agitație public, dacă scopul
a fost de a pune în pericol siguranța națională sau a insufla teroare și frică în rândul
populației, a pune viața în pericol, a aduce prejudicii naturii, facilităților, a proprietății
publice sau private sau a reprezentanțelor statelor, a diplomaților, fie ocupându-le abuziv prin
forță și/sau amenințare, a pune în pericol resursele naționale sau economice a țării ori a
determina prin forță o autoritate oficială sau organizație internațională sau regională de a face
sau a se abține de la a face sau de a suspenda aplicarea Constituției sau a
legilor/regulamentelor interne”.
Definiția terorismului în Republica Irak2: „Orice act criminal săvârșit individual sau
de un grup organizat, prin care alături de acesta, la care se adaugă grupări sau societăți
oficiale/neoficiale, aduc prejudicii proprietății publice sau private pentru a pune în pericol
siguranța națională sau a independenței și unității naționale sau a inducerii terorii, a fricii, a
panicii în rândul oamenilor sau a crea dezordine, în scopuri teroriste”.
Definiția terorismului în Statul Libia3: „Orice faptă care implică utilizarea forței, a
violenței, sau presupune insuflarea fricii, în vederea periclitării și prejudicierii siguranței
naționale, de a expune la pericol societatea civilă sau a intereselor acesteia, constituie un act
de terorism, atâta timp cât scopul este de a răni persoane sau de a le insufla oroare, de a le
pune viața în pericol, de a le periclita libertatea sau drepturile sau de a pune în pericol natura,
vestigiile, activele, clădirile sau proprietățile publice sau private și de a se folosi de cele
anterior enumerate și a le ocupa abuziv și prin forță”.
Definiția terorismului în Republica Arabă Egipt4: „Orice crimă sau act inserat în
textul prezentei, de asemenea, orice infracțiune comisă prin mijloace teroriste sau cu
intenția/scopul de a duce la îndeplinire un act terorist, orice îndemn în acest sens ori
amenințare, ținând cont de Legea Pedepselor”.
Definiția terorismului în Republica Tunisiană5: „Este considerată teroristă persoana, care
săvârșește cu intenție, prin orice mijloace, individual sau în grup, orice infracțiune menționată în
cuprinsul articolelor 14-36 din această lege; fapte care prin natura acestora sau modul de săvârșire
insuflă oroare printre locuitori ori au ca țintă un stat sau organizație internațională, pentru a
îndeplini sau a se abține de la a îndeplini din competențele care îi revin”.
Terorist este orice cetățean, care săvârșește următoarele fapte:
- ucide o persoană;
- provoacă vătămări corporale unei persoane sau altele, considerate acte de violență,
conform art. 218-319 C.P.6
- aduce prejudicii, sub orice natură, unui sediu diplomatic, consulat sau al unei
organizații internaționale;
1
Conf. www.lawjo.net/vb/showthread..php236786, accesată la 27.04.2016.
2
Conf. www.iraq-lg-law.org/ar/content, accesată la 27.04.2016.
3
Conf. www.legal-agenda.com/article.php?id=1382&folder=articles&lang=ar, www.alarabiya.net/ar/north-
africa/ libya/2014/09/18, accesate la 01.05.2016.
4
Conf. www.aljazerra.net/encyclopedia/events/2015/8/17, www.dotnsr.com, accesată la 01.05.2016.
5
Conf. www.bct.gov.tn/bct/siteprod/documents/Loi-2015_26_fr.pdf , accesată la 01.05.2016.
6
De asemenea, pot fi și altele, care nu au fost menționate în articolele menționate, n.a.
~ 147 ~
- aduce prejudicii naturii, hranei sau a resurselor naturale punând viața sau sănătatea
locuitorilor în pericol;
- deschide, în mod intenționat, barajele și provoacă inundații, sau plasează materii
chimice și/sau biologice otrăvitoare în baraje ori în infrastructura de alimentare cu apă ,
pentru a pune în pericol populația;
- aduce prejudicii proprietății publice sau private, a resurselor naturale, infrastructurii
critice, a mijloacelor de transport, a celor de comunicații sau informatice, a celor de utilitate
publică;
- negarea existenței lui Dumnezeu (Allah) sau instigarea în acest sens, dar și instigarea
la ură de sex, rasă, religie sau ideologie.
Definiția terorismului în Republica Algeriană Democratică și Populară1: Potrivit
Legii 6 din 15.02.2015, „este considerat act de terorism sau unul de sabotaj, în cadrul acestei
legi, orice faptă care vizează siguranța națională, unitatea teritorială a țării, integritatea ei,
independența organizațiilor și buna lor funcționare, prin săvârșirea următoarelor fapte:
- inducerea sentimentului de teroare în rândul populației și instaurarea unui climat de
nesiguranță printr-o agresiune de ordin fizic sau psihic, precum și expunerea vieții și
integrității corporale a acestora, la un pericol, sau a aduce atingere proprietății acestora;
- împiedicarea liberei circulații pe drumurile publice prin adunări sau a ocupa pur și
simplu piețele publice;
- aducerea de ofense simblourilor și însemnelor națiunii sau republicii, precum și
profanarea de morminte;
- atacarea mijloacelor de transport, a proprietății publice sau private, preluarea acestora
sau ocuparea lor fără bază legală;
- atacarea pe ocean sau dispersarea otrăvurilor în aer, uscat sau apă, inclusiv în apele
regionale, de natură să pună în pericol viața oamenilor, a animalelor sau a naturii;
- împiedicarea autorităților în exercitarea atribuțiilor, restricționarea libertății unei
persoane de a se ruga, restricționarea sau împiedicarea, sub orice formă, a libertății unei
persoane, la modul general, dar și al bunului mers sau funcționării organizațiilor de sprijin în
vederea realizării interesului general;
- împiedicarea bunului mers sau bunei funcționări a organizațiilor sau instituțiilor
naționale sau punerea în pericol a vieții persoanelor care le acordă sprijin sau a proprietăților
acestora, precum și orice faptă care presupune împiedicarea aplicării legii și a regulamentelor;
- înființarea, dezvoltarea, organizarea sau a contribui la funcționarea oricărei asociații,
organizații, grupare etc. a cărei scop sau activitate intră sub incidența sau circumscrisă art. 87,
cu referire la faptele de terorism, care atrag după sine o pedeapsă mai aspră datorită
pericolului crescut propagat. În plus, este interzisă angajarea, participarea sau sprijinul
acestor organizații, asociații etc.;
- pedeapsa va fi mai aspră în cazul în care se vor printa, în mod repetat, manifeste sau
publicații, sau se vor realiza înregistrări care ar conduce la faptele anterior menționate;
- se aplică, de asemenea, și cetățeanului algerian care se alătură unei asemenea organizații,
asociații, grupări etc. în exterior și care activează în domeniul criminalității din domeniul terorist
chiar dacă faptele acestei organizații, asociații etc. nu sunt îndreptate împotriva Algeriei, iar fapta
va fi mai aspru pedepsită în cazul în care se vor aduce prejudicii intereselor țării;
1
Conf. droit7.blogspot.ro/2013/10/blog-post-2263.html?m=1, accesată la 01.05.2016.
~ 148 ~
- de asemenea, sunt supuse sancțiunilor art. 87, alin.7 și persoanele posesoare de arme,
muniție de orice fel, dar și persoanele care le pot comercializa, exporta, importa sau fabrica,
repara, condiționa sau care nu le pot folosi fără autorizarea instituțiilor competente, inclusiv a
armelor albe și cu privire la persoanele care le pot distribui, importa sau exporta pentru alte
scopuri în afara celor legale;
- art. 87 alin. 10 face referire la prelegerile religioase care au loc în moschei și în orice
lăcaș de cult susținute de persoane neautorizate din partea autorităților, de asemenea,
prelegerile care se abat de la îndatoria nobilă pe care o are un lăcaș de cult”.
Definiția terorismului în Republica Arabă Siriană1: „Orice faptă a cărei scop este de a
semăna oroare printre oameni sau de a aduce prejudicii siguranței naționale, a infrastructurii sau
a infrastructurii critice a statului, comisă cu ajutorul armelor, a muniției sau a explozivilor a
materialelor inflamabile sau a produselor otrăvitoare, a factorilor epidemiologici sau
microbieni; oricare ar fi metodele și prin orice mijloc pentru a duce la îndeplinire fapta în sine”.
Definiția terorismului în Republica Yemen2: „O persoană este considerată războinică,
potrivit dispozițiilor art. 306 din Legea Penală, în care sunt prevăzute pedepsele orice
persoană, care atacă prin forță alte personae, indiferent de metodă sau mijloace, fie în deșert,
pe drumurile publice, în zonele construite, pe uscat, în aer sau pe apă, inducându-le teamă și
oroare prin amenințare la adresa vieții lor sau asupra integrității lor corporale, fie
deposedându-le de bunurile materiale, chiar și asupra unei singure persoane, sau pentru orice
alt motiv, atâta timp cât infracțiunea este săvârșită prin forță și fățiș”.
Definiția terorismului în Regatul Maroc3: „Faptele de terorism sunt acele fapte
săvârșite cu intenție, de o persoană sau grup de personae, și vizează sau pun în pericol
siguranța națională prin a induce teamă sau oroare, executate cu violență.
Faptele incrimnate de terorism sunt:
- atacarea, în mod intenționat și deliberat, a persoanelor în scop terorist;
- falsificarea și fraudarea în scop terorist;
- sabotajul, critica, distrugerea în scop terorist;
- atacarea mijloace de transport și comunicațiilor în scop terorist;
- furtul, sustragerea în scop terorist;
- săvârșirea unor fapte prin nerespectarea regimului armelor, explozibililor și a muniției,
în scop terorist;
- constituirea de grupuri criminale în scop terorist;
- îndemnul la comiterea unui act terorist;
- ajutorul sau suportul în vederea comiterii unui act terorist”.
Definiția terorismului în Sultanatul Oman4. Normativul intern, Legea nr. 8 din 2007,
prevede că „orice faptă săvârșită cu violență sau prin amenințarea cu violența, săvârșită
individual, în grup, având scop terrorist, prin însuflarea fricii printre oameni sau prin
amenințarea acestora sau expunerea la pericol a vieții, libertății, siguranței, integrității lor
corporale sau a drepturilor acestora, dar și a aduce prejudicii naturii, barajelor, proprietății
1
Conf. Legii nr. 19 din 2012, regăsită la adresa electronică Ouruba.alwehda.gov.sy/node/226558, accesată la
01.05.2016.
2
Conf. Repontory.nauss.edu..sa/bitstream/handle/123456789, accesată la 27.04.2016.
3
Conf.www.f-Law.net/faw/threads/17392ar.jurispedia.org/index.php,m..alhurrra.com/a/morocco-terrorism-
legislation /258323, accesată la 27.04.2016.
4
Conf. Om77.net/forums/thread/142454, accesată la 27.04.2016.
~ 149 ~
publice sau private, ocuparea fără drept a acestora, expunerea vreunei resurse naturale
naționale la pericol sau amenințarea stabilității și securității naționale a sultanatului, a politicii
de stat, a suveranității, interzicerea sau împiedicarea autorităților de a-și exercita atribuțiile
pentru care au fost investite, fie prin a îngrădi sau amâna punerea în aplicare a dispozițiilor de
orice natură a autorităților centrale, a legilor sau regulamentelor în vigoare”.
Definiția terorismului în Regatul Bahrain1. Potrivit textului Legii nr. 58 din 2006,
„utilizarea forței sau amenințarea cu utilizarea forței sau orice alte mijloace ilegale și care
constituie o infracțiune prevăzută de lege și la care apelează infractorul pentru a aduce la
îndeplinire infracțiunea în sine în mod individual sau organizat având ca scop prejudicierea
ordinii generale de drept sau expunerea la pericol securității/siguranței statului sau
amenințarea integrității naționale sau securității sociale prin vătămarea corporală a
persoanelor și însuflarea ororii printre aceștia, dar și expunerea la pericol a vieții, libertății,
securității persoanelor sau a aduce prejudicii naturii, sănătății persoanelor, economiei
naționale, a barajelor, proprietățiilor prin ocuparea abuzivă a acestora și împiedicarea de a
realiza sau îndeplini scopul pentru care au fost create, interzicerea/împiedicarea autorităților,
a lăcașelor de cult, a instituțiilor de învățământ de a-și exercita menirea”.
Definiția terorismului în Republica Libaneză2. Actele de terorism sunt prevăzute de
art. 314 din Legea Pedepselor, emisă încă de la data de 01.03.1943, unde a fost prevăzut că
actele de terorism sunt alcătuite din orice fapte care generează o stare de panică și sunt
înfăptuite într-o manieră prin care se crează un pericol general. Similar, art. 6 din Legea din
11.01.1958 a impus pedepse mai aspre pentru actele de terorism, iar în cazul în care are loc
decesul unei persoane pedeapsa este moartea, prin intermediul art. 8 conferindu-se
Tribunalului Militar competență materială și drept de judecată pentru fapte de terorism.
Art. 316 din aceeași lege prevede că orice organizație, asociație etc, care ia ființă și are
ca scop schimbarea ordinii de drept sau afectării stării economiei naționale, stării sociale și a
mijloacelor de existență a statului, prin orice mijloace dintre cele menționate în art. 314, va fi
dizolvată, iar cei care au înființat-o, au colaborat sau contribuit, sub orice formă, vor fi
deferiți justiției. De asemenea, art. 316 i s-a mai adăugat un paragraf spre completarea Legii
nr. 553 din 20.10.2003, în care se prevede că orice persoană care finanțează cu intenție și prin
orice mijloace directe sau indirecte terorismul sau contribuie la actele de terrorism, oricare ar
fi acelea, va fi pedepsit.
Pentru a armoniza legislația libaneză cu legislația în domeniu la nivel internațional se are în
vedere constituirea de instanțe sau complete speciale pentru judecarea cazurilor de terorism și
de asemenea se impune o abordare mai largă printr-o definire mai amplă a fenomenului terorist.
Privire critică asupra sistemelor sancționatorii ale faptelor de terorism, în spațiul

arabo-islamic
Sutele de victime, efect al conflictului identitar de la nivelul celor două mari ramuri
religioase islamice - sunismul și șiismul - la care se adaugă mediul criminogen ridicat,
generat de ura împotriva creștinismului, budhismului etc., conferă sistemelor tradițional
sancționatorii valențe deosebite, ridicând, concomitent, o suită de probleme de ordin juridic,
inclusiv de interpretare și aplicare a normei.
1
Conf. www.bna.bh/portal/news/635673, accesată la 25.04.2016.
2
Conf. www.legal-agenda.com/article.php?id=1440&folder=articles&lang=ar, www.elaph.com/web/news/
2014/2/873839.html , accesată la 01.05.2016.
~ 150 ~
La o introspecție a sistemului juridic de inspirație cutumiar tradițională existent în
interiorul spațiului arabo-islamic, ni se profilează o puternică influență religioasă, în măsură
să potențeze, deopotrivă, sistemul judecătorilor religioși cât și convingerea în „dreptatea
înfăptuită prin cuvântul lui Allah”, puternic factor al gândirii juridice într-un sistem al
dominantei religioase.
Din nefericire, la momentul actual asistăm la un parallelism al aplicării celor două
„forme” de conformism social: una, bazată pe legi, construite pe fundament al necesității
sociale și alta, bazată pe aplicarea strict a „cuvântului lui Dumnezeu”.
În opinia noastră, în timp ce la prima categorie, orice modificare este rodul evoluției
politicii penale, a factorilor sociali perturbatori și a necesității de conformism social, cea de-a
doua este, de multe ori, expresia unor interpretări personale, fie într-o rigoare absolută
(impusă de necesitatea de aducere sub de același „literă” a societății arabo-islamice1), fie în
sensul prezentării unui exemplu social, de obicei prin dictarea unor pedepse exemplare.
Ca exemplu, este indubitabil, că toate normele conformismului religios și social sunt
ignorate și încălcate de diverse entități teroriste sau insurgente, active în spațiul menționat.
Astăzi, entitatea teroristă Stat Islamic2 (Daesh), se erijează în protectorul masei populaţiei
musulmane - Al Ummah Al - Islamiyya - dar nu numai, din unele state, precum Irak sau Siria.
Proporțional, realitatea descrie o zonă a conformității sociale dominată de un refuz clar al
aceleași populații de a fi „protejată” de această entitate teroristă sunită.
Există numeroase dovezi ce relevă că entitatea teroristă Stat Islamic - cea mai activă din
paleta tuturor entităților teroriste, din ultima vreme - exploatează un așa - numit control cu
bază pseudo-juridică3, în baza unui sistem de drept, așa-zis cutumiar, în detrimentul unuia,
internaţional, social acceptat. Se poate afirma că scopul politic al teroriștilor și/sau
extremiştilor este să câştige controlul asupra teritoriilor sunnite din Irak şi Siria, prevalându-
se de puterea aplicării unui„drept canonic”, numai de ei acceptat, această încercare fiind
menită să înlăture de la putere guvernele care nu servesc intereselor (şiite), implicate în
gestionarea (şi) a teritoriilor sunnite, şi să pună capăt la ceea ce Statul Islamic numeşte
ocupaţia ilegitimă a regiunilor sunnite4.
Spre exemplu, nu cu mult în urmă, într-un document purtând sigla „Daesh”, descoperit în
Alep, Siria, aproximativ în decembrie 2014, erau publicate pedepsele (Hudud), asupra celor
ce nesocoteau legislația islamică. Se pare că documentul intitulat „Clarificări cu privire la
Hudud5” a fost lansat în contextul unor execuţii violente petrecute în Siria şi Irak. O femeie
acuzată de adulter a fost ucisă cu pietre, 17 bărbaţi au fost crucificaţi, iar alţi doi au fost
1
A se studia, în acest sens, doctrina islamică a războiului, inclusiv împotriva „oamenilor cărții”, nn.
2
Și nu „Statul Islamic”, pentru a ne îndepărta de la o potențială confuzie regretabilă, n.a.
3
Cu referire la dreptul cutumiar islamic.
4
Pentru mai multe detalii, vezi opinia lui Ene Roland-Dorian, exprimată în lucrarea Dreptul aplicabil în
spaţiul statului islamic, regăsit la adresa www.spodas.ro/revista/index.php/revista/article/download/85/84,
accesată la 27.04.2016.
5
Conform opiniei lui Charlie Winter, cercetător în cadrul grupului think tank Quilliam, pedepsele hudud
sunt derivate dintr-o interpretare literară a textului religios islamic, fără să se ia în considerare contextul istoric”, în
articolul Statul Islamic a publicat lista pedepselor aplicate celor care încalcă Sharia. Ce păţesc persoanele
acuzate de adulter sau sodomie, regăsit pe adresa www.gandul.info/international/statul-islamic-a-publicat-lista-
pedepselor-aplicate-celor-care-incalca-sharia-ce-patesc-persoanele-acuzate-de-adulter-sau-sodomie-13784053,
accesată la 02.05.2016, precizându-se că unele dintre pedepsele menţionate de gruparea jihadistă sunt deja incluse
în codul penal al mai multor state arabe, a mai precizat aceasta.
~ 151 ~
aruncaţi de pe o clădire, sub „suspiciuni” de homosexualitate. De asemenea, entitatea a oferit
publicităţii imagini cu execuţia a opt poliţişti irakieni, de asemenea, „vinovaţi” de transmitere
de informaţii armatei irakiene. Aşadar, este într-utotul clar că Stat Islamic, prin respectivul
document, reaminteşte societății în care încă evoluează despre pedepsele aplicabile pentru
fiecare caz în parte, astfel:
- blasfemie împotriva lui Allah: pedeapsa cu moartea;
- blasfemie împotriva Profetului Mohamed: pedeapsa cu moarte, chiar dacă acuzatul se
căieşte;
- blasfemie impotriva islamului: pedeapsa cu moartea;
- crimă: pedeapsa cu moartea;
- spionaj în favoarea necredincioşilor: pedeapsa cu moartea;
- apostazie (ar-riddah)1: pedeapsa cu moartea. În Coran, există referințe la apostazie ca
abandonul total al credinței, nu doar spiritual, însă nu este mentionată vreo pedeapsă pentru
asta. În viziunea unor teologi, apostat (al murtadd), statutul lui devine prea puțin important
pentru a merita o pedeapsă în numele divinității. În Coran, în Sura a 3-a, Al-Imran (A familiei
Imran) versetele 86-90, se spune: „Cum să-i călăuzească Allah pe aceia care au refuzat
credința, după ce au crezut și după ce au mărturisit că Trimisul este adevărat și după ce le-
au venit semnele limpezi? Allah nu-i călăuzește pe oamenii nelegiuiți. Răsplata acestora este
blestemul lui Allah, al îngerilor și al tuturor oamenilor! În veci vor rămâne în iad, iar
chinurile lor nu vor fi ușurate și nici răgaz nu li se va da, afară de aceia care se căiesc după
aceea și se îndreaptă…”.
În lumea teologilor islamului există suficiente neconcordanțe ce relevă lipsa de unicitate
cutumiar tradițională, în această problematică. Spre exemplu, se pune problema utilității
uciderii unui om, privându-l de șansa divină de a se îndrepta, când pedeapsa în „lumea de
apoi” este atât de aspră? De asemenea, multe hadisuri2, care acordă credit ideii uciderii
apostaților sunt, de fapt, transmise de un singur narator, lipsindu-le de amănunte importante
(cum ar fi referiri legate de oameni, locuri etc), regăsite, altfel, în alte asemenea relatări. De
asemenea, însăși Tradiția islamică (Sunna) stabilește că nu se poate situa deasupra
Coranului3. Școlile de gândire islamice prezintă diferențe notabile în privința abordării
apostaziei existând uneori diferențe în cadrul aceleași școli. În toate cele patru mari școli
tradiționale persist confuzia între apostazia personală și cea pe fundament politic.
Eforturi de îmbunătățire legislativă

În privința legislației din Yemen, și-n ciuda faptului că, prin reprezentanți oficiali, s-a
parafat și aderat la convențiile internaționale pentru combaterea terorismului, precum:
Convenția cu privire la aeronavele civile, cea cu privire la siguranța pe mare, protecția
persoanelor care se bucură de protecție internațională, cea cu privire la ostatici, etc. și chiar
constituirea unei instanțe penale speciale pentru judecarea cazurilor în relație cu faptele de
terorism, proporțional adoptându-se și măsuri de sporire a siguranței, terorismul a rămas un
pericol actual și prezent, datorită unor factori și circumstanțe favorizante supraviețuirii
1
A se vedea, pe larg, explicațiile regăsite la adresa electronică http://shakuka.blogspot.ro/2015/09/apostazia-
in-islam-1.html, accesată la 04.05.2016.
2
Conform Wikipedia, reprezintă consemnarea unei fapte sau spuse a profetului Muhammad (d. 632). În sens
mai general, termenul poate fi folosit și cu referire la o faptă sau spusă a unuia din tovarășii săi sau succesorilor săi.
3
În acest caz, Coranul nu menționează uciderea apostaților.
~ 152 ~
acestui fenomen social, datorat, în principal, unui vid legislativ prin absența unei legislații
speciale de combatere a terorismului și a existenței unor lipsuri în textele din legea penală
existentă pentru combaterea terorismului și a măsurilor ineficiente interprinse. Un exemplu în
acest sens, îl constituie Legea nr. 17 din 2013, pentru rectificarea unor articole din Legea nr.
1 din anul 2010, cu privire la spălarea banilor și finanțarea terorismului, unde, pentru prima
dată, a fost încriminat terorismul și organizația teroristă prin introducerea sensurilor
termenilor mai sus amentiți în legislația națională yemenită.
În Maroc, sunt salutare noile amendamente aduse legii, dintre care sunt demne de menționat:
- cel care privește pedepsirea persoanelor, care se alătură bazelor de antrenament în
Maroc sau în afară, în vederea comiterii de acte teroriste;
- urmărirea penală și deferirea justiției pentru orice persoană de origine marocană aflată
pe teritoriul țării sau în afara sa și a oricărui străin aflat pe teritoriul Marocului care comite acte
de terorism în afara țării, indiferent dacă vreo altă lege prevede vreo dispoziție contrară.
Aprecieri
Din cele prezentate se poate ușor deduce că statele arabe sunt relativ nou incluse în
„clubul combaterii fenomenului terorist”. Spre exemplificare, Regatul Hașemit al Iordaniei
înfățișează o legislație care datează din 2014 (Legea nr. 18), în același stadiu prezentându-se
și alte, precum Libia, Egipt, Tunisia, Siria (2012, prin Legea nr. 19). Pe fondul exacerbării
fenomenului terorismului, majoritar, de expresie religioasă și identitară, considerăm că
legislația în domeniu este lacunară și ambiguă, în ciuda eforturilor depuse. În plus, așa după
cum s-a reliefat, atât abordarea legislativă, dar și măsurile întreprinse de statele arabe sunt, în
principal, influentațe de evenimentele care au avut loc în fiecare stat în parte, neluându-se în
calcul o eventuală armonizare legislativă pentru combaterea fenomenului, în ciuda faptului
că, atât Liga Arabă, dar și Organizația de Cooperare Islamică, au depus eforturi în acest sens,
în cazul Ligii Arabe existând și o abordare operativă a problematicii teroriste din zona arabă
prin inițiativa înființării unei forțe de intervenție arabă comună, dedicată combaterii
fenomenului terorist, în acord cu Carta Ligii Arabe cât și cu Acordul Comun de Apărare, care
prevede că, în caz de necesitate, adoptarea unei strategii de apărare felxibilă pentru apărarea
societății civile și prezervarea păcii în zonă, în egală măsură, înființarea unui centru de
comandă unic pentru forțele armate, evident în consonanță cu orice alt instrument juridic
încheiat ulterior, iar prin vocea autorizată a lui Ahmad Al-Mushriqi, președinte al Consiliului
Politic de Externe și Securitate Zonală din Parlamentul Arab, s-a pus accentul asupra
importanței Consiliului de Pace și Securitate Arabă, prin intermediul căruia se pot angaja în
luptă forțe de intervenție comună. De asemenea, nu este de trecut cu atenția că, din
intervenția aceluiași oficial, forța de intervenție pentru combaterea terorismului ar trebui să
fie arabă și nicidecum străină pentru a nu oferi prilej sau promovarea, la nivelul lumii
islamice, justificarea unor activități teroriste sau insurgente, din partea teroriștilor sau
extremiștilor. În egală măsură, același oficial a solicitat ansamblului statelor arabe să rezolve
prin forțe proprii această provocare, mai ales că fenomenul terorist a căpătat forme de
organizare regională, centre, filiale, mai nou și teritorii, iar entitatea teroristă Daesh (Stat
Islamic) a anunțat despre existența unei balanțe ceea ce semnifică nu numai că amenințarea
este reală, ci este una pregnantă și periculoasă venind să confirme sau să reconfirme că și
statele arabe sunt amenințate de fenomenul terorist. În ciuda acestor inițative, Algeria a
respins orice intervenție armată, fie ea și arabă, și a propus o soluție politică care să satisfacă
~ 153 ~
rigorile tuturor membrilor.
În efortul de prevenție și combatere a terorismului, la nivelul Ligii Arabe, dar și al
Organizației de Cooperare Islamică, a fost adoptată o definiție a fenomenului terorist,
conform căreia: „Orice infracțiune sau plan având un scop terrorist, din orice stat semnatar,
sau orice atac asupra proprietății sau intereselor sale, asupra reprezentanților săi sau a
proprietății acestora, sunt infracțiuni, conform legii interne a fiecărui stat în parte. De
asemenea, incitarea, exemplificarea prin fapte teroriste, dar și distribuirea, tipărirea,
elaborarea în edituri de publicații sau înregistrări de orice fel, spre a fi distribuite sau
vizionate de terțe persoane având ca scop incitarea la comiterea de acte teroriste. Constituie,
în egală măsură, infracțiune de terrorism, sponsorizarea sau atragerea de fonduri cu scop
terrorist, sub orice formă, săvârșită în mod conștient. În plus, sunt considerate infracțiuni de
terorism și infracțiunile menționate în convențiile internaționale dintre care: Convenția de la
Tokyo din 14.09.1963, Convenția de la New York din 14.12.1973 etc.”.
Țările semnatare și membre ale Organizației de Cooperare Islamică s-au angajat în a nu
tolera sau participa, sub vreo formă, la organizarea, finanțarea, comiterea sau incitarea la
acțiuni de terorism sau de a oferi sprijin sau suport, în mod direct sau indirect. În același
context, țările semnatare își asumă activitatea de schimb de informații între ele, în ceea ce
privește activitățile și actele de terorism, dar și în ceea ce privește membrii conducerii
entităților teroriste, filialelor, sediilor, a locurilor de antrenament, a mijloacelor și resurselor
de finanțare, dar și înzestrare cu armament, explozibil sau alte mijloace prin care aceste
entități pot ataca, omorî și distruge. În actul constitutiv al organizației este prevăzută, de
asemenea, o colaborare în domeniul justiției pentru condamnarea, predarea și/sau executarea
pedepsei de către aceștia.
În concluzie, dirijarea interesului social, a acţiunilor şi atitudinilor, indiferent de societăți
și sisteme juridice existente, așa cum este și cazul sancționării terorismului, poate fi învăţată
în funcţie de interpretările oferite de regulile juridice şi normele de conduită socială, pe care
unele persoane le vor primi ca favorabile, iar altele ca nefavorabile1.
Apreciem că uniformizarea adoptării și aplicării unei norme juridice, în privința
domeniului sancționării terorismului, la nivelul spațiului arabo-islamic, dar și în celelalte
regiuni ale lumii, continuă să rămână o provocare - cea mai importantă, în opinia noastră - și
își va dovedi efîciența atunci când măsura va satisface rigorile tuturor sistemelor juridice
existente.
Bibliografie:
A. Literatură de specialitate (lucrări, studii, referate şi articole)

Al Saied, Sabeq, Feqh Al-Sunna, volumul III, Editura Dar Al-Feteh, 2008, Cairo.
Buzan, B. Will The Global War on Terrorism be the New Cold War ?, în International
Affairs 82 (6): 1101-18, 2006
Gheorghe, Viorel, Dimensiunea Criminologică a Terorismului, Editura Universul
Juridic, (2012) 2014
Isopescul, Silvestru, Octavian, Coranul, traducere, Editura Cartier, Bucureşti, 2003
1
Opinie exprimată de Gheorghe Viorel, în lucrarea Dimensiunea Criminologică a Terorismului, Editura
Universul Juridic, București, 2014, p. 81.
~ 154 ~
Mohadessin, Mohammad, Islamic Fundamentalism: The New Global Threat, Editura
Seven Locks, New York, 1993
***, Coranul cel sfânt: traducerea sensurilor și comentarii, ediție princeps, traducere de
Asociația Studenților Musulmani din România, Editura Islam, Timișoara, 1998
***, Coranul, traducere din limba arabă de George Grigore, Editura Herald, București,
2006
***, Coranul cel Sfânt. Traducerea Sensurilor în limba română, ediţia a V-a, Editura
Liga Islamică şi Culturală din România, 2006.
B. Adrese tematice pe Internet

www.alarab.co.uk/m/?id=43322
www.alarabiya.net/ar/arab-and-world/2016/03/11
www.aljazeera.net/news/arabic/2016/3/11
www.umn.edu/humanrts/arab/b207.html
www.aljazeera.net/news/reportsamdinterviews/2011/3115
http://islamqa.info/ar/117724
www.asakina.com
www.gcc-legal.org/LawAsPDF.aspx?country=1&LawD=4124
www.zayedalshamni:ae/arabic/law.php?news_id=237
www.lawjo.net/vb/showthreod.php236786
www.iraq-lg-law.org/ar/content
www.alarabiya.net/ar/north-africa/libya/2014/09/18
www.legal-agenda.com/article.php?id=1382&folder=articles&lang=ar
www.dotnsr.com
http://shakuka.blogspot.ro/2015/09/apostazia-in-islam-1.html
www.bct.gov.tn/bct/nteprod/documents/Loi-2015-26-fr.pdf
Droi17.bloyspot.ro/2013/10/bloy-post-2263.html?m=1
Ouruba.alwehda.gov.sy/node/226558
www.spodas.ro/revista/index.php/revista/article/download/85/84
Reponitory.nauss.edu.sa/bitstream/handle/123456789
www.f_Law.net/fow/threads/17392ar.jurispedia.org/index.php
M.alhurra.com/a/morocco-terrorism-legislation/258323
www.elaph.com/web/news/2014/2/873839.html
www.legal-agenda.com/article.php?id=1440&folder=articles&lang=ar
Om77.net/formus/thread/142454
www.bna.bh/portal/news/653673
www.gandul.info/international/statul-islamic-a-publicat-lista-pedepselor-aplicate-celor-
care-incalca-sharia
~ 155 ~
GESTIONAREA INCIDENTELOR CARE AFECTEAZĂ
SECURITATEA INTERNĂ A UE
MANAGEMENT OF THE INCIDENTS THAT AFFECT

INTERNAL SECURITY OF THE EU
ANDREI Ciprian
Departamentul de Informații și Protecție Internă
aci_1212@yahoo.com
Abstract:
Ensuring the security of european citizens is a priority of the internal security strategy of
the European Union. In this context, an action on the european electronic communications
sector, which has serious consequences on the suppliers of vital services for the wellbeing of
the community, is a major threat to the security and safety across the EU. The issue becomes
even more complex when you consider that in Europe the number of internet connections is
growing steadily and electronic networks are developing rapidly. In order to counteraction
such major events with transboundary impacts is necessary to adopt a level of security within
the union, which is continuously adapted to the rapid evolution of technology and through
this to provide the security in a secure Europe. In order to achieve this major strategic
request, first, we need to turn our attention to the significant incidents that occur in the
european electronic communications sector. This article aims to achieve an overview of these
important events, that have been reported in the EU in recent times and to perform an
analysis of incidents, both in terms of impact and in terms of causes it generates, in order to
determine trends in this field. Results of the analysis will be used to find the most appropriate
defensive measures against major security incidents facing the EU.
Rezumat:
Asigurarea securității cetățenilor europeni reprezintă o prioritate a strategiei de securitate
internă a Uniunii Europene. În acest context, o acțiune asupra sectorului comunicațiilor
electronice de la nivel european, care are consecințe deosebite asupra furnizării serviciilor
vitale pentru bunăstarea cetățenilor comunității, reprezintă o amenințare majoră la adresa
securității și siguranței pe teritoriul UE. Problematica devine și mai complexă dacă luăm în
considerare faptul că la nivel european numărul de conexiuni de internet este în continuă
creștere, iar rețelele electronice se dezvoltă cu rapiditate. Pentru contracararea unor asemenea
evenimente cu impact transfrontalier major, este necesară adoptarea unui nivel de securitate în
cadrul uniunii, care să fie în permanență adaptat la evoluția rapidă a tehnologiei și, prin
aceasta, să asigure climatul de securitate necesar într-o Europă sigură. În vederea realizării
acestui deziderat strategic în primul rând trebuie să ne îndreptăm atenția asupra incidentelor
semnificative care se produc în sectorul comunicațiilor electronice de la nivel european.
Prezentul articolul își propune să realizeze o prezentare generală a acestor evenimente
importante, care au fost semnalate la nivelul UE, în ultima perioadă de timp, și să realizeze o
analiză a incidentelor, atât din punct de vedere al impactului, cât și din punct de vedere al
cauzelor care le generează, în vederea stabilirii tendințelor în domeniu. Rezultatele analizei vor
~ 156 ~
fi utilizate pentru fundamentarea celor mai potrivite măsuri de apărare împotriva incidentelor
de securitate majore cu care se confruntă UE.
Keywords: security, incident, electronic communication sector, impact, causes, measures.
Cuvinte cheie: securitate, incident, sectorul comunicațiilor electronice, impact, cauze,

măsuri.
Introducere
Conform art. 13a din Directiva 2009/140/EC1 a Parlamentului European, anual,
autoritățile naționale de reglementare din statele membre UE trebuie să depună la Agenția
Europeană pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Datelor (ENISA) și la Comisia
Europeană un raport cu privire la incidentele semnificative care au afectat serviciile de
comunicații electronice.
Din această categorie a incidentelor care trebuie raportate, fac parte cele care afectează
telefonia fixă, telefonia mobilă, accesul la internetul fix și accesul la internetul mobil2.
În anul 2014, la nivelul ENISA, au fost raportate un număr de 137 incidente majore,
rezultate din comunicările transmise de 24 de țări membre UE și o țară membră a Asociației
Europene a Liberului Schimb (AELS). Un număr de 4 țări membre UE au raportat că nu au
avut incidente semnificative3.
Comparativ cu anul 2013, când au fost raportate 90 de incidente4, se poate observa cu
ușurință faptul că numărul de incidente a crescut semnificativ în 2014, respectiv cu nu
procent de 65%, ceea ce evidențiază un trend ascendent din această perspectivă.
De asemenea, în anul 2013, raportarea incidentelor a fost realizată de 18 state membre UE
și o țără membră AELS5, în timp ce 9 țări au comunicat că nu au avut incidente semnificative.
Din acest punct de vedere, în anul 2014, se observă o creștere semnificativă a numărului de țări
în care s-au petrecut incidente majore cu aproximativ 33%, comparativ cu anul precedent.
Toate aceste date statistice referitoare la incidentele semnificative din sectorul european
de comunicații electronice indică o creștere a numărului lor, ceea ce impune o analiză
detaliată a acestor evenimente, care la final să fie soldată cu măsuri concrete de contracarare
sau limitare a impactului lor.
Cauzele producerii incidentelor

Conform ENISA6, principalele cauze care au stat la baza producerii incidentelor majore
de la nivelul UE, din domeniul comunicațiilor electronice, pot fi împărțite în 4 categorii
principale și anume:
1
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2009:337:0037:0069:EN:PDF, pag.18;
2
ENISA, Annual Incident Reoports 2014, Annalysis of Article 13a annual incident reports, august 2015,
https://www.enisa.europa.eu/ publications/annual-incident-reports-2014.pdf,pag.08;
3
ibidem,pag.04;
4
ENISA, Annual Incident Reoports 2013, Annalysis of Article 13a annual incident reports, september 2014,
https://www.enisa.europa.eu/publications#c5=2006&c5=2016&c5=false&c2=publicationDate&reversed=on&b_st
art=0&c6=annual+report+2013.pdf,pag.iii;
5
ibidem;
6
https://www.enisa.europa.eu/publications/annual-incident-reports-2014.pdf,pag.15;
~ 157 ~
erorile tehnice;
erorile umane;
acțiunile malițioase;
fenomenele naturale.
Principala cauză a incidentelor semnalate în anul 2014, este reprezentată de erorile
tehnice, care au provocat 65%1 din aceste evenimente. Celelalte categorii anterior menționate
au înregistrat valori mult mai scăzute, respectiv 20%, 9% și 5%2, așa cum rezultă din figura 1.
Figura 1 - Cauzele producerii incidentelor…

100 66
20 9 5
0
erori tehnice erori umane acțiuni malițioase fenomene naturale
Valori ridicate pentru această cauză au fost înregistrate și în perioada 2011-2013,
respectiv 47%, 76% și 61%3 (figura 2), fapt care întărește afirmația că erorile tehnice
reprezintă principala cauză a incidentelor semnificative produse la nivelul UE în ultima
perioadă de timp.
Figura 2 - Erori tehnice

în perioada 2011-2014 (procentaj)
2014 65
2013 61
2012 76
2011 47
Cele mai frecvente erori tehnice constau în defecțiuni hardware, erori de software sau
deficiențe în instrucțiuni, proceduri și politici4.
Un exemplu elocvent care poate fi introdus în categoria erorilor tehnice este reprezentat
de slaba securizare a aplicațiilor web. Acest aspect este susținut de surse variate, care
confirmă faptul că programele sunt prevăzute cu securitate scăzută5 6. De asemenea, multe
dintre componentele de software noi nu pot asigura protecția componentelor principale și a
interfețelor aplicațiilor. Securitatea scăzută a aplicațiilor web conduce la vulnerabilizarea
1
ibidem;
2
ibidem;
3
art=0&c6=annual+report+2013.pdf,pag.15;
4
5
Securosis, Securing Big Data: Security Recommendations for Hadoop and NoSQL Environments,
https://securosis.com/assets/library/reports/SecuringBigData_FINAL.pdf;
6
Eduardo B. Fernandez, Security in Data Intensive Computing System in Handbook of Data Intensive
Computing, Springer 2011, http://link.springer.com/chapter/10.1007/978-1-4614-1415-5_16;
~ 158 ~
interfețelor aplicațiilor, având în vedere că acestea sunt construite pe modele de servicii web1.
Erorile de software și hardware pot fi și defecte de proiectare, care rămân nedetectate în
timpul dezvoltării sistemului de operare sau hardware-ului și care se manifestă cu ocazia
funcționării sistemului2.
Din cauza securității incomplete a datelor principale și a interfețelor aplicațiilor, cu
precădere în situația site-urilor de socilizare, serviciilor de partajare foto și video, precum
Facebook, Yahoo și Snapchat, au fost semnalate o serie de incidente, confirmate de furnizorul
de software de securitate Computer Associate3, dar și alte surse4.
Erorile tehnice sunt urmate, în ierarhia cauzelor care au produs incidente semnificative la
nivelul UE, la o diferență considerabilă, de erorile umane, care au produs 20% din incidentele
semnificative semnalate în anul 20145 (figura 3).
Având în vedere că, în perioada 2012-2013, au fost semnalate valori de 5%, respectiv
19%6, putem afirma că această cauză are o tendință ascendentă (figura 3).
Figura 3 - Erori umane

în perioada 2012-2014 (procentaj)
20
19
5
2012 2013 2014
Din categoria erorilor umane fac parte erorile comise de angajații furnizorului de servicii
sau alte persoane care nu au legătură cu furnizorul, în timpul funcționării echipamentelor,
folosirii dispozitivelor sau executării unor proceduri7.
Erorile umane sunt acțiuni neintenționate care se datorează greșelilor, neîndemânării,
aplicării în mod eronat a unor norme valabile și greșeli bazate pe cunoaștere.
Tot din această categorie fac parte și erorile care apar pe fondul interacțiunii, respectiv
greșelile operatorilor de sistem, ale personalului care realizează mentenanța, precum și alte
altor persoane care au acces la sistem și care conduc la funcționarea incorectă a
1
CVE Details, The ultimate security vulnerability datasource, https://www.cvedetails.com;
2
C. Onwubiko and A.P.Lenaghan, Managing Security Threats and Vulnerabilities for Small to Medium
Enterprises, IEEE International Conference on Intelligence and Security Informatics 2007, http://www.research-
series.com/cyril/IEEE-ISI07.pdf,pag.5;
3
Jaime Ryan (CA, Sr. Director) and Tyson Whitten (CA, Director of API Management), Takeaways from
API Security Breaches, Examining today's biggest API breaches to mitigate API security vulnerabilities, march
25, 2015, http://transform.ca.com/API-security-breaches.html?source=AAblog;
4
Facebook RFD and Open File Upload | WebSegura.Net: http://www.websegura.net/ advisories/facebook-
rfd-and-open-file-upload/;
5
6
7
~ 159 ~
dispozitivului, închiderea sistemului sau daune fizice accidentale, cum ar fi cabluri tăiate în
mod accidental, procese de răcire deconectate, etc1.
De asemenea, au existat o serie de incidente datorate unor erori umane precum partajarea
inadecvată a unor fișiere ce conțineau informații sensibile sau confidențiale, care au afectat
inlusiv servicii online foarte cunoscute, precum Dropbox2 3.
Alte exemple frecvente de erori umane sunt reprezentate de viciile de procedură, tastarea
greșită a unui buton, utilizarea numelui de utilizator și parolei implicite, folosirea unor parole
ușor de ghicit, probleme de integrare, actualizări greșite de software sau blocarea
programelor4 5.
Principalul efect al erorilor umane este reprezentat de scugerea de informații, aspect
confirmat de un studiu recent6, în care au fost prezentate vulnerabilitățile generate de
configurarea greșită a echipamentelor.
O a treia categorie de cauze care a produs incidente de securitate este reprezentată de
atacurile malițioase, care în anul 2014, au produs 9%7 din evenimentele menționate.
Întrucât în perioada anterioară, respectiv 2011-2013, au fost înregistrate valori similare
de această cauză, respectiv de 6%, 8% și 6%8, putem afirma că, deși sunt mici fluctuații între
valorile acestui indicator, acțiunile malițioase păstrează totuși valori mici în comparație cu
celelalte două categorii de cauze prezentate anterior (figura 4).
Figura 4 - acțiuni malițioase

în perioada 2011-2014 (procentaj) 9
8
6 6
2011 2012 2013 2014
Acțiunile malițioase se referă la software-ul malițios utilizat de atacatori pentru a
1
series.com/cyril/IEEE-ISI07.pdf,pag.5;
2
Jason Kincaid, Dropbox security bug made passwords optional for four hours, Jun 20, 2011,
http://techcrunch.com /2011/06/20/dropbox-security-bug-made-passwords-optional-for-four-hours/;
3
EMA Research’s 2015 State of File Collaboration Security report, http://www.finalcode.com/en/how-it-
works/ resources/ema-report/;
4
Ghi Paul Im and Richard L. Baskerville (Georgia State University), A Longitudinal Study of Information
System Threat Categories: The Enduring Problem of Human Error, ACM SIGMIS Database 2005,
http://dl.acm.org/ citation.cfm?id=1104010;
5
IBM infographic: 2014 Cyber Security Intelligence Index - United States, http://www-
03.ibm.com/security/services/2014-cyber-security-intelligence-index-infographic/index.html;
6
BinaryEdge, Data, Technologies and Security - Part 1, 10 august 2015,
http://blog.binaryedge.io/2015/08/10/data-technologies-and-security-part-1/;
7
ENISA, Annual Incident Reoports 2014, Annalysis of Article 13a annual incident reports, august 2015:
8
ENISA, Annual Incident Reoports 2013, Annalysis of Article 13a annual incident reports, september 2014:
~ 160 ~
compromite confidențialitatea, disponibilitatea și integritatea datelor.
Cele mai întâlnite forme de software malițios sunt reprezentate de viruși, viermi, cai
troieni, spyware, ransomware, adware și scareware/rogware1 2.
Aceste cauze necesită o atenție deosebită întrucât produc prejudicii semnificative, aspect
confirmat și de un studiu3, care arată că fraudele produse de viruși, viermi sau spyware
reprezintă majoritatea perderilor financiare.
Ultima categorie de cauze care au produs incidente semnificative la nivelul UE este
reprezentată de fenomenele naturale, care în anul 2014, au produs 5%4 din evenimentele
semnalate. Întrucât în perioada anterioară, respectiv 2011-2013, această cauză a înregistrat
valori similare, respectiv de 12%, 6% și 14%5, se poate afirma că, deși există fluctuații între
valorile acestui indicator, fenomenele naturale păstează valori destul de mici, chiar în scădere
față de ultimii trei ani (figura 5).
Figura 5 - Fenomene naturale

în perioada 2011-2014 (procent)
14
12
6 5
2011 2012 2013 2014
Cauzele naturale sunt reprezentate de catastrofele fizice care se întâmplă natural, fără a fi
influențate de acțiunea umană și constau în inundații, cutremure, incendii, fulgere sau vânt6 7.
Faptul că este importantă cunoașterea în detaliu a tuturor cauzelor care produc incidente
de securitate semnificative este justificat de prejudiciile deosebite pe care le generează.
1
Andreea Bendovschi, Cyber-Attacks – Trends, Patterns and Security Countermeasures, 7th
INTERNATIONAL CONFERENCE ON FINANCIAL CRIMINOLOGY 2015, 7th ICFC 2015, 13-14 April
2015,Wadham College, Oxford University, United Kingdom,
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S2212567115010771,pag.25;
2
Mouna Jouinia, Latifa Ben Arfa Rabaia, Anis Ben Aissa, Classification of Security Threats in Information
Systems, The 5th International Conference on Ambient Systems, Networks and Technologies (ANT-2014), the 4th
International Conference on Sustainable Energy Information Technology (SEIT-2014),
http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/ S1877050914006528;
3
Computer Security Institute, CSI Survey 2007, The twelfth annual computer crime and security survey,
http://www.sis.pitt.edu/jjoshi/courses/IS2150/Fall09/CSIFBI2007.pdf;
4
5
6
Ruf Lu, AG C, Thorn A, GmbH A, Christen T, Zurich Financial Services AG, Gruber B, Credit Suisse AG.,
Portmann R, Luzer H, Threat Modeling in Security Architecture - The Nature of Threats. ISSS Working Group on
Security Architectures, http://www.isss.ch/fileadmin/publ/agsa/ISSS-AG-Security-Architecture_Threat-
Modeling_Lukas-Ruf.pdf;
7
series. com/cyril/IEEE-ISI07.pdf;
~ 161 ~
Astfel, în 2014, fiecare incident produs de erorile umane a afectat în medie 3 milioane de
conexiuni de utilizator1, în timp ce acțiunile malițioase au înregistrat o medie de un milion de
conexiuni de utilizator pe fiecare incident2, ceea ce înseamnă daune foarte importante
provocate serviciilor de comunicații.
Consecințele incidentelor
Pentru a înțelege de ce aceste incidente semnificative din domeniul comunicațiilor
electronice afectează în mod direct securitatea internă a UE, este necesară realizarea unei
analize asupra impactului înregistrat la nivelul statelor membre ale uniunii. Având în vedere
că există patru categorii de servicii de comunicații electronice, respectiv telefonia fixă,
telefonia mobilă, internetul fix și internetul mobil, analiza impactului pe fiecare domeniu
menționat este necesară pentru identificarea țintelor preferate ale incidentelor în ultima
perioadă de timp și, prin aceasta, stabilirea tendinței pe această coordonată.
Astfel, în cursul anului 2014, ținta celor mai multe incidente a fost telefonia fixă,
serviciu care a fost afectat de 47%3 din evenimentele de securitate semnalate. Față de anul
2013, când procentul de incidente care au afectat acest serviciu a fost de 29%4, putem afirma
că a fost înregistrată o creștere semnificativă. Pe de altă parte, printr-o comparație cu perioada
2011-20135, când cele mai afectate servicii au fost internetul mobil sau telefonia mobilă, care
au fost țintele a aproximativ jumătate din incidentele semnalate, se poate observa o schimbare
de trend în ceea ce privește obiectivele urmărite de incidente (figura 6).
Figura 6 - Incidente manifestate pe categorii de servicii,

2014 2013 2012 2011
61 59
53 49
47 48 48
37 39 35
34 33
29 25
22 19
telefonie fixa internet fix telefonie mobilă internet mobil
O altă perspectivă importantă din care se pot observa principalele consecințe ale
incidentelor este reprezentată de numărul de conexiuni de utilizator afectate. Din acest punct
1
2
ibidem;
3
4
art=0&c6=annual+report+2013,pag.7;
5
ibidem;
~ 162 ~
de vedere, în cursul anului 2014, s-a constat că întreruperea internetului mobil a avut cel mai
mare impact în comparație cu celelalte servicii, înregistrând o medie de 1,7 milioane de
conexiuni de utilizator afectate pe fiecare incident1. Din datele semnalate în anii anteriori cu
privire la acest indicator, a rezultat că, în perioada 2011-20132, de asemenea, defecțiunile de
internet mobil au afectat majoritatea conexiunilor de utilizator (figura nr. 7), fapt pentru care
putem afirma că se menține tendința pe aceast indicator.
Figura 7 - Numărul de conexiuni de utilizator afectate de

un incident, pe categorii de servicii, în perioada 2011-2014
2011 2012 2013 2014
100.000
telefonie fixă 400.000
200.000
300.000
200.000
internet fix 300.000
100.000
400.000
telefonie 400.000
1.800.000
mobilă 700.000
1.200.000
200.000
internet mobil 1.700.000
1.400.000
1.700.000
Un alt indicator de referință pentru stabilirea nivelului impactului incidentelor este
reprezentat de numărul de utilizatori afectați din rețelele naționale. În anul 2014, internetul
mobil a fost afectat cel mai mult dintre toate serviciile, defecțiunile sale afectând un procent
de 13%3 din utilizatorii din rețeaua națională. Această valoare este mai ridicată decât în anul
2013, când procentul a fost de 9%4. Totuși, în comparație cu perioada 2011-2012, când
procentul înregistrat a fost de 17%, respectiv 16%5, se poate afirma faptul că valorile acestui
indicator, după ce au avut o tendință de scădere timp de 3 ani, în 2014 au început să
înregistreze o creștere (figura 8).
După internetul mobil, cele mai afectate servicii au fost reprezentate de telefonia fixă, ale
cărei defecțiuni au afectat înregistrat un procent de 11%6 din utilizatori. Evoluția valorilor pentru
1
2
3
4
5
ibidem;
6
~ 163 ~
perioada 2011-20141 în cazul acestui indicator este similară cu cea a internetului mobil (figura 8).
Referitor la celelalte două servicii de comunicații, în cazul telefoniei mobile se constată
o stagnare a valorii la 5%2, în 2014 față de 2013, în timp ce în situția internetului fix, a fost
înregistrat un trend similar cu internetul mobil și telefonia fixă, aspect rezultat din figura 8.
Figura 8 - Numărul de utilizatori naționali afectați, pe

categorii de servicii, în perioada 2011-2014 (procent)
17 16
16
9 13
12 9
12 8 5 5
10 5 7
11
4
2011
2012
2013
2014
telefonie fixă internet fix
Impactul major al incidentelor poate fi observat și din perspectiva consecințelor care se
manifestă asupra serviciilor de urgență. Astfel, în anul 2014, telefoanele de urgență au fost
afectate de un număr de 29%3 din incidente. Comparativ cu perioada 2011-2013, când aceste
servicii au fost afectate de 33%, 37% și 21%4 din incidente, se constată faptul că valorile cu
privire la acest indicator în 2014 înregistrează o creștere comparativ cu 2013, însă impactul
incidentelor este mai redus decât cel înregistrat în 2011 și 2012 (figura 9).
Figura 9 - Incidente care au afectat telefoanele de urgență,

37
33 29
21
2011 2012 2013 2014
Ca și tendințe ale consecințelor incidentelor la nivelul anului 2014 sunt semnificative

următoarele aspecte:
1
2
3
4
https://www.enisa.europa.eu/publications/annual-incident-reports-2014.pdf,pag.10.
~ 164 ~
• aproximativ jumătate din incidentele semnificative au afectat telefonia fixă, fiind
astfel cele mai afectate dintre servicii;
• întreruperea internetului mobil a avut cel mai mare impact asupra utilizatorilor dintre
toate serviciile afectate de incidente, înregistrând o medie de 1,7 milioane de conexiuni de
utilizator afectate pe fiecare incident;
• telefoanele de urgență au fost afectate de aproximativ o treime din incidentele raportate.
Concluzii
Complexitatea sub care se manifestă incidentele de securitate semnificate de la nivelul UE,
precum și impactul major pe care îl au asupra serviciilor de comunicații electronice impune
eleborarea la cel mai înalt nivel a unor strategii care să se dezvolte în permanență și care să se
actualizeze în funcție de schimbările științifice și tehnologice. În prezent, există un număr mare
de practici în materie de securitate care au ca scop protejarea nivelului de integritate, dar există
întotdeauna o diferență între teorie și practică. Pe baza situației statictice prezentate, care indică
o creștere a incidentelor majore la nivelul UE putem afirma că situația actuală din uniune nu
oferă întotdeauna cea mai bună protecție împotriva incidentelor. O parte din probleme se
datorează și insuficienței mecanismelor care să poată contracara evoluția rapidă a amenințărilor
și pentru a asigura un nivel comun ridicat de protecție în toate statele membre ale Uniunii
Europene. Un pas important în asigurarea nivelului de securitate în statele membre, este
reprezentat de stabilirea unor măsuri comune de răspuns la incidente în toate statele membre.
Acest deziderat este necesar întrucât majoritatea incidentelor de securitate sunt
transfrontaliere, iar statele membre nu adoptă măsuri similare în ceea ce privește răspunsurile
incidente. Diferențele de abordare sunt datorate, în general, legislațiilor interne diferite de la
nivelul statelor membre în acest domeniu. Pe lângă armonizarea legislativă pe tot spatiul UE,
în vederea contracarării incidentelor, este necesar ca personalul implicat în această activitate
să fie calificat și stabil, dar și capabil să ia decizii de mare impact, atunci când se confruntă cu
un incident național sau chiar internațional.
Un alt element important în lupta împotriva incidentelor este reprezentat de existent unor
instrucțiuni și proceduri de lucru moderne care să sprijine specialiștii implicați în procesul de
gestionare a acestor incidente.
De asemenea, ca în orice luptă sunt necesare și resurse. Obținerea acestora nu poate fi
realizată fără conștientizarea autorităților asupra importanței investiției în resursele necesare
în activitatea de reacție la incidente.
Tot legat de resurse, în activitatea de răspuns la incidente este necesară utilizarea celor
mai moderne și performante instrumente care să permită descoperirea cu operativitate de
informații despre sistemele și persoanele implicate într-un incident.
Bibliografie:
Directiva 2009/140/EC a Parlamentului European, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUri
Serv.do?uri=OJ:L:2009:337:0037:0069:EN:PDF
ENISA, Annual Incident Reoports 2013, Annalysis of Article 13a annual incident reports,
september 2014,
https://www.enisa.europa.eu/publications#c5=2006&c5=2016&c5=false&c2=publicationDate&rev
ersed= on&b_start=0&c6=annual+report+2013.pdf
ENISA, Annual Incident Reoports 2014, Annalysis of Article 13a annual incident reports,
~ 165 ~
august 2015, https://www.enisa.europa.eu/ publications/annual-incident-reports-2014.pdf
Securosis, Securing Big Data: Security Recommendations for Hadoop and NoSQL
Environments, https://securosis.com/assets/library/reports/SecuringBigData_FINAL.pdf
Eduardo B. Fernandez, Security in Data Intensive Computing System in Handbook of
Data Intensive Computing, Springer 2011, http://link.springer.com/chapter/10.1007/978-1-
4614-1415-5_16
CVE Details, The ultimate security vulnerability datasource, https://www.cvedetails.com
C. Onwubiko and A.P.Lenaghan, Managing Security Threats and Vulnerabilities for
Small to Medium Enterprises, IEEE International Conference on Intelligence and Security
Informatics 2007, http://www.research-series.com/cyril/IEEE-ISI07.pdf
Jaime Ryan (CA, Sr. Director) and Tyson Whitten (CA, Director of API Management),
Takeaways from API Security Breaches, Examining today's biggest API breaches to mitigate
API security vulnerabilities, march 25, 2015, http://transform.ca.com/API-security-
breaches.html?source=AAblog
Facebook RFD and Open File Upload | WebSegura.Net: http://www.websegura.net/
advisories/ facebook-rfd-and-open-file-upload
Jason Kincaid, Dropbox security bug made passwords optional for four hours, Jun 20, 2011,
http://techcrunch.com /2011/06/20/dropbox-security-bug-made-passwords-optional-for-four-hours
EMA Research’s 2015 State of File Collaboration Security report,
http://www.finalcode.com/en/ how-it-works/ resources/ema-report
Ghi Paul Im and Richard L. Baskerville (Georgia State University), A Longitudinal
Study of Information System Threat Categories: The Enduring Problem of Human Error,
ACM SIGMIS Database 2005, http://dl.acm.org/ citation.cfm?id=1104010
IBM infographic: 2014 Cyber Security Intelligence Index - United States, http://www-
03.ibm.com/ security/services/2014-cyber-security-intelligence-index-infographic/index.html
BinaryEdge, Data, Technologies and Security - Part 1, 10 august 2015,
http://blog.binaryedge. io/2015/08/10/data-technologies-and-security-part-1
Andreea Bendovschi, Cyber-Attacks – Trends, Patterns and Security Countermeasures,
7th INTERNATIONAL CONFERENCE ON FINANCIAL CRIMINOLOGY 2015, 7th
ICFC 2015, 13-14 April 2015,Wadham College, Oxford University, United Kingdom,
http://www.sciencedirect.com/science/article/ pii/S2212567115010771
Mouna Jouinia, Latifa Ben Arfa Rabaia, Anis Ben Aissa, Classification of Security Threats
in Information Systems, The 5th International Conference on Ambient Systems, Networks and
Technologies (ANT-2014), the 4th International Conference on Sustainable Energy Information
Technology (SEIT-2014), http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/ S1877050914006528
Computer Security Institute, CSI Survey 2007, The twelfth annual computer crime and
security survey, http://www.sis.pitt.edu/jjoshi/courses/IS2150/Fall09/CSIFBI2007.pdf
Ruf Lu, AG C, Thorn A, GmbH A, Christen T, Zurich Financial Services AG, Gruber B, Credit
Suisse AG., Portmann R, Luzer H, Threat Modeling in Security Architecture - The Nature of Threats.
ISSS Working Group on Security Architectures, http://www.isss.ch/fileadmin/publ/agsa/ISSS-AG-
Security-Architecture_ Threat-Modeling_Lukas-Ruf.pdf
~ 166 ~
HACKTIVISM – MIJLOACE ȘI MOTIVAȚII
HACKTIVISM – MEANS AND MOTIVATIONS
Drd. ANDREI (MARTIN) Ioana,

andrei_ioana@yahoo.com
Abstract:
Technological innovations have provided the protesters the ability to use hacking tools
to conduct cyber operations similar to street protests. This mixture of hacking with activism,
known as "hacktivism" has become increasingly prevalent and has become nowadays
normality. Hacktivism is a challenge for international affairs, not only because it transcends
borders, but also because it has become an instrument of national power.
The fight for freedom of expression, human rights, total aversion to any form of supervision
and control as well as reporting totalitarian regimes abuses are the main reasons that trigger the
actions of the hacktivist groups.Hacktivism's strength lies in its ability to recruit a large number of
supporters through democratic instruments of the Internet and the social networks. Groups such
as Anomymous are able to engage each time new forces in the operation, that give them the
opportunity to transform a protest into a voice of a choir joining cries for revenge.
Analyzing hacktivist groups in terms of security, we note that their actions represent danger
to society, like any other kind of cybercrime. The limit of interpretation of an operation as a
simple form of protest or as an act of cybercrime is thin. For this reason, a priority should be the
establishment of a framework to regulate those acts which exceed the limit for those responsible
to be held accountable. And maybe that it is now the time for the adoption of a restrictive
legislation due to fact that a campaign to that end would benefit of the public opinion support
taking into account that the media continue to consider that hackers and hacktivists are the same.
Rezumat:
Inovaţiile tehnologice au oferit protestatarilor capacitatea de a recurge la instrumente
de hacking pentru a efectua operaţiuni cibernetice analoage protestelor de stradă. Acest
amestec de hacking cu activism, cunoscut sub numele de "hacktivism" a devenit din ce în ce
mai predominant şi s-a transformat în zilele noastre într-o normalitate. Hacktivism-ul este o
provocare pentru afacerile internaţionale, nu numai pentru că transcende graniţele, dar şi
pentru că a devenit un instrument al puterii naţionale.
Lupta pentru libertatea de exprimare, apărarea drepturilor omului, aversiunea totală faţă
de orice formă de supraveghere şi control, precum şi raportarea abuzului de regimuri
totalitare sunt principalele argumente care incită la acţiune grupările de hacktivişti. Puterea
hacktivism-ului constă în capacitatea sa de a recruta un număr mare de simpatizanţi prin
intermediul instrumentelor democratice ale Internetului şi reţelelor sociale. Grupările cum ar fi
Anomymous sunt capabile să implice, de fiecare dată, noi forţe în operaţiune, oferindu-le doar
posibilitatea de a face dintr-un protest, o voce dintr-un cor care uneşte strigătele de răzbunare.
Analizând grupările de hacktivişti din punct de vedere al securităţii, remarcăm că
acţiunile lor reprezintă pericol pentru colectivitate, asemenea oricărui alt tip de criminalitate
~ 167 ~
informatică. Limita dintre interpretarea unei operaţiuni ca o simplă formă de protest sau ca
un act de criminalitate informatică este subţire. Din acest motiv, o prioritate ar trebui să o
constituie stabilirea unui cadru normativ care să reglementeze încadrarea acelor acte care
depăşesc această limită pentru ca cei vinovaţi să poată fi traşi la răspundere. Şi poate că
tocmai acum este momentul pentru adoptarea unei legislaţii restrictive, deoarece o campanie
făcută în acest sens s-ar bucura de suportul opiniei publice în contextul în care mass-media
continuă să pună semnul egal între hackeri şi hacktivişti.
Keywords: hacking, activism, Anonymous, cyber attacks, flooding.
Cuvinte cheie: hacking, activism, Anonymous, atacuri cibernetice, inundare.
Introducere
Termenul hacktivism, derivat prin combinarea hack şi activism, se referă la utilizarea
calculatoarelor şi a oricărui alt sistem informatic şi de reţea pentru a dezbate şi a susţine o
chestiune politică, de a promova libertatea de exprimare, şi de a sprijini drepturile omului.
Hacktivism-ul este interpretat, în principal, de către societate ca transpunerea protestului şi
nesupunerii civile în spaţiul virtual. Din punct de vedere tehnologic, este utilizarea tehnologiei
pentru exprimarea dezacordului, dar reprezintă, de asemenea, o ameninţare periculoasă care a
creat deja pagube importante pentru comunitatea IT, prin intermediul atacurilor cibernetice. Din
perspectiva securităţii există două şcoli de gândire: unii consideră hacktiviştii nişte criminali
cibernetici care trebuie urmăriţi penal, ceilalţi, în ciuda faptului că sunt conştienţi de
ameninţarea pe care o reprezintă, susţin că sunt o voce care trebuie ascultată.
Istoric
Hacktivism-ul a apărut la sfârşitul anilor 1980 într-un moment când hacking-ul pentru
distracţie şi profit a devenit o ameninţare notabilă. Iniţial, a luat forma unor viruşi şi viermi
de mesaje de protest care au fost răspândite. Un bun exemplu de hacktivism este "Worms
Against Nuclear Killers (Wank)," un vierme de computer pe care activiştii antinucleari din
Australia l-au dezlănţuit în reţelele Administraţei Naţionale de Aeronautică şi Spaţială şi
Departamentului de Energie al SUA în 1989 pentru a protesta faţă de lansarea unei rachete
care transporta plutoniu radioactiv.
De la mijlocul anilor 1990, atacurile de genul negarea serviciilor (DoS1) au fost adăugate
la instrumentarul hacktiviştilor, luând, de obicei, forma de mesaje sau inundarea traficului.
În anul 1994, jurnalistul Joshua Quittner şi-a pierdut accesul la e-mailul său, după ce mii
de mesaje care îl făceau "porc corporatist capitalist" i-au inundat inbox-ul. Un grup
autointitulat "The Zippies" a inundat conturile de e-mail în Marea Britanie pentru a protesta
împotriva unui proiect de lege care ar fi scos în afara legii festivalurile de dans în aer liber.
Apoi, în 1995, un grup internaţional numit Strano Network a organizat un atac
"Net'strike" de o oră împotriva site-urilor guvernamentale franceze pentru a protesta faţă de
politicile nucleare şi sociale. La momentul desemnat, participanţii au vizitat site-urile ţintă şi
au apăsat butonul "reload" în continuu într-o încercare de a inunda traficul pentru site-uri.
În 1996, haktiviştii au început să atace site-uri şi să înlocuiască paginile lor de origine cu
1
Denial of Service
~ 168 ~
mesaje de protest. Într-una din primele încercări de această natură, cineva a schimbat pagina
de start a site-ului Departamentului de Justiţie al Statelor Unite ale Americii înlocuind-o cu
mesajul "Departamentul nedreptăţii" şi afişând imagini pornografice în semn de protest faţă
de Legea decenţei comunicaţiilor, care ulterior a fost declarată neconstituţională.
Termenul hacktivism a fost inventat în acelaşi an de către Omega, un membru al grupului
popular de hackeri cunoscut sub numele de Cultul Vaca Moartă (Cult of the Dead Cow -
cDc), o organizaţie care a dat, de asemenea, naştere Hacktivismo, un grup internaţional de
hackeri şi protestatari pentru promovarea drepturilor omului. Membrii Hacktivismo se
foloseau de abilităţile lor de programare pentru a dezvolta instrumente software care să
sprijine libertatea de exprimare şi viaţa privată. Ei au deplâns utilizarea de atacuri DoS şi
înlocuirea paginilor web considerându-le antitetice liberei exprimări.
Distribuţia de liste de e-mail a început, de asemenea, la sfârşitul anilor 1990,
caracterizându-se ca "fuziunea dintre hacking şi activism". În 1999, lista a fost folosită pentru
a organiza Jam Echelon Day, un eveniment de protest împotriva sistemului de supraveghere
la nivel mondial Echelon operat de grupul cunoscut sub numele the Five Eye - SUA, Marea
Britanie, Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Într-o zi prestabilită, protestatarilor li s-a
solicitat să inunde sistemele de e-mail cu mesaje care conţineau cuvinte care păreau preluate
de filtrele de cuvinte cheie folosite de Echelon pentru a supraîncărca sistemul.
Provocări actuale
Hacktivism-ul a devenit un mijloc comun de protest, însoţind conflictele militare şi
internaţionale, precum şi protestele de stradă.
Conform HACKMAGEDDON1, hacktivism-ul este situat pe locul doi (27,7%) ca
motivaţie din spatele atacurilor cibernetice, după criminalitatea informatică (60,6%) şi la o
distanţă considerabilă de spionajul cibernetic (7,4%) şi războiul cibernetic (4,3%).
Figura 1
1
Sursa: http://www.hackmageddon.com/2016/02/16/january-2016-cyber-attacks-statistics/
~ 169 ~
În ciuda răspândirii sale de peste două decenii, hacktivism-ul este frecvent asociat cu
acţiunile grupării Anonymous, un colectiv neorganizat de activişti şi hackeri cunoscut pentru
purtarea măştilor Guy Fawkes şi utilizarea imaginii unui om într-un costum cu un "?" pe cap.
Gruparea a apărut în 2003, dar nu a intrat în centrul atenţiei publice până în anul 2008, când a
lansat Proiectul Chanology pentru a protesta faţă de eforturile depuse de Biserica Scientologică
pentru a cenzura un videoclip al actorului Tom Cruise care lăuda biserica. De atunci,
Anonymous, împreună cu ramurile sale conexe şi filialele regionale şi locale, a fost responsabilă
de mii de atacuri informatice la nivel mondial. A efectuat operaţiuni împotriva guvernelor,
companiilor, bisericilor, teroriştilor, traficanţilor de droguri şi pedofililor. De asemenea, a
încheiat un parteneriat cu alte grupuri de hacktivişti pentru a lansa operaţiuni la scară largă.
Astfel, începând cu anul 2013, Anonymous a participat la operaţiuni anuale împotriva Israelului,
derulate la data de 7 aprilie, pentru a protesta faţă de acţiunile israeliene împotriva poporului
palestinian. În 2014, operaţiunea poreclită #OpIsraeliBirthday a implicat peste douăzeci de alte
grupări, inclusiv AnonGhost; Armata Siriană Electronică (SEA), Armata Afgană Cyber, Echipa
de hackeri din Gaza, Luptătorii cyber Izz Ad-Din Al-Qassam, Anonymous Siria, Anonymous
Iordania şi Anonymous Liban. Operaţiunile cibernetice împotriva Israelului au generat, de
asemenea, contra-acţiuni din partea unor grupări, cum ar fi Forţa de Elită Israeliană.
În ziua de astăzi există mii de grupări de haktivişti la nivel mondial care susţin, practic,
orice cauze imaginabilă. Unele dintre aceste grupări se asociază cu o anumită ţară (de
exemplu, Anonymous Siria), guvern (de exemplu, SEA susţine regimul Assad) sau o altă
entitate (de exemplu, Califatul Cyber sprijină organizaţia teroristă Statul Islamic), în timp ce
altele nu îşi exprimă alianţe speciale (de exemplu, Anonymous). Marea majoritate nu folosesc
sintagma de "hacktivişti". Termenul este mai frecvent utilizat de către cercetători, jurnalişti şi
experţi de securitate cibernetică, care încearcă să distingă între diferite tipuri de actori care
ameninţă spaţiul cibernetic. În plus faţă de derularea de atacuri DoS şi deformarea şi
deturnarea site-urilor web, hacktiviştii preiau conturi de Twitter şi pagini de Facebook, fură şi
dezvăluie informaţii sensibile şi personale din sistemele pe care le penetrează. De asemenea,
folosesc pe scară largă mass-media sociale pentru a face publice acţiunile lor şi a obţine
sprijin. Multe grupări au propriile conturi de Twitter şi pagini de Facebook şi operaţiunile
precum #OpIsraeliBirthday le sunt oferite hashtag-uri şi sunt anunţate pe Twitter. Până când
a fost închis, #OpIsraeliBirthday a avut chiar propriul domeniu şi site.
Există mai multe motive pentru care hacktivism-ul a devenit atât de popular, după cum
urmează:
- este relativ uşor de derulat şi cu costuri reduse, persoanele cu minime aptitudini
tehnice putând utiliza instrumente gratuite, user-friendly;
- spre deosebire de participarea la o demonstraţie de stradă, hacktivism-ul prezintă risc
mic pentru protestatari, cele mai multe cazuri nefiind nici măcar investigate de către agenţiile
de aplicare a legii;
- acţiunile pot fi sprijinite de la distanţă, fără a fi necesară prezenţa efectivă la faţa locului;
- permite atât acţiunile individuale, cât şi eforturile distribuite pe scară largă,
persoanele de aceeaşi naţionalitate sau unite de o cauză comună se pot reuni;
- efectele hacktivismului sunt adesea vizibile, cum ar fi atunci când site-uri sunt
distruse pentru a afişa mesajele protestatarilor sau sunt închise de atacuri DoS sau atunci când
protestatarii îşi asumă respnsabilitatea acţiunilor lor prin intermediul Twitter sau Facebook.
Cele mai multe dintre atacurile cibernetice efectuate de hacktivişti sunt ilegale, conform
~ 170 ~
statutului criminalităţii naţionale. Cu toate acestea, doar câteva cazuri ajung la punctul de
urmărire penală, în parte deoarece daunele sunt de obicei minore. Site-uri web deteriorate
sunt uşor de restaurat, iar atacurile DoS au adesea un impact redus sau chiar niciun impact.
Mai mult decât atât, atribuirea poate fi dificilă. Chiar dacă entităţi precum Anonymous îşi
asumă creditul pentru acţiunile lor, ele nu dezvăluie identitatea oamenilor din spatele numelui
de cod. Agenţiile de aplicare a legii este puţin probabil să înceapă o investigaţie, cu excepţia
cazului în care daunele sunt semnificative. Totuşi, în câteva situaţii, cum ar fi cea împotriva
ramurii LulzSec a grupului Anonymous, hacktiviştii au fost identificaţi şi judecaţi pentru
încălcarea legilor privind criminalitatea informatică.
Extinderea hacktivism-ului a adus cu ea două provocări legate de relaţiile internaţionale.
Prima se referă la responsabilitatea statelor în urmărirea hacktiviştilor independenţi care
operează pe teritoriul lor şi împotriva unor ţinte din alte ţări. Deşi doar câteva cazuri de
hacktivism sunt investigate în mod activ, atunci când se întâmplă acest lucru, investigatorii din
ţara care este ţinta unui atac informatic ar putea avea nevoie de ajutor de la omologii lor din
ţările de origine, în scopul de a identifica şi urmări autorii. Acest lucru poate fi problematic,
dacă ţările implicate nu sunt parte la o anumită formă de acord de asistenţă reciprocă. Chiar
dacă sunt, o ţară ar putea refuza să coopereze. Un astfel de caz a fost atunci când hacktiviştii
ruşi au lansat atacuri împotriva Estoniei în 2007, pentru a protesta faţă de relocarea unui
monument de război din epoca sovietică. Chiar dacă „urma” unora dintre atacuri a dus către
Rusia, Moscova a respins cererea Estoniei pentru ajutor, susţinând că solicitarea nu a fost
prevăzută de tratatul de asistenţă judiciară reciprocă. Convenţia Consiliului Europei privind
criminalitatea cibernetică include cerinţe de asistenţă reciprocă în cadrul investigaţiilor conexe
criminalităţii informatice, dar multe ţări, printre care şi Rusia, nu au semnat acest document.
Recunoscând problemele de asistenţă reciprocă în criminalitatea cibernetică, un grup de
experţi a recomandat secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în iunie 2013, că
"statele trebuie să intensifice cooperarea împotriva utilizării în scopuri criminale sau
teroriste a TIC1, să îşi armonizeze, după caz, abordările juridice şi să consolideze
colaborarea practică dintre autorităţile de aplicare a legii şi agenţiile de urmărire penală".
De asemenea, "statele trebuie să se asigure că teritoriile lor nu sunt utilizate de către actori
non-statali pentru utilizarea ilegală a TIC". În 2015, grupul a recomandat ca statele să se
ajute în anchetele privind atacuri informatice şi criminalitatea cibernetică care sunt lansate de
pe teritoriul lor. Recomandările nu sunt obligatorii, dar demonstrează o dorinţă tot mai mare
pentru contracararea infracţiunilor cibernetice şi îmbunătăţirea cooperării internaţionale.2
Deşi asistenţa reciprocă este o problemă în toate domeniile de criminalitate cibernetică,
aceasta poate fi agravată în cazuri de hacktivism, deoarece guvernele ţărilor în care locuiesc
hacktiviştii simpatizează cu acţiunile hackerilor. În cazul atacurilor din Estonia, de exemplu,
Guvernul rus şi-a exprimat opoziţia faţă de planurile de relocare, aşa că nu a fost surprinzător
faptul că nu a ajutat la anchetă. Multe cazuri de hacktivism implică "hackeri patrioţi", care
derulează atacuri împotriva adversarilor sau oponenţilor propriei lor ţări sau din alte ţări pe
care le consideră că le oferă sprijin. Mai ales în cazurile în care daunele sunt relativ minore,
guvernele pot fi înclinate să închidă ochii la acţiunile hackerilor patrioţi.
A doua provocare se referă la statele care sponsorizează sau conduc hacktiviştii sau care se
1
Tehnologia informaţiei şi comunicaţii
2
Disponibil la http://www.mofa.go.jp/files/000016407.pdf
~ 171 ~
ascund în spatele unor grupări de hacktivişti fictive. Mulţi au crezut că Guvernul rus a jucat un
rol în atacurile cibernetice împotriva Estoniei şi apoi, din nou, în atacuri similare împotriva
Georgiei în 2008. Atacurile extrem de dăunătoare împotriva Sony Pictures Entertainment de la
sfârşitul lui 2014 au fost atribuite Coreei de Nord, motivaţia aparentă fiind de a opri lansarea
The Interview, un film de comedie reprezentând un complot de asasinare a liderului Coreei de
Nord, Kim Jong-un. Deşi un grup autointitulat Gardienii Păcii a revendicat atacul,
Administraţia americană a acuzat Coreea de Nord şi a impus sancţiuni împotriva a zece indivizi
şi trei agenţii din ţară. Statele Unite ale Americii au acuzat în mod similar Iranul pentru
atacurile din 2012 împotriva Saudi Aramco, derulate de o grupare autointitulată Sabia ascuţită a
Justiţiei. Atacul reprezenta un protest faţă de utilizarea resurselor de petrol pentru a sponsoriza
regimuri represive. SUA a acuzat Iranul şi pentru atacuri împotriva unor importante instituţii
bancare derulate de un grup autointitulat Luptătorii cibernetici Izz Ad-Din Al-Qassam. Grupul a
declarat că a protestat faţă de un film care îl batjocorea pe Profetul Mahomed.
Arsenalul hacktivism-ului
Pornim de la premisa că hacktiviştii nu au în mod obligatoriu abilităţi tehnice deosebite.
Un hacktivist nu este neapărat un membru al unui grup. În cele mai multe cazuri, este un
tânăr care a decis să participe la un protest social.
Expresia principală a dezacordului manifestat de către un grup de hacktivişti este atacul
DDoS1: Această metodă este cea mai populară în ideologia hacktivism-ului datorită eficienţei
sale şi simplităţii de a aranja ofensive. În cele mai multe cazuri, executarea de atacuri DDoS
nu necesită vulnerabilităţi pentru a exploata aplicaţia ţintă. În septembrie 2013 Imperva a
lansat Hacker Intelligence Report, un document care a confirmat adoptarea unor atacuri
DDoS pentru atacuri motivate politic. Tal Be'ery, cercetătorul web al Imperva a declarat că
"Refuzul serviciului este un vector de atac primitiv, dar popular pentru hackerii motivaţi
politic sau financiar ... DDoS poate bloca resursele întreprinderii, asemenea ambuteiajului
în trafic pe autostradă, dar organizaţiile pot atenua aceste efecte prin învăţarea modalităţilor
de identificare şi protejare împotriva traficul rău intenţionat”.2
În arsenalul hacktiviştilor principalele arme sunt instrumentele DDoS şi scanerele de
vulnerabilităţi. Majoritatea aplicaţiilor utilizate de hacktivişti sunt uşor de găsit pe internet în
forumurile de hacking şi pe piaţa neagră. Printre cele mai populare instrumente utilizate de
grupările hacktiviste sunt Low Orbit Ion Cannon (LOIC), Slowhttp, PyLorfis, Dirt Jumper,
Nuclear DDoSer, High Orbit Ion Cannon (HOIC), Torshammer, Qslowloris.
LOIC este un instrument open-source de testare a reţelei care poate fi utilizat în atacurile
DoS. A fost inţial a fost iniţial dezvoltat de Praetox Technologies, dar codul său a fost, mai
târziu, pus la dispoziţia tuturor, oferind posibilitatea diferitelor echipe de dezvoltatori de a-l
personaliza în concordanţă cu nevoile lor. Un exemplu este versiunea web numită Low Orbit
Web Cannon, care este utilizabilă direct dintr-un browser web.
În esenţă, instrumentele stresează ţintele prin lansarea HTTP POST şi cereri GET.
Utilizarea lor este foarte simplă: atacatorul trebuie doar să ştie adresa IP ţintă. LOIC a fost
adoptat pentru prima dată de către membrii Anonymous în timpul campaniei Proiectului
Chanology şi în timpul operaţiei Payback.
1
Distributed Denial of Service
2
Disponibil la http://www.darkreading.com/vulnerabilities---threats/imperva-dissects-denial-of-service-
attacks/d/d-id/ 1138408?print=yes
~ 172 ~
Mobile LOIC este extinderea popularului instrument pentru mediul mobil. Atacul DoS se
realizează prin simpla navigare către o pagină web care conţine codul de atac. Codul este
scris în JavaScript şi este, de obicei, descărcat automat în browser-ul utilizatorului.
Instrumentul HTTP DoS, bazat pe JavaScript iterează la nesfârşit cereri multiple către ţintă;
atâta timp cât pagina se deschide, browser-ul continuă să trimită cererile. Spre deosebire de
LOIC tradiţional, nu necesită descărcarea vreunei aplicaţii, şi poate rula pe diferite browser-e,
inclusiv o versiune mobilă pentru smartphone-uri.
Mobile LOIC are foarte puţine opţiuni şi este limitat la efectuarea fludării HTTP. Nu
acceptă funcţii mai avansate, cum ar fi controlul de la distanţă a botneţilor.
Mobile LOIC are doar trei parametri de configurare:
• ţintă URL-URL-ul ţintă atacat;
• cereri pe secundă - numărul de cereri dorit să fie trimis pe secundă;
• mesajul anexat - conţinutul mesajului este parametrul care urmează să fie transmis în
URL-ul de cereri HTTP; în mod tipic, este o proclamaţie din partea grupării de hackeri.
Utilizarea instrumentului a fost documentată de firma de securitate Imperva în diferite
campanii Anonymous cum ar fi: OpColombia, OpRussia şi OpBahrain.
Dirt Jumper este o colecţie de instrumente DoS, mai mult de cinci versiuni fiind
disponibile online. Este posibilă identificare numeroaselor versiuni ale instrumentului care
includ mai multe caracteristici decât configuraţia de bază. Principalele deviaţii sunt Di-
BoTNet, RussKill şi Pandora DDoS. Conform creatorilor Pandorei, 1000 de boţi sunt
suficienţi pentru a pune la pământ un portal gigant cum este motorul de căutare rus Yandes.
PyLoris este un instrument multiplatformă, bazat pe Python care saturează resursele
victimei prin deschiderea de conexiuni pe care nu închide niciodată. PyLoris se bazează pe
tehnica Slowloris DoS care este capabilă de a crea un număr mare de conexiuni TCP1
complete pe care le păstrează deschise, astfel încât ţinta atinge curând numărul maxim de
conexiuni permise.
PyLoris este ideal pentru a viza orice serviciu web care poate gestiona un număr limitat
de conexiuni TCP simultane, dar toate acele servicii care gestionează conexiunile în procese
independente, dar cu un management slab pentru un pool de conexiuni care pot fi saturate cu
acest instrument.
Foarte interesantă este fucţionalitatea TOR Switcher care permite atacatorilor să poarte o
ofensivă prin intermediul reţelei TOR2 pentru a anonimiza sursa reală a atacului. De
asemenea, atacatorul poate “schimba” identităţile TOR pentru a înşela sistemele de apărare.
Havij este cel mai popular instrument folosit de hacktivişti pentru sql injection şi
automatizează şi exploatează vulnerabilităţile sql injection în servicii web. Havij este
considerat drept unul din cele mai eficiente instrumente de injectare cu o foarte mare rată de
succes. Alte instrumente interesante pentru sql injection sunt: Sqlninja, Safe3SI şi Sqlmap.
Un alt instrument puternic aflat în mâinile hackerilor şi deseori folosit de hacktivişti este
Google Dorks: în particular diverse forumuri de hacking propun numeroase instrumente
bazate pe DIY3 Google Dorks care permit automatizarea interogărilor utilizate de hackeri în
diverse faze ale atacurilor.
1
The Transmission Control Protocol
2
The Onion Router
3
Do ity ourself
~ 173 ~
Alte tehnici utilizate pentru compromiterea site-urilor web sunt:
• Utilizarea unor motoare de căutare recunoscute prin instrumentele DIY SQL / RFI
(prin includerea de fişiere la distanţă) sau boţi; categoria include o gamă largă de aplicaţii
care exploatează în mod automat site-urile configurate în mod necorespunzător, cum ar fi
platformele de blogging sau bine-cunoscute CMS1.
• Prin utilizarea datelor furate, infractorii cibernetici ar putea aduna informaţii cu
privire la maşinile infectate cu malware, căutând credenţialele de conectare pentru a fi abuzat
în mod automat cu script-uri rău intenţionate, şi un executabil real găzduit pe site-urile
legitime, în încercarea de a păcăli soluţia de securitate.
Concluzii
Hacktivism-ul, inclusiv cel sponsorizat de stat sau hacktivism-ul coordonat, este probabil să
devină o metodă din ce în ce mai utlizată pentru exprimarea dezacordului şi luarea de măsuri
directe împotriva adversarilor. Un argument în acest sens îl constituie faptul că reprezintă un
mijloc uşor şi ieftin de a face o declaraţie şi a provoca daune, fără a risca urmăriri penale în
conformitate cu legislaţia sau un răspuns în conformitate cu dreptul internaţional. Acţiunile de
hacking oferă actorilor nonstatali o alternativă utilă la protestele de stradă şi actorilor statali un
substitut atrăgător pentru atacuri armate, devenind nu numai un mijloc popular de activism, ci şi
un instrument al puterii naţionale, care este o provocare pentru relaţiile internaţionale.
În contextul în care ameninţările evoluează, o varietate de pârghii - stimulente mai bune
pentru asigurarea securităţii cibernetice, un schimb mai bun de informaţii despre ameninţări şi,
mai presus de toate, o conştientizare mai bună a publicului pot contribui la un internet mai
sigur. Din cauza ameninţării fluide, intelligence-ul provenit din crowdsourcing poate avea o
contribuţie esenţială. Companiile trebuie să se asigure că informaţiile sensibile sunt protejate în
mod adecvat. Eforturile la nivelul guvernelor ar trebui să stabilească standarde puternice, în
special pentru infrastructurile critice O piaţă funcţională pentru asigurări în domeniul cibernetic
ar stimula adoptarea celor mai bune practici. O campanie concertată pentru a sprijini securitatea
cibernetică. Grupuri guvernamentale, de afaceri şi societatea civilă trebuie să evalueze în mod
constant, să testeze şi îmbunătăţească „igiena digitală” a utilizatorilor reţelei.
Bibliografie:
Bennett W. L., Segerberg A.. “The Logic of Connective Action”, în Information,
Communication&Society, 2012, disponibil la http://ccce.com.washington.edu/about/assets/
2012iCS-LCA-Bennett&Segerberg LogicofConnectiveAction.pdf
Castells, Manuel, The Rise of Network Society, vol I în The Information Age: Economy,
Society and Culture, Wiley Blackwell; 2009, disponibil la
https://deterritorialinvestigations.files.wordpress.com/2015/03manuel_castells_the_rise_of_th
e_netnetw_societybookfi-org.pdf
Colin, Wood, „Unmasking Hacktivism and Other High-Profile Cyberattacks”, în
Government Technology, 28 august 2015, disponibil la http://www.govtech.com/public-
safety/Unmasking-Hacktivism.html
Tom Sorrel, „Human Rights and Hacktivism: The Cases of Wikileaks and Anonymous”
în Journal of Human Rights Practice, vol.7, nr.3, 22 septembrie 2015, disponibil la
1
Content Management System
~ 174 ~
http://jhrp.oxfordjournals.org/content/early/2015/09/22/jhuman.huv012
http://resources.infosecinstitute.com/hacktivism-means-and-motivations-what-else/
http://journal.georgetown.edu/the-rise-of-hacktivism/
http://securityaffairs.co/wordpress/4986/cyber-crime/they-are-not-what-you-think-they-
are-they-are-hacktivists.html
http://www.imperva.com/docs/HII_Denial_of_Service_Attacks_Trends_Techniques_and
_Technologies.pdf
http://securityaffairs.co/wordpress/14196/cyber-crime/hacking-new-diy-google-dorks-
based-hacking-tool.html
~ 175 ~
„ARMA ENERGETICĂ” ÎN POLITICA ECONOMICĂ
INTERNAŢIONALĂ
THE ENERGETIC WEAPON IN INTERNATIONAL ECONOMIC POLICY
Drd. ZAVERGIU Nicolae

Academia Națională de Informații "MIHAI VITEAZUL"
nicu.zavergiu@yahoo.com
Drd. BÂDEA Florian-Antonio

Academia Națională de Informații "MIHAI VITEAZUL"
florianantoniobadea@yahoo.com
Abstract:
Energy resources control generates power and political influence around the globe. The
situation is unavoidable, so, over time, there have been many cases where different "links"
involved in the games around these resources have triggered disputes and energy crises, which
often have significant economic and political disastrous effects on local, regional and even
global level. Without power the entire industrialized world can reach collapse and therefore the
infrastructure in agriculture, transport, information technology, communications and other
vital sectors should be supported with constant streams of energy. Any "short circuit" in the
global energy markets and networks are a major threat and that is why energy security is an
important component of the national security strategies and foreign policy.
Under these conditions, the energy was and is often used as an instrument of political,
economic, military pressure, etc., in order to achieve some strategic advantages on an
increasingly complex and dynamic scene of international relations. Often confrontations
between competitors were employed indirectly, great actors must comply, more or less
formal, the rights of states to exploit hydrocarbons independently.
Rezumat:
Controlul resurselor energetice generează putere şi influenţă politică oriunde pe glob.
Situaţia este inevitabilă, astfel că, de-a lungul vremii, numeroase au fost cazurile în care diferite
„verigi” implicate în jocurile pe marginea acestor resurse au declanşat dispute şi crize
energetice, ce au avut adesea efecte economice şi politice dezastruoase la nivel local, regional şi
chiar global. Fără energie întreaga lume industrializată poate ajunge la colaps şi, prin urmare,
infrastructura din agricultură, transporturi, tehnologia informaţiei, comunicaţii şi alte sectoare
vitale trebuie să fie susţinută cu fluxuri constante de energie. Orice „scurtcircuit” pe piaţa şi
reţelele energetice mondiale constituie un pericol major şi de aceea securitatea energetică este o
componentă de seamă a strategiilor de securitate naţională şi de politică externă.
În aceste condiţii, energia a fost şi este folosită de cele mai multe ori ca instrument de
presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obţine unele avantaje strategice pe
scena tot mai complexă şi dinamică a relaţiilor internaţionale. Adeseori, confruntările dintre
competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să respecte, mai mult sau mai
puţin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor.
~ 176 ~
Keywords: critical infrastructures, energy crisis, energetic weapons.
Cuvinte cheie: infrastructuri critice, criză energetică, arme energetice.
Controlul resurselor energetice generează putere şi influenţă politică oriunde pe glob.

Situaţia este inevitabilă, astfel că, de-a lungul vremii, numeroase au fost cazurile în care diferite
„verigi” implicate în jocurile pe marginea acestor resurse au declanşat dispute şi crize
energetice, ce au avut adesea efecte economice şi politice dezastruoase la nivel local, regional şi
chiar global. Fără energie întreaga lume industrializată poate ajunge la colaps şi, prin urmare,
infrastructura din agricultură, transporturi, tehnologia informaţiei, comunicaţii şi alte sectoare
vitale trebuie să fie susţinută cu fluxuri constante de energie. Orice „scurtcircuit” pe piaţa şi
reţelele energetice mondiale constituie un pericol major şi de aceea securitatea energetică este o
componentă de seamă a strategiilor de securitate naţională şi de politică externă.
În aceste condiţii, energia a fost şi este folosită de cele mai multe ori ca instrument de
presiune politică, economică, militară etc., cu scopul de a obţine unele avantaje strategice pe
scena tot mai complexă şi dinamică a relaţiilor internaţionale. Adeseori, confruntările dintre
competitori s-au angajat în mod indirect, marii actori trebuind să respecte, mai mult sau mai
puţin formal, dreptul statelor la valorificarea independentă a hidrocarburilor.
Crizele petrolului - Prima criză (1973-1974)

Pe de o parte, opinia generală susţine că prima criză energetică cu care s-a confruntat o
mare parte a economiilor dezvoltate a fost cauzată de faptul că majoritatea statelor arabe
producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt şi Siria) au boicotat furnizarea de ţiţei, ca
răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident şi Japonia în războiul de Yom
Kippur1. În acea perioadă, ţările arabe au redus producţia de ţiţei cu 5 milioane barili/zi. Deşi
alte state şi-au crescut producţia de petrol, în martie 1974 s-a ajuns la un deficit de 4 milioane
barili/zi. În plus, ca răspuns la scăderea drastică a fluxurilor de aprovizionare, OPEC a ridicat,
în acelaşi an, preţurile petrolului brut la 12 USD/baril, faţă de nivelul de 3 USD/baril cât era
în 1972, ceea ce a agravat şi mai mult criza energetică.
Pe de altă parte, specialişti avizaţi subliniază faptul că „şocul petrolier” a fost provocat
de bancherii internaţionali. Aceştia au încheiat un acord cu conducătorii arabi ai OPEC pentru
a creşte preţul petrolului prin embargoul OPEC-ului. Principiul era foarte simplu. Arabii
câştigau prin faptul că preţul creştea, cumpărătorul plătea, iar companiile petroliere încasau.
Concerne energetice ca Arco, Shell, Mobil, Exxon erau legate de grupul Chase Manhattan
Bank. Acesta a înnoit acordul cu OPEC, conform căruia profiturile pe următorii 30 de ani
trebuiau plasate în această bancă pentru o dobândă de 7%. În sistemul respectiv, s-au acordat
împrumuturi uriaşe ţărilor din lumea a treia ca Mexic, Brazilia şi Argentina.
Crizele petrolului - A doua criză (1979-1981)

Cea de-a doua criză energetică a început în 1979, odată cu declanşarea revoluţiei din Iran,
deşi până atunci preţurile petrolului se menţinuseră la un nivel acceptabil de 12-13 USD/baril.
1
Sperând să recâştige teritoriul pierdut în timpul celui de-al treilea război arabo-israelian, forţele armate
egiptene şi siriene au lansat un atac calculat împotriva Israelului în ziua”Marii Iertări”, cea mai sfântă dată a
calendarului evreiesc.
~ 177 ~
Acţiunile masive de protest au dus la dereglarea sectorului petrolier iranian, noul regim al
ayatolahului Khomeini instalat la Teheran constatând inconstanţa exporturilor de petrol şi un
deficit de producţie de 2-2,5. Sperând să recâştige teritoriul pierdut în timpul celui de-al treilea
război arabo-israelian, forţele armate egiptene şi siriene au lansat un atac calculat împotriva
Israelului în ziua „Marii Iertări”, cea mai sfântă dată a calendarului evreiesc.
milioane de barili/zi. Arabia Saudită şi alte ţări membre ale OPEC şi-au sporit producţia
de ţiţei pentru a acoperi acest declin, însă preţurile au crescut datorită panicii create.
Mai mult, când Irakul a invadat Iranul, în septembrie 1980, totalul combinat al
exporturilor de ţiţei din cele două ţări nu depăşea 1 milion de barili/zi. Aceste pierderi imense
pentru circuitele energetice mondiale au dublat, în scurt timp, preţurile petrolului brut de la
14 USD/baril în 1978 la 35 USD/baril în 1981.
A treia criză (august 1990 – februarie 1991)
Scurta criză a petrolului din acea perioadă a fost mult mai temperată în consecinţe faţă de
precedentele două. Ea a apărut ca efect al primului război din Golf, desfăşurat de coaliţia
internaţională condusă de SUA împotriva regimului de la Bagdad. La 1 august 1990, Irakul
invadase şi anexase Kuweitul ca urmare a agravării unor dispute teritoriale (frontiere, acces la
mare) şi petroliere (pânzele petrolifere comune, producţia prea mare de petrol a Kuweitului)1.
Retragerea lui Saddam Hussein din Kuweit a coincis cu incendierea câmpurilor
petroliere, ceea ce a cauzat mari distrugeri cu efecte asupra producţiei şi exporturilor
kuweitiene. În timpul crizei, preţul petrolului brut a atins nivelul istoric de 40 USD/baril. La
scurt timp după declanşarea crizei energetice, ţările arabe din OPEC au decis să intervină prin
mărirea producţiei de ţiţei, stabilizând astfel piaţa mondială. Totuşi, potenţialele efecte pentru
piaţa energetică şi economia internaţională ar fi putut destul de grave dacă reuşea tentativa lui
Saddam Hussein de a controla o mare parte din rezervele mondiale de petrol.
Venezuela şi naţionalizarea industriei energetice

În pofida trendului internaţional de liberalizare a resurselor şi sectoarelor/pieţelor
energetice, regimul lui Hugo Chavez2 a impus un program de naţionalizare a resurselor de
hidrocarburi şi a producţiei de petrol, prin emiterea unui set de reguli noi pentru companiile
străine. Venezuela, ţară ce ocupă locul al şaselea în topul exportatorilor de petrol, îşi
intensifică astfel lupta cu imperialismul şi marile corporaţii petroliere multinaţionale. Aceste
măsuri au dus la ample mişcări de stradă, ce au culminat cu declanşarea unei greve generale.
Greva din 2002 a paralizat sectorul energetic şi a oprit, practic, exporturile ţării, impulsionând
creşterea preţurilor ţiţeiului pe piaţa mondială.
În mai 2007, procesul de naţionalizare s-a încheiat prin preluarea ultimului zăcământ
privat de ţiţei din bazinul fluviului Orinocco. Printre companiile energetice care au cedat
controlul zăcămintelor petroliere din Venezuela s-au numărat: ConocoPhillips, Exxon Mobil
Corp. şi Chevron Corp. (SUA); BP p.l.c. (Marea Britanie); Total S.A. (Franţa); Statoil ASA
(Norvegia) etc. Dacă modelul de revoluţie socială a lui Chavez se răspândeşte în întreaga
Americă Latină, atunci capitalismul de tip american va avea zile grele. De altfel, Evo
Morales, preşedintele Boliviei şi aliatul liderului venezuelan, a făcut primii paşi în acest sens
1
Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999), Editura Corint,
Bucureşti, 2002, p. 192.
2
Preşedintele Hugo Chavez beneficiază de puteri speciale din partea Legislativului pentru a putea emite
decrete în sectorul energiei.
~ 178 ~
prin solicitarea adresată armatei de preluare a controlului asupra câmpurilor de gaze naturale.
Prin acţiunile sale, Chavez a ameninţat permanent capitaliştii, în general, şi SUA, în special.
Astfel, într-un discurs ţinut la Londra, preşedintele venezuelan spunea: „Dacă Statele Unite atacă
Iranul, atunci printre alte lucruri, dragii mei prieteni englezi, precum şi restul clasei de mijloc din
multe alte ţări, vor trebui să-şi parcheze vehiculele pentru că petrolul ar putea Preşedintele Hugo
Chavez beneficiază de puteri speciale din partea Legislativului pentru a putea emite decrete în
sectorul energiei ajunge la preţul de 100 de dolari barilul sau chiar mai mult”1.
De asemenea, el a anunţat retragerea Venezuelei din Banca Mondială şi din Fondul
Monetar Internaţional, instituţii financiare „monopoliste” aflate în criză. În ultimul timp, se
poate observa o apropiere tot mai mare a liderului venezuelan de Iran, Bolivia, Rusia, ceea ce
poate avea în viitor efecte dezastruoase pentru marii consumatori energetici.
Iran şi tranzacţiile petroliere

O lovitură pentru economia americană a venit din partea guvernului iranian. Acesta a
ordonat băncii centrale să transforme toate rezervele statului din dolari în euro şi a decis să
folosească euro ca monedă de schimb în comerţul exterior şi pentru activele sale din
străinătate. Astfel, sursele externe şi veniturile petroliere vor fi calculate şi încasate în
moneda europeană, pentru a pune astfel capăt dependenţei de dolar. Anterior, în noiembrie
2000, şi Irakul a renunţat la dolar şi a utilizat euro în tranzacţiile petroliere, măsură ce a fost
anulată de campania militară condusă de SUA din 2003.
Pe undeva, această situaţie s-a datorat şi sancţiunilor impuse de SUA asupra investiţiilor
şi comerţului american în Iran şi ruperii oricăror legături între băncile internaţionale şi statul
iranian. Prin măsurile respective s-a încercat izolarea economico-financiară a regimului de la
Teheran. În prezent, majoritatea băncilor străine au renunţat la dolar în tranzacţiile cu Iranul
şi fac transferuri de fonduri în euro sau alte monede. Totuşi, Washingtonul nu poate limita ori
controla total fluxurile de dolari din Iran deoarece nu poate interzice vreunui stat să cumpere
petrol iranian sau să-l achite în euro.
Deşi nu a produs efecte imediate şi nu a reuşit să destabilizeze economia americană,
gestul Iranului poate fi urmat şi de alte ţări bogate în resurse energetice. În alte state, precum
Rusia, Venezuela, Emiratele Arabe Unite, Indonezia etc., ponderea dolarilor din rezervele
valutare este diminuată într-un mod treptat. Pe termen lung, aceste tendinţe de înlocuire a
dolarului cu euro pot avea repercusiuni grave asupra economiei SUA şi nu numai.
Campania militară din Irak

Cel de-al doilea război din Golf (februarie - mai 2003) declanşat de SUA împotriva
regimului lui Saddam Hussein a avut puternice raţiuni economice, în sensul reîmpărţirii
câmpurilor şi resurselor energetice ale Irakului. De fapt, s-a urmărit asigurarea accesului liber la
rezervele energetice ale ţării, resurse ce sunt de calitate superioară şi a căror exploatare necesită
costuri destul de mici. Mai mult, unii analişti susţin că Federaţia Rusă urmărea să devină prima
putere petrolieră a lumii prin expansiunea energetică în Irak, Iran şi bazinul caspic.
Stabilizarea Irakului este strâns legată de succesul sau eşecul reconstrucţiei economice,
care pe termen mediu este puternic dependentă de industria energetică. Cu toate acestea,
1
Duncan Campbell, Jonathan Steele, Revolution in the Camden air as Chávez - with amigo Ken - gets a
hero's welcome, în „The Guardian”, 15 May 2006, www.guardian.co.uk/venezuela/story/0,,1774993,00.html
~ 179 ~
începând cu anul 2004, producţia de petrol – ce nu mai este luată în considerare de OPEC –
nu a mai atins cotele de dinainte de război (2,6 mil. barili/zi) şi, astfel, nu au putut fi acoperite
nici ţintele de export. Cauzele sunt multiple, de la dificultăţile tehnice şi tehnologice, până la
corupţie şi contrabandă. Oricum, infrastructura energetică învechită a Irakului avea nevoie
stringentă de investiţii pentru modernizare şi dezvoltare. Desigur, în perioada ulterioară
campaniei militare (2004-2006) preţurile petrolului brut au înregistrat o creştere abruptă,
atingând niveluri istorice de peste 70 USD/barilul.
Deşi înainte de anul 2003, Bagdadul a cedat controlul asupra a circa jumătate din petrolul său
(50 mld. barili) Federaţiei Ruse, Franţei, Germaniei etc., zăcămintele respective au revenit în
administrarea autorităţilor irakiene. Washingtonul susţine că „petrolul aparţine poporului irakian” şi
că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor participante la Coaliţie. În prezent, oficialii
parlamentului irakian caută să concesioneze drepturile de proprietate asupra unor exploatări
petroliere şi gazifere în condiţii cât mai avantajoase pentru economia şi industria energetică1.
Astfel, se pare că s-a ajuns la un compromis de împărţire relativ echitabilă a câmpurilor
energetice. Prin urmare, energia şi nevoia de hidrocarburi a marilor actori occidentali au
constituit un temei serios pentru modificarea prin mijloace militare a geopoliticii locale a
petrolului şi, astfel, pentru câştigarea unui acces mai facil la resursele de aici.
Rusia şi şantajul energetic

Între politica energetică şi celelalte elemente ale politicii de securitate a Federaţiei Ruse
există o legătură atât de cauzalitate, cât şi de reciprocitate, deoarece Moscova va utiliza
energia ca instrument politic, chiar şi în situaţia în care nu-şi doreşte asta. Prin urmare, statul
rus uzează în mod conştient de controlul resurselor energetice pentru a-şi asigura o influenţă
în politica de putere din spaţiul ex-sovietic şi european sau la nivel internaţional.
Rusia, ţară ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi conductelor de
transport, a fost acuzată în repetate rânduri ca foloseşte energia pentru a-şi spori influenţa
politică şi economică asupra statelor baltice şi a Poloniei. De altfel, Moscova a oprit sau a
ameninţat adesea cu întreruperea livrărilor de gaze spre unele ţări ex-sovietice ca urmare a
unor aspecte politice (mişcări de independenţă, atitudini pro-occidentale), economice (preţuri,
datorii, cedare control energetic) sau chiar militare (retragerea trupelor ruse).
Folosirea de autorităţile de la Moscova a „armei energetice” datează încă din anul 1990,
când a întrerupt furnizarea de energie spre ţările baltice într-o încercare inutilă de a înăbuşi
mişcările de independenţă. Mai mult, ţările baltice au fost din nou, în 1992, ţinta armei
energetice a Rusiei ca represalii la cererile de retragere a forţelor armate ruse rămase în zonă.
În 1993-1994, Rusia a redus fluxurile de aprovizionare cu gaze naturale spre Ucraina, cu scopul
de a presa autorităţile ucrainene să cedeze controlul asupra infrastructurii energetice şi flotei sale din
Marea Neagră. Belarus, în mod direct, Polonia şi Lituania, în mod indirect, au fost la rândul lor, în
2004, victime ale reducerilor livrărilor de energie, acţiuni în mare parte motivate politic.
Criza cea mai gravă a apărut în decembrie 2005, când Ucraina a refuzat să plătească preţul
cerut de Gazprom, mult mai mare decât practică Rusia pe plan intern. Sistarea livrărilor de gaze
naturale a declanşat o întreagă dezbatere europeană asupra dependenţei energetice a UE faţă de
Moscova. A urmat apoi Republica Moldova, în ianuarie 2006, motivul fiind acelaşi. Nici în
1
Vezi EIA, Upstream Petroleum Agreements in Iraq, www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Iraq/
images/upstream%20dev% 20oil.gif şi Upstream Natural Gas Development in Iraq
www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Iraq/images/gas_iraq.gif.
~ 180 ~
2007, Rusia nu a ezitat să facă uz de „arma energetică”. Astfel, în octombrie, Gazprom a
ameninţat că va sista livrările de gaze naturale către Ucraina, ca urmare a unei datorii neachitate
de peste 1,3 miliarde de dolari. De asemenea, ameninţările au vizat şi Belarus şi Georgia din
cauza unor neînţelegeri în ceea ce priveşte preţurile şi tranzitul hidrocarburilor.
Prin toate aceste acţiuni, Rusia a afectat şi consumatorii vestici. Totuşi, dependenţa
Europei de gazul rusesc are ca revers dependenţa Rusiei de veniturile obţinute din vânzările de
gaze naturale pe piaţa europeană. Prin urmare, situaţia actuală incertă în ceea ce priveşte
ritmicitatea fluxurilor de aprovizionare cu energie ar trebui să se sfârşească în viitorul apropiat
printr-un compromis reciproc avantajos, în condiţiile în care resursele sunt la ruşi, iar banii la
germani. Pentru UE este de preferat să fie dependentă energetic de o mare putere (Federaţia
Rusă), care deşi este agresivă, este previzibilă, decât de un stat sau regiune instabilă. Gazprom
constituie „unealta” cea mai adecvată pentru „manevrele” energetice ale Rusiei. Colosul rusesc,
deşi este un agent economic obişnuit, reprezintă un puternic instrument de presiune politică1.
Gazprom livrează gaze naturale în Germania, Italia, Franţa, Turcia, Ungaria, Cehia, Slovacia,
Polonia, Austria, Finlanda, Belgia, Bulgaria, România, Serbia şi Muntenegru, Slovenia, Croaţia,
Grecia, Elveţia, Olanda, Bosnia, Macedonia, Marea Britanie2. În tabelul următor sunt detaliaţi
principalii beneficiari ai exporturilor de gaze naturale ruseşti din anul 2005.
Stat Importuri Procent din
(mld. m3/an) consumul intern
Germania 1,291 43
Italia 0,824 30
Turcia 0,630 65
Franţa 0.406 26
Ungaria 0,294 62
Cehia 0.252 84
Austria 0,246 70
Polonia 0,226 47
Slovacia 0,226 108
Finlanda 0,148 105
România 0.140 23
Fosta 0,134 57
Iugoslavie
Bulgaria 0,101 89
Grecia 0,085 96
Elveţia 0.013 12
Ucraina 2,113 79
Belarus 0.710 100
Statele baltice 0.205 100
Azerbaidjan 0,120 36
Georgia 0,046 100
Tabel 11
1
Compania a primit dreptul exclusiv de a exporta gaze naturale, prin lege federală (20 iulie 2006).
2
Gazprom, Distribution, www.gazprom.com/eng/articles/article23533.shtml.
~ 181 ~
Deşi, Moscova susţine că politica sa de preţuri este influenţată strict de condiţiile pieţei2,
există diferenţe mari între preţurile plătite pe piaţa internă sau de state considerate aliate,
precum Armenia, şi cele plătite de state care au încercat să iasă de sub influenţa Rusiei, ca de
exemplu Georgia. Prin urmare, furnizorul de gaze naturale, sub forma Gazprom, este statul
rus, astfel încât putem considera că sistemul de stabilire a preţurilor este instrumentalizată
politic. În tabelul ce urmează am încercat să reliefăm preţurile practicate de Rusia pe piaţa
internă şi pentru exporturile sale de gaze naturale în diferite momente (datele prezentate sunt
cele vehiculate în sursele publice de informare).
State Preţ (USD/1000 m3)
La 2005 2006 2007
începutul anilor
2000
Rusia 27 32 40-45 52
Armenia 45-100 56 110 110
Azerbaidjan 60 110 230
Belarus 46,7 46,7 100
Georgia 68 110 235
R. Moldova 80 160 170
Ucraina 50 95 130
Statele baltice 85- 120- 230
95 125
Bulgaria 120-130 120- 120- 170-
130 130 175
România 120 190- 250- 280-
195 255 285
Turcia 75 100 243 243
Europa de 200-240 240 240 265
Vest*
Tabel 2 (Notă: * Preţul reprezintă media preţurilor)
Rusia creşte sau ameninţă că va creşte preţul gazelor naturale livrate în unele ţări din CSI
şi din Europa de Est şi de Sud-Est cu scopul de a-şi menţine în aceste spaţii măcar influenţa
economică. Deşi această măsură pare a fi un răspuns la atitudinea diferitelor capitale faţă de
Moscova, impactul politic este departe de a avea rezultatele scontate. Astfel, Moscova
contribuie acum, din plin, la apariţia unui mediu concurenţial uniform în regiune. Rusia nu
face altceva decât să-şi distrugă partenerii de afaceri şi piaţa de desfacere din ţara respectivă,
favorizând, în acelaşi timp, reorientarea ţării respective spre alţi furnizori de resurse şi, chiar,
dezvoltarea unor trasee alternative de transport sau a altor forme de energie. Oricum Rusia nu
1
EIA, Country Analysis Briefs - Russia, Aprilie 2007, www.eia.doe.gov/ emeu/cabs/Russia/pdf.
2
Preţul de pornire al gazului natural este cel de la „gura” sondei (costul propriu-zis al gazului), preţ ce este
apoi crescut de costul de transport pe o anumită distanţă şi de costul local de distribuţie. În faza de distribuţie,
preţurile sunt clasificate în funcţie de tipul utilizatorului final al gazelor: rezidenţiale, comerciale, industriale sau
pentru energie electrică.
~ 182 ~
îşi poate permite să ridice preţul mai mult decât preţul la care alţi furnizori de gaze naturale
devin rentabili. În final, rezultatul s-ar putea să fie exact opus scopurilor Rusiei, adică ţara
respectivă va fi din ce în ce mai puţin dependentă de gazele naturale ruseşti.
În consecinţă, putem spune că Rusia îşi va folosi toată capacitatea politică şi diplomatică
pentru a-şi dezvolta economia şi, în ultimă instanţă, nu va pregeta să utilizeze „arma
energetică” drept instrument de presiune. Această ultimă opţiune este pe deplin susţinută şi de
populaţia rusă. Astfel, conform unui sondaj realizat de Centrul rus Levada1, în perioada 10-13
august 2007, 59% din ruşii chestionaţi s-au declarat în favoarea utilizării de către autorităţile
ruse a dependenţei ţărilor europene faţă de petrolul şi gazul rusesc pentru a-şi atinge
obiectivele de politică externă, faţă de numai 20% împotrivă.
Alte dispute
Disputele pe marginea resurselor energetice sunt diverse şi implică interese multiple.
Specialiştii în domeniu prognozează că, în scurt timp, gazele naturale (mai puţin poluante)
vor înlocui petrolul ca resursă centrală de energie pentru activităţile economice.
Astfel, Rusia încearcă să impună la nivel mondial un OPEC al gazelor naturale, care să
includă producătorii şi exportatorii majori, menit a uşura întrebuinţarea „armei energetice” în
disputele politico-economice regionale şi globale. Ţările care sunt agreate să facă parte din
această grupare sunt: Rusia, Iran, Qatar, Venezuela, Algeria şi, posibil, Libia şi anumite ţări
din Asia Centrală. Se speculează chiar că Forumul Ţărilor Exportatoare de Gaze (GECF) ar
putea constitui baza acestui cartel.
Proiectul Moscovei de organizare a unui „OPEC al gazelor naturale” este încă departe de
finalizare din cauza caracteristicilor speciale ale pieţei gazelor naturale, mult mai rigidă decât
cea a petrolului. Impedimentele sunt multiple: contractele de livrare a gazelor naturale sunt în
mare parte negociate prin acorduri bilaterale pe termen lung între beneficiari şi furnizori;
piaţa gazelor naturale este foarte regionalizată din cauza faptului ca gazele naturale se
transportă preponderent prin conducte; distribuţia pe distanţe mari, prin intermediului
vapoarelor, necesită lichefierea gazelor naturale, proces extrem de costisitor etc.
În Africa, luptele interne ce au bază anumite interese energetice sunt la ordinea zilei.
Astfel, în ultimele decenii s-a înregistrat o interferenţă între ciocnirile locale şi amplificarea
competiţiei internaţionale pentru resurse, în special, petroliere. Marile companii
internaţionale acţionează prin diferite mijloace de forţă: mituirea liderilor locali, sprijinul
politic al unor regimuri etc. Astfel, populaţia din majoritatea ţărilor exportatoare de
hidrocarburi beneficiază în mică măsură sau chiar deloc din veniturile încasate. O mare parte
a profitului este acaparat de minoritatea care deţine controlul politic. Nigeria şi Angola sunt
exemple sugestive, ţări în care lipsa de transparenţă din partea statului şi a companiilor
petroliere ascunde aproape totul în acest domeniu. Spre deosebire, liderii din Libia şi Gabon
au reuşit să concentreze sub influenţa lor toate grupurile de interese, astfel încât populaţia a
obţinut un anumit profit din punct de vedere economic şi al nivelului de trai.
1
Ruşii, în favoarea utilizării armei energetice, în „telegrafonline”, 5 septembrie 2007,
www.telegrafonline.ro/1188939600/pagini/9/politica_externa.html.
~ 183 ~
Concluzii şi propuneri
Întreaga dezbatere şi problematică privind securitatea energetică sau bătălia pentru
energie prezentă şi, probabil, viitoare nu e decât o consecinţă a omniprezenţei guvernelor în
exploatarea şi controlul resurselor naturale.
De o parte, avem companii internaţionale şi cooperare globală, de alta, raporturi
inechitabile şi dependenţe energetice foarte periculoase. Limitarea sau blocarea accesului
liber, concurenţial, la resursele energetice ameninţă buna funcţionare a economiilor şi pune
statele şi naţiunile în faţa unor grave pericole.
Statele şi zonele bogate în hidrocarburi au fost, sunt şi vor fi şi în continuare scena unor
dispute locale, regionale şi, chiar, internaţionale ce au la bază interesele energetice, directe
sau indirecte, ale celorlalţi actori de pe piaţa economică mondială. În acest sens, devine vitală
reducerea dependenţelor unor actori ai scenei internaţionale faţă de cei care, la o primă
vedere, deţin monopolul în materie de resurse energetice şi energie. Acest lucru poate fi
realizat prin cooperare internaţională, prin întărirea parteneriatelor şi a dialogului între
producătorii şi consumatorii de energie, prin coagularea intereselor similare ce dictează
acţiunile în mediul de securitate.
Analiştii subliniază că, din cauza creşterii permanente a cererii de petrol brut într-o epoca
caracterizată de „consumism”, viitorul pieţei mondiale de petrol va fi dependent de producţia
de petrol a ţărilor nemembre OPEC, de politica de producţie a membrilor OPEC şi de situaţia
politică din ţările producătoare de petrol. Cu toate acestea, marii actori energetici actuali
(SUA, Federaţia Rusă şi Arabia Saudită) nu vor avea interesul să renunţe la cooperarea lor
explicită sau tacită (preţuri în creştere la petrol, înseamnă, în primul rând, câştiguri
importante şi sigure pentru marile companii transnaţionale, administraţia rusă, lipsită de o
industrie competitivă, şi liderii saudiţi; scăderea preţurilor sub anumite limite, favorizează
economiile occidentale, chineză şi japoneză şi reduce intrările în valută forte din Federaţia
Rusă şi Arabia Saudită).
Ideal ar fi ca energia să nu fie altceva decât un bun comercializat fără nici un fel de
ingerinţă a factorilor politici. Petrolul şi gazele naturale ar trebui considerate bunuri de utilitate
publică internaţională. Prin urmare, actorii lanţului energetic nu ar trebui să folosească energia
ca pe un instrument politic. Însă, statele şi grupurile economice se vor arunca în nesfârşite
dispute şi „războaie” pentru a-şi satisface necesităţile în creştere vertiginoasă de resurse, energie
şi finanţe. „Arma energetică” va fi şi în continuare instrumentul preferat al unor actori
(Federaţia Rusă, Iran) pentru a-şi impune unele obiective strategice.
Problema securităţii energetice se pune în aceiaşi termeni ca cea a securităţii
internaţionale: securitatea unui actor poate însemna insecuritatea altuia. Însă, este importantă
înţelegerea faptului că interdependenţa, şi nu (in)dependenţa, reprezintă cheia realizării
securităţii energetice la o scară cât mai mare.
În condiţiile accentuării importanţei petrolului şi gazelor naturale pentru economiile naţionale,
pe fondul creşterii consumului şi epuizării acestor resurse, credem că problematica tratată pe
parcursul acestui studiu ar trebui aprofundată cu accent pe securitatea energetică a României.
Bibliografie:
Jean-Louis Durfour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900), la Kosovo (1999),
Editura Corint, Bucureşti, 2002
~ 184 ~
Duncan Campbell, Jonathan Steele, Revolution in the Camden air as Chávez - with
amigo Ken - gets a hero's welcome, în „The Guardian”, 15 May 2006,
www.guardian.co.uk/venezuela/story/0,,1774993,00.html
EIA, Upstream Petroleum Agreements in Iraq, www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Iraq/
images/upstream%20dev% 20oil.gif Upstream Natural Gas Development in Iraq
www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Iraq/images/gas_iraq.gif.
Gazprom, Distribution, www.gazprom.com/eng/articles/article23533.shtml.
EIA, Country Analysis Briefs - Russia, Aprilie 2007, www.eia.doe.gov/
emeu/cabs/Russia/pdf.
Ruşii, în favoarea utilizării armei energetice, în „telegrafonline”, 5 septembrie 2007,
www.telegrafonline.ro/1188939600/pagini/9/politica_externa.html.
~ 185 ~
PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ȊN PROCESUL
DE CONSOLIDARE A SECURITĂŢII INTERNE A UNIUNII
EUROPENE
FUNDAMENTAL RIGHTS PROTECTION IN THE EUROPEAN UNION

INTERNAL SECURITY STRENGHTENING PROCESS
Drd. BĂLAN Marius

marius_mcp@yahoo.com
Abstract:
This article aims to discuss the way in which the protection of fundamental rights and
freedoms will be accomplished in a system in which such rights are recognized and protected
by the Member States’ Constitutions, by the Charter of Fundamental Rights of the European
Union and by the European Convention on Human Rights. It also assesses the mechanisms of
limiting the exercise of fundamental rights, in consideration of collective rights and public
interests, concerning national security, public order and penal prevention, which is always a
sensitive maneuver in terms of regulation; it is necessary to maintain a fair balance between
the interests and rights of individuals on one hand, and those of society, on the other hand,
while strengthening the European Union's internal security, which recently is facing
increasingly acute challenges for the safety of its own citizens. The article assesses as well
the process of drafting national legislation over the years, between national security interest
and human rights compliance. Lastly, the relationship between the Constitutional Court of
Romania and the European Court of Justice, relationship that could be imposed by the
provisions in the Constitution of Romania, is discussed.
Rezumat:
Acest articol vizează punerea ȋn discuţie a modalităţii ȋn care protecţia drepturilor
fundamentale şi libertăţilor poate fi realizată ȋntr-un sistem ȋn care asemenea drepturi sunt
recunoscute şi apărate de legile fundamentale ale statelor membre, de către Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi de Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Totodată, analizează mecanismul prin care se limitează exerciţiul drepturilor
fundamentale, ȋn considerarea drepturilor şi intereselor colective privind siguranţa
naţională, ordinea publică şi prevenţia penală, ce reprezintă ȋntotdeaună o operaţiune
delicată ȋn sensul reglementării; este necesară menţinerea unui echilibru just ȋntre interesele
şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte, ȋn consolidarea
securităţii interne a Uniunii Europene, care ȋntâmpină provocări din ce ȋn ce mai acute ȋn
privinţa siguranţei propriilor cetăţeni. De asemenea, articolul evaluează procesul legislativ
naţional de-a lungul anilor, ȋntre interesul siguranţei naţionale şi respectarea drepturilor
omului. Ȋn cele din urmă este pusă ȋn discuţie relaţia dintre Curtea Constituţională a
României şi Curtea Europeană de Justiţie, relaţie ce poate fi impusă pe calea prevederilor
Constituţiei României.
~ 186 ~
Keywords: data, communications, authorities, user, fundamental rights, threats, security.
Cuvinte cheie: date, comunicaţii, autorităţi, utilizator, drepturi fundamentale,

ameninţări, securitate.
Uniunea Europeană și statele membre ale acesteia se confruntă cu provocări importante

în materie de securitate. Terorismul, criminalitatea organizată și criminalitatea informatică
constituie amenințări din ce în ce mai mari la adresa societăților din ȋntreaga Europă, iar
caracterul și amploarea lor s-au schimbat.
Statele membre continuă să aibă responsabilitatea principală pentru asigurarea securității
interne. Cu toate acestea, amenințările la adresa cetățenilor Europei sunt din ce în ce mai variate
și au un caracter transfrontalier din ce în ce mai marcat. Statele membre sunt cele care răspund
în primul rând de securitate, dar nu mai pot reuși pe deplin acest lucru pe cont propriu.
Efectele generatoare de instabilitate politică din vecinătatea imediată a Europei
reprezintă un pericol pentru interesele în materie de securitate ale Uniunii.
Activitățile infracționale și teroriste nu se limitează la frontierele Uniunii Europene, nici
la regiunile învecinate, astfel că securitatea internă a Uniunii Europene și securitatea
mondială sunt interdependente și interconectate. Securitatea Uniunii depinde în mare măsură
de cooperarea cu partenerii internaționali și cu țările vecine.
Crizele și conflictele din Siria, Irak și Libia au determinat o serie de cetățeni europeni să
se alăture grupurilor teroriste, iar acești cetățeni pot reprezenta o amenințare majoră la
întoarcerea în țara de origine. Atentatele teroriste recente din Europa dovedesc amenințarea
crescândă a extremismului violent și influența conflictelor de la nivel mondial asupra
radicalizării cetățenilor europeni.
Deşi de actualitate, terorismul, criminalitatea organizată şi criminalitatea informatică nu
sunt fenomene noi, fiind deja obiective strategice prevăzute ȋn Strategia de securitate internă
a Uniunii Europene pentru perioada 2010-20141.
Cu toate acestea, nivelul și complexitatea amenințărilor au evoluat, astfel că strategia
europeană trebuie să se modifice ȋn consecinţă. Dezvoltarea tehnologică constantă a oferit noi
posibilități pentru părțile interesate din domeniul securității, dar, în același timp, a diversificat şi
extins spectrul de manifestare a ameninţărilor. Acuzațiile privind existența programelor de
colectare de informații pe scară largă, deși nu sunt direct legate de cooperarea în materie de
asigurare a respectării legislației, au declanșat o dezbatere intensă cu privire la condițiile în care
securitatea ar trebui să fie asigurată şi nu numai. Aceasta a condus la consolidarea hotărârii de a
proteja încrederea reciprocă, de a defini politici de securitate mai favorabile incluziunii și la
necesitatea de a consolida integrarea drepturilor fundamentale în politicile de securitate internă2.
Abordarea Uniunii cu privire la combaterea terorismului şi a altor ameninţări trebuie să
aibă la bază valorile democratice comune europene, plecând cel puţin de la premisa că
securitatea şi respectarea drepturilor fundamentale nu sunt obiective care se exclud reciproc.
Drepturile fundamentale trebuie să constituie o parte integrantă a politicilor de securitate
internă. Drepturile fundamentale consolidează securitatea internă a Uniunii Europene prin
1
European Commission – Press Release Database, Agenda europeană privind securitatea , Strasbourg, 28
aprilie 2015
2
European Commission –Raportul final privind punerea ȋn aplicare a Strategiei de securitate internă a UE
2010-2014, Bruxelles, 20.06.2014
~ 187 ~
protejarea și creșterea încrederii în rândul cetățenilor și între cetățeni și instituțiile
guvernamentale. În acest sens, Comisia Europeană va continua să monitorizeze punerea în
aplicare a cadrului legislativ1. Prin urmare, toate instituțiile europene trebuie să promoveze
punerea efectivă în aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a
legislației secundare care abordează drepturi specifice.
La câţiva ani după ce Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a devenit
obligatorie din punct de vedere juridic, impactul ei este din ce în ce mai evident. Carta devine
un punct de referință nu numai pentru instituțiile Uniunii Europeane atunci când elaborează
legislația, ci și pentru instanțele europene și naționale, transformând drepturile fundamentale
într-o realitate pentru cetățenii europeni.
Drepturile şi libertăţile fundamentale au fost ocrotite şi respectate la nivelul autonom al
Uniunii Europene începând cu anii 1970, prin intermediul unui singur instrument de
protecţie: jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ȋndosariază, ȋnsumează şi
cristalizează jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ȋn sfera de aplicare a căreia i
se circumscrie, importanţa respectării drepturilor fundamentale ca parte integrantă a
politicilor de securitate internă şi exerciţiul drepturilor fundamentale, atât prin prisma
directivelor, cât şi prin măsurile naţionale de transpunere a acestora.
Pe fondul creşterilor semnificative a posibilităţilor oferite de comunicaţiile electronice,
datele referitoare la utilizarea comunicaţiilor electronice sunt importante şi reprezintă un
instrument valoros ȋn vederea prevenirii, cercetării, detectării şi urmăririi penale a
infracţiunilor, ȋn special a criminalităţii organizate, o ameninţare consistentă la adresa
securităţii interne2. Deoarece păstrarea datelor s-a dovedit a fi un instrument de investigare
atât de necesar şi eficace pentru eplicarea legii ȋn mai multe state membre şi, ȋn special, ȋn
ceea ce priveşte criminalitatea organizată şi terorismul, a apărut ca necesară păstrarea datelor
şi punerea la dispoziţia autorităţilor de aplicare a legii pentru o anumită perioadă.
La nivelul Uniunii Europene, păstrarea şi utilizarea datelor ȋn scopul aplicării legii au
fost abordate pentru prima dată de Directiva 97/66/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 15 decembrie 1997 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private ȋn sectorul telecomunicaţiilor. Această directivă a prevăzut pentru
prima dată posibilitatea ca statele membre să adopte astfel de măsuri legislative dacă este
necesar pentru protecţia securităţii publice, a apărării sau a ordinii publice, inclusiv a
bunăstării economice a statului, atunci când activităţile se referă la securitatea statului şi la
aplicarea dreptului penal.
Un document important din această perspectivă ȋl constituie Directiva 2002/58/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor
personale şi protejarea confidenţialităţii ȋn sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra
confidenţialităţii comunicaţiilor electronice) ȋn temeiul cărora sunt armonizate dispoziţiile ȋn
domeniu ale statelor membre, ȋn vederea asigurării unui nivel echivalent de protecţie a
drepturilor şi libertătilor fundamentale, mai ales a dreptului la confidenţialitatea datelor
personale, ȋn domeniul prelucrării de date personale ȋn sectorul comunicaţiilor electronice şi a
1
A se vedea Raportul Comisiei privind punerea în aplicare a Deciziei-cadru 2008/913/JAI a Consiliului
privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal din 27
ianuarie 2014 [COM(2014) 27 final].
2
Concluziile Consiliului de Justiţie şi Afaceri Interne din 19 decembrie 2002
~ 188 ~
liberei circulaţii a acestor date şi a serviciilor aferente ȋn interiorul Uniunii. Principiul general
aplicabil impus de această directivă stabileşte că aceste date privind traficul, generate de
utilizarea serviciilor de comunicaţii electronice trebuie să fie şterse sau trecute ȋn anonimat
atunci când nu mai sunt necesare pentru transmiterea unei comunicaţii, cu excepţia cazului ȋn
care, şi numai atât timp cât, acestea sunt necesare pentru facturare sau atunci când a fost
obţinut consimţământul abonatului sau utilizatorului.
Ulterior a fost adoptată Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 15 martie 2006 (denumită şi Directiva Big Brother) privind păstrarea datelor generate sau
prelucrate ȋn legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului
sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE.
Comisia Europeană a ȋntocmit un raport către Consiliu şi către Parlamentul European1 ȋn
care a analizat aplicarea directivei de către statele membre şi impactul acesteia asupra
operatorilor economici şi a consumatorilor, precizându-se că „ponderea utilizatorilor de
telefonie mobilă care folosesc servicii preplătite variază ȋn Uniunea Europeană”. Unele state
membre au susţinut că, ȋn special atunci când sunt achiziţionate ȋntr-un alt stat membru,
cartelele SIM preplătite, ai căror posesori nu sunt identificaţi, ar putea fi, de asemenea,
utilizate de persoane implicate ȋn activităţi infracţionale ca mijloc de evitare a identificării ȋn
cursul urmăririi penale. Şase state membre (Danemarca, Spania, Italia, Grecia, Slovacia şi
Bulgaria) au adoptat măsuri care necesită ȋnregistrarea cartelelor SIM preplătite. Acestea şi
alte state membre (Polonia, Cipru, Lituania) au susţinut opţiunea adoptării de măsuri la
nivelul U.E. pentru ȋnregistrarea obligatorie a identităţii utilizatorilor de servicii preplătite.
„Eficacitatea acestor măsuri naţionale nu a putut fi dovedită. Ȋn general, Comisia nu este
convinsă de necesitatea de a acţiona ȋn acest domeniu la nivelul UE.”
Directiva 2006/24/CE a urmărit armonizarea dispoziţiilor statelor membre privind
obligaţiile furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de
reţele de comunicaţii publice cu privire la păstrarea anumitor date generate sau prelucrate de
către aceştia, pentru a se asigura că datele sunt disponibile ȋn vederea cercetării, depistării şi
urmăririi penale a infracţiunilor grave, astfel cum sunt definite de fiecare stat membru ȋn
dreptul său intern. De asemenea, Directiva 2006/24/CE a stabilit ȋn cadrul obiectivului său de
armonizare, obligaţia statelor membre fie de a asigura conformitatea regimului existent cu
dispoziţiile Directivei 2006/24, fie de a institui, ȋn cele din urmă, sistemul de colectare şi de
păstrare prevăzut de Directiva 2006/24, precum şi, ȋn orice caz, obligaţia de a asigura
respectarea dispoziţiilor acestei directive, ȋn special cele care reglementează condiţiile şi
modalităţile de acces la datele păstrate.
Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată ȋn cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights
Ireland LTD ȋmpotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii
şi C-594/12 – Kartner Landesregierung şi alţi. Prin hotărârea pronunţată, instanţa europeană
a constatat că directiva analizată ȋncalcă dispoziţiile art.7, art.8 şi art.52 alin.(2) din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care consacră dreptul la respectarea vieţii
private, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi principiul proporţonalităţii, asupra
cărei motivări intenţionăm a circumscrie prezentul demers. Chiar ȋn acest context, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene nu soluţionează un litigiu naţional, ci instanţa naţională are
1
COM(2011) 225 final din 18 aprilie 2011
~ 189 ~
obligaţia să soluţioneze litigiul ȋn conformitate cu decizia CJUE, care este obligatorie pentru
instanţele naţionale care sunt sesizate cu o probleme similară.
Compatibilitatea Directivei 2006/24/CE a fost examinată, ȋn principal, ȋn raport cu art.7
şi 8 din Cartă, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la protecţia datelor cu
caracter personal şi a ingerinţei ȋn aceste drepturi. Chiar Curtea Europeană a Drepturilor
Omului s-a pronunţat ȋn mod repetat ȋn sensul că memorarea de către o autoritate publică de
date referitoare la viaţa privată a unui individ constituie o ingerinţă ȋn dreptul la respectarea
vieţii sale private, precizându-se că modul de utilizare prezintă importanţă redusă. Directiva
2006/24/CE a exclus din domeniul său de aplicare conţinutul comunicaţiilor telefonice sau
electronice, comunicaţiile transmise ca atare.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că atât colectarea şi, mai ales, păstrarea ȋn
baze de date foarte mari, a unor date multiple generate sau prelucratea ȋn cadrul celei mai
mari părţi a comunicaţiilor electronice curente ale cetăţenilor Uniunii, constituie o ingerinţă
individualizată ȋn viaţa lor privată, chiar dacă aceasta nu ar face decât să creeze condiţiile
posibilităţii unui control retrospectiv al activităţii personale sau profesionale şi, de aici, un
sentiment difuz de supraveghere. S-a constatat prin aceeaşi hotărâre că păstrarea datelor ȋn
scopul asigurării eventualului acces al autorităţii naţionale competente la acestea, priveşte ȋn
mod direct şi specific viaţa privată şi, ȋn consecinţă, drepturile garantate de art.7 din Cartă, şi
că o astfel de stocare a datelor ȋncalcă şi prevederile art.8 din Cartă, ȋntrucât constituie o
prelucrare a datelor cu caracter personal, ȋn sensul acestui articol, şi trebuie să ȋndeplinească
cerinţele de protecţie a datelor care decurg din articolului menţionat.
Cu acelaşi prilej, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că ingerinţa ȋn drepturile
fundamentale consacrate de art.7 şi art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, cauzată de dispoziţiile Directivei 2006/24/CE, este de o mare amploare şi trebuie
considerată ca fiind deosebit de gravă, iar ȋmprejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor
ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul ȋnregistrat să fie informat cu privire
la aceasta este susceptibilă să genereze sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei
supavegheri constante. Mai mult, s-a constatat că Directiva 2006/24/CE acoperă ȋn mod
generalizat toate persoanele şi toate mijloacele de comunicare electronică, precum şi
ansamblul datelor de trafic, fără a face o diferenţiere, limitare sau excepţie ȋn funţie de
obiectivul combaterii infracţiunilor grave. Astfel, legiuitorul Uniunii a privit ȋn mod global
ansamblul persoanelor care utilizează servicii de comunicaţii electronice, fără ȋnsă ca
persoanele ale căror date sunt păstrate să se regăsească, fie şi ȋn mod indirect, ȋntr-o situţie
susceptibilă să declanşeze urmărirea penală. Directiva se aplică, aşadar, chiar şi acelor
persoane ȋn privinţa cărora nu există vreun indiciu de natură să sugereze un comportament
circumscris, chiar şi indirect, unei activităţi infracţionale grave. În plus, directiva nu prevedea
excepţii, astfel ȋncât sfera de aplicare cuprindea chiar şi acele persoane ale căror comunicaţii
sunt supuse, potrivit normelor dreptului naţional, secretului profesional.
Ȋn cele din urmă, s-a arătat că Directiva 2006/24/CE nu impune ca datele stocate să fie
păstrate pe teritoriul Uniunii Europene, aşa ȋncât controlul respectării cerinţelor de protecţie
şi de securitate, prevăzut la alin.(3) al art.8 din Cartă constituie elementul esenţial al ocrotirii
persoanelor ȋn ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu carcater personal, nu este garantat ȋn
totalitate.
Pentru aceste motive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărât că legiuitorul
Uniunii a ȋncălcat, prin dispoziţiile Directivei 2006/24/CE principiul proporţionalităţii,
~ 190 ~
aceeastă directivă contravenind prevederilor art.7, art.8 şi art.52 alin.(1) din Cartă.
Ȋn anul 2008, Directiva 2006/24/CE a fost transpusă ȋn legislaţia naţională prin Legea
nr.298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi
pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private ȋn sectorul comunicaţiilor electronice. Ȋn urma efectuării controlului de
constituţionalitate declanşat prin invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, legea a fost
declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1258 din 8 octombrie 2009.
A doua transpunere a Directivei 2006/24/CE a fost realizată ȋn anul 2012, prin Legea nr.
82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de
comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private
ȋn sectorul comunicaţiilor electronice. Legea nr. 82/2012 nu conţine nicio prevedere
referitoare la cartele SIM preplătite sau la conectarea la punctele de acces la internet puse la
dispoziţia publicului.
Ȋn urma efectuării controlului de constituţionalitate al Legii nr. 82/2012, prin Decizia nr.
440 din 8 iulie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea actului normativ.
Un alt demers legislativ naţional ȋn domeniu a fost Legea pentru modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile
electronice, care a transpus o serie de directive care reglementează autorizarea reţelelor şi
serviciilor de comunicaţii electronice, intenţia Executivului fiind de a completa cadrul
legislativ ȋn materie. Şi acest act normativ a fost supus controlului de constituţionalitate,
Curtea Cosntituţională reţinând incidenţa considerentelor avute ȋn vedere la declararea ca
neconstituţională a Legii nr. 82/2012, pe fondul preluării soluţiilor legislative acolo
reglementate, dar care au ȋncetat să mai producă efecte juridice ca urmare a constatării
neconstituţionalităţii lor, astfel că şi această transpunere a fost declarată neconstituţională.
Ȋn prezent, ȋn contextul proliferării ameninţărilor de natură teroristă ȋn statele membre,
Guvernul României a demarat un nou proiect legislativ, ȋn acord cu jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, ce urmează a fi adus ȋn dezbatere publică. Necesitatea unei
reglementări naţionale este justificată atât de tendinţa operatorilor din domeniul
telecomunicaţiilor de a-şi ȋmbogăţi portofoliul de servicii oferite prin intermediul cartelelor
preplătite ca soluţie de marketing, ȋntr-o piaţă dominată oricum de clienţii prepay, care
reprezintă aproximativ 70% din numărul total de utilizatori, cât şi de evoluţia manifestării
actelor de terorism pe teritoriul Uniunii Europene ȋn prezent. Din expunerea de motive a
iniţiatorului pachetului legislativ rezultă şi incidenţa unei potenţiale discriminări ȋn raport cu
utilizatorii unor astfel de servicii pe baza unui abonament, ȋn privinţa cărora legislaţia
naţională recunoaşte dreptul furnizorilor de a colecta şi prelucra datele cu carcater personal
ale abonaţilor.
Concluzii
Politicile de securitate internă dezvoltate la nivelul Uniunii Europene au avut în vedere o
serie de măsuri menite a spori gradul de siguranță a cetățenilor Uniunii, prevenirea și
combaterea infracțiunilor grave, prin furnizarea unor capacităţi de reacţie superioare. În
demersul său se ȋnscrie şi iniţiativa legislativă, de altminteri consecventă, a Uniunii Europene
ȋn materia păstrării datelor generate sau prelucrate, prin emiterea mai multor directive, ca
~ 191 ~
instrument de investigare pentru aplicarea legii, ȋn lupta ȋmpotriva terorismului şi
radicalizării, a criminalităţii organizate şi criminalităţii informatice, pentru a răspunde unui
interes general. Deşi pe deplin justificată intenţia legiuitorului, fie acesta unional ori naţional,
ȋn ansamblul preocupărilor de garantare a unui spaţiu de securitate, ȋn măsura ȋn care
reprezintă o ingerinţă ȋn drepturile fundamentale şi restrânge exerciţiul liber al acestora,
constatăm că ne aflam ȋn faţa unui deziderat, ce nu poate face ȋnsă obiectul niciunui
compromis.
Pe de altă parte considerăm util și oportun identificarea unor măsuri, urgent, care să
permită instituțiilor din domeniul ordinii publice și siguranței naționale, identificarea și
instrumentarea cazurilor de atentate la siguranța națională, de terorism, cu ajutorul
instrumentelor oferite de tehnica digitală și mijloacele rapide de comunicații. Dreptul
(normele juridice) nu trebuie să rămână impasibil la evoluția fenomenelor criminale, a
terorismului, trebuie să fie actualizate și să ofere instrumente juridice viabile instituțiilor
statale, fără ȋnsă a compromite exerciţiul drepturilor fundamentale.
Bibliografie:
Strategia de securitate internă a Uniunii Europene pentru perioada 2010-2014
Raportul final privind punerea ȋn aplicare a Strategiei de securitate internă a UE 2010-
2014
Directiva 97/66/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 1997
Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002
Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006
Concluziile Avocatului General Pedro Cruz Villalon prezentate la 12 decembrie 2013 ȋn
faţa CJUE ȋn cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12
Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 8 aprilie 2014 ȋn
cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12
Decizia nr. 440 din 08 iulie 2014 a Curţii Constituţional
Decizia nr. 461 din 08 iulie 2014 a Curţii Constituţionale
~ 192 ~
MODELUL GLOBAL DE GESTIONARE
A FRONTIERELOR EUROPENE
GLOBAL MODEL FOR EUROPEAN BORDER MANAGEMENT
Subinspector de poliție BEȘLIU Dan-Călin

Poliția de Frontieră Română
dancalinbesliu@yahoo.com
Abstract:
Border management is a security feature in which Member States and associated
countries have a common interes. European Union Acquis on border control serves as a
standard for third countries which are assisted in developing the concept of integrated
border management. The concept is in constant development and is guided by the principles
of solidarity, mutual trust and accountability stated between Member States.
Because the act of border crossing triggers controls in the field of taxes, health and
others, the need for coordination to avoid the various interventions of states is very
persistent. Such factors would block states one another and jeopardize the efficiency and
transparency of procedures. This overlapping of competences includes the risk of creating
cracks in the security system and also the risk of wasting resources through overstrain.
Over recent decades, in the wake of globalization, movements of people and goods have
tremendously increased requiring enhanced immigration and border management structures
to more efficiently and effectively manage the cross-border flow of people and goods. As a
consequence, States remain confronted with a common challenge: how to best facilitate the
legitimate movement of people and goods while maintaining secure borders.
Rezumat:
Gestionarea frontierelor externe este o funcţie de securitate în cadrul căreia statele
membre dar şi state asociate au un interes comun. Acquis-ul Uniunii Europene referitor la
controlul frontierelor serveşte ca şi standard pentru statele terţe care sunt asistate în
dezvoltarea conceptului de management integrat al frontierelor. Conceptul este într-o
continuă dezvoltare şi se ghidează pe principiile solidarităţii, încrederii reciproce şi a
responsabilităţii statuate între statele membre, având la bază respectarea drepturilor omului
atât în activităţi cât şi în proceduri.
Pentru că acţiunea de trecere a frontierei declanşează controale în domeniul securităţii,
taxelor, sănătăţii şi altele din partea mai multor state şi persistă necesitatea coordonării
pentru a evita diferitele intervenţii ale statelor, care astfel s-ar bloca unele pe altele şi ar
periclita eficienţa şi transparenţa procedurilor. Această suprapunere a competenţelor
include atât riscul de a crea fisuri în sistemul de securitate cât şi cel de a risipi resurse prin
dublarea eforturilor.
De-a lungul ultimelor decenii, în urma globalizării, circulația persoanelor și a bunurilor
au crescut enorm, necesitând structuri consolidate de imigrare și de gestionare a
frontierelor, în vederea promovării unui tip mai eficient de management și fluidizării fluxului
transfrontalier al persoanelor și a bunurilor. Ca o consecință, statele se confruntă în
~ 193 ~
continuare cu o provocare comună: maniera în care să faciliteze cel mai bine circulația
legitimă a persoanelor și bunurilor, menținând în același timp granițe sigure.
Keywords: proactive enhancement of border management, systematic control, boundary

demarcation.
Cuvinte cheie: sporire proactivă a gestionării frontierelor, control sistematic,

demarcarea limitelor
Uniunea Europeană dezvoltă o strategie de gestionare a frontierelor, care vizează un

„răspuns integrat şi global” la provocările emergente din imigrația ilegală, însă şi alte
probleme la frontieră care se propagă pe teritoriul statelor membre pe calea frontierelor
externe.
Simbol al identității și demarcaţiei fizice a teritoriului pe care un stat își exercită
suveranitatea, frontierele „reprezintă în mod tradițional punctul în care o persoană care
încearcă să intre într-o țară trebuie să demonstreze admisibilitatea sa”. Gestionarea
frontierelor este într-adevăr o problemă sensibilă, dat fiind faptul că se ocupă cu reconcilierea
principiului suveranității, facilitarea schimburilor comerciale și libertățile individuale. Fiecare
stat membru este responsabil de supravegherea și controlul frontierei sale externe, prin
urmare, coexistă numeroase autorități, metode, tehnici și practici de management al
frontierei1.
Modelul global de gestionare a frontierelor europene este un instrument important pentru
protejarea securităţii interne a statelor membre şi, în special, pentru prevenirea şi depistarea
imigraţiei ilegale şi a infracţiunilor conexe, precum şi a altor infracţiuni transfrontaliere.
Cu ocazia celei de a 276-a reuniuni a Consiliului Justiţiei şi Afacerilor Interne,
desfăşurate la Bruxelles în perioada 4-5 decembrie 2006, Consiliul a ajuns la următoarele
concluzii2, şi anume, la faptul că gestionarea integrată a frontierelor este un concept care
reuneşte următoarele dimensiuni:
- controlul la frontiere (verificări şi supraveghere), astfel cum este definit în Codul
frontierelor Schengen3, incluzând analizele de risc pertinente şi informaţiile privind
criminalitatea;
- depistarea şi investigarea criminalităţii transfrontaliere în coordonare cu toate
autorităţile competente de aplicare a legii;
- modelul de acces structurat pe patru niveluri (măsurile în ţările terţe, cooperarea cu
ţările învecinate, controlul la frontiere, măsurile de control în spaţiul de liberă circulaţie,
inclusiv returnarea şi readmisia);
- cooperarea inter-agenţii pentru gestionarea frontierelor (poliţia de frontieră, vama,
poliţia, securitatea naţională şi alte autorităţi competente), precum şi cooperarea
internaţională;
- coordonarea şi coerenţa activităţilor statelor membre şi ale instituţiilor şi altor
1
COM nr. 385/2011- Prezentare generală asupra modului de gestionare a informațiilor în spațiul de libertate,
securitate și justiție.
2
Apecte regăsite actualmente și în COM nr. 673/2010, elaborată la 22 noiembrie 2010 intitulată Strategia de
Securitate Internă a U.E. în acțiune: cinci pași către o Europă mai sigură.
3
Regulamentul Nr. 562/2006 din 13.04.2006, supranumit şi Codul Frontierelor Schengen.
~ 194 ~
organisme ale Comunităţii şi ale Uniunii.
Coerenţa dintre aceste dimensiuni, precum şi maniera în care sunt aplicate de către
statele Schengen reprezintă cheia succesului conceptului de gestionare integrată a
frontierelor.
Controlul și supravegherea frontierelor europene

Elementul central al strategiei generale privind frontierele este gestionarea
corespunzătoare a frontierelor, în care sunt incluse controalele la frontiere şi supravegherea
acestora, pe baza unei analize de risc. Controlul la frontiere este un element central în vederea
combaterii imigraţiei ilegale şi a traficului de persoane, precum şi în prevenirea oricărei
ameninţări la adresa siguranţei interne, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a relaţiilor
internaţionale ale statelor membre. Este o activitate multidisciplinară de aplicare a legii care
suscită interesul comun al statelor membre.
Controlul la frontiere trebuie pus în aplicare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului de instituire a unui Cod comunitar
privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen). În
desfăşurarea sarcinilor care le revin, poliţiştii de frontieră ar trebui să urmeze recomandările
şi instrucţiunile cuprinse în Manualul practic pentru poliţiştii de frontieră (Manualul
Schengen), elaborat de Comisie.
Controlul sistematic al tuturor persoanelor care traversează frontierele externe şi
supravegherea eficientă a frontierelor între punctele de trecere a frontierelor reprezintă
elemente esenţiale ale gestionării frontierelor. În această privinţă, ar trebui luate toate
măsurile corespunzătoare pentru a se proteja siguranţa internă şi a se preveni imigraţia
ilegală1.
Numărul resurselor afectate controlului la frontiere ar trebui adaptat în funcţie de
cantitatea şi de profilul fluxului de pasageri, de evaluarea ameninţării şi de analiza de risc. În
ceea ce priveşte infrastructura, trebuie puse la dispoziţie mijloacele corespunzătoare pentru
efectuarea verificărilor la frontiere şi a supravegherii acestora. Sunt necesare resurse umane
corespunzătoare. Cerinţele exacte pentru controlul la frontiere depind de mai mulţi factori,
printre care se numără, în special: presiunile legate de imigraţia ilegală, situaţia geografică,
profilul pasagerilor şi volumul traficului transfrontalier. Ar trebui îndeplinite cerinţele
speciale pentru cele trei tipuri de frontiere (aeriană, maritimă, terestră), inclusiv pentru micul
trafic de frontieră.
Un stat membru ar trebui să aibă capacitatea de a întări controalele la frontieră şi de a
întocmi planuri în acest sens. La toate nivelurile, ar trebui să existe o imagine clară a
ameninţărilor posibile şi planuri privind intensificarea nivelului controalelor. Ar trebui să
existe niveluri de consolidare a controalelor la frontiere adaptate ameninţării şi măsurilor
necesare.
Supravegherea frontierelor trebuie să se efectueze prin intermediul unor unităţi fixe sau
mobile, care îşi îndeplinesc misiunea prin patrularea în locuri cunoscute ca fiind sensibile şi
prin monitorizarea acestora, cu ajutorul mijloacelor tehnice şi electronice. Activităţile de
supraveghere a frontierelor ar trebui să se bazeze pe un sistem de analize de risc pertinente.
1
A se consulta în acest sens și Schiţa Strategiei pentru Securitate Internă a U.E.: Către un model de
Securitate Europeană, 5842/10, Bruxelles, 23.02.2013, Consiliul Uniunii Europene.
~ 195 ~
Echipamentele şi mijloacele ar trebui să corespundă situaţiei de la frontieră.
În exercitarea atribuţiilor care le revin, poliţiştii de frontieră sunt confruntaţi cu
infracţiuni care intră în sfera criminalităţii transfrontaliere, printre care se numără traficul de
persoane, de bunuri, de stupefiante şi de arme, falsificarea şi contrafacerea documentelor de
călătorie, furtul bunurilor, furtul autovehiculelor etc. Pentru a oferi o valoare adăugată
siguranţei interne a statelor membre şi pentru a spori capacitatea de depistare a acţiunilor
ilegale, autoritatea de gestionare a frontierelor ar trebui să joace un rol în cercetarea acestor
tipuri de infracţiuni. Participarea la aceste cercetări are ca rezultat îmbogăţirea cunoştinţelor
poliţiei de frontieră cu privire la modus operandi şi la rutele imigraţiei ilegale şi facilitează
realizarea de indicatori şi de profiluri de risc.
În special, atribuţiile privind cercetarea cazurilor de trecere ilegală a frontierelor, de
falsificare a documentelor de călătorie şi de trafic de persoane ar trebui să revină unei
autorităţi de gestionare a frontierelor. Cooperarea dintre agenţii ar trebui să fie deosebit de
strânsă în ceea ce priveşte cercetarea infracţiunilor transfrontaliere. Unele dintre modalităţile
de cooperare în acest domeniu sunt, de exemplu, schimbul de informaţii şi instituirea unor
grupuri comune de cercetare, a unor baze de date comune şi a unui sistem de schimb rapid de
informaţii.
Nucleul gestionării integrate a frontierelor europene – Modelul celor patru niveluri

Modelul de acces structurat pe patru niveluri formează nucleul gestionării integrate a
frontierelor. În termeni mai simpli, acest model necesită punerea în aplicare la diferite
niveluri a unei serii de măsuri suplimentare.
Măsurile de la primul nivel sunt întreprinse în ţările terţe, în special în ţările de origine şi
de tranzit. Aceste măsuri includ consilierea şi formarea acordată de către ofiţerii de legătură şi
de către specialiştii în documente cu privire la domeniul vizelor pentru funcţionarii consulari
de la oficiile consulare şi pentru personalul companiilor de transport din ţările terţe de origine
sau de tranzit, care se află la baza riscurilor generate de imigraţia ilegală.
Al doilea nivel cuprinde cooperarea cu ţările învecinate. Acordurile cu ţările învecinate
privind cooperarea în domeniul gestionării frontierelor reprezintă un instrument eficace în
vederea consolidării securităţii frontaliere. Cooperarea ar trebui realizată prin stabilirea unor
mecanisme de lucru corespunzătoare, precum schimbul de informaţii, canale de comunicare
adecvate, puncte de contact la nivel central, regional şi local, proceduri în caz de urgenţă, un
mod obiectiv de acţiune în cazul incidentelor pentru a se evita disensiunile politice etc.
Structurile regionale de cooperare de la frontiera externă ar trebui stabilite şi în zonele
maritime1. Aceste iniţiative ar trebui să aibă drept rezultat unificarea tuturor statelor din
regiunea respectivă.
Controlul la frontiere, cel de-al treilea nivel al modelului, garantează efectuarea de
controale sistematice la frontiere pentru fiecare persoană care intră în spaţiul Schengen sau
care îl părăseşte. De asemenea, acesta asigură un nivel corespunzător de expunere a cazurilor
de trecere ilegală a frontierelor în zonele dintre punctele de trecere a frontierei sau pe mare,
prin utilizarea de documente false sau prin ascunderea în mijloacele de transport. Controlul la
frontiere face parte din prevenirea criminalităţii naţionale, întrucât are ca obiectiv depistarea
1
COM nr. 584/2010, elaborată la 20 octombrie 2010 intitulată Proiectul de foaie de parcurs privind
stabilirea Mediului Comun pentru Schimbul de Informaţii privind domeniul maritim al U.E..
~ 196 ~
şi identificarea traficului de persoane, a furtului de bunuri şi a altor infracţiuni transfrontaliere
sau conexe, şi contribuie la depistarea infracţiunilor grave.
Măsurile aferente celui de-al patrulea nivel cuprind spaţiul de liberă circulaţie, inclusiv
returnarea. Aceste măsuri au ca scop prevenirea imigraţiei ilegale şi a criminalităţii
transfrontaliere pe teritoriul statelor Schengen prin îmbunătăţirea acţiunilor de căutare, prin
controale şi măsuri de supraveghere bazate pe informaţii naţionale şi în conformitate cu
dreptul intern. Imigranţii ilegali depistaţi pe teritoriul Schengen trebuie să intre sub controlul
autorităţilor. Aceştia ar trebui înregistraţi şi, dacă nu există motive pentru acordarea
reşedinţei, şi nici obstacole legate de respectarea drepturilor omului sau a dreptului
internaţional, repatriaţi în ţara lor de origine.
Statele membre ar trebui să definească standarde minime pentru măsurile de control pe
teritoriul lor, împreună cu alte autorităţi competente, al locurilor, cunoscute ca fiind
importante pentru resortisanţii ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, al conexiunilor
traficului transfrontalier1.
Importanța frontierelor externe

Ca urmare a clauzei de excludere voluntară aplicată Regatului Unit şi Irlandei cu privire
la modalităţile de control la frontiere prevăzute de Acordul Schengen şi a întârzierilor
produse în punerea în aplicare a Acordului Schengen în cazul Ciprului, României şi
Bulgariei, frontierele externe ale spaţiului Schengen nu coincid cu „frontierele externe” ale
zonei în care este garantată libera circulaţie a persoanelor îndreptăţite la această libertate în
temeiul dreptului U.E.. În mod similar, frontierele externe ale spaţiului Schengen, din cauza
punerii în aplicare a Acordului Schengen de către Norvegia, Islanda şi Elveţia, precum şi din
cauza excluderii teritoriilor noneuropene ale statelor membre Schengen nu coincid cu
frontierele externe ale U.E..2
Frontierele externe ale spaţiului Schengen, astfel cum au fost definite iniţial la articolul 1
din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, sunt cele care se încadrează în
sfera competenţelor Comunităţii. În timp ce la frontierele externe ale spaţiului Schengen
procedurile frontaliere sunt reglementate de dreptul U.E., la frontierele externe ale U.E. care
nu fac parte din spaţiul Schengen, legislaţia naţională a statului membru în cauză este cea
care stabileşte procedura de urmat, deşi în limitele impuse de dreptul U.E..
Măsuri legislative privind frontierele externe Schengen

Normele care alcătuiesc actualul Acquis Schengen privind frontierele externe, care se
bazează pe acquis-ul original integrat în ordinea juridică a U.E. de Tratatul de la Amsterdam,
se regăsesc într-o gamă amplă de măsuri, care pot fi împărţite în aproximativ cinci categorii.
La un prim nivel de analiză, se poate identifica un acquis al frontierelor Schengen în
sensul strict: măsurile care stabilesc regimul de trecere a frontierelor externe ale spaţiului
Schengen. Esenţa activităţii U.E. în domeniul gestionării frontierelor constă în a asigura
respectarea şi aplicarea corectă a acestor măsuri. Cel mai important act legislativ din această
categorie este Codul Frontierelor Schengen (CFS), care reglementează trecerea persoanelor la
1
Decizia 2008/615/JAI a Consiliului privind intensificarea cooperării transfrontaliere, în special în domeniul
combaterii terorismului și a criminalității transfrontaliere.
2
M. C. Williams, M. Kelstrup – Teoria relaţiilor internaţionale şi politicile de integrare europene. Putere,
securitate şi comunitate, Londra-New York: Routledge, 2013, pag. 29.
~ 197 ~
frontierele Schengen.
O a doua categorie de măsuri legislative constă în măsuri care au drept obiectiv stabilirea
unui nivel de repartizare a poverii financiare în ceea ce priveşte gestionarea frontierelor
externe Schengen. Cel mai important instrument din această categorie îl constituie Fondul
pentru Frontierele Externe (FFE). O a treia categorie de măsuri se referă la înfiinţarea de baze
de date centralizate în scopul gestionării migraţiei şi a frontierelor: Sistemul de Informaţii
Schengen (SIS), Sistemul de Informaţii privind Vizele (VIS) şi EURODAC, baza de date
europeană de amprente digitale pentru identificarea solicitanţilor de azil şi a imigranţilor
ilegali.
O a patra categorie este constituită din măsuri de prevenire şi sancţionare a intrării,
tranzitului şi şederii neautorizate. Cea de-a cincea şi ultima categorie, şi anume măsurile
instituţionale de coordonare a cooperării operaţionale, este strâns legată de stabilirea
cooperării operaţionale în scopul gestionării frontierelor externe. Piatra de temelie a acestei
cooperări o constituie Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la
Frontierele Externe ale Statelor Membre (Frontex).
Perspectivele gestionării frontierelor externe ale Uniunii Europene

În pofida acestor primi paşi în direcţia unei gestionări integrate a frontierelor externe,
care au condus, în ultimii ani, la forme deosebit de vizibile de intervenţie, precum
modernizarea infrastructurii tehnologice în conformitate cu cele mai avansate standarde în
materie, îndeosebi la frontierele estice şi sudice, operaţiunile comune împotriva imigraţiei
ilegale (inclusiv operaţiunea „Poseidon”, aflată în prezent în desfăşurare la graniţa dintre
Grecia şi Turcia) şi crearea unei rezerve de echipe de intervenţie rapidă la frontiere (RABIT)
şi a unui registru central al echipamentelor tehnice disponibile (CRATE) pentru a veni în
ajutorul statelor membre în cazul unor situaţii excepţionale şi urgente, segmentele naţionale
rămân predominante în configuraţia din momentul actual, ca un colier de perle legate larg una
de cealaltă.
Aceasta nu înseamnă că gestionarea frontierelor externe intră într-o perioadă de stagnare.
Sunt deja vizibile noi tendinţe în acest domeniu1. În acest sens, cele trei comunicări ale
Comisiei din februarie 2008, desemnate sub eticheta „Pachetul de măsuri privind frontierele
U.E.”, au marcat în mod clar un moment de răscruce. Pachetul de măsuri a prezentat o
întreagă serie de caracteristici electronice şi tehnologice de alte tipuri denumite „frontiere
electronice”, inclusiv controale la frontiere complet automatizate, sisteme complete de
control al intrărilor/ieşirilor, de supraveghere a pasagerilor din transportul aerian, autorizaţia
electronică de călătorie, instalaţii de frontieră de înaltă tehnologie şi garduri virtuale. Mai
precis, acest pachet structurat pe trei niveluri se axează pe:
- următoarele etape ale gestionării frontierelor, respectiv o combinaţie de măsuri de
control şi de facilitare, care includ privilegii pentru călătorii „de bună credinţă”, datorită
identificatorilor biometrici şi porţilor automatizate, un veritabil sistem de intrare-ieşire, care
permite autorităţilor de frontieră să stabilească cine se află pe teritoriul respectiv şi cine se
află în afara graniţelor, precum şi ESTA, un sistem electronic de autorizare a călătoriilor, care
ar urma să oblige pasagerii să obţină un permis prealabil înainte de a se putea îmbarca într-un
1
COM nr. 171/2010, elaborată la 20 aprilie 2010 intitulată Comunicarea privind crearea unui spațiu de
libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei: Plan de acțiune pentru implementarea Programului de la
Stockholm.
~ 198 ~
avion sau în alt mijloc de transport având drept destinaţie Europa;
- viitoarea dezvoltare a Frontex, pentru a permite acestei agenţii să obţină un grad sporit
de autonomie în realizarea intervenţiilor RABIT/CRATE, prin achiziţionarea propriului său
echipament şi să coopereze cu ţările din afara U.E. şi organizaţiile internaţionale;
- un viitor sistem european de supraveghere a frontierelor (EUROSUR), pentru a
completa controalele fără sincope la punctele de trecere a frontierelor printr-un sistem la fel
de strict de supraveghere şi schimb de informaţii la frontierele verzi şi albastre ale U.E.1.
Elemente de particularitate ale frontierelor externe ale Uniunii Europene
a) Securizarea frontierelor terestre ale Uniunii Europene

Frontierele terestre reprezintă o parte importantă a activităţii Agenţiei Frontex, cu
menţiunea că se face referire la frontierele statelor membre ale Uniunii Europene, care nu
sunt aceleaşi ca şi cele ale statelor membre Schengen. Acestea nu includ frontiera dintre
Rusia şi Norvegia, care este un stat asociat Schengen, nu un stat membru2. De asemenea, nu
au fost incluse frontierele externe ale României şi Bulgariei, care sunt state membre ale
Uniunii Europene, dar care nu sunt încă membre Schengen. Până în mai 2004, Finlanda,
Germania, Austria şi Italia au păzit principala frontieră de est a Uniunii Europene, care a avut
o lungime de 4.095 km (2.545 mile).
După aderarea a zece noi state membre, la 1 mai 2004, în locul Germaniei, Austriei şi
Italiei, paza frontierei externe terestre de Est a fost luată de către Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia. Când Frontex a început activitatea, înainte de
aderarea România şi Bulgaria la 1 ianuarie 2007, frontiera terestră externă avea o lungime de
6.220 km (3.866 mile).
Niciuna dintre cele două anexe nu include Grecia. Cu toate că, desigur, ca un stat
membru, nu a făcut parte din punct de vedere geografic din corpul principal al statelor
Uniunii Europene, deşi graniţele sale cu Albania, Republica Macedoniei, Bulgaria şi Turcia
au fost frontiere externe de uscat a unui stat membru şi, prin urmare, parte din
responsabilitatea Frontex3.
Cu toate acestea, după aderarea României şi Bulgariei, problemele s-au schimbat radical.
Grecia s-a alăturat blocului principal continental, astfel încât frontiera terestră externă de Est
acum se consideră de la Arctic la Marea Neagră şi Marea Egee4, având o lungime de 6.378
km (3.964 mile). Ca urmare, statele din Balcanii de Vest au devenit o enclavă a căror
frontiere terestre devin o parte sensibilă a frontierelor externe ale Uniunii Europene,
adăugând o nouă frontieră de 1.580 km (982 mile) la o frontieră terestră totală de 7.958 km
(4.946 mile)5.
1
COM nr. 68/2008 intitulată Analizând crearea unui Sistem European de Supraveghere a Frontierelor
(EUROSUR).
2
Rey Koslowski – Evoluţia controalelor la frontieră ca un mecanism pentru a preveni imigrația ilegală,
Washington D.C., Institutul de Politici Migraționale, 2011, pag. 65.
3
Costel Dumitrescu – Managementul Poliției de Frontieră, Editura Sitech, Craiova, 2012, pag. 72.
4
Iulian Cifu – Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2010, Casa NATO, pag. 41.
5
Didier Bigo – Când două devin una: Securizarea internă şi externă a Europei, 2010, pag. 27.
~ 199 ~
SUPRAFAŢA FRONTIERELOR EXTERNE TERESTRE DUPĂ 1 MAI
2007
Finlanda Rusia 1.340 km
Estonia Rusia 455 km
Letonia Rusia 276 km
Letonia Belarus 161 km
Lituania Belarus 651 km
Lituania Rusia(Kaliningrad) 272 km
Polonia Rusia(Kaliningrad) 232 km
Polonia Belarus 418 km
Polonia Ucraina 535 km
Slovacia Ucraina 98 km
Ungaria Ucraina 136 km
România Ucraina(Estul şi Vestul 649 km
Moldovei)
România Moldova 681 km
Bulgaria Turcia 259 km
Grecia Turcia 215 km
Grecia Albania 282 km
Grecia Macedonia 246 km
Bulgaria Macedonia 165 km
Bulgaria Serbia 341 km
România Serbia 546 km
TOTAL 7.958 km
Odată cu 1 iulie 2013, Uniunea Europeană numără 28 de state membre, Croația devenind
cel mai nou membru al său. Frontierele externe ale Uniunii s-au mărit astfel prin învecinarea
cu Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia, fapt ce va ridica pe viitor noi probleme cu
privire la criminalitatea transfrontalieră în zonă.
Momentan, Uniunea Europeană are nouă vecini, fiecare expus unei presiuni migratorii
specifice şi unei rute de tranzit binestabilite din CIS1 şi Asia. Este în aceeaşi măsură valabil şi
pentru partea sudică a frontierelor maritime care trece prin experienţe dramatice cu valurile
migratorii ce vin dinspre Africa. Dacă Turcia, care depune de multă vreme eforturi în acest
1
CIS - Commonwealth of Independent States, Comunitatea Statelor Independente este o alianţă formată din
11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia şi
Lituania, precum şi Georgia. Crearea CSI a declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice.
~ 200 ~
sens, va deveni membru al Uniunii Europene, frontiera externă s-ar extinde considerabil,
implicând 14 vecini şi apropierea de zone internaţionale aflate în conflict, precum Irak, Iran şi
regiunea caucaziană.1
b) Frontierele maritime – veriga slabă a Uniunii Europene
Frontierele maritime ale Uniunii Europene au o lungime de aproximativ 80.000 km
(50.000 mile) iar, mai mult de o jumătate din această suprafaţă (34.109 km sau 21.199 mile),
este reprezentată de frontiera maritimă de Sud, veriga slabă a Uniunii Europene2. „Zona
Schengen este atât de puternică, pe cât de vulnerabilă este cea mai slabă verigă a sa”, a
comentat pentru Reuters un oficial al Agenţiei Frontex, cu referire la insulele Greciei.
FRONTIERA MARITIMĂ DE SUD A UNIUNII EUROPENE

Portugalia (inclusiv Coasta de Azur şi Madeira) 2.555 km
Spania (inclusiv Insulele Canare) 4.964 km
Franţa 4.720 km
Slovenia 48 km
Italia 7.600 km
Grecia (include peste 3,000 de insule) 13.676 km
Malta (inclusiv Gozo) 253 km

Cipru 293 km
Croația 1.773 km
TOTAL 35.882 km
Grecia, cu cele peste 3.000 de insule ale sale, are cea mai lungă frontieră maritimă faţă
de oricare alt stat membru3, mai mult chiar decât Regatul Unit. Cele mai multe dintre insule
sunt foarte aproape de Turcia, un fapt exploatat de către bandele criminale. Frontierele de la
Marea Neagră ale României şi Bulgariei măsoară 572 km (358 mile) şi au, de asemenea, un
înalt grad de risc în faţa bandelor criminale, datorită fluxului migrator din Turcia.
La frontierele maritime, majoritatea depistărilor au fost raportate în vederea evaluării şi
analizării de către Italia (37.000 sau 41% din totalul de la frontierele maritime), în principal
din zona insulei Lampedusa (31.300), dar şi Sicilia (3.300), Sardinia (1.600) şi partea
1
Sergiu Adrian Vasile – Strategii Naţionale şi Europene pentru securitatea frontierelor, Editura Sitech,
Bucureşti, 2011, pag. 87.
2
COM nr. 538/2010 intitulată Către integrarea supravegherii maritime: un mediu comun în vederea
schimbului de informații pentru domeniul maritim al U.E..
3
COM nr. 733/2006 intitulată Consolidarea gestionării frontierelor maritime sudice ale Uniunii Europene.
~ 201 ~
continentală (800). În insula Lampedusa, sosirile de imigranţi ilegali au crescut de peste două
ori între anii 2008 şi 2009. În urma creşterii din Lampedusa, sosirile din statul vecin Malta au
crescut, de asemenea, de la 1.700 în 2008 la 2.800 în 2010 (+55%). Operaţiunile comune
coordonate de Frontex, Nautilus şi EPN-Hermes, au fost desfăşurate în zona central-
mediteraneană.1
In 2009, statele membre au emis în total circa 140.000 de refuzuri de intrare la frontierele
externe ale Uniunii Europene. Acest număr reprezintă o scădere de 11%, în comparaţie cu
anul 2008. Analiza arată faptul că scăderea se datorează unui număr mai mic de refuzuri de
intrare la frontierele terestre dintre Polonia şi Ucraina şi dintre Polonia şi Belarus, în urma
scăderii traficului regulat, datorită introducerii cerinţelor mai stricte pentru obţinerea vizei,
odată cu intrarea Poloniei în spaţiul Schengen, în decembrie 20072. În total, refuzurile de la
frontierele terestre estice ale Uniunii Europene au însumat 30.000.
c) Frontierele aeriene şi întâmpinarea ameninţărilor contemporane
Sectorul de frontieră care a înregistrat cel mai mare număr de refuzuri de intrare a fost
frontiera aeriană a Regatului Unit, cu 17.600 de refuzuri sau 13% din total. Totuşi, cifrele din
Regatul Unit includ refuzuri de intrare, atât în ceea ce priveşte zboruri din exteriorul Uniunii
Europene, cât şi din interiorul acesteia. Frontiera aeriană spaniolă a raportat al doilea volum
ca mărime de la frontiera aeriană, cu 13.600 de refuzuri.
În vârful clasamentului se situează Franţa (81.200) şi Spania (77.000), care reprezintă
40% din numărul de depistări şi care au înregistrat cea mai mare creştere între anii 2008 şi
2009. Un al doilea grup de state membre, din care fac parte Italia şi Grecia, a raportat puţin
sub 50.000 de depistări pentru fiecare dintre state. Un al treilea grup format din Portugalia,
Regatul Unit, Belgia şi Suedia a raportat un număr de depistări de şedere ilegală care variază
între 20.000 şi 30.000. Alte state membre au raportat sub 10.000 de depistări.3
Scurta vedere asupra situaţiei curente a frontierelor Uniunii Europene confirmă forma
(încă) fragmentată a mecanismelor de protecţie: structurile naţionale încă domină peisajul şi
sunt relativ puţine elemente care poartă marca Uniunii Europene4. Nici clarificarea stadiului
frontierelor şi nici stabilirea autorităţii centrale nu au fost realizate, autoritatea centrală lipsită
de control în carambolul de segmente de frontiere naţionale, lăsând la o parte comanda
comună a trupelor şi asigurarea ordinii la frontieră.
Bibliografie:
BIGO, Didier – Când două devin una: Securizarea internă şi externă a Europei, 2010
CIFU, Iulian – Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2010,
Casa NATO
DUMITRESCU, Costel – Managementul Poliției de Frontieră, Editura Sitech, Craiova,
2012
1
COM nr. 68/2008 și COM nr. 538/2009, care conţin propunerile Comisiei pentru dezvoltarea sistemului
EUROSUR și pentru dezvoltarea unui Mediu Comun în vederea Schimbului de Informații pentru domeniul
maritim al U.E..
2
Petru Duţu – Provocări actuale pentru securitatea europeană, Editura Universității de Apărare „Carol I”,
București, 2010, pag. 98.
3
Raportul General al Agenţiei Frontex pentru anul 2012, Sursă online: http://www.frontex.europa.eu/gfx
/frontex/files/general_report/2012/general_report_2012_en.pdf, 17.05.2016, ora 17:00.
4
Constantin C. Florea – Contribuţia Poliţiei de Frontieră Române la asigurarea securizării frontierelor
U.E., Bucureşti, 2010, pag. 32.
~ 202 ~
DUȚU, Petru – Provocări actuale pentru securitatea europeană, Editura Universității de
Apărare „Carol I”, București, 2010
FLOREA, Constantin C. – Contribuţia Poliţiei de Frontieră Române la asigurarea
securizării frontierelor U.E., Bucureşti, 2010
KOSLOWSKI, Rey – Evoluţia controalelor la frontieră ca un mecanism pentru a
preveni imigrația ilegală, Washington D.C., Institutul de Politici Migraționale, 2011
VASILE, Sergiu Adrian – Strategii Naţionale şi Europene pentru securitatea
frontierelor, Editura Sitech, Bucureşti, 2011
WILLIAMS, M.C.; KELSTRUP, M. – Teoria relaţiilor internaţionale şi politicile de
integrare europene. Putere, securitate şi comunitate, Londra-New York: Routledge, 2013
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Terorismul contemporan - factor de
risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile statutului României de membru
NATO, Bucureşti, 2010
Decizia 2008/615/JAI a Consiliului privind intensificarea cooperării transfrontaliere, în
special în domeniul combaterii terorismului și a criminalității transfrontaliere
Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului de instituire
a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane
Schiţa Strategiei pentru Securitate Internă a U.E.: Către un model de Securitate
Europeană, 5842/10, Bruxelles, 23.02.2013, Consiliul Uniunii Europene
COM nr. 733/2006 intitulată Consolidarea gestionării frontierelor maritime sudice ale
Uniunii Europene
COM nr. 68/2008 intitulată Analizând crearea unui Sistem European de Supraveghere a
Frontierelor (EUROSUR)
COM nr. 538/2009 care conţine propunerile Comisiei pentru dezvoltarea sistemului
EUROSUR și pentru dezvoltarea unui Mediu Comun în vederea Schimbului de Informații
pentru domeniul maritim al U.E.
COM nr. 171/2010, elaborată la 20 aprilie 2010 intitulată Comunicarea privind crearea
unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei: Plan de acțiune pentru
implementarea Programului de la Stockholm
COM nr. 538/2010 intitulată Către integrarea supravegherii maritime: un mediu comun
în vederea schimbului de informații pentru domeniul maritim al U.E.
COM nr. 584/2010, elaborată la 20 octombrie 2010 intitulată Proiectul de foaie de
parcurs privind stabilirea Mediului Comun pentru Schimbul de Informaţii privind domeniul
maritim al U.E.
~ 203 ~
CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN DE AZIL
ȘI DREPTURILE OMULUI
THE INTERNATIONAL AND EUROPEAN LEGAL FRAMEWORK ON

ASYLUM AND HUMAN RIGHTS
Subinspector de poliție BEȘLIU Dan-Călin

Romanian Border Police
dancalinbesliu@yahoo.com
Abstract:
Human rights are both inspirational and practical. Human rights principles hold up the
vision of a free, just, and peaceful world and set minimum standards for how individuals and
institutions everywhere should treat people. Human rights also empower people with a
framework for action when those minimum standards are not met, for people still have
human rights even if those in power do not recognize or protect them. While some
dictionaries define the word right as “a privilege”, when used in the context of “human
rights”, we are talking about something more basic. Every person is entitled to certain
fundamental rights, simply by the fact of being human. These are called “human rights”
rather than a privilege (which can be taken away at someone’s whim). When human rights
are not well known by people, abuses such as discrimination, intolerance, injustice,
oppression and slavery can arise.
All human rights are part of a complementary framework. For example, your ability to
participate in your government is directly affected by your right to express yourself, to get an
education, and even to obtain the necessities of life. In claiming these human rights, everyone
also accepts the responsibility not to infringe on the rights of others and to support those
whose rights are abused or denied.
Keywords: Schengen Acquis, legislative harmonization, Charter of Fundamental Rights.
The development of a common policy on asylum should be based on a fully inclusive

implementation of the Geneva Convention of 1951 on refugee status and of other relevant
international treaties. Such a policy is required for maintaining the long-term viability of the
asylum system and for promoting solidarity within the Union.
The Romanian Constitution guarantees the right to free movement1, every Romanian
citizen having the right to immigrate and return to the country.
The first initiatives of developing a new legal framework on migration took place in
Romania at the beginning of the 1990s. Later, once Romania applied for accession to the
European Union, this activity intensified, so that many laws and rules meant to ensure the
adoption of the European acquis communautaire were adopted. We should mention that the
legislation on migration has been improved over time, by supplementations and reprinting,
1
Ileana Pascal, Ştefan Deaconu, Codru Vrabie, Niculae Fabian – Free Movement of Persons, Legal
Resource Center, 2002, p. 43.
~ 204 ~
exactly for adopting the acquis communautaire in this area.
The main two chapters of negotiation with EU contained the legislation affecting
migration, namely Chapter II on Free movement of persons and Chapter XXIV on
Cooperation on justice and internal affairs.
Romania accepted in ful de acquis comunautaire in Chapter II of the Association
Agreement, “Free Movement of Persons” in December 2000, without requesting any
transition or exception period, stating that it would be able to implement this acquis by the
accession date. We consider that the legislative-institutional system of external migration in
Romania has been overall developed.
Thus, a remarkable progress in the Romanian legislation has been witnessed as regards
the status of foreigners in Romania, the status of refugees and their social protection and the
prevention and fight against people trafficking. On the labour market, granting work permits
was regulated. Thus, according to the principle of free movement of persons, the EU citizens
and their family members may work in Romania, without the need for obtaining work
permits, unlike the other categories of foreigners1.
The accession to EU has resulted over the last years in substantial amendaments to the
lawful rules governing the status of foreigners in Romania, of the nationals of European
Union member states and of the European Economic Area, as well as of the lawful rules
governing asylum in Romania, in order to ensure compliance with the European legislation in
these matters and with other international legal acts Romania is a party to. This complex
process of legislative harmonization is developing, with a view to identify some viable
solutions for transposing the acquis in these matters. At the same time, the amendment and
supplementation of the national legislation related to the areas aforementioned aims
constantly at removing any malfunctions arising from the implementation of the legal
framework on foreigners. In order to fully implement the dispositions of Schengen Acquis,
starting from the date of adoption of the Council decision in this respect, the general
framework was developed, by taking some legislative, institutional and administrative-
technical measures, for the purpose of implementation of the relevant acquis.
E.G.O. no. 194/2002 on the foreigner status in Romania and E.G.O. no 56/2007 on
employment and assignment of foreigners in Romania transpose the following directives:
Council Directive 2003/86/EC of 22 September 2003 on the right to family reunification,
published in the Official Journal of the European Union no. L251 of 3 October 2003; Council
Directive 2003/109/EC of 25 November 2003, published in the Official Journal of the
European Union no. L16 of 23 January 2004; Council Directive 2003/110/EC of 25
November 2003 on assistance in cases of transit for the purposes of removal by air, published
in the Official Journal of the European Union no. L321 of 6 December 2003; Council
Directive 2004/114/EC of 13 December 2004 on the conditions of admission of third-country
nationals for the purposes of studies, pupil exchange, unremunerated training or voluntary
service, publishe din the Official Journal of the European Union no. L375 of 23 December
2004; Council Directive 2005/71/EC of 12 October 2005 on a Specific Procedure for
Admitting Third-Country Nationals for the Purposes of Scientific Research, published in the
Official Journal of the European Union no. L289 of 3 November 2005; Directive
1
European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology,
Office for Official Publications of E.C., Luxemburrg, 1992, p. 21
~ 205 ~
2008/115/EC of the European Parliament and of the Council of 16 December 2008 on
common standards and procedures in Member States for returning illegally staying third-
country nationals, published in the Official Journal of the European Union no. L348 of 24
December 2008; Directive 2009/52/EC of the European Parliament and of the Council of 18
June 2009 providing for minimum standards on sanctions and measures against employers of
illegally staying third-country nationals, published in the Official Journal of the European
Union no. L168 of 30 June 2009; Council Directive 2009/50/EC of 25 May 2009 on the
conditions of entry and residence of third-country nationals for the purposes of highly
qualified employment, published in the Official Journal of the European Union no. L155 of
18 June 2009; Council Directive 2004/81/EC of 29 April 2004 on the Residence Permit
Issued to Third-Country Nationals Who are Victims of Trafficking in Human Beings or Who
Have Been the Subject of an Action to Facilitate Illegal Immigration, Who Cooperate With
the Competent Authorities, published in the Official Journal of the European Union no. L261
of 6 August 2004 and ensures the implementation of Regulation (EC) no. 810/2009 of the
European Parliament and of the Council of 13 July 2009 establishing a Community Code on
Visas (Visa Code), pubished in the Official Journal of the European Union no. L243 of 15
September 2009.
The Law no. 122 of 4 May 2006 on asylum in Romania, as subsequently amended and
supplemented, transposes the following directives: Council Directive 2001/55/EC of 20 July
2001 on Minimum Standards for Giving Temporary Protection in the Event of a Mass Influx
of Displaced Persons and on Measures Promoting a Balance of Efforts Between Member
States in Receiving such Persons and Bearing the Consequences Thereof, published in the
official Journal of the European Union no. L212 of 7 August 2001; Council Directive
2003/9/EC of 27 January 2003 Laying Down Minimum Standards for the Reception of
Asylum Seekers in Member States, published in the Official Journal of the European Union
no. L31 of 6 February 2003; Council Directive 2003/86/EC of 22 September 2003 on the
Right to Family Reunification, published in the official Journal of the European Union no.
L251 of 3 October 2003; Council Directive 2004/83/EC of 29 April 2004 on Minimum
Standards for the Qualification and Status of Third Country Nationals or Stateless Persons as
Refugges or as Persons Who Otherwise Need International Protection and the Content of the
ProtectionGranted, published in the Official Journal of the European Union no. L304 of 30
September 2004; Council Directive 2005/85/CE of 1 December 2005 on Minimum Standards
on Procedures in Member States for Granting and Withdrawing Refugee Status, published in
the Official Journal of the European Union no. L326 of 13 December 2005.
At the same time, starting from the date of accession to EU, Romania has implemented the
provisions of Council regulation (EC) no. 343/2003 of 18 February 2003 establishing the
criteria and mechanisms for determining the Member State responsible for examining an
asylum application lodged in one of the Member States by a third-country national, published in
the Official Journal of the European Union no. L50 of 25 February 2003 and of Council
Regulation (EC) no. 2725/2000 of 11 December 2000 Concerning the Establishment of
“Eurodac” for the Comparison of Fingerprints for the Effective Application of the Dublin
Convention, published in the Official Journal of the European Union no. L316 of 15 December
2000, completely mandatory European acts, directly applicable to EU member states.
E.G.O. no. 102/2005 on free movement in Romania of the nationals of the European Union
member states and of the European Economic Area transposes Directive 2004/38/EC of the
~ 206 ~
European Parliament and of the Council of 29 April 2004 on the right of citizens of the Union
and their family members to move and reside freely within the territory of the Member States,
amending the Regulation (EEC) no. 1612/68 and abrogating Directives 64/221/EEC,
68/360/EEC, 72/194/EEC, 73/148/EEC, 75/34/EEC, 75/35/EEC, 90/364/EEC, 90/365/EEC and
93/96/EEC, published in the Official Journal of the European Union no. L158 of 30 April 2004.
The Government Ordinance no. 44/2004 on social integration of foreigners acquiring
some form of protection or a right of residence in Romania, as well as of nationals of
European Union member states and of the European Economic Area, approved as amended
by the Law no. 185/2004, as subsequently amended nd supplemented, aims at facilitating
social integration of foreigners, acquiring a form of protection in Romania.
The most important stage in the evolution towards a real internal market, free of any
obstacles in the way of free movement of persons, is the conclusion of the two Schengen
agreements: Schengen Agreement (signed on 14 June 1985) and the Convention on the
Implementation of the Schengen Agreement (signed on 19 June 1990 and effective on 26
March 1995). So far, the Convention has been signed by 13 member states; Ireland and the
United Kingdom are not members of the Convention, but had the possibility to choose the
implementation of certain parts of the Schengen legislation body. As of the date when the
Convention was applied to Italy and Austria (1 April 1998), the internal border checks were
removed from all the signatory states, except for Greece1. Moreover, Iceland and Norway
(members of the Northern Passport Union) have the status of associate members. Council
Directive of 28 February 2002 governs Ireland`s request to participate in several dispositions
of the Schengen Acquis, a preliminary step towards the complete adoption of the Schengen
Acquis by this state2.
The implementation of the Schengen Convention has as its purpose the elimination of
internal border checks on anyone, including certain measures of increasing external border
checks. Such measures involve a common visa policy, the possibility of processing asylum
applications, legal and police cooperation, as well as an efficient exchange of information. On
the external borders of the Schengen area, the EU citizens should produce only a valid
identification document, while third country nationals listed on the common list of countries
whose citizens require an entry visa should have just a single visa, valid in the entire
Schengen area. However, every member state has the freedom to require a visa for citizens
from other third countries.
The Acquis on the visa policy is set forth under art. 9-27 in the Convention on the
Implementation of the Schengen Agreement and in the series of other regulations regarding: the
implementation of the Schengen Acquis in the EU states, establishing a uniform format for visas –
Council Regulation (EC) No. 334/2002 amending Regulation (EC) No. 1683/1995 laying down a
uniform format for visas, issued by member states to holders of a travel document unrecognized
by the member state establishing the format – Council Regulation (EC) No. 333/2002.
As regards the countries whose nationals require a visa to enter the community area,
Council Regulation (EC) No. 539/2001 is listing the third countries whose nationals must be
in possession of visas when crossing the external borders of EU member states. The
1
Emanuela Paolotti, Ferruccio Pastore – Sharing the dirty job on the southern front? Italian-Libyan relations
on migration and their impact on the European Union, Oxford, UK, IMI Working Paper, December 2010, p. 17
2
The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security And Justice In The European Union
~ 207 ~
Regulation is listing also the countries whose nationals are exempt from that requirement. At
present, the negative list of EU containing the countries whose nationals require a visa to
enter the community area includes 134 countries (Annex I to the Regulation 539/2001).
Council Directive (EC) No. 2001/40 governs the legal framework regarding the mutual
recognition of decisions on the expulsion of third country nationals. Thus, if a EU member
state makes the decision of expulsion of a national from its territory, its decision is valid in
the entire area of the EU member states.
In the perspective of creating a community area in which border checks would disappear
and free movement of citizens would be complete, ensuring external border security and the
solidarity of EU states for these purposes are required.
Police forces cooperate in detecting and preventing crime and have the right to track
fugitive criminals and drug dealers on the territory of a neighbouring country within the
Schengen area. For the most efficient operation of the Convention, an essential compensating
technical measure was introduced: Schengen Information System (SIS), a system providing
information about the entry of third country nationals, issues related to visas and police
cooperation. The legal regulation of this system is set forth under art. 92-125 in the
Convention on the Implementation of Schengen Agreement.
The Hague Programme encourages member states to continue and develop their
integration policies, their purpose having to be an improvement of understanding and
dialogue between religions and cultures.
The measures set forth for achieving the objectives include also the development of the
program “Solidarity and Migration Flow Management”, which covers the creation of 4
European funds: the Fund of External Borders, the Fund for Integration, the Fund for Return
and the European Fund for refugees.
Following the Hague Programme, the European Commission presented a Comunication
on a policy plan on legal migration1. The document contains initiatives for the development
of some common European rules in the area of legal migration.
The plan is structured in 4 large chapters:
- legislative measures in the area of labour migration, aiming and guaranteeing some
rights of the migrant workers coming from third countries;
Ensuring a common set of rights related to the right to work of illicit workers shall
reduce differences in rights and protect them against potential exploitation, and at the same
time it shall protect the European citizens against cheap labour.
- acces to and exchange of information;
- integration of migrants, by creating a European fund for integration within the
community budget for 2007-2013;
- cooperation with the countries of origin, ensuring a better information regarding the
possibilities of legal immigration in the EU.
As regards the fight against illegal immigration, on 19 July 2006, the European
Commission presented a Communication from the Commission on policy priorities in the
fight against illegal immigration on third-country nationals2.
1
COM (2005) 669 final, unpublished
2
COM (2006) 402 final
~ 208 ~
The Communication from the Commission presents possible solutions and measures in
priority areas of the EU policy on fighting agains illegal immigration.
For the purpose of an integrated management of external borders, what is required is the
development of a common system of approaching the issues in this area. This shall include
identifying the best practices for developing a model of integrated management of borders.
Free movement of persons within the European Communities was defined in the Single
European Act (1987) as one of the four fundamental freedoms of the Internal Market.Free
movement of persons and eliminating internal border control are parts of a larger concept,
internal market – which may not be created while there are still internal borders and
movement of persons is restricted. The essence of such freedom is eliminating discrimination
between the citizens of the member state on whose territory they are or they carry out their
activity and the citizens of the other member states, who reside or work on the territory of
that state. Such discrimination may relate to entry conditions, travel, work, employment or
remuneration1. By ensuring a non-discriminating status, the free movement of persons in the
community area takes place.
This new status led to the acceleration of the process of spreading free movement rights
into new categories of persons (students, persons not carrying out economic activities, but
with sufficient subsistence resources).
As it has been already mentioned, free movement of persons is one of the four freedoms
within the internal market and the community policies at the European Union level, besides
free movement of products, free movement of services and free movement of capital. The
European citizens have the fundamental right to move and reside wherever they wish.
However, in order to be really to the benefit of all, free movement of persons should be
accompanied by a corresponding level of security and justice. In Amsterdam, this double
requirement was put down in the Treaty, in the form of a gradual creation of an area of
freedom, security and justice. The elimination of border control was not, however, fully
implemented within the Union2.
Human rights are both inspirational and practical. Human rights principles hold up the
vision of a free, just, and peaceful world and set minimum standards for how individuals and
institutions everywhere should treat people.
Human rights also empower people with a framework for action when those minimum
standards are not met, for people still have human rights even if those in power do not
recognize or protect them.
While some dictionaries define the word right as “a privilege”, when used in the context
of “human rights”, we are talking about something more basic.
Every person is entitled to certain fundamental rights, simply by the fact of being human.
These are called “human rights” rather than a privilege (which can be taken away at
someone’s whim).
When human rights are not well known by people, abuses such as discrimination,
intolerance, injustice, oppression and slavery can arise.
1
Chad C. Haddal – People Crossing Borders: An Analysis of US Border Protection Policies, Washington
D.C., Congressional Research Service, 2012, p. 33
2
Peter Hobbing – Management of External EU Borders: Enlargement and the European Guard IssU.E.,
2012, p. 17
~ 209 ~
All human rights are part of a complementary framework. For example, your ability to
participate in your government is directly affected by your right to express yourself, to get an
education, and even to obtain the necessities of life. In claiming these human rights, everyone
also accepts the responsibility not to infringe on the rights of others and to support those
whose rights are abused or denied.
Bibliography:
HADDAL, Chad C. – People Crossing Borders: An Analysis of US Border Protection
Policies, Washington D.C., Congressional Research Service, 2012
HOBBING, Peter – Management of External EU Borders: Enlargement and the
European Guard IssU.E., 2012
PAOLOTTI, Emanuela; PASTORE, Ferruccio – Sharing the dirty job on the southern
front? Italian-Libyan relations on migration and their impact on the European Union,
Oxford, UK, IMI Working Paper, December 2010
PASCAL, Ileana; DEACONU, Ştefan; VRABIE, Codru; FABIAN, Niculae – Free
Movement of Persons, Legal Resource Center, 2002
The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security And Justice In The European
Union
European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and
Biotechnology, Office for Official Publications of E.C., Luxemburrg, 1992
http://www.smartborders.wbresearch.com
~ 210 ~
CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE GRUPUL
INFRACŢIONAL ORGANIZAT
GENERAL ABOUT ORGANIZED CRIMINAL GROUP
Drd. BÎGU Cătălin Gabi,

Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Vaslui
catalinbigu@yahoo.com
Abstract:
In the years that followed the fall of communism, especially in the XXI - century
Romanian society began to be milled, increasingly, the plague of organized crime. As a
relentless disease, which has infected the economic, political and social development of the
country. Exponents of organized crime groups have penetrated all walks of life, both being
found in the street, and within state institutions, law enforcement agencies, the business
community and, most seriously in the political decision-makers. Thus, organized crime
managed to enter the top of society, influencing the fate of the entire nation, adversely
affecting national security and endangering the very existence of the Romanian state. Law
enforcement agencies are in constant struggle with organized crime - a confrontation is, from
day to day, much harder. Organised criminal groups have specialized in certain areas of
crime, their members are indeed "professionals" of the crime, while state institutions are still
trying to find the right solution to the right team to enter the fight with crime. In the fight
against organized crime must be an effective tool appropriate legislation so that the
legislature at the entry into force of the new Penal Code has attempted to harmonize the legal
framework with the real needs of the judiciary. Thus, if, pending the entry into force of the
current legal framework, criminal groups were considered organized crime groups , only if
the crimes committed by them were considered serious , current regulation offers the
possibility of judicial bodies can categorize criminal groups organized and those who commit
crimes considered by the legislature as serious but satisfy the other conditions on the
organization, structure, membership etc.
Rezumat:
În anii care au urmat căderii comunismului, mai cu seamă în secolul al XXI – lea,
societatea românească a început să fie măcinată, tot mai mult, de plaga crimei organizate.
Ca o boală necruțătoare, aceasta a infectat viaţa economică, politică și socială a țării.
Exponenţi ai grupărilor de crimă organizată, au penetrat toate păturile sociale, regăsindu-se
atât pe stradă, cât şi în interiorul instituţiilor statului, al agenţiilor de aplicare a legii, în
mediul de afaceri şi, cel mai grav, în mediul decidenţilor politic. Astfel, crima organizată a
reuşit să acceadă la vârful societăţii, influenţând soarta întregii naţiuni, aducând atingere
siguranţei naţionale şi punând în pericol însăşi existenţa statului român. Agențiile de
aplicare a legii sunt într-o permanentă luptă cu crima organizată, confruntarea fiind, de la o
zi la alta, tot mai grea. Grupurile infracţionale organizate s-au specializat în anumite
domenii infracţionale, membrii acestora fiind adevăraţi „profesionişti” ai crimei, în timp ce
instituţiile statului, încă mai încearcă să găsească soluţia potrivită a echipei perfecte care să
~ 211 ~
intre în lupta cu infracţionalitatea. În lupta împotriva crimei organizate, un instrument
eficient trebuie să fie legislaţia adecvată, astfel că legiuitorul, cu ocazia intrării în vigoare a
noului Cod Penal, a încercat să armonizeze cadrul legal cu nevoile reale ale sistemului
judiciar. Astfel, dacă, până la intrarea în vigoare a actualului cadru legal, grupurile
infracţionale erau considerate ca fiind grupări de criminalitate organizată, numai dacă
infracţiunile comise de acestea erau considerate grave, actuala reglementare oferă
posibilitatea organelor judiciare, de a putea include în categoria grupurilor infracţionale
organizate şi pe cele care nu comit infracţiuni considerate de legiuitor ca fiind grave, dar
care îndeplinesc celelalte condiţii, privind organizarea, structurarea, numărul de membri etc.
Keywords: organized criminal group, structured, coordinated.
Cuvinte cheie: grup infracţional organizat, structurat, coordonat.
Pentru prima dată, în legislaţia românească, au fost prevăzute aspecte legate de

criminalitatea organizată, în Legea nr. 39/21 ian. 2003, privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate.
La data adoptării, legea era una de noutate, modernă, inspirată din legislaţia europeană şi
necesară, pe fondul creşterii vertiginoase a fenomenului infracţional care avea să fie
catalogat, ulterior apariţiei legii, drept criminalitate organizată.
În conţinutul actului normativ susmenţionat, au fost introduse reglementări atât cu privire
la noile fapte incriminate, cât şi cu privire la elemente de noutate din punct de vedere
instituţional, cu referire la autorităţi şi instituţii implicate în prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, proceduri de lucru şi competenţe.
Primul element de noutate pe care l-a adus această lege, este însăşi definiţia grupului
infracţional organizat.
Astfel, la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, a fost definit grupul infracţional organizat ca
fiind „grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă
şi acţionează în mod coordonat, în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave,
pentru a obţine, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau alt beneficiu material”1
Reglementarea era o noutate pentru legislaţia penală românească, noţiunea de grup
infracţional organizat, astfel definită, fiind, practic, elementul central al întregului pachet de
norme care avea să fie elaborat, pe parcursul lungului şi anevoiosului drum care a urmat,
până când noul sistem de luptă împotriva criminalităţii, avea să fie implementat.
Grupul infracţional organizat, definit la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, era diferit de
toate celelalte forme de asociere infracţională, cunoscute, până la momentul apariţiei legii, în
legislaţia penală românească.
Pentru a se înţelege clar, în vederea deosebirii acestei noi noţiuni a grupului infracţional
organizat, de alte forme de asociere infracţională, în special de infracţiunea de asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni, prevăzută la art. 323 din Codul Penal aflat în vigoare la
momentul apariţiei Legii nr. 39/2003, legiuitorul a prevăzut, în acelaşi alineat al textului de
lege, în care era definit grupul infracţional organizat, faptul că „nu constituie grup
1
Legea nr. 39/2003, pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Publicat in Monitorul Oficial,
Partea I nr. 50/ 29 ianuarie 2003
~ 212 ~
infracţional organizat, grupul format ocazional, în scopul comiterii imediate a uneia sau mai
multor infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri
prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.”1
La art. 7, alin. 1, legea a incriminat, ca infracţiune, „iniţierea sau constituirea unui grup
infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup”,
stabilind o pedeapsă cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.2
După cum am arătat la începutul prezentului capitol, legiuitorul a urmărit să
deosebească, foarte clar, activităţile infracţionale săvârşite în contextul unui grup infracţional
organizat, de cele comise de un grup de persoane care nu sunt organizate după criteriile
prevăzute la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, stabilind, la art. 8 din actul normativ amintit,
că „Iniţierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în
vederea săvârşirii de infracţiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracţional
organizat, se pedepseşte, după caz, potrivit art. 167 sau 323 din Codul penal.”3
Revenind la definiţia grupului infracţional organizat, consacrată prin Legea nr. 39/2003,
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, trebuie să avem în vedere un alt aspect
deosebit de important, respectiv o condiţie care era esenţial să fie îndeplinită, pentru ca, unui grup
infracţional, să i se aplice prevederile actului normativ la care am făcut referire mai sus.
Astfel, pentru ca un grup infracţional să fie considerat organizat, în sensul art. 2 lit. a) din
Legea nr. 39/2003, nu era suficient ca acesta să fie constituit din trei sau mai multe persoane,
să aibă o activitate care să se deruleze în timp şi să acţioneze „în mod coordonat, în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”4, având ca obiectiv să obţină „direct sau indirect,
un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.”5
Condiţia care mai trebuia îndeplinită, în accepţiunea textului de lege susmenţionat, în afara
celor menţionate mai sus, pentru ca un grup infracţional să fie considerat organizat, era ca
infracţiunea, pentru a cărei săvârşire s-a constituit grupul infracţional, să fie o infracţiune gravă.
Pentru a nu lăsa loc de interpretare, la art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/2003, legiuitorul a
prevăzut care sunt infracţiunile pe care le considera ca fiind grave şi care puteau fi
considerate ca intrând în scopul de constituire a unui grup infracţional organizat.
La data adoptării legii, multe infracţiuni, al căror trend de sesizare era în creştere
vertiginoasă, dar care prezentau un pericol social tot mai ridicat, cum ar fi contrabanda şi
evaziunea fiscală, nu se regăseau printre infracţiunile considerate grave, în accepţiunea
textului de lege la care am făcut referire mai sus.
Eforturile agenţiilor de aplicare a legii, în special ale organelor de urmărire penală, de a
destructura aceste grupuri infracţionale şi de a ţine sub control fenomenul, erau tot mai mari
şi se dovedeau a fi ineficiente, mai ales ca urmare a faptului că, întrucât activitatea ilicită
circumscrisă infracţiunilor susmenţionate, nu intra în sfera criminalităţii organizate şi
infracţiunile de contrabandă şi evaziune fiscală, nu erau considerate grave, instrumentele
legale prevăzute în Legea nr. 39/2003 (interceptări ale comunicaţiilor, înregistrări audio –
video şi în mediul ambiental, investigatori autorizaţi etc.), nu puteau fi folosite de anchetatori,
1
Ibidem
2
Ibidem
3
Partea I nr.50/ 29 ianuarie 2003
4
Ibidem
5
Ibidem
~ 213 ~
în documentarea activităţii infracţionale a grupărilor specializate în contrabandă.
În acest context, autorităţile statului au simţit nevoia de a crea un instrument legal, care să
fie folosit eficient în lupta dusă de organele şi instituţiile abilitate, împotriva contrabandei şi,
implicit, a evaziunii fiscale, care, între timp, deveniseră fenomene cu trend vertiginos crescător.
Instrumentul juridic la care ne referim, este O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri de
combatere a evaziunii fiscale, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 413 din 21 iunie 2010.
În esenţă, prin ordonanţa de urgenţă susmenţionată, Guvernul României a modificat un
set de acte normative, printre care şi Legea nr. 39/2003, privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29
ianuarie 2003.
Astfel, la art. XVII din O.U.G. nr. 54/2010, se prevede că se modifică pct. 16 al art. 2, lit.
b) din Legea nr. 39/2003, în sensul că, în categoria infracţiunilor grave, care pot constitui scop
al constituirii unui grup infracţional organizat, au fost introduse contrabanda, evaziunea fiscală
şi celelalte infracţiuni prevazute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al Romaniei.1
În aceste condiţii, starea de fapt înregistrată la nivel naţional, a ajuns să fie în
concordanţă cu reglementarea legală, iar fenomenul infracţional sesizat în legătură cu tipurile
de infracţiuni menţionate mai sus, a putut fi abordat, de către agenţiile de aplicare a legii, aşa
cum se impune, respectiv ca pe un fenomen de criminalitate organizată.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal al României, la data de 01 februarie
2014, legiuitorul a avut în vedere includerea, în acest act normativ, a mai multor reglementări
legale, ale unor infracţiuni care, anterior, erau prevăzute în conţinutul unor legi speciale.
A apărut, astfel, o nouă abordare legală şi în ceea ce priveşte infracţiunile care, până
atunci, fuseseră prevăzute în Legea nr. 39/2003, pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, precum şi cu referire la noţiunea de grup infracţional organizat.
Noul Cod Penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în
Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009 şi a fost actualizat prin Legea nr. 187/2012,
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 757/2012,
Legea nr. 63/2012, pentru modificarea şi completarea Codului Penal al României şi a Legii
nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 258/2012 şi prin Legea nr. 27/2012, pentru
modificarea şi completarea Codului Penal al României şi a Legii nr. 286/2009, publicată în
Monitorul Oficial nr. 180/2012.
În cuprinsul actului normativ susmenţionat, în Titlul VIII, intitulat „Infracţiuni care aduc
atingere unor relaţii privind convieţuirea socială”, la Capitolul I, denumit „Infracţiuni contra
ordinii şi liniştii publice”, a fost introdusă, ca infracţiune distinctă, „Constituirea unui grup
infracţional organizat”, prevăzută la art. 367.
În esenţă, articolul susmenţionat este un rezumat al prevederilor care, anterior intrării în
vigoare a noului Cod Penal, se regăseau în textul Legii nr. 39/2003, cu referire la infracţiuni,
pedeapse, cauze de nepedepsire şi, nu în ultimul rând, o nouă abordare a definiţiei grupului
infracţional organizat.
Analizându-se textul art. 367 din Codul Penal, se constată că, la alin.1, sunt incriminate
„Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub
1
O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale, act normativ publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 21 iunie 2010.
~ 214 ~
orice formă, a unui astfel de grup”.1
Se menţine, practic, conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute, anterior intrării în
vigoare a noului Cod Penal, la art. 7 din Legea nr. 39/2003, dar se observă că legiuitorul a
prevăzut, pentru infracţiunea incriminată în art. 367, alin.1 din Codul Penal, o pedeapsă mult
mai mică, respectiv cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi,
faţă de pedeapsa care fusese prevăzută, pentru aceeaşi infracţiune, în legea specială, respectiv
închisoarea de la 5 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La art. 367 alin. 2 din Codul Penal, este prevăzută şi o modalitate agravantă de săvârşire
a faptei, respectiv „când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat
este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10
ani”2, dar, nici de această dată, pedeapsa prevăzută de legiuitor, nu ajunge la cuantumul celei
pe care o prevedea Legea nr. 39/2003, pentru infracţiunile menţionate la art. 7.
Astfel, în situaţia în care infracţiunea prevăzută la art. 367, alin.1 din Codul Penal, este
săvârşită în condiţiile alin. 2 al aceluiaşi articol, pedeapsa prevăzută de legiuitor este
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La art. 367, alin. 3 din Codul Penal, se prevede că „dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi
alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni”3 .
Norma susmenţionată este, în principiu, o menţinere a textului de lege prevăzut la art. 7
alin. 3 din Legea nr. 39/2003, dar, cu toate acestea, a intervenit o modificare importantă în
noul text, respectiv aceea că, dacă legea specială făcea referire la concursul de infracţiuni
dintre infracţiunile prevăzute la art. 7, din structura sa şi o infracţiune gravă4, în textul art.
367 din Codul Penal, la alin. 3, nu se mai prevede condiţia ca infracţiunea, care a urmat
faptele prevăzute la alin. 1, să fie gravă.5
Legiuitorul a avut în vedere şi o cauză de nepedepsire, inserată în art. 367, alin. 4 din
Codul Penal, în care se prevede că „nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele
prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat,
înainte ca acesta să fi fost descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre
infracţiunile care intră în scopul grupului”.6
Textul alineatului susmenţionat este, practic, o menţinere a textului care fusese prevăzut în
art. 9, alin. 1 din Legea nr. 39/2003, cu adaptarea de rigoare, în ceea ce priveşte natura
infracţiunii care intră în scopul grupului infracţional organizat, în sensul că, în legea specială, se
impunea condiţia ca această infracţiune-scop să facă parte din categoria infracţiunilor grave, în
timp ce, în incriminarea din Codul Penal actual, nu mai este impusă o asemenea condiţie.
În art. 367 din Codul Penal, legiuitorul a avut în vedere să insereze şi anumite
împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante pentru persoanele care săvârşesc
infracţiunile prevăzute în alin.1, 2 şi 3 ale articolului, astfel că, la art. 367, alin. 5 din Codul
Penal, se prevede că „dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-
1
Legea nr. 286/2009 – Codul Penal al României, publicat în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
2
Ibidem
3
Ibidem
4
5
6
Ibidem
~ 215 ~
(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere
penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale
ale pedepsei se reduc la jumătate”.1
Analizându-se conţinutul acestei prevederi, se constată că, în spiritul în care a fost
constituit întreg art. 367 din Codul Penal, în raport cu Legea nr. 39/2003, s-a avut în vedere
ca şi menţiunile de la art. 367, alin. 5, ca şi cele de la celelalte alineate, să îşi aibă originea în
legea specială la care am făcut referire, legiuitorul păstrând, practic, prevederile de la art. 9,
alin. 2 din Legea nr. 39/2003.
Cu toate acestea, deşi ideea de legiferare a unor împrejurări care pot constitui
circumstanţe atenuante, a fost păstrată, există, însă, şi diferenţe de reglementare, între textul
art. 9, alin. 2 din Legea nr. 39/2003 şi textul art. 367, alin 5 din Codul Penal.
Astfel, la o primă vedere, se observă o diferenţă între acţiunile pe care persoanele
implicate în activitatea infracţională trebuie să le facă, pentru a beneficia de circumstanţe
atenuante şi, implicit, de reducerea pedepsei.
Dacă, la art. 9, alin. 2, din legea specială care reglementa aspecte despre prevenirea şi
combaterea criminalităţii organizate, se prevedea că, persoanele care au iniţiat sau au constituit
un grup infracţional organizat, ori care aderă la un asemenea grup sau îl sprijină, pentru a
beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei, trebuie să denunţe şi să
faciliteze „identificarea şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai
unui grup infracţional organizat”2, noile prevederi ale art. 367 din Codul Penal, la alin. 5,
reglementează necesitatea ca, persoanele implicate în activităţile infracţionale incriminate de
textul de la art. 367, alin. 1 – 3 din Codul Penal, să înlesnească „aflarea adevărului şi tragerea
la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat”.3
Cu alte cuvinte, dacă vechea reglementare presupunea, ca, prin modalitatea denunţului,
iniţiativa să fie din partea persoanei care doreşte să beneficieze de reducerea pedepsei şi,
ulterior, aceasta să manifeste consecvenţă şi să sprijine ancheta penală, atât timp cât e necesar,
până la producerea efectului urmărit de lege, (respectiv să se identifice una sau mai multe
persoane care să facă parte dintr-un grup infracţional organizat şi, ca urmare a acţiunilor
denunţătorului, aceste persoane să fie şi trase la răspundere legală), în noua prevedere de la art
367, alin. 5 din Codul Penal, s-a renunţat la acestă modalitate de sesizare a autorităţilor.
Astfel, în condiţiile legale actuale, o persoană care a săvârşit o infracţiune, din cele
prevăzute la art. 367 din Codul Penal şi vrea să beneficieze de reducerea pedepsei, nu mai
trebuie să facă vreun denunţ şi, prin urmare, să aibă iniţiativa de a sesiza organele de urmărire
penală cu privire la alte persoane implicate în activităţi de criminalitate organizată, ci este
suficient doar să înlesnească, în orice fel, urmărirea penală a acestora, chiar şi atunci când
iniţiativa aparţine instituţiilor de aplicare a legii.
De asemenea, diferenţe între reglementarea din legea specială şi cea actuală, de la art.
367 din Codul Penal, se mai pun în evidenţă şi în ceea ce priveşte scopul şi urmarea pe care
acţiunile persoanei, care doreşte reducerea pedepsei, trebuie să le aibă.
Astfel, dacă în legea specială se prevedea că se urmărea, prin denunţul făcut,
identificarea unor persoane care să facă parte dintr-o grupare de criminalitate organizată,
1
Ibidem
2
3
~ 216 ~
necunoscute până atunci de către autorităţi (deci, altfel spus, date şi informaţii de noutate), în
norma actuală, scopul este acela de a se afla adevărul, din toate punctele de vedere ale
procesului penal, nu numai cu privire la persoane, ci şi cu privire la fapte. Cu alte cuvinte, nu
mai este necesar ca persoanele care vor să beneficieze de reducerea pedepsei, în condiţiile art.
367, alin. 5 din Codul Penal, să aducă la cunoştinţa urganelor de urmărire penală date şi
informaţii de noutate despre fapte de criminalitate organizată şi persoane care le comit, ci
doar să înlesnească, în orice fel, aflarea adevărului, chiar şi cu privire la persoane şi fapte
deja urmărite penal.
S-a menţinut, însă, atât în art. 9, alin. 2 din Legea nr. 39/2003, cât şi în art. 367, alin. 5
din Codul Penal, scopul final pe care legiuitorul l-a avut în vedere, respectiv ca, în urma
denunţării sau facilitării identificării unor membri ai unei grupări de criminalitate organizată
sau, după caz, în urma înlesnirii aflării adevărului cu privire la aceştia, în final, cei în cauză
să fie traşi la răspundere penală.
Analizându-se, în paralel, cele două texte legale, la care am făcut referire mai sus,
respectiv cel de la art. 9, alin. 2 din Legea nr. 39/2003 şi cel de la art. 367, alin. 5 din Codul
Penal, se mai observă o diferenţă foarte importantă între acestea.
Astfel, dacă la art. 9, alin. 2 din Legea nr. 39/2003, se prevedea că acţiunile persoanei care
dorea să beneficieze de reducerea pedepsei, trebuie să intervină „în cursul urmăririi penale sau
al judecăţii”1, la art. 367, alin. 5 din Codul Penal, este prevăzută reglementarea că aceste
acţiuni trebuie să se deruleze doar „în cursul urmăririi penale”2, fiind exclusă, practic,
posibilitatea ca sprijinul adus organelor de urmărire penală, din partea potenţialului beneficiar al
circumstanţelor atenuante, să intervină tardiv, când, deja, urmărirea penală se va fi terminat.
În ceea ce priveşte beneficiul care poate fi câştigat, ca urmare a împrejurărilor la care am
făcut referire mai sus, care pot constitui circumstanţe atenuante, acestea sunt prevăzute la fel,
în ambele texte de lege comparate, respective reducerea la jumătate a limitelor pedepsei.
Analiza comparativă a textelor legale ale la art. 9, alin. 2 din Legea nr. 39/2003, respectiv art.
367, alin. 5 din Codul Penal, mai relevă nişte diferenţe importante, mai ales în ceea ce priveşte
modalitatea de a aborda urmărirea penală şi crearea practicii organelor judiciare, în acest sens.
Avem în vedere însăşi definiţia grupului infracţional organizat.
Astfel, dacă, după cum am arătat anterior, în conţinutul art. 2 lit. a) din Legea nr.
39/2003, a fost definit grupul infracţional organizat ca fiind „grupul structurat, format din
trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod coordonat,
în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine, direct sau
indirect, un beneficiu financiar sau alt beneficiu material”3, în conţinutul art. 367, alin. 6 din
Codul Penal, se prevede că „Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat,
format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi
pentru a acţiona în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni”4.
Aparent, între cele două texte de lege nu sunt mari diferenţe, dar analiza profundă a
acestora, evidenţiază anumite deosebiri de fond.
1
2
3
4
~ 217 ~
Ambele texte reglementează, fără deosebire, că un grup infracţional, pentru a fi
considerat grup infracţional organizat, trebuie să fie structurat şi trebuie să aibă în
componenţă trei sau mai multe persoane.
Din interpretarea normelor din conţinutul art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, rezultă că
nu toate grupurile infracţionale care au în componenţă trei sau mai mulţi membri pot fi
considerate grupuri infracţionale organizate, ci doar acelea „care există pentru o perioadă şi
acţionează în mod coordonat”1.
Prin urmare, din interpretarea gramaticală a textului, avându-se în vedere folosirea la
timpul prezent a verbelor, rezultă că un grup infracţional trebuie să existe şi să acţioneze,
pentru a putea fi considerat organizat.
Un grup infracţional organizat nu ia naştere, pur şi simplu, ca urmare a deciziei
membrilor săi de a-l constitui şi în momentul luării acestei decizii, ci se naşte mult mai târziu,
după ce grupul infracţional ocazional, constituit în modul explicat mai sus, are, deja, o
anumită vechime şi activitate infracţională efectivă.
Practic, un grup infracţional, ar putea fi inclus în categoria grupurilor infracţionale
organizate, doar după un timp de la cristalizarea sa ca grupare activă şi, bineînţeles, dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii, la care vom face referire în cele ce urmează.
Spre deosebire de textul din legea specială, prezentat mai sus, la art. 367, alin. 6 din
Codul Penal, se prevede că un grup infracţional poate fi considerat organizat, dacă este
„constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat”2.
Altfel spus, în accepţiunea noului text de lege, grupul infracţional, pentru a fi considerat
organizat, nu mai trebuie să existe pentru o perioadă3, ci doar să fie „constituit pentru o anumită
perioadă de timp”4, adică, este suficient să se stabilească, de principiu, o perioadă determinată, pe
parcursul căreia va exista grupul, fără a se preconiza dacă această existenţă, se va şi realiza.
Considerăm că, din punctual de vedere expus mai sus, noua reglementare este mai
ambiguă decât cea precedentă şi va determina confuzii în ceea ce priveşte interpretarea.
De asemenea, nu mai este necesar ca un grup infracţional, pentru a fi considerat
organizat, să acţioneze în mod coordonat5, ci este suficient să fie constituit doar „pentru a
acţiona în mod coordonat”6, fără să fie obligatoriu să şi acţioneze în vreun fel.
Prin urmare, se poate spune că, dacă în perioada de aplicabilitate a Legii nr. 39/2003,
după cum am arătat anterior, un grup infracţional organizat nu se putea constitui în momentul
luării deciziei de constituire, în prezent, pe fondul reglementării de la art. 367, alin. 6 din
Codul Penal, momentul luării deciziei de constituire a unui grup infracţional organizat, luată
de cel puţin trei membri, se poate suprapune cu momentul constituirii grupului.
După cum se poate observa, ambele texte legale prevăd termenul “coordonat”, ca şi
atribut al modului în care trebuie să acţioneze grupul infracţional, fiind în strânsă legătură cu
noţiunea de grup “structurat”.
1
2
3
4
5
6
~ 218 ~
Revenind la analiza textului de lege prevăzut la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003, se
constată că legiuitorul a mai impus o condiţie pe care un grup infracţional trebuie să o
îndeplinească pentru a fi considerat organizat, şi anume aceea că, întreaga acţiune a grupului,
trebuie să se desfăşoare „în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave”.1
Condiţia a fost preluată şi inserată şi în textul art. 367, alin. 6 din Codul Penal, dar, dacă
în legea specială, infracţiunea, care intra în scopul grupului infracţional, trebuia să fie una
gravă, de această dată, noua reglementare nu mai impune o asemenea condiţie, astfel că, orice
infracţiune, poate intra în scopul pentru care a fost constituit grupul infracţional organizat.
Această modificare legislativă, atrage după sine alte modificări, în ceea ce priveşte
competenţa organelor de urmărire penală, în a efectua urmărirea penală a infracţiunilor
prevăzute în art. 367 din Codul Penal.
Ultima modificare importantă, în ceea ce priveşte conţinutul definiţiei grupului infracţional
organizat, este, de fapt, o eliminare, din textul de la art. 367, alin. 6 din Codul Penal, a unei
condiţii esenţiale care se regăsea în textul de la art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003.
Astfel, în legea specială, se prevedea că, atât infracţiunile legate de constituirea grupului
infracţional, cât şi infracţiunile grave care intrau în scopul acestuia, trebuia să se comită
„pentru a obţine, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau alt beneficiu material”2.
Prin urmare, pentru a putea include un grup infracţional în categoria celor organizate, nu
era suficient ca acesta să fie structurat, să aibă trei sau mai mulţi membri, să existe o perioadă
şi să acţioneze în mod coordonat, pentru a comite una sau mai multe infracţiuni grave, ci mai
era necesar ca, prin toate acestea, membrii grupului să urmărească un scop final, respectiv
obţinerea unui beneficiu de natură pecuniară.
În reglementarea actuală, la art. 367 din Codul Penal, nu se mai regăseşte această condiţie
impusă de legiuitor, astfel că, pentru a considera un grup infracţional ca fiind organizat, este
suficient ca acesta să aibă îndeplinite condiţiile de la art. 367, alin.6 din Codul Penal.
In concluzie, nu orice grup infracţional care este format din cel puţin trei persoane, este
grup infracţional organizat, chiar dacă activitatea infracţională se derulează într-o perioadă
lungă de timp şi se caracterizează prin repetabilitate.
Principala condiţie, pe care un grup infracţional trebuie să o îndeplinească, pentru a putea fi
catalogat drept grup de criminalitate organizată, este structurarea acestuia şi o specializare a
membrilor săi, în anumite acte infracţionale, care să se deruleze după un plan bine pus la punct.
Structurarea grupului, presupune existenţa, în interiorul acestuia, a unei anumite ierarhii
şi a unei discipline organizatorice.
Cu alte cuvinte, grupul trebuie să aibă unul sau mai mulţi lideri bine stabiliţi, care să
coordoneze întreaga activitate infracţională, sprijinindu-se şi pe un set de reguli de conduită
în interiorul grupului, impuse şi obligatorii pentru toţi membrii acestuia.
În funcţie de dimensiunea activităţii infracţionale sau a grupului infracţional organizat, acesta
poate fi constituit piramidal, pe mai multe paliere, care interacţionează între ele, după principiul
„lanţului”, în sensul că fiecare verigă, interacţionează doar cu cele două verigi între care se află.
Altfel spus, în cazul acestor mari grupări de crimă organizată, pentru ca ele să fie astfel
catalogate, nu este necesar ca fiecare membru să se cunoască cu toţi ceilalţi membri ai
1
2
Ibidem
~ 219 ~
grupării şi, mai ales, cu liderul acesteia.
Din contra, experienţa acumulată de-a lungul timpului, rezultată din lupta agenţiilor de
aplicare a legii, pentru destructurarea grupurilor infracţionale organizate, a demonstrat că
liderii încearcă să-şi protejeze identitatea, gândind structura grupului în aşa fel, încât, între
lideri şi membrii de rând ai acestuia, să existe verigi intermediare cât mai multe.
Sistemul de reguli impus în interiorul grupului infracţional organizat, nu are doar menirea de
a întări autoritatea liderului acestuia, în raport cu ceilalţi membri, ci şi pe cea de a reglementa,
strict, mecanismul după care funcţionează întreaga activitate infracţională a grupării.
Sfera activităţilor ilicite pe care le poate desfăşura, concomitent, un grup infracţional
organizat, este foarte mare, începând cu simple activităţi infracţionale de trafic de droguri sau
de persoane, aducătoare de venituri ilicite, continuând cu activităţi care să aibă drept obiectiv
spălarea banilor astfel obţinuţi şi terminând cu acte de corupţie sau de agresiune, care să aibă
ca scop protejarea grupului infracţional, atât faţă de entităţi din exteriorul acestuia, cât şi faţă
de unii membri ai grupului care, la un moment dat, din diferite motive, aleg să nu se mai
conformeze regulilor impuse.
Pe cale de consecinţă, cu cât activitatea infracţională a grupului infracţional este mai
complexă şi sfera de influenţă mai vastă, cu atât se impune o mai bună organizare şi
coordonare a activităţilor desfăşurate în interiorul acestuia.
Astfel, liderii grupărilor trebuie să efectueze un adevărat management organizaţional,
apelând la ceea ce ştiinţa stabileşte ca fiind funcţii ale managementului: prevedere -
planificare, organizare, comandă şi control.
Dacă, în ceea ce priveşte prevederea şi planificarea, este evident că activităţile de
criminalitate organizată nu se desfăşoară spontan, la întâmplare, trebuie explicat, însă, ce
înseamnă organizarea, din punct de vedere al managementului infracţional.
După cum am arătat mai sus, activitatea unui grup infracţional organizat este complexă,
desfăşurată, simultan, pe mai multe direcţii, care, de multe ori, aparent, nu au nimic în comun.
În realitate, însă, toate aceste activităţi se adună într-un mecanism bine pus la punct, care trebuie
să funcţioneze în vederea atingerii obiectivelor pe care şi le-a propus organizaţia criminală.
Astfel, de exemplu, în contextul unui grup infracţional organizat, care are, drept
principală activitate, traficul de persoane prin exploatarea sexuală a acestora, unii membri au,
drept sarcină, identificarea persoanelor care au un profil psiho-social, care le încadrează în
categoria potenţialelor victime şi recrutarea acestora.
Alţi membri ai organizaţiei, au menirea de a asigura transportul şi cazarea viitoarelor victime,
din momentul recrutării, până în momentul în care va începe, efectiv, exploatarea lor.
Alte segmente ale grupului infracţional, sunt formate din membri care se preocupă de
alte activităţi, importante în economia lanţului ilicit, cum ar fi obţinerea documentelor de
identitate şi călătorie pentru victime, cosmetizarea acestora, atunci când este cazul (coafor,
machiaj, achiziţionare de articole de îmbrăcăminte etc.), protecţie şi încasarea banilor etc.
Toate tipurile de activităţi la care am făcut referire mai sus, sunt total diferite de
activităţile pe care le desfăşoară un avocat care a aderat la grupul infracţional şi care, sub
protecţia statutului, asigură protecţia juridică a membrilor grupării, utilizând diverse practici
care, de multe ori, depăşesc cadrul legal.
Diferite de tot ceea ce s-a prezentat mai sus, sunt şi activităţile pe care le desfăşoară un
contabil care, de asemenea, a ales să sprijine grupul infracţional şi care are menirea de a
gestiona cât mai eficient banii „negri”, obţinuţi din activitatea ilicită, de a spăla profitul şi de a
~ 220 ~
consilia liderul grupării, în ceea ce priveşte reinvestirea acestuia sau, după caz, ascunderea sa.
Deşi diferite, în cea mai mare parte, una de alta, toate activităţile, care se desfăşoară în
interiorul unui grup infracţional organizat, trebuie să se sincronizeze, în mod natural, aşa cum
se sincronizează componentele unui mecanism construit să funcţioneze pe o perioadă
nedeterminată.
Organizarea presupune tocmai buna gestionare a modului în care, în contextul activităţii
ilicite, membrii grupului îşi duc la îndeplinire sarcinile şi responsabilităţile care le revin,
conform rolului bine determinat pe care îl au şi care, deşi sunt diferite, trebuie corelate între ele
şi au menirea de a contribui, în final, la atingerea scopului şi obiectivelor organizaţiei criminale.
În timp, pe fondul continuităţii activităţii infracţionale, membrii grupului infracţional
ajung să se „specializeze” în anumite activităţi, grupul căpătând o structură bine delimitată,
nu numai din punct de vedere ierarhic şi al disciplinei interioare, ci şi din punct de vedere
funcţional.
Aceste aspecte au fost avute în vedere de legiuitor, atunci când a stabilit că, un grup
infracţional, pentru a fi organizat, trebuie să fie „structurat” şi să acţioneze „în mod coordonat”.
Cu timpul, prin dezvoltarea pe care au obţinut-o şi prin organizarea eficientă, grupurile
infracţionale organizate au ajuns să se conducă după regulile eficienţei şi eficacităţii în
domeniul economic, transformându-se în veritabili actori ai „mediului de afaceri”, urmărind,
asemeni oricărui agent economic, să-şi sporească veniturile, să diminueze cheltuielile şi,
astfel, să înregistreze un profit tot mai mare.
Pe fondul nivelului tot mai ridicat de organizare a grupărilor infracţionale şi ca urmare a
veniturilor tot mai consistente înregistrate de acestea, în doctrina de specialitate a apărut, în
ultimii ani, ideea unei echivalenţe dintre noţiunea de grup infracţional organizat şi cea de
„antrepriză criminală”, ultima caracterizându-se, printre altele, prin aceea că este „o entitate
structurată şi specializată care urmăreşte maximizarea profiturilor.”1
Bibliografie:
Legea nr. 39/2003, pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, act
normativ publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 50/ 29 ianuarie 2003
O.U.G. nr. 54/2010, privind unele măsuri de combatere a evaziunii fiscale, act normativ
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 21 iunie 2010
Legea nr. 286/2009 – Codul Penal al României, act normativ publicat în Monitorul
Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009
Dan Bucur, Lia Andreea DAN, “Profitul antreprizei criminale”, Revista de investigare a
criminalităţii, Anul V Numărul 2/2012, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2012
1
Dan Bucur, Lia Andreea DAN, “Profitul antreprizei criminale”, Revista de investigare a criminalităţii,
Anul V Numărul 2/2012, Editura “Universul Juridic”, Bucureşti, 2012, p. 50
~ 221 ~
RESURSELE DE HRANĂ ALE ROMÂNIEI – EVOLUȚIE ȘI
INFLUENȚĂ ASUPRA SECURITĂȚII POPULAȚIEI
FOOD RESOURCES ROMANIA - EVOLUTION AND INFLUENCE

ON SECURITY OF POPULATION
Profesor gr. I. drd. BORANDĂ Cristiana – Lenuța

Liceul Tehnologic ,,Constantin Brâncuși” București
Academia de Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza” – București
Ordine Publică și Siguranță Națională
cristiana.boranda@gmail.com
Abstract:
The significance of the work is given the security concerns of contemporary society on
food resources.
The study summarizes the dynamics of food resources of Romania developments in
contemporary society.
The multidimensional nature of the concept of security often addressed only from the
perspective of limiting the political-military, also implies, together with key issues such as
energy security and the demographic element of food security and environmental security
(security of water resources).
Primary resource protection problems are generated by population growth, technical
developments, the increasing urbanization and not least aspects of proper management of
waste from all these human activities.
In the current stage of development, man manages to dominate and shape the nature, the
dominant characteristic of this period is considerable demographic growth requires
increasing food production as well as industrialization.
The need to ensure the safety of primary resources requires engaging all stakeholders
and apply all rules that support and protect these resources (especially water resources, food
and population).
Rezumat:
Semnificația lucrării este dată de preocuparea societății contemporane privind
securitatea resurselor de hrană.
Lucrarea sintetizează dinamica resurselor de hrană ale României în contextul evoluției
societății contemporane.
Caracterul multidimensional al conceptului de securitate, deseori abordat doar din
perspectiva limitativă a aspectului politico-militar, implică de asemenea, alături de teme
cheie precum securitatea energetică si cea demografică, elementul de securitate alimentară
și de securitate a mediului (securitatea resurselor de apă).
Problemele privind protecția resurselor primare sunt generate de creșterea
demografică, evoluția tehnică, urbanizarea tot mai accentuată și nu în ultimul rând aspectele
legate de gestionarea corectă a deșeurilor rezultate din toate aceste activități umane.
În actuala etapă de dezvoltare, omul reușește să domine și să modeleze natura,
~ 222 ~
caracteristica dominantă a acestei perioade fiind considerabila creștere demografică ce
impune creșterea producției agroalimentare dar și o industrializare pe măsură.
Necesitatea asigurării siguranței resurselor primare impune o angrenare a tuturor
factorilor implicați și aplicarea tuturor normelor care sprijină și asigură protecția acestor
resurse (în special resursele de apă, hrană și populație).
Keywords: food resources, dynamic food resources, strategy, security.
Cuvinte cheie: resurse de hrană, dinamica resurselor de hrană, strategie, securitate
1. Resursele de hrană ale României

În paralel cu evoluția societății, diversitatea factorilor ce constituie amenințări la adresa
acesteia se amplifică, omul devenind victima propriei agresiuni asupra mediului, în mod
paradoxal tocmai datorită evoluției.
Prin activitățile sale, omul contribuie major la deteriorarea propriilor sale condiții de
viață și implicit asupra resurselor primare pe care i le oferă mediul.
În raport cu țările dezvoltate din vestul Europei, în România, consumul alimentar
înregistrează un dezechilibru în sensul ponderii produselor de origine vegetală, în special
cereale și mai puțin unele sortimente de legume și fructe, în defavoarea produselor de origine
animală (carne, lapte, ouă, pește).
Acoperirea necesităților alimentare precum și realizarea unei alimentații echilibrate
implică atât realizarea unui disponibil care să acopere aceste necesități dar și creșterea
corespunzătoare a puterii de cumpărare a populației.
Existența deficiențelor de ordin calitativ între producția și comercializarea produselor
alimentare și consumul de alimente are ca efect apariția unui dezechilibru structural.
Cadrul natural al României și implicit sectorul agricol oferă condiții extreme de
favorabile pentru realizarea unor producții care să acopere necesarul alimentar intern dar
dezechilibrele privind alimentația rațională a populației sunt generate de valorificarea
defectuoasă a potențialului natural și de prețul, deseori inaccesibil grupurilor vulnerabile, cu
venituri modeste.
2. Dinamica resurselor de hrană ale României în perioada 2010 – 2014
Raportat la media europeană, consumul alimentar al populației României, excede în

produse realizate pe bază de cereale, fiind deficitar în produse de origine animală dar și în
unele sortimente de legume și fructe.
2.1. Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse de origine vegetală
Deși prin gestionarea corespunzătoare a posibilităților sectorul agricol, ce dispune de
condiții extreme de favorabile, s-ar putea asigura necesarul intern, nu toată populația
beneficiază de o alimentație rațională (fie datorită utilizării necorespunzătoare a terenurilor
agricole, fie datorită prețurilor greu accesibile anumitor categorii ale populației – considerate
grupuri vulnerabile).
În Tabelul 1 și Figura nr. 1 este prezentată dinamica consumului mediu anual, la
principalele produse vegetale, pe locuitor, în perioada 2010 – 2014.
~ 223 ~
2010 2011 2012 2013 2014
Cereale şi produse din cereale 370,5 382,1 365,5 382,7 389,2
Cartofi 103,9 103,3 104,7 103,0 103,5
Legume şi produse din legume 184,6 191,8 177,4 180,7 190,1
Fructe şi produse din fructe 180,7 74,7 71,1 73,7 74,3
Zahăr şi produse din zahăr 23,4 23,7 22,0 21,1 20,9
Grăsimi vegetale 18,4 16,3 16,6 15,0 15
Vin și produse din vin 22,2 21,3 21,1 21,7 21,5
Tabel 1 - Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse vegetale, pe

locuitor, în perioada 2010 – 2014, kg
600
Cereale și produse
400 Cartofi
200 Legume și produse

Fructe și produse
0
2010 2011 2012 2013 2014 Zahar și produse
Figura nr. 1 - Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse vegetale, pe

locuitor, în perioada 2010 – 2014, kg1
În Figura nr. 1 se observă o ușoară creștere a consumului de cereale și legume în

detrimentul zahărului, grăsimilor și fructelor ceea ce reconfirmă studiile conform cărora
alimentația populației României este o alimentație dezechilibrată.
2.2. Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse de origine animală
Tabelul 2 și Figura nr. 2 prezintă dinamica consumului mediu anual, la principalele
produse de origine animală, pe locuitor, în perioada 2010 – 2014.
2010 2011 2012 2013 2014

Lapte și produse din lapte, l 237,1 241,3 234,1 237,4 237,2
Carne, produse din carne, kg 71,2 63,5 59,4 58,7 57,5
Ouă, buc. 256 253 264 245 247
Grăsimi animale, kg 3,6 3,0 3,2 3,1 3,1
Tabel 2 - Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse animale, pe

locuitor, în perioada 2010 – 2014
1
Contribuție proprie în urma centralizării și evaluării datelor statistice din Anuarul Statistic al României -
2014 (documentație realizată la INS)
~ 224 ~
300
250
200 Lapte și produse
150 Carne și produse

100 Ouă
50 Grăsimi animale
0
2010 2011 2012 2013 2014
Figura nr. 2 - Dinamica consumului mediu anual, la principalele produse animale, pe

locuitor, în perioada 2010 – 2014 1
În perioada analizată, așa cum se observă și în Figura nr. 2, consumul produselor de

origine animală a înregistrat doar ușoare fluctuații.
2.3. Dinamica cheltuielilor pentru produse agroalimentare în România
Pentru realizarea unei alimentații echilibrate a populației este necesar ca producția să
ofere întregul necesar dar și puterea de cumpărare a populației să fie corespunzătoare.
Tabelul 3 și Figura nr. 3 centralizează dinamica cheltuielilor pentru produse
agroalimentare ale populației României..
2010 2011 2012 2013 2014

Câştigul salarial mediu 1496 1604 1697 1760 1866
net, lei
Cheltuieli bănești 1286,29 1320,83 1387,90 1441,32 1347,25
de consum – total, lei
lunar/gospodărie
Cheltuieli produse 456,6 476,81 502,41 521,75 538,9
alimentare, %
Tabel 3 - Dinamica cheltuielilor pentru produse agroalimentare în România,

în intervalul 2010 - 2014
1
~ 225 ~
2000
Castigul salarial mediu net,
lei
1000
0 Cheltuieli bănești de
2010 2011 consum-total, lei lunar/
2012 2013 gospodărie
2014
Figura nr. 3 - Dinamica cheltuielilor pentru produse agroalimentare în România,

în intervalul 2010 – 2014 1
Analiza Figurii nr. 3 reliefează o continuă creștere a veniturilor alocate procurării de

produse alimentare pe fondul unei continue creșteri a veniturilor populației în perioada
studiată.
2.4. Dinamica producției agricole a României
Chiar dacă, după criza financiară și economică din anul 2008, comerțul internațional a
avut o revenire rapidă, declinul istoric al perioadei de criză, considerat a fi cel mai grav din
perioada postbelică, redresarea este încă anevoioasă și inegală.
Datorită potențialului natural al țării noastre, resursele de hrană sunt asigurate
preponderent din producția agricolă proprie.
Un aspect de mare actualitate îl reprezintă ajutorul din partea statului acordat în scopul
îmbunătăţirii calităţii produselor agricole în sectorul de agricultură ecologică, ajutor acordat
sectoarelor vegetal şi animalier aflate în perioada de conversie către agricultura ecologică.
Tabelul 4 și Figura nr. 4 prezintă dinamica producției agricole a României în perioada
2010 – 2014.
2010 2011 2012 2013 2014
Total producție 64.452,5 76.508,6 64.259,5 78.464,4 74.524,4

Producție 43.488,4 54.179,7 40.169,1 53.843,8 49.058,3
vegetală
Producție 20.406,8 21.784,1 23.555,2 23.876,5 24.481,6
animală
Servicii 557 544 535 744 984,5
agricole
Tabel 4. Dinamica producției agricole a României, în intervalul 2010 – 2014, în

milioane lei
1
2014, Comunicat de presă - Nr. 23/ 2011, Nr. 25/2012, Nr. 29/ 2013, Nr. 30/ 2014 (documentație realizată la
INS)
~ 226 ~
Servicii agricole
2014
Producție animală 2013
2012
Producție vegetală
2011
Total productie
2010
0 20000 40000 60000 80000 100000
Figura nr.4. Dinamica producției agricole a României, în intervalul 2010 – 2014 1
În Figura nr. 4 se observă o revenire a producției agricole românești, cu o scădere în anul

2012 la producția cerealieră datorită secetei care a afectat culturile în acel an, și o ușoară dar
continuă creștere a producției animaliere.
2.5. Dinamica valorii comerțului internațional al României, pe tipuri de produse
agroalimentare
În ultimii 2 ani, ai perioadei analizate, balanța comercială a României a fost pozitivă pe
ansamblu, pentru produsele de origine vegetală fiind pozitivă chiar din anul 2009.
Comerţul internaţional a fost o componentă deosebit de dinamică a activităţii economice
în plan mondial, în ultimele decenii, evoluând în ritmuri susţinute.
Creșterea volumului schimburilor comerciale a contribuit major la creșterea economiei în
plan global. În același timp, creșterea mult mai rapidă a comerțului în raport cu creșterea
producției la nivel mondial a condus la creșterea interdependenței dintre națiuni.
Schimburile comerciale internaționale ale României, pe tipuri de produse agroalimentare,
pe un trend asccendent, ca și cele mondiale, sunt prezentate în Tabelul 5 și Figura nr. 5.
2010 2011 2012 2013 2014

Produse animale – 434 584 731 745 743
export
Produse animale- 984 965 1035 1114 1223
import
Produse vegetale- 1625 2097 1970 2985 3068
export
Produse vegetale- 1141 1324 1416 1455 1513
import
Grăsimi și uleiuri- 164 242 183 240 212
export
1
~ 227 ~
Grăsimi și uleiuri- 217 245 239 205 164
import
Alte produse 890 1099 1160 1315 1549
alimentare -exp
Alte produse 1584 1911 2100 2177 2219
alimentare-imp
Tabel 5 - Dinamica valorii comerțului internațional al României, pe tipuri de produse

agroalimentare, în intervalul 2010 – 2014, milioane euro
3500
3000 Produse animale export
2500
2000 Produse animale -import
1500
Produse vegetale export
1000
500 Produse vegetale import
0
2010 2011 2012 2013 2014
Figura nr. 5 - Dinamica valorii comerțului internațional al României, pe tipuri de

produse agroalimentare, în intervalul 2010 – 2014, milioane euro 1
Analiza Figurii nr. 5, prezentată anterior, evidențiază continua creștere a exportului de

produse de origine vegetală, cu o mai mica pondere a importurilor, în timp ce pentru
produsele de origine animal, trendul este continuu ascendent atât în ceea ce privește valoarea
exporturilor cât și a importurilor.
3. Concluzii
Ca reacție a mediului la acțiunile, de cele mai multe ori necontrolate, ale omului, de-a
lungul timpului au existat situații specifice având ca efect crize alimentare, migrații ale
diverselor popoare.
În mediul rural, consumul alimentar este asigurat preponderent din gospodăria proprie,
iar în mediul urban, asigurarea necesarului de produse alimentare se realizează prin import,
lăsând astfel neexploatat potențialul natural al României, cu multiplele dezavantaje ce decurg.
Depășirea acestor dezavantaje se poate realiza doar prin adoptarea unor politici adecvate
principiilor economiei de piață, în concordanță cu reglementările Uniunii Europene în
domeniu.
1
2014, Buletin Statistic de comerț internațional nr.12/2014, (documentație realizată la INS)
~ 228 ~
Se impune, așadar, analiza factorilor care conduc la astfel de evoluții și pe baza lor,
elaborarea de politici economice care să genereze creșterea considerabilă a productivității
prin exploatarea corespunzătoare a resurselor naturale proprii, cu accent pe securitate
alimentară dar și siguranța alimentelor.
Dezvoltarea și diversificarea activităților în mediul rural va genera creșterea veniturilor
unui procent considerabil al populației active, prin angajare proprie și în consecință, o
creștere a nivelului de trai.
Valorificarea atuurilor agriculturii românești se poate concretiza doar prin aplicarea unui
model de producție și consum durabile ce va determina o producție alimentară sustenabilă și
diminuarea sau chiar eliminarea actualelor dezechilibre existente pe piața agricolă.
În acest scop, se va aplica o politică rațională coerentă pentru dezvoltarea sustenabilă a
agriculturii, a sectoarelor de procesare a materiilor prime agricole și încurajarea creșterii cantitative
și calitative a producției de alimente și a consumului alimentar în condiții de sustenabilitate.
Promovarea modelului de producție și consum durabile, concomitent cu protejarea
ecosistemelor și decuplarea creșterii economice de degradarea mediului, vor asigura
sustenabilitatea producției alimentare, reducerea si eliminarea dezechilibrelor de pe piața
agricolă, generate de modul de utilizare a resurselor naturale și vor duce la o mai bună
valorificare a avantajelor comparative de care dispune agricultura românească.
Bibliografie:
Bălțeanu D., Şerban M., Modificări globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a
incertitudinilor, Editura CNI Coresi, Bucureşti, 2005;
Burningham, D., Green economics, Edit. ”Heinemann”, Oxford, 1999;
Galbraith, J.K., Criza Globalizării, în Lettre internationale, nr. 33, 2000;
Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică,
economie şi cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2004;
Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Universul Juridic, București, 2008;
Sarcinschi, Al., Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi
Securitate, Bucureşti, 2006;
*** Anuarul Statistic al României – 2014;
*** Strategia de Securitate Națională a României, Administrația Prezidențială, Bucuresti, 2007;
*** Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013 – 2020
– 2030;
***Institutul Național de Statistică, Comunicat de presă nr. 23/2011;
*** Institutul Național de Statistică, Comunicat de presă nr. 25/2012;
*** Institutul Național de Statistică, Comunicat de presă nr. 75/2015.
~ 229 ~
MANAGERUL DE SECURITATE ȘI ORGANIZAȚIA
THE SECURITY MANAGER AND ORGANIZATION
BUȘTIUC Florin
Academia Națională de Informații “Mihai Viteazul”
florinnn11@yahoo.com
Abstract:
Security is a "people" issue. To reach an effective security demands a corporate policy
that calls for commitment from staff and management, but it is appropriate to be involved a
specialist – the security manager. He is someone knowledgeable in matters of security,
information protection, information systems, and business management.
A security manager needs to understand how information is used in the context of
governmental and business environment. This includes the need to adopt laws and
regulations and understanding threats and where they come from, such as competitors (he
must understand the world in which they will work in order to be successful).
A security manager must know the specific areas, in order to understand the risk and to
advise the management. How seriously should management take security? It is clear that
every organization is at risk; but management and security manager develop an
organizational structure and procedures to minimize the probability of an incident (and to
reduce the potential damage).
Security is one of the fastest growing professions at this time. And the purpose of this
article is to enable someone who wants to become a security manager to understand the
specific areas. The protection of people, infrastructure and information is an essential task.
To efficiently protect organization assets requires the skills and dedication of a security
professional.
Rezumat:
Securitatea implică factorul uman. Pentru a se realiza o securitate eficientă este
necesară o politică organizațională care să determine un angajament activ din partea
managementului și a personalului, dar este importantă și implicarea unui specialist –
managerul de securitate. Este persoana informată în materie de securitate și de protecție a
informațiilor / sistemelor informatice, dar este familiarizată și cu aspecte ale
managementului afacerilor.
Pentru un manager de securitate este necesar să înțeleagă politica de abordare
(utilizare) a informației în context guvernamental și de afaceri. Astfel, apare necesitatea de a
implementa la nivel organizațional legi și reglementări, dar și de înțelege amenințările,
precum concurenții (trebuie să înțeleagă condițiile în care va lucra pentru a avea succes).
Un manager de securitate va cunoaște domeniile specifice pentru a înțelege riscul și a
consilia managementul. Ce valoare ar trebui să se acorde securității de către management?
Este cert că fiecare organizație se va confrunta cu un risc; dar managementul și managerul
de securitate dezvoltă o structură și proceduri pentru a minimiza probabilitatea unui incident
(și pentru a reduce daunele potențiale).
~ 230 ~
Securitatea este una dintre care are o vizibilitate accentuată în prezent. Obiectivul
articolului este de familiariza pe cineva care vrea să devină un manager de securitate cu
domeniile specifice. Protecția persoanelor, a infrastructurii și a informațiilor este scopul
principal. Iar pentru a se proteja în mod eficient valorile organizației sunt necesare
aptitudinile și loialitatea unui profesionist în securitate.
Keywords: security manager, information, security policy, risk.
Cuvinte cheie: manager de securitate, informație, politică de securitate, risc.
Securitatea se realizează în și prin organizație; în mod logic, aplicarea conceptului de

management asupra unei organizații are ca și consecință apariția ideii de management al
securității, pentru că și securitatea presupune funcții precum planificarea, organizarea,
coordonarea, controlul / evaluarea. Factorul critic în ceea ce privește acreditarea ideii de
management este definit de faptul că securitatea este “dependentă” de factorii de conducere /
decizie – Managerul de securitate, sub conducerea managerului general și în colaborare cu
alţi conducători, organizează activitatea compartimentului de specialitate, avizează selecția
și formarea personalului din subordine, urmăreşte randamentul şi eficienţa activităților,
reprezintă organizaţia în relaţiile cu terţi1. Managerul de securitate este un “specialist
generalist”, metaforă care reflectă ideea că este familiarizat cu multiple aspecte ale
managementului organizației și al afacerilor, dar în care generează inserțiile specifice pentru
protecția și prezervarea valorilor.
Totodată, securitatea se caracterizează și prin “interdependență”, întrucât este imposibil
să se constituie într-o existență propriu-zisă – în consecință, este influențată și influențează
structurile organizației (departamentul de securitate cooperează în principal cu
departamentele de resurse umane, juridic și financiar).
De altfel, securitatea presupune valorificarea următoarelor resurse: personal (pentru
încadrare și desfășurarea activităților specifice), resurse financiare (pentru achiziționare de
echipamente și tehnică, respectiv salarizare) și resurse juridice (pentru elaborarea
documentelor specifice – politici, planuri, proceduri etc - în conformitate cu prevederile
legale, raportat la interesele organizației prin prisma asigurării securității).
Managerul de securitate va avea în vedere că ideea de management presupune realizarea
următoarelor funcții:
Funcția de planificare – are ca scop elaborarea unor orientări privind desfășurarea
activităților viitoare și presupune stabilirea misiunii, a obiectivelor, a mijloacelor și a
strategiilor (în context, se identifică resursele umane și material-financiare).
Funcția de organizare – constă în stabilirea unui cadru organizatoric optim care să
faciliteze desfășurarea activității departamentului de securitate în condiții de eficiență
(dimensiunea departamentului, subordonare, relaționarea cu alte departamente etc).
Ideea principală este că securitatea se planifică / organizează în funcție de: specificul
activităților organizației, obiective (economice) ale organizației, dimensiunea organizației,
1
http://www.cnfpa.ro, Standardul ocupațional Manager de securitate și http://www.anc.edu.ro/
uploads/images/ programecadru/Programa%20cadru%20-%20Manager%20de%20securitate.pdf, accesate la
13.11.2014
~ 231 ~
dispunerea spațiilor fizice și a elementelor de infrastructură, valorile care necesită protecție
sub aspect cantitativ și calitativ, numărul persoanelor care are acces la respectivele valori,
prevederile legale existente, constrângerile de tip financiar-material.
Funcția de coordonare – constă în totalitatea acțiunilor exercitate în principal asupra
personalului din departamentul de securitate, dar și asupra factorilor de decizie pentru a se
atinge obiectivele securității, raportate în permanență la obiectivele organizației.
Funcția de control / evaluare – se concretizează în verificarea periodică a modului în
care se desfășoară activități ale organizației raportat la cerințele politicii, standardelor și
regulilor de securitate, cu impunerea măsurilor corective și de remediere.
Sistemul de management al securității are următoarele perspective:
I. Identificarea și corelarea componentelor specifice securității

Pentru a facilita înțelegerea ideii de sistem de management al securității, operăm
(simplificat) cu următoarele valori ale organizației: valori primare - informații și procese
(decizie, producție, cercetare etc) și valori de suport - persoane, echipamente, autovehicule,
clădiri, produse etc).
Prin securitate se protejează aceste valori; componentele structurale (domenii) ale
securității care definesc ideea de sistem sunt următoarele:
I.a. Componentele structurale fundamentale (domenii)

Securitatea documentelor – implică gestionarea activităților de redactare, clasificare,
multiplicare, acces, distrugere, arhivare.
Securitatea personalului – se referă la ansamblul procedurilor de selecție, verificare și
autorizare a persoanelor ce urmează să acceseze informații importante pentru organizație sau
să intre în zone relevante (ex – unități de cercetare).
Include instruirea unitară și educația protectivă a personalului, în conformitate cu
prevederile legislației naționale și procedurilor interne ale unității.
Securitatea fizică asigură, prin intermediul unor dispozitive, echipamente și resurse
umane, controlul și monitorizarea accesului în diferite spații specifice (sectoare și locuri), în
scopul de a bloca accesul neautorizat, clandestin sau prin forță, detecta și împiedica acțiunile
subversive (inclusiv spionajul, sabotajul, actele de terorism), respectiv pentru a identifica
vulnerabilitățile existente și a interveni pentru remedierea acestora. Securitatea fizică se
realizează în mod eficient prin implementarea unor standarde, astfel încât dispozitivele să se
raporteze la criterii de conformitate iar măsurile adoptate să fie coerente și unitare la nivelul
organizației.
Securitatea sistemelor informatice și de comunicații / INFOSEC reglementează accesul
și utilizarea / manipularea unor astfel de sisteme, pe baza unor proceduri și principii care să
asigure confidențialitatea, integritatea și disponibilitatea informației.
Securitatea contractuală (Securitatea industrială este un termen specific care se referă
la contracte care presupun acces la informațiilor clasificate) este asociată activităților
contractuale cu agenți economici și instituții publice, raportându-se la clauze specifice și
angajamente în toate domeniile securității (cu precizarea obligațiilor și responsabilităților).
~ 232 ~
I.b. Componentele structurale secundare1
Securitatea și sănătatea în muncă – a) verifică respectarea prevederilor din domeniul
sănătății și securității în muncă cu responsabilitate, atenție și exigență, ţinând cont de
activităţile şi documentele specifice prevăzute de reglementările în vigoare, de riscurile
identificate, de procedurile de acțiune în caz de pericol grav și iminent și de modul de acțiune
al personalului, b) controlează împreună cu personalul desemnat starea și modul de utilizare
al mijloacelor materiale și tehnice cu acuratețe, corectitudine și exigență, ţinând cont de
cerințele de securitate și sănătate în muncă, de asigurarea desfășurării activităților în condiții
de siguranță, de criteriile funcţionale şi caracteristicile tehnice ale acestora2.
Domeniul apărării împotriva incendiilor și de protecție a mediului - a) verifică
împreună cu personalul de specialitate respectarea prevederilor din domeniul apărării
împotriva incendiilor cu responsabilitate, acuratețe și exigență, ţinând cont de corelarea
măsurilor de apărare împotriva incendiilor cu riscurile identificate, de avizele, autorizaţiile şi
documentele prevăzute în reglementările incidente, de criteriile funcționale și de
caracteristicile mijloacelor tehnice existente, b) controlează respectarea prevederilor din
domeniul protecției mediului cu responsabilitate, acuratețe și exigență, ţinând cont de avizele,
autorizările şi documentaţiile aferente, de măsurile de protecție a mediului, de gestionarea
eficientă a deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase, cu testarea și evaluarea
planurilor pentru situații de urgență și capacitate de răspuns și al modului de acțiune a
personalului3.
I.c. Componentele procesuale

Managementul riscurilor de securitate - este procesul de identificare, control și
diminuare / eliminare a riscurilor de securitate, raportat la costuri acceptabile
Subsumat managementului riscurilor de securitate avem: a) cercetarea evenimentelor /
incidentelor de securitate – stabilește care valori ale organizației au fost compromise şi în ce
mod / circumstanțe; se dispun măsuri de remediere, corective sau disciplinare (inclusiv
juridice) și b) controlul de securitate, care se realizează în scopul evaluării eficienței
măsurilor adoptate în raport cu prevederile legale și normele interne, identificării
vulnerabilităților reale / potențiale, stabilirii situațiilor de nerespectare a regulilor măsurilor
de securitate și informării factorilor de decizie pentru dispunerea măsurilor adecvate,
remedierii disfuncțiilor constatate, prezentării recomandărilor corective și optimizarea
politicilor, standardelor și regulilor de securitate.
Managementul continuității afacerii - obiectivul este de a se contracara orice
discontinuități în activitatea organizației și de a se proteja procesele critice, raportat la
defecțiuni totale / parțiale ale unor echipamente / elemente de infrastructură, dezastre;
finalitatea constă în recuperarea într-un timp scurt a capacității de funcționare a organizației.
Managementul schimbării – funcționarea eficientă a unei organizații presupune
modificări raportate la: a) evoluţiile semnificative ale mediului economic, social și
guvernamental (ex - progrese tehnice, reglementări noi ale guvernului etc), b) restructurări
organizaționale, cum ar fi - baza de constituire a organizaţiei (natura şi nivelul activităţii,
1
avem în vedere că managerul de securitate are competențe în verificarea / urmărirea conformităţii cu
prevederi din domenii specifice
2
http://www.cnfpa.ro, Standardul ocupațional Manager de securitate, accesat la 13.11.2014
3
idem
~ 233 ~
statutul juridic, forma de proprietate, sursele de finanţare operaţionale pe plan internaţional şi
impactul lor, diversificarea, fuzionarea); sarcinile şi activităţile (produse şi servicii, piețe);
tehnologia utilizată (echipamente); structurile şi procesele de conducere (organizarea internă,
fluxul lucrărilor, procedurile de luare a deciziilor şi de control) etc.
Managementul calității (preponderent în domeniul securității) – apar politici colective,
planuri, practici și infrastructura de suport prin care o organizație urmărește să reducă și
eventual să elimine non-conformitatea cu specificațiile, cu standardele și cu așteptările
clienților în modul cel mai eficace ca și costuri1.
În context, este interesant de abordat relația manager de securitate - funcţionar de
securitate / șeful structurii de securitate, în condițiile în care Standardele naționale de
protecție a informațiilor clasificate aprobate prin HG nr. 585/2002 îl definesc ca persoana
care îndeplineşte atribuţiile de protecţie a informaţiilor clasificate în cadrul autorităţilor,
instituţiilor publice, agenţilor economici cu capital integral sau parţial de stat şi altor
persoane juridice de drept public sau privat. De asemenea, avem atribuţii generale precum:
elaborează şi supune aprobării conducerii unităţii normele interne privind protecţia
informaţiilor clasificate, potrivit legii; coordonează activitatea de protecţie a informaţiilor
clasificate, în toate componentele acesteia; consiliază conducerea unităţii în legătură cu toate
aspectele privind securitatea informaţiilor clasificate; informează conducerea unităţii despre
vulnerabilităţile şi riscurile existente în sistemul de protecţie a informaţiilor clasificate.
Conform prevederilor legale, șeful structurii de securitate este un adjunct al
conducătorului persoanei juridice sau un membru al consiliului de administraţie al unităţii.
Raportându-ne la multitudinea de componente stipulate în Standardul ocupațional Manager
de securitate și la precizarea că activitatea acestuia se realizează „sub conducerea
managerului general”, apreciem următoarele: a) în actualul context legal, un manager de
securitate trebuie să fie un adjunct / un membru al CA, b) pe viitor, e util să se elimine
condiționarea, pentru a se valorifica specializarea unei persoane. Astfel, chiar dacă un
specialist nu ar fi un adjunct / un membru al CA, practica în domeniul securității a demonstrat
că este necesară o relaționare directă cu șeful unității, pentru a se asigura eficiența, respectiv
implementarea operativă și unitară a măsurilor specifice (activitatea managerului de
securitate asigură echipei de conducere informațiile necesare şi cunoştinţele suficiente despre
cadrul de desfăşurare al procesului de management al securității, astfel încât obiectivele
entității să fie îndeplinite).
1
https://en.wikipedia.org/wiki/Quality_management, accesat la 22.04.2016
~ 234 ~
Securitatea
informației (include Securitatea
și securitatea
documentelor) fizică
Securitatea VALORI Planul de pază și

personalului apărare
INFORMAȚII
PERSOANE
Securitatea Domeniul apărării
contractuală VALORI împotriva
(include securitatea incendiilor şi de
industrială)
FIZICE protecţie a mediului
(PROCESE)
Securitatea
Sistemelor Securitate și
Informatice și de sănătate în muncă
Comunicații
(INFOSEC)
componente procesuale
managementul riscurilor de securitate

managementul continuității afacerii
managementul schimbării
managementul calității
Fig. nr. 1 - Securitatea – conexiuni domenii și componente
~ 235 ~
Componentele structurale sunt inter-relaționate, se influențează reciproc, iar unele dintre
aspecte / activități se suprapun. Componentele procesuale au impact asupra componentelor
structurale din punct de vedere al proiectării și monitorizării eficienței, respectiv a aplicării
măsurilor corective necesare.
Documentele specifice managementului sunt Politica (planul / programul / proiectul de
securitate), Standardele de securitate și Procedurile de securitate. Securitatea este o
responsabilitate ce revine factorilor de decizie (se asigură o direcție clară și un sprijin vizibil), dar
managerul de securitate este cel care cooperează cu șefi de structuri, administratori, programatori,
auditori etc pentru a dezvolta o abordare multi–disciplinară a securității. De altfel, poate prelua
probleme semnalate pentru a le prezenta factorilor de decizie împreună cu variante de soluționare.
Politica (planul / programul / proiectul de securitate) reprezintă cadrul general
securității, declaraţia generală a unei organizaţii referitoare la obiectivele şi valorile sale (se
particularizează în documente care integrează standarde şi proceduri de securitate).
Formularea unei politici de securitate se bazează pe următoarele repere: Ce – Ce este necesar
să fie protejat? Cine – Cine este responsabil (responsabilităţi şi obligaţii ale angajaţilor)?
Unde – Pe ce componente (domenii) ale organizaţiei se aplică? Cum – Cum se
monitorizează aplicarea politicii? Cum se modifică? Când – Din ce moment se aplică? De ce
- De ce s-a realizat, aplicat şi dezvoltat politica de securitate?
Documentul care conține Politica de securitate se aprobă de către conducere și se
comunică, de regulă, tuturor angajaților – acest document demonstrează implicarea
conducerii și prezintă modalitatea de abordare a securității. Documentul Politica de securitate
cuprinde (minimal): definirea securității, a obiectivelor și principiilor (cu evidențierea
importanței), obiectivele organizației în corelare cu obiectivele și principiile securității,
prezentarea generală a componentelor și proceselor securității, definirea responsabilităților
generale și specifice, menționarea unor documentații care sprijină Politica de securitate,
prezentarea consecințelor nerespectării reglementărilor de securitate.
Standardele de securitate prezintă repere (de regulă, tehnice) pentru uniformizarea /
armonizarea unor procese, relaționări și echipamente. Standardele de securitate reflectă, de
regulă, cele mai eficiente practici în domeniul respectiv și pot fi sub forma unor recomandări
emise de asociații profesionale / structuri ale statului. Aplicarea unor standarde are ca impact
diminuarea / eliminarea vulnerabilităților și riscurilor de securitate.
Procedurile de securitate relevă pașii, cerințele, modul specific, practic de implementare
a unor aspecte ale securității (sunt instrucțiuni detaliate pentru structuri / angajați).
Politicile, standardele și procedurile de securitate care sunt caracterizate prin simplitate,
perspectivă integratoare și aplicabilitate simplă reprezintă punctul cheie al securității eficiente1.
Managerul de securitate identifică ameninţările, vulnerabilitățile și riscurile, evidenţiază
măsurile care trebuiesc luate pentru a le diminua până la un nivel acceptabil şi implică
factorul de decizie, astfel încât acesta să înţeleagă consecințele şi să evalueze dacă rezultatele
preconizate sunt acceptabile. Prin acest mecanism managerul de securitate generează plus
valoare pentru organizație.
1
Aspectele au fost abordate de autor și în lucrarea Minighid de pregătire și protecție contrainformativă,
Editura Semne, 2015
~ 236 ~
Bibliografie:
Campbell, George (2014). Handbook for business security. The New Manager's Guide to
Security Risk. SUA: Elsevier Inc.
Hayes, Bob (2013). Workplace Security Playbook. The New Manager's Guide to Security
Risk. SUA: Elsevier Inc.
Gerald L. Kovacich, Edward Halibozek (2003). The manager’s handbook for corporate
security: establishing and managing a successful assets protection program. SUA: Elsevier Inc.
Watson, Scott (2007). The Art of War for Security Managers. 10 Steps to Enhancing
Organizational Effectiveness. SUA: Elsevier Inc.
William Caelli, Dennis Longley, and Michel Shain (1989). Information security for
managers. UK: Macmillan Publishers Ltd
Standardele naționale de protecție a informațiilor clasificate, aprobate prin HG nr. 585/ 2002
http://www.anc.edu.ro
http://www.cnfpa.ro
https://en.wikipedia.org
~ 237 ~
SECURITATEA ÎN ORGANIZAȚIE – REPERE
SECURITY WITHIN ORGANIZATION – PRINCIPLES
BUȘTIUC Florin
Academia Națională de Informații “Mihai Viteazul”
florinnn11@yahoo.com
Abstract:
The present is the time that is associated with one of the most dynamic environments in
industry / economy, and the security is the principal objective in order to protect assets
(values). Companies realize that efficient operation of their complex enterprises depends on
information and processes. So, to build an effective protection for the organization, the detailed
scope of the security standard should be determined by considering these critical assets.
But, in order to build security standards, it is necessary to know basic principles, concepts
and specific areas such as physical security, information security and personnel security.
Additionally, it is necessary to know which factors influence the functionality of organization and
security (strategic policy, objectives, laws and regulations, organizational culture, financial,
economic climate), and the categories of assets because it will allow you to achieve your security
goals (it is about primary assets - information and processes, and secondary assets - information
systems and communications networks, software and operating systems, service, maintenance,
personnel, locations, services and utilities, subcontractors, suppliers, customers).
Protecting assets critical to organization’s functionality is everyone responsibility -
information leakage, unauthorized access, destruction can cost an organization dearly in lost
productivity, decreased morale and public confidence. Each organization's complexity and
risks are unique, and its specific requirements will drive the security standard implementation.
Rezumat:
Prezentul este asociat cu un mediu foarte dinamic în industrie / economie, iar
securitatea este principalul obiectiv pentru a se asigura protecția valorilor. Funcționarea
eficientă a companiilor, în contextul complexității, depinde de informații și procese. Deci,
pentru a construi o protecție eficientă, direcțiile de aplicare a unor standarde de securitate
vor fi determinate de aceste valori / active critice.
Dar, pentru a construi standarde de securitate, este necesar să se cunoască principiile
de bază, conceptele și domeniile specifice, precum securitatea fizică, securitatea
informațiilor și securitatea personalului. Suplimentar, este necesară cunoașterea factorilor
care influențează funcționalitatea organizației și securitatea (politici strategice, obiective,
legi și reglementări, cultura organizațională, resursele financiare, climatul economic),
precum și tipurile de valori, întrucât va permite realizarea obiectivelor de securitate (avem
valori primare - informații și procese, și valori de suport - sisteme informatice și rețele de
comunicații, software și sisteme de operare, service, întreținere, personal, locații, servicii și
utilități, subcontractori, furnizori, clienți).
Astfel, protecția valorilor critice pentru funcționalitatea organizației este responsabilitatea
fiecăruia – scurgerile de informații, accesul neautorizat sau distrugerea unor valori pot avea
~ 238 ~
efecte negative relevante în ceea ce privește productivitatea, climatul profesional și imaginea
publică. Complexitatea și riscurile sunt particularizate pentru fiecare organizație, iar cerințele
specifice vor determina implementarea specifică a standardelor de securitate.
Keywords: security, information, organization, responsibility, assets.
Cuvinte cheie: securitate, informație, organizație, responabilitate, valori.
În prezent, contextul competitiv impune fiecărei organizații raportarea la ideea de securitate,

pentru a-și proteja valorile: informaţiile, produsele, echipamentele, sistemele informatice și de
comunicații, activitățile de cercetare, procesele de decizie, planurile de marketing etc.
Securitatea reprezintă un sistem organizat de politici, proceduri și reguli principii, care
are ca obiectiv prezervarea integrității valorilor (și a eficienței) împotriva unor acte / influențe
adverse, sistem dimensionat pe următoarele componente: securitatea fizică, securitatea
personalului, securitatea documentelor, securitatea sistemelor informatice și de comunicații.
Securitatea constituie nivelul de rezistență sau de protecție împotriva unei amenințări / factor
care poate cauza prejudicii; astfel, se aplică unor itemi care se caracterizează prin relevanță și
vulnerabilitate, constituindu-se valorile.
Securitatea se dimensionează specific pe organizație; caracteristicile și factorii care
influențează existența organizației au impact și asupra proiectării securității, respectiv asupra
conceperii și implementării politicilor, standardelor și regulilor – avem următoarele
caracteristici și factori:
Factori de natură strategică – se referă la modificările planificate sau posibile în ceea ce
privește structura și tipul de organizație (se reflectă în planurile operaționale sau strategice ale
organizației).
Factori de natură teritorial-administrativă – derivă din localizarea structurilor (sediul
central și sucursale, existența în aceeași zonă a unor organizații cu specific similar, serviciile
bancare, poștale și diplomatice etc).
Influențe de natură funcțională – derivă din specificul funcționării organizației, a
activităților sale (program prestabilit, 24h/24h, în funcție de solicitări etc)
Personalul – este caracterizat prin nivel de responsabilitate, loialitate, motivare,
competență, pregătire, disponibilitate etc.
Termenele / obiectivele organizației – în funcție de evoluțiile pieței locale, zonale sau
internaționale pot să apară noi obiective sau termene ale organizației raportat la planuri / proiecte.
Factori de natură normativ-metodologică - se referă la modalitățile și formele de
organizare a activităților și structurilor organizației, respectiv proiecte, standarde, specificații,
cerințe de proiectare și dezvoltare.
Cultura organizațională - de regulă, se reflectă în influența educației persoanelor,
experienței profesionale, convingerilor, statutului social etc, cu impact asupra implementării
unor reguli de securitate și activității de control.
Influențe de natură financiară - în unele cazuri, investițiile pot fi semnificative, și de
aceea este necesar să existe o fundamentare financiară a planului de securitate.
Factori de natură administrativ-guvernamentală – se referă la măsurile legal-
administrative care necesită să fie puse în aplicare la nivelul organizației.
Climatul economic – apariția unor situații pot diminua sau amplifica asigurarea unor
~ 239 ~
măsuri de securitate (de exemplu, un act de sabotaj / act terorist poate determina
suplimentarea unor măsuri de securitate fizică).
Ecuația securității integrează valori, vulnerabilități, amenințări și riscuri (consecințe).
Securitatea reprezintă "un proces de protecție care separă o valoare de o amenințare"1.
Valorile unei organizații reprezintă acei factori care sunt necesari și relevanți pentru
funcționarea eficientă / competitivă a unei organizații - pentru o perspectivă simplă și
funcțională asupra securității, prezentăm următoarea clasificare:
I. Valorile primare, necesare funcționării și existenței unei organizații, care sunt
reprezentate de procese și informații.
Referitor la procese, avem: a) procese a căror dispariție sau degradare generează
consecințe asupra funcționării / existenței organizației, b) procese care implică tehnologii și
procedee secrete, c) procese care, dacă sunt modificate / dezvăluite, afectează atingerea
obiectivelor organizației, d) procese care sunt necesare pentru organizație din punct de
vedere al respectării prevederilor legale și contractuale.
În ceea ce privește informațiile, se definesc: a) informații vitale pentru funcționarea
organizației și atingerea obiectivelor sale, b) informații personale, care necesită a fi protejate
conform prevederilor legale, c) informații strategice (planificări pe termen lung, parteneriate
etc), d) informații care au presupun costuri financiare și de timp derivate din culegere,
procesare, transmitere, stocare.
Prin securitate, informațiilor și proceselor li se asigură păstrarea următoarelor calități:
Confidențialitate - accesul este permis numai persoanelor autorizate și în baza
principiului need to know („cui îi este permis accesul şi la ce tip de date”). În acest context,
operează și principiul need-to-know, conform căruia accesul la informaţii se acordă în mod
individual numai persoanelor care, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, trebuie să
lucreze cu un anumit tip de informaţii sau să aibă acces la acestea; rezultă astfel un mod
condiţionat - îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, deci accesul la diferite categorii de
informaţii nu va fi permis numai pe baza funcţiei, poziţiei sau unei autorizaţii de acces.
Integritate - se referă la protecţia datelor / proceselor în raport cu modificări neautorizate,
intenţionate sau accidentale. În acest context, este important să existe modalități de verificare
și control prin care să se determine dacă au apărut modificări și cine le-a efectuat, cu estimări
asupra efectelor și prejudiciilor (și, dacă este posibil, și cu identificarea motivațiilor).
Disponibilitate - se referă la faptul că o informație / proces poate fi accesată de o
persoană autorizată în orice moment când este necesar. În asigurarea disponibilităţii intervin
factori fizici, tehnici şi administrativi (protecţia fizică include controlul accesului, mecanisme
de avertizare în caz de incendiu sau inundaţie, de control a temperaturii în încăpere şi
facilităţi de stocare în copie a datelor; protecţia tehnică se referă la mecanisme de control
electronice dar şi la programe care blochează sistemul atunci când se încearcă operaţii
neautorizate; partea administrativă constă în politicile de control a accesului, implementarea
procedurilor de acţiune în cazuri speciale).
De regulă, valorile primare sunt identificate de către o echipă compusă din factori de
decizie (manageri), specialiști în sisteme informatice și de comunicații, specialiști în
securitate și experți profesionali.
1
https://en.wikipedia.org/wiki/Security, accesat la 13.04.2016
~ 240 ~
II. Valorile de suport, care reprezintă elementele ce asigură funcționalitatea / eficiența
valorilor primare (afectarea valorilor de suport are consecințe asupra valorilor primare).
Avem: a) sisteme informatice și de comunicații, rețele (cu utilizare internă / externă;
echipamente fixe și mobile; bunuri personale sau ale organizației), b) software și sisteme de
operare (programele care asigură desfășurarea unor operații), c) service, mentenanță și
administrare a programelor (prezintă interes modalitatea în care sunt selectate firmele care
asigură astfel de servicii și clauzele contractuale referitoare la confidențialitate și măsurile de
securitate în ceea ce privește personalul), d) periferice (echipamente conectate la sisteme
informatice), e) medii electronice (pentru stocare de date), f) personalul – compus din factori
de decizie, utilizatori, structuri funcționale și operaționale (resurse umane, management
financiar, administrator de sistem etc), g) zone/obiective/locații interne (spații în interiorul
cărora se desfășoară activitățile), h) servicii și utilități – furnizarea energiei și a apei, i)
subcontractori / furnizori / parteneri / clienți.
Raportat la valorile primare și de suport, de reținut că, în funcție de integrarea acestora la
nivel macro statal, pot fi reperate în infrastructura critică, ca „determinante în stabilitatea,
securitatea şi siguranţa sistemelor şi proceselor, având un rol important în derularea
proceselor economico-sociale, politice şi militare. Gradul de criticitate al acestor
infrastructuri este corelat efectelor semnificative induse de perturbarea ori scoaterea din
funcţiune a acestora, inclusiv pe o perioadă foarte scurtă.”1
Identificarea valorilor primare și de suport este un aspect important al managementului
riscului – o organizație trebuie să aibă capacitatea de a-și stabili valorile primare și de suport,
semnificația financiară și relevanța acestora. Iar pentru eficiență, este oportun ca securitatea
să se fundamenteze pe următoarele principii:
Principiul adecvării – organizarea măsurilor de securitate se realizează în funcție de
dimensiunea organizației, valorile existente și importanța acestora, amenințările reale sau
potențiale (de asemenea, se are în vedere ca eventualele perturbări ale activităților
profesionale ale structurii / persoanelor să fie minime)
Principiul prevenirii - măsurile de securitate se raportează la amenințări, astfel încât să
elimine sau să diminueze vulnerabilitățile existente / potențiale și să evite apariția riscurilor.
O importanță majoră o reprezintă rezolvarea cazurilor în care s-a constat ignorarea,
încălcarea sau penetrarea măsurilor de securitate.
Principiul compartimentării – fiecare structură / persoană are acces la plan / proiect /
program, politici, proceduri și reguli de securitate în funcție de specificul activității și
atribuțiile profesionale concrete
Principiul accesibilității - fiecare structură / persoană are acces la valori ale organizației
– informații, locații, echipamente – în funcție de specificul activității și atribuțiile
profesionale concrete, respectiv în funcție de regulile de verificare și autorizare existente
Principiul legalității – măsurile de securitate se definesc și se implementează în funcție
de prevederile legale și normele interne; de asemenea, în cazul încălcării unor reguli de
securitate, deciziile se raportează la prevederile legale și normele interne
Principiul cooperării - în cazul încălcării unor reguli de securitate, departamentul de
securitate cooperează cu factorii de conducere / de decizie, structura de resurse umane,
structura juridică și structura de informatică, respectiv instituțiile de stat competente
1
http://www.sri.ro/upload/BrosuraProtectiaInfrastructurilorCritice.pdf, accesat la 17.04.2016
~ 241 ~
Principiul operativității – aplicarea în cel mai scurt timp și într-un mod adecvat de
măsuri în cazul în care este afectată securitatea.
Măsurile de securitate trebuie să fie practice şi eficiente, să aibă un caracter preventiv
(principiul prevenirii) şi să permită identificarea punctelor vulnerabile ale organizaţiei,
concomitent cu rezolvarea acelor cazuri în care s-a constat ignorarea, încălcarea sau
penetrarea măsurilor de protecţie.
Desigur, implementarea măsurilor de securitate nu garantează că nimeni nu va încerca
vreodată să sustragă informaţii / să afecteze procese. Dar absenţa securității creează din start
dezavantaje majore. Cuvintele cheie în definirea securității sunt protecție și prevenire, iar
conexarea valorilor primare și de suport evidențiază următoarele domenii ale securității:
Securitatea fizică, care se are în vedere delimitarea zonelor / spațiilor, controlul accesului,
pază și patrule de securitate, supraveghere foto-video, sisteme antiefracție și anti-incendiu etc.
Regulile se referă la: a) monitorizarea şi controlarea persoanelor care intră în spaţiile organizaţiei
(angajaţi actuali, foşti angajaţi, personal de serviciu, personal de curierat etc), b) verificarea
identităţii persoanelor şi solicitarea precizării scopului vizitei, c) depozitarea (şi inventarierea)
cheilor, cardurilor de acces, uniformelor, ecusoanelor etc, d) verificări la terminarea programului
(dacă s-au închis uşile / ferestrele, dacă s-au activat sistemele de alarmare etc).
Securitatea documentelor cuprinde reguli pentru acces, clasificare, transport, stocare,
multiplicare, arhivare, distrugere etc. în baza acestor reguli, se asigură: a) modul de identificare
a persoanelor care le-au accesat, b) accesul pe baza principiului need-to-know, c) autorizarea
unor persoane care să facă copiile (şi modalitatea de aprobare a copierii), d) existenţa evidenţei
numărului de copii şi a persoanelor cărora li s-au distribuit, e) modalitatea de transport, f)
procedeele de distrugere a copiilor / documentului original, g) modul de marcare care
semnifică faptul că sunt informaţii importante, h) cazurile în care sunt necesare menţiuni că e
interzis să fie multiplicat sau că nu poate fi transmis unei terţe părţi fără acordul emitentului.
Securitatea informatică și comunicații proiectează standarde pentru echipamente, reguli de
acces, conectare, implementare soft, transmitere a informației, distrugere etc, raportându-se, în
pricnipal, la semnalarea următoarelor cazuri: a) încercarea de a se obţine informaţii prin
telefon sau mail etc referitoare la sistemele informatice – modalitate de configurare, reguli de
acces, software instalat, echipament tehnic utilizat, probleme / defecţiuni etc, b) încercarea / de
a se obţine acces neautorizat la sistemul informatic personal sau la datele din sistem, c)
modificări neautorizate sau suplimentare la hardware/software, fără a avea acceptul / a fi
instruit de către departamentul IT, d) primirea de mail-uri suspecte, care au ataşate fişiere
nesolicitate sau / şi cereri referitoare la informaţii personale sau ale organizaţiei.
Securitatea personalului, prin care se stabilesc: a) reguli de selecție, verificare și încadrare, b)
elemente de non-compatibilitate în raport cu accesul la informații sensibile / clasificate,
c) programe de training și educație de securitate, d) integrarea în organizație și finalizarea
raporturilor contractuale etc.
Securitatea este necesară din perspectiva principiului general al existenţei unei
organizaţii, care este asigurarea funcţionalităţii în vederea păstrării și dezvoltării
competitivităţii - a furniza bunuri şi servicii pentru a avea profit (“toate organizaţiile au ca
scop supravieţuirea” - Garry Johns). Iar o securitate eficientă se realizează prin desemnarea
unei responsabilități generale și specifice.
Vulnerabilitățile reprezintă lipsa unor caracteristici interne definite prin standarde sau
aplicarea deficitară a unor operații, proceduri. În funcție de domeniile securității avem:
~ 242 ~
a) securitatea fizică: lipsa sau aplicarea deficitară a procedurilor de acces, echipamente
neadecvate pentru supravegherea foto-video, lipsa protecției ușilor, ferestrelor și birourilor /
fișetelor, b) securitatea documentelor: absența unei politici de multiplicare, distrugere și
transport a documentelor, lucrul la domiciliu cu documente sensibile, păstrarea în spații
necorespunzătoare, încălcarea principiului need to know, c) securitatea informatică și
comunicații: mentenanță deficitară, concepere și instalare eronată de programe, lipsa
controlului asupra copiilor, lipsa auditului în ceea ce privește accesul, alocarea și păstrarea
eronată de drepturi de acces, lipsa unei politici a copiilor back-up, neprotejarea /
neschimbarea periodică a parolelor, lipsa monitorizării / procedurilor în ceea ce privește
descărcarea și utilizarea de programe, echipamente de comunicații neprotejate, d) securitatea
personalului: proceduri de recrutare și selecție inadecvate, existența unor vulnerabilități în
sistemul personalității (consum de alcool, probleme financiare etc), instruire și pregătire
insuficientă, utilizarea incorectă a echipamentelor și programelor informatice și de
comunicații, absența verificării personalului din exterior.
Amenințările sunt definite de acei factori externi care afectează funcționarea și existența
organizației prin suprapunerea peste vulnerabilități: a) tip fizic – incendiu, inundație, explozii,
b) evenimente naturale – seism, fenomene climatice, c) furnizorii de echipamente și programe
– programe spion, implantarea de dispozitive de transmitere de date, d) factorul uman –
atacuri teroriste, spionaj, competitive intelligence, șantaj.
Riscul (interpretat ca și consecință) reprezintă intersecția dintre amenințări și
vulnerabilități și se reflectă în: a) accesul neautorizat în spații, la informații și procese, b)
compromiterea unor informații și procese, c) pierderea de personal, programe, echipamente,
d) afectarea funcționalității și a competitivității (pierderea unor piețe și contracte, dispariția
unor produse), e) afectarea imaginii și a credibilității.
Există două perspective asupra securității - “MUST-necesitate conștientizată și asumată”
și “SHOULD – perspectiva opțională”; pentru succes, se recomandă ca securitatea să fie de
tip MUST pentru toate palierele organizației, iar impactul major îl reprezintă susținerea
factorilor de decizie. În aceste condiții, departamentul / echipa de securitate va avea
autoritatea să-și exercite atribuțiile profesionale, iar persoanelor care afectează securitatea să
li se aplice măsurile adecvate. Dacă factorii de conducere acţionează în spiritul concepţiei
despre securitate şi demonstrează competenţă şi responsabilitate prin comportamentul
propriu, atunci este mult mai probabil ca toţi membrii organizaţiei să se implice în aplicarea
activă a regulilor de securitate.
Un principiu comun enunţă că securitatea este responsabilitatea fiecăruia. “Este
important ca Tu să înţelegi vulnerabilităţile și amenințările reale sau potențiale – pentru că
şi involuntar – Tu poţi pune în pericol întregul sistem de securitate. Un sistem de securitate
este eficient în raport cu cea mai slabă verigă a sa.”
Bibliografie:
Egan, Mark, Mather Tim (2005). Information Security. Threats, challenges and
solutions. SUA: Addison-Wesley
Fischer, Robert, Halibozek, Edward & Green, Gion (2008). Introduction to Security.
SUA: Elsevier Inc.
Kovacich, Gerald, Halibozek, Edward (2003). The manager’s handbook for corporate
security: establishing and managing a successful assets protection program. SUA: Elsevier Inc.
~ 243 ~
Walsh, James et al. (2003). Asset protection and security management handbook. SUA:
POA Publishing LLC
International Standard ISO/IEC 27000 (2012, second edition) - Information technology —
Security techniques — Information security management systems — Overview and vocabulary
International Standard ISO/IEC 27004 (2009, first edition) - Information technology —
Security techniques — Information security management — Measurement
~ 244 ~
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA DE ACŢIUNI
POLIŢIENEŞTI PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA
INFRACŢIUNILOR CONTRA LIBERTĂŢII ŞI INTEGRITĂŢII
SEXUALE
THE ORGANISATION AND THE DEVELOPMENT OF THE POLICE

ACTIONS MEANT TO PREVENT AND DISPROOF THE CRIMES AGAINST THE
SEXUAL FREEDOM AND INTEGRITY
Subinspector CHISTOL Dragoş Andrei

dragos.chistol@yahoo.com
Abstract:
There are many cases when the criminals commit very serious crimes like rape, sexual
assault and other crimes against the sexual freedom and integrity. These are very dangerous
crimes with negative effects towards the victims and it is imperative that the policemen
prevent and disproof all these criminal phenomena, in order to ensure the public safety and
order.
The crimes against the sexual freedom and integrity are very serious because they
represent crimes against the corporal integrity and psychological sanity of the victims.
The victims may be women or children. In both cases, this kind of crime represents a real
danger towards the victim with serious consequences.
The policemen must prevent the people and inform them about the ways they can protect
themselves. It is really important that they should know what to do when they witness such a
crime, how to catch the criminal and how to try to protect the victim until the policemen come
to the crime scene.
In order to disproof these crimes and catch the criminals, the policemen must work with
responsibility and dedication, especially when the crimes are very serious. They must collect
evidence against the criminals in order to bring them to the court. When we talk about these
kinds of crimes, it must be specified that the evidence may be represented of: DNA,
fingerprints, footprints, witnesses’ statements, victims’ statements, suspects’ statements,
recordings and other legal methods of probation.
As a conclusion, it is important to know that the police workers must dedicate themselves
to their work in order to stop and catch the criminals, in order to bring them to the court.
Rezumat:
Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale reprezintă un pericol social foarte
ridicat, fiind infracțiuni foarte grave ce atacă direct intimitatea, integritatea corporală și
psihologică a victimelor.
Acestea sunt comise de persoane care provin din medii sărace, cu lipsă de educație și de
respect față de femei,fiind necesară prinderea lor și probarea activității infracționale a
acestora.
~ 245 ~
Organele de poliție au datoria de a preveni și a combate toate infracțiunile, iar când
vorbim de această categorie de infracțiuni, afirmăm că prevenirea și combaterea lor
reprezintă o prioritate națională.
Prevenirea se realizează prin informarea populației cu privire la pericolul și
consecințele negative pe care le presupun infracțiunile contra libertății și integrității sexuale,
precum și cu privire la modalitățile în care se pot apăra și acționa în cazul în care sunt
martori la comiterea unei astfel de fapte.
Este foarte important ca populația să condamne aceste genuri de infracțiuni pentru a
destimula eventualii infractori sau persoanele care sunt pretabile să comită astfel de fapte.
Când vorbim de acțiunile de combatere, putem afirma că acestea sunt mai complexe
decât cele de prevenire pentru că implică elemente precum: probarea activităților
infracționale, supravegherea infractorilor, a suspecților și a mediului în care trăiesc,
constrângerea acestora și în final tragerea lor la răspundere penală și, eventual, civilă.
Ca o concluzie, se poate afirma că aceste infracțiuni sunt perioculoase, iar organele de
poliție trebuie să facă tot posibilul să prindă violatorii, agresorii sexuali și toți ceilalți
infractori, precum și să le probeze activitățile infracționale pentru a menține climatul de
ordine și siguranță publică.
Keywords: Police, prevention, disproof, criminals, rape, suspects, information, hearing,

sexual act, court, police actions, evidence, investigation.
Cuvinte cheie: Poliţia, prevenire, combatere, infractori, viol, agresiune sexuală,

suspecţi, informaţii, audiere, percheziţie, razii, acţiuni, raport sexual, act sexual.
I. Reglementarea legală:
Infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale sunt infracţiuni foarte grave prin care
se atacă direct intimitatea şi integritatea victimei, provocându-se de multe ori leziuni fizice şi
tulburări psihice greu sau chiar imposibil de înlăturat.
Există mai multe astfel de infracţiuni:
1) Violul1 reprezintă raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o altă persoană,
săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
sau profitând de această stare. Aici sunt incluse şi orice alte acte de penetrare vaginală sau
anală. Pedeapsa cu închisoarea suportată de autor va fi cuprinsă între 3 şi 10 ani, la care se
adaugă interzicerea exercitării unor drepturi.
Este considerată varianta agravantă a acestei infracţiuni violul comis în următoarele
împrejurări:2
- Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
- Victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
- Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
- Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
- Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
- Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
1
Codul Penal, art. 218, alin (1).
2
~ 246 ~
Pentru săvârşirea violului în varianta agravantă, autorul va suporta o pedeapsă cu
închisoarea cuprinsă între 5 şi 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă
infracţiunea comisă a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa va fi cuprinsă între 7 şi 18
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.
2) Agresiunea sexuală1 reprezintă actul de natură sexuală, altul decât cele
prevăzute în art. 218 (violul), cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Pentru
această infracţiune pedeapsa este de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Constituie varianta agravantă infracţiunea săvârşită în următoarele împrejurări:
- Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
- Victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
- Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
- Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
- Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
- Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
Pentru infracţiunea de agresiune sexuală în varianta agravantă pedeapsa este cuprinsă
între 3 şi 10 ani de închisoare, la care se adaugă interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă
infracţiunea a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa va fi cuprinsă între 7 şi 15 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă actele prevăzute în art. 218 au precedat sau au fost
comise după săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, fapta constituie viol. Tentativa se
pedepseşte.
3) Actul sexual cu un minor2 reprezintă raportul sexual, actul sexual oral sau anal,
precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între
13 şi 15 ani. Pedeapsa este cuprinsă între 1 şi 5 ani de închisoare. Dacă fapta a fost săvârşită
asupra unui minor mai mic de 13 ani, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta unui major care a
abuzat de autoritatea ori influenţa sa asupra victimei (cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani).
Pedeapsa este cuprinsă între 3 şi 10 ani de închisoare în situaţiile în care:
- minorul este rudă în linie directă (drate sau soră) cu infractorul;
- minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
- a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
4) Coruperea sexuală a minorilor3 reprezintă comiterea unui act de natură
sexuală, altul decât cele prevăzute la art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act.
Pedeapsa este cuprinsă între 1 şi 5 ani de închisoare.
Pedeapsa este majorată (de la 2 la 7 ani de închisoare) dacă:
- minorul este rudă în linie directă (frate sau soră) cu infractorul;
- minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul infractorului;
- fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Dacă un major săvârşeşte un act sexual de orice natură, în prezenţa unui minor care nu a
1
2
Codul Penal, art. 220.
3
~ 247 ~
împlinit vârsta de 13 ani, pedeapsa este amenda sau închisoarea de la 6 luni la doi ani.
Conform art. 221, alin (4) Cod Penal, pedeapsa pentru determinarea de către un major a
unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea unor acte cu caracter
exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic, este
închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
5) Racolarea minorilor în scopuri sexuale1 reprezintă fapta persoanei majore de
a-i propune unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul
comiterii unui act din cele prevăzute la art. 220 sau 221 din Codul Penal, inclusiv atunci câd
propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanţă, pedepsindu-se cu
închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
6) Hărţuirea sexuală2 reprezintă pretinderea în mod repetat de favoruri de natură
sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau a unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a
fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare, pedepsindu-se cu închisoarea de la 3 luni la
un an sau cu amendă.
II. Moduri de operare ale infractorilor:

Pentru comiterea infracţiunilor prezentate anterior, infratorii au foarte multe moduri de
operare, majoritatea acestora fiind după cum urmează:
- invitarea potenţialelor victime la diverse activităţi distractive (cluburi, dansuri,
petreceri, jocuri etc.);
- invitarea victimelor la plimbare (mai ales cu autoturisme, ex. cazul celor 7 violatori din
jud. Vaslui), de regulă în locuri izolate;
- urmărirea sau aşteptarea victimelor pe traseele pe care acestea se deplasează frecvent;
- pătrunderea cu forţa în locuinţa victimei;
- împrietenirea cu victimele, profitând de necunoaşterea, naivitatea, încrederea sau alte
defecte ale acestora;
- urmărirea victimei în locuri strâmte, întunecoase (lifturi, scări de bloc, tuneluri etc.);
- ademenirea victimelor sub pretextul oferirii unui loc de muncă sau anumitor câştiguri,
avantaje etc.;
- ademenirea victimelor pe internet;
- atribuirea de către calităţi oficiale de către infractori.
III. Elemente de criminologie:

Este foarte important să cunoaştem ce anume îi determină pe infractori să comită astfel
de infracţiuni.
În primul rând este vorba de instinctul fiecărui organism de a se reproduce. De aici apare
tentaţia sexuală. Dar sunt şi alte elemente. Principalele condiţii şi împrejurări care favorizează
săvârşirea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale sunt:
- lipsa de educaţie sau insuficienta educaţie;
- consumul de alcool, droguri, alte substanţe cu efect psihoactiv;
- vizionarea clipurilor, filmelor indecente, cu caracter pronografic şi a celor cu scene
1
Codul penal, art. 222.
2
~ 248 ~
violente;
- lipsa sau incapacitatea de adaptare a unor indivizi, fie recidivişti sau nu, la condiţiile
sociale existente şi la tendinţele de evoluţie a societăţii;
- lipsa sau insuficienta implicare a statului, prin instituţiile abilitate, în desfăşurarea
activităţilor de educare şi protecţie;
Ultima problemă se poate rezolva prin:
- stimularea financiară a lucrătorilor din instituţiile de învăţământ (creşterea salariilor) şi
din alte instituţii cu rol în educarea populaţiei;
- crearea unui cadru social legal prin care cadrele didactice să îşi redobândească respectul
şi autoritatea pe care le impuneau în urmă cu un deceniu;
- informarea populaţiei cu privire la beneficiile educaţiei şi a posibilităţii alegerii unei
cariere în viaţă de către tineri;
- lipsa unor programe de reconvenţie şi reîncadrare socială a persoanelor care au fost
condamnate, a minorilor problematici, a persoanelor cu tulburări neuro-psihice, a
consumatorilor de alcool şi de droguri;
Toate aceste probleme trebuie rezolvate pentru a se reduce riscul comiterii frecvente a
infracţiunilor la viaţa sexuală. Dacă nu se va reuşi pe această cale vor fi efectuate activităţi de
prevenire şi combatere a acestor categorii de infracţiuni.
În vederea prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale
instituţiile de forţă ale statului (Poliţia, Ministerul Public etc.) desfăşoară mai multe activităţi.
IV. Activităţi de prevenire:

Activităţile de prevenire a infracţiunilor la viaţa sexuală reprezintă o prioritate a
lucrătorilor Poliţiei Române.
Pentru stabilirea activităţilor de prevenire pe diferite zone şi în anumite perioade de timp
este necesară analiza periodică situaţiilor operative. În funcţie de concluziile desprinse în
urma analizelor vor fi întreprinse următoarele activităţi:
A. Identificarea, cunoaşterea şi supravegherea locurilor şi mediilor unde rata

criminalităţii este ridicată, asigurată prin prezenţa permanentă a poliţiştilor în aceste locuri.
Locurile favorabile comiterii infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale sunt:
- parcurile, grădinile, pădurile, locurile de agrement publice;
- zonele izolate (şantiere, case părăsite, cantoane, diverse construcţii abandonate sau
fabrici şi alte imobile părăsite, dezafectate, cimitire etc.);
- locuinţele autorilor, ale victimelor sau ale altor terţi;
- autovehicule, vagoane CFR;
- drumuri publice mai izolate, centuri;
- boze, canale, subsoluri de blocuri;
- în apropierea gărilor, autogărilor, cluburilor, barurilor (locuri des frecventate de oameni
cu potenţial infracţional);
B. Identificarea şi supravegherea persoanelor care au comis sau sunt pretabile să comită
infracţiuni împotriva libertăţii şi integrităţii sexuale, inclusiv persoanele din cercul lor de
prieteni, rude, cunoştinţe. Aceste persoane pot fi:
- cele care au antecedente penale;
- lipsite de ocupaţie, violente şi predispuse viciilor;
~ 249 ~
- cu concepţii bolnave despre rolul şi menirea femeii în societate.
- minorii şi tinerii cu educaţie / instruire defectuoasă sau cu un comportament deviant şi
violent;
- oamenii cu o puţină conştiinţă civică sau morală;
- persoane ce lucrează în puncte de lucru izolate (stâne, şantiere izolate, cantoane silvice
etc.);
- persoane cu tulburări neuro-psihice;
C. Identificarea persoanelor care cunosc orice informaţie despre elementele criminale şi
faptele comise de acestea, obţinerea acestor informaţii de la ele şi prelucrarea şi utilizarea lor
în scopul organizării acţiunilor poliţieneşti.
Acţiunile poliţieneşti (percheziţii, razii, controale) vor fi executate în locurile unde există
focare de infractori, unde există bunuri-produs al infracţiunilor, persoane suspecte de
comiterea infracţiunilor etc.
Poliţia, pentru protejarea populaţiei, trebuie să desfăşoare activităţi de prevenire precum:
- identificarea potenţialelor victime, instruirea acestora despre modul în care se pot
proteja şi, dacă este cazul, asigurarea protecţiei acestora;
- pregătirea antiinfracţională a populaţiei;
- mediatizarea intensă a violurilor comise, a efectelor rezultate şi a pedepselor suportate
de violatori, pentru inducerea temerii în psihicul potenţialelor infractori sau a recidiviştilor şi
pentru atenţionarea populaţiei;
- instruirea populaţiei cu privire la modul de sesizare a organelor de poliţie în cazul în
care se ia la cunoştinţă de comiterea unei infracţiuni;
- cooperarea cu alte instituţii, cu diferite societăţi, pentru culegerea de informaţii de
interes operativ;
- valorificarea bazelor de date ale Poliţiei Române pentru stabilirea informaţiilor ce
trebuie obţinute din teritoriu;
Identificarea autorilor infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale se face prin
culegerea informaţiilor obţinute prin/de la:
- diferite surse, permanente sau ocazionale, persoane ce vin în ajutorul poliţiştilor;
- plângeri ale victimelor, sesizări şi denunţuri sau chiar autodenunţuri ale persoanelor;
- investigaţii, supravegheri, interceptări;
- evidenţele poliţiei;
- adrese, comunicări de la alte instituţii;
- cercetarea infractorilor, audierea lor;
- acţiuni poliţieneşti.
Vor fi avute în vedere, pentru obţinerea de informaţii, persoanele care:
- pot penetra mediile infracţionale;
- au acces în locurile cu risc criminogen;
- au relaţii cu infractorii sau grupurile pe care urmează să le supravegheze;
- au capacitatea de a păstra secretul colaborării;
- au disponibilitatea de a culege informaţii şi de a le transmite în mod corect.
Supravegherea infractorilor sau a persoanelor pretabile să comită infracţiuni se realizează
prin:
- efectuarea de cercetări şi investigaţii de către poliţiştii care se ocupă de cazuri;
- supravegheri operative (filaj);
~ 250 ~
- verificări efectuate de către poliţişti de la alte specializări;
- interceptarea convorbirilor telefonice;
- utilizarea surselor de informare.
Acţiunile de prevenire sunt numeroase, însă trebuie realizate deoarece este necesară
protejarea populaţiei şi îndreptarea infractorilor sau a persoanelor pretabile să comită
infracţiuni către o conduită corectă şi morală.
Atunci când nu au efect în totalitate aceste acţiuni, iar infracţiunile sunt comise, este
necesară combaterea lor.
V. Activităţi de combatere:
Activităţile de combatere sunt mai complexe şi mai costisitoare decât cele de prevenire:
După ce a fost comisă o infracţiune, este necesară identificarea autorilor şi probarea
infracţiunii, iar pentru aceasta poliţiştii vor efectua următoarele activităţi:
A. Cercetarea la faţa locului (activitatea iniţială în cadrul cercetărilor poliţiştilor şi ale
lucrătorilor Ministerului Public):
- este efectuată imediat după sesizarea infracţiunii;
- în cadrul acestei cercetări se ridică toate urmele şi mijloacele materiale de probă din
perimetrul infracţional (urme papilare, biologice, înscrisuri, urme materie, urme formă etc.);
- se fixează prin fotografiere, prin schiţă şi prin proces-verbal de cercetare a locului
faptei, toate aspectele existente la faţa locului;
- urmele şi mijloacele materiale de probă, dacă este cazul, vor fi valorificate prin
constatări şi expertize criminalistice.
B. Audierea/ascultarea victimei:
- este foarte important de menţionat că victima, mai ales imediat după ce a fost comisă
infracţiunea, este într-o stare de şoc, de spaimă, fiind necesară mai întâi calmarea acesteia.
- în cadrul acestei activităţi vor fi consemnate toate cunoştinţele acesteia despre
împrejurările comiterii faptei;
- se consemnează toate semnalmentele şi detaliile despre autori sau alte persoane care au
fost la faţa locului;
- dacă victima este minoră va fi audiată în prezenţa unui psiholog, a reprezentantului
legal.
C. Examinarea medico-legală a victimei şi, dacă e posibil, a autorului:
- se efectuează într-un moment cât mai apropiat de comiterea faptei, pentru a nu dispărea
leziunile;
- vor fi fixate şi examinate toate leziunile şi vor fi ridicate probe de contact de pe acestea;
- se verifică existenţa lichidului seminal în orificiile victimei;
- se verifică existenţa leziunilor pe corpul autorului ca urmare a procesului de
autoapărare a victimei.
D. Efectuarea de investigaţii şi verificări:
- în primul rând vor fi obţinute toate datele şi informaţiile pe care le deţine victima;
- vor fi audiaţi toţi martorii, direcţi sau indirecţi, pentru stabilirea cercului de bănuiţi;
- vor fi efectuate amprentări, fotografieri şi prelevări de ADN de la bînuiţi, în vederea
alimentării bazelor de date şi a identificării autorilor;
- se va proceda la culegerea de informaţii şi date despre cauză din mediile infracţionale,
cu păstrarea conspirativităţii.
~ 251 ~
E. Efectuarea de supravegheri şi verificări asupra suspecţilor, realizate în/prin:
- focarele infracţionale (baruri, săli de jocuri de noroc, cluburi, disoteci, alte locaţii unde
se întâlnesc infractorii şi persoanele pretabile să comită infracţiuni);
- mediile în care aceştia trăiesc (domiciliu, loc de muncă, alte locuri frecventate de
aceştia);
- instruirea informatorilor să păstreze secretul colaborării şi să cunoască şi să studieze
mediile infracţionale în mod detaliat.
De asemenea vor fi efectuate acţiuni poliţieneşti (razii, percheziţii, controale etc.) pentru
identificarea autorilor şi a bunurilor-produs al infracţiunii.
Cercul de bănuiţi/suspecţi va fi format din următoarele categorii de persoane:
- care au antecedente penale, cunoscute cu moduri de operare similare sau asemănătoare;
- care corespund semnalmentelor descrise de victimă sau de alte persoane;
- care au leziuni, haine rupte, pete de sânge pe haine, provenind în urma comiterii
infracţiunii sau despre care victima sau alte persoane susţin că provin în urma comiterii
infracţiunii;
- despre care există informaţii că au fost prezenţi în câmpul infracţional anterior sau
posterior comiterii infracţiunii sau au fost observate la faţa locului în timpul comiterii
acesteia;
- la domiciliul căruia poliţiştii au fost conduşi de câinele de urmă.
Persoanele din cercul de suspecţi vor fi verificate din următoarele perspective:
- dacă victima a lăsat pe corpul autorului anumite leziuni acesta va fi examinat medico-
legal pentru a se stabili dacă leziunile au fost produse de victimă în timpul comiterii faptei (se
vor ridica probe ADN de pe leziunile respective, care vor fi supuse examinării în vederea
stabilirii dacă există celule epiteliale ale victimei pe leziunile autorului);
- se va dispune amprentarea, fotografierea şi prelevarea de probe ADN de la aceştia şi
compararea urmelor ridicate de la faţa locului (papilare sau biologice) cu modelele de
comparaţie, în vederea stabilirii autorului;
- efectuarea recunoaşterilor din grup;
- investigarea tuturor aspectelor sociale, familiale, financiare ale suspecţilor;
- interceptarea convorbirilor telefonice;
Activităţile de combatere trebuie să aibă un puternic caracter coercitiv, cu impact
psihologic asupra suspecţilor, pentru a-i determina să recunaoscă adevărul.
Ca o scurtă concluzie, trebuie precizat că este absolut necesară stoparea acestui fenomen
infracţional întrucât este unul foarte periculos pentru femei şi pentru minori, în urma căruia
pot apărea diverse traume greu sau chiar imposibil de înlăturat şi care nu vor face decât să
afecteze respectivele victime ale infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale.
Bibliografie:
Codul Penal.
Codul de Procedură Penală.
Proceduri de lucru ale lucrătorilor Poliţiei Române
www.google.ro
www.wikipedia.org.
~ 252 ~
TRAFICUL DE PERSOANE - NOŢIUNE, CONSECINŢE,
METODE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE
HUMAN TRAFFICKING – DEFINITON, CONSEQUENCES, METHODS

OF PREVENTION AND FIGHTING AGAINST THIS CRIME
Subinspector CHISTOL Dragoş Andrei

dragos.chistol@yahoo.com
Abstract:
Human trafficking represents a very serious crime against humanity, committed with the
purpose of making money by forcing people to work, to make sex, or by taking their internal
organs against their will. Police must prevent and disproof every illegal act which have these
consequences and catch every criminal in order to bring him to the court. The policemen
must assure the public safety and order. They have the responsibility of protecting innocent
people against these criminals. In order to prevent human trafficking, the policemen must
inform the population about the consequences of this kind of crimes.
If the policemen have to disproof this kind of criminals, they must proceed with
responsibility and dedication in order to identify the criminals and to bring them to the court.
The national police must cooperate with the international police structures, must contribute
with information about the criminal networks and organize common legal actions and
missions against them. Most of the victims of these crimes are the children and the women,
because they have some natural weaknesses and here we talk about the lack of physical
strength and fear. The victims are transported in another country and there they are used for
work, sexual exploitation and organs transplant. These are very dangerous criminal acts
which represent a real public danger because they produce public insecurity and fear.
The policemen have the duty of preventing and fighting against these criminals with all
their resources in order to stop this criminal phenomenon.
Rezumat:
Traficul de persoane reprezintă una din cele mai grave infracțiuni, implicând un pericol
social foarte ridicat și o batjocorire a victimelor cu foarte multă răutate și indiferență din
partea infractorilor.
Este necesară stoparea acestui fenomen, care a devenit tot mai amplu în ultimii ani
datorită contextului globalizării și a liberei treceri a frontierelor de stat, motiv pentru care
structurile internaționale de poliție trebuie să fie în stare de alertă și să documenteze și să
probeze activitățile infracționale ale traficanților pentru ca aceștia să fie trași la răspundere
penală.
Prevenirea acestui fenomen este o activitate ce presupune informarea populației cu
privire la pericolul pe care îl presupune, respectiv transportarea victimelor într-o țară
străină și exploatarea acestora din punct de vedere al muncii forțate, al întreținerii forțate a
relațiilor sexuale, a efectuării transplanturilor de organe fără voia lor etc.
Există tot felul de metode de recrutare: pe internet, prin agenții de locuri de muncă etc.
~ 253 ~
Combaterea acestui fenomen este complexă, presupunând activități complexe de
identificare a traficanților și de probare a infracțiunilor, fiind necesară colaborarea
polițiilor mai multor state. Activitățile de combatere presupun destructurarea grupărilor
infracționale și tragerea la răspundere penală și, eventual, civilă a tuturor inculpaților.
Ca o scurtă concluzie, consider că infracțiunile de trafic de persoane sunt foarte grave,
atacând direct la libertatea persoanei și la integritatea corporală și sănătatea acesteia, fiind
necesară stoparea acestui fenomen infracțional.
Keywords: traffic, victim, violence, threatening, trasnport, exploatation, criminal

networks, prevention, combat, police, crimes, trafficant.
Cuvinte cheie: traficant, victimă, abuz, violenţă, ameninţare, recrutare, transport,

exploatare, reţele infracționale, prevenire, combatere, poliţie.
1) Definiţie, noţiuni şi caracteristici:

Traficul de persoane reprezintă un fenomen infracţional foarte grav pentru umanitate,
devenind o formă de manifestare a criminalităţii organizate la nivelul Uniunii Europene în
ultimii ani.
Acest fenomen constă în recrutarea, transferarea , cazarea sau primirea unei persoane,
prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă sau
înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte
foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane
(părinţi, reprezentanţi legali etc.), în scopul exploatării acestei persoane.1
Traficul de persoane săvârşit în una din următoarele împrejurări este considerat foarte
grav:
- De două sau mai multe persoane împreună;
- Prin care s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale şi a sănătăţii;
- De un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu,
Infracţiunea de trafic de persoane se deosebeşte de contrabanda de persoane prin aceea
că, în cazul primei activităţi ilegale, traficantul exploatează victima după ce aceasta a pătruns
ilegal într-o ţară, în timp ce contrabandistul doar asigură intrarea ilegală a unei persoane într-
o ţară.
Traficul de persoane, fiind un fenomen ilegal complex, are mai multe laturi:2
a) Latura sociologică: reprezentată de fenomenul migraţiei internaţionale, impulsionat
în ritm crescut, ca efect al globalizării.
b) Latura economică: constă în ”transformarea” persoanelor în mărfuri, fiind vorba de
interesele financiare ale traficanţilor.
c) Latura juridică: reprezentată de încălcarea drepturilor omului, fiind asociată
sclavagismului, muncii forţate, aici adăugându-se şi torturile fizice şi psihice asupra
persoanelor traficate.
Factorii determinanţi ai traficului de persoane sunt:1
1
Directiva UE 2011/36/UE;
2
Dr. Adrian Iacob, Tactici de cooperare poliţienească internaţională, curs universitar, pag. 112, Editura
Sitech Craiova, 2007.
~ 254 ~
a) De ordin social: sărăcia, șomajul, lipsa sau insuficienta educaţie, discriminarea
femeilor, violenţa;
b) Consideraţi de persoanele traficate drept factori ”atractivi”: speranţa unui loc de
muncă, a unui salariu mai bun, accesul la facilităţile vieţii occidentale, cererea de forţă de
muncă ieftină venită din partea statelor occidentale.
Toate acestea sunt elemente care favorizează acest fenomen infracţional grav, putând fi
rezolvate în timp prin:
- Creșterea nivelului de educaţie al populaţiei, prin stimularea financiară a cadrelor
didactice și creșterea autorităţii și a respectului faţă de acestea în societate;
- Crearea de locuri de muncă în ţară pentru ca tinerii să nu mai plece în străinătate
pentru a strânge banii necesari pentru întemeierea unei familii și construcţia sau
achiziţionarea unui imobil;
- Diminuarea fenomenului corupţiei, care este unul foarte grav, având ca efecte
slăbirea autorităţilor publice și creșterea gradului de nesiguranţă a cetăţeanului;
- Crearea de locuri în universităţi în mod echilibrat, în funcţie de nevoile pieţei
naţionale, astfel încât absolvenţii de facultăţi să aibă posibilitatea de a avea un loc de muncă
conform pregătirii lor;
- Interzicerea prin lege a antreprenorilor de a cere o anumită perioadă de experienţă de
câţiva ani în domeniul în care un tânăr absolvent de facultate sau de liceu dorește să lucreze,
iar acesta, datorită faptului că este proaspăt absolvent, nu poate avea experienţa necesară;
- Oferirea de ajutoare de către stat pentru tineri, în vederea achiziţionării primei
locuinţe într-un mod mai ușor de suportat;
- Obligarea cetăţenilor prin lege la plata tuturor datoriilor și amenzilor către stat, pentru
recuperarea sumelor ce ar trebui să fie încasate de acesta în mod normal, având ca efect
consolidarea bugetului public;
- Educarea populaţiei din zonele sărace ală ţării cu privire la practicarea consumului
cât mai redus de alcool;
- Educarea populaţiei ţării cu privire la respectarea drepturilor omului și a egalităţii
între sexe;
- Alte măsuri ce se impun în funcţie de situaţie.
2) Modul de operare folosit de traficanţi:2

Acesta cuprinde mai multe etape, constând în transportarea victimelor dintr-un loc în
altul, în scopul exploatării acestora în beneficiul traficanţilor.
Etapele de realizare a traficului de persoane sunt:
a) Etapa recrutării:
- Traficanţii fie forţează, fie conving victimele să-și părăsească familiile și să
călătorească cu ei în altă parte;
- Există cazuri foarte grave de răpire, ridicare cu forţa a persoanelor, după drogarea lor
în prealabil;
- Din păcate unele persoane acceptă de bună voie acest lucru, ajungând la o înţelegere
cu persoana care recrutează sau contactează victima, prin intermediul agenţiilor de recrutare a
1
Dr. Adrian Iacob, op. cit., pag. 112.
2
~ 255 ~
forţei de muncă, prin intermediul anunţurilor din ziar, de pe site-uri sau prin anunţurile
difuzate la radio sau prin televiziune etc.;
Etapa recrutării este o etapă care s-ar putea parcurge foarte greu dacă măsurile prezentate
mai sus ar fi puse în aplicare mai accentuat și s-ar rezolva problemele care influenţează major
dezvoltarea acestui fenomen infracţional.
Practic, dacă traficanții ar fi stopați înainte de a recruta viitoarele victime, nu ar mai
exista traficul de persoane pentru că membrii rețelelor care se ocupă cu exploatarea acestora
nu ar mai avea ce exploata.
b) Etapa transportării. Trasee utilizate:
Traseele utilizate depind în funcţie de relief și de distanţa până la destinaţia finală.
Victimele pot fi transportate cu avionul, trenul, autovehicule etc.
Trecerea frontierei se poate face legal (de obicei atunci când victima acceptă să fie
recrutată) sau ilegal (cu documente false, prin ascunderea persoanelor în locuri mai puţin
controlate din trenuri, autovehicule cu gabarit ridicat etc.).
c) Etapa exploatării:
Este etapa chinuitoare pentru victime pentru că practic acestea numai au drepturile care
le aveau înainte: demnitatea umană, libertatea, dreptul la viaţă privată.
Exploatarea poate fi de natură sexuală, prin muncă forţată, prin recoltarea organelor
respectivei persoane (de obicei rezultând infracţiunea de omor, afară de cazurile când
victimei i se recoltează unul din organele pereche și poate supravieţui cu unul singur).
Dacă vorbim de exploatarea sexuală, aceasta se realizează în funcţie de condiţiile locale
din cadrul industriei sexuale teritoriale și de nivelul supravegherii de către poliţie.
Serviciile de prostituţie sunt oferite în:
- Bordeluri;
- Cluburile de dans erotic;
- Baruri;
- Prin agenţii de escortă;
- Saloane de saună și masaj;
- Locuinţe private;
- Pe stradă, în zonele cu lumină roșie.
Victimele sunt obligate să muncească în program prelungit și să presteze orice serviciu
sexual cerut de clienţi, de multe ori fiind drogate sau ameninţate de către cei care
administrează banii obţinuţi ”pe spinarea lor”.
Acestora li se oferă condiţii umile de trai, în detenţie, în locuri ascunse de societate,
nefiind capabile să evadeze din acel mediu întrucât sunt ameninţate tot timpul, li se oferă
puţini bani pentru a se descurca singure într-o ţară străină și prin alte metode coercitive (abuz
fizic sau sexual, folosirea de ameninţări pentru a nu le determina să anunţe poliţia etc.) care
să le determine să practice prostituţia în continuare.
3) Tipuri de reţele ale traficanţilor de persoane:1

a) Reţele restrânse: sunt constituite din grupuri mici de indivizi, în cadrul unor reţele
limitate sau comunităţi etnice care se extind și peste graniţe. Membrii acestor reţele
recrutează potenţiale victime, ei având legături cu familia sau comunitatea din care acestea
1
~ 256 ~
fac parte. Aceste reţele, fiind restrânse, pot fi identificate și destructurate mai ușor decât cele
mai complexe.
b) Reţele extinse de crimă organizată: acestea sunt mai bine structurate decât cele
restrânse, cu mai mulţi membri, fiind organizate pe baza unor categorii de afaceri, având
funcţii de recrutare, obţinere/falsificare documente, transport și exploatare. Practic se ocupă
de parcurgerea celor 3 etape prezentate la punctul 2. Sunt cele mai periculoase tipuri de reţele
pentru că sunt greu de destructurat, sunt foarte bine oragnizate și au o activitate foarte bine
compartimentată.
c) Reţele criminale de distribuţie: membrii acestor tipuri de reţele realizează primele
două etape (de recrutare și de transport), neprofitând de pe urma exploatării victimelor.
Dacă vorbim despre trafic de persoane comis cu scopul exploatării sexuale, menţionăm
că traficanţii recrutează și transportă femei dintr-o ţară în alta și le vând în bordeluri locale
sau reţele de prostituţie din alte ţări.
4) Metode de prevenire și combatere:

La nivel naţional Poliţia desfășoară activităţi de prevenire și combatere a traficului de
persoane cum ar fi:
- Supravegherea elementelor criminale din ţară care recrutează potenţiale victime;
- Avertizarea prin orice mijloace coercitive legale a suspecţilor sau infractorilor cu
privire la consecinţele pe care le vor suporta dacă vor comite astfel de infracţiuni;
- Instruirea potenţialelor victime cu privire la modurile de operare a infractorilor din
acest domeniu și determinarea acestora de a nu da curs iniţiativelor lor;
- Sancţionarea contravenţională, întocmirea de dosare penale pe numele suspecţilor sau
infractorilor din acest domeniu, indiferent de fapta pe care o comit, pentru a pune cât mai
multă presiune pe ei, determinându-i să își revizuiască comportamentul faţă de societate.
- Alte metode poliţienești de constrângere puternică a suspecţilor și a infractorilor cu
scopul de a-i împiedica să recruteze, să transporte sau să exploateze victimele.
Traficul de persoane, ca infracţiune, este reglementat în Legea nr. 678/2001 cu
modificările și completările ulterioare. Această lege precizează că persoanelor vătămate prin
infracţiunile prevăzute în ea li se acordă protecţie și asistenţă fizică, juridică, socială specială,
pentru a le ajuta să își revină în urma torturilor.
Combaterea infracţiunilor de trafic de persoane ţine de domeniul structurilor de
combatere a crimei organizate care folosesc mijloace legale coercitive împotriva infractorilor.
De asemenea, la nivel internaţional, prin organismele de cooperare poliţienească
internaţională (INTERPOL, CEPOL) sunt organizate acţiuni de prevenire și combatere a acestui
fenomen infracţional, ce au un puternic caracter coercitiv, fiind foarte dure pentru infractori.
5) Concluzie:
Infracţiunile de trafic de persoane sunt foarte grave pentru umanitate, distrugând practic
fiinţa umană prin torturi și abuzuri continue. Este imperativă oprirea acestor fenomene de
către organele legii pentru a se putea asigura liniștea cetăţenilor.
Este necesară tragerea la răspundere penală a traficanţilor și condamnarea lor la pedepse
foarte mari pentru ca societatea să fie ferită de ei.
Globalizarea este un factor care contribuie mult la dezvoltarea acestui fenomen, dar
datorită faptului că aceasta este tendinţa actuală, organismele de cooperare internaţională
~ 257 ~
trebuie să acţioneze eficient și foarte operativ pentru a stopa acest tip de fenomen infracţional.
De asemenea, structurile din cadrul Ministerului Justiţiei trebuie să combată prin mijloace
legale (dispoziţiile existente în Codul penal, în Codul de Procedură Penală și în alte legi speciale)
toate aceste fenomene și să tragă la răspundere poenală toate persoanele care le comit.
Numai așa pot fi asigurate liniștea cetăţeanului și ordinea publică.
Bibliografie:
Constituţia României;
Codul penal;
Codul de procedură penală;
Legea nr. 678/2001;
Dr. Adrian Iacob, Tactici de Cooperare Poliţienească Internaţională, curs universitar,
edit. Sitech, Craiova, 2007;
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Nistoreanu, Elemente de criminologie, curs universitar, Univ.
Spiru Haret;
Directiva UE 2011/36/UE.
~ 258 ~
IMPLICAŢIILE PRIVIND TRECEREA LA MONEDA EURO
ASUPRA TRANSPORTURILOR DE BUNURI ŞI VALORI
EXECUTATE DE CĂTRE JANDARMERIA ROMÂNĂ
IMPLICATIONS OF THE TRANSITION TO EURO CURRENCY

ON THE TRANSPORTS OF GOODS AND VALUES CARRIED OUT
BY THE ROMANIAN GENDARMERIE
Drd. CÎRSTINA Gheorghe Daniel

Jandarmeria Română, Unitatea Militară 0260, Bucureşti
daniel.cirstina@yahoo.com
Abstract:
Security is neither a reality in itself, nor just a condition that occurs as a result of some
actions meant to remove the causes that generate tensions, conflicts and insecurity.
Security is a dynamic construction, like any other activity at a very large scale, it has a
permanent character and consists in establishing, developing, updating and continuous
modernizing of systems and processes that ensure the proper functioning of the economic,
financial, social, informational, cultural and military mechanisms, of the international
relations progress in the limits imposed by the management of conflict interests, the
prevention of conflict situations and the appropriate settlement of disputes and problems of
economic, financial, social, informational and military dynamic.
The level and complexity of objectives, guarding and protection measures are permanently
connected to the potential risk, which is quantified through the information received from the
pertaining structures or from the specialized ones and can be gradually intensified or
expanded, on categories of objectives, depending on the evolution of the operational situation.
The objectives and transportation of values guarded by gendarmes present a number of
features that differentiate them depending on destination, size and location in space, duration
and nature of activities developed, the place, role and importance they have in ensuring the
security of democratic values, the protection of public and private property, of the population
and environment, of the risks and dangers that threaten them, as well as on the nature and
level of negative effects and their consequences in the situation when the objectives has been
affected partially or totally.
Rezumat:
Securitatea nu este o realitate în sine, nici doar o stare care se realizează în urma unor
acţiuni menite să înlăture cauzele care generează tensiuni, conflicte şi insecuritate.
Securitatea este o construcţie dinamică, la fel ca oricare altă activitate de foarte mare
anvergură, are un caracter permanent şi constă în realizarea, dezvoltarea, actualizarea şi
modernizarea continuă a unor sisteme şi procese care asigură buna funcţionare a
mecanismelor economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare,
desfăşurarea relaţiilor internaţionale în limitele gestionării conflictualităţii de interese, ale
prevenirii situaţiilor conflictuale şi soluţionării oportune a diferendelor şi problemelor de
dinamică economică, financiară, socială, informaţională şi militară.
~ 259 ~
Nivelul şi complexitatea măsurilor de pază şi protecţie a obiectivelor, sunt racordate
permanent la potenţialul de risc, cuantificat în baza informaţiilor de la structurile proprii sau
cele specializate şi pot fi intensificate gradual, ori extinse, pe categorii de obiective, în
funcţie de evoluţia situaţiei operative.
Obiectivele şi transporturile de valori asigurate cu pază cu efective de jandarmi prezintă
o serie de particularităţi, care le diferenţiază în funcţie de destinaţie, dimensiuni şi
amplasare în spaţiu, durata şi caracterul activităţilor ce se desfăşoară, locul rolul şi
importanţa pe care le au în asigurarea securităţii valorilor democraţiei, protecţie proprietăţi
pubilice şi private, a populaţiei şi a mediului înconjurător, de nivelul pericolelor şi riscurilor
ce le ameninţă, precum şi de natura şi nivelul efectelor negative şi urmărilor acestora în
situaţia când obiectivul a fost afectat parţial sau total.
Keywords: Euro, security, implementation.
Cuvinte cheie: Euro, securitate, implementare.
Organisme europene responsabile în gestionarea politicii monetare în zona euro

Euro este moneda unică adoptată până în prezent de 19 din cele 28 state membre ale
Uniunii Europene, Lituania fiind ţara care s-a alăturat cel mai recent (din 1 ianuarie 2015)
grupului zonei euro. În afară de Danemarca şi Regatul Unit, care au recurs la „clauza de
exceptare” de la adoptarea monedei unice, celelalte 8 state din afara Eurosistemului, inclusiv
România, s-au angajat să adopte euro odată ce vor îndeplini criteriile de convergenţă stabilite
prin Tratatul de la Maastricht.1
Cu o populaţie de peste 318 milioane în anul 2006, zona euro este una dintre cele mai
mari economii ale lumii. Uniunea Europeană cuprinde 28 de state membre şi o populaţie de
493 milionane.2
Instituirea Uniunii Economice şi Monetare a însemnat pentru Uniunea Europeană un pas
important în direcţia realizării pieţei interne. Consumatorii şi firmele pot compara acum cu
uşurinţă preţurile şi pot selecta furnizorii cei mai competitivi din zona euro.
Introducerea bancnotelor şi monedelor euro, la data de 01 ianuarie 2002 a simplificat
călătoriile în interiorul zonei euro. Preţurile bunurilor şi serviciilor pot fi comparate fără
dificlultate, iar plăţile pot fi efectuate cu aceeaşi monedă în toate ţările participante.3
Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece
puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acţionează
în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.
Progresele înregistrate de statele membre în îndeplinirea obligaţiilor pentru realizarea
Uniunii Economice şi Monetare sunt analizate de către Comisia Europeană şi Banca Centrală
Europeană, în cadrul unui raport de convergenţă, şi prezentate Consiliului, cel puţin la fiecare
doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări (Articolul 140
alineatul (1) din Tratat). Cel mai recent raport de convergenţă a fost realizat în luna mai 2010.
Banca Centrală Europeană ( BCE) a fost înfiinţată în iunie 1998 la Frankfurt pe Main şi a
preluat funcţiile predecesorului său, Institutul Monetar European şi este principala instituţie a
1
www.bnr.ro/Procesul de pregătire pentru adoptarea monedei unice europene
2
Banca Centrală Europeană, Eurosistemul, Sistemul european al băncilor centrale, pag. 8
3
~ 260 ~
Uniunii Economice şi Monetare şi este responsabilă de gestionarea politicii monetare a zonei
euro. Banca Centrală Europeană formează împreună cu băncile centrale naţionale ale tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene, Sistemul European al Băncilor Centrale. Obiectivul
general al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea stabilităţii preţurilor.1
Temeiul juridic care reglementează organizarea şi funcţionarea Băncii Centrale Europene
îl reprezintă articolele 3 şi 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Protocolul nr.4
privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBEC) şi al Băncii Central
Europene, Protocolul nr. 15 privind unele dispoziţii referitoare la Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord, Protocolul nr 16 privind unele dispoziţii referitoare la
Danemarca, anexate la TUE şi TFUE.
Conform tratatelor, în rândul responsabilităţilor principale ale Băncii Centrale Europene se
numără şi aplicarea politicii monetare în zona euro. Aceasta este singura abilitată să autorizeze
emisiunea de bancnote euro. Statele membre pot emite monede metalice euro sub rezerva
aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii ( articolul 128 din TFUE).
Preşedintele Băncii Centrale Europene prezintă Parlamentului European un raport
referitor la chestiunile de politică monetară în cadrul unui dialog monetar trimestrial. De
asemenea Banca Centrală Europeană elaborează un raport anual referitor la politica monetară
care este prezentat Parlamentului. Parlamentul adoptă o rezoluţie referitoare la acest raport
anual. În plus, Banca Centrală Europeană elaborează un raport anual referitor la activitatea de
supraveghere, pe care preşedintele Consiliului de supraveghere îl prezintă Parlamentului.
Acţiunile pregătitoare participării la zona euro constau în îndeplinirea criteriilor de
convergenţă nominală referitoare la inflaţie şi dobânzi apropiate de cele ale ţărilor din zona
euro, stabilitate a cursului de schimb, deficit şi datorie publică scăzute. În plus, determinarea
gradului de sustenabilitate a procesului de convergenţă este posibilă prin analiza unor
indicatori de aliniere structurală (convergenţă reală), precum nivelul PIB pe locuitor, gradul
de deschidere a economiei, structura economiei, finanţarea deficitului de cont curent, costul
forţei de muncă, gradul de intermediere financiară etc.
O altă cerinţă este continuarea procesului de preluare şi transpunere în legislaţia
naţională a reglementărilor comunitare (convergenţa juridică).
Băncile centrale naţionale din Eurosistem au personalitate juridică (potrivit legislaţiei
statului respectiv), diferită de cea a Băncii Centrale Europene. În acelaşi timp, ele fac parte
integrantă din Eurosistem, care este responsabil pentru stabilitatea preţurilor în zona euro şi
îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu orientările şi instrucţiunile Băncii Centrale
Europene în îndeplinirea atribuţiilor încredinţate Eurosistemului.2
Băncile centrale naţionale sunt implicate în procesul de aplicare a politicii monetare
unice a zonei euro. Acestea efectuează operaţiuni de politică monetară, precum furnizarea de
lichiditate instituţiilor de credit şi asigură decontarea plăţilor scripturale interne şi
transfrontaliere. De asemenea realizează operaţiuni de gestionare a rezervelor internaţionale
în nume propriu şi ca agenţi ai Băncii Centrale Europene.
Conform legislaţiilor naţionale băncile centrale naţionale pot avea şi alte atribuţii în afara
celor care vizează politica monetară. Anumite bănci centrale naţionale sunt implicate în
activităţi de supraveghere bancară sau îndeplinesc rolul de trezorier al statului.
1
2
~ 261 ~
Procesul de pregătire a României pentru trecerea la euro
Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un
orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Conform
prevederilor celei de-a noua ediţii a Programului de Convergenţă (2015-2018), anul 2019 este
menţinut de către autorităţile române ca obiectiv pentru adoptarea monedei unice,
angajamentul asumat reprezentând un reper important pentru promovarea reformelor, atât a
celor bugetare, cât şi a celor structurale, necesare pentru sporirea competitivităţii economiei.
În acest sens, aderarea României la Pactul Euro Plus asigura adoptarea de măsuri menite să
conducă la creşterea competitivităţii şi evitarea dezechilibrelor macroeconomice.1
Din punct de vedere administrativ, similar acţiunilor celorlalte noi state membre,
autorităţile din România au instituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a
monedei unice.
Începând din luna mai 2011, coordonarea la nivel naţional a pregătirilor pentru adoptarea
euro se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus de
primul-ministru, şi din care mai fac parte guvernatorul Băncii Naţionale a României,
ministrul Finanţelor Publice, miniştri şi conducători ai altor instituţii guvernamentale,
reprezentanţi ai asociaţiilor patronale şi sindicale.
Începând din februarie 2010, în cadrul Băncii Naţionale a României funcţionează
Comitetul de pregătire a trecerii la euro, care reprezintă un forum de dezbatere a
problematicilor legate de convergenţa nominală şi reală, menit să susţină procesul decizional
al băncii centrale în ceea ce priveşte participarea României, cu drepturi depline, la Uniunea
Economică şi Monetară. Din luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitaţi permanenţi
reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice.2
Până în prezent,în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o
serie de documente referitoare la: 3
• experienţa altor ţări în pregătirea trecerii la euro;
• stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de
echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro, proiecţii privind
evoluţiile demografice din România,proiecţia cheltuielilor pe termen lung cu îmbătrânirea
populaţiei, evaluări privind convergenţa reală a României, prezentări privind rapoartele de
convergenţă ale BCE, etc.);
• mecanisme şi concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene în sfera
guvernanţei economice şi a consolidării Uniunii Economice şi Monetare;
• documentele programatice ale Guvernului României.
Stabilirea coordonatelor procesului de adoptare a euro necesită o evaluare bine
fundamentată, iar asumarea publică a procesului de adoptare a monedei euro trebuie să
beneficieze de consens naţional, neinfluenţată de diferenţe doctrinare sau de ciclul electoral,
astfel încât să se materializeze într-o coordonare a politicilor economice şi strategice.
Aderarea la spaţiul euro rămâne în continuare un obiectiv fundamental pentru România,
însă ţara noastră nu poate intra nepregătită.
1
2
3
~ 262 ~
Implicaţiile trecerii la moneda euro asupra securităţii obiectivelor financiar
bancare, precum şi asupra transporturilor de bunuri şi valori
Având în vedere activităţile desfăşurate pentru implementarea monedei europene pe piaţa de
capital românească, precum şi posibilele efecte ale acestei reglementari, securitatea mediului
financiar ar trebui analizată ţinând cont de următoarele aspecte, fără a se rezuma doar la acestea:
• Atractivitatea sporită a monedei europene faţă de moneda naţională pentru

infractori sau grupuri infracţionale.
Întrucât aria de utilizare a monedei EURO este mult mai largă decât cea a monedei
naţionale, interesul pentru sustragerea acesteia este mult mai mare, ne mai fiind vorba doar
despre infractori sau grupuri infracţionale locale, ci şi despre cele regionale sau internaţionale
cu modalităţi de acţiune total diferite.
De aceea, în cadrul procesului de pregătire a României pentru implementarea monedei
europene ar trebui inclusă şi instruirea structurilor/organismelor/organizaţiilor/ instituţiilor
responsabile de asigurarea măsurilor de securitate pentru prevenirea, contracararea sau
eliminarea efectelor acţiunilor acestor grupări.
Pe de altă parte, va trebui intensificată colaborarea cu structurile regionale/
europene/internaţionale cu responsabilităţi în domeniul securităţii financiar-bancare şi
fructificată la maxim experienţa şi informaţiile oferite de acestea.
• Necesitatea implementării fizice a monedei euro pe piaţa de capital

Pentru a putea fi folosită, moneda Euro trebuie injectată în piaţa, activitate ce ar
presupune un amplu proces de transportare a acesteia prin diferite modalităţi de transport
(aerian, rutier etc.). Pe de altă parte, după funcţionarea în paralel pe o perioadă delimitată de
timp, moneda naţională ar trebui retrasă de pe piaţă
Asigurarea condiţiilor de securitate pentru aceste transporturi este o responsabilitate
imensă pentru orice forţă angrenată în acest proces.
Întregul proces de asigurare a condiţiilor de securitate trebuie reanalizat şi regândit în
funcţie de importanţa monedei euro. Pe lângă personalul implicat efectiv în securitatea
transporturilor şi o tehnică de ultimă generaţie folosită, trebuie pusă la punct în cele mai mici
detalii şi colaborarea cu toate structurile din cadrul Sistemului Naţional de Apărare, Ordine
Publică şi Siguranţă Naţională.
• Posibilitatea emiterii de capital euro în România

Îndeplinirea condiţiilor pentru baterea monedei EURO de către RA Monetăria Statului
şi/sau tipărirea bancnotelor de către RA Imprimeria BNR, trebuie să aducă unele modificări şi
în ceea ce priveşte securitatea acestor locaţii.
În primul rând, se impune ca întregul mecanism de securitate (identificarea, analizarea şi
exploatarea riscurilor şi vulnerabilităţilor; dispunerea personalului destinat pentru securitate
şi completarea/îmbinarea acestuia cu sistemele tehnice de securitate etc.) să fie regândit în aşa
fel încât să poată inhiba ameninţările ce vizează instituţia, activităţile desfăşurate de aceasta
sau personalul acesteia.
În al doilea rând, se impune ca la aceste obiective să fie instalate sisteme tehnice de
securitate de ultimă generaţie, sisteme care să fie deservite de personal special pregătit şi
calificat pentru această activitate.
~ 263 ~
• Posibilitatea extinderii competenţei teritoriale a forţelor şi în afara teritoriului
naţional.
Având în vedere faptul că un procent considerabil din transporturile de bunuri şi valori
aparţinând entităţilor române au punctul de destinaţie/expediţie în afara teritoriului naţional
asigurarea condiţiilor de securitate pe întregul itinerar de deplasare de către România ar putea
fi o posibilitate care merită exploatată.
Pentru aceasta, trebuie gandite, iniţiate, analizate, adoptate şi puse în practică
parteneriate/acorduri bi sau multilaterale prin care competenţa teritorială a forţelor române să
poate fi extinsă şi în afara teritoriului naţional, prin care forţelor române să li se permită
desfăşurarea unor acţiuni militare cu personal înarmat în afara teritoriului naţional.
Procesul de transport al banilor şi a valorilor reprezintă, de mult timp, pentru infractori
ţinta preferată, pentru că în acest mod se poate obţine într-un timp foarte scurt o sumă mare
de bani şi alte valori.
Instituţiile financiar-bancare cu un număr mare de sucursale, datorită numeroaselor
transporturi de bani, apelează la serviciile Jandarmeriei Române pentru asigurarea securităţii
acestora.
Transporturile de numerar şi alte valori între centrala instituţiei (bănci centrale) şi
sucursalele sale, precum şi între aceasta şi alte instituţii, se fac, de regulă, cu mijloace de
transport auto, anume destinate acestei activităţi (autodube speciale), proprii sau angajate pe
baze contractuale de la instituţii specializate.
• Posibiltatea unui eşec în implementarea măsurilor specifice de trecere la euro

Eşecul implementării măsurilor de trecere la moneda unică europeană ar produce haos în
mediul financiar-bancar, instabilitate economică a ţări, fapte ce ar genera mişcări populare de
mare amploare. În aceste condiţii desfăşurarea normală a activităţilor financiar-bancare şi a
transporturilor de bunuri şi valori ar putea fi afectată.
Autorităţile statului trebuie să fie pregătite să asigure şi să menţină ordinea şi siguranţa
publică şi chiar să o restabilească în caz de necesitate, în situaţia producerii unor astfel de mişcări,
concomitent cu menţinerea unui standard optim de securitate a mediului financiar-bancar.
Riscuri şi vulnerabilităţi actuale la adresa ordinii şi siguranţei publice

Riscurile, ameninţările, provocările, tensiunile fac parte din dinamica vieţii planetare, din
dinamica vieţii umane, există şi vor exista cât există lumea. Ele sunt greu de identificat,
întrucât au determinaţii complexeşi, mai ales, foarte greu de localizat,evaluat şi
dezamorsat.Cu toate acestea procesul de investigare, cunoaştere şi ameliorare a lor este
continuu, absolut necesar şi preocupă în cel mai înalt grad societatea omenească.
Proliferarea noilor riscuri şi ameninţări amplifică aspectele de insecuritate ale mediului
global. Gflobalizarea este principalul fenomen care influenţează mediul de securitate, creând
atât oportunităţi de dezvoltare, cât şi noi riscuri şi ameninţări.
Conceptele de pericol, ameninţare, risc şi vulnerabilitate au fost definite de diverse teorii
şi abordări doctrinare din domeniul securităţii.
Actuala evoluţie social-politică implică noi riscuri şi ameninţări pe fondul factorilor
acociaţi persistenţei vulnerabilităţilor interne de natură să favorizeze organizarea şi comiterea
unor acte violente cu consecinţe grave referitoare la integritatea personalului şi la intergitatea
obiectivelor asigurate cu pază şi a valorilor manipulate pe timpul executării isiunilor.
~ 264 ~
Necesitatea realizării unui climat adecvat de siguranţă pentru instituţiile financiar-
bancare derivă din următoarele considerente:
- sumele importante de bani, precum şi alte valori considerabile aflate în posesia sau
în păstrarea instituţiilor financiar-bancare, pot fi puse în pericol prin spargeri, atacuri
informaţionale, declanşarea unui incendiu ori prin producerea altor catastrofe naturale;
- clienţii, aflaţi uneori în număr mare în clădirile instituţiei, precum şi angajaţii
instituţiilor pot fi puşi în pericol de un atac armat, de declanşarea unui incendiu sau de
producerea altor catastrofe naturale;
- angajaţii instituţiilor pot fi luaţi ostatici, în vederea obţinerii unor sume de bani sau
altor valori ori servicii, prin şantaj;
- credibilitatea instituţiilor şi buna desfăşurare a serviciilor acestora pot fi
ameninţate prin acţiuni sau atacuri informaţionale;
- penetrarea măsurilor de siguranţă şi falsificarea înscrisurilor de valoare pot aduce
pe lângă pierderi valorice imediate şi pierderea încrederii în instituţie, producând, prin
consecinţe, alte pierderi importante de valori;
- atacurile împotriva instituţiilor financiar-bancare şi a transporturilor de bunuri şi
valori pot fi elaborate cu profesionalism, pregătite cu migală şi au o multitudine de forme de
manifestare greu de anticipat: se desfăşoară cu repeziciune, sunt deosebit de violente şi pot
pune în pericol atât vieţi omeneşti, cât şi întreaga activitate a instituţiei atacate;
- de cele mai multe ori, bunurile dobândite în urma atacurilor împotriva instituţiilor sunt
greu de recuperat, iar pierderile datorate incendiilor sau dezastrelor sunt adesea irecuperabile.
La nivelul Uniunii Europene, conform Strategiei Naţionale de Ordine şi Siguranţă
Publică 2015 – 2020, au fost identificaţi o serie de factori favorizanţi şi vulnerabilităţi care
pot fi exploataţi de elementele infractoare în desfăşurarea activităţilor ilicite astfel:1
- criza economică;
- nodurile importante de transport;
- comunităţile din diaspora;
- corupţia;
- entităţi constituite ilegal prin care se realizează activităţi ilicite;
- atitiudinea şi comportamentul publicului faţă de anumite infracţiuni;
- raportul între riscuri şi beneficii în urma savârşirii unui anumit tip de infracţiuni;
- uşurinţa entităţilor infracţionale de a pătrunde pe pieţele de desfacere;
- internetul;
- comerţul electronic;
- legislaţia şi oportunităţile transfrontaliere;
- furtul de identitate şi frauda prin folosirea documentelor falsificate.
La nivel naţional, amploarea şi diversitatea fenomenului infracţional, modalităţile de
manifestare, persistenţa, gradul de generalizare, precum şi caracterul pronunţat transfrontalier al
acestuia, mobilitatea crescută a grupărilor de criminalitate organizată, utilizarea de către acestea
a noilor tehnologii IT&C, fac necesară dezvoltarea unei abordări mai flexibile şi capabile să
asigure reacţii oportune la nivel instituţional pentru combaterea fenomenului infracţional.
Categoriile de infracţiuni savârşite de grupările de criminalitate cu impact major asupra
1
Strategia Naţională de Ordine şi Siguranţă Publică 2015 – 2020, pag.5
~ 265 ~
ordinii publice şi siguranţei cetăţeanului, conform stategiei menţionate anterior sunt următoarele:1
- consumul şi traficul de droguri;
- traficul de fiinţe umane;
- migraţia ilegală;
- frauda şi evaziunea fiscală;
- contrabanda cu produse accizabile şi alte operaţiuni ilicite preferate de reţelele
infracţionale;
- contrafacerea şi infracţiunile care aduc atingere drepturilor de proprietate
intelectuală;
- corupţia;
- criminalitatea informatică;
Atât pericolele, cât şi riscurile şi vulnerabilităţile pot fi analizate în funcţie de natura
surselor sau domeniul în care se manifestă, rezultând mai multe categorii, dintre care, cele
mai importante sunt cele politice, sociale, economice, militare, culturale şi de mediu.
Vulnerabilitatea este o breşă sau o slăbiciune în proiectarea şi implementarea sistemului
securităţii naţionale a unui stat, slăbiciune care ar putea fi expolatată, accidental sau
intenţionat, de către o ameninţare la adresa securităţii unui stat.
Riscul este probabilitatea ca o ameninţare să exploateze o vulnerabilitate a unei ţări,
efectul fiind compromiterea obiectivelor strategice ale acesteia.
Managementul securităţii reprezintă o absorbţie controlată şi o gestiune eficientă a
factorilor de risc, ameninţărilor şi pericolelor cu impact asupra intereselor de securitate a
individului, comunităţilor, statelor, alianţelor de state.
Concluzii
Amploarea şi consecinţele fenomenului infracţional şi factorii de risc existenţi pe plan
internaţional şi intern, sunt suficiente elemente pentru ca, Jandarmeria şi personalul unităţilor cu
atribuţii în paza şi protecţia obiectivelor să trateze cu toată seriozitatea misiunile din subordine, în
special cele de asigurare a protecţiei obiectivelor financiar – bancare şi cele de transport valori
Încercările de intimidare a forţelor care asigură paza şi protecţia obiectivelor financiar –
bancare precum şi încercările de penetrare a dispozitivelor de pază şi protecţie, jafurile
organizate la diferite instituţii financiare sunt probleme ce mă îndeamnă să evidenţiez unele
aspecte semnificative de care trebuie să se ţină cont:
- atenţia grupurilor infractoare, multe „ şcolite” în afara graniţelor s-a concentrat
asupra loviturilor executate „ la punct fix”, după o documentare foarte amănunţită;
- în actualele condiţii ale democratizării şi liberalizării instituţiilor statului, accesul
liber al cetăţenilor în incinta obiectivelor financiar - bancare constituie o realitate obiectivă de
care trebuie să ţină cont orice unitate mandatată cu paza şi protecţia obiectivelor de acest tip;
- criza financiară cu toate implicaţiile ei a afectat, vrem nu vrem, şi securitatea
obiectivelor financiar – bancare prin sporirea riscurilor şi vulnerabilităţilor la adresa acestora;
- imposibilitatea folosiri armamentului în zonele cu public numeros sau în clădiri, în
condiţiile Legii 17/1996 pentru anihilarea, imobilizarea atacatorilor poate produce o reacţie
imprevizibilă din partea agresorului, care de regulă, se soldează cu luarea de ostateci sau
chiar cu victime.
1
Strategia Naţională de Ordine şi Siguranţă Publică 2015 – 2020, pag.6
~ 266 ~
Dintre toate naţiunile rămase deocamdată în afara Eurozonei, cel mai recent
Eurobarometru al Comisiei Europene arată că, 68% români sunt de acord cu adoptarea euro
faţă de media europeană de 49%. Sondajul a acoperit cetăţeni din Bulgaria, Cehia, Croaţia,
Ungaria, Polonia, România şi, în premieră, Suedia.1
Bibliografie:
http://www.bnr.ro
http://cursdeguvernare.ro
http://www.mediafax.ro
http://www.gandul.info
http://www.ecb.europa.eu
1
Comisia Europeană, Reprezentanţa din România, Eurobarometru ,15.08.2015.
~ 267 ~
MIGRAȚIA – PROCEDURĂ COMPLEXĂ
MIGRATION – COMPLEX PROCEDURE
CIUCĂ Anamaria
consilier juridic
ciuca.am@gmail.com
Abstract:
Migration crisis experienced a very fast development. It was marked of the challenges
regarding accommodation of new entrants and the processing of asylum applications.
Currently in the European States, there is a considerable number of migrants. The routes
used by migrants are varied, but most of them arrive in Europe through the Balkan route.
Another moot point is the issue of European countries that will accept to take refugees from
Turkey. In the entire country were created so-called reception centres, where the processing
of asylum applications is done much faster. For example, in Germany, in the entire country
were created so-called reception centres, where the processing of asylum applications is
done much faster. On average, the simple cases are resolved within a week at these centers.
In fact, the phenomenon of migration has gained amplitude throughout Europe, involved
States trying to find convenient solutions. More and more routes become relevant to
migrants, increasing in this way the diversity of modes of action and movement. In the issue
of migrants, particular importance should be given to the Dublin Regulation, as regards both
the rules and their implementation. These regulations shall submit at the same time both a
series of advantages and disadvantages, as well as a series of action lines. The efforts carried
out at the level of welcoming countries are considerable, considering the number of people
involved in order to resolve promptly the concerned situation. A moot point is the receipt by
the European countries of migrants from Turkey. At the same time the question arises if
whether the entire burden will be borne by only a few States, with Germany in the lead, then
everything will fail?
Rezumat:
Criza imigranților a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă. Aceasta a fost caracterizată de
provocările privind găzduirea noilor veniți și de prelucrarea cererilor de azil. În prezent în
statele europene se află un număr considerabil de migranți. În prezent rutele folosite de către
migranți sunt variate, însă cei mai mulți ajung în Europa pe ruta balcanică. O altă chestiune
controversată ține de problematica țărilor europene ce vor accepta să preia refugiații din
Turcia. Printre cei ale căror cereri de azil au fost procesate s-au numărat în premieră și
refugiați sosiți în ultima perioadă în Germania. În întreaga țară au fost create așa-numite
centre de primire, unde procesarea cererilor de azil se face mult mai rapid. În medie,
cazurile simple sunt rezolvate într-o săptămână la aceste centre. În fapt, fenomenul migrației
a luat amploare pe tot teritoriul Europei, statele implicate încercând găsirea unor soluții
convenabile tuturor. Din ce în ce mai multe rute devin relevante pentru migranți, sporind în
acest fel diversitatea modurilor de acțiune și deplasare a acestora. În problematica
migranților, o importanță deosebită trebuie acordată regulamentului Dublin, atât în ceea ce
~ 268 ~
privește regulile cât și punerea lor în aplicare. Aceste regulament prezintă totodată atât o
serie de avantaje și dezavantaje, cât și o serie de linii de acțiune. Eforturile efectuate la
nivelul țărilor primitoare sunt considerabile, având în vedere numărul de persoane
angrenate în vederea rezolvării cu promptitudine a situației în cauză. O chestiune
controversată o reprezintă problematica primirii de către țările europene migranților din
Turcia. Totodată dacă se pune problema dacă întreaga povară va fi suportată de doar câteva
state, cu Germania în frunte, atunci totul va eșua?
Keywords: migrants, crisis, Europe, asylum application.
Cuvinte cheie: migranți, criză, Europa, cerere de azil.
Considerații generale:
Despre cel care se îndreaptă către o nouă țară în căutarea unor oportunități mai bune din
punct de vedere economic, găsirea unui mediu profesional superior ori a unor căi de acces
mai larg la familie, cultură sau religie, se presupune că este angajat într-un proces de migrație
(emigraţie din ţara de origine şi imigraţie în ţara de destinaţie).
Migraţia unui număr foarte mare de oameni din zonele afectate de război în alte zone non-
conflictuale are urmări multiple. Enumerăm doar câteva: destabilizează economia ţărilor de
destinaţie; facilitează acţiunile criminalităţii organizate transfrontaliere şi a terorismului; generează
ură şi violenţă xenofobă şi rasială1. Migrația, ca un fenomen complex, o cunoscut o dezvoltare
importantă și destul de agresivă în ultima perioadă, atingând un potențial stadiu de conflict.
O posibilă scindare a Europei.

În vreme ce criza financiară a împărțit UE în creditori și debitori, generând o falie între nord
și sud, criza refugiaților produce o nouă scindare între est și vest. Azi nu asistăm doar la o lipsă de
solidaritate, așa cum se poate auzi în UE, ci la o ciocnire între diferite feluri de solidaritate: între
solidaritatea națională, etnică și religioasă, pe de o parte, și responsabilitatea noastră ca oameni, pe
cealaltă parte. Criza refugiaților a făcut clar faptul că Europa de Est simte acele valori
fundamentale pe care se bazează Uniunea Europeană, ca o amenințare, în timp ce pentru mulți din
Europa de Vest tocmai aceste valori universale se află în centrul noii identități europene. Din
punctul de vedere al Occidentului, această abordare este imorală, chiar scandaloasă. În timp ce
aproape zece la sută din populația germană a participat la acțiuni de ajutorare a solicitanților de
azil, oamenii din Europa de Est nu sunt foarte interesați de tragedia refugiaților.
În cele mai multe țări din Europa de Vest, criza refugiaților a dus la o polarizare a
societății, la o confruntare între partizanii și adversarii politicii ușilor deschise, între cei care
deschid casele lor pentru refugiați și cei care dau foc adăposturilor pentru refugiaţi.
Importanța sistemului Dublin

Dezavantajul sistemului Dublin2 este că acele câteva state care se află pe rutele
refugiaților, cum sunt Grecia și Italia, duc tot greul. Dacă toate celelalte state membre ar fi
1
Alexandra Sarcinschi, Migraţie şi securitate, Bucureşti, 2008, p. 5
cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/migratie_si_securitate.pdf
2
http://www.unhcr centraleurope.org/_assets/files/content/what_we_do/pdf_ro/eu_aslyum_policy/
Regulamentul_Dublin.pdf;
~ 269 ~
aplicat riguros regulile sistemului Dublin, n-ar fi venit aproape niciun refugiat în Germania
sau în Suedia. Aproape toți ar fi trebuit să-și depună cererile de azil în Grecia sau în Italia, ar
fi fost duși acolo în centre de primire iar apoi, în funcție de dosar, ar fi fost acceptați sau
respinși. Luând în considerare sutele de mii de refugiați, ambele state s-ar fi simțit
nedreptățite.
În timp ce Germania a acceptat această situație timp îndelungat, alții și-au închis porțile și
apoi au blocat ruta balcanică. Austria are de gând să închidă Pasul Brenner pentru migranți, care
s-ar putea în aceste condiții să treacă din nou în număr mare peste Marea Mediterană și prin Italia.
În momentul de față, politica europeană de azil înseamnă în primul rând ”fiecare pentru
el”. Cine își dorește reforme în direcția unei distribuiri corecte și a unei europenizări ar trebui
să-și aducă aminte că, în toamnă, statele UE au decis unanim să distribuie 160.000 de
refugiați din Grecia și Italia în toată Uniunea Europeană. Dar numărul celor care au fost într-
adevăr distribuiți e atât de mic iar rezistența atât de mare, încât n-are niciun rost să ne facem
iluzii despre alte propuneri de soluționare a problemei. O chestiune controversată
Dintre ele face parte și un mecanismul de distribuire a refugiaților, opțiunea a doua a
Comisiei. Cancelara federală a fost interesată de această idee, dar s-a lovit aproape peste tot
de refuzuri. Alții au criticat faptul că, fără asigurarea serioasă a granițelor externe, ar fi o
invitație la imigrare fără limite. Dar acesta este marele avantaj al Sistemului Dublin: există
responsabilități clare, iar țările către care se îndreaptă refugiații au interesul să își securizeze
propriile granițe și inclusiv cele externe ale Uniunii Europene.
Tot multe de făcut ca urmare a apariției migranților

Criza refugiaților a fost caracterizată de provocările privind găzduirea noilor veniți și de
prelucrarea cererilor de azil. În ambele aspecte, situația s-a relaxat între timp în Germania.
Dar criza nu s-a încheiat.
În martie, au venit în Germania 5000 de refugiați. Adică în jur de 200 pe zi. Puțin în
comparație cu perioada anterioară - în ianuarie se înregistrau încă 2000 de nou sosiți pe zi.
Ultimele date au fost făcute publice la Berlin de ministrul de Interne Thomas de Maizière.
Scăderea masivă se datorează în mod esențial închiderii rutei balcanice, conform celor
spuse de către ministrul federal. Disputa cu Austria și cu țările din vestul Balcanilor ar fi fost
între timp stinsă, a precizat de Maizière. Motivul: ar exista acum premisele unei reduceri
sustenabile a numărului de azilanți, după adoptarea acordului UE-Turcia, securizarea mai
bună a granițelor externe ale UE și adoptarea unei abordări europene în criza refugiaților.
În această cheie de lectură, Germania și-ar fi impus până la urmă punctul de vedere. La
întâlnirea interguvernamentală germano-franceză, cancelara Angela Merkel a reiterat că
soluția ar fi securizarea granițelor externe ale Uniunii și nu închiderea frontierelor naționale.
Nu există o prognoză anuală cu privire la migranți

Totuși, o singură rută posibilă de migrație a fost până acum "închisă". În Libia așteaptă
probabil sute de mii de refugiați - în principal din țări africane - să ia calea Europei.
La o reuniune de experți pe tema politicii privind refugiații, organizată de Academia
federală pentru politică de azil, a fost prezentată oficial o nouă hartă pe care erau desenate
peste 20 de noi rute posibile spre Europa. În acest context, ministrul german de Interne nu a
dorit să facă estimări privind o prognoză anuală a numărului de refugiați așteptați în
Germania în 2016, ca urmare a faptului că astfel de precizări ar fi neserioase.
~ 270 ~
Eforturile funcționarilor
În Germania se află sute de mii de refugiați care trebuie încă "procesați" de autorități. În
acest sens, există două surse privind aceste date. Una ar fi așa-numitul Easy-System, în care
sunt înregistrați refugiații, cealaltă ar fi contabilizarea numărului cererilor de azil depuse.
Pentru aceasta din urmă este responsabil Oficiul federal pentru migrație și refugiați (BAMF).
Autoritatea respectivă a primit în ultimele luni personal suplimentar și a fost parțial
reorganizată cu ajutorul unor experți externi. Numărul cererilor de azil procesate s-a triplat în
primul trimestru din 2016, comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, conform celor
anunțate public de către șeful BAMF Frank-Jürgen Weise. Două treimi din cei care au depus
cereri de azil au primit aprobarea de a rămâne în Germania.
Printre cei ale căror cereri de azil au fost procesate s-au numărat în premieră și refugiați
sosiți în ultimele trei luni în Germania. În întreaga țară au fost create așa-numite centre de
primire, unde procesarea cererilor de azil se face mult mai rapid. În medie, cazurile simple
sunt rezolvate într-o săptămână la aceste centre. De exemplu, pentru azilanți din Siria, care de
regulă primesc drept de rămânere, sau pentru azilanți din vestul Balcanilor, care în marea
majoritate a cazurilor sunt respinși.
O înregistrare mai bună

Aproape 2000 de refugiați pe zi au fost înregistrați în primul trimestru în Easy-System1,
care adună datele la nivel central. Mult mai multe înregistrări decât refugiați nou-sosiți în
Germania în această perioadă. Explicația: așa-numita Easy-Gap - mii de refugiați nu se
înregistraseră anterior în Germania. Numărul celor care rămân în afara registrelor oficiale
devine însă tot mai mic.
Alte căi spre Europa

O altă chestiune controversată: care țări europene vor accepta să preia refugiații din
Turcia? Dacă se va ajunge ca întreaga povară să fie suportată de doar câteva state, cu
Germania în frunte, atunci totul va eșua? Îngrijorătoare sunt și perspectivele refugiaților
sirieni de a ajunge legal în Europa. Dacă sunt acceptați pe moment doar 72.000 din cei 2,7
milioane de refugiați sirieni din Turcia, mulți dintre aceștia vor continua să încerce să ajungă
ilegal în UE. Există și alte căi de acces, nu doar cea prin insulele grecești și mai departe pe
acum închisa rută balcanică.
În plus, țări precum Ciprul amenință din motive de ordin politic să blocheze totul cu un
veto. Nicosia amenință că va face acest pas atât timp cât Turcia nu recunoaște statul Cipru,
membru al UE.
Există mai mult decât o rută balcanică

Devin astfel din ce în ce mai relevante alte rute pentru refugiați, de-a lungul Balcanilor:
Ce preferă refugiații? Cei mai mulți refugiați ajung în momentul de față în Europa pe ruta
balcanică. Cu toate acestea, tot mai multe state UE își doresc să canalizeze accesul acestora
sau chiar să îl stopeze.
Există o serie de posibile rute, printre care și:
1
http://www.bamf.de/DE/Startseite/startseite-node.html.
~ 271 ~
• Ruta centrală prin Macedonia
În momentul de față, Macedonia finalizează gardul de la granița cu Grecia: un gard
dublu, de 2,5 m înălțime, cadou din partea Ungariei, care are deja experiență în domeniu..
Autoritățile se bazează și pe granița naturală, pentru că mai departe, în est și în vest, terenul
devine dificil de trecut, din cauza munților și a lacurilor. În plus, acolo patrulează și trupele
statelor Visegrad, împreună cu colegii macedoneni.
Din noiembrie 2015, pe ruta balcanică au fost lăsați să treacă numai refugiați din Siria,
Irak și Afganistan. Aceștia sunt considerați refugiați de război. Mulți alții, majoritatea
originari din nordul Africii, din Magreb, încearcă să treacă granița macedoneană cu
pașapoarte false sau să treacă peste granița naturală, cu ajutorul călăuzelor. Dar chiar și
refugiații cărora li se permite intrarea trebuie să aștepte tot mai mult în benzinăriile și
campusurile grecești: Macedonia acceptă maxim 2.000 de refugiați pe zi.
• Ruta prin Bulgaria

Aproximativ 9% din refugiații care au trecut prin Serbia în vara trecută nu veneau din
Macedonia, ci din Bulgaria, conform informațiile au fost oferite de presa sârbă. Ceea ce
înseamnă că zeci de mii de refugiați au venit spre vestul Europei prin Bulgaria. Pe hartă,
această rută pare chiar atractivă: Bulgaria și Turcia împart o graniță terestră de 240 km,
prevăzută numai parțial pe partea bulgară cu un gard. Trecând prin Istanbul și prin orașul de
graniță Edirne, refugiații nu mai sunt nevoiți să călătorească peste Marea Egee și nici să
plătească 1.200 dolari călăuzelor.
• Ruta balcanică prin est

România a văzut până acum semnificativ mai puțini refugiați decât țările vecine, de aici
și creativitatea în ceea ce privește trecerea ilegală a graniței. În ianuarie, au fost arestați
trecând granița 60 de oameni veniți din Pakistan, Irak, Maroc, Afganistan și Somalia.
Din iunie anul trecut, au fost prinși zeci de migranți care vroiau să treacă cele două
poduri peste Dunăre, sau, mai rar, cu bărcile, spre România. Autoritățile vorbesc și despre
refugiați sosiți dinspre Ucraina și Republica Moldova - majoritatea afgani, care au ales să se
refugieze prin Asia Centrală. Următoarea etapă a refugiaților ar fi Ungaria.
• Ruta pe Marea Adriatică

”Au apărut deja noi rute prin Albania. De acolo se merge mai departe prin Muntenegru și
Croația, ceea ce am vrea să evităm”1.A fost primul politician care a menționat ruta pe Marea
Adriatică. Până în acel moment, au existat mai multe speculații. Dar până acum nu s-a decis
mai nimeni pentru această rută.
• Ruta prin Kosovo

Dacă la un moment dat refugiații vor fi nevoiți să ocolească Macedonia, s-ar putea să
aleagă și drumul prin Albania și Kosovo mai departe către Serbia. Serbia încă nu recunoaște
independența Kosovo. Din acest motiv, elita politică sârbă va avea dificultăți să controleze
granița fostei sale provincii din sud. Aceasta nici nu ar fi o graniță, ci un fel de ”linie
administrativă”, se aude la Belgrad. Experții însă cred că această rută ar fi mai puțin probabilă.
1
Acestea au fost, la finele lunii ianuarie, declarațiile lui Ranko Ostojić, fostul ministru de Interne al Croației.
~ 272 ~
Care va fi rută preferată în viitor nu se știe încă. Însă un lucru este cert, și anume că
există posibilitatea ca acest fenomen să atingă niște limite greu de imaginat.
Concluzii:
Fenomenul complex al migrației are ca la bază o serie de problematici atât de origine
economică cât și umană, politică, rasială, etc., atrăgând în jocul său o serie de actori de pe
toate scenele lumii.
Deşi migraţia, astfel cum a fost cunoscută în perioada trecută, în special, „migraţia
creierelor” are efecte pozitive asupra economiei ţărilor de destinaţie, actualul tip de migrație
apare ca enigmă, ale cărei rezolvări tind a fi din ce în ce mai greu de descoperit.
Bibligrafie:
Alexandra Sarcinschi, Migraţie şi securitate, Bucureşti, 2008,
cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/migratie_si_securitate.pdf
Mădălina Ţugui, Migration effects on economic growth under the conditions of the
global crisis http://www.asecib.ase.ro/simpozion/2009/full_papers/pdf/39_ Tugui_ro.pdf;
I. Dragoman, Realitatea relaţiilor internaţionale sau umanizarea junglei naţiunilor.
http://www.bamf.de/DE/Startseite/startseite-node.html.
http://www.migrationpolicy.org/pubs/Immigration_Since_9-11.pdf;
http://www.unhcrcentraleurope.org/_assets/files/content/what_we_do/pdf_ro
/eu_aslyum_policy/ Regulamentul_Dublin.pdf.
~ 273 ~
INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE SPIONAJ DIN
PERIOADA INTERBELICĂ. STUDIU DE CAZ: AFACEREA
SKODA
INVESTIGATING THE SPY CRIMES DURING

THE INTERWAR PERIOD. CASE STUDY: SKODA AFFAIR
Drd. COCOARĂ Iacob-Adrian

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, București
cocoaradrian@yahoo.com
Abstract:
In this article I intend to analyze one of the most important acts of corruption in the
interwar period that represented a threat to national security, „Skoda Affair.” The subject is
the equipment of the Romanian army with upgraded, hi-tech weapons and ammunition,
specific to the year 1930.
The theme is particulary interesting as the mentioned acts of corruption involve the main
political leaders of the time, especially the leaders of the National Peasant Party (PNȚ) and the
National Liberal Party (PNL). The legal research on the discovery of some disciplinary,
contravention or criminal offenses was executed, on the one hand by a parliamentary committee.
Regarding the investigation carried out by the Military Prosecutor, it became informed
after the inspection of the Bucharest tax authorities at the representative Skoda, coordinated
by Bruno Szeletzky.
Rezumat:
În prezentul articol mi-am propus să analizez una dintre cele mai importante fapte de
corupţie din perioada interbelică, care a reprezentat o amenințare la adresa siguranței
naționale, „Afacerea Skoda”. Subiectul îl reprezintă înzestrarea armatei române cu
armament şi muniţie performante, la nivelul tehnologiei din domeniu, specific anului 1930.
Tema este cu atât mai interesantă cu cât în faptele de corupţie menționate sunt implicaţi
principalii lideri politici ai vremii, în special liderii Partidului Naţional Țãrãnesc și ai
Partidului Național Liberal. Cercetarea juridică cu privire la descoperirea unor abateri
disciplinare, contravenţionale ori de natură penală au fost executate pe de o parte de către
Parchetul Militar, iar pe de altă parte de către o comisie parlamentară.
În ceea ce priveşte ancheta efectuatã de Parchetul Militar, acesta s-a sesizat după controlul
organelor fiscale din Bucureşti la reprezentanţa Skoda, coordonatã de Bruno Szeletzky.
Keywords: espionage; national security; corruption; the investigation; treason; criminal

groups.
Cuvinte cheie: spionaj; securitate naționalã; corupţie; anchetă; trãdare; grupãri

infracționale.
~ 274 ~
Context
Armata Română a ieşit din Primul Război Mondial într-o condiţie de dotare tehnică şi
logistică complet necorespunzătoare necesităţilor de apărare ale noului stat naţional reîntregit.
Mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali : Unirea, Războiul
mondial şi reformele înfăptuite între anii 1918-19211. După anul 1918, apărarea ţării a
dobândit noi dimensiuni, garţie unor factori cum sunt: noua configuraţie politico-statală din
Centrul şi Sud-Estul Europei; încheierea procesului de unificare statală; schimbarea statutului
geopolitic şi economic al României; experienţa primei deflagraţii militare mondiale.2
În primii ani postbelici s-au luat măsuri pentru redimensionarea forţelor militare la scara ţării
întregite, trecerea lor de la starea de război la cea de pace, aplicarea învăţămintelor dobândite din
desfăşurarea primei conflagraţii mondiale. Pe baza prevederilor constituţionale, Parlamentul a
adoptat la 14 martie 1924, Legea pentru înfiinţarea Consiliului Superior al Apărării3, care avea
drept sarcină să se îngrijească de măsurile necesare pentru organizarea apărării naţionale.4
Constituirea unui organism militar bine dotat şi instruit, capabil a fi un scut de apărare a
integrităţii teritoriale, a reprezentat o opţiune larg împărtăşită de Parlament, partidele politice,
opinia publică în general. Situaţia armatei române era departe de a fi mulţumitoare,
armamentul şi muniţia aflate în dotarea armatei române erau în bună măsură, uzate fizic şi
moral, starea echipării unităţilor era şi ea precară, lipsurile simţindu-se în proporţie de 25-
75% pentru micul echpament; 40-50% pentru îmbrăcăminte; 25-60% pentru marele
echipament; 8-37% obiecte de cazarmament.5
După 1920, Armata a început un program de modernizare, însă condiţiile politice şi
financiare nefavorabile, au dus la o finanţare necorespunzătoare cu nevoile acesteia.
Programul de modernizare şi dotare a armatei naţionale a devenit „grija de căpetenie” a
guvernului Tătărăscu, pentru care va deveni o cnezăşie.6 În discursul său, prim-ministrul
Tătărăscu, a mai menţionat că politica de pace şi concordie internaţională pe care a practicat-
o guvernele sale, va îndruma armata să îşi îndeplinească atribuţiunile în orice ceas, orice
moment.7 Modernizarea armatei a pornit cu mari greutăţi, deoarece guvernele au optat pentru
armament din străinatate, la mijloc fiind interese personale şi de grup, dovadă şi afacerile
generate de importul de armament, afacerea Fokker (Ferochimica), precum şi renumita
„Afacere Skoda”.
Contractul
Cea de-a doua etapă a guvernării naţional-ţărăniste a fost zguduită de „afacerea Skoda”,
una dintre cele mai comentate afaceri din perioada interbelică.8 Prin 1922, în România apare
1
Coord.Ioan Scurtu, Istoria Românilor, România întregită (1918-1940) Volumul VIII, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.49
2
Ibidem, p.194
3
Noul organism politico-militar avea ca preşedinte pe primul ministru iar ca membrii pe titularii
departamentelor: Apărării Naţionale; Interne; Externe; Finanţe; Lucrărilor Publice; Industriei şi Comerţului;
Agriculturii şi Domeniilor; Muncii , Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale.
4
Coord.Ioan Scurtu ,op.cit., p.197
5
Ibidem, pp.201-202
6
Ziarul Unirea Poporului, apărut la 25 noiembrie 1934, anul XVI, numărul 47, p.5, Blaj, 1934, mesaj
transmis de prim-ministrul Tătărăscu, joi, 15 noiembrie 1934, cu ocazie deschiderii lucrărilor parlamentare.
7
Ibidem
8
Coord.Ioan Scurtu, op. cit., p. 309
~ 275 ~
un personaj deopotrivă fermecător şi bizar: Bruno Szeletzky. Născut în Polonia, la Zakopane,
trăieşte peste două decenii în Austria, unde activează ca ofiţer superior în armata austro-
ungară1. Se mută apoi în Cehoslovacia şi se angajează la o fabrică de armament aparţinând
Uzinelor Skoda. După o vreme, este transferat ca şef al reprezentanţei Skoda în România.
Expert în tehnicile militare şi în metodele de modernizare a vechiului armament, este des
invitat de autorităţile militare să viziteze Depozitul de armament şi arsenalul Armatei, pentru
a fi consultat în privinţa posibilităţilor de modernizare a dotărilor2.
Cu acest prilej, află multe secrete privind înzestrarea armatei române. Nu este de mirare
că reuşeşte să obţină autorizaţia de a se ocupa în România de vânzarea armamentului
recondiţionat şi a maşinilor agricole din import3. În acelaşi timp, încheie pentru Skoda
contracte cu statul român în anii 1922, 1927, 1929 şi 19304. Se îmbogăţeşte spectaculos şi
cucereşte lumea mondenă, se împrieteneşte la cataramă cu ofiţeri superiori, cu persoane
influente în stat sau cu lideri politici, care nu scapă nici un prilej să-i elogieze competenţele.
Devine „de-al nostru” și, la un moment dat, chiar lanseazã zvonul cã și-ar dori sã obținã
cetãțenia românã, intrând astfel sub lupa serviciilor de contrainformații românești, dar asta
nu-l împiedicã sã-și vadã liniștit de propria misiune.5 În 1930, Bruno Szeletzky închiriazã
avionul britanic cu care principele Carol al II-lea se întoarce în România, deși avea o
interdicție de 10 ani, dispusã de regele Ferdinand.
În noiembrie 1928 lui Szeletzky i s-a solicitat să facă un studiu în legătură cu
modernizarea armamentului românesc. Cu o expertiză de care nimeni nu se îndoieşte,
întocmeşte imediat un raport, iar în mai 1929, prezintã oferta Uzinelor Skoda pentru
furnizarea de armament statului român6. Proiectul este analizat de guvernarea ţărănistă, care a
luat decizia să comande la Uzinele Skoda o parte din muniţiile şi armamentul necesare7.
Sesizarea neregulilor şi izbucnirea scandalului

La 17 martie 1730, guvernul Iuliu Maniu, prin Ministerul Apărării Naţionale comandă
uzinelor Skoda muniţii şi armament în valoare de 5 miliarde de lei, ca parte din planul de
măsuri de dotare a armatei întreprins de guvernul naţional-ţărănesc.8 Contractul reprezenta
printre altele şi o modalitate concretă de iniţiere a unei colaborări economice în cadrul Micii
Înţelegeri între România şi Cehoslovacia, alianţă limitată până atunci la o sterilă şi uneori
contraproductivă retorică antirevizionistă, sau mai exact anti-maghiară.9
Fundalul „Afacerii Skoda” a fost constituit de comenzile militare făcute de România în
străinătate în vederea dotării armatei, prilej cât se poate mai nimerit pentru unii politicieni
români să îşi rotunjească averile fără scrupule, subminând interesele ţării10. Referindu-se la
1
Ziarul Adevărul din 12 august 2013
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Diverse note din ziarul „Unirea Poporului” din perioada 1930-1935
5
Ziarul Adevărul din 12 august 2013, p.4
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Mihai Chioveanu, Afacerea Skoda, articol publicat în Revista Sfera Politicii, Anul VIII, Numărul 84/2000, p.16.
9
Ibidem
10
Alin Pârvu, Documente inedite despre „Afacerea Skoda” – Ecouri din presa străină, articol prezentat în
cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice cu participare internţională „Arhivistica militară românească în slujba
istoriografiei naţionale” ,Piteşti, 23 iulie 2010, p.208
~ 276 ~
această situaţie deplorabilă, generalul Rujinski nu se sfia să afirme într-o şedinţă a senatului,
la începutul lunii aprilie 1933, că… „ oriunde există un samsar există un şperţ, oriunde există
un şperţ sunt şi oameni slabi care pot fi la îndemâna acestui şperţar”1. În cazul afacerii Skoda
„oamenii slabi” aparţineau, potrivit presei vremii, unui partid politic de guvernământ.
Primele semne ale divergenţelor cu Uzinele Skoda au apărut în cea de-a doua
jumătate a anului 1931, cu prilejul exprimentării tunurilor fabricate la Uzinele Skoda,
rezultatele au atras după sine aprecieri contradictorii2. Delegatul numit de fostul ministru al
Apărării Naţionale, să supravegheze executarea comenzii a conchis că tunurile îndeplineau
condiţiile cerute, expertul trimis de Ştefănescu-Amza, noul ministru al Apărării Naţionale a
constatat că, dimpotrivă, tunurile nu corespund necesităţilor armatei3. Consiliul Superior al
Armatei a hotărât, după consultarea celor mai buni specialişti în materie, suspendarea
temporară a comenzii şi decomandarea tunurilor de câmp.
În plus, ministrul Apărării Naţionale a solicitat imediat schimbarea lui Seletsky din
fruntea reprezentanţei Skoda şi a delegat ca organ de legătură între minister şi uzină pe
colonelul în rezervă Constantin Georgescu.4 Atât timp cât în fruntea Ministerului Apărării
Naţionale s-a aflat generalul Ştefănescu-Amza, Bruno Seletsky nu s-a mai ocupat decât de
conducerea biroului administrativ al reprezentanţei Uzinelor Skoda.5Prima reacţie apare din
partea conducerii Uzinelor Skoda, care îl acuză pe ministrul Ştefănescu-Amza de sabotarea
contractului6. Conform ziarelor vremii, în ciuda diferendelor de opinie, contractul se va
derula fără mari probleme.
Scandalul propriu zis începe abia la 10 martie 1933, în urma unui denunţ anonim,
autorităţile române trec la operarea unor controale financiare la sediul reprezentanţei firmei
Skoda la Bucureşti7. Motivul intenpestivei descinderi l-a reprezentat neplata de către Bruno
Seletzki, directorul reprezentanţei, a unor impozite către statul român.8
La 20 şi apoi la 23 martie 1933, pe ordinea de zi a Parlamentului era programat spre
dezbatere parlamentară, bugetul statului, însă acest lucru nu a fost posibil deoarece a fost
stopată de intervenţia unor deputaţi, Dr. Nicolae Lupu, Octavian Goga şi unii liberali.
Chestiunea ce interesa toată opinia publică, reprezenta apariţia unor noi dovezi cu privire la
problematica achiziţionării de echipament şi armament de la uzinele Skoda din Cehoslovacia
(Pilsen), spionajul şi complotul intern care dezonora guvernul Maniu, în opinia
liberalilor.9Afacerea Skoda nu reprezenta pentru mulţi dintre ei decât punctul de plecare în
redactarea unui rechizitoriu la adresa întregii politici ţărăniste.
Cercetarea juridică asupra cauzei „Afacerea Skoda”

Cercetarea juridică cu privire la descoperirea unor abateri disciplinare, contravenţionale
ori de natură penală au fost executate pe de o parte de către Parchetul Militar, iar pe de altă
1
Ibidem
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Ibidem
6
Mihai Chioveanu, op.cit., p.16
7
Ibidem, p.17
8
Ibidem
9
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.13/2 aprilie 1933, p. 4
~ 277 ~
parte de către o comisie parlamentară1.Regele Carol al II-lea a sugerat readucerea în
actualitate a „Afacerii Skoda” cu scopul de a-l implica pe Iuliu Maniu2. Încă de la 28 aprilie
1933, s-a constituit o comisie de anchetă parlamentară, care a efectuat ample cercetări. Iuliu
Maniu s-a prezentat în faţa acestei comisii şi a respins categoric afirmaţiile potrivit cărora, ar
fi vorba despre o „Afacere Skoda”, susţinând că în fond se găsise un prilej de a lovi în el şi în
Partidul Naţional Ţărănesc3. La începutul lunii aprilie, Iuliu Maniu s-a reîntors în ţară după 6
săptămâni în care a avut întrevederi cu marile personalităţi politice din Franţa, Italia, Austria
şi Cehoslovacia, iar opozanţii Partidului Naţional Ţărănesc, au considerat că „explozia”
scandalului Skoda va duce la dizolvarea guvernului Maniu4.
După audierea a zeci de martori, adunare de acte şi documente, comisia parlamentară
a ajuns la concluzia că preţurile la contractul cu firma Skoda au fost majorate în prejudiciul
statului cu circa 1 miliard şi jumătate, că interesele industriei româneşti au fost neglijat,
întrucât o treime din materialele comandate la firma respectivă se puteau fabrica în ţară, că nu
au fost consultaţi factorii competenţi asupra calităţii produselor.5 În stabilirea răspunderilor,
comisia nu s-a pronunţat cu certitudine, o singură persoană a fost indicată, Romulus Boilă,
care nu a putut justifica o parte din avere.6 Poate că lucrurile s-ar fi potolit dacă fratele lui
Romulus Boilă, Zaharia Boilă, parlamentar la aceea dată, nu ar fi redactat la 1 septembrie
1933, un manifest cu titlul „A bătut ceasul”7. Prin acest manifest, deputatul ataca dur
guvernările liberale8. Aflând despre acest manifest redactat la Târnăveni, judeţul Mureş,
prim-ministrul Alexandru Vaida Voievod a dispus confiscarea manifestului.
De asemenea comisia a ajuns la concluzia că şi generalul pensionar, Sică (Dumitru)
Georgescu9 a primit comisioane de la firma Skoda10 fiind acuzat de dr.Nicolae Lupu în
Parlament că ar fi primit mită. Acuzele s-au dovedit nefondate, deoarece Justiţia Militară în
urma anchetei penale l-a găsit nevinovat.11 Nemairezistând presiunilor din toate părţile, la 29
martie 1933, generalul Dumitru Georgescu s-a sinucis cu un glonţ în tâmplă12. Generalul a
lăsat 4 scrisori de adio în care solicita să se ancheteze şi după moartea lui misterul „Afacerii
Skoda”. Responsabilul moral de aceast suicid, în opinia generalului era considerat
Dr.Nicolae Lupu. Se mai solicita ca după elucidarea misterului afacerii Skoda, rezultatele
anchetei să fie citite la tribuna Parlamentului13.
Comisia parlamentară la numit pe deputatul Bentoiu să efectueze o cercetare cu privire la
1
Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai
1934. Comisia Senatului s-a format din 23 de membri şi a începe ancheta la 30 iunie 1934. Ancheta îşi propunea
să răspundă la trei întrebări fundamentale: era contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era
responsabil? cine erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată, prestigiul PNŢ,
posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ, muşamalizarea iniţială a afacerii.
2
Coord.Ioan Scurtu, op. cit., p.342
3
Ibidem.
4
Ziarul Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.14/9 aprilie 1933, p. 4,
5
6
Ibidem
7
Ziarul Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.35 /10 septembrie 1933, p. 3
8
Ibidem
9
Secretar General al Ministerului de Război, Comandantul Corpului I de Armată de la Craiova
10
11
Ziarul Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.14/9 aprilie 1933, p. 4,
12
Ibidem.
13
Ibidem
~ 278 ~
această chestiune. În raportul redactat, sunt găsiţi vinovaţi generalul Henri Cihoski învinuit că
a încălcat 10 dispoziţii legale, ministrul Mihai Popovici învinuit că în calitate de ministru al
justiţiei ar fi dat ordin telefonic de a se ridica paza militară de la reprezentanţa Skoda,
înlesnind astfel sustragerea unor documente compromiţătoare, Romulus Boilă, pentru trafic
de influenţă, respectiv colonelul Sică Georgescu.1
În ceea ce priveşte ancheta efectuatã de Parchetul Militar2, acesta s-a sesizat după
controlul organelor fiscale din Bucureşti la reprezentanţa Skoda3. În urma unui telefon
anonim, în data de 10 martie 1933, finanţele operează o percheziţie la sediul firmei din
Bucureşti, în strada Batistei numărul 6, şi la locuinţa lui Bruno Selezky4, pe motiv că aceasta
nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului. Percheziţia a fost efectuată de către
inspectorul financiar Tănăsescu, care la rândul său a primit autorizaţia de percheziţie de la
Parchetul Ilfov5. În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Skoda, pe
lângă documentele contabile sunt găsite mai multe documente militare secrete6 din Arhiva
Ministerului Apărării, cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre
contractele statului cu alţi furnizori de armament. Pe lângă acestea sunt descoperite liste cu
sume mari de bani - circa 25 milioane lei, alocaţi unor nume codificate. Comisia parlamentară
care cerceta cazul Skoda, şi-a continuat activitatea şi în anul 1934, audiind pe generalul Uică,
fost ministru de război7, deoarece după declanşarea stării de asediu şi arestarea lui Seletzky,
acesta a fost deţinut într-o unitate militară unde generalul era comandant. În urma audierilor,
s-a stabilit că un colonel, Marin Şeinescu i-a oferit 20 de milioane de lei pentru a-l elibera pe
Seletzky, eveniment care nu s-a desfăşurat.8
La începutul lunii august 1933, evenimentele cu privire la „afacerea Skoda” erau departe
de a se finaliza deoarece la audieri au fost aduşi doi grefierii din departamentul de război,
care au dactilografiat actele din dosarul de ancheta a spionului Seletzky. Sub jurământ
grefierul Albişor a declarat că a primit suma de una sută mii lei de la anumite persoane pentru
a introduce în dosar probe false.9
Cu acest prilej s-a stabilit încă o dată că Bruno Seletzki, reprezentantul firmei Skoda la
Bucureşti, desfăşura o activitate de spionaj.10 Trimis în faţa instanţei, el a fost condamnat la 5
ani de închisoare şi expulzat din România.11 Prin deschiderea seifului din reprezentanţa
Skoda, au fost scoase la iveală numeroase documente secrete care conţineau informaţii cu
privire la mijloacele de apărare ale României, a fost gâsită tabla cu calibrul tuturor gurilor de
foc ale armatei române, copiile de pe contractele Ministerului Apărării Naţionale cu toţi
furnizorii de armament, rapoartele prin care Samsonovici arăta Consiliului de Miniştrii
concluziile sale asupra desfiinţării uzinelor de armament de la Copşa Mică-Cugir, copii de pe
1
Ziarul Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XVI, Blaj, nr.46/18 noiembrie 1934, p. 3,
2
Justiţia Militară
3
Parchetul Militar a pus sechestrul pe toate documentele firmei până la clarificarea situaţiei
4
Paul Ştefănescu, Marile scandaluri financiare, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2002, p.168
5
M.I. Costian, Regele Carol al II –lea şi partidele politice, Tipografia „Lupta”N.Stroilă, Bucureşti, 1993,
p.151
6
3 documente militare româneşti secrete ascunse în seifurile de fier din biroul reprezentantului firmei.
7
Ziarul Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XVI, Blaj, nr. 29 / 22 iulie 1934, p. 3
8
Ibidem
9
Ibidem
10
Ioan Scurtu, Viaţa politică din România 1918-1944, Editura Albatros, Bucureşti, 1982, p.133.
11
Ibidem
~ 279 ~
foaia calificativă a Ministerului Apărării Naţionale, note privind aprecierile defavorabile
asupra unor generali şi ofiţeri, precum şi o serie de scrisori cu caracter confidenţial.1A
rezultat clar că directorul reprezentanţei uzinelor Skoda se angajase în acţiuni de spionaj
împotriva statului român.2 La toate acestea s-au mai adăugat o serie de dovezi, chitanţe, state
de plată din care rezulta caracterul dubios al afacerilor patronate de reprezentantul „Skodei”,
precum şi comisioanele enorme acordate unor persoane menționate, cu nume cifrate.3
Concluzii
Guvernarea Vaida, sprijinit de majoritatea parlamentară, scutit pentru un timp de
concursul aşa de buclucaş a lui Iuliu Maniu, şi-a continuat temeinic opera de organizare şi
buna gospodărire a treburilor ţării. O nouă lege a conversiunii se pregătea, pentru a
reglementa raporturile dintre creditori şi debitori, se încerca reorganizarea finanţelor statului,
modernizarea aparatului fiscal, salariile se achitau la timp, majoritatea populaţiei a început să
privească cu încredere viitorul ţării. De abia au trecut două luni liniştite de la instalarea
guvernului Vaida, că un fulger din senin, o afacere scandaloasă apărută brusc agitând clasa
politică naţională : Afacerea Skoda„.
Comisia parlamentară a stabilit că dovezile false au fost introduse pentru a-l compromite pe
Iuliu Maniu. De vreme ce Iuliu Maniu nu a putut fi implicat şi compromis, scandalul iscat, nu mai
reprezenta interes pentru regele Carol al II-lea şi camarila sa. Regele şi susţinătorii lui şi-au dat
seama că stăruinţa prea mare în dezvăluirea persoanelor care au încasat comisioane pe seama
statului, putea avea un efect de bumerang, întorcându-se împotriva propriilor afaceri.
Agitaţia a nemulţumit guvernul cehoslovac, întrucât se aducea un prejudiciu moral uzinelor
Skoda. Pentru aplanarea conflictului, a sosit la Bucureşti directorul general al uzinelor Skoda,
care a convenit să adauge la comanda iniţială, gratuit câteva baterii de tun, pentru a acoperii
prejudiciul statului român. Probele concludente pe care le-a administrat comisia de anchetă au
determinat în cele din urmă arestarea lui Bruno Seletzky, care a fost deferit justiţiei. Dar înainte
de arestarea sa, au fost luate toate măsurile pentru a preîntâmpina izbucnirea unui conflict
diplomatic cu Cehoslovacia, ţară în care îşi avea sediul uzinele Skoda. În acest sens, ministrul
de externe al României, Nicolae Titulescu, s-a consultat cu ambasadorul Cehoslovaciei, la
Bucureşti, şi cu Eduard Beneş, omologul său, explicându-le situaţia în detaliu.
În faţa probelor evidente prezentate de ministrul român de externe, aceştia au fost de
acord ca reprezentantul Skodei să fie arestat şi deferit justiţiei. Seletzky nu şi-a pierdut însă
speranţele, el spera că va fi salvat în primul rând de persoanele sus-puse, cu care intrase în
contact, cu care făcuse afaceri, cărora le dădu-se sume mari de bani. De aceea pe timpul
desfăşurării anchetei, el a refuzat să dea relaţii despre aceste persoane.
Guvernul Tătărăscu a încheiat un nou contract cu uzinele Skoda, pe care Adunarea
Deputaţilor l-a aprobat la 8 aprilie 1935, care de fapt însemna refacerea contractului semnat de
naţional ţărănişti. Campania de înzestrare a ţării continuă, în noiembrie 1933, s-a făcut cunoscut
faptul că statul român doreşte să se finanţeze pentru nevoile sale, dar de data aceasta doreşte să se
împrumute de la populaţie, cu împrumuturi pe o perioadă de 40 de ani. Primii care au răspuns
acestui apel au fost regele Carol al II-lea subscriind cu suma de 4 milioane de lei şi Marele
Voievod Mihai cu suma de 3 milioane de lei. Statul acorda doritorilor o dobândă de 4,5% /an.
1
Paul Ştefănescu, op.cit., p.168
2
Ibidem
3
Ibidem
~ 280 ~
De altfel, din 1938, odată cu înfiinţarea Ministerului Înzestrării Armatei, s-a desfăşurat
un amplu program de înzestrare a armatei, uzinele româneşti primind comenzi masive din
partea statului, eliminând astfel contractele în afara ţării. Bugetul armatei era votat de
parlamentari odată cu adoptarea bugetului general al statului.
Bibliografie:
Lucrări edite:
Casimir Al. V., Afacerea Skoda pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1933
Coord. Scurtu Ioan, Istoria Românilor, România întregită (1918-1940) Volumul VIII,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003
Scurtu Ioan, Din viaţa politică a România 1926-1947, Studiu Critic privind Istoria
Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică , Bucureşti, 1983
Scurtu Ioan, România şi Marile Puteri. 1918-1933, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999
Scurtu Ioan , Viaţa politică din România 1918-1944, Editura Albatros, Bucureşti, 1982
Costian M.I., Regele Carol al II –lea şi partidele politice, Tipografia „Lupta”N.Stroilă,
Bucureşti, 1993
Ştefănescu Paul, Marile scandaluri financiare, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti,
2002
Ziare:
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XVI, Blaj, nr. 29 / 22 iulie 1934
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XVI, Blaj, nr.46/18 noiembrie 1934
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.14/9 aprilie 1933
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.35/10 septembrie 1933
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.13/2 aprile 1933
Unirea Poporului, Anul de apariţie nr XV, Blaj, nr.32 /12 august 1934
Tribuna Poporului, Anul de apariţie X, Arad, nr.123/29 iunie/12 iulie 1906.
~ 281 ~
ABUZUL LA PROCEDURA DE AZIL – UN IMPEDIMENT ÎN
ACORDAREA UNEI FORME DE PROTECŢIE
INTERNAŢIONALĂ
THE ABUSE TO ASYLUM PROCEDURE – AN OBSTACLE TO GRANT

A FORM OF INTERNATIONAL PROTECTION
CONSTANTIN Ciprian –Mihai

Inspectoratul General pentru Imigări
constantinc_mihai@yahoo.ro
Abstract:
The abuse to the asylum procedure involves the submission of applications for
international protection by third-country national or stateless persons on the territory of one
or more countries having an obvious purpose to assure his staying on the territory of these
countries, even though they cannot be considered as being eligible to grant them a form of
international protection. Thus, third-country national or stateless persons resort to
applications for international protection, under distinct pretexts, which are usually
economical and there is not any connection between these reasons and the minim conditions
which have to be fulfilled in order to grant them a form of protection. In order to establish
the abuse to the asylum procedure it has to be taking into account data and information
provided by persons who claim for international protection. Afterwards the representatives
of governmental institutions carrying out an analysis of all their reasons invoked. Actually,
there is not any definition regarding the abuse, neither as regards the common rights into a
society nor regarding the right to asylum. In my opinion the abuse to the asylum procedure
means that situation which involves the asylum seeker who knows that he don’t need of
protection and who can return to his country. Neverthless, it has to be mention that to sustain
an abuse to the asylum procedure is an exception, which results from good will of third-
country national or stateless persons who claimed for international protection.
Rezumat:
Abuzul la procedura de azil implică depunerea de cereri de protecţie internaţională de
către resortisanţi ai ţărilor terţe sau de către apatrizi pe teritoriul unuia sau mai multor state
cu scopul vădit de a-şi asigura şederea pe teritoriul respectivului sau respectivelor state,
chiar dacă nu se încadrează în categoria persoanelor eligibile a obţine o formă de protecţie
internaţională. Astfel, resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii recurg la solicitări de protecţie
internaţională sub diferite pretexte care, de regulă, sunt de ordin economic şi care nu au
legătură cu condiţiile minime care trebuie îndeplinite pentru acordarea unei forme de
protecţie. Pentru stabilirea abuzului la procedura de azil trebuie să se ia în calcul datele şi
informaţiile furnizate de către persoanele care solicită protecţie internaţională. Ulterior
reprezentanţi ai instituţiilor guvernamentale efectuează ulterior o analiză a tuturor motivelor
invocate de către persoanele în cauză. În fapt, nu există o definiţie o abuzului nici în ceea ce
priveşte drepturile de ordin comun într-o societate şi în acest context nici în ceea ce priveşte
dreptul de azil. După propria opinie abuzul la procedura de azil reprezintă acea situaţie în
~ 282 ~
care solicitantul unei forme de protecţie internaţională este conştient de faptul că nu are
nevoie de protecţie şi poate reveni fără probleme în ţara sa. Totuşi, trebuie menţionat faptul
că susţinerea unui abuz la procedura de azil reprezintă excepţia, acest lucru reieşind din
reglementarea prezumţiei de bună-credinţă a resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizilor care
depun cereri de protecţie internaţională.
Keywords: Geneva Convention, third-country national, refugee, subsidiary protection,

asylum seeker.
Cuvinte cheie: Convenția de la Geneva, resortisant al unei țări terțe, refugiat, protecție
subsidiară, solicitant de azil.
ABUZUL LA PROCEDURA DE AZIL

În contextul abordării şi tratării acestui subiect privind abuzul la procedura de azil, se
impune de la început a se face o distinctie clară între termenul de solicitant de azil respectiv
persoane care au obţinut o formă de protecţie (statut de refugiat, protecţie subsidiară sau,
după caz, protecţie temporară) şi alte categorii de migranţi.
O primă distincţie a termenilor sus menţionaţi este asigurată, în parte, la nivel naţional, de
definiţiile date acestora în cadrul actului normativ intern care reglementează domeniul azilului,
respectiv Legea 122/2006 – legea privind azilul, cu modificările şi completările ulterioare. În
acest sens, solicitant de azil reprezintă cetăţeanul străin sau apatridul care şi-a manifestat voinţa
de a obţine protecţie internaţională în România, atât timp cât procedura de azil cu privire la
cererea sa nu s-a finalizat. Persoana care a obţinut ca formă de protecţie: refugiat - cetăţeanul
străin sau apatridul care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Convenţia privind statutul
refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, denumită în continuare Convenţia de la
Geneva1, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991. În fapt statutul de refugiat reprezintă
o formă de protecţie internaţională prin care statul român recunoaşte calitatea de refugiat, în
condiţiile prezentei legi. Protecţia subsidiară este în fapt o formă de protecţie internaţională
acordată de statul român, în condiţiile prezentei legi, iar protecţia temporară reprezintă
procedură cu caracter excepţional menită să asigure, în cazul unui flux masiv sau al unui flux
masiv iminent de persoane strămutate din ţări terţe care nu se pot întoarce în ţara de origine,
protecţie imediată şi temporară unor astfel de persoane, în special dacă există şi riscul ca
sistemul de azil să nu poată procesa acest flux fără efecte adverse pentru funcţionarea sa
eficientă, în interesul persoanelor în cauză şi al altor persoane care au nevoie de protecţie;
În mod evident, însă, cea mai simplă diferenţiere constă în aceea că in timp ce
solicitantul de azil sau persoana care a primit o formă de protecţie au fost forţate să îşi
părăsească ţările de origine întrucât viaţa sau libertatea le erau ameninţate, în cazul
migranţilor aceştia aleg, din diverse motive, să părăsească ţările lor de origine şi să se
stabilească temporar sau definitiv pe teritoriul unui alt stat, din diferite motive care pot fi de
la caz la caz de natură economică, socială, culturală, familială, etc.
Pornind de la aceste premise, prin documente internaţionale la care şi România este parte,
s-a stabilit obligatia statelor de a asigura în mod neîngrădit accesul la procedura de azil şi
1
„Convenția de la Geneva” sau Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951,
modificată de Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967;
~ 283 ~
respectarea principiului nereturnării (interzicerea masurilor de returnare, expulzare, extrădare,
etc. a unui solicitant de azil sau a unei persoane care a primit o formă de protecţie), precum şi
acordarea unei asistenţe corespunzătoare pentru aceste categorii de persoane atât pe perioada
derulării întregii proceduri de azil, dar şi în cazul celor care primesc o formă de protecţie.
Având în vedere toate implicaţiile pe care le comportă obligaţiile ce decurg din
convenţiile internaţionale relevante în domeniul azilului şi necesitatea armonizării acestora cu
interesul naţional, la nivelul fiecărui stat au fost elaborate standarde cu privire la procedura de
azil. Astfel, la nivel european au fost dezvolate o serie de concepte, măsuri de ordin legislativ
şi instituţional, prin care s-a urmărit ca pe de o parte persoanele aflate în nevoie de protecţie
internaţională să se bucure de protecţie efectivă şi de un standard de asistenţă corespunzător,
iar pe de altă parte să fie descurajată orice formă de abuz la instituţia azilului, măsurile
fiind adoptate şi de către România în contextul aderării la structurile Uniunii Europene.
Deşi dreptul de azil este recunoscut prin numeroase instrumente juridice internaţionale
de salvgardare a drepturilor omului1 nu există în cuprinsul acestora o definiţie normativă a
acestui concept.
Înainte de a trata abuzul la dreptul de azil considerăm a fi deosebit de util în a realiza o
explicare succintă a acestei sintagme. Din punct de vedere etimologic, termenul de azil vine
din grecescul asylum (a =nu, sylum=prinde), prin urmare această prerogativă asigură o
protecţie unui individ faţă de o anumită entitate.
O accepţiune mai clară a conceptului de azil reiese în mod indirect din definiţia pe care o dă
Directiva 2013/32/UE2, a Parlamentului European şi a Consiliului privind procedurile comune
de acordare şi retragere a protecţiei internaţionale sintagmei cerere de protecţie
internaţională sau cerere (de azil), şi anume: cererea depusă de un resortisant al unei ţări terţe
sau de un apatrid în scopul obţinerii protecţiei din partea unui stat membru, care poate fi
înţeleasă ca solicitarea statutului de refugiat sau de protecţie subsidiară şi prin care nu se solicită
în mod explicit alt tip de protecţie care se află în afara domeniului de aplicare al Directivei
2011/95/UE şi care poate fi cerut separat Prin urmare, dreptul de azil (protecţie internaţională)
reprezintă facultatea de a solicita o formă de protecţie din partea unui stat, altul decât acela a cărui
cetăţenie o are individul solicitant sau pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa obişnuită.
În contextul în care naşterea unui drept în cadrul societăţii are la bază o cauzalitate şi
presupune realizarea unui consens între indivizi în acest sens, putem afirma pe bună dreptate
că în principiu drepturile se exercită cu bună-credinţă, potrivit finalităţii lor. Însă, în mod
excepţional, uneori se realizează o deturnare a acestora de la scopul pe care îl au, din varii
motive, întrucât se urmăreşte beneficiul conţinutului lor, fără a fi avută în vedere finalitatea
pentru care au fost recunoscute.
Această problemă este omniprezentă în cadrul fiecărei societăţi care şi-a creat un set de
drepturi pentru buna funcţionare şi cu atât mai mult poate fi prezentă cu privire la drepturi
recunoscute unor terţi care nu sunt parte la colectivitate şi implicit nu au consimţit la sistemul
de valori pe care aceasta şi l-a clădit. Astfel, aici este şi cazul dreptului de azil, o prerogativă
care nu este conferită propriilor cetăţeni ai unui stat, din motive evidente (nu poţi să soliciţi
protecţie de la autoritatea care te persecută), dar prin care se asigură protecţia unor terţi.
1
A se vedea în acest sens art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 18 din Carta
Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeană;
2
Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind procedurile comune de acordare şi
retragere a protecţiei internaţionale
~ 284 ~
Într-o atare conjunctură, abuzul la dreptul de azil pare foarte comod din moment ce
beneficiarul său nu are obligaţii ferme faţă de statul căruia îi solicită protecţia, având doar calitatea
de străin, lato sensu, care doar în ultimă instanţă ca şi sancţiune va fi trimis în ţara sa de origine.
Dificultăţi apar atunci când nu se poate realiza o apreciere fundamentată a faptului că
acesta a deturnat dreptul de a cere azil de la finalitatea lui şi prin trimiterea individului în ţara
sa i s-ar cauza grave prejudicii asupra vieţii sau integrităţii corporale.
Mai mult, nu există o definiţie o abuzului nici în ceea ce priveşte drepturile de ordin
comun într-o societate şi în acest context nici în ceea ce priveşte dreptul de azil.
În opinia proprie, în materia azilului, abuzul reprezintă acea situaţie în care solicitantul de
azil (protecţie internaţională) este conştient de faptul că nu are nevoie de protecţie şi poate reveni
fără probleme în ţara sa. Prin urmare, este vorba despre un factor subiectiv - conştientizarea pe
plan mental - a unei astfel de situaţii, care în plan obiectiv se manifestă printr-o anumită conduită
a celui în cauză. Într-un atare context, se pune problema, care sunt elementele de fapt care relevă o
astfel de atitudine, de unde poate constata ofiţerul de decizie că solicitantul de azil abuzează de
dreptul de a solicita protecţie. În ceea ce priveşte procesul decizional, ar trebui precizat că dacă
instrumentele care pot fi adoptate în cadrul interguvernamental sunt Convenţiile, Poziţiile
Comune, Concluziile şi Rezoluţiile1, acte care nu au forţă juridică, jucând un rol mai degrabă
orientativ, comunitarizarea, dimpotrivă, permite adoptarea de Regulamente şi Directive. Se
consideră2 că forţa juridică a instrumentelor adoptate de către Comisie ar accentua conformitatea
politicii azilului cu standardele internaţionale. Integrarea în primul pilon rezultă, de asemenea,
într-un proces decizional diferit de cel al cooperării interguvernamentale, în care Comisia are
iniţiativa actelor legislative iar Parlamentul se bucură de o participare sporită.
În legislaţia în domeniul azilului nu există asemenea criterii exprese în acest sens, ci pot
fi deduse cu caracter incidental din reglementarea altor chestiuni. Corelativ acestui aspect
trebuie subliniat faptul că legiuitorul român a întrevăzut posibilitatea exercitării cu rea-
credinţă a dreptului de a solicita azil stabilind şi sancţiuni în acest sens. Astfel, pe lângă o
procedură ordinară de soluţionare a unei cereri de azil a fost stabilită şi o procedură
accelerată, iar în cazul cererilor subsecvente, solicitantul de azil a fost exclus de la protecţia
specială împotriva returnării pe durata analizării admisibilităţii unei astfel de solicitări.
În acest sens3, putem afirma faptul că o cerere de azil va fi procesată în procedură
accelerată atunci când există anumite circumstanţe imputabile sau în afara unei culpe a
solicitantului de azil care îl fac în mod vădit neeligibil pentru a i se acorda protecţie. Referitor
la prima ipoteză, elemente imputabile celui care solicită protecţie, considerăm că aceasta
relevă un abuz la procedura de azil, pentru că aici intervine intenţia celui în cauză de a
deturna dreptul de a cere azil de la scopul pentru care a fost consacrat. Cea de a doua situaţie,
aspecte care nu ţin de o culpă a solicitantului, nu poate fi evaluată ca şi un abuz de drept, din
moment ce nu a existat o voinţă a celui în cauză de a folosi cu rea-credinţă prerogativa în
discuţie, ci acesta în mod evident nu se încadrează în condiţiile avute în vedere de
instrumentele juridice de referinţă pentru acordarea unei forme de protecţie.
Faţă de cele expuse, apreciem că articolul deja menţionat cuprinde criterii pentru
calificarea unei cereri ca fiind abuzivă, după cum urmează:
1
Da Lomba, The Right, Pag. 13;
2
Da Lomba, The right, Pag. 35;
3
Faţă de modul de redactare al art. 75 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România;
~ 285 ~
1. cererea este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este
incoerentă, contradictorie sau flagrant neadevărată faţă de situaţia din ţara sa de origine;
2. a depus cererea sub o identitate falsă sau a prezentat documente false ori falsificate,
susţinând că sunt autentice;
3. după depunerea cererii, în mod deliberat a prezentat elemente false în legătură cu aceasta;
4. cu rea-credinţă a distrus, a deteriorat, a aruncat sau a înstrăinat documentul pentru
trecerea frontierei sau un document relevant pentru cererea sa, fie pentru a-şi stabili o
identitate falsă în scopul solicitării şi acordării statutului de refugiat, fie pentru a îngreuna
soluţionarea cererii sale;
5. în mod deliberat a ascuns faptul că a mai depus, anterior, o cerere de azil în una sau
mai multe ţări, în special atunci când s-a folosit de o identitate falsă;
6. a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat, cu scopul evident de a
împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de
scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de
măsuri a avut posibilitatea să depună o asemenea cerere;
7. a încălcat în mod flagrant obligaţiile prevăzute la art.19 (obligaţiile solicitantului de
azil).
În ceea ce priveşte punctul 1, aşa cum este menţionat în Manualul referitor la proceduri
şi criterii de determinare a statutului de refugiat editat de Biroul Înaltului Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, în baza Convenţiei din 1951 şi a Protocolului din 1967
privind statutul refugiaţilor, reeditat în anul 1992: „Ca principiu juridic general, cel care
poartă răspunderea principală pentru prezentarea dovezilor este persoana care înaintează
cererea”. Această precizare nu trebuie însă interpretată în sensul că, solicitantul de azil nu va
putea obţine o formă de protecţie internaţională decât dacă dovedeşte prin mijloace de probă
consacrate în plan juridic, faptul că, în situaţia sa s-ar impune acest lucru.
Acest fapt este subliniat în continuare: „Adesea, totuşi, solicitantul nu poate să vină în
sprijinul declaraţiilor sale cu documente sau alt gen de dovezi, cazurile în care acesta poate
face dovada tuturor afirmaţiilor sale constituind mai curând excepţia decât regula. În
majoritatea cazurilor, persoana care fuge de persecuţie soseşte numai cu strictul necesar şi,
de foarte multe ori, chiar şi fără documente personale.” Astfel, în timp ce sarcina producerii
de dovezi aparţine, în principiu, solicitantului, datoria de a stabili şi evalua toate faptele
pertinente este împărţită între solicitant şi examinator. Mai mult, în anumite cazuri, este
posibil ca cel care va folosi toate mijloacele aflate la dispoziţia sa, pentru a produce dovezile
necesare în sprijinul cererii, să fie chiar examinatorul.
Prin urmare, ceea ce primează este stabilirea într-o manieră cât mai aproape de adevăr a
situaţiei celui în cauză, pentru a se aprecia în mod întemeiat dacă îndeplineşte condiţiile
pentru a i se acorda o formă de protecţie internaţională în România.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere ţine de stabilirea limitelor în cadrul cărora poate
fi administrat materialul probator de către solicitantul de azil şi de către examinatorul cererii
sale. Primul poate aduce în sprijinul cererii sale, în afara propriilor declaraţii, martori,
înscrisuri, fotografii, înregistrări audio-video, precum şi orice element util în identificarea
situaţiei sale personale de natură a impune acordarea unei forme de protecţie potrivit Legii nr.
122/2006 privind azilul în România, neexistând nici un fel de distincţie între probatoriul ce
poate fi administrat pentru dovedirea unor acte de persecuţie şi acela necesar creării
convingerii că se impune a se face aplicabile dispoziţiile referitoare la protecţia subsidiară.
~ 286 ~
În ceea ce priveşte mijloacele de probă ce pot fi administrate din oficiu de către cel care
examinează o cerere de azil, nici cu privire la acestea nu există limitări, însă este evident
faptul că sursele de informare sunt preponderent obiective, rezultând din informaţii provenite
de la organisme cu activitate recunoscută în domeniu, pe plan intern sau internaţional, de la
autorităţi sau instituţii, din ţară sau din străinătate, în urma activităţii desfăşurate de către
acestea, aspectele subiective ale fiecărui caz în parte reieşind din declaraţiile făcute şi din
mijloacele de probă, cu caracter singular administrate de către solicitantul de azil.
În fine, prerogativa fundamentală a celui care analizează o cerere de azil se referă la
evaluarea unei situaţii de fapt (din două puncte de vedere, şi anume, astfel cum este ea
percepută de către solicitant şi apoi sub aspectul unor surse independente de acesta) şi,
ulterior, evaluarea impactului situaţional asupra solicitantului în vederea aprecierii necesităţii
de a i se acorda o formă de protecţie.
Elementul care stă la baza conturării situaţiei personale a unei persoane care solicită o
formă de protecţie în România este reprezentat de propriile declaraţii. Dacă acestea din urmă
nu contravin situaţiei relevate prin alte surse de informare sau nu sunt prin ele însele
contradictorii pot lesne fundamenta o decizie de acordare a statutului de refugiat sau a
protecţiei subsidiare1.
Cu privire la acest aspect trebuie făcută o precizare, în sensul că este imperios necesar ca,
în situaţia în care solicitantul de azil posedă anumite mijloace de probă aflate în legătură
intrinsecă cazului său să le prezinte persoanelor însărcinate cu examinarea cererii sale în timp
util, pentru a putea fi lămurite anumite aspecte pe parcursul audierii sale şi se evita situaţiile
de a se contesta hotărâri luate asupra cererii de azil, care nu au avut însă la bază situaţia de
fapt care se invocă în prezent.
Aprecierea credibilităţii unui solicitant de azil, prin prisma declaraţiilor sale, se
realizează în următorul cadru:
− soluţionarea unor chestiuni prealabile, cum ar fi: stabilirea compatibilităţii lingvistice
cu interpretul convocat (dacă este cazul), simultan cu crearea unui climat de încredere,
informarea solicitantului cu privire la drepturile şi obligaţiile ce-i revin pe parcursul
procedurii, încurajarea acestuia să furnizeze toate detaliile posibile, pentru a se stabili cât mai
clar şi cuprinzător situaţia pe care o invocă.
− realizarea efectivă a intervievării solicitantului de azil, sub rezerva ca examinatorul
cererii sale să se asigure că acesta îşi prezintă cazul cât mai complet posibil şi cu toate
dovezile de care dispune.
Cazuistica în domeniul de referinţă a permis de-a lungul timpului stabilirea unei liste a
indicilor verosimilităţii unei cereri de azil, care reprezintă ansamblul aspectelor care trebuie
reţinute, provocate, selectate pentru a fundamenta aprecierea declaraţiilor într-un caz concret.
Unele aspecte sunt comune tuturor relatărilor provocate într-un cadru judiciar, altele se
întâlnesc doar în cadrul procedurii de azil, datorită caracterului specific al acesteia.
Aşa cum am arătat mai sus o altă situaţie în care este sancţionat abuzul la procedura de
azil în Legea 122/2006 este aceea când se solicită accesul la o nouă procedură de azil în mod
abuziv în consecinţă refuzându-se acordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul României
până la luarea unei prime hotărâri cu privire la cererea celui în cauză. Şi în această materie se
1
Dacă se încadrează în situaţiile reglementate prin art. 23 sau 26 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România;
~ 287 ~
foloseşte sintagma depunerea cererii este făcută în mod abuziv pentru a împiedica scoaterea
străinului de pe teritoriul României, fără ca legiuitorul să o explice. Ca atare, în practică
aplicarea dispoziţiilor în cauză din Legea 122/2006 ridică o serie de dificultăţi din moment ce
în contrapartidă există riscul returnării unei persoane în ţara de origine, deşi situaţia sa ar
impune o evaluare a nevoia de protecţie.
În opinia proprie, ofiţerul de decizie trebuie să aibă în vedere în stabilirea conduitei
abuzive a solicitantului, criteriile enunţate mai sus, bineînţeles în măsura în care acestea nu
contravin specificului analizării unei cereri de acces la o nouă procedură. Totuşi, şi în acest
caz, funcţionarul desemnat cu analizarea cererii de acces la o nouă procedură trebuie să aibă
în vedere supremaţia principiului nereturnării în contextul în care chiar dacă se poate vorbi
despre un abuz la procedura de azil, situaţia personală a solicitantului impune a i se admite
cererea de acces la o nouă procedură.
În practica instanţelor de judecată nu se reţine faptul că solicitantul de azil a apelat în
mod abuziv la procedura de azil, ci faţă de comportamentul solicitantului de azil se apreciază
că acesta nu merită beneficiul prezumţiei de bună credinţă. Corelativ acestui aspect trebuie
menţionat faptul că cel care are latitudinea de a încadra un comportament de a fi abuziv şi de
a aplica sancţiunea în consecinţă este ofiţerul de decizie care, fie hotărăşte analizarea cererii
în procedură accelerată, fie dispune neacordarea permisiunii de a rămâne pe teritoriul
României pe durata soluţionării de acces, după caz. Prin controlul judiciar se pot infirma
astfel de concluzii la care a ajuns ofiţerul de decizie, în sensul reţinerii cauzei spre rejudecare
sau al acordării permisiunii de a rămâne pe teritoriul României ceea ce implică şi acordarea
prezumţiei de bună-credinţă.
Faţă de cele expuse până acum putem conchide că susţinerea unui abuz la procedura de
azil reprezintă excepţia, acest lucru reieşind din reglementarea prezumţiei de bună-credinţă.
Cazurile care duc la concluzia fraudării procedurii de azil nu trebuie extinse prin similitudine
faţă de ipotezele pe care le-am expus în prezenta lucrare, iar abuzul la procedura de azil nu
primează nevoia de protecţie şi nu afectează condiţiile pentru care se poate acorda aceasta,
precum şi situaţia juridică a beneficiarului de azil.
Bibliografie:
Carta Drepturilor Fundamentale în Uniunea Europeană;
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind procedurile
comune de acordare şi retragere a protecţiei internaţionale;
Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind procedurile
comune de acordare și retragere a protecției internaționale;
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modific[rile ;i complet[rile ulterioare;
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului european și al Consiliului de stabilire
a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un
resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (reformare).
~ 288 ~
REGULAMENTUL DUBLIN – UN INSTRUMENT PENTRU
DETERMINAREA RESPONSABILITĂŢII ANALIZĂRII
CERERII DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ DE CĂTRE
STATELE MEMBRE
DUBLIN REGULATION – AN INSTRUMENT FOR DETERMINING

THE RESPONSIBILITY OF MEMBER STATES TO ANALYSE
THE APPLICATION FOR INTERNATIONAL PROTECTION
CONSTANTIN Ciprian –Mihai

Inspectoratul General pentru Imigări
constantinc_mihai@yahoo.ro
Abstract:
The Regulation (EU) no. 604/2013 – entitled the Dublin Regulation is the European
Regulation which establishes the criteria and mechanisms for determining the Member State
responsible for examining an application for international protection submitted by a third-
country national or stateless person on the territory of Member States. This Regulation takes
into account some principles as „the principle of family unit” or „the principle of non –
refoulement” and establishes the rule that the application shall be examined by a single
Member State. At the same time this Regulation is the instrument used to avoid the abuse of
third country national or stateless person to the asylum procedure. Member States shall
examine any application for international protection by a third-country national or a
stateless person who applies on the territory of any one of them, including at the border or in
the transit zones. The Regulation (EU) no. 604/2013 is the third Dublin Regulation which
improves the efficiency of previous Dublin Regulation – Council Regulation (E.C.) 343/2003
and foresees more strengthen procedures in order to guarantee effective protection of the
rights of the asylum seekers, legal safeguards and the right to an effective remedy in respect
of decisions regarding transfers to the Member State. Furthermore, this 3rd Dublin
Regulation introduces for the first time a mechanism for early warning, preparedness and
crisis management having the main purpose to sustain the asylum system in Europe. It has to
be mentioned that the situation recorded last year in Europe in the asylum area influences
the entire European system of asylum and the Dublin Regulation implicitly, which will have
to be modified.
Rezumat:
Regulamentul (UE) NR. 604/2013 – denumit Regulamentul Dublin este regulamentul
european care stabileşte criteriile şi mecanismele pentru determinarea statului mebru
responsabil cu examinarea unei cereri de protecţie internaţională depusă de un resortisant al
unei ţări terţe sau de către un apatrid pe teritoriul statelor membre. Acest regulament ia în
calcul anumite principii ca “principiul unităţii familiei” sau “principiul nereturnării” şi
stabileşte regula că solicitarea trebuie examinată de un singur stat membru. În acelaşi timp,
acest regulament este instrumentul folosit pentru a evita abuzul resortisantului unei ţări terţe
~ 289 ~
sau al unui apatrid la procedura de azil. Statele membre trebuie să examineze orice cerere de
protecție internațională prezentată de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid pe
teritoriul oricăruia dintre ele, inclusiv la frontieră sau în zonele de tranzit. Regulamentul (U.E.)
nr. 604/2013 este cel de al treilea Regulament Dublin care îmbunătăţeşte eficienţa vechiului
Regulament Dublin – regulamentul Consiliului (E.C.) nr. 343/2003 şi prevede proceduri mai
solide în vederea asigurării protecţiei efective a drepturilor solicitanţilor de azil, a ocrotirii
sale legale şi a dreptului la o remediere efectivă în ceea ce priveşte deciziile privind
transferurile în statele membre. Mai mult decât atât, cel de al treilea Regulament Dublin
introduce pentru prima oară un mecanism de alertă timpurie, pregătire și gestionare a crizelor
având ca principal scop susţinerea sistemului de azil în Europa. Trebuie menţionat faptul că
situaţia înregistrată în ultimul an în Europa în domeniul azilului influenţează întregul sistem
European de azil şi Regulamentul Dublin implicit care va trebui să fie modificat.
Keywords: European Union, Dublin Regulation, asylum, responsibility, protection

mechanism, responsibility.
Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, Regulamentul Dublin, azil, responsabilitate,

mecanism de protecție, responsabilitate.
REGULAMENTUL DETERMINĂRII STATULUI MEMBRU RESPONSABIL ÎN

CADRUL PROCEDURII DE AZIL
“Solicitant de azil” sau “solicitant de protecţie internaţională”, “refugiaţi”, reprezintă o
serie de termeni tot mai des utilizaţi, mai ales în presă, în talkshow-uri la TV, în cadrul
discuțiilor în Parlament, Guvern și nu numai. Aceste categorii de persoane, precum şi efectele
produse de către ei la nivel micro şi macro social, chiar şi etimologia lor sunt în mod repetat
analizaţi de către reprezentanţi ai diferitelor domenii, de la reprezentanţi ai mass – mediei
până la sociologi, de la politicieni până la istorici şi sociologi.
O primă distincţie a termenilor sus menţionaţi este asigurată, în parte, la nivel naţional,
de definiţiile date acestora în cadrul actului normativ intern care reglementează domeniul
azilului, respectiv Legea 122/2006 – legea privind azilul, cu modificările şi completările
ulterioare. În acest sens, solicitant de azil reprezintă cetăţeanul străin sau apatridul care şi-a
manifestat voinţa de a obţine protecţie internaţională în România, atât timp cât procedura de
azil cu privire la cererea sa nu s-a finalizat. Persoana care a obţinut ca formă de protecţie:
refugiat - cetăţeanul străin sau apatridul care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Convenţia
privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, denumită în continuare
Convenţia de la Geneva, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991. În fapt statutul de
refugiat reprezintă o formă de protecţie internaţională prin care statul român recunoaşte
calitatea de refugiat, în condiţiile prezentei legi. Protecţia subsidiară este în fapt o formă de
protecţie internaţională acordată de statul român, în condiţiile prezentei legi, iar protecţia
temporară reprezintă procedură cu caracter excepţional menită să asigure, în cazul unui flux
masiv sau al unui flux masiv iminent de persoane strămutate din ţări terţe care nu se pot
întoarce în ţara de origine, protecţie imediată şi temporară unor astfel de persoane, în special
dacă există şi riscul ca sistemul de azil să nu poată procesa acest flux fără efecte adverse
pentru funcţionarea sa eficientă, în interesul persoanelor în cauză şi al altor persoane care au
nevoie de protecţie;
~ 290 ~
În mod evident, însă, cea mai simplă diferenţiere constă în aceea că in timp ce
solicitantul de azil sau persoana care a primit o formă de protecţie au fost forţate să îşi
părăsească ţările de origine întrucât viaţa sau libertatea le erau ameninţate, în cazul
migranţilor aceştia aleg, din diverse motive, să părăsească ţările lor de origine şi să se
stabilească temporar sau definitiv pe teritoriul unui alt stat, din diferite motive care pot fi de
la caz la caz de natură economică, socială, culturală, familială, etc.
O problemă mai mare decât cea a definirii termenilor o reprezintă scenariu dezolant al
milioanelor de persoane care sunt într-o continuă mișcare datorită fricii și pericolului, datorită
conflictelor armate şi lipsei respectării drepturilor omului, cei în cauză fiind privați de o viață
normală datorită conflictelor și persecuțiilor care apasă inevitabil asupra comunităților umane
din întreaga lume.
Din ce în ce mai multe persoane fug din calea acestor conflicte și persecuții, în ultimele
decenii fiind reliefată o creștere semnificativă față de perioadele de referinţă anterioare.
Aceste mișcări sunt dificil de contorizat cu acuratețe, dar se estimează că încă din anul 1945,
după ce cel de al II –lea război mondial s-a încheiat, între 50 și 60 de milioane de persoane
au fost nevoite să își părăsească căminele, atât în mod voluntar, dar mai ales obligate fiind de
diferiţi factori de natură economico – social - politic. Așa-zisele ,,zone fierbinți’’, din care
persoanele mai sus menționate au fugit au fost înregistrate în Europa în anii 50, în Africa în
anii 60, în Asia în anii 70 si anii 80, și din nou Europa, în anii 90. Aceste victime ale
persecuției și conflictelor caută siguranță și noi oportuități în alte zone şi teritorii.
În acest fel, s-a ajuns ca în zilele noastre, la nivel global să existe, în mod estimativ cel
puțin 20 milioane de persoane în tranzit, căutând o formă de protecție –Peste 6 milioane de
persoane în Asia, 4.2 milioane de persoane în Africa și aproximativ peste 6.2 milioane în
Europa, iar numărul acestora este într-o continuă creștere. Aproape jumătate dintre aceștia
sunt femei și copii.1
Din a doua jumătate a secolului al XX-lea dreptul internaţional privind refugiaţii a
cunoscut o dezvoltare nemaiîntâlnită, în cadrul unui sistem creat şi supravegheat de ONU în
strânsă corelaţie cu evoluţia normelor de protecţie a drepturilor omului.
Problemele refugiaţilor nu pot fi soluţionate fără a se recurge la standardele conţinute de
reglementările privind drepturile omului, la dreptul internaţional umanitar. Aceasta deoarece
refugiaţii sunt categoria de persoane prin intermediul cărora se fac vizibile încălcările aduse
drepturilor omului. Tendinţa comună este de a pune semnul egalităţii între dreptul
internaţional privind refugiaţii şi protecţia refugiaţilor întemeiată pe Convenţia ONU din
1951 şi Protocolul din 1967. Explicaţia constă în consacrarea lor drept cele mai complexe
instrumente juridice în materie care îndeplinesc cerinţa de a furniza persoanei interesate
garanţii legale pentru desfăşurarea unui proces corect şi protecţia necesară până la demararea
procedurilor legate de acesta. Analiza aspectelor juridice privind refugiaţii nu poate fi
abordată fără a lua în considerare variatele norme privind drepturile omului, instrumentele
juridice regionale care statuează norme privind protecţia refugiaţilor, cum ar fi cele ale
(Organizaţiei) Unităţii Africane, ale Comisiei Inter-Americane pentru Drepturile Omului, ale
Uniunii Europene, dar şi ale Consiliului Europei – prin sistemul său de protecţie a drepturilor
omului şi mai ales prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi reglementările
1
„,Solicitanții de Azil și Refugiații în lumea contemporană”- David J. Whittaker, Edit. Routledge, Ediția
2006;
~ 291 ~
statutului refugiaţilor adoptate la nivel naţional în diverse state din lume, bineînţeles şi în
România. În egală măsură trebuie abordată jurisprudenţa Curţii Africane a Drepturilor
Omului şi Popoarelor, a Curţii Inter-Americane pentru Drepturile Omului, a Curţii de Justiţie
a Comunităţilor Europene, precum şi Curţii Europene pentru Drepturile Omului.
Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Începând cu
Tratatul de la Maastricht, politica în domeniul azilului obţine şi mai multă atenţie din partea
statelor membre, în contextul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Considerată iniţial „domaine réservé”1, legislaţia în domeniul azilului cade sub auspiciile
cooperării interguvernamentale, ceea ce permite fiecărui stat să deţină controlul asupra
propriei legislaţii în domeniu. Totuşi, din moment ce toate statele membre tind către acelaşi
ţel – respectarea standardelor internaţionale ale protecţiei refugiaţilor şi drepturilor omului, o
politică comună în domeniul azilului pare soluţia adecvată. Transferul domeniului azilului
către cel întâi pilon al Comunităţii se realizează oficial odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului de la Amsterdam în 1999.
Pe lângă stipularea ca obiectiv clar al dezvoltării unei zone de libertate, securitate şi
justiţie incluzând măsuri adecvate cu privire la controlul frontierelor externe, azil şi imigrare,
Tratatul de la Amsterdam introduce de asemenea Titlul al-III-lea, noul Titlu IV din TEC
privind „vizele, azilul, imigrarea şi alte politici legate de libertatea de circulaţie a
persoanelor”. Tratatul instituie o comunitarizare parţială a celui de-al treilea pilon (Justiţie şi
Afaceri Interne), parţială deoarece Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda şi Danemarca aleg
să nu participe2.
În ceea ce priveşte procesul decizional, ar trebui precizat că dacă instrumentele care pot
fi adoptate în cadrul interguvernamental sunt Convenţiile, Poziţiile Comune, Concluziile şi
Rezoluţiile3, acte care nu au forţă juridică, jucând un rol mai degrabă orientativ,
comunitarizarea, dimpotrivă, permite adoptarea de Regulamente şi Directive. Se consideră4
că forţa juridică a instrumentelor adoptate de către Comisie ar accentua conformitatea
politicii azilului cu standardele internaţionale. Integrarea în primul pilon rezultă, de
asemenea, într-un proces decizional diferit de cel al cooperării interguvernamentale, în care
Comisia are iniţiativa actelor legislative iar Parlamentul se bucură de o participare sporită.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul European adoptă
Programul de la Tampere în 1999 ce are drept scop crearea unei zone de liberate, securitate şi
justiţie în cadrul Uniunii Europene5. Programul de la Haga6 (2004) şi Programul de la
Stockholm7(2009) urmează acelaşi algoritm, oferind direcţii pentru atingerea obiectivelor
stabilite de către Consiliul European. Programul de Tampere şi cel de la Haga definesc
1
Sylvie da Lomba, The Right to Seek Refugee Status in the European Union (Antwerp, Oxford and New
York: Intersentia, 2004), Pag.21;
2
Protocol on the Position of the United Kingdom and Ireland and Protocol on the position of Denmark,
inclus în Tratatul de la Amsterdam, OJ C 340 of 10.11.1997;
3
Da Lomba, The Right, Pag. 13;
4
Da Lomba, The right, Pag. 35;
5
European Union: Council of the European Union, Presidency Conclusions, Tampere European Council, 15-
16 October 1999”, 16 October 1999;
6
European Union, „The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security and Justice in the European
Union”, 13 December 2004, 2005/C 53/0 ;
7
European Union, Council of the European Union, „The Stockholm Programme – An open and secure
Europe serving and protecting the citizens”, 23 November 2009,
~ 292 ~
sistemul european comun de azil, ca parte a zonei de libertate, securitate şi justiţie, sistem
pentru construirea căruia sunt necesare două faze. Cea dintâi (1999-2005), care este deja
completă vizează armonizarea legislaţiei în interiorul Uniunii Europene, în timp ce a doua
(2005-2010) are în vedere instituirea unor proceduri comune de azil şi a unui statut uniform,
valabil pe tot cuprinsul Uniunii pentru persoanele care au nevome de protecţie internaţională.
Pachetul legislativ privind sistemul european comun de azil constă în Regulamentul (UE)
604/2013, Directiva 95/2011/CE, Directiva 32/2013/CE şi Directiva33/2013/CE.
Regulamentul 604/2013 are în vedere criteriile şi mecanismele pentru determinarea statelor
membre responsabile de examinarea cererilor de azil depuse într-unul din statele membre de
către un cetăţean al unei ţări terţe. Este cunoscut ca Regulamentul Dublin III (sau
Regulamentul de la Dublin) şi integrează principiile Convenţiei Dublin1 în contextul
comunitar. Unul dintre obiectivele Regulamentului este acela de a reduce numărul de
persoane care caută azil în mai multe state membre şi de a contribui la reducerea şi chiar
eliminarea abuzului la procedura de azil. Conform Regulamentului de la Dublin, prima ţară în
care imigrantul ajunge este responsabilă de cererea sa de acordare a azilului.
De asemenea, Regulamentul Dublin prin prevederile şi scopul său primordial se
identifică atât nu numai ca un instrument care poate contracara abuzul la procedura de azil
din partea resortisanţilor, precum şi ca un garant al aplicării principiilor care guvernează
întregul proces de azil (principiul unităţii familiei, principiul nereturnării etc.). Acest
regulament european este pus în aplicare de cele 28 de state membre ale Uniunii Europene,
precum şi de către alte 4 state din Europa (Norvegia, Islanda, Elveţia şi Liechtenstein).
Principiul de bază al Regulamentului Dublin II2 este acela că responsabilitatea de
examinare a unei cereri revine în primul rând statelor membre care au jucat cel mai important
rol în ceea ce privește intrarea și șederea solicitantului pe teritoriul UE. Criteriile de stabilire
a responsabilității variază, în ordine ierarhică, de la considerente familiale la obținerea
recentă a unei vize sau a unui permis de ședere într-un stat membru și până la modul în care
solicitantul a intrat în UE, și anume în mod legal sau ilegal.
Experiența sistemului anterior a demonstrat însă nevoia unei mai bune abordări a
situațiilor în care capacitățile de primire și sistemele de azil ale statelor membre sunt supuse
unor presiuni speciale.
Noul Regulament Dublin III3 prevede proceduri solide pentru protecția solicitanților de
azil și îmbunătățește eficiența sistemului prin următoarele elemente:
un mecanism de avertizare timpurie, de pregătire și de gestionare a situațiilor de
criză, vizând abordarea cauzelor profunde ale disfuncționalităților sistemelor naționale de azil
sau ale problemelor rezultate în urma unor presiuni speciale, Acest mecanism este cel care stă
1
Agnes Hurwitz, „The 1990 Dublin Convention: A Comprehensive Assessment”, International Journal of
Refugee Law 11(4): Pag. 646–77. În abstract se menţionează: „the 1990 Dublin Convention establishes a system
determining the state responsible for examining the applications for asylum lodged in one of the member states of
the European Communities.”;
2
Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și
mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul
dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe ( JO L 50, 25.2.2003, Pag. 1);
3
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire
a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție
internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un
apatrid (reformare) (aplicabil de la 1 ianuarie 2014) ( JO L 180, 29.6.2013, Pag. 31);
~ 293 ~
la baza derulării în prezent al întregii proceduri de relocare intra UE;
serie de dispoziții privind protecția solicitanților, precum interviul personal
obligatoriu, garanții pentru minori (inclusiv o descriere detaliată a factorilor care ar trebui să
stea la baza evaluării celor mai bune interese ale unui copil) și posibilități extinse de
reunificare a familiei;
posibilitatea utilizării căilor de atac în scopul de a suspenda executarea transferului
până la pronunțarea unei hotărâri și garantarea dreptului unei persoane de a rămâne pe
teritoriu pe durata așteptării pronunțării unei hotărâri de către un tribunal privind suspendarea
transferului înainte de pronunțarea unei hotărâri;
obligația de a asigura asistență juridică gratuită la cerere;
un singur motiv de detenție în cazul în care există riscul sustragerii de la procedură;
limitarea strictă a duratei detenției;
posibilitatea ca solicitanții de azil care, în anumite cazuri, ar putea fi considerați
migranți clandestini și returnați în baza Directivei privind returnarea să fie tratați în
conformitate cu procedura Dublin – asigurând astfel persoanelor respective o protecție mai
mare decât în cazul aplicării Directivei privind returnarea;
obligația garantării dreptului de utilizare a căilor de atac împotriva unei hotărâri
privind transferul;
o mai mare claritate din punct de vedere juridic a procedurilor aplicate de diferitele state
membre – de exemplu, termene-limită exhaustive și mai clare. Întreaga procedură Dublin nu poate
dura mai mult de 11 luni pentru preluarea unei persoane sau de 9 luni pentru transferarea acesteia
(cu excepția situațiilor de sustragere de la procedură sau a cazului în care persoana este închisă).
Având în vedere modificările aduse de către Regulamentul Dublin III se poate indica
faptul că acestea au avut ca principal fundament reducerea situaţiilor în care analiza cererilor
de protecţie internaţională era derulată de către state membre care în mod normal nu aveau în
sarcina lor această responsabilitate, asigurându-se totodată o extindere a drepturilor
solicitanţilor de protecţie internaţională într-o conexiune directă cu modificările de facto în
domeniul azilului, cu noile mişcări ale populaţiei în nevoie de protecţie internaţională
înregistrate la nivel global, precum şi cu principiul solidarităţii în rândul statelor europene.
Cu toate acestea, acest regulament european nu ar putea să îşi găsească utilitatea fără
sprijinul asociat al Regulamentului Eurodac1, care contribuie în mod direct la determinarea
statului membru responsabil cu analizarea cererii de protecţie internaţională.
Astfel, Regulamentul Dublin III reprezintă atât un instrument pentru stabilirea statului
membru responsabil cu analizarea cererii de protecţie internaţională, dar şi un instrument prin
care se poate reduce abuzul la procedura de azil din partea solicitanţilor de protecţie
internaţională, instrument care asigură aplicarea principiului conform căruia doar un singur
stat membru este responsabil cu analizarea unei cereri de protecţie internaţională.
1
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind
instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a
Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru
responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de
către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din
statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de
modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională
a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție (reformare) (aplicabil de la 20
iulie 2015) ( JO L 180, 29.6.2013, Pag. 1) ;
~ 294 ~
Cu toate acestea, situaţia din anul 2015, an în care la nivel european s-a înregistrat o
creştere fără precedent a numărului de migranţi, precum şi o creştere a numărului de
solicitanţi de azil şi care a contribuit în mod esenţial la apariţia unor probleme în cadrul
sistemului de azil al unor state membre reprezintă o cauză fundamentală pentru evaluarea
Regulamentului Dublin, precum şi a întregului pachet legislativ privind sistemul european
comun de azil. Prin urmare, atât sistemul de azil, precum şi Regulamentul Dublin ca parte
integrantă a sistemului european comun de azil va trebui să se adapteze în mod constant la
situaţiile noi apărute în domeniul strict al azilului, urmând a suporta modificări şi completări
corespondente.
Bibliografie:
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului european și al Consiliului de stabilire
a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un
resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (reformare);
Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a
criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei
cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări
terțe;
The 1990 Dublin Convention: A Comprehensive Assessment”, International Journal of
Refugee Law 11(4);
European Union, „The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security and Justice
in the European Union”;
European Union, Council of the European Union, „The Stockholm Programme – An
open and secure Europe serving and protecting the citizens”.
~ 295 ~
JANDARMERIA ROMÂNĂ - FORȚĂ DE ELITĂ ȘI
PARTICIPANT ACTIV ÎN CADRUL EUROGENDFOR ȘI
ASOCIAȚIA FORȚELOR DE JANDARMERIE ȘI POLIȚIE CU
STATUT MILITAR EUROPENE ȘI MEDITERANEENE
ROMANIAN GENDARMERIE - ELITE FORCE AND ACTIVE PARTICIPANT

IN THE EUROGENDFOR AND THE ASSOCIATION
OF POLICE FORCES AND GENDARMERIE WITH MILITARY STATUS OF
EUROPEAN AND MEDITERRANEAN
Drd. CORCODEL Marian

Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”
Şcoala Doctorală Ordine Publică şi Siguranţă Naţională
mariancorcodel20@gmail.com
Abstract:
Association of Police Forces and Gendarmerie with Military Status of European and
Mediterranean (F.I.E.P.) is an association of police and gendarmerie European and
Mediterranean countries, united around a common element, namely their military status.
A first moment of the creation of the association was a tripartite meeting in Paris in
February 1993 between Directors and Captains General of the French National
Gendarmerie, Carabinieri of the Italian and the Spanish Civil Guard.
Membership can be paid the gendarmerie and police forces with military status of the
member states of the Council of Europe and other Mediterranean countries. In this regard,
the members that want to join, the procedure of receipt. Membership guarantees the right to
participate in the committees and the Summit, voting.
Associate membership is granted by the gendarmerie and police forces with military
status, who do not satisfy the geographical above. Associate Membership status guarantees
only the right to participate in the Summit Commissions and without the capacity to vote.
Membership can be attributed observer forces gendarmerie and police with military
status, who are fulfilling the requirements relating to territorial and want to become members
or associates in F.I.E.P. after they fulfill the conditions for receiving the procedure. Observer
status only guarantees the right to participate in the committees.
Association function as institutions within the Superior Council of Directors and Chiefs
departments of each institution and commissions Representatives member institutions.
The Superior Council of Chiefs and Directors responsible for evaluating the state of relations
between members, directing future activities and defining objectives to be achieved. It is the organ
of decision F.I.E.P., consisting of all its members. During the annual meeting, it defines the
general policy and program for each of the commitments undertaken by the association.
Rezumat:
Asociaţia Forţelor de Jandarmerie şi Poliţie cu Statut Militar Europene şi
Mediteraneene (F.I.E.P.) este o asociaţie a forţelor de poliţie şi jandarmerie europene şi
mediteraneene, unite în jurul unui element comun şi anume statutul lor militar.
~ 296 ~
Un prim moment al creării asociaţiei a fost întâlnirea tripartită de la Paris, în februarie
1993, între Directorii şi Comandanţii Generali ai Jandarmeriei Naţionale Franceze, ai
Carabinierilor Italieni şi ai Gărzii Civile Spaniole.
Calitatea de membru poate fi acordată forţelor de jandarmerie şi poliţie cu statut militar
din ţările membre ale Consiliului Europei şi alte ţări mediteraneene. În acest sens, pentru
membrii care vor să adere, se aplică procedura de primire. Statutul de membru garantează
dreptul de a participa la lucrările comisiilor şi la cele ale Summit-ului, cu drept de vot.
Calitatea de membru asociat se acordă forţelor de jandarmerie şi poliţie cu statut
militar, care nu îndeplinesc cerinţele geografice de mai sus. Statutul Membrului Asociat
garantează doar dreptul de a participa la lucrările Comisiilor şi la Summit, fără a avea
capacitate de vot.
Calitatea de membru observator poate fi atribuită forţelor de jandarmerie şi poliţie cu
statut militar, care îndeplinesc sau nu cerinţele privind limitele teritoriale şi doresc să devină
membri sau membri asociaţi în cadrul F.I.E.P., după ce au îndeplinit condiţiile privind
procedura de primire. Statutul de observator garantează doar dreptul de a participa la
lucrările comisiilor.
În cadrul Asociaţiei funcţionează ca instituţii Consiliul Superior al Directorilor şi
Comandanţilor, departamentele fiecărei instituţii şi comisiile reprezentaţilor instituţiilor
membre.
Consiliul Superior al Directorilor şi Comandanţilor răspunde de evaluarea stării
relaţiilor între membri, direcţionarea activităţilor viitoare şi definirea obiectivelor de
realizat. Acesta este organul de decizie în F.I.E.P., fiind format din toţi membrii asociaţiei.
Pe timpul reuniunii anuale, el defineşte politica generală şi programul pentru fiecare din
angajamentele asumate de asociaţie.
Keywords: Romanian Gendarmerie, the international mission, the European Union, the
European Council Staff.
Cuvinte cheie: Jandarmeria Română, misiuni internaţionale, Uniunea Europeană,

Consiliul European, Statul Major.
Misiunile de menţinere a păcii constituie pentru Jandarmeria Română dimensiunea

internaţională a eforturilor depuse în vederea asigurării aplicării legii. Jandarmeria Română
înţelegând responsabilitatea care incumbă tuturor agenţiilor de lawenforcement de a lua parte
la misiunile de pace şi de a dezvolta această instituţie a dreptului internaţional.
România ca stat membru NATO şi U.E, reprezentată în misiunile internaţionale
multinaţionale de forţe din cadrul Ministerului Apărării, de forţe aparţinând Ministerului
Afacerilor Interne (Poliţia Română, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră), sau forţe din
alte structuri (Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază), a participat
până în prezent la misiuni în afara statului naţional în trei importante zone ale lumii:
- AFRICA – Somalia, Ruanda, Angola, Congo, Etiopia şi Eritreea, Sudan (misiuni
de observare);
- EUROPA – Bosnia-Herţegovina, Kosovo (singurul teatru de operaţii în care
activează şi forţe de jandarmi), Albania, Republica Moldova (misiune de observare),
Macedonia (misiune de observare) şi Georgia (misiune de observare);
~ 297 ~
- ORIENTUL MIJLOCIU - Afganistan şi Irak.
Oamenii şi statele au dreptul să folosească forţa în caz de auto-apărare şi dacă interesele
lor sunt ameninţate. În asemenea circumstanţe, intervenţia internaţională între statele sau
părţile combatante poate fi considerată imperioasă şi neadecvată. În cazul în care presiunile
politice nu reuşesc separarea, iar forţa militară este singura opţiune, îndeplinirea misiunii
presupune o implicare amplă a forţei. În cadrul unui conflict intra-statal, separarea prin forţă a
părţilor hotărâte să continue lupta poate impune desfăşurarea unei forţe covârşitoare.
Comandanţii militari a căror misiune nu este înfrângerea unei părţi combatante, ci separarea
şi ieşirea din luptă, ar trebui să-şi conducă operaţiile imparţial. Comandantul ar trebui să-şi
redesfăşoare forţele şi să adapteze ritmul activităţii astfel încât părţile beligerante să aibă
posibilitatea de a ieşi din luptă şi de a se retrage. Dacă acest lucru nu se întâmplă, alternativa
constă în derularea unei operaţii militare. Oricum, activităţile diplomatice vor continua în
paralel cu activităţile militare, orice moment de relaxare în cadrul unei campanii de luptă
fiind văzut ca o posibilitate pentru activităţile diplomatice.
Gestionarea civilă a crizelor implică o strânsă cooperare a U.E. cu alte organizaţii
internaţionale de securitate precum O.N.U., OSCE, N.A.T.O. Consiliul Europei sau
Organizaţia Uniunii Africane, deoarece, în condiţiile procesului de globalizare, atât în cazul
ameninţărilor, cât şi în privinţa securităţii, trebuie avute în vedere aspecte comune din
domeniul managementului crizelor şi prevenirii conflictelor.
În cadrul sistemului integrat al U.E. de gestionare a crizelor intervin structuri specializate
din domeniul poliţiei, justiţiei, administraţiei publice şi protecţiei civile, din cadrul cărora s-a
desprins treptat ca un serviciu de ordine publică şi securitate internă, Forţa de Jandarmerie
Europeană (F.J.E.) .1
Modul în care sunt organizate misiunile U.E. de gestionare civilă a crizelor implică
eforturi deosebite, ele având ca sursă de inspiraţie nu numai teoria generală a misiunilor
poliţieneşti din interiorul statelor dar şi aspecte practice concrete din cadrul operaţiilor
internaţionale militare şi civile de sprijinire a păcii, existând anumite aspecte comune de
ordin politic, administrativ dar mai ales operaţional.
În materie de securitate internaţională, pentru a putea face faţă noilor provocări, U.E. a
decis să sporească numărul de forţe de poliţie şi jandarmi, disponibile pentru a acţiona în
misiunile civile de management al crizelor.
Astfel, în iunie 2000, Consiliul European de la Feira a impus obiectivul de creare a unui
grup de 5000 de poliţişti disponibili, pentru a putea face faţă cerinţelor specifice misiunilor
internaţionale. Aceste capacităţi poliţieneşti ale U.E. devin astfel dislocabile ca răspuns la
solicitarea unei organizaţii internaţionale (O.N.U., O.S.C.E.), fie pentru o misiune autonomă
sub egida Uniunii.
Pentru a putea garanta dislocarea rapidă, statele membre s-au angajat să facă demersurile
necesare pentru a fi în măsură ca în 30 de zile să pună la dispoziţie un efectiv de 1400 de
poliţişti şi jandarmi capabili să desfăşoare operaţii sau sarcini de consiliere, monitorizare şi
management al crizelor. Iniţiativa a fost dezvoltată prin Planul de acţiune Poliţienesc,
adoptat în iunie 20022, în cadrul lucrărilor Consiliului European de la Götheborg, în temeiul
căruia pot fi mobilizaţi 5000 de poliţişti, dar pot fi acceptate contribuţii posibile din partea
1
Cătălin Enuţă –teză de doctorat -„Jandarmeria Română în misiuni internaţionale sub egida Politicii de
securitate şi apărare comună”- rezumat www.academiadepolitie.ro
2
http://www.consilium.europa.eu/U.E.docs/cms_data/librairie/PDF/QC3111406ROC.pdf;
~ 298 ~
statelor care nu fac parte din U.E..
Şefii de poliţie din cadrul U.E., în cadrul unei declaraţii, semnate în 25 octombrie 2004,
au reamintit rolul central al poliţiei în operaţiile internaţionale de management al crizelor1 şi
importanţa crescândă a contribuţiei U.E. în această materie. Tot atunci au fost stabilite
principalele aspecte operaţionale şi instituţionale referitoare la aceste operaţii internaţionale
de poliţie sub egida Uniunii după cum urmează:
1). Aspecte operaţionale:
a) continuarea dezvoltării capacităţilor corespunzătoare de planificare a operaţiilor şi
suport pentru a desfăşura mai multe misiuni de poliţie simultan;
b) importanţa de a face disponibile expertiza şi experţi potriviţi pentru misiunile de
poliţie ale U.E.;
c) dezvoltarea de concepte generice şi modalităţi de management al proiectelor în cadrul
misiunilor de poliţie;
d) asigurarea în continuare a posibilităţii partenerilor de a se alătura exerciţiilor
naţionale;
f) îmbunătăţirea capacităţilor U.E. de a disloca rapid efectivele;
g) îmbunătăţirea capacităţii de înfiinţare a centrelor de comandă internaţionale;
h) continuarea lucrului asupra Planului de Acţiune Poliţienesc privind interoperabilitatea
ţi mijloacele potrivite de finanţare.
2). Aspecte instituţionale:
a) asigurarea că reglementările de achiziţii permit ajungerea echipamentului în timp scurt
în zonele de acţiune;
b) promovarea în continuare a legăturii cruciale între misiunile de poliţie şi aplicarea
legii;
c) asigurarea consistenţei reacţiei U.E. cu privire la lupta împotriva crimei organizate;
d) misiunile de poliţie sub egida Politicii Europene de Securitate şi Apărare (P.E.S.A.)
din Balcanii Occidentali ar trebui să exploreze cum se poate beneficia de instrumente noi, ca
de exemplu ofiţerii responsabili cu culegerea de informaţii;
e) asigurarea unei strânse cooperări între misiunile de poliţie EUPOL şi P.E.S.A.;
f) adoptarea şi implementarea Conceptului de Unitate Integrată de Poliţie (I.P.U.) .
Totodată, s-a ajuns la concluzia că, în situaţia unei operaţii de management al crizelor,
există întotdeauna solicitări numeroase pentru intervenţie simultană de către forţele de poliţie
şi cele militare. De aceea, a fost lansată ideea ca U.E. să dispună permanent şi de efective de
poliţişti cu statut militar, pentru a putea fi dislocate rapid în zona de conflict conform
Obiectivului Principal 2010 (2010 Headline Goal) .Astfel, structurile de jandarmi, care sunt
în acelaşi timp poliţişti cu statut militar, pot fi dislocaţi rapid şi pregătiţi permanent pentru
orice situaţie sau misiune.
În contextul mutaţiilor survenite asupra naturii crizelor internaţionale, ministrul apărării
din Franţa a propus, în cursul anului 2003, ca ţări precum Spania, Italia, Portugalia, Olanda şi
Franţa, care dispun de forţe de poliţie cu statut militar să acţioneze simultan pentru crearea
unei Forţe de Jandarmerie Europene (FJE) care să desfăşoare misiuni pe întreg palierul
ordinii publice în beneficiul unei forţe terestre
1
Ioan-Marius, Nicolae, Forţa de Jandarmerie Europeană, organizaţie implicată în menţinerea păcii, în
Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, septembrie 2014, p.51;
~ 299 ~
. Începând cu luna octombrie 2003, s-au desfăşurat mai multe reuniuni care au permis
întâlnirea factorilor responsabili din Franţa, Italia, Spania, Portugalia şi Olanda. Iniţial, cele
cinci state au elaborat o Declaraţie de intenţie, care a fost semnată la data de 17 septembrie
2004 în Olanda, la Noordwijk1, de către miniştrii de resort ai statelor reunite. Această
declaraţie a fost structurată pe 11 articole şi anexe în care erau precizate obiectivele,
structura, modul de funcţionare şi misiunile pe care le poate îndeplini această organizaţie.
Obiectivele Declaraţiei de Intenţie propuneau ca toate statele, care dispun de forţe de
poliţie cu statut militar capabile să execute misiuni de substituite şi/sau de întărire a forţelor
de poliţie locale, să contribuie la dotarea Europei cu o largă capacitate destinată să desfăşoare
orice tip de misiuni de poliţie cu ocazia operaţiilor de gestionare a crizelor.
F.J.E. astfel propusă, denumită EUROGENDFOR, va fi operaţională, pre-structurată,
robustă şi dotată cu capacităţi de reacţie rapidă pentru a-şi asuma toate sarcinile de poliţie în
cadrul operaţiilor de gestionare a crizelor.
Scopul creării F.J.E. este de a facilita metodele şi mijloacele securităţii, în special cu
ocazia tranziţiei de la latura militară la cea civilă a operaţiei, participarea statelor terţe cu
capacităţi de poliţie adecvate la misiuni ale F.J.E. fiind deschisă.
Textul articolului 2 face referire la misiunile F.J.E., arătând faptul că unităţile acesteia
trebuie să poată fi plasate într-un lanţ de comandă ierarhică ce poate evolua în cursul operaţiei
în funcţie de fazele acestuia, putând fi plasate într-un comandament militar, dar şi la ordinele
unor autorităţi civile, pentru a se putea garanta executarea misiunilor de securitate publică,
ordine publică şi poliţie judiciară.
Organizaţia nou creată poate acoperi toate aspectele unei operaţii de răspuns la criză şi
anume:
a) în faza iniţială, în teatrul de operaţii acţionează alături de forţa militară pentru a putea
îndeplini misiunile poliţiei;
b) în faza de tranziţie şi-ar putea îndeplini atribuţiile în cadrul unei forţe militare
facilitând coordonarea cu unităţile de poliţie locale sau internaţionale;
c) în faza de dezangajare militară ar putea facilita trecerea responsabilităţilor către o
autoritate civilă sau un serviciu public . În prevenirea unei crize, această nouă forţă ar putea fi
desfăşurată singură sau împreună cu o forţă militară.
În conformitate cu mandatul fiecărei operaţii, F.J.E. poate îndeplini un spectru larg de
servicii care decurg din capacităţile sale poliţieneşti precum: executarea unei misiuni de
menţinere a ordinii şi securităţii publice, consilierea poliţiei locale în activitatea sa cotidiană,
inclusiv în materie de investigaţie penală, exercitarea atribuţiilor specifice poliţiei de
frontieră, culegerea datelor şi informaţiilor de interes, îndeplinirea lucrărilor de anchetă
penală de la detectarea actelor de delincvenţă şi urmărirea infractorilor până la transferarea
lor către autorităţile judiciare competente, protecţia populaţiei şi a bunurilor, menţinerea
ordinii în cazul manifestărilor publice, instruirea şi antrenarea instructorilor în cadrul unor
programe speciale de cooperare .
Cadrul de utilizare al F.J.E., care va fi compus, de principiu, din aceleaşi forţe ca şi cele
declarate în Catalogul Capacităţilor de la Helsinki şi anunţate la Conferinţa de la Bruxelles
din 2001, forţe care vor fi puse la dispoziţia U.E. cu prioritate. Direcţia strategică şi controlul
sunt asigurate de Consiliul Politic şi de Securitate (CPS) al U.E.. Totodată, se arată faptul că
1
Recomandarea nr. 784 din 21.06.2006 a Comitetului de Apărare a Adunării U.E. Occidentale;
~ 300 ~
forţa creată ar putea fi pusă la dispoziţia O.N.U., OSCE sau N.A.T.O., precum şi a altor
organizaţii internaţionale sau coaliţii ad-hoc .
Pasul pentru consolidarea EUROGENDFOR a fost făcut în data de 18 octombrie 20071,
la Velsen în Olanda, când a fost semnat Tratatul privind Forţa de Jandarmerie Europeană de
către Franţa, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania, document oficial care defineşte principiile
fundamentale în ceea ce priveşte obiectivele, statutul, modalităţile de organizare şi
funcţionarea F.J.E..
Conform prevederilor articolului 3 din tratat, FJE/EUROGENDERFOR „reprezintă
Forţa de Poliţie Multinaţională cu statut militar compusă dintr-un Comandament Permanent
şi Forţele desemnate de părţi, ca urmare a transferului de autoritate”.
Trebuie înţeles faptul că EUROGENDERFOR nu se identifica ca o structură a Uniunii
Europene, ci mai degrabă ca un instrument al acesteia.
Principalul argument , care adaugă plusul calitativ în favoarea F.J.E., este tocmai
cooperarea multinaţională. Valoarea adăugată pe care F.J.E. o poate oferi în domeniul
gestionarii crizelor internaţionale este dublă: este un instrument adecvat pentru a acţiona într-
un mediu conflictual, în special în timpul misiunilor de înlocuire, precum şi are capacitatea de
desfăşurare rapidă. De asemenea, există şi alte argumente:
a) este capabilă să desfăşoare rapid (în termen de 30 de zile) o misiune de poliţie inter-
operabilă cu o capacitate de până la 800 de jandarmi;
b) deţine capabilităţi operaţionale care îi permit, să realizeze mai multe misiuni de poliţie
în circumstanţe exigente şi sub comandă militară;
c) activităţile de culegere şi analiza a informaţiilor sunt direcţionate pentru a oferi un
răspuns eficient în combaterea activităţilor de tip criminal;
d) poate executa tot spectrul de misiuni cu privire la ordinea şi siguranţa publică, astfel
încât să accelereze demilitarizarea şi normalizarea zonei de criză;
e) este capabilă şi dispusă să efectueze toate tipurile de misiuni de poliţie, inclusiv
misiunile de înlocuire şi sprijin;
f) oferă condiţii pentru îmbunătăţirea interoperabilităţii forţelor F.J.E., între aceste forţe
şi forţele de poliţie, prin programe specifice de pregătire;
g) este capabilă să fie integrată într-un organism militar de gestionare a crizelor;
h) este concepută pentru a fi desfăşurată rapid, datorită CIMIN şi unităţii sale logistice;
i) oferă un instrument complementar în capacităţile de gestionare a crizelor civile ale
U.E.;
j) plusul de valoare datorat experienţei în executarea tuturor tipurilor de misiuni de poliţie;
k) obiectivul F.J.E. de a avea unităţi integrate, pregătirea specializată şi statutul
personalului .Tratatul conţine dispoziţii referitoare la aspecte instituţionale şi legale ale
organizaţiei, componenţa, obligaţiile generale, competenţele şi principiile Consiliului
Interministerial de Rang Înalt (CIMIN), precum şi sarcinile şi capacitatea legală a
comandantului F.J.E. . Sunt abordate totodată aspectele legate de modul în care sunt protejate
informaţiile clasificate sau materialele organizaţiei, problemele legate de asistenţa medicală,
portul uniformei şi al armamentului2.
1
Civilian Headline Goal 2010, 10 November 2007, care vizează punerea la dispoziţia U.E. a unui „pachet de
forţe şi capabilităţi care sa permită derularea de către Uniune a misiunilor de tip Petersberg”;
2
Francois, Depres, Forţa de Jandarmerie Europeană – un nou instrument civil şi militar în slujba PESA,
lucrare de absolvire a CAN, Bucureşti, 2005, p.143;
~ 301 ~
Ultimul capitol stabileşte, în cadrul dispoziţiilor finale, faptul că în cadrul organizaţiei
limbile oficiale vor fi cele ale părţilor, dar poate fi folosită o limbă comun de lucru.
Sunt stabilite şi modalităţile legale, prin care un stat membru poate să se retragă din
Tratat, modul prin care un stat al U.E. care dispune de o forţă de poliţie cu statut militar poate
intra în organizaţie, ca membru cu drepturi depline şi modul cum alte state pot deţine statutul
de observator sau de partener.
Tratatul se prezintă astfel ca un instrument de lucru cu caracter juridic, care permite
părţilor precum şi altor state care doresc să facă parte din organizaţie să-şi desfăşoare
activitatea pe baze clare, legitime pe principii moderne.
Implicarea Jandarmeriei Române în F.J.E.

Jandarmeria Română, în conformitate cu competenţele stabilite prin legea sa organică, a
înţeles necesitatea de a se alinia în structurile funcţionale la nivel european şi a demarat
procedurile necesare atât în F.I.E.P., precum şi în Forţa de EUROGENDFOR sau F.J.E.,
instituţii a căror cooperare în modernizat conceptul de Comunitate a forţelor de poliţie cu
statut militar.
În luna iunie 2005, Jandarmeria Română şi-a manifestat interesul pentru apropierea de
Forţa de Jandarmerie Europeană. Urmare a demersurilor întreprinse la nivel intern, C.S.A.T.
a aprobat, prin Hotărârea nr. 43/2006, iniţierea demersurilor pentru obţinerea statutului de
observator al României pe lângă FJE. Jandarmeria Română a fost invitată să participe cu un
ofiţer, în calitate de observator, la primul exerciţiu de Comandament organizat de către Statul
Major al F.J.E. din Vicenza, între 13-17 iunie 2005.1
Exerciţiul a fost organizat în Franţa, la Saint–Astier, în acelaşi Centru unde anual sunt
organizate şi desfăşurate stagiile de antrenament pentru Forţa de Poliţie Europeană, la care
Jandarmeria Română participă în calitate de co-organizatoare, alături de Jandarmeria
Naţională Franceză, Garda Civilă Spaniolă şi Poliţia de Frontieră Germană.
În aprilie 2006, sub semnătura ministrului de externe şi ministrului afacerilor interne din
România, scrisorile oficiale, prin intermediul cărora ţara noastră a solicitat acordarea
statutului de membru observator în cadrul F.J.E., au fost trimise Preşedinţiei CIMIN (vezi
anexa 10). Odată cu integrarea României în U.E., ultima condiţie necesară ţării noastre pentru
a aplica direct în vederea dobândirii statutului de membru cu drepturi depline în cadrul F.J.E.,
au fost reluate demersurile interne pe linia dobândirii acestui statut. Astfel, prin Hotărârea
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 46/2008, s-a aprobat iniţierea demersurilor vizând
obţinerea de către România a statutului de membru la Forţa de Jandarmerie Europeană.
În luna mai 2008, ministrul de externe şi ministrul afacerilor interne din ţara noastră au
trimis către Preşedinţia Portugheză a CIMIN, scrisoarea oficială prin care se solicita
obţinerea, de către România, a statului de membru F.J.E.. Răspunsul pozitiv al Preşedinţiei
CIMIN a fost transmis către M.A.E. în luna august 2008, cu precizarea că statutul de membru
cu drepturi depline va fi acordat la următoarea reuniune a CIMIN, programată a se desfăşura
la sfârşitul lui 2008.
În acest context, inspectorul general al Jandarmeriei Române a semnat la Coimbra, în
Portugalia, la 17 decembrie 2008, Declaraţia privind acordarea statutului de membru F.J.E.
1
Olimpiodor, Antonescu, Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura Centrului Tehnic
Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p. 223;
~ 302 ~
pentru România, prin care ţara noastră a subscris documentelor şi aquis-ului F.J.E.1
Din punct de vedere al derulării procesului de afiliere a României la EUROGENDFOR,
(vezi anexa 10) , încă din prima jumătate a anului 2009, au fost întreprinse activităţile
specifice iniţierii procesului de creare a cadrului legal intern pentru aderarea la Tratatul F.J.E.
Participarea Jandarmeriei Române cu personal în cadrul structurilor P.H.Q. este o
consecinţă a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat odată cu semnarea, în cadrul
Reuniunii (CIMIN din 17.12.2008 de la Coimbra, Portugalia), a declaraţiei unilaterale privind
acceptarea documentelor şi acquis-ului F.J.E..
Conform deciziilor luate în cadrul reuniunilor ulterioare ale CIMIN, României i-au fost
repartizate 4 funcţii în cadrul P.H.Q., dintre care o funcţie cheie (supusă rotaţiei la fiecare doi
ani) şi 3 funcţii non-cheie, care nu sunt supuse principiului rotaţiei (un ofiţer specialist în
logistică, un subofiţer specialist în comunicaţii şi un subofiţer specialist pe probleme
financiare).
În respectarea angajamentelor internaţionale asumate de România odată cu dezvoltarea
procesului de aderare şi integrare în cadrul EUROGENDFOR, asigurarea de către România a
unei poziţii cheie în cadrul Comandamentului Permanent de la Vicenza (Italia), reprezintă
exercitarea unui drept rezultat din dobândirea statutului de membru al Forţei, dar şi o
obligaţie, întrucât decizia din 13 mai 2009, a Comitetului Interministerial de Rang Înalt
(CIMIN) al Forţei de Jandarmerie Europeană, prevede faptul că României îi revine poziţia
cheie de Şef al Structurii Logistice a Forţei, începând cu luna septembrie 2009 (vezi anexa 9).
În acest context, trebuie amintite principalele drepturi şi obligaţii ce revin României ca
urmare a obţinerii statutului de membru al Forţei de Jandarmerie Europeană, astfel:
1).Drepturi:
a) participare cu forţe;
b) dreptul de participare cu reprezentanţi la activităţile Forţei;
c) dreptul de a participa cu unităţi de jandarmerie, la operaţiunile, exerciţiile şi aplicaţiile
organizate de F.J.E. în urma deciziilor CIMIN;
d) dreptul de a participa cu personal în cadrul Comandamentului Permanent de la
Vicenza, conform algoritmului propus de Comanda Forţei în coordonare cu Forţele naţionale
reprezentante ale statelor părţi şi aprobat de către CIMIN.
2).Obligaţii:
a) obligaţia de participare cu forţe;
b) obligaţia de a pune la dispoziţia F.J.E., cu titlu permanent, o structură operaţională de
tip jandarmerie, încadrată şi dotată conform standardelor europene;
c) obligaţia de participare cu reprezentanţi la activităţile Forţei;
d) obligaţia de a participa cu personal la activităţile F.J.E. (conform Statutului de
Membru, Observator şi Partener ), respectiv la întrunirile Comitetului Interministerial de
Rang Înalt, la activităţile Grupului de lucru al F.J.E., la reuniunile planificate ale Comisiei
Financiare şi la cele ale grupurilor specializate organizate ad-hoc, precum şi la exerciţiile
F.J.E.;
e) obligaţii financiare;
f) obligaţii cu caracter special.
1
What is the added value of the EGF compared with the European Police Force?”, după
http://www.eurogenderfor.org, ultima accesare la 23.02.2015;
~ 303 ~
Ca urmare a implicării active în cadrul misiunilor F.J.E. şi a rezultatelor remarcabile
obţinute în ultimii ani, la data de 5 decembrie 2014, România, prin intermediul Jandarmeriei
Române, a preluat de la Franţa preşedinţia CIMIN, organismul politic de decizie al
EUROGENDFOR .
Obiectivele pe care România le va dezvolta pe timpul preşedinţiei CIMIN sunt
următoarele:
a) continuarea şi accentuarea cooperării U.E. - F.J.E., în vederea consolidării statutului
EUROGENDFOR de instrument necesar al Uniunii în misiunile de management al crizelor;
b) dezvoltarea cooperării O.N.U. - Direcţia pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii
(D.P.K.O.) în contextul implicării EUROGENDFOR într-o misiune sub egida O.N.U.;
c) exploatarea posibilităţii de continuare a prezenţei FJE în teatrul de operaţii din
Afganistan prin implicarea activă în acţiunile desfăşurate de N.A.T.O. din anul 2015 pe noua
misiune RSM Afganistan ;
d) iniţierea dialogului între CIMIN şi reprezentanţi ai unor state membre U.E., în special
Germania şi Marea Britanie, care dispun de forţe de poliţie cu atribuţii similare forţelor care
alcătuiesc F.J.E., în vederea încheierii unor parteneriate strategice bilaterale;
e) iniţierea dialogului între CIMIN şi autorităţile din Republica Moldova, care dispun de
o forţă de poliţie cu atribuţii similare forţelor din statele membre F.J.E. în vederea
identificării posibilităţilor stabilirii unei colaborări ori pregătirea unei eventuale candidaturi
pentru statutul de observator. Acest obiectiv se poate realiza doar dacă există interes din
partea CIMIN şi a oficialilor din Republica Moldova.
a). membrii cu drepturi depline:
- Jandarmeria Naţională Franceză;
- Arma Carabinierilor Italieni;
- Garda Naţională Republicană Portugheză;
- Garda Civilă Spaniolă;
- Jandarmeria Regală Olandeză;
- Jandarmeria Română.
b). state partener:
- Polonia;
- Lituania.
c). observatori: - Jandarmeria Turcă.
În calitate de instrument al U.E. specializat în gestionarea crizelor, Forţa de Jandarmerie
Europeană (EUROGENDFOR) se implică activ în misiunile civile şi operaţiunile militare
desfăşurate la nivel internaţional, ceea ce reprezintă o formă de aplicare a priorităţilor
europene de securitate şi apărare1.
EUROGENDFOR răspunde la necesitatea de a executa rapid tot spectrul de misiuni
privind securitatea civilă, prin asigurarea unui instrument multinaţional şi eficient, facilitând
totodată manipularea de care au nevoie forţele de poliţie pentru managementul situaţiilor de
criză şi este în măsură să acţioneze independent sau în cooperare cu alte componente ale
operaţiunilor de stabilizare din diverse regiuni de instabilitate de pe glob.
1
Balint, Zoltan, Forţa de Jandarmerie Europeană – Instrument de securitate al U.E., articol în Revista
Forţele Terestre nr.2 din 2010, Buletinul de teorie militară editat de Statul Major al Forţelor Terestre;
~ 304 ~
Bibliografie:
APOSTOLESCU, Cristian, Participarea forţelor de jandarmerie şi poliţie în misiuni
sub mandat internaţional, teza de doctorat, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”,
Bucureşti, 2009;
BALINT, Zoltan, Forţa de Jandarmerie Europeană – Instrument de securitate al U.E.,
articol în Revista Forţele Terestre nr. 2 din 2010, Buletinul de teorie militară editat de Statul
Major al Forţelor Terestre;
ENUŢĂ, Cătălin, Valenţele Jandarmeriei Române în managementul crizelor pe alte
spaţii geografice, Referat de cercetare ştiinţifică, coordonator prof. univ. dr. Aelenei Victor,
Editura Sitech, Craiova, 2015;
PEŢA, Cezar, EULEX-Kosovo, în Jandarmeria Română - tradiţii şi perspective, ediţia a
V-a, Editura Sitech, Craiova, 2015;
http://www.eurogendfor.org
~ 305 ~
MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIEI ȘI SISTEMUL
MOTIVAȚIONAL AL STRUCTURILOR DE ORDINE PUBLICĂ
ȘI SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ
ORGANIZATIONAL MANAGEMENT STRUCTURES

AND MOTIVATIONAL SYSTEM OF PUBLIC ORDER
AND NATIONAL SECURITY
Drd. COŞAR Călin

Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”
Şcoala Doctorală „Ordine publică şi siguranţă naţională”
calin.cosar@gmail.com
Abstract:
Law enforcement structures have gone through a comprehensive process of institutional
modernization and harmonization of laws in order to match with the Member States of the
European Union and alignment procedures and standards.
But there are still some overlap and duplication in their work, which requires clarify the
powers and determining how cooperation between these structures, which fully justifies the need
to continue the reform process at the national defense, public order and national security .
Public order is the task of the state organized by special services designed to ensure
peace and safety, protecting the rights and fundamental freedoms, facilitate and guarantee
social interests, which, according to constitutional provisions may be used even the
restriction, under the law, to exercise some of those rights and freedoms.
The Ministry of Interior is thus one of the services of the State, organized as the authority
of the central public administration specialist, exercising, under the law, its tasks with regard
to respect public order, protection of rights and fundamental freedoms , to public and private
property, preventing and combating antisocial acts, respecting the legal regime of the state
border, fire safety and civil protection, contributing all its work in defense of constitutional
democracy, sovereignty, unity and territorial integrity of Romania.
Public order as part of national security represents the state of legality, balance and peace,
corresponding to an acceptable level of compliance with legal norms that allow the exercise of
constitutional rights and freedoms and the functioning of specific structures of the rule of law and
is characterized by the institutions' health and public morality, normality in organizing the
political, social and economic, in accordance with generally accepted norms of society.
Rezumat:
Structurile de aplicare a legii au trecut printr-un amplu proces de modernizare
instituţională şi armonizare legislativă în vederea compatibilizării cu cele din statele membre
ale Uniunii Europene şi a alinierii la procedurile şi standardele europene.
Există, însă, în continuare unele suprapuneri şi paralelisme în activitatea acestora, ceea
ce reclamă clarificarea competenţelor şi stabilirea modului de cooperare între aceste
structuri, fapt ce justifică pe deplin necesitatea continuării proceselor de reformă la nivelul
sistemului naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
~ 306 ~
Ordinea publică este o misiune a statului organizată prin servicii special destinate
asigurării liniştii şi siguranţei publice, apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, facilitării şi garantării intereselor sociale, pentru care, potrivit prevederilor
constituţionale se poate recurge chiar şi la restrângerea, în condiţiile legii, a exercitării
unora dintre respectivele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
Ministerul Afacerilor Interne este, astfel, unul dintre aceste servicii ale statului,
organizat ca autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate, care exercită, în
conformitate cu legea, atribuţiile ce îi revin cu privire la respectarea ordinii publice,
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private,
prevenirea şi combaterea faptelor antisociale, respectarea regimului juridic al frontierei de
stat, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă, contribuind prin întreaga sa activitate
la apărarea democraţiei constituţionale, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale ale
României.
Ordinea publică, ca parte componentă a securităţii naţionale, reprezintă starea de
legalitate, de echilibru şi de pace, corespunzătoare unui nivel acceptabil de respectare a
normelor legale, care permite exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum
şi funcţionarea structurilor specifice statului de drept şi se caracterizează prin credibilitatea
instituţiilor, sănătatea şi morala publică, starea de normalitate în organizarea şi
desfăşurarea vieţii politice, sociale şi economice, în concordanţă cu normele general
acceptate de societate.
Keywords: organization, staff motivation, human needs manager.
Cuvinte cheie: organizaţie, motivaţia personalului, nevoi umane, manager.
Observăm, ca factor comun între abordările prezentate de literatura de specialitate asupra

noţiunii de management resurse umane, unele prezentate anterior, existenţa elementului
motivator al personalului, care, la rându-i, se bucură de abordări complexe.
În sens larg, motivarea rezidă în ansamblul de decizii şi acţiuni prin care se determină
stakeholderii organizaţiei1 să contribuie direct şi indirect la realizarea de funcţionalităţi şi
performanţe de ansamblu superioare, pe baza corelării intereselor acestora în abordarea şi
realizarea obiectivelor organizaţiei şi ale subsistemelor sale.2
Privită în contextul muncii, motivarea poate fi apreciată ca fiind gradul de disponibilitate
a angajaţilor de a se implica în munca pe care o fac şi de a depune un efort susţinut în vederea
atingerii unor obiective profesionale, definite individual sau organizaţional.
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, motivaţia reprezintă totalitatea
motivelor sau mobilurilor (conştiente sau nu) care determină pe cineva să efectueze o
anumită acţiune sau să tindă spre anumite scopuri.3
1
Noţiunea de ”stakeholderi” desemnează acele organisme şi categorii de persoane cu interese majore în
desfăşurarea şi rezultatele activităţilor organizaţiei, a căror luare în considerare de către manageri are un impact
important asupra performanţelor acesteia.
2
A se vedea O. Nicolescu, I. Verboncu, ”Fundamentele managementului organizaţional”, Ed. Tribuna
Economică, Bucureşti 2001, cap. 5.
3
Academia Română – Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", ”Dicţionarul explicativ al limbii române”,
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 656.
~ 307 ~
Motivarea constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor şi intereselor personalului din
cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor, competenţelor şi
responsabilităţilor atribuite, prin intermediul acelor elemente – formale sau informale, de
natură economică sau moral-spirituală – pe care managerii le administrează salariaţilor
satisfăcându-le anumite necesităţi individuale şi de grup, pentru a-i determina ca, prin
atitudinile, eforturile, deciziile, acţiunile şi comportamentele lor să contribuie la desfăşurarea
activităţilor şi îndeplinirea obiectivelor.1
În funcţie de anumite criterii specifice de clasificare2, noţiunea de ”motivare a
personalului” prezintă mai multe forme, după cum urmează:
1. în funcţie de influenţa motivaţiilor asupra naturii şi mărimii satisfacţiilor
personalului, distingem:
a) motivarea pozitivă (măriri de salariu, prime, cote părţi din profit, mulţumiri, laude,
ceremonii, acordarea de titluri, promovări);
b) motivarea negativă (reduceri de salariu, amenzi, retrogradări, ameninţări verbale,
mustrări);
2. în raport de natura mijloacelor utilizate pentru motivarea personalului, remarcăm:
a) motivarea economică (salarii, prime, gratificaţii, penalizări la salarii, imputări
financiare în caz de erori);
b) motivarea moral-spirituală (acordarea de către manageri a încrederii în salariaţi,
exprimarea de mulţumiri şi laude, lansarea de avertismente şi mustrări, acordarea de titluri
onorifice);
3. în funcţie de sursa care generează efectul motivaţional, distingem:
a) motivarea intrinsecă (determinarea salariatului să se implice, să depună efort şi să
obţină rezultate în cadrul organizaţiei, întrucât din aceste procese el obţine satisfacţii ce ţin de
personalitatea lui);
b) motivarea extrinsecă (determinarea salariatului să se implice, să depună efort şi să
obţină rezultate în organizaţie, pentru că acestea vor genera din partea organizaţiei anumite
reacţii formale şi informale, economice şi moral-spirituale care îi vor produce satisfacţii
personale);
4. în funcţie de componenta personalităţii umane avută în vedere cu prioritate,
remarcăm:
a) motivarea cognitivă (are în vedere dimensiunea intelectuală a salariatului, axându-se
pe satisfacerea nevoilor individuale de a fi informat, de a cunoaşte, de a opera şi “controla”
mediul în care îşi desfăşoară activitatea);
b) motivarea afectivă (are în vedere ca salariatul să se simtă bine la locul de muncă şi în
cadrul organizaţiei, să fie apreciat şi simpatizat de colegi, şefi, subordonaţi, să se manifeste
faţă de el simpatie şi consideraţie).
Acceptându-se importanţa motivaţiei în cadrul funcţiei de antrenare-motivare a
managementului, cunoaşterea de către manageri a unor teorii ale motivaţiei constituie un
cadrul aplicativ şi un punct de sprijin extrem de folositor. În general, aceste teorii au vizat fie
studiul nevoilor – numite teorii centrate pe studiul nevoilor sau teorii de conţinut, fie studiul
comportamentelor individuale – numite teorii centrate pe studiul comportamentelor sau teorii
1
A se vedea A. Andreescu, Gh. Nedelcu, N. Gegea, Şt. Prună, ”Noţiuni ale managementului din Ministerul
de Interne”, Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 1998, pag. 128-129, 270-271.
2
A se vedea O. Nicolescu, I. Verboncu, op. cit., subcap. 5.2.4.
~ 308 ~
de proces. Vom prezenta în continuare, pe scurt, pe cele mai importante dintre teoriile de
conţinut, ca fiind şi cele mai cunoscute, astfel:
1. "Ierarhia nevoilor umane" – teoria lui Abraham Moslow – este una dintre cele
mai cunoscute teorii ale motivaţiei şi are aplicaţii în toate domeniile relaţiilor umane, plecând
de la următoarele premise:
- comportamentul uman este direcţionat de acele trebuinţe care nu sunt satisfăcute;
- niciodată omul nu este mulţumit pe deplin: odată satisface unele trebuinţe, altele îşi
fac apariţia;
- există o anumită ordine în apariţia şi satisfacerea trebuinţelor, în linii mari aceeaşi
pentru toţi oamenii;
- în general, nesatisfacerea unor trebuinţe de nivel interior împiedică apariţia celor
aparţinând nivelurilor superioare.
Cele cinci niveluri sugerate de Moslow sunt:
a) nevoile fiziologice – apă, aer, hrană etc.;
b) nevoi de securitate – siguranţă fizică şi psihică;
c) nevoi de apartenenţă – la un grup – de prietenie, segment al societăţii etc.;
d) nevoia de recunoaştere – respectul şi recunoştinţa celor din jur (stima altora), precum
şi propria noastră realizare şi valoare;
e) nevoia de autorealizare – nevoia de creştere şi dezvoltate ca om şi de devenire
profesională şi socială.
Maslow sugerează că oamenii lucrează pentru satisfacerea nevoilor lor fiziologice, la
început, apoi a nevoilor de siguranţă şi aşa mai departe până la „nevoile din vârf” ale
piramidei. În general, ei sunt motivaţi de la cel mai de jos nivel, care rămân, parţial,
nesatisfăcute. Totuşi, nevoile de la un nivel nu vor putea fi complet satisfăcute, înainte ca
nevoile de la nive1ul imediat superior, să intre în joc. Dacă majoritatea nevoilor fiziologice şi
de siguranţă personală sunt satisfăcute, acea persoană va putea fi motivată, în principal, prin
satisfacerea nevoilor sociale. Dar orice necesitate fiziologică şi de siguranţă, care va acoperi o
anume nevoie, va fi, de asemenea, importantă. Ierarhia nevoilor a lui Maslow oferă un mijloc
uzual asupra viziunii motivării angajaţilor, precum şi un ghid pentru managementul
organizaţiei.
2. Teoria ERG – elaborată de Clay P. Alderfer - care a redus cele cinci nivele
concepute de Maslow la doar trei: nevoi existenţiale (Existence needs) precum cele de aer,
apă, hrană, locuinţă, condiţii de muncă, salarii rezonabile şi trebuie satisfăcute primele; nevoi
relaţionale (Relatedness needs) care privesc legăturile cu mediul social şi vizează relaţiile
interpersonale cu şefii, colegii, subordonaţii, prietenii, familia, satisfacerea lor depinzând de
relaţiile amicale sau ostile cu ceilalţi; nevoi de dezvoltare (Growth needs) care se exprimă
prin preocuparea persoanei pentru amplificarea potenţialului şi abilităţilor proprii printr-o
activitate creativă sau productivă.
Aceasta teorie susţine că procesul satisfacerii nevoilor nu are o evoluţie obligatoriu
progresivă, putând să apară în activitatea umană frustrări.
3. Teoria celor doi factori – a lui Frederich Herzberg – pune în evidenţă existenţa
unor factori care produc satisfacţia în muncă: realizarea, recunoaşterea, atracţia faţă de
muncă, responsabilitatea şi avansarea, dar şi a unor factori de insatisfacţie: strategia şi
conducerea organizaţiei, relaţiile cu şeful de echipă, salariul, relaţiile interpersonale şi
condiţiile de muncă.
~ 309 ~
Cele două categorii de factori au fost denumite: factori de igienă, extrinseci, care
stabilesc relaţia cu mediul organizaţional, prezenţa lor nu aduce satisfacţie, dar în absenţa lor
apare insatisfacţia, respectiv factori de motivaţie (de creştere), intrinseci, care stabilesc relaţia
individului cu sine şi cu ceilalţi, prezenţa lor produce satisfacţie, dar absenţa lor nu duce la
insatisfacţie. În procesul de management, teoria oferă posibilitatea legării motivaţiei de
specificul mediului de muncă, permite identificarea şi evaluarea factorilor pentru crearea unui
model motivaţional adecvat şi pune în evidenţă necesitatea accentuării asupra nivelului
calităţii factorilor.
4. Teoria realizării nevoilor (teoria succesului) – creată de David C. McClelland –
pune în discuţie nevoile pe care le dezvoltă oamenii prin învăţare într-un anumit mediu
cultural. Potrivit acestei teorii, există trei categorii de nevoi: nevoi de afiliere (asociere);
nevoi de putere; nevoi de realizare (succes). Dacă la o anumită persoană se manifestă o
anumită nevoie cu o intensitate mărită, atunci aceasta va fi motivată să-şi formeze un
comportament centrat pe satisfacerea nevoii respective. Adoptarea unui astfel de model
motivaţional în management înseamnă identificarea şi selectarea persoanelor care dispun de o
mare capacitate motivaţională prin succese sau realizări în vederea valorificării calităţilor lor
în cadrul organizaţiei în principal prin delegare şi mărirea sarcinilor postului.
Managerii dispun de numeroase modalităţi de motivare a angajaţilor, de implicare a
acestora în activitatea profesională, rezultatul fiind atât creşterea satisfacţiilor personale, cât şi
creşterea productivităţii. Printre cele mai des folosite de manageri pentru motivarea
corespunzătoare a angajaţilor întâlnim1:
1. Utilizarea recompensei pentru a motiva angajaţii - de modul în care angajaţii percep
consecinţele muncii lor depinde menţinerea unei rate înalte a productivităţii. Dacă ei cred că o
creştere a productivităţii va fi răsplătită, mai mult ca sigur că vor munci ca să o realizeze. Din
acest motiv, organizaţiile ar trebui să pună accent pe acele recompense care sunt percepute ca
fiind de dorit pentru angajaţi. Această modalitate îmbracă la rândul ei două forme:
a) utilizarea recompenselor băneşti - deoarece mijloacele băneşti constituie un stimulent
puternic, la stabilirea sistemelor de plată trebuie să se ia în considerare efectul acestor
recompense asupra motivaţiei angajaţilor. Salariul constituie o importantă răsplată, deoarece
poate satisface multe dintre trebuinţe, oferind angajaţilor posibilitatea de a cumpăra hrană
pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, nevoilor de securitate şi, totodată, permiţând acestora
să-şi dezvolte nevoile de stimă.
b) utilizarea altor recompense:
– vizite la locul de muncă al celor mai performanţi angajaţi, realizate de către managerii
de top din organizaţie;
– conferirea unor responsabilităţi speciale sau onorifice ori a unor distincţii specifice;
– întreţinerea unor delegaţii;
– complimente verbale, scrisori personale de felicitare;
– angajatul să prezinte el însuşi realizările în faţa colegilor, conducerii, în cadrul unor
colocvii, reuniuni sau conferinţe;
– publicarea rezultatelor în jurnalul organizaţiei etc.
2. Asigurarea echităţii pentru a motiva angajaţii – angajaţii aşteaptă ca ceea ce ei dau
1
A se vedea Tiberiu ŢÎNŢ – “Strategii de motivare a angajaţilor”, în Revista Academiei Forţelor Terestre,
nr. 4 (36) din 2004.
~ 310 ~
organizaţiei să fie echivalent cu ceea ce ei vor primi de la aceasta. Teoria echităţii este o
teorie motivaţională care explică modul în care angajaţii răspund situaţiilor în care ei simt că
au fost răsplătiţi mai puţin - sau mai mult - pentru ceea ce ei au realizat. În rândul angajaţilor
pot apărea sentimente de inechitate datorită mai multor motive, în special al salarizării. Faptul
că inechitatea poate conduce la probleme de productivitate pentru organizaţie este marele
motiv pentru care profesioniştii ce se ocupă cu resursele umane trebuie să se consacre
percepţiei inechităţii şi corectitudinii, dincolo de planurile clasice de compensare.
3. Implicarea angajaţilor – deşi au fost concepute o mulţime de programe pentru a
implica angajaţii mai profund în organizaţiile lor, toate aceste programe au o caracteristică
comună: participarea. Acestea măresc gradul de participare a angajaţilor la luarea deciziilor
organizaţionale. În acest fel se creează o serie de avantaje printre care înţelegerea mai bine a
deciziilor luate în organizaţie, creşterea calităţii deciziilor etc.
4. Motivarea angajaţilor prin conducere eficientă - o conducere eficientă poate fi
văzută printre manageri ca un mijloc de a motiva angajaţii în vederea creşterii
performanţelor, deoarece aceştia:
1) au capacitatea de a atrage şi de a conduce grupuri mari de oameni, de a lua decizii;
2) deţin aptitudini corespunzătoare de comunicare;
3) manifestă toleranţă, înţelegere, fiind capabili să menţină o acţiune deschisă şi flexibilă.
În structurarea unui sistem motivaţional corespunzător cu efecte benefice pentru
organizaţie, nu se recomandă apelarea la aceste modalităţi în mod separat, o combinare a
acestora conducând la obţinerea celor mai bune rezultate.
În cazul structurilor de ordine şi siguranţă publică, sistemele motivaţionale – căci vorbim
despre tot atâtea sisteme motivaţionale pentru personal câte categorii profesionale activează
în Ministerul Administraţiei şi Internelor – cu accent îndeosebi pe remunerarea activităţii
prestate – diferă în raport de specificul statutar al fiecăreia dintre acestea.
Acest fapt nu exclude, însă, existenţa unor elemente motivaţionale comune, sub aspectul
statuării lor în legislaţia specifică. Elementele respective rezultă din interpretarea întregului
cadru legal aplicabil în materie, ele neexistând reglementate în mod unitar într-un singur act
normativ, cu aplicare generalizată tuturor categoriilor profesionale din instituţie.
Abordând la nivel global problematica motivării personalului Ministerului Afacerilor
Interne, distingem următoarele instrumente motivaţionale:
- existenţa şi aplicarea cadrului legal cu incidenţă în domeniul salarizării pentru fiecare
categorie profesională în parte, prin care sunt stabilite, pe de o parte, drepturi salariale
specifice care urmăresc o oarecare structură ierarhizată, concomitent cu păstrarea unei
anumite echităţi în plan orizontal pentru categorii de posturi, condiţii de muncă şi atribuţii
profesionale similare, iar pe de altă parte, sporuri salariale şi premii acordate în funcţie de
performanţele profesionale individuale. Subsecvent, apare şi existenţa posibilităţilor pe care
le au poliţiştii, cadrele militare în activitate şi soldaţii şi gradaţii voluntari de a promova în
gradele profesionale/ militare, funcţionarii publici în grade profesionale şi trepte de salarizare
şi personalul contractual de a primi un nivel superior de salarizare, toate acestea în urma
evaluării activităţii profesionale individuale anuale a personalului cu condiţia obţinerii unor
calificative superioare sau egale nivelului minim impus;
- existenţa Ghidului carierei personalului Ministerului Afacerilor Interne care stabileşte
etapele obligatorii, punctele de trecere între acestea şi condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru
ocuparea unor categorii de funcţii care, în cele mai multe dintre cazuri, implică promovarea
~ 311 ~
în funcţie a acestuia;
- reglementarea sistemului de recompense şi sancţiuni – oferă exemple atât din sfera
motivării pozitive, cât şi din cea a motivării negative;
- în contextul economico-social actual, existenţa în legislaţia specifică poliţiştilor şi
funcţionarilor publici a principiului stabilităţii la locul de muncă, respectiv în funcţie poate
constitui un factor motivaţional atât pentru persoanele care deţin deja statutul respectiv
(conştiente fiind de importanţa deţinerii unui loc de muncă stabil şi, relativ, plătit
corespunzător comparativ cu alte alternative posibile), cât şi pentru cele care urmăresc a
dobândi un astfel de statut;
- existenţa unor sisteme specifice de asigurări sociale de stat, asigurări sociale de
sănătate şi protecţie socială a personalului, care împreună cu asigurarea stabilităţii în funcţie
(în sens generic) şi sistemele de remuneraţie constituie elemente motivaţionale principale în
ceea ce priveşte decizia unei persoane de a urma şi dezvolta o carieră în cadrul Ministerului
Afacerilor Interne.
Este important de precizat şi faptul că, această prezentare a elementelor motivaţionale nu
este, nici pe departe, una exhaustivă, fiind limitată la prezentarea celor mai importante dintre ele.
Biografie:
I. Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2008
A. Andreescu, Gh. Nedelcu, N. Gegea, Şt. Prună, Noţiuni ale managementului din
Ministerul de Interne, Ed. Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 1998
C. Zamfir, Un sociolog despre: MUNCĂ ŞI SATISFACŢIE, Editura Politică, Bucureşti,
1980.
L. Iamandi, Trăsăturile caracteristice ale raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, în
Revista Pro-Patria Lex, nr. 5/20042.
Tiberiu ŢÎNŢ, Strategii de motivare a angajaţilor, în Revista Academiei Forţelor
Terestre, nr. 4/ 36 din 2004
~ 312 ~
CONSECINȚE ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE MIGRAȚIEI
FORȚATE
ECONOMIC AND SOCIAL CONSEQUENCES

OF THE COMPULSIVE MIGRATION
COSĂU Andreea-Lavinia
Inspectoratul de Poliție Județean Bihor
Poliția Municipiului Oradea
andreea_lavinia91@yahoo.com
Abstract:
Even though the sedentariness represented an important and significant stride for the
humanity growth, the immobility has not been involved as a complex societies normal
position. Each and every historical stage and almost all the civilisations knew various forms
of spatial mobility, inducing us to believe that the migration tends to be an abiding of the
humanity history. Given a behavioral perspective, migration can be seen as a succession of
decisions that have effects through changes in the course of life of individuals. Migration is
the expression of unbalanced social relations between developed areas and less developed
areas of the world. Under the circumstances, we assist at a growth of a migration
dependence available for the origin countries as well as for the tranzit countries, but also of
the problems involved by the immigrants and the migration phenomenon. That new progress
of the migratory movement takes place in the recent intensification of the globalization and
the total economy reorganisation. The globalization produces the duality of the
overwhelming economic accumulation and the progress of the productive capital
resettlement. The international migration represents an important dimension of the
globalization, and the progress is more connected at the changes supervened in the social
structures and in the total economy. International migration is an ambivalent phenomenon
and, it can not be certainly said, that it is a positive or negative process. This phenomenon
involves demographic, economic, social and political consequences.
Rezumat:
Chiar dacă sedentarismul a reprezentat un pas important și semnificativ în dezvoltarea
umanității, starea de imobilitate nu a fost implicată ca stare de normalitate a societăților
complexe. Fiecare etapă istorică și aproape toate civilizațiile au cunoscut forme variate de
mobilitate spațială, determinându-ne să considerăm că migrația tinde să fie o constantă a
istoriei speciei umane. Având în vedere o perspectivă comportamentală, migrația poate fi
considerată o succesiune de decizii care au efecte prin schimbări în parcursul de viață al
indivizilor. Migrația este expresia unor relații sociale dezechilibrate între zonele mai puțin
dezvoltate și zonele dezvoltate ale lumii. Asistăm astfel, la o creștere atât a dependenței de
migrație valabilă și pentru țările de origine, și pentru țările de destinație, cât și a
problemelor implicate de imigranți și de fenomenul migrației. Această nouă dinamică a
mișcărilor migratorii are loc în contextul intensificării procesului de globalizare și de
restructurare a economiei globale. Globalizarea generează dualitatea acumulării economice
~ 313 ~
copleșitoare și dinamica nemaiîntâlnită a relocării capitalului productiv. Migrația
internațională reprezintă o dimensiune importantă a globalizării, iar dinamica sa este tot
mai conectată la modificările survenite în structurile sociale și în economia globală.
Migrație internațională este un fenomen ambivalent, neputând afirma cu certitudine, că este
un proces pozitiv sau negativ. Acest fenomen implică consecințe demografice, economice,
sociale și politice.
Keywords: illegal migration, country, security, danger, interest, globalization, economy.
Cuvinte cheie: migrație ilegală, stat, securitate, amenințare, interes, globalizare,

economie.
Aspecte generale legate de noțiunea și fenomenul migrației

Migrația, conform Dicționarului de geografie umană1, reprezintă ”un proces prin care
persoanele își schimbă locul de rezidență în mod definitiv sau temporar”. De asemenea,
migrația internațională se definește ca având loc în afara granițelor unui stat, fiind motivată
de marile decalaje economice între state2.
Aceştia acced, în general, din aceleaşi motive pentru care cetăţenii proprii pleacă în
străinătate. Străinii care migrează generează o serie de efecte pozitive şi negative cu
repercusiuni atât asupra lor cât şi a populaţiei locale.
Emigraţia, în sensul migraţiei oamenilor, legală sau ilegală, către alte state reprezintă un
factor de interes major pentru statul sursă şi instituţiile sale. Interesul statului este acut
întrucât acesta are nevoie de o cunoaştere cât mai precisă a populaţiei care emigrează, a
cauzelor care favorizează sau împiedică acest lucru. Aceste cauze sunt dezvoltate ulterior în
studii care iau în considerare o multitudine de factori, de la cei politico-sociali la cei
economici, culturali, etnici, religioşi.
Fenomenul migrației se manifestă ca un proces de deplasare a unei părți din populația
activă spre zonele dezvoltate economic pentru căutarea unor locuri de muncă adecvate și mai
bine plătite decât pe plan național3.
Imigraţia are în vedere cetăţenii străini care, din diferite motive, migrează în alte state.
Este un factor de luat în seamă de către autorităţile locale întrucât ponderea celor care doresc
să vină în statul de destinaţie provine din ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
În acest mod, migraţia poate fi uşor controlată de statul beneficiar al muncii prestate
pentru că acesta oferă numai locurile de muncă pe care cetăţenii săi nu le-au ocupat (sau nu
au dorit să le ocupe) din diverse motive4.
În acest sens, statele încheie acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii prin care acordă
facilităţi lucrătorilor care migrează legal şi se obligă să respecte condiţiile legale de muncă şi
1
G. Erdeli, M. Cândea, C. Braghină, S. Costăchie, D. Zamfir, Dicționar de geografie umană, Editura Corint,
București, 1999, pag. 194.
2
G. Erdeli, L. Dumitrache, Geografia populației mondiale, Ediția a IV-a, revăzută și actualizată, Editura
Universitară, București, 2009, pag. 126.
3
V. Coste, Efectele migrației asupra economiei naționale, http://anale.feaa.uaic.ro/, accesat la data de
20.02.2016, ora 14:33.
4
Migration Trends in selected EU Applicant Countries, vol. IV-Romania, More „Out” than „In” at the
Crossroads between Europe and the Balkans, IOM, 2003.
~ 314 ~
de protecţie socială ca şi pentru cetăţenii proprii. La respectarea drepturilor şi obligaţiilor
stipulate în acorduri veghează reprezentanţii statelor respective, care, în virtutea atribuţiilor
cu care sunt investiţi, pot interveni pe lângă autorităţile statului beneficiar în vederea
remedierii situaţiei.
La toate acestea se adaugă diferenţele în materie de legislaţie ale ţărilor sursă, de tranzit
sau ţintă care îngreunează lupta autorităţilor pentru combaterea acestui fenomen. Nu trebuie
uitat nici aportul migranţilor care, în îndeplinirea scopului la care aspiră sau la ameninţările
ori indicaţiile traficanţilor, preferă să păstreze tăcerea sau să nege orice legătură cu persoanele
ori grupurile infracţionale care îi ajută.
Migraţia ilegală este alternativa uzitată de către persoanele care nu pot folosi calea
legală pentru a pleca în străinătate. Componentă a traficului de persoane, migraţia ilegală este
un flagel din ce în ce mai extins şi mai greu de stăpânit datorită reţelelor criminale implicate,
a ingeniozităţii infractorilor.
Migrația internațională reprezintă o dimensiune importantă a globalizării, iar dinamica sa
este tot mai conectată la modificările survenite în structurile sociale și în economia globală.
Migrația internațională afectează în prezent toate regiunile lumii, iar motivațiile și mijloacele
de a migra sunt mai numeroase decât oricând în istoria omenirii1: descoperirea de noi resurse
naturale, segmentarea piețelor muncii în țările dezvoltate, criza globală a locurilor de muncă,
schimbările climatice, presiunea demografică, creșterea disparițăților regionale2, revoluția în
comunicații și transporturi, existența rețelelor de imigranți, noi drepturi în materie de
mobilitate. Acestor cauze se adaugă și un factor favorizant, cu precădere determinant:
deteriorarea mediului politic în unele țări, conflictele armate și ciocnirile interetnice, aici
pătrunzând cu ușurință interese multiple, care nu pot fi realizate și îndeplinite decât prin
manipularea în masă a populației. Fluxurile migraționale nu depind doar de condițiile
economice din țările de origine și de destinație. Regimurile politice din aceste țări
influențează uneori decisiv decizia de a emigra3.
Migraţia legală dă posibilitatea statelor să-şi colecteze taxele şi impozitele aferente
câştigurilor realizate de proprii lucrători în străinătate şi să cuantifice aceste venituri pentru a
le stabili în mod just în raport cu deficitul bugetar. Nu trebuie uitat faptul că, în urma acestor
acorduri, statele implicate câştigă şi prin schimbul cultural, social şi tehnologic care se
realizează între populaţiile care intră în contact.
Migraţia legală este forma unanim acceptată de către toate statele lumii, pentru că poate
fi controlată ca număr de persoane, locuri şi domenii de muncă şi deopotrivă poate fi
determinată în timp.
Pe baza acestor studii se pot elabora prognoze pe termen scurt, mediu şi lung cu privire
la aspectele demografice pe regiuni, zone şi ţari, pot fi fundamentate acte normative, precum
şi politici sectoriale adecvate. Plecarea multor persoane la muncă în străinătate a creat în
unele zone decalaje demografice serioase. Sunt sate întregi din Estul şi Sud-Estul Europei în
care nu au mai rămas decât bătrânii, ca urmare a plecării la muncă în străinătate a populaţiei
active, sate care riscă să dispară, cu toate consecinţele care decurg de aici.
1
I. Stoica, Tentația migrației-necesitate și oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, București,
2011, pag. 54.
2
G. Erdeli, L. Dumitrache, Geografia populației mondiale, Ediția a IV-a, revăzută și actualizată, Editura
Universitară, București, 2009, pag. 129.
3
I. Stoica, op.citată, pag. 56.
~ 315 ~
Statistici ale O.N.U. relevă că profiturile obţinute din traficul internaţional cu fiinţe
umane – aici intrând proxenetismul internaţional, traficul cu cerşetori, cu handicapaţi, cu
copii, precum şi migraţia ilegală – de la începutul secolului XXI şi până în prezent, au fost
mai mari cu aproape 50% decât câştigurile obţinute din traficul internaţional cu autoturisme
furate şi cu circa 25% mai mari decât cele obţinute din traficul de droguri. Iată de ce
cunoaşterea fenomenului migraţiei ilegale este importantă pentru stat1.
Țările din care provin migranții poartă denumirea de țări-sursă sau țări de origine ale
migrației internaționale, iar țările în care aceștia migrează sunt denumite țări-gazdă sau țări de
destinație ale migrației internaționale2. O a treia categorie de țări, de tranzit, definește statele
pe care migranții le traversează în drumul lor din țările-sursă către țările-gazdă.
Consecințe economice ale migrației

Migraţia poate fi considerată „un indicator fidel al stării de sănătate al organismului
social şi rezultatul unor fenomene cumulate, dintre care cel mai important este sărăcirea
continuă a populaţiei”3. Datorită creşterii şomajului unele state au adoptat o politică de
limitare a imigraţiei, deşi iniţial o încurajau. Vom da doar un singur exemplu: Elveţia. În
urma referendumului din 8 februarie 2009, elveţienii au aprobat un acord care le facilitează
românilor şi bulgarilor accesul pe piaţa muncii. Acestora li se oferă permise de muncă,
„limitate ca număr până în 2016, pe baza unor măsuri tranzitorii”4. Însă, rata crescută a
şomajului a determinat autorităţile elveţiene să examineze posibilitatea introducerii unor
restricţii temporare pe piaţa muncii pentru cetǎţenii comunitari5. Pentru a preîntâmpina aceste
reacţii din partea şi a altor state membre ale Uniunii Europene la adresa României, autorităţile
promovează o politică activă de integrare, fără restricţii pe piaţa muncii a emigrantului
român, reuşind, cel puţin la nivel de intenţie, să-i ofere acestuia o imagine credibilă.
În contextul integrării europene a României şi a posibilităţilor oferite de pieţele de muncă
din statele membre ale Uniunii Europene, semnalăm preocuparea autorităţilor române de a
găsi un cadru mai sigur şi legal oportunităţilor de emigrare. Legislaţia românească armonizată
cu cea europeană de profil a fost completată, în ultima perioadă, cu o serie de programe,
reglementări şi normative interne ale unor organisme de specialitate, care au ca preocupare
impactul migraţiei asupra societăţii româneşti. Evidenţiem în acest sens, activitatea Agenţiei
Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă pentru elaborarea unor materiale utile de
pregătire, prevenire şi instruire a celor care urmează să emigreze. Materialele editate cu acest
prilej şi intitulate Ce trebuie să ştiu pentru a lucra legal în ...(ţara respectivă) conţin date
deosebit de pertinente cu privire la accesul şi angajarea pe piaţa muncii, reglementarea
relaţiilor de muncă cu angajatorul străin, securitatea socială a lucrătorilor români,
recunoaşterea şi echivalarea diplomelor etc. Facem precizarea că reglementările în cauză sunt
în consens cu specificul local al fiecărei ţări în parte, astfel încât cetăţeanul român să poată
1
http://www.arduph.ro/domenii/refugiati-persoane-disparute-2/fenomenul-migratiei-si-traficul-de-persoane/,
accesat în 20.02.2016, ora 10:06.
2
I. Stoica, Tentația migrației-necesitate și oportunitate într-o lume globalizată, Editura Militară, București, 2011.
3
P. Dobrescu, A. Bârgăoanu, Geopolitica, p. 116 - www.romaniaeuropa.com/... /geopolitica_paul
dobrescu_alina_ bargaoanu.php.
4
M. Ţugui, Migration effects on economic growth under the conditions of the global crisis p. 471 -
http://www.asecib.ase.ro/simpozion/2009/full_papers/pdf/39_Tugui_ro.pdf.
5
Ibidem.
~ 316 ~
găsi un cadru favorabil evoluţiei sale în ţara de destinaţie.1
Un alt aspect este cel al beneficiilor pe care migraţia le are atât asupra statelor în curs de
dezvoltare cât şi a celor de destinaţie. În primul caz, ea reduce sărăcia, șomajul, reglează
dezechilibrele existente pe piaţa muncii ducând la creşterea salariilor şi stimulează înmulţirea
investiţiilor în capitalul uman2. „Surplusul de forţă muncă nu determină doar creşterea şi
întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci a ofertei generale, rezultând
creşterea PIB şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai”3. Valuta trimisă de imigranţi
familiilor rămase în ţară contribuie la ridicarea standardelor acestora de viaţă. De asemenea,
fluxul de valută al imigranţilor scade presiunea „asupra deficitului contului curent şi balanţei de
plăţi externe al acestora”4. Economisirea veniturilor emigranţilor în sistem bancar are la rândul
ei un efect pozitiv asupra dezvoltării economice5. Un clasament al remitenţelor întocmit de
Banca Mondială plasează România pe locul zece în lume, şi pe locul doi în UE6. În cel de-al
doilea caz, migraţia reprezintă o provocare şi pentru ţările dezvoltate care concurează în
atragerea de imigranţi cu înaltă calificare pentru a-şi acoperi nevoile economice7.
În contextul actual, este greu de evaluat contribuţia muncitorilor străini la dezvoltarea
economiilor ţărilor de destinaţie. Studiile care au ca temă evaluarea impactului economic al
imigranţilor nu-i tratează pe aceştia ca pe o masă omogenă, deoarece un procent considerabil
al muncitorilor străini este constituit din specialişti cu înaltă calificare. Aceştia reprezintă o
alternativă viabilă menită să acopere deficitul de personal de înaltă calificare în unele domenii
economice. Pentru angajatori, prezenţa acestora reprezintă o mare oportunitate întrucât le
oferă posibilitatea să aleagă pentru posturile scoase pe piaţa muncii, cele mai potrivite
persoane, din punct de vedere al „calificărilor şi aptitudinilor”8. Un alt avantaj pentru
economia ţărilor de destinaţie îl constituie punerea în practică a cunoştinţelor emigranţilor
dobândite în ţara de origine. Prin înfiinţarea unor firme, creează automat şi locuri de muncă
atât pentru conaţionali cât şi pentru cetăţenii ţării de destinaţie.
Actuala emigrare a forței de muncă are și un suport intervenționist alături de cel economic,
în sensul că statul român favorizează acest proces prin încurajarea competiției dintre agențiile
de plasare a forței de muncă în străinătate, cât și prin susținerea sa juridică. Această atitudine
intervenționistă este explicabilă dacă avem în vedere avantajele emigrării forței de muncă în
actualul context economic național. Migrarea spre centrele economice dezvoltate ale Europei
are efecte economice directe, la el de favorabile pe termen scurt ca cele generate de investițiile
directe în economie, generatoare de noi locuri de muncă. Acestea sunt câteva din avantajele
economice și sociale, pe care le poate genera migrarea liberă a forței de muncă spre Uniunea
Europeană sau în altă parte a lumii unde ea este necesară și acceptată.
Migrația forței de muncă spre țările Uniunii creează produs național prin transfer
internațional, aduc valută în țară, vin cu un model nou de viață și civilizație, vin cu un
sentiment de respingere a unei vieți bazată pe promiscuitatea materială și nu de puține ori se
1
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art03-sinescu.html, accesat la data de 20.02.2016, ora 21:53.
2
Ibidem 12, pag. 473.
3
C. Tudorache, Efectele circulaţiei forţei de muncă în Europa , p. 93 - http://www.ectap.ro/articole/142.pdf.
4
M. Ţugui, op. cit., p. 475
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 473
8
M. Ţugui, op. cit., p. 472.
~ 317 ~
întorc în țară cu un capital de început necesar inițierii unei mici afaceri. Asemenea acțiuni
sunt susținute uneori și de anumite cunoștințe legate de mersul afacerilor pe care le-au
dobândit ca urmare a migrării și a desfășurării diferitelor activități în Uniunea Europeană sau
în alte țări dezvoltate ale lumii.
Sub aspectul efectelor macroeconomice ale emigrării, se constată că acest segment din
populația activă este creator de locuri de muncă, fără aport investițional privat sau public din
economia națională. Veniturile pe care le creează acest sector se alătură fondului de consum
intern, fondurilor destinate dezvoltării și, într-o anumită măsură, resurselor bugetare ale
economiei.
Aceste venituri, pe care le-au dobândit prin activitățile prestate în alte țări, sunt
transferate în economia monetară prin intermediul pieței valutare. Se apreciază că suma
acestei categorii de venituri, înregistrate și neînregistrate, care intră în economia noastră, se
ridică anual la aproximativ 5 miliarde de euro. La aceasta se mai adaugă partea din venitul
acestor agenți economici destinată consumului individual în țara de locație. Transferul de
valută realizat de lucrătorii români din străinătate poate fi considerat unul din marile avantaje
ale emigrării care se răsfrânge asupra monedei naționale sub aspectul evoluției ei pe piața
valutară. În mod obișnuit, dobândirea capacității internaționale de plată se realizează prin
export care și el la rândul său necesită investiții pentru crearea unor capacități de producție
dependente de fondurile publice și private destinate dezvoltării. Migrația forței de muncă
devine, din acest punct de vedere, un important înlocuitor al exportului. În felul acesta, se
observă formarea unei veritabile piețe valutare, influențată în mare măsură și de veniturile
lucrătorilor români din economia vestului. Analizele care s-au făcut au dus la concluzia că
aportul valutar generat prin migrația forței de muncă a fost de natură să influențeze favorabil
evoluția leului pe piața valutară. Pe de altă parte, s-a constatat că dintre toate categoriile de
agenți economici care au fost implicați în aprecierea leului, lucrătorii români din străinătate
au înțeles cel mai bine că evoluțiile libere ale cursului de schimb sunt fenomene firești pentru
orice economie de piață. Se consideră că reacția lor se datorează în primul rând unui
autodidacticism spontan, oferit de economia monetară a Uniunii europene, unde aceștia
prestează diferite activități generatoare de venituri valutare. Pentru marea majoritate a
lucrătorilor români din străinătate, informarea furnizată de viața economică reală în legătură
cu mecanismul valutar a fost extrem de favorabilă. În anumite situații, mecanismele monetare
sunt mai bine înțelese prin confruntarea individului cu viața reală.
”Migrația creierelor și a brațelor” - Andrei Banc

Prezenţa imigranţilor este, însă, benefică din alte motive, în opinia lui Andrei Banc. Într-
un studiu intitulat Migraţia creierelor şi a braţelor, acesta arată că, în pofida unei rate a
șomajului, destul de ridicate, europenii din spaţiul Uniunii „nu vor să mai efectueze munci
necalificate sau slab calificate şi, în consecinţă, prost plătite”. Nevoia de a importa pe lângă
specialişti de înaltă calificare şi milioane de muncitori „de slabă sau medie calificare” este
acută şi se datorează scăderii populaţiei şi îmbătrânirii acesteia. Autorul citat îşi
argumentează ideile făcând apel la studiile de prognoză care indică manifestarea acestor
tendinţe negative şi în deceniile următoare. În atari condiţii, „nu va mai avea cine să mai
ocupe locurile de muncă vacante, ori, şi mai grav, nu va mai avea cine să plătească impozitele
necesare asigurării pensiilor europenilor activi de astăzi”. O statistică ONU arată că pentru
păstrarea raportului de 3 persoane active la un pensionar şi ocuparea locurilor de muncă
~ 318 ~
vacante, Uniunea Europeana va trebui să „importe” anual în perioada 2015 şi 2040 cca 6,1
milioane de oameni. Aproximativ 40% din populaţia Europei va fi alcătuită în anul 2050 din
imigranţi şi „descendenţii lor din prima generaţie”. Dar asta nu e totul. Această migraţie
modernă va schimba identitatea populației. Europa va avea în 2050 mai puţini locuitori decât
astăzi. De aceea, ea are de ales: îşi va închide graniţele sau „va accepta imigrarea a zeci de
milioane de oameni din Asia şi nordul Africii”. Andrei Banc îşi întreabă retoric cititori, în
finalul studiului său, dacă le vine să creadă că peste 50 de ani „milioane de români vor fi
negri sau galbeni, musulmani sau hinduşi şi oraşele noastre vor avea sute de moschei”. Şi tot
el este cel care le oferă răspunsul: „În istorie totul se repetă”. „Invaziile barbare” stau la
porţile Europei, fără arme ca acum două mii de ani, fără dorinţa de a jefui sau de a omorî, ci
doar cu dorinţa de a trai mai bine”1.
Planul Kalergi - realitate sau ficțiune?

Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv,
eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă.
Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor
omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie
cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient
deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei. Eliminând mai întâi
democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa
albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii
tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresa minorităţilor prin intermediul legilor
extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor.
Politicienii acelor vremuri au dat dreptate lui Kalergi, puterile occidentale se
încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat
aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acesteiEurope care se
dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice
şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului.
Noutatea planului său nu e cea de a accepta genocidul ca mijloc pentru atingerea
puterii, dar cea de a pretinde crearea subumanilor, iar mulţumită caracteristicilor negative
ale acestora ca şi incapacitatea sau instabilitatea, să se garanteze toleranţa şi acceptarea
„rasei nobile”2.
Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894, Tokio,
Japonia, d. 27 iulie 1972, Schruns, Austria) a fost un publicist, gânditor politic și militant
federalist european de origine austriacă. Coudenhove-Kalergi a fost o personalitate ieșită din
comun, care din 1922 și până la moartea sa în 1972 a luptat pentru ideea europeană, aflându-
se în perioada interbelică în mijlocul tuturor inițiativelor privind crearea unei Europe unite. În
1923 Coudenhove-Kalergi propune un prim proiect de confederalizare a Europei, proiect
expus în volumul Pan-Europa. Tot în 1923 el va crea și Uniunea Pan-Europeană - prima
organizație neguvernamentală „europeistă” de pe continent.3
Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre planul Kalergi, se consideră că ideile sale
1
http://www.stiintasitehnica.ro/index.php?menu=8&id=172, accesat la data de 18.05.2016, ora: 09:11.
2
G. Honsik, „Planul Kalergi”, http://art31.ro/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene/, accesat la
20.02.2016, ora 13:02.
3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_von_Coudenhove-Kalergi, accesat în data de 18.05.2016, ora 09:40.
~ 319 ~
au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene. Convingerea că
popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii şi asiatici pentru a distruge identitatea şi
pentru a crea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate
integrării şi apărării minorităţilor. Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive
emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid din istorie.
În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani
premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi.
Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel sau lui Herman Van Rompuy.
Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a ospita
milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului
difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor
Unite la New York, intitulat: „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi
îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.” Rămâne un
enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât de precisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în
jurul mesei. Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri
potrivite care să susţină familiile. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se
poate proteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci doar se accelerează dispariţia
acestuia. Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându-
le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şi culturală.
Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fondamentul politicilor
oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor europene prin imigrarea în
masă. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS),
demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă:
„Ceea ce oriunde in lume trebuie să se aplice e să se practice limitarea naşterilor şi
căsătoriile mixte, şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică ce depinde de o
autoritate centrală”1.
Concluzii
Migrația nu este numai un fenomen economic sau social, ci și o realitate istorică cu
caracteristici și etape proprii. Astfel, analizând perioadele istorice importante și etapele
înregistrate (cu vârfurile respectiv minimele sale, se constată că, deși fenomenul are origini
istorice îndepărtate, perioada ultimei jumătăți de secol se remarcă prin globalizarea
fenomenului și diversificarea sa etnică. Ca rezultate, politicile promovate de diferite state în
materie de migrație au fost și sunt orientate de poziția în ierarhia „soldul migrației”, dar și de
interesele naționale urmărite în diferite perioade. Scopul acestor politici a fost, în ultimă
instanță, orientarea fluxurilor migraționiste pentru atingerea obiectivelor existente în
diferitele contexte marcate de anumiți factori.
Bibliografie:
George Erdeli, Melinda Cândea, Cristian Braghină, Silviu Costăchie, Daniela Zamfir,
Dicționar de geografie umană, Editura Corint, București, 1999;
Migration Trends in selected EU Applicant Countries, vol. IV-Romania, More „Out”
than „In” at the Crossroads between Europe and the Balkans, IOM, 2003;
1
„USA Magazine”, 12 august 1955.
~ 320 ~
Ionel Stoica, Tentația migrației-necesitate și oportunitate într-o lume globalizată,
Editura Militară, București, 2011;
George Erdeli, Liliana Dumitrache, Geografia populației mondiale, Ediția a IV-a,
revăzută și actualizată, Editura Universitară, București, 2009;
http://www.arduph.ro/domenii/refugiati-persoane-disparut2/fenomenul- migratiei-si-
traficul-de-persoane/;
Arnaud Gonzague & Maël Thierry, „Demain, des millions de réfugiés climatiques“,
L’Obs,12 noiembrie 2015;
http://art31.ro/planul-kalergi-genocidul-popoarelor-europene;
https://pietrelevorbesc.wordpress.com/2015/09/16;
http://www.desteptarea.ro/de-ce-a-fost-necesara-manipularea.
~ 321 ~
REZILIENȚA POPULAȚIEI ÎN FAȚA
SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ
POPULATION RESILIENCE AGAINST EMERGENCY
Ing. CHISCOP Flaviu

Inspectoratul pentru situații de Urgență “Anghel Saligny” al Județului Vrancea
flaviu.chiscop@gmail.com
Drd. COSMA Robin

Inspectoratul pentru situații de Urgență “Anghel Saligny” al Județului Vrancea
cosmarobin@gmail.com
Abstract:
In this paper we analyze the concept of resilience in the context of preparation domanial
population in emergency situations resulting from natural causes or human.
Our starting hypothesis is that currently preparing people's interest in emergency
situations and thus of what resilience is reflected negatively in terms of a community effective
protection against all types of hazards.
People's ability to adapt during or after production of emergency was always a topic of
research proving the correlation between education level of the population and its resilience
to disasters. In the following material considerations will be presented on how to adapt to the
effects generated by the population of emergencies.
In the first part we identify the concept of resilience and vulnerability seen from different
branches of science. In the second part we will analyze how the concept of preparing
populaţiiei and its spectrum coverage against all types of hazards. We will also remember
how that relates the role of communities in emergency preparedness and training of the
population on their management
We conclude the article with minimum recommendations for the future.
Rezumat:
În această lucrare analizăm conceptul de reziliență în contextul pregătirii populației în
domeniul situațiilor de urgență generate de cauze naturale sau antropice.
Ipoteza noastră de pornire este că în acest moment interesul oamenilor pentru
pregătirea din domeniul situațiilor de urgență și implicit a ceea ce înseamnă capacitatea de
adaptare, se reflectă în mod negativ în ceea ce privește protecția efectivă a unei comunități
împotriva tuturor tipurilor de pericole.
Capacitatea oamenilor de adaptare pe timpul sau după producerea unor situații de
urgență a constituit dintotdeauna o temă de cercetare din care să rezulte corespondența
dintre nivelul de pregătire al populației și reziliența acesteia la dezastre. În materialul
următor vor fi prezentate considerații privind modul de adaptare a populației la efectele
generate de producerea unor situații de urgență.
În prima parte a lucrării identificăm conceptul de reziliență și vulnerabilitate văzută de
~ 322 ~
diferite ramuri ale științei. În a doua parte vom analiza modul în care conceptul de pregătire
a populației și spectrul de acoperire a acesteia împotriva tuturor tipurilor de pericole. De
asemenea, vom aminti care este legătura dintre vulnerabilitate-reziliență-comunitate și care
este rolul comunităților în prevenirea situațiilor de urgență și pregătirea populației privind
gestionarea acestora.
Vom încheiem articolul cu câteva recomandări pentru viitor.
Keywords: emergency, preparedness, resilience.
Cuvinte cheie: situații de urgență, pregătire, reziliență.
1.1. Considerații privind termenul vulnerabilitate

Căutând prin vasta literatură privind dezastrele, precum și prin articolele prezentate în
cadrul unor conferințe și workshop-uri, au o frecvență ridicată de apariție următoarele cuvinte
cheie: vulnerabilitate, reziliență și comunitate.
Cu toate acestea, se pare că există o mare confuzie cu privire la definiția acestora și
semnificația lor în pregătirea pentru dezastre.
În primul rând pentru a înțelege termenul de vulnerabilitate, trebuie să avem o înțelegere
mult mai profundă a acestuia, iar pentru a putea să-l folosim într-o analiză trebuie să avem în
vedere pregătirea și puterea de predicție a populației expuse la risc și nu-a pericolului.
În al doilea rând există comunitatea, un cuvânt care întotdeauna pare a fi folosit pentru
a transmite o atitudine pozitivă , ce ne duce cu ideea dacă există ceva care "comunitatea" nu
se poate face!
Comunitățile sunt asimilate unor entități într-un fel imune la conflictele la care este
supusă restul societății. Și totuși, cei care lucrează cu comunitățile consideră esențială
pregătirea în caz de dezastre.
Reziliența este un cuvânt greu de definit de asemenea. Este de remarcat că este greu de
folosit înainte de producerea unui dezastru.
Adesea unii cercetătorii au elaborat strategii de adaptare ale oamenilor (de multe ori grupați
într-o comunitate) și reziliența acestora. Desigur, comunitățile au fost reziliente: de aceea ele sunt
încă acolo. Dar, pot exista mai multe comunități care au dispărut, procesul de adaptare poate să fi
fost îngrozitor de greu, iar reziliența ar putea însemna regresul către o situație care este mult mai
nefavorabilă decât înainte de dezastru. Din punctul meu de vedere trebuie să cunoaștem dacă
oamenii pot face față sau sunt rezilienți înainte de a se întâmpla un dezastru.
1.1.1. Definirea termenului vulnerabilitate

Vulnerabilitatea a devenit unul dintre acei termeni omniprezenți și polivalenți (cum ar fi
"durabilitatea"), care este acum folosit pentru a semnifica atât de multe lucruri diferite, că
este în pericol de a pierde sensul real. Acesta este folosit adesea într-un mod foarte vag pentru
a indica faptul că sunt identificate unele probleme pentru persoanele care sunt "vulnerabile",
dar fără a face referire mult mai specifice cu privire la cauze. De multe ori este folosit chiar
fără a face referire la orice pericol particular sau de risc, iar persoanele sunt pur și simplu
descrise ca fiind vulnerabile, deoarece acestea par a trăii fie în condiții dificile, fie au fost
deja grav afectate de un pericol. Este peremptoriu să înțelegem că vulnerabilitatea are un
număr de componente care trebuie să fie înțelese separat.
~ 323 ~
1.1.2. Componentele vulnerabilității
Este general acceptat pe scară largă că dezastrele "naturale" nu sunt în sine naturale1: un
dezastru are loc numai atunci când un pericol are impact asupra unei populații vulnerabile.
Este impetuos necesară o definiție precisă, care să ne permită să identificăm, în avans,
pe cei care ar putea suferi de impactul unui anumit pericol. În primul rând, putem examina
componentele vulnerabilității pentru a înțelege ceea ce face ca unii oameni sa fie mai expuși
riscului unui pericol decât alții. Noi putem analiza apoi interconexiunile vulnerabilității cu
reziliență. Vulnerabilitate poate fi redusă prin dezvoltarea unor capacități care favorizează
reziliența?
Vulnerabilitate poate fi definită în cinci componente care înglobează toate aspectele
legate de expunerea la risc față de pericolele naturale (a se vedea figura 1):
Traiul - rezistența și reziliența la dezastre
Nivelul de confortului și al securității unei comunități
Autoprotecția populației
Protecția socială
Guvernarea
Aceste cinci componente sunt interdependente, iar legăturile dintre ele sunt deosebit de
importante în înțelegerea cauzelor vulnerabilității și proiectarea politicilor pentru reducerea
acesteia. Cele mai importante legături sunt cele care afectează rezistența traiului și a
protecției sociale, pentru a determina modul în care acestea sunt eficiente, ambele sunt
dependente în mare măsură de guvernare.
Pilonul de bază în determinarea vulnerabilității unei comunități reprezintă nivelul de trai
satisfăcător (și cât de rezistent poate fi la pericole). Bunăstarea și autoprotecția unei persoane
sunt strâns determinate de capacitatea de trai a comunității (ilustrată în diagrama, figura 1).
Totodată, modul în care oamenii coabitează depinde foarte mult de tipul de guvernare care
operează în acea zonă.
Cadrul de guvernare al societății influențează modul în care veniturile și bunurile sunt
distribuite. De asemenea, protecția socială este strâns legată de tipul de guvernare în
funcțiune, inclusiv modul în care societatea civilă își desfășoară activitatea.
De exemplu, în unele țări, există oportunități pentru ONG-uri și alte organizații pentru a
completa lacunele în materie de auto protecție. Dar, în altele, este chiar periculos pentru
ONG-uri să facă presiuni pentru guvern să-și îndeplinească sarcinile care îi revin în mod
normal privind protecția socială.
1
Wisner, B., P. Blaikie, T. Cannon, and I. Davis (2004). Riscul: Riscurile naturale, vulnerabilitatea
oamenilor si dezastrele, 2nd ed. London: Routledge.
~ 324 ~
Guvernarea: determină protecției sociale și
alocarea resurselor
Protecția socială: substituie autoprotecția

când populația este în imposibilitatea
aceasta
Auto-protecția: venituri și resurse
materiale ce sunt folosite pentru protecția
situațiilor de urgență
Bună starea - stare de normalitate
Mijloacele de trai - Rezistență și reziliență
Fig. 1 - Componentele vulnerabilității
1.1.2.1. Mijloacele de trai sunt rezistența și reziliența la dezastre

Mijloace de trai1 permit oamenilor să subziste: pe alimentele pe care le procură singuri
sau câștigurile care sunt folosite pentru a-și satisface necesitățile și poate ceva mai mult.
Fiecare mijloc de trai necesită ca o persoană să dețină sau să aibă acces la o gamă de active
(denumit uneori în literatura de specialitate 'capital "), cum ar fi terenurile agricole, o
abilitate, unelte, efectivele de animale etc.
Cei care nu au propria lor existență (de exemplu, copii, persoanele în vârstă, persoanele
cu handicap și bolnavi) sunt dependenți de alți membri ai unei gospodării, sau beneficiază de
protecție socială de la stat sau de alte organizații. Cu alte cuvinte, aceste grupuri sunt de
multe ori în totalitate sau în principal dependente de un anumit tip de protecție socială oferite
de către rudele lor sau o grupare mai largă.
Un mijloc de trai poate implica mai multe tipuri de activități generatoare de venit, variind
de la cerșit la afaceri, de la agricultură la muncitor în fabrică, de la prostituție la servitor. În
orașe, cei mai mulți oameni depind de a fi angajat sau având o anumită activitate în sectorul
informal. Majoritatea locuitorilor din mediul urban au puține active ce necesită activitate fizică
intensă, iar acestea se bazează pe câștiguri de numerar în funcție de pregătire și domeniul lor de
1
Mijloacul de trai este definit ca un set de activități, care implică procurarea apei, alimentelor,
medicamentelor, adăpostul, îmbrăcămintei și capacitatea de a dobândi cele menționate mai sus, necesitățile de a
muncii, fie individual, fie în grup prin utilizarea unor mijloace sau dotărilor pentru îndeplinirea cerințelor de
existența sau supraviețuire atât pentru sine cât și pentru familia sa. Activitățile sunt efectuate de obicei în mod
repetat. De exemplu, mijloacele de trai ale unui pescar depind de disponibilitatea și accesibilitatea peștelui din
zona sa.
~ 325 ~
specialitate. În zonele rurale, în curs de dezvoltare și țările în tranziție (în continuare majoritatea
populației lumii), cei mai mulți oameni tind să fie mai dependenți de ceea ce produc pe cont
propriu. Cei mai mulți oameni se străduiesc să obțină surse de venit care să le ofere mai mult
decât minimul de existență, dar, după cum știm nivelurile de sărăcie sunt în continuare ridicate
în lume, iar multe milioane de oameni nu reușesc să obțină acest lucru.
Mijloacele de trai ale oamenilor sunt prima lor "linie de apărare" împotriva dezastrelor:
aceasta este baza pentru hrana lor, starea lor inițială și starea generală de sănătate și
bunăstare. Ele determină, de asemenea, nivelul de pregătire în domeniul situațiilor de urgență,
ei sunt capabili să asigure pentru copiii lor (care vor "moșteneni" în cele din urmă acest lucru
în propriul lor model de trai). În ceea ce privește pericolele, mijloacele de trai sunt, de
asemenea, baza pentru capacitatea lor de a se sau de a nu se proteja care este direct
proporțională și determinată în mare măsură de nivelul venitului disponibil dintr-o gospodărie
pentru a construi tipul corect de acasă într-un loc sigur și care asigură o minimă protecție
individuală. În mod clar diferite mijloace de existență au randamente cu rezultat diferit, în
funcție de obicei, de cantitatea și calitatea activelor disponibile unei persoane la un moment
dat. Dar, din perspectiva iminenței producerii unei situații de urgență generate de anumite
pericole suntem, de asemenea, interesați de modul în care mijloacele de trai sunt reziliente.
De exemplu, este traiul rezilient la impactul unui cutremur sau vor fi deteriorate doar
activele? În Gujarat (India), la trei ani după cutremurul din 2001, mulți oameni consideră că
"aceștia mai trebuie să recupereze cel puțin zece ani pentru a ajunge la nivelul de trai
dinaintea producerii cutremurului". Dar, un grup de gospodine foarte sărace au găsit o
modalitate de a-și face viața mai bună chiar decât înainte de dezastru. Astfel cheia acestui
succes a fost apartenența lor la o uniune susținută de Asociația Femeilor de Autoangajate.
Acest lucru a permis femeilor obținerea unor materii prime și posibilitatea de a reconstrui
casele rezultând în acest fel că mijloacele lor de existență au fost restaurate, dar la o stare
chiar mai bună decât înainte.1
Pregătirea în domeniul situațiilor de urgență trebuie să cuprindă consolidarea și
protejarea mijloacelor de trai: reziliența trebuie să fie construită în interiorul sistemului. Acest
lucru nu este ușor, pentru ca vom vedea mai târziu, accesul la bunuri și punctele forte ale
diferitelor mijloace de trai depind în mare măsură de factorii politici.
Pe de altă parte pot fi trase învățăminte după producerea unei situații de urgență pentru a
se evita anumite aspecte. Astfel putem aduce în discuție problematica pierderii tuturor
documentelor pe timpul unei inundații sau a unui cutremur (buletin de identitate, certificat de
naștere, certificat de căsătorie, acte de proprietate, etc), acest lucru îngreunând accesul
populației la anumite drepturi garantate de protecția socială.
Principalii factori determinanți ai mijloacelor de trai sunt:
Cantitatea și calitatea activelor (capitale) aflate în proprietatea unei persoane
Accesul la angajare sau la alte oportunități generatoare de venituri, atunci când lipsesc
active productive.
Există o legătură foarte strânsă între mijloacele de trai și modalitatea de guvernare. Tipul
și calitatea activelor disponibile pentru fiecare persoană este direct proporțională cu modul în
care bogăția și venitul este distribuit între diferite grupuri de oameni, iar acest lucru este
influențat de guvernare. Un caz evident este acela de distribuție a terenurilor, care este inegal
1
Gidley, R. (2004) ‘Supraviețuitorii marelui cutremur își continuă viața’.
~ 326 ~
în cele mai multe țări în curs de dezvoltare. Fără a avea acces suficient la teren pentru a activa
în agricultură, oamenii sunt nevoiți să găsească alte activități generatoare de venit. De
asemenea, progresivitatea de impozitare și redistribuirea fondurilor reprezintă o funcție a
modului de guvernare. Vulnerabilitate a crescut foarte mult în țările din fosta Uniune
Sovietică, din cauza sistării multor pensii, prestațiile sociale, de sănătate și servicii sociale.
Problemele pot fi mai greu de rezolvat, atunci când guvernele însele au condus la inegalitățile
de avere. Prin urmare, ne așteptăm să existe un grad ridicat de corelare între inegalitate de
bogăție și vulnerabilitatea la pericole: dacă inegalitatea este mare, vor exista mai mulți
oameni săraci, cu mijloace de trai mai slabe și mai puțin reziliente. De asemenea cele mai
multe guverne care tolerează un nivel ridicat de inegalitate să acorde mai puțină atenție la
nevoile celor săraci și vulnerabili.
1.1.2.2. Nivelul confortului și al securității unei comunități

Această componentă a vulnerabilității a derivat, în principal, din puterea unei persoane
de a-și procura mijloacele de trai. Acest lucru afectează calitatea și cantitatea unui activ
deținută de un individ (și cea a persoanelor aflate în întreținerea acestuia). În plus față de
procurarea hranei, aceasta implică sănătatea fizică și mentală, moralul și nivelul de stres și
sentimentul de securitate și identitate în cadrul familiei sale și în localitatea sa.
Persoanele cu probleme în procurarea hranei sunt, în general, mai puțin rezistente la boli, și
mai puțin capabile de a se recupera rapid și eficient atunci când este supus unei situații de
urgență generate de anumite pericole întâlnite în zona în care el se regăsește la un moment dat.
Fig. 2 - Factorii care contribuie la starea de bine
Autoprotecția populației
Capacitatea unui individ de a dobândii o auto-protecție adecvată împotriva unei situații
de urgență depinde de capacitatea (și voința) acestuia de a construi o casa care să fie sigură
în fața de pericolelor predominante din zona sa, precum și locația acesteia din urmă să fie
selecționată într-o zona care să expună gospodăria la cât mai puține riscuri (ex. Această
locație nu va fi aleasă pe albia unui râu deoarece aceasta prezintă risc ridicat de inundație și
/sau alunecări de teren).
De asemenea în funcție de harta cu riscurile teritoriale trebuie să avem în vedere
construcția unei case, de exemplu, cu protecție antiseismică. Toate acestea se realizează când
sunt conștientizate riscurile la care cineva își expune membrii familiei sale și desigur dispune
de resursele materiale și financiare suficiente.
~ 327 ~
Dacă nu este îndeplinită prima condiție și anume cunoștințele sau abilitățile care
identifică situațiile potențial generatoare de surse de risc atunci autoritățile trebuie să asigure
elaborarea unor strategii de protecție socială mai ample pentru a umple acest gol.
Cu toate că li se aduc la cunoștință de pericolul la care este supus uneori este frustrat
refuzul aparent al oamenilor de a lua măsuri de precauție adecvate pentru a se proteja. Dar,
uneori, oamenii sunt pur și simplu pregătiți să-și asume riscul: de ce să cheltuiască sume pe
consolidarea unei clădiri sau de exemplu să obțină toate autorizațiile necesare construirii unei
locuințe când este mult mai simplu și mai comod efectuării acestor lucrări cu speranța și
gândul că în zona în care aceștia își desfășoară activitatea nu se va produce nicio situație de
urgență care să îi afecteze construcția, iar atunci când se confruntă totuși cu un asemenea
eveniment va cere sprijin autorităților sau sistemul de protecție socială.
Așa că principalii factorii determinanți ai auto-protecție sunt: veniturile suficiente,
disponibilitatea materialelor adecvate, cunoștințe tehnice și abilități de construcție și
disponibilitatea de a lua măsurile necesare. Acestea depind în principal de: mijloace de trai
adecvate pentru a furniza veniturile financiare și motivația.
Legăturile acestor factori în cadrul comunitătii, nu sunt atât de puternice. Comunitatea
poate juca un rol în asigurarea rețelelor de competențe și cunoștințe care pot facilita
autoprotecția, dar în cele mai multe situații ale acesteia este probabil să fie un proces foarte
individual.
În cazul în care aceasta lipsește din cauza insuficienței veniturilor sau a motivației, rolul
de protecție socială este crucial.
1.1.2.3. Protecția socială

Uneori, tipul de protecție de care oameni au nevoie împotriva unui pericol nu poate fi
făcută de către individ sau comunitate. Aceasta implică, reglementarea utilizării terenurilor
sau a bunurilor materiale, pentru a se asigura că locuințele sunt construite departe de zonele
inundabile sau că structura lor este rezistență este are în vedere rezistența la cutremure.
Acestea reprezintă funcțiile care trebuie să fie efectuate de către societate, iar dacă acestea nu
sunt efectuate în mod adecvat rezultatele pot fi catastrofale. În 1999 cutremurele din Turcia și
Taiwan, zeci de mii de oameni au murit din cauza prăbușirii clădirilor deoarece fie firmele de
construcții nu au respectat normele de construcție cu protecție antiseismică, fie inspecția de
verificare a acestora a fost inadecvată sau coruptă.
În alte situații, măsurile de precauție pentru pregătire în caz de dezastre nu sunt pur și
simplu fezabile la nivelul gospodăriei individuale sau singura cale de a face acest lucru este
prin intermediul societății în general (care poate include comunitatea). Adăposturi din beton
de protecție civilă construite pe întreg teritoriul României ca refugii pentru atacurile
antiaeriene sau alte situații de urgență sunt posibile numai pe o scară largă. Ele au nevoie de o
investiție considerabilă atât în momentul construcției cât și pe perioada menținerii acestora în
stare de operativitate.
Protecție socială, prin urmare, implică forme de pregătire pe diferite tipuri de pericol
furnizate pe toate nivelurile societății. Și, uneori, este impetuos necesară elaborarea unei
strategii de protecție socială atunci când indivizii sunt prea săraci.
Protecție socială reprezintă fie un substitut pentru auto-protecție (de exemplu, o funcție
pe care ar trebui să fie efectuată de către guvern, atunci când oamenii sunt prea săraci sau nu
sunt motivați(sau nu conștientizează pericolul la care este supus) să-și ofere o protecție pentru
~ 328 ~
ei înșiși) sau implică măsuri de precauție sau de prevenire care pot fi furnizate numai de o
instituție centrală din cauza costului sau de implementare sau a modului de avertizare.
Principalii factori implicați în protecția socială sunt:
Venituri necesare pentru administrația locală sau națională pentru a întreprinde toate
măsurile necesare pentru a îndeplini acest obiectiv;
Voință politică la nivel guvernamental local și național; acest lucru oferă obligația să se
pună în aplicare codurile de construcție, măsuri de atenuare, de protecție a școlilor și a
infrastructurilor, etc;
Disponibilitatea cunoștințelor tehnice relevante și capacitatea de a pune în aplicare.
Acestea sunt determinate în principal de tipul de guvernare în funcțiune: eficiența
planificării și elaborarea reglementărilor, nivelul corupției, indiferent dacă sunt sau nu ONG-
uri și grupuri ale societății civile pot acționa pentru a promova pregătirea pentru dezastre,
reducerea vulnerabilității și să ofere asistență tehnică de specialitate.
1.1.2.4. Guvernarea
Se mai poate aduce în discuție că o bună guvernare generează numai lucruri bune? De
mai bine de zece ani, Banca Mondială și alte agenții de dezvoltare au promovat guvernarea ca
un factor cheie ce trebuie să fie abordată în încercarea de a îmbunătăți viața oamenilor
abordând o gamă cât mai largă de aspecte, adesea prin condiționalitatea ajutorului reciproc.
Deci, cum poate sistemul de guvernare să influențeze pregătirea în domeniul situațiilor de
urgență?
Trebuie să fim destul de exacți când prezentăm ce legături există între sistemul de
guvernare și vulnerabilitate în caz producerii unor situații de urgență, și de asemenea când
identificăm elementele de vulnerabilitate și de reziliență ce pot fi îmbunătățite printr-o mai
bună strategie de guvernare.
Sistemul de guvernare a fost definit ca fiind "arena în care toată lumea ... negociază
pentru cota lor de spațiu, resurse și dreptul de a îndeplini nevoile lor și să-și dezvolte
interesele lor. Este vorba de cine ajunge să facă sau să influențeze deciziile, modul în care
sunt luate aceste decizii... "1.
În mod clar acest lucru înseamnă, de asemenea, că sistemul de guvernare afectează
distribuția riscului și alocarea diferitelor niveluri de vulnerabilitate în rândul grupurilor de
oameni. Guvernarea a fost, de asemenea, definită de Banca Mondială ca fiind "modul în care
puterea este exercitată în gestionarea resurselor economice și sociale ale unei țări pentru
dezvoltare pentru dezvoltarea acesteia"2.
Acest lucru înseamnă că aceasta implică nu numai guvernul formală, ci și celelalte
sisteme de putere, dintre care unele sunt, eventual, mai semnificative decât guvernul însuși.
Cuvântul cheie este puterea. Dar cei care folosesc termenul de guvernare de multe ori par
reticenți în a accepta că proasta guvernare este o consecință a celor care se bucura de
beneficiile puterii și doresc să păstreze acest lucru. Problemele sunt adesea discutate ca și în
cazul în care există un mod raționalist și neutru de îmbunătățire a guvernării, care nu va fi
1
http:// World Disasters Report 2004/dictionary/english/corporate-governance citat la data 09.03.2016
2
http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/MENAEXT/EXTMNAREGTOPGOVERNANC
E/0, contentMDK:20513159~pagePK:34004173~piPK:34003707~theSitePK:497024,00.html citat la data
09.03.2016
~ 329 ~
perturbat de cei care beneficiază de acest status quo.
Sistemul de guvernare este mult mai mult decât guvernul și implică puterea într-un sens
mult mai larg în care este exercitată de către toți actorii și părțile interesate, inclusiv de
sectorul privat, societatea civilă și organizațiile internaționale.
Îmbunătățirea guvernării poate însemna schimbarea comportamentului deja definit (a se
asimila cu împământenit), astfel încât activitatea guvernării să modifice modul de activitate al
unor companii (de exemplu: vulnerabilitatea care o produce exploatare forestieră din care
poate rezulta alunecări de teren și/sau inundații).
Din acest punct de vedere putem să deducem că oamenii se pot organiza în organizații la
nivel de comunitate pentru a se pregătii în domeniul situațiilor de urgență, acest lucru putând
afecta unele priorități ale guvernului prin solicitarea organizațiilor nou înființate a unor
resurse materiale sau financiare.
Această "abordare" a sistemului de guvernare afectează deseori capacitatea oamenilor de
a lua măsuri de precauție împotriva pericolelor pentru a reduce vulnerabilitatea acestora.
Acest lucru devine foarte evident în capitolele Raportului privind Dezastrele în lume - 2014
privind "urbanizarea riscului" și "valurile de căldură"1, ambele care prezintă modul în care
sistemul de guvernare inadecvat conduce la o creșterea vulnerabilității pe anumite sectoare de
activitate .
În cazul în care există o relație între proasta guvernare și nivelul ridicat al vulnerabilității,
atunci este esențial să se includă sistemul de guvernare ca o componentă a vulnerabilității.
1.2. Reziliența și vulnerabilitatea

Conceptul de reziliență este similar în unele moduri la ideea de capacitate. Ea reflectă
atât faptul că oamenii pot prezenta o capacitate uimitoare de a reveni la starea inițială după
ce ia lovit un pericol și, de asemenea, capacitatea lor de a nu se victimiza merită să fie
recunoscută.
Reziliența presupune capacitatea sistemelor de a reporni rapid după ce un pericol a lovit,
iar acestea să aibă capacitate de "adaptare a resurselor existente și să dețină aptitudinile
necesare pentru noile condiții de funcționare"2
Pelling definește reziliența ca fiind: abilitatea unui actor de a face față sau de adaptare la
pericole. Este un produs al gradului de pregătire planificată întreprinsă în eventualitatea
producerii unui potențial pericol și a ajustărilor spontane sau premeditate făcute ca răspuns în
cazul producerii unor evenimente generatoare de situații de urgență.3
Acest lucru sugerează necesitatea creării unor obligații populației înainte de producerea
unor evenimente generatoare de situații de urgență, precum și îmbunătățirea capacității lor de
a se recupera ulterior. Cu alte cuvinte, dat fiind că vulnerabilitatea are un aspect predictiv: ar
trebui să fie posibil, ca pe baza caracteristicilor unei comunități care este expusă la un anumit
tip de pericol să se poată identifica gradul lor de reziliență.
De fapt, cu cât oamenii au un nivel ridicat al rezilienței, cu atât aceștia sunt mai puțin
vulnerabili. Cele două concepte pot în linii mari să fie văzute ca cele două capete ale unui spectru.
1
http://www.ifrc.org/en/publications-and-reports/world-disasters-report/world-disasters-report-2014/ citat la
date de 09.03.2016
2
Davis, I. "Aplicarea obiectivelor de performanță pentru a promova eficace a strategiilor de reducere a
riscurilor în cazul producerii unor situații de urgență genrate de cutremur".
3
Pelling, M. (2003). Vulnerabilitatea orașelor. Londra: Earthscan
~ 330 ~
40
R
30
E
Z
20
I
L
10
I
E0
N 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
VULNERABILITATE
Fig. 3 - Raportul Rezilieță - Vulnerabilitate
Niveluri ridicate de vulnerabilitate implică o rezistență scăzută, și vice-versa. Dacă

raportăm acum ideea rezilienței la cele cinci componente ale vulnerabilității descrise mai sus,
putem identifica modalitățile prin care vulnerabilitatea poate fi redusă prin creșterea
rezilienței. Modelul de maxime și minime în diferitele componente ale vulnerabilității și
rezilienței variază între indivizi, gospodării, grupuri, comunități și așa mai departe.
Pe baza informațiilor amintite mai sus putem afirma:
Mijloace de trai reziliente și care prezintă un anumit grade de siguranță dovedesc că
activitățile generatoare de venituri ale unei persoane sunt suficient de bine conturate și de
adaptare în fața unui pericol;
Nivelul de confortului și al securității unei comunități : nivelul gradului de reziliență în fața
unui pericol este direct proporțional cu nivelul de satisfacere al nevoilor primare din cadrul
comunității posibil a fi afectate, de exemplu cu cât gradul de sărăcie sau înfometare al comunității
este mai mare cu atât vulnerabilitatea acesteia crește exponențial, iar gradul de reziliență este foarte
diminuat impunând trecerea unei mai mari perioade de timp pentru refacerea acelei comunități. La
polul opus sunt comunitățile pentru care nivelul de trai este ridicat, iar acestea sunt susceptibile de a
avea o rezista la boli și au un moral mai bun în urma producerii unor evenimente majore;
Autoprotecția populației: niveluri ridicate de pregătire individuală în domeniul situațiilor
de urgență va permite populației să întreprindă toate măsurile necesare pentru paza bunurilor
și a casele lor, pentru a reduce mortalitatea și a prejudiciile și probabil în funcție de gravitatea
și amploarea situației de urgență nu va trebui să-și petreacă timpul pentru a înlocui bunuri sau
pentru a reconstrui case;
Protecția socială, în cazul în care nu există autoprotecție adecvată sau aceasta nu a fost
posibilă, va trebui ca protecția socială sa vina in sprijinul comunităților afectate;
Sistemul de guvernare, ar trebui să militeze pentru îmbunătățirea mijloacelor de trai și a
eficienței protecției sociale. Dar, și instituțiile implicate în guvernarea trebuie să fie ele însele
reziliente - capabile să rămână în funcțiune pentru a-și îndeplini sarcinile legale și pentru
integrarea unor măsuri care să reducă vulnerabilitatea viitoare.
Aceste lucruri se pot realiza foarte simplu cel puțin la nivelul unei gospodărie. Dar
devine mai dificil atunci când luăm în considerare aspectele mai largi ale societății și
comunității. De exemplu, în cazul în care unii oameni într-o comunitate au un mijloc de trai
"puternic" (aceștia dețin surse de venit mai bune), acest aspect este un "factor de rezistență"
pentru ei sau o cauză parțială a mijloacelor de trai mai slabe ale altora? Cu alte cuvinte,
trebuie să recunoaștem că, în cadrul comunităților, capacitatea de adaptare variază în funcție
de oportunități, care sunt distribuite în mod inegal. Dar acest lucru este dificil, deoarece multe
~ 331 ~
guverne sunt reticente în a face față inegalității și a mijloacelor de trai în insuficiențele
oamenilor. Agențiile de dezvoltare și de pregătire pe linia situațiilor de urgență consideră că
este dificil să conteste acest lucru în mod direct.
Capacitatea de adaptare tinde să se concentreze asupra a trei domenii de sprijin potențial
de care trebuie să beneficieze o comunitate și care sunt axate pe protecția socială a
infrastructurilor, activelor dintr-o comunitate (de exemplu, școli, clinici), și uneori pe
mijloace de trai. Obiectivele sunt:
Creșterea capacității de a absorbi sau a rezista la presiuni anormale sau tensiuni – aceasta
reprezintă o funcție de reducere a riscurilor;
Creșterea capacității de a face față efectelor situațiilor de urgență și posibilității de a restabili
rapid activitățile fără a deteriora semnificativ funcția de gestionare a situațiilor de urgență;
Promovarea comportamentul adaptiv și capacitatea de a face ajustări la orice circumstanțe noi.
Politica de promovare a rezilienței devine o arenă în care vulnerabilitatea este redusă
printr-un accent nu atât de mult pe fiecare componentă a vulnerabilității individuale sau de uz
casnic, ci mai degrabă pe aspectele care pot fi de fapt afectate în mod mai direct prin acțiunile
întreprinse de organizațiile comunitare și agențiile guvernamentale.
1.3. Comunităție și reziliența

Ce înseamnă o comunitate, ce nu implica, nu toți aparțin uneia singure? Si care este
diferența de la nivel individ sau familie la nivel comunitate? Acestea par a fi două întrebări
destul de importante în pregătire și recuperare în cazul producerii unor situații de urgență.
Ideea de comunitate este frecvent utilizată în cazul în care consultarea trebuie să aibă loc, în
cazul în care se desfășoară activități comune, iar pregătirea în cazul producerii unor situații de
urgență trebuie realizată. Acest lucru se datorează faptului că avem tendința să considerăm că
o comunitate este un lucru bun: ea evocă un sentiment de colaborare și armonie, o coerență
asumată, de obicei, asociat cu un loc sau locație, de multe ori un sat sau un cartier urban (care
întruchipează în sine o ipoteză de "vecinătăți").
Acest lucru "loc" sau locație se presupune ca este motivul pentru care există o
comunitate, se presupune că un grup de oameni care împărtășesc acest loc trăind și lucrând
împreună acolo sunt cumva conectări între ei într-un mod mai semnificativ decât sunt cu alții.
Există mai multe abordări privind gestionarea situațiilor de urgență care nu reușesc să rezolve
nevoile specifice locale ale comunităților vulnerabile, deoarece nu iau în considerare potențialul
resurselor locale și a capacităților acestora. Comunitatea fiind prima care se confruntă și este
obligată să răspundă și să intervină imediat pentru gestionarea unei situații de urgență date, este
necesar în primul rând de a spori capacitățile comunităților, a abilităților și mecanismelor
tradiționale de adaptare pentru reducerea la minimum a pierderilor rezultate în urma dezastrelor.
Există mai multe exemple în literatura de specialitate a succesului pregătirii pentru
dezastre, atunci când sunt organizate pe bază de comunitate. Dar și acest caz, descoperim o
idee mai degrabă a constrângerii comunității: ea se definește în termenii acelor persoane care
vor coopera unii cu alții, și nu include în mod necesar toată lumea într-o anumită locației.
Trebuie să fim realiști că pregătire pentru dezastre poate să nu funcționeze. Există o
mulțime de dovezi că oamenii care trăiesc în ceea ce se presupune a fi comunități nu se
comportă întotdeauna în mod favorabil față de ceilalți.
Un mesaj des repetat în literatura de specialitate că nicio comunitate nu seamănă una cu
cealaltă. Ele sunt la fel de pline de interes, putere și diviziune ca orice piață, corporație,
~ 332 ~
guvern sau oraș.
În studiile de sociologie1 se afirmă că în urmă cu mai bine de cincizeci de ani "imaginea
reconfortantă de guvernare centrata pe comunitate" a fost recunoscută ca fiind o iluzie, și în
schimb, se presupune că și comunitățile au avut "o structură a puterii în zona de guvernare
centrală". La o jumătate de secol mai târziu, constatăm că politicile de descentralizare și
guvernare locală în țările în curs de dezvoltare sunt o piatră de temelie a Băncii Mondiale,
împingând noțiunea idealizată a localității și a comunității în prim-planul politicii.
În paralel, ideea de comunitate în activitatea gestionării situațiilor de urgență se bucură
de o legitimitate fără precedent astăzi.
Ceea ce trebuie să se stabilească în vederea pregătirii în domeniul situațiilor de urgență
este ceea ce poate fi pozitiv și de ajutor pentru o comunitate și bine înțeles acest lucru se va
realiza în funcție de limitările sale. Aspectul esențial care trebuie luat în considerare pentru a
ne atinge acest scop este motivația (set de stimulente) pe care oamenii o pot avea la un
moment dat într-un anumit loc și modul în care aceasta poate fi utilizată în contextul specific
al riscurilor și al pregătirii în domeniul situațiilor de urgență. Pentru a îndeplinii acest
obiectiv trebuie să luăm următoarele măsuri:
- examinarea componentelor vulnerabilitate, precum și relevanța acestora pentru
comunitate și orice proces care contribuie la construcția rezilienței;
- prezentarea însemnătății importanței pregătirii comunităților în domeniul situațiilor
de urgență înainte, pe timpul și după producerea unei situații de urgență;
- prezentarea importanței fiecărui element al unei comunități, de la nivel individ la
grupuri de indivizi până la nivel de metropolă, țară sau regiune și prezentarea funcțiilor pe
care le au fiecare dintre aceste elemente și cum contribuie fiecare la creșterea sau diminuarea
nivelului de vulnerabilitate dintr-un anumit punct;
- evidențierea faptului că pregătirea în domeniul situațiilor de urgență în cadrul unei
comunități se materializează în planul fizic numai atunci când aceasta din urmă poate
compensa în mod corespunzător vulnerabilitatea individuală și poate contribui la creșterea
rezilienței unei anumite comunități, țări, regiuni;
- evidențierea faptului că strategia de pregătire în domeniul situațiilor de urgență poate
este o componentă esențială a prevenirii situațiilor de urgență bazate pe comunitate.
1.4. Rolul comunităților în prevenirea situațiilor de urgență și pregătirea

populației privind gestionarea acestora
Ideea principală este că pentru buna gestionare a situațiilor de urgență este necesară o
bună colaborare de la nivel de individ până la nivel de comunități. Uneori, modul în care se
realizează colaborarea poate fi posibilă doar sub "influența morală" sau cu stimulentele
suplimentare furnizate de cei din afară. Acest lucru sugerează că "imperfecțiunile interne" ale
comunității pot fi compensate prin influențe externe.
Problema motivării pentru a încuraja colaborarea este de asemenea esențială: ca toate
aspectele legate de comportamentul uman, oamenii răspund la stimulente. Având ca
argument afirmația de mai sus ne putem adresa următoarea întrebare: Care sunt situațiile de
urgență pentru care ar trebui acordate stimulente ca intervenția în domeniul situațiilor de
urgență să funcționeze eficient, iar nivelul vulnerabilității dintr-o anumită regiune să se
diminueze? Este lesne de înțeles că oamenii nu vor colabora întotdeauna decât dacă vor
obține un beneficiu material din asta. Noi trebuie să înțelegem ce va motiva oamenii să
1
Brint, S. (2001). Critică și Reconstrucție a Conceptului Comunitar". Teorie sociologică, 19 (1): 1-23.
~ 333 ~
colaboreze în reducerea vulnerabilității. Cea mai bună opțiune în acest moment este de a
încuraja implicarea instituțiilor statului în crearea unor măsuri de protecție socială adecvate
care să substituie din auto-protecție individului și care să consolideze și să protejeze
mijloacele de trai ale tuturor membrilor comunității.
1.5. Concluzii privind pregătirea populației

Când sunt întrebați despre vulnerabilitățile și pericolele cu care se confruntă, oamenii ne
vor surprinde adesea cu răspunsurile lor. Membrii unei comunități este adesea mai preocupată
de pericolele vieții de zi cu zi, decât de probabilitatea de a fi loviți de un cutremur catastrofal
sau o inundație majoră. Dar, dacă analizăm vulnerabilitatea și reliența așa cum am subliniat
mai sus, constatăm că o componentă esențială a acesteia este puterea mijloacelor de trai ale
oamenilor. Cu alte cuvinte, prioritățile oamenilor în viața lor de zi cu zi nu includ impactul
potențial al situațiilor de urgență și al pericolelor ce decurg din acestea.
Pentru evaluarea la nivel comunitar al conceptului vulnerabilitate-reziliență trebuie să se
efectueze o analiza prin adresarea următoarelor întrebări:
Care sunt grupurile sau părțile unei comunității cu cea mai mare vulnerabilitate?
Cum sunt diferitele aspecte ale vulnerabilității și rezilienței distribuite între diversele grupuri?
Care sunt perspectivele de colaborare între grupuri pentru gestionarea unor situații de
urgență, dat fiind faptul că acestea nu au fost abordate în mod corespunzător până în prezent?
Sunt unele persoane sau grupuri care ar putea să beneficieze mai mult de orice intervenții
politice decât altele, și dacă da, care sunt consecințele potențiale ale acesteia?
Dacă diminuarea nivelului de vulnerabilitate nu este posibil la nivel de comunitatea, este
fi necesar să ne gândim la comunitate ca ceva care se extinde mult mai departe, pentru a
include solidaritatea națională sau internațională.
Bibliografie:
Brint, S. (2001). Critică și Reconstrucție a Conceptului Comunitar". Teorie sociologică, 19 (1)
Davis, I. "Aplicarea obiectivelor de performanță pentru a promova eficace a strategiilor
de reducere a riscurilor în cazul producerii unor situații de urgență genrate de cutremur".
Gidley, R. (2004) ‘Supraviețuitorii marelui cutremur își continua viața’
Wisner, B. Să lăsăm copiii noștri să ne învațe! O trecere în revistă a rolului educației și
cunoașterii în reducerea riscului de catastrofe, ISDR Sistemul tematic Cluster / Platforma pe
cunoaștere și educație http://www.unisdr.org/2005/task-force/working%20groups/knowledge-
education/docs/Let-our-Children-Teach-Us.pdf aceesat in data de 22.03.2016
Wisner, B., P. Blaikie, T. Cannon, and I. Davis (2004). Riscul: Riscurile naturale,
vulnerabilitatea oamenilor si dezastrele, 2nd ed. London: Routledge
http:// World Disasters Report 2004/dictionary/english/corporate-governance citat la data
09.03.2016
http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/MENAEXT/EXTMNA
REGTOPGOVERNANCE/0,,contentMDK:20513159~pagePK:34004173~piPK:34003707~t
heSitePK:497024,00.html citat la data 09.03.2016
http://www.ifrc.org/en/publications-and-reports/world-disasters-report/world-disasters-
report-2014/ citat la date de 09.03.2016
ISDR (2007), Hyogo cadru de acțiune 2005-2015: Construirea rezistenței națiunilor și
comunități în caz de dezastre, Națiunilor Unite
~ 334 ~
CONSIDERAȚII PRIVIND PREGĂTIREA POPULAȚIEI ÎN
DOMENIUL SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ: PEDAGOGIA
NECUNOSCUTULUI
CONSIDERATIONS IN PREPARING THE POPULATION

OF EMERGENCY SITUATIONS: PEDAGOGY UNKNOWN
Drd. COSMA Robin

Inspectoratul pentru Situații de Urgență “Anghel Saligny” al Județului Vrancea
cosmarobin@gmail.com
Abstract:
Every day, worldwide, socio-economic activities are disrupted by the tragic effects of
natural phenomena or man. To reduce the effects of disasters, all institutions, employees and
unemployed people are obliged by law to participate in training to acquire the knowledge
and skills needed to effectively participate in the protection and intervention actions. The
human resource training, the most important resource in any organization depends on the
effectiveness and efficiency of other material, financial, technological, informational.
Preparing the population in emergency situations is a mainstay in the management of
emergency situations. There is a connection between training directly proportional to its
population and increasing resilience to disasters. It can be said that identifying and
informing the population about the risks encountered in their region, followed by a training
organized on different levels / intensities of an emergency event has the effect of reducing the
loss of life and property damage.
Also an important aspect of preventive activity of emergencies is the preparation of the
population.
Protection issues and prepare the population for emergency situations caused by
different natural hazards or man that may occur singly or combined, addressed the
assumption that the protection, training and support against the dangers of producing
natural disasters or technological represents a fundamental human beings, like the right to
life and health.
Rezumat:
Zilnic, în întreaga lume, activităţile social-economice sunt perturbate de efectele unor
situatii de urgenta generate de cauze naturale sau antropice. Pentru a se reduce efectele
dezastrelor, comunitatile au obligaţia, prin masuri stabilite de lege să participe la activităţile
de pregătire pentru însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor necesare protecţiei şi
să participe efectiv la acţiuni de intervenţie. De pregătirea resursei umane, cea mai
importantă resursă din cadrul oricărei organizaţii depinde eficacitatea şi eficienţa celorlalte
resurse materiale, financiare, tehnologice, informaţionale.
Pregatirea populatiei în domeniul situatiilor de urgenta reprezinta un pilon principal in
managementul situatiilor de urgenta. Exista o legatura direct proporțională între pregatirea
populatiei si cresterea rezilientei a acesteia la dezastre. Se poate afirma ca identificarea si
informarea populatiei despre riscurile intalnite in regiunea lor, urmata de o pregatire
~ 335 ~
organizata pe diferite paliere/intensitati ale manifestarii unei situatii de urgenta are ca efect
reducerea de pierderi de vieti omenesti si de pagube materiale.
De asemenea, o latura importanta a activitatii de prevenire a situatiilor de urgenta o
reprezinta pregatirea populatiei.
Problematica protecţiei şi pregătirii populatiei pentru situaţii de urgenţă, generate de
diferite riscuri naturale sau antropice ce se pot produce individual sau combinat, abordată
pornind de la premisa că protecţia, pregătirea şi asistenţa împotriva pericolelor reprezentate
de producerea dezastrelor naturale sau tehnologice reprezintă un drept fundamental al
fiinţelor umane, la fel ca dreptul la viaţă şi la sănătate.
Keywords: emergency, preparedness, resilience.
Cuvinte cheie: situații de urgență, pregătire, reziliență.
1.1. Pregătirea populații în domeniul situațiilor de urgență trecut, prezent și viitor

Uniunea Europeană, prin investițiile sale în reducerea riscului de dezastre contribuie în
mod semnificativ la construirea la ceea ce este, în general, descris ca fiind o "cultură a
rezilienței", ceea ce face ca indivizii și comunitățile locale să devină mai reactive pentru a
face față cu o situație de urgență.
Comisia Europeană a identificat promovarea formării unei astfel de culturi, ca obiectiv
strategic al politicilor și orientărilor sale în caz de situații de urgență. Pregătirea populației în
domeniu situațiilor de urgență (PPDSU) se bazează pe convingerea că o stare permanentă de
incertitudine impune o atitudine de pregătire constantă, care trebuie, la rândul său, să fie
consolidată în mod continuu prin activități de învățare adecvate. Acest obiectiv se
caracterizează printr-un grad ridicat de standardizare atât la nivel lingvistic cât și la nivelul
mecanismelor de acțiune. Termeni, precum "pregătire" și "capacitatea de adaptare" devin
cuvinte comune, iar utilizarea lor este naturalizat în mod progresiv.
Utilizarea strategică a educației în PPDSU1 pentru a consolida o cultură a rezilienței este
un fenomen destul de recent.
Înainte de aceasta, activitățile de formare au avut ca scop aproape exclusiv crearea unor
structuri de intervenție în domeniul situațiilor de urgență, cum ar fi: pompieri, salvatori,
forțele de poliție, voluntari de protecție civilă (în cadrul uniunii europene), personalul Crucii
Roșii, voluntari în domeniul situațiilor de urgență2.
Cetățenii și comunitățile au fost educate în cea mai mare parte prin campanii de
informare preventivă, difuzate prin mass-media și s-au axat pe promovarea securității
naționale și a pregătirii în domeniul situațiilor de urgență3.
Subiecte precum consolidarea capacităților, creșterea nivelului rezilienței și pregătirea
populației nu au abordate unitar de clasa politică pe scară largă.
Programul Deceniul Internațional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale, lansat de
Organizația Națiunilor Unite (ONU) în 1990, a marcat o prima etapă semnificativă față de
orientarea spre educația preventivă a populației în domeniul situațiilor de urgență. După cum
1
Pregătirea populației în domeniu situațiilor de urgență
2
Taylor, A. J. (1983), Pregătirea în domeniul situațiilor de urgență, Volumul 7, numărul 1, pp. 37-40.
3
Preston, J. (2012), Educația în cazul producerii unor dezastre, Sense Publishers, Rotterdam pp. 21
~ 336 ~
Shaw, Shiwaku și Takeuchi1 notă, în anii 1990 "eforturile publice privind educația
preventivă a crescut exponențial și s-a realizat din ce în ce la mai multe națiuni, precum și
apariția într-un tiraj cât mai mare a diverselor materiale educaționale pentru elevi și publicul
larg . Instituțiile publice au început să realizeze că nu au fost suficiente doar campanii de
sensibilizare și de informare pentru a genera comportamente necesare în cadrul comunităților
unde riscul apariției unei situații de urgență este ridicat2.
Necesitatea pentru a reduce riscul de catastrofe, a fost o " abordare integrată" bazată pe
dezvoltarea cunoștințelor științifice și, în același timp," construirea capacității de jos în sus "sau,
cu alte cuvinte, consolidând o formă de reziliență pe care s-ar putea adopta pe cont propriu3.
Cea mai clară explicație a relevanței privind educația în reducerea riscului la dezastre a
apărut în Cadrul Hyogo, din planul de acțiune pe perioada 2005-2015: "Construirea
rezilienței națiunilor și a comunităților în caz de dezastre" adoptată cu ocazia Conferinței
mondiale privind reducerea dezastrelor (2005) în Kobe (Hyogo, Japonia), acest document a
devenit un punct obligatoriu de referință pentru politicile și practicile curente în reducerea
riscului la dezastre.
În mod specific, Axa prioritară 3 a cadrului de acțiune Hyogo se axează pe "utilizarea
cunoașterii, inovației și educației pentru a construi o cultură a siguranței și a rezilienței" atât
la nivel local și cât și la nivel de politică4: " dezastrele pot fi reduse în mod substanțial, dacă
oamenii sunt bine informați și motivați să adopte o cultură
de prevenire a dezastrelor și creștere a rezilienței, care, la rândul său, necesită colectarea,
elaborarea și difuzarea cunoștințelor și a informațiilor relevante cu privire la pericolele,
vulnerabilități și capacități de adaptare în diferite situații de urgență.
Educația în domeniul situațiilor de urgență a devenit un fel de element universal al
strategiilor privind reducerea riscurilor la dezastre curente: atât la nivel formal, cât și la nivel
informal; de la nivel local la nivel național și internațional; Putem să observăm creșterea
semnificativă a inițiativelor educaționale privind cursurile de pregătire în domeniul situațiilor
de urgență în unitățile de învățământ prin simulări și exerciții sau diferite forme de practică5.
Am putea menționa succesul tehnicilor de învățare participative utilizate pentru a stimula
comportamente elastice în rândul supraviețuitorilor în caz de catastrofe. Actualul Deceniul
Internațional de Educație pentru Dezvoltare Durabilă (2005-2014), condusă de UNESCO, a
oferit un accent pe termen lung pentru continuarea acestor obiective.
Toate aceste inițiative au fost caracterizate printr-o preferință clară pentru o experiență și
bazate pe acțiuni orientate pe învățare6. Nu este suficient pentru ca oamenii să dezvolte o mai
mare conștientizare a riscurilor și cunoștințe tehnice mai detaliate privind dezastre; este
1
Shaw, R., Sharma, A. și Takeuchi, Y. (2009), Reducerea riscului la dezastre: de la practica la politica, Nova
Publishers, Hauppauge, NY. p. 7
2
Midoro, V. și Thier, H. D. (1993), "Educație seismica: Doua experienta in comparatie ', Annali di
Geofisica, Volume 36, Number 1, pp.219-224.
3
Dufty, N. (2008), "O nouă abordare a inundațiilor - Educație comunitară", Jurnalul australian de
Management al urgențelor , Volumul 23, Numărul 2, pp. 4-8
4
ISDR (2007), Hyogo cadru de acțiune 2005-2015: Construirea rezistenței națiunilor și comunități în caz de
dezastre, Națiunilor Unite, p. 9
5
Benadusi, M. (2013a), "Reziliența comunităților post-dezastru. Un val de Generozitate pentru Sri Lanka
Côtes 'în REVET, S.
6
Shaw, R., Shiwaku, și K. Takeuchi, Y. (2011), Educație în caz de catastrofe, Emerald, Bingley (Marea
Britanie) p. 9
~ 337 ~
esențial să se implice ca aceștia să identifice amenințările specifice inerente în contextul lor
local, cât și soluțiile cele mai adecvate pentru atenuarea acestora.
Strategia reducerii riscurilor la dezastre din UE pledează, de asemenea, punând un accent
deosebit pe educație (în ceea ce privește pregătirea, sensibilizarea și de atenuarea), alături de
eforturile tradiționale de intervenție post-dezastru, integrând așa-numita "agenda a rezilienței"
atât în cooperarea pentru dezvoltare cât și în răspunsul umanitar.
1.2. Pregătire, responsabilitate și educație: Pedagogia prevenirii si gestionării

unor situații de urgență
Sectorul pregătirii populației se bucură de o perioadă de creștere explozivă, cu anumite
limite, ce sunt încă în curs de definire și multe inițiative care se află în faza de experimentare
incipientă.
Cu toate acestea, există relativ puține cercetări ale acestui fenomen. Astfel unii
cercetători au sugerat recent că familia, comunitatea, școala, învățământul superior constituie
elementele cheie ale pregătirii și educației populației în domeniul situațiilor de urgență; De
asemenea, ei au început să examineze sistematic principalele procese, abordări și instrumente
utilizate în acest sector(în fază de pionierat) 1.
Alți cercetători au în vedere modul în care informațiile privind pregătirea sunt livrate
populației și modul cum aceste informații sunt percepute de către aceasta din urmă2. Cu toate
acestea studiile din domeniu rămân la un nivel pur descriptiv, limitând domeniul de aplicare
al cercetării pentru monitorizarea celor mai importante inițiative privind pregătirea populației
în domeniul situațiilor de urgență.
Este deosebit de dificil de a dezvolta un studiu de impact structurat capabil de a evalua
modul în care slaba educației a populației în domeniul situațiilor de urgență afectează
societatea. Dar putem sugera anumite tendințe. De exemplu, atenția se extinde de la faza de
pre-dezastru de prevenire a riscurilor până la faza de atenuare unei situații de urgență deja
produse. Strategiile tradiționale de gestionare a unor dezastrelor sunt completate de strategii
adaptiv-anticipative bazate pe construirea pe scară largă a unei culturi de pregătire în zonele
predispuse la dezastre.3
Acest lucru a coincis cu o trecere treptată de la soluții bazate pe tehnologie de prevenire a
dezastrelor la soluții educaționale care gravitează în jurul capacităților de atenuare și de
răspuns endogene a comunităților locale.
Din cercetarea efectuată se pare că un sistem nou de gestionare a dezastrelor a ajuns să
domine scena internațională, bazându-se pe o combinație de tehnici de bază non-predictive și
strategii de răspuns adaptive.
Sensibilizarea opiniei publice este un aspect important în pregătirea populației cu privire
la faptul că o anumită catastrofă este iminentă, chiar dacă nu există nici o modalitate de a
prezice când sau unde situația de urgență se va întâmpla; acestea din urmă se bazează pe
presupunerea că atitudinea constantă privind pregătirea și cultura rezilienței la nivel de
1
Shaw, R., Shiwaku, K. and Takeuchi, Y. , Educația privind reducerea riscului la dezastre, Emerald, Bingley
(UK) 2011, pag. 11
2
Preston, J. Educația la dezastre, Sense Publishers, Rotterdam. 2012 pag. 21
3
Revet, S. (2012), ‘Conceptualizing and Confronting Disasters: A Panorama of Social Science Research and
International Policies’, in Attinà, F. (ed.),The Politics and Policies of Relief, Aid and Reconstruction, Palgrave
MacMillan, London, pag. 42–56.
~ 338 ~
comunitate sunt deosebit de importante.1
În conformitate cu Beck2, literatura reducerii riscului la dezastre actuală nu descrie
catastrofa ca fiind un risc, care poate fi măsurat cu precizie, poate fi prezis și redus; ci mai
degrabă, situația de urgență este prezentată ca un pericol mereu prezent, o permanentă stare
de incertitudine, care este o parte inerentă a vieții sociale.
"Dezastrele sunt ceva ce nu pot fi prevenite; cel mult, puteți minimiza impactul
acestora". Această expresie, în diferite formulări, este mesajul cel mai frecvent în
comunicatele de presă sau pe site-urile de specialitate.
Prin urmare, singurul lucru pe care îl putem face este de a alimenta conștiința culturală a
acestei condiții de expunere de risc în rândul populației, astfel încât ca oamenii să fie pregătiți
să răspundă. Pentru a eficientiza pregătirea populației în cazul producerii unor situații de
urgență în societatea civilă putem afirma că pentru a dezvolta "o cultură a siguranței și a
pregătirii" este necesar să implicăm oameni (în special generația mai tânără) care realizează
importanța (modul lor de a gândii operativ în caz de necesitate în urma unei situații de
urgență) în pentru a dezvolta soluții mai eficiente.
Această nouă cultură ar trebui să "înlocuiască frica", cu o atitudine de "o mai mare
conștientizare", ceea ce implică acceptarea unei stări de nesiguranță. În scopul dezvoltării
acestei culturi, trebuie să se "nască o bază de cunoștințe comune a celor mai bune experiențe
privind reducerea riscului la dezastre" care pot acorda fiecărui individ posibilitatea de a salva
propria lui viață fără ajutor extern în caz de dezastru.
A doua tendință care poate fi observată în mod clar în strategiile educaționale privind
pregătirea populației o reprezintă accentul pe rolul activ al cetățenilor, cu o reducere direct
proporțională a importanței acordate statului și instituțiilor sale. În România, Inspectoratul
General pentru Situații de Urgență a demarat campania națională de prevenire numită Vreau
să fiu voluntar! în vederea atingerii acestui scop. Persoanele în cauză trebuie să se bazeze pe
propria lor capacitate de a se recupera, adapta și de a supraviețui. Acest aspect implică
mutarea accentului pe acest sector de activitate "din cadrul națiunii ca întreg către familie și
individ”3 iar acest lucru reprezintă un alt factor ce poate fi folosit ca argument pentru
creșterea importanței educației cetățeanului în domeniul situațiilor de urgență.
Tendințele actuale pedagogice în pregătirea din domeniul situațiilor de urgență sunt
fondate cu privire la ideea cetățeanului activ și a responsabilității sociale - așa cum este
ilustrat, de exemplu, de importanța strategică acordată "societății civile" și "consolidarea
capacităților" în proiecte comunitare.
Această schimbare a accentului de la stat către societatea civilă, de la tehnocrați către
cetățeni, se reflectă în rolul tot mai important pe care îl atribuim copiilor și tinerilor în
creșterea sau consolidarea gradului de reziliență a populației. Volumul Copiii noștri ne învață
!4 este prezentat în mod eficient tineretul ca fiind un motor al schimbării pentru societate.
1
Revet, S. (2013), ‘O lume mică: Etnografia simulării dezastrelor naturale’,Social Anthropology, Volume
21, Number1, pag. 38–53.
2
Beck, U. (1992), Societatea de risc: Spre o nouă modernitate, Sage Publications, London
3
Boin, A., Comfort, L.K. și Demchak, C.C. (2010), "Începuturile rezilienței", în Boin, A., Comfort, L.K. și
Demchak, C.C. (eds), Proiectarea Rezilienței: Pregătirea pentru situații de urgență, Universitatea din Pittsburgh
Press, Pittsburgh, pag.1-12.
4
Wisner, B. Să lăsăm copiii noștri să ne învațe! O trecere în revistă a rolului educației și cunoașterii în
reducerea riscului de catastrofe, ISDR Sistemul tematic Cluster / Platforma pe cunoaștere și educație
http://www.unisdr.org/2005/task-force/working%20groups/knowledge-education/docs/Let-our-Children-Teach-
~ 339 ~
1.3. Crearea unei culturi a educației în domeniul situațiilor de urgență
În materialele ce promovează pregătirea în domeniul situațiilor de urgență, se poate
vedea creșterea rolului cuvântului "cultură". În cadrul acestor materiale informative sau a
termeni din legislația curentă în domeniul situațiilor de urgență se promovează importanța
răspândirii a ceea ce este de obicei descris ca fiind o cultură a cărei rol este de a face indivizii
și grupurile sociale să devină mai capabile de a se proteja ei înșiși și de a supraviețui chiar
dacă situațiile de urgență sunt de mare amploare.
De fiecare dată când cuvântul cultură este menționat, termeni precum - siguranță, risc,
reziliență, pregătire - urmează imediat pentru a clarifica substanța preconizată.
Într-adevăr, utilizarea recurentă a expresiilor, cum ar fi "cultura de risc", "cultura de
pregătire", "cultură a siguranței și rezilienței" este greu de omis în documentele analizate.
Creșterea importanței culturii este de cel puțin parțială, din cauza unei recunoaștere a
faptului că o situație de urgență cuprinde o dimensiune și procese de construcție sociale,
culturale, trecând dincolo de o înțelegere pur technocentric a fenomenului. Pregătirea în
domeniul situațiilor de urgență trebuie să ia în considerare o serie de factori care nu sunt ușor
de cuantificat, cum ar fi comportamentul uman, cunoștințele locale și de limbă, practicile
religioase, sociale, precum și sistemele locale de amenajare a teritoriului, să nu mai vorbim
de importanța trecerii timpului.
1.4. Rolul “culturii” în creșterea sau diminuarea gradului de reziliență

Pentru a sublinia importanța unei abordări normativ / deterministă a cuvântului "cultură"
în educație din domeniul situațiilor de urgență, este necesar să se amintească teoriile privind "
cultura riscului ", dezvoltate de Mary Douglas și Aaron Wildavsky. Conform acestor autori,
fiecare grup uman are propriile sale categorii culturale și morale ce sunt utilizate pentru a
îndeplini funcțiile sociale specifice. Nu numai că aceste categorii variază de la o națiune la
națiunea, dar, de asemenea, ele abordează în mod diferit definițiile acordate situațiilor de
urgență în culturile occidentale raportat la alte culturi. Aceste teorii privind construcția
culturală a riscului se bazează pe premisa că anumite categorii locale și percepții de pericol,
șansă și dezordine determină percepția unei populații asupra vulnerabilității la dezastru1.
Structurile sociale și culturale sunt la fel de importante ca și factori de decizie la
planificarea unei strategii de răspuns sau de prevenire eficace și trebuie să fie abordate ca un
astfel de risc; repoziționarea în cadrul sferelor locale culturale modelează percepția și
managementul acesteia.
Treptat, aceste idei au fost încorporate în sectorul prevenirii și gestionării situațiilor de
urgență. Acest lucru a contribuit în mod incontestabil la promovarea unei abordări
multidimensionale și transculturala pentru înțelegerea catastrofelor. Și totuși, modul în care
practicile autohtone privind gestionarea unor situații de urgență au fost transformate în politici
și practici pot da cu ușurință naștere unor forme de individualizare, care merită să fie examinate.
Primul set de probleme abordate implică cazuri în care conceptul de cultură este utilizat
pentru a consolida dihotomia dintre "cunoașterea științifică" și "cultura locală”. Această
dihotomie poate duce la o opoziție și mai accentuată între "noi" și "ei" (cei care intervin și cei
Us.pdf aceesat in data de 22.03.2016

1
Lupton, D. (1999),Riscul, Taylor & Francis Books Ltd – Routledge, London.
~ 340 ~
care sunt ținta de intervenție).
În acest fel, distinct funcțiile socioculturale ajung să fie tratate ca factori care sunt
capabili de exacerbarea stării de vulnerabilitate a unei populații date în cazul producerii unor
situații de urgență.
Dihotomia primitiv / modern, folosit ca funcționalism antropologic este astfel
reformulată ca fiind o opoziție între oameni comuni și experți, în care empiricul este văzut ca
purtătorii de credințe false și comportamente iraționale în timp ce tehnocratul reprezintă
indivizii raționali cu o cultură a riscului la dezastre dezvoltată.1
Folosirea termenului de "cultură a riscului", sub forma de singular (o cultură) sugerează
că ne confruntăm cu o singură perspectivă unică, care permite prin unele măsuri de a salva
vieți2. Potrivit opiniei publice, operațiunile privind pregătirea în domeniul situațiilor de
urgență servesc pentru a disemina această cultură unică cât mai mult posibil în rândul
populației, în scopul de a le face mai puțin vulnerabile și mai reziliente decât înainte. Mai
mult decât atât, verbul "a construi" este utilizat pe scară largă în materiale educației la
dezastre: "construirea unei culturi a rezilienței", "construirea unei culturi a riscului",
"construirea unei culturi a siguranței. Verbe, cum ar fi" consolidarea "," învățarea ",
"îmbunătățirea", "inspira", "promovarea" și "stimularea" sunt, de asemenea, în mod frecvent
folosite. Mesajul este că această cultură ar trebui să fie realizată prin informare și educație
adecvată, deoarece doar cunoștințele mai aprofundate pot aduce oamenii mai aproape de o
astfel de capacitate strategică.
Cu toate acestea, acest punct de vedere ridică unele întrebări. Cine este proprietarul
legitim al acestei culturi și cine are dreptul să-l răspândească? Și ce înseamnă această cultură
pentru oamenii care sunt țintele unor astfel de intervenții educaționale? O dată o cultură
creată rezultă faptul că un anumit grup de oameni, de obicei, identificați ca "experți", sunt
mai capabili să intervină în gestionarea unor situații de urgență, iar gradul lor de reziliență
crește în timp ce vulnerabilitatea acestora în fața unor anumite riscuri este în scădere.
Ipotezele privind crearea unei culturi în domeniul pregătirii în domeniul situațiilor de
urgență se refera la existenta unui anumit tip de individ sau comunitate ce reprezintă un
model privind abordarea unui risc sau a pregătirii și se poate traduce efectiv "mijloacele de
supraviețuire în condițiile manifestării unor dezastre pentru diferite grupuri"3. Într-adevăr,
unele cercetări în domeniul pregătirii ante-dezastru au fost criticate datorită "prejudecății de
clasă socială, a culturii, a apartenenței religioase"4. Ca argument asupra afirmațiilor de mai
sus privind această polarizare putem aduce în discuție campaniile italiene pe linia pregătirii în
domeniul situațiilor de urgență care prezintă în mod pozitiv modul de gestionare a unei
situații de urgență de comunitățile aflate în nordul Italiei, în opoziție cu cele din sud rămase
în urmă din acest punct de vedere ce dețin o cultură a construcțiilor neautorizate, disprețul
față de statul de drept, dependența de ajutorul social și, prin urmare, este lipsit de capacitatea
de a revenire la starea inițială în cazul în care sunt supuși unor tensiuni din cauza manifestării
unor situații de urgență5 .
1
Ligi, G. (2009),Antropologia dezastrului, Editori Laterza, Roma-Bari.
2
Revet, S. and Langumier, J. (eds.) (2013), Guvernarea Catastrofelor, Karthala, coll. Cercetari
Internationale, Paris.
3
Preston, J. (2012),Educația la dezastre, Sense Publishers, Rotterdam, pag. 8
4
Preston, J. (2012),Educația la dezastre, Sense Publishers, Rotterdam, pag. 9
5
Falconieri, I. (2013), L’alluvione di Messina
~ 341 ~
Problema nu se rezolvă dacă am folosi pur și simplu forma de plural, ca în cazul "culturi
de risc", "culturi de reziliență" sau "culturi de siguranță". Este adevărat că utilizarea la plural
aruncă lumină asupra multitudinii de moduri culturale pentru exprimarea diferitelor forme de
percepție și viziuni de risc, reziliență și de securitate.
Datorită sumei de culturi ce se întâlnesc la un moment dat într-o regiune există riscul de
a respinge crearea unei singure culturi (putem aduce în discuție pe orice plan și în orice
domeniu) de către indivizi, iar acest lucru este cauzat de instrumentele de acțiune diferite și
uneori incompatibile, limbile diferite din regiune, formele de răspuns la dezastre diferite.
Ca urmare, pentru o abordare unitară a problemei în acest domeniu rezultatul nu poate fi
decât normativ. Culturile locale sunt luate ca sisteme de trăsături integrate, capabile să
susțină viețile oamenilor. Astfel se abordează fiecare componentă a unei comunități începând
de la nivel individ ținându-se cont de apartenența sa culturală sau bagajul sau de cunoștințe.
În acest sens, se pune accent pe crearea unui spirit civic dezvoltat și intervenția pe bază de
voluntariat la nivelul comunității, reducând astfel implicarea forțelor de intervenție ale
statului organizate la nivel central.
1.5. Concluzii privind pregătirea populației în domeniul situațiilor de urgență și

rolul acesteia privind reziliența unei comunități în cazul producerii unor dezastre
Noile strategii privind pregătire a populației în domeniul situațiilor de urgență sunt
concepute pentru a stimula capacitatea indivizilor și a grupurilor sociale de a se proteja în caz
de producerii unui dezastru.
Analizând modul în care conceptul de cultura este utilizată în politicile de pregătire a
populației în domeniul situațiilor de urgență, manuale și orientări, se pare că viziunea
deterministă / normativă a culturii este înlocuită treptat de ceea ce poate fi definit ca o
abordare generativ / emergentistă1. Vechea viziune se extinde în mod inevitabil, decalajul
dintre cunoștințe de specialitate și cunoștințe locale, tehnicieni și laici, tradiție și modernitate
prin explicarea preferințelor, orientări și percepții (de risc, de securitate și de pregătire), în
termeni determinați cultural. Mai mult decât atât, reprezentările dominante și limbi creează cu
ușurință categorii (chiar și implicit), de tipul de persoane sau grupuri reprezentative pentru
obiectivul general al campaniei de educație preventivă a populației în caz de dezastre - fie
pentru că acestea sunt cele mai vulnerabile sau, alternativ, cele mai rezistente.
Această idee a fost preluată de continuitatea dintre natură și cultură, între relațiile umane
și non-umane, experți și non-experți care subliniază flexibilitatea și adaptabilitatea
caracterului învățării în toate manifestările sale. Prin adoptarea unei interpretări generative a
culturii, paradigma rezilienței are o mai mare șansă de reușită (cel puțin în ceea ce privește
forma și punctele sale de ghidare), în depășirea dihotomiilor prezentate mai sus.
Mai mult decât atât, reziliența, nu se “inițiază” prin faptul că sistemele deja formate și
lovite de un dezastru se vor regenera în așezări spontane și imune la un nou dezastru, fără a
se realiza o pregătire adecvată în domeniul situațiilor de urgență planificate după ce în
prealabil au fost identificate riscurile specifice zonei de interes. Această abordare se aplică
prin ceea ce am definit aici ca fiind tipuri de pregătire, astfel identificăm: simulări, exerciții,
1
EMERGÉNT, -Ă adj. (Despre radiații, corpuri) Care iese dintr-un mediu după ce l-a străbătut. ♢ Teoria
evoluției emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor
calități este absolut spontană și imprevizibilă. [< fr. émergent, cf. lat. emergere – a ieși].
~ 342 ~
alarmări publice, exerciții, evaluări de risc, etc.
Astfel pot fi create strategiile de gestionare a situațiilor de urgență bazate pe
responsabilizarea treptată a tuturor segmentelor populației indiferent de vârstă, etnie, limbă
vorbită sau cultură împărtășită.
Bibliografie:
Beck, U. (1992), Societatea de risc: Spre o nouă modernitate, Sage Publications, London
Benadusi, M. (2013a), "Reziliența comunităților post-dezastru. Un val de Generozitate
pentru Sri Lanka Côtes 'în REVET, S.
Boin, A., Comfort, L.K. și Demchak, C.C. (2010), Proiectarea Rezilienței: Pregătirea
pentru situații de urgență, Universitatea din Pittsburgh Press, Pittsburgh
Brint, S. (2001). Critică și Reconstrucție a Conceptului Comunitar, Teorie sociologică,
19 (1)
Davis, I. Aplicarea obiectivelor de performanță pentru a promova eficace a strategiilor
de reducere a riscurilor în cazul producerii unor situații de urgență generate de cutremur.
Dufty, N. (2008), O nouă abordare a inundațiilor - Educație comunitară, Jurnalul
australian de Management al urgențelor , Volumul 23, Numărul 2,
Falconieri, I. (2013), L’alluvione di Messina
Gidley, R. (2004) Supraviețuitorii marelui cutremur își continuă viața
Ligi, G. (2009), Antropologia dezastrului, Editori Laterza, Roma-Bari.
Lupton, D. (1999), Riscul, Taylor & Francis Books Ltd – Routledge, London.
Midoro, V. și Thier, H. D. (1993), Educație seismică: Două experiențe în comparație,
Annali di Geofisica, Volume 36, Number 1,
Pelling, M. (2003). Vulnerabilitatea orașelor. Londra: Earthscan
Preston, J. Educația la dezastre, Sense Publishers, Rotterdam. 2012
Preston, J. (2012), Educația în cazul producerii unor dezastre, Sense Publishers,
Rotterdam
Revet, S. (2012), Conceptualizing and Confronting Disasters: A Panorama of Social
Science Research and International Policies, in Attinà, F. (ed.),The Politics and Policies of
Relief, Aid and Reconstruction, Palgrave MacMillan, London
Revet, S. (2013), O lume mică: Etnografia simulării dezastrelor naturale, Social
Anthropology, Volume 21, Number1
Revet, S. and Langumier, J. (eds.) (2013), Guvernarea Catastrofelor,Karthala, coll.
Cercetari Internationale, Paris.
Shaw, R., Sharma, A. și Takeuchi, Y. (2009), Reducerea riscului la dezastre: de la
practica la politica, Nova Publishers, Hauppauge, NY
Shaw, R., Shiwaku, K. and Takeuchi, Y., Educația privind reducerea riscului la
dezastre, Emerald,Bingley (UK) 2011
Taylor, A. J. (1983), Pregătirea în domeniul situațiilor de urgență, Volumul 7, numărul
1
Wisner, B. Să lăsăm copiii noștri să ne învețe! O trecere în revistă a rolului educației și
cunoașterii în reducerea riscului de catastrofe, ISDR Sistemul tematic Cluster / Platforma pe
cunoaștere și educație http://www.unisdr.org/2005/task-force/working%20groups/knowledge-
education/docs/Let-our-Children-Teach-Us.pdf aceesat in data de 22.03.2016
Wisner, B., P. Blaikie, T. Cannon, and I. Davis (2004). Riscul: Riscurile naturale,
~ 343 ~
vulnerabilitatea oamenilor și dezastrele, 2nd ed. London: Routledge
http:// World Disasters Report 2004/dictionary/english/corporate-governance citat la data
09.03.2016
http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES/MENAEXT/EXTMNA
REGTOPGOVERNANCE/0,,contentMDK:20513159~pagePK:34004173~piPK:34003707~t
heSitePK:497024,00.html citat la data 09.03.2016
http://www.ifrc.org/en/publications-and-reports/world-disasters-report/world-disasters-
report-2014/ citat la date de 09.03.2016
ISDR (2007), Hyogo cadru de acțiune 2005-2015: Construirea rezistenței națiunilor și
comunități în caz de dezastre, Națiunilor Unite
~ 344 ~
EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA DE BANI -
PREZENTARE GENERALĂ
TAX EVASION AND MONEY LAUNDERING -

GENERAL PRESENTATION
Drd. procuror CREȚU Daniel

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești
danielcretu2003@yahoo.com
Abstract:
This article aims to treat offenses of tax evasion and money laundering not in a complex
way, as they appear in various specialty papers, by highlighting their key issues and current
topics that, not infrequently, received different jurisprudential solutions, in terms of
substantive criminal law, but with references to concrete issues concerning criminal
procedure, indicating, where necessary, the defining elements of the two offenses in terms of
establishing a legal framework folding concretely and exactly the situations actually
revealed, and relevant. The theme chosen will stop and upon a brief comparative analysis of
the crime of tax evasion and money laundering, as Romanian legislature intended to proceed
with their incrimination before and after entry into force of Law no. 286/2009 on the new
Criminal Code and Law no. 187/2012 for the implementation of Law no. 286/2009. Issues
that will be evident and shows the time evolution of offenses, until reaching the actual form of
the concerned legislation. Thus, in terms of tax evasion , this review will examine, in the light
of each article of the law which is, in itself, a certain offense, the changes made by the
legislature, highlighting its new interest given to the domain. Regarding the crime of money
laundering, the focus will be on the current legal text content, accompanied by short and
brief references from the historical point of view. Lastly, in both casses, the article will refer
to recently and relevant jurisprudential decisions that are to be followed in practical
situations.
Rezumat:
Prezentul articol îşi propune să trateze infracțiunile de evaziune fiscală și de spălare de
bani nu la un mod complex, aşa cum acestea apar în tratatele de specialitate, ci prin
evidenţierea principalelor lor aspecte, de actualitate, care, nu de puține ori, au primit soluții
jurisprudențiale diferite, din punctul de vedere al dreptului penal substanţial, dar cu trimiteri
concrete și la aspecte de ordin procesual penal, cu indicarea, acolo unde se impune, a
elementelor definitorii ale acestor două infracțiuni din perspectiva stabilirii unui cadru
juridic pliabil în mod concret şi exact pe situaţiile de fapt relevate, dar și relevante. Tema
aleasă se va opri şi asupra unei scurte analize comparative a infracţiunilor de evaziune
fiscală și de spălare de bani, aşa cum legiuitorul român a înţeles să procedeze la
incriminarea lor înainte și după intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009, privind noul Cod
penal, și a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009. Vor fi
învederate și aspecte care relevă evoluția în timp a infracțiunilor, până la ajungerea la foma
actuală a actelor normative vizate. Astfel, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune
~ 345 ~
fiscală, prezentul comentariu va analiza, din perspectiva fiecărui articol de lege care
reprezintă, în sine, câte o infracțiune, modificările aduse de legiuitor, ce evidențiază voința
acestuia în interesul, nou, acordat domeniului. În ceea ce privește infracțiunea de spălare de
bani, accentul se va pune pe conținutul actual al textului legal, făcându-se și scurte referiri
de ordin istoric. Nu în ultimul rând, în cazul ambelor infracțiuni, articolul va face trimitere la
decizii jurisprudențiale relevante, de dată recentă, diriguitoare în practică.
Keywords: tax evasion, money laundering, crime of, general presentation.
Cuvinte cheie: evaziune fiscală, spălare de bani, crimă, prezentare generală.
Introducere
Legea fundamentală a României consacră în Titlul IV, într-un număr de șapte articole
(art. 135 – art. 141), principiile fundamentale aplicabile economiei și finanțelor publice în
stat, după care se ghidează și în raport de care se elaborează întreaga legislație aplicabilă în
cele două domenii, pentru ca, în final, cu titlu de deziderat, să se ajungă la un climat propice
al cărui beneficiari să fie, în primul rând cetățenii țării1. Potrivit articolului 135 alin. 2 lit. b)
din Constituție, statul trebuie să asigure protejarea intereselor naționale în activitatea
economică, financiară și valutară2.
Acest lucru se realizează prin crearea cadrului legal adecvat, însoțit de acte normative cu
valoare juridică diferită, în raport de care fiecare dintre cetățenii țării trebuie să își ordoneze
conduita. Necesitatea, dar și imperativul, de a reglementa și în latura economică și a
finanțelor publice se impune din perspectiva faptului că statul este cel care trebuie să vegheze
primul la bunăstarea cetățenilor săi, prin crearea unui climat economic sănătos, creând și, în
același timp dezvoltând, pârghiile necesare pentru ca acest lucru să se îndeplinească.
Este motivul pentru care, ca în toate domeniile de interes național, și în cele la face
referire Titlul IV al Constituției, statul a apelat la lege, ca act juridic de prim rang. Este cazul
articolului 139 din legea fundamentală care reglementează impozitele, taxele și alte
contribuții la bugetul consolidat al statului și care stabilește, în mod exact că acest lucru se
face numai prin lege3.
Făceam anterior referire la împrejurarea că statul poate apela la forța sa de constrângere
pentru a asigura respectarea cadrului legal instituit. Pentru a proceda în acest sens, este
imperios necesar ca, la rândul său, legea să conțină, pe lângă dispoziții, și sancțiunile care pot
1
Constituţia României din anul 1991, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din
21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a
intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
2
Art. 135 Economia (1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie; b) protejarea intereselor naţionale în activitatea
economică, financiară şi valutară; c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia
dreptului de autor; d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional; e) refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea
calităţii vieţii; g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
3
Art. 139 Impozite, taxe şi alte contribuţii (1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi
ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. (2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de
consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în condiţiile legii. (3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea
unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.
~ 346 ~
fi aplicate în caz de abatere de la un comportament așteptat.
Este și cazul de față, în care, prin acte normative de prim rang, legiuitorul român a
învederat că înțelege să acorde o importanță deosebită domeniilor astfel legiferate. Dacă în
legătură cu evaziunea fiscală au apărut mai multe lucrări și comentarii de specialitate, în care
aspectele sunt tratate dincolo de simpla lor prevedere legală, despre spălarea de bani s-a vorbit
destul de puțin, analizele făcute încercând să creioneze și acest flagel al timpului actual.
Evaziunea fiscală
Analizarea evaziunii fiscale se impune de vreme ce actualitatea sa este una de
necontestat, fenomenul evaziunii fiscale având o evoluție fulminantă în ultima perioadă,
afectând grav dezvoltarea economică a țării. Prin natura sa, evaziunea fiscală a fost și va fi
mereu legată de mari ramuri ale dreptului, interesând mai mule în același timp.
În prezentul articol vom evidenția, sub aspect general, evaziunea fiscală din punctul de
vedere al laturii penale a fenomenului.
Potrivit Institutului Național de statistică, la nivelul anului 2008, ponderea economiei
subterane în PIB a fost de 19%. În anul 2012, Comisia Europeană estima o medie la nivelul
Uniunii Europene a economiei subterane de 19% din produsul intern brut al regiunii, fraudele
și evaziunea fiscală fiind principalii factori care conduceau la imposibilitatea de consolidare a
veniturilor și de mărire a nivelului de trai. Țări europene precum Germania, Franța, Marea
Britanie, Irlanda cunoșteau un procent de 15% pondere a economiei subterane, statele nordice
situaându-se chiar mai bine.
Privind din acest punct de vedere, procentul în România nu era unul mare, numai că lipsa
de corectitudine a agenților economici dublată de un cadru legislativ deficitar, incoerent, și de
lipsa temerilor în ceea ce privește recuperarea prejudiciilor, a făcut ca în anul 2012 economia
subterană în România să aibă o pondere de 30%, Comisia Europeana estimând că economia
nefiscalizată repezenta 29,6% din PIB1. Situația a condus la recomandări din partea Comisiei
ca țările membre care beneficiau de asistență financiară prin Mecanismul European de
Stabilitate Financiară sau în virtutea articolului 143 din Tratatul Uniunii Europene să aplice
măsurile existente în deciziile de implementare şi în memorandumurile de înţelegere2.
Potrivit Raportului anual al Consiliului Fiscal, evaziunea fiscală are o valoare foarte
ridicată, colectarea impozitelor și taxelor fiind una deficitară. Aproximativ 60% din fenomen
este generat de neregularitățile înregistrate în ceea ce privește TVA-ul, contribuțiile sociale
având și ele un impact mare din perspectiva fenomenului de muncă la negru, respectiv al
salariaților în economia subterană3.
Importanța deosebită a evaziunii fiscale pentru statul român a făcut ca aceasta să fie parte
integrantă a Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015 - 2019, sugestiv
intitulată ”O Românie puternică în Europa și în lume”4.
Se cuvine menționat aici și că strategia stabilită de statul român nu este și nu poate fi, în
niciun caz, una izolată în regiune și nici în Uniunea Europeană, prin direcțiile promovate
urmărindu-se crearea unei zone stabile, dar care să își aducă și aportul la ”necesarul” de
securitate comunitar și, de ce nu, chiar mondial. Toate acestea în condițiile în care, așa cum
1
http://www.economica.net
2
Idem
3
http://codfiscal.net
4
Astfel cum ea apare pe site-ul http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia Națională de Apărare a Țării
~ 347 ~
apare la tot pasul, criminalitatea transfrontalieră de orice fel, identificată sub forma traficului
de persoane, a traficului de arme, a traficului de droguri, a migrației ilegale, a falsificării de
bunuri, de diferite tipuri de monedă și, nu în ultimul rând criminalitatea economico-financiară
pot constitui tot atâția factori cu impact negativ asupra tuturor, dar mai ales asupra securității
unor state sau a unor zone strategice.
Astfel, din perspectiva evidențierii priorităților ce se impun a fi stabilite la nivel național,
din perspectivă internă, obiectivele naționale de securitate vizează, între altele, asigurarea
unui mediu economic performant, dinamic și competitiv, în plan investițional și
antreprenorial, precum și asigurarea stabilității financiar – bugetare a statului.
În sensul celor de mai sus, Strategia Națională de Apărare a Țării stabilește direcțiile de
acțiune și principalele modalități de asigurare a securității naționale, dimensiunea de ordine
publică vizând, cu prioritate, pe lângă creșterea gradului de siguranță a ceățenilor prin protejarea
vieții, integrității corporale şi a dreptului de proprietate al acestora, pe lângă identificarea şi
contracararea activităţilor derulate de reţele de crimă organizată transfrontalieră și destructurarea
grupărilor infracţionale, cu preponderență prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și a altor
forme ale criminalității economico‐financiare, incluzând aici și fenomenul spălării de bani.
Dintotdeauna legile penale au incriminat și sancționat, încă din cele mai vechi timpuri
diferitele tipuri de fapte săvârșite împotriva unui anumit tip de relații sociale, unele mai sever,
altele mai puțin sever, în funcție de interesul legiuitorului de la un anumit moment dat.
După cum s-a menționat în literatura de specialitate, finanţele publice constituie o parte
importantă a finanţelor nationale şi reprezintă relaţii sociale de natură economică exprimate
sub forma bănească, apărute cu prilejul constituirii şi utilizării fondurilor la dispoziţia
statului, organismelor şi instituţiilor sale1. De bunul mers al acestora este strâns legată
bunăstarea cetățenilor unei țări.
Statul este cel care are puterea de a crea un sistem fiscal adecvat, puternic, după cum el
este cel care stabilește modalitatea de încasare, de administrare și de control al diferitelor
tipuri de încasări sau contribuții cu caracter obligatoriu.
Aceasta în strânsă corelație cu aspectul relevat conform căruia, prin puterea sa centrală şi
locală, statul este obligat să asigure colectivităţilor care îl constituie o multitudine de
necesităţi publice, sub formă de servicii publice, de ordine publică, pentru acoperirea cărora
este nevoie de resurse financiare, în cadrul cărora ponderea principală o constituie prelevările
fiscale2. Statul, prin instituţiile sale pe care le coordonează, poate provoca evaziunea fiscală
urmărind două mari aspecte: aspectul pozitiv (formarea şi dezvoltarea capitalului) şi aspectul
negativ (sprijinirea şi protejarea anumitor interese, manifestări de tip mafiot cu toate
consecinţele pe care le implică).
Cadrul legal ce guvernează evaziunea fiscală în statul român este dat de Legea nr.
241/2005, act normativ ce a suferit modificări de substanță de dată recentă, cele mai
cunoscute dintre acestea fiind cele referitoare la înăsprirea pedepselor3. Anterior, domeniul
era reglemetat de Legea nr. 87/1994, abrogată prin intrarea în vigoare a primei, însă evoluția
continuă a vieții economice a impus cu necesitate redenumirea unor termeni și includerea în
1
D. D. Şaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Edtura All Beck, București 2001, p 57.
2
M. Antonescu, R. Buziernescu, I. L. Ciora, Tendințe actuale ale unor forme de evaziune fiscală pe plan
internațional, în Revista Finanțe Publice și Contabilitate nr. 1/2004
3
Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 672 din 27/07/2005.
~ 348 ~
corpul legii a unora noi, în sensul unei mai bune cuprinderi a umbrelei legii, dar și a unei mai
bune protecții1.
Dintotdeauna evaziunea fiscală a fost strâns legală de conceptul de realizare a veniturilor
statului. Și acest lucru pentru că, așa cum s-a întâmplat și se întâmplă în multe țări din
regiune, în România fenomenul evaziunii fiscale este unul îngrijorător. Combaterea
fenomenului evazionist conduce inevitabil la existența de măsuri drastice, în principal prin
înăsprirea regimului sanționator pentru anumite fapte deosebit de grave, dar și prin crearea de
instituții de forță cu implicare directă în infracționalitatea economico-financiară cu unicul
scop al reducerii evaziunii fiscale și majorarea veniturilor țării.
Legiuitorul a înțeles să incrimineze, așadar, faptele de evaziune fiscală în mod diferit, în
funcție de interesul mai mare sau mai mic al său, dar niciodată de o manieră descurajatoare.
Prin Legea nr. 241/2005, în actuala sa formă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.
50/20132, se oferă un cadru legislativ care pune un mai mare accent pe sancționarea celor ce
nu se conformează regulilor, ajungându-se în unele situații la dublarea numărului de ani în
cazul unor pedepse, înăsprirea fiind evidentă la cele mai multe dintre sancțiuni.
Încă de la apariția legii, având în vedere formularea folosită de legiuitor, au existat
analize și critici pertinente care încercau să înțeleagă rațiunea pentru care acesta a ales să
folosească noțiunea concretă de ”infracțiune de evaziune fiscală” numai în anumite locuri ale
corpului actului normativ, deși denumirea în sine a sa este cea de ”prevenirea şi combatere a
evaziunii fiscale”. Jurisprudența a mers până la a considera că unele infracțiuni sunt de
evaziune fiscală propriu-zisă, altele fiind derivate sau asimilate.
Anterior actualului text al Legii nr. 241/2005, anumite articole ale sale puteau fi
considerate cu adevărat discriminatorii prin comparație cu altele, pentru că prin aplicarea lor
numai la anumite situații conduceau la consecințe nu tocmai în concordanță cu interesul
general și cu rațiunea existenței lor. Este cazul, bunăoară, al aplicării articolului 10 din lege
care, la vremea anterioară Legii nr. 255/20133, se aplica numai articolului 9. Acest lucru a
făcut ca într-un comentariu pertinent să se ridice întrebarea de ce articolul 8 din lege nu ar
ține de o evaziune fiscală la fel de ”propriu-zisă” și de ce față de aceasta nu s-ar justifica
aplicarea articolului 104.
Sub aspect comparativ, actualul act normativ se deosebește de vechea sa reglementare nu
numai printr-un cuantum mai mare al pedepselor prevăzute. Intenția legiuitorului este
evidentă în ceea ce privește nu numai combaterea evaziunii fiscale, dar și prevenirea acesteia.
Deşi în ambele sale variante legea a păstrat structura de patru capitole, conţinutul
articolelor diferă. Este cazul, cu titlu de exmplu a articolului 2 lit. g), modificare adusă prin
OUG nr. 54/2010, în care legiuitorul definește ce se înțelege prin organe competente, acestea
fiind organele care au atribuţii de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale,
potrivit legii, precum şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Se constată necesitatea definirii cu o mai mare exactitate, concretețe, a unor noțiuni,
termeni, tocmai pentru ca cei cărora legea li se adresează să fie în deplină cunoștință de cauză
cu privire la relațiile sociale pe care aceasta le protejează.
1
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în M.Of. nr. 299 din 24 octombrie
1994 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 146 din 19 martie 2013
3
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 515 din 14 august 2013
4
A. Petre, Consideraţii privind unele infracţiuni de evaziune fiscală „propriu-zisă”, CDP nr. 4/2008, p. 38.
~ 349 ~
Capitolul 2 din actuala formă, intitalat ”Infracțiuni” este fundamental modificat, în
primul rând prin faptul că sancțiunile au devenit mai aspre, înlocuindu-se sancțiunea amenzii
penale cu cea a închisorii în limite apreciabile, după cum se constată și o veritabilă
modificare a elementelor infracțiunii. Este cazul articolului 3, potrivit căruia fapta
contribuabilului se sancționează dacă este săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă. Vechea
formă a legii făcea trimitere la forma de vinovăție a intenției, directe sau indirecte, fata
nefiind infracțiune dacă era comisă din culpă.
La fel stau lucrurile și în articolul 4, noua reglementare ne mai făcând trimitere la condiția
existenței celor trei somații care a dat multă bătaie de cap organelor competente din punctul de
vedere al probării comunicării acestora, de aceasta dată, respectiv de la ordonanța de urgență
54/2010, instituindu-se un termen limită de 15 zile de la somație, așadar una singură. Pedeapsa,
în cazul acestei infracțiuni merge până la 6 ani, limita minimă fiind de un an1.
În privința articolelor 5 și 6 ale legii, conținutul acestora este același cu cel anterior
modificării, deosebirea fiind și aici făcută la limitele de pedeapsă. Ambele infracțiuni se
sancționează numai cu pedeapsa închisorii, nu și cu cea a amenzii penale, de la un an la 6 ani.
Referitor la articolul 6, un scurt comentariu s-ar impune din perspectiva deciziei Curții
Constituționale a României nr. 363/2015, prin care instanța de contencios constituțional a
statuat că dispozițiile întregului articol sunt neconstituționale2. Dincolo de faptul că decizia în
sine este un adevărat reviriment al practicii, fiind contrară a ceea ce se statuase în
jurisprudența veche, Curtea a stabilit că acest articol, prin referire la sintagma ” sumelor
reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă” nu este suficient de previzibil și
nu oferă persoanelor cărora li se solicită conformarea cu acesta suficiente criterii, astfel încât
conduita, comportamentul lor să fie unul adecvat. Este drept că nici la ora actuală, puterea
legislativă nu a pus acest text de acord cu decizia Curții, deși termenul de 45 de zile a trecut
de mult. Nu putem să nu observăm, totuși, faptul că intervenția instanței constituționale,
legitimă de altfel, a condus la scoaterea de pe rolul organelor de cercetare penală a multor
cauze în care se cerceta săvârșirea infracțiunii prevăzute de articolul 6. Este evident că până
la o nouă reglementare nu mai putem vorbi despre această infracțiune.
Spre deosebire de mersul incriminator de până în prezent, articolul 7 procedează la
micșorarea limitelor de pedeapsa în ambele sale aliniate3. La prima citire, aspectul ar fi unul
de neînțeles, numai că nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că și Legea 241/2005 se
înscrie în optica nouă a legiuitorului, în noua sa politică penală, care a condus la micșorarea
limitelor de pedeapsă la mai toate infracțiunile din noul Cod penal4, așa cum, de altfel, se
1
Art. 4 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani refuzul nejustificat al unei
persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării
verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie.
2
Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 495
din 6 iulie 2015
3
Art. 7 (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor
drepturi deţinerea sau punerea în circulaţie, fără drept, a timbrelor, banderolelor ori formularelor tipizate, utilizate
în domeniul fiscal, cu regim special. (2) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi tipărirea, folosirea, deţinerea sau punerea în circulaţie, cu ştiinţă, de timbre, banderole
ori formulare tipizate, utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate.
4
Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. nr. 510 din
24 iulie 2009
~ 350 ~
arată în Expunerea de motive1 cu privire la proiectul noului Cod penal.
Consacrând, între altele, și domeniul relațiilor intracomunitare, articolul 8 este același în
reglementarea actuală, atât din punctul de vedere al conținutului său, cât și din cel al limitelor
de pedeapsă.
Aceeași este și situația articolului 9 aliniatul 1 cu toate literele sale de la a) la g),
menținându-se aceeași structură și același format. Trebuei remarcat însă că, dacă până la acest
articol legiuitorul a făct referire la noțiunea de infracțiune în exprimarea ”constituie
infracțiune”, la articolul 9 egea folosește în mod explicit noțiunea de ”infracțiuni de evaziune
fiscală”, fiecare dintre literele a) - g) fiind o infracțiune de sine stătătoare. Această diferență a
condus la apariția multor comentarii cu privire la natura infracțiunilor de la articolele 3-8 din
lege. Așteptarea era ca, în momentul în care se va ajunge la o modificare consistentă a actului
normativ, legiuitorul să tranșeze problema, considerându-le pe toate infracțiuni de evaziune
fiscală, dar nu a făcut-o. A apreciat însă că dispozițiile articolului 10 alin. 1 trebuie să se
aplice și în cazul articolului 8, prin trimitere concretă, nu numai la articolul 92.
Textul de la articolul 9 incriminează fapte de evaziune fiscală şi nu se poate reţine că este
vorba de modalităţi distincte ale unei singure infracţiuni, întrucât legiuitorul foloseşte
exprimarea „constituie infracţiuni de evaziune fiscală", ceea ce înseamnă că atunci când vor
fi comise mai multe fapte din cele menţionate de către aceeaşi persoană, se va reţine un
concurs de infracţiuni, iar nu una singură, cu un conţinut format din mai multe modalităţi.
Dacă însă o persoană va altera unele acte contabile şi va distruge sau ascunde alte
asemenea acte, se va reţine o singură infracţiune, iar nu un concurs de infracţiuni, întrucât în
articolul 9 alin. l lit. d se prevăd mai multe modalităti ale aceleiaşi infracţiuni.
Articolul 9 prevede în aliniatele 2 și 3 două circumstanţe agravante ale infracţiunii de
evaziune fiscală, în raport cu prejudiciul produs mai mare de 100.000 de Euro, respectiv de
500.000 de Euro, dar cu limite de pedeapsă mai mari, care merg până la 5 și respectiv 7 ani.
Se cuvine aici făcută trimiterea și la Decizia nr. 4/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
pronunțată în recurs în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei de efectuare a
unor înregistrări inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, la raportul
dintre infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr.
241/2005 şi aceea de fals intelectual prevăzută la art. 43 din Legea nr. 82/19913.
Legea 241/2005 în forma sa actuală a păstrat în Capitolul III cauzele de nepedepsire şi pe
cele de reducere a pedepselor.
Astfel, potrivit art.10 al.1 teza I, textul de lege face trimitere acum la ”săvârșirea unei
infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9”,deși, după cum am susținut mai sus,
1
Astfel cum aceasta apare pe site-ul http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf
2
Art. 10 (1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii
civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
3
Decizia ÎCCJ (Secțiile Unite) nr. 4/2008 (M. Of. nr. 868 din 22 decembrie 2008): "Fapta de omisiune, în tot
sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate
sau a veniturilor realizate ori evidențierea in actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au
la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune
fiscală, prevazută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 (fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr.
87/1994, nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991– Legea contabilității,
raportat la art. 289 (art. 321 din NCP) din Codul penal, aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al
laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală”.
~ 351 ~
doar în privința articolului 9 legiuitorul folosește în concret noțiunea de infracțiune de
evaziune fiscală, în timp ce la articolul 8 formularea este doar de infracțiune. Distincția în
sine este una de analizat pentru că poate exprima voința implicită a legii în a considera că
absolut toate infracțiunile cuprinse sunt de evaziune fiscală și nu doar una singură, iar
celelalte asimilate.
La același aliniat nu se mai face acum nicio distincție după cum este vorba despre un
prejudiciu de până la 100.000 de euro sau de până la 50.000 de euro. De această dată,
referirea la prejudiciu este generică, mai exact inculpatul trebuie să acopere integral
pretențiile părții civile, în cursul urmăririi penale sau al judecății, pentru a putea beneficia de
reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate. Condiția este aceeași, respectiv să nu nse mai fi
săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea
faptei pentru care făptuitorul a beneficiat de prevederile alin. 1. La aceste de urmă aspecte
face trimitere și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în intereseul
legii nr. 4/20081.
Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în cazul în care s-a săvârşit o
infracţiune prevăzută de prezenta lege, conform articolului 11. Prin Legea nr. 202/2010,
”legea micii reforme” așa cum a fost definită2, o dispoziție similară fusese inclusă de
legiuitor în prevederile articolului 741 din Codul penal din 19693, text de lege care a avut o
durată efemeră, fiind declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională a României în
şedinţa din data de 3 mai 2011.
Ultimul capitol al legii 241/2005, al patrulea, conține aceleași două dispoziţii importante.
Astfel, potrivit art. 13, la data rămânerii definitive a hotărârii judecatoreşti de
condamnare pentru vreuna dintre infracţiunile prevăzute de această lege, instanţa va
comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii
judecătoreşti definitive, care va face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.
În baza art. 14, în cazul în care, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, nu se pot stabili,
pe baza evidenţelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea
vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condiţiile Codului de
procedură fiscală.
Aici trebuie amintită Decizia nr. 17/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului
de pe lângă instanța supremă, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor articolului
19 („Obiectul și exercitarea acțiunii civile”) din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit
comunicatului de presă publicat, în ședința din 5 octombrie 2015 Înalta Curte a stabilit faptul
că, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr.
241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat
pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală
datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile
Codului de procedură fiscală4.
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 868 din 22 decembrie 2008
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010
3
Codul penal din 1968 (Legea nr. 15 din 1968) a intrat în vigoare în vigoare la 1 ianuarie 1969, a fost
republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997
4
http://www.scj.ro/750/4733/Comunicate
~ 352 ~
Spălarea de bani
Un alt flagel al timpului actual este fenomenul binecunoscut al spălării banilor, despre
care însă există puține lucrări de specialitate. Cadrul legal este dat de Legea nr. 656/2002,
astfel cum a fost republicată pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, forma
actuală fiind cea în vigoare începând cu data de 1 februarie 20141. Anterior acestei legi,
domeniul spălării banilor era reglementat de Legea nr. 21/19992 pentru prevenirea și
sancționarea spălării banilor, act normativ ce a fost în vigoare până la data de 12 decembrie
2002, abrogat prin Legea nr. 656/2002.
Într-o lucrare de specialitate, autori de prestigiu arătau faptul că expresia de ”spălarea
banilor” este strâns legată de gansterul Al Capone care, în perioada prohibiției din Statele
Unite ale Americii, a deschis în Chicago mai multe spălătorii de rufe cu ajutorul cărora
ascundea proveniența banilor negri pe care acesta îi scotea din infracțiunile de contrabandă,
evaziune fiscală, trafic de persoane, creând o aparență de liceitate a acestor venituri. De fapt,
banii rezultați din infracțiuni erau înscriși în contabilitate și declarați ca fiind încasați din
derularea activităților economice, deși numai o parte dintre veniturile declarate era obținută
ca urmare a prestării de servicii către populație3.
Circuitul în sine al banilor proveniți din săvârșirea de infracțiuni este unul deosebit de
complex, necunoscându-se exact proveniența lor, astfel încât, sub aspect probatoriu, organele de
cercetare penală trebuie să întreprindă o muncă sisifică pentru a evidenția întreaga activitate
infracțională, uneori fiind necesari ani de zile pentru scoaterea la iveală a întregii activități
infracționale, încrengăturile acesteia evidențiindu-se și dincolo de limita teritoriului național.
S-a afirmat, pe bună dreptate, că spălarea de bani este un fenomen într-o continuă
dezvoltare, noile tehnici folosite în operațiunile de spălare a banilor fiind tot mai sofisticate.
Infractorii se ascund în spatele unui complex de tranzacții, care includ transferuri
internaționale, dispersate în sume mici de bani și întotdeauna pe numele altor persoane,
beneficiind de experți bancari, contabili, brokeri, notari, avocați4.
În mod oficial, noțiunea de spălare de bani se pare că apărut pentru prima dată în
scandalul Watergate, în anul 1972, în momentul în care sumele de bani obținute ilegal pentru
fondurile de campanie pentru realegerea președintelui american Nixon au fost transferate în
Mexic, pentru ca ulterior transferul să se realizeze înapoi cu ajutorul anumitor companii,
special folosite, din Miami. Tot atunci a apărut și noțiunea de ”money laundering”, cotidianul
englez The Guardian catalogând această procedură ca o veritabilă spălare. Deși, în cele din
urmă, scandalul Watergate a condus, nu însă imediat, la demisia președintelui Nixon, a avut
totuși și un rol determinant în promulgarea unor amendamente importante la “Freedom of
Information Act” din 1986, precum și a unor legi care cer transparență financiară în cazul
1
Legea nr. 656/2002 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012,
rectificarea acesteia fiind, la rândul său publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 1 martie
2013
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 21 ianuarie 1999
3
M. A. Hotca, N. Neagu, M. Gorunescu, A. C. Galetschi, A. Sitaru,Ghidul penal al omului de afaceri.
Consecințe penale ale activității economice ilicite, Editura Universul Juridic, București 2015. Articolul la facem
referire a fost extras din această lucrare și publicat la data de 3 februarie 2016 pe site-ul
http://www.universuljuridic.ro/spalarea-banilor
4
R. Jurj-Tudoran, D.D.Șaguna, Spălarea banilor. Teorie și practică judiciară, Ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, București 2016, p. 4.
~ 353 ~
membrilor administrației1.
Conform articolului 2 lit. a) din Legea nr. 656/2002, în sensul acestui act normativ prin
spălarea banilor se înțelege infracțiunea prevăzută la articolul 29, care face parte din
Capitolul IV ”Răspunderi și sancțiuni”, forma actuală fiind cea de după rectificare.
Se prevede, astfel, la aliniatul 1 al articolului 29 faptul că infracțiunea de spălare a
banilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani în următoarele trei situații: a) schimbarea
sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni, în scopul
ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul de a ajuta persoana
care a săvârşit infracţiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei; b) ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării,
a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora,
cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni; c) dobândirea, deţinerea sau
folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni.
Potrivit aliniatului al doilea al articolului, tentativa la fiecare dintre cele trei situații se
pedepsește, aliniatul al treilea stabilind că persoanei juridice i se vor aplica una sau mai multe
dintre pedepsele complementare prevăzute de articolul 136 alin. 3 lit. a)-c) din Codul penal,
pe lângă pedeapsa amenzii2.
Pentru a releva importanța acordată de legiuitor acestui domeniu atât de sensibil, ultimul
aliniat stipulează în mod clar că textul incriminator se aplică indiferent dacă infracţiunea din
care provine bunul a fost comisă pe teritoriul României sau în străinătate.
De asemenea, în directă legătură cu cele de mai sus, dar și pentru a încuraja aducerea la
cunoștința factorilor îndreptățiți a săvârșirii infracțiunii de spălare de bani, tot datorită
dificultăților concrete în a descoperi astfel de fapte, prin dispozițiile art. 30 din Legea nr.
656/2002 s-a creat o cauză de reducere cu jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege
pentru persoana care a comis infracțiunea de spălare de bani, dar care, în timpul urmăririi
penale, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor participanți
la săvârșirea infracțiunii.
Este un aspect care ține strict de rațiuni de politică penală a statului, scopul final fiind
identificarea întregului lanț de fapte, precum și a altora pe care, în diferite alte condiții,
organele în drept nu le-ar fi descoperit.
Este evident faptul că pentru a putea stabili dacă suntem în prezența unei infracțiuni de
spălare a banilor, textul articolului 29 din lege trebuie coroborat cu întregul corp al actului
normativ, cu atât mai mult cu cât, în spiritul unei considerabile jurisprudențe a Curții
Constituționale a României, în chiar primele articole sunt evidențiate definiții utile ale
noțiunilor cu care se lucrează. Așa se întâmplă în cazul articolelor 3, 4 și 5, legiuitorul
încercând să acopere întreaga plajă de operațiuni, de persoane, de noțiuni concrete sau cu un
grad de abstractizare mai mare, care se regăsesc, între altele, în domeniile financiar și fiscal.
Inițial, infracțiunea de spălare a banilor a fost incriminată cu referire directă la
infracțiunea de trafic de droguri ca infracțiune premisă, ulterior extinzându-se și la alte
infracțiuni. Pentru că dacă vorbim de spălarea de bani, trebuie să existe întotdeauna această
1
http://www.history.com/topics/watergate
2
Art. 136 alin. 3 Pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţii
sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru
ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani
~ 354 ~
situație premisă, ea având un caracter deosebit de important pentru organele de anchetă,
relevând de fiecare dată periocle concrete diferite, existența în sine a infracțiunii depinde,
corelativ, de săvârșirea, mai înainte, a unei alte infracțiuni din care să provină banii sau
bunurile ce urmează a fi supuse procesului de spălare. S-a ajuns, în acest fel ca inclusiv
jurisprudența în domeniu să facă referire la cele două infracțiuni ca fiind strâns legate,
implicând cel puțin două persoane, una fiind așadar infracțiunea principală, iar cealaltă
infracțiunea premisă cunoscută ca și infracțiunea predicat.
Tot jurisprudența în domeniu a stabilit și împrejurarea că pentru a se ajunge la
condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, nu este neapărat necesar ca
făptuitorul să fi fost anterior condamnat pentru infracțiunea predicat. Aceasta din urmă
trebuie doar să existe. Este aici vorba despre practica instanței supreme care în decizia
pronunțată a relevat caracterul de sancționare autonomă a infracțiunii de spălare de bani. A
arătat Înalta Curte, făcând trimitere la art. 9 paragraful 5 din Convenția de la Varșovia din
anul 2005, că această infracțiune poate subzista în condițiile în care nu a intervenit
condamnarea prealabilă a autorilor infracțiunii primare, infracțiunea predicat, deoarece
instanța învestită cu judecarea infracțiunii de spălare a banilor este obligată, în virtutea rolului
activ, să verifice, în baza probatoriului administrat în cauză, existența condițiilor de vinovăție
cu privire la săvârșirea infracțiunilor care au produs sumele de bani supuse spălării1.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai statuat și faptul că infracțiunea de spălare de bani
există și în cazul în care răspunderea penală pentru infracțiunea predicat este prescrisă,
fundamentată pe argumentul că această infracțiune are un regim sancționator propriu, independent
de cel al infracțiunii scop, iar termenele de prescripție a răspunderii penale se calculează în raport
de limita maximă a pedepsei prevăzute pentru infracțiunea de spălare de bani2.
Din punctul de vedere al conținutului concret al infracțiunii de spălare de bani, literatura
de specialitate face trimitere la existența unui număr de trei etape: plasarea, stratificarea și
integrarea. Plasarea este considerată prima fază și este reprezentată de deplasarea fizică a
veniturilor obținute din infracțiuni pentru separarea de masa infracțională care ar putea fi
supravegheată de organele de aplicare a legii. În etapa stratificării, se constată acțiunea de
mișcare a banilor prin multe conturi, în ideea de a li se ascunde sursa, proveniența. Apar aici
tranzacțiile financiare bine elaborate care au ca unic scop înșelarea organelor de cercetare, dar
în același timp și pe cel al asigurării anonimatului. Integrarea este dată de procesul de
reîntoarcere a banilor sau bunurilor spălate și introducerea lor în circuitul civil, legal,
aparența fiind aceea a provenienței din activități licite.3
În final, menționăm că în România a fost înființat, în temeiul Legii nr. 656/2002, Oficiul
Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. Conform Regulamentului de
organizare și funcționare a Oficiului, astfel cum a fost aprobat prin H.G. nr. 1599/20084,
acesta are ca obiect de activitate instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării
terorismului și de prevenire și combatere a spălării banilor, scop în care primește, analizează,
prelucrează informații și sesizează autoritățile abilitate prin lege ori se sesizează din oficiu
când ia cunoștință pe orice cale despre o tranzacție suspectă, în condițiile legii. Rolul său este
unul deosebit de important în idenitificarea activității infracționale în domeniu, având strânse
1
Î.C.C.J., Secția penală, dec. pen. nr. 609/2014, astfel cum aceasta apare pe site-ul www.scj.ro
2
Î.C.C.J., Secția penală, dec. pen. nr. 596/2014, astfel cum aceasta apare pe site-ul www.scj.ro
3
R. Jurj-Tudoran, D.D.Șaguna, op.cit., p. 82
4
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 841 din 15 decembrie 2008
~ 355 ~
legături și cooperând îndeaproape cu organisme de specialitate din alte țări, la nivel
comunitar și chiar la nivel internațional.
Am încercat în prezentul articol să evidențiem aspectele generale a două dintre
infracțiunile foarte grave cu care, din păcate, organele de cercetare judiciară se confruntă zi
de zi. Diversitatea este una din ce în ce mai vastă, pe măsura apariției de mijloace
infracționale din cel în ce mai complexe, pentru contracararea cărora este nevoie de resurse
umane și materiale consistente. Fenomenele evaziunii fiscale și al spălării de bani nu vor
dispărea peste noapte, dimpotrivă, cel puțin pănâ în prezent s-a demostrat existența unei
evoluții continue a lor, în sensul unei infracționalități crescânde. Măsura în care vor fi
contracarate va fi însă relevată de existența numărului de condamnări pronunțate de instanțele
judecătorești, dar în același timp și de nevoia acută de recuperare a prejudiciilor care sunt de
dimensiuni importante.
Bibliografie:
A. Petre, Consideraţii privind unele infracţiuni de evaziune fiscală „propriu-zisă”, CDP
nr. 4/2008
Dan Drosu Şaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București 2001
M. Antonescu, R. Buziernescu, I. L. Ciora, Tendinte actuale ale unor forme de evaziune
fiscala pe plan international, în Revista Finanțe Publice și Contabilitate nr. 1/2004
M. A. Hotca, N. Neagu, M. Gorunescu, A. C. Galetschi, A. Sitaru, Ghidul penal al
omului de afaceri. Consecințe penale ale activității economice ilicite, Editura Universul
Juridic, București2015.
R. Jurj-Tudoran, D. D. Șaguna, Spălarea banilor. Teorie și practică judiciară, Ediția a 2-
a, Editura C.H.Beck, București 2016
http://www.history.com/topics/watergate
http://www.economica.net
http://codfiscal.net/
http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia Națională de Apărare a Țării
http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf
http://www.scj.ro/750/4733/Comunicate
~ 356 ~
TIPURI DE FRAUDE ÎN ALIMENTAȚIA
PUBLICĂ ROMÂNESCĂ
TYPES OF FRAUD IN PUBLIC ALIMENTATION
Drd. Av. DAN Lia Andreea

Academia de Poliție „A.I.Cuza”
lia.andreea.dan@gmail.com
Abstract:
It is easy to see that criminal organizations have strong human and material resources,
like the largest multinational companies. The food industry is no exception to the involvement
of organized crime structures.
In our country, as elsewhere in the world, there have been identified and deconstructed,
over time, criminal enterprises involved in public alimentation.
Resounding cases are discovered at the end of 2015, when DIICOT prosecutors
investigated several chain restaurants and pastry shops, who obtained through tax fraud,
significant amounts of money, which after being laundered, were used for various purposes.
In this article, we highlight one of the refined ways Romanian public alimentation is used
to avoid paying taxes governed by national law, to the state budget.
An organized criminal group was identified in Bucharest, which specialized in tax
evasion and money laundering through commercial activities by reducing the tax base using
the accounting software that allowed the keeping of double accounting records, a real one,
which highlights the true income and a fictitious one, reflecting reduced revenues and
increased expenses, so that the tax base is reduced.
Types of fraud in public alimentation are many, they are known by the relevant
institutions with attributions in preventing and combating crime, they were the subject of
studies, especially they are in the attention of the tax authorities and police in our country.
Rezumat:
Este uşor de constatat faptul că organizaţiile criminale dispun de puternice resurse
umane şi materiale, la fel ca cele mai mari întreprinderi multinaţionale. Domeniul industriei
alimentare nu face excepție de la implicarea structurilor de crimă organizată. În țara
noastră, ca peste tot în lume, au fost identificate și destructurate, de-a lungul timpului,
antreprize criminale implicate în alimentația publică. De răsunet sunt cazurile descoperite la
sfârșitul anului 2015, atunci când sub coordonarea procurorilor DIICOT, au fost investigate
mai multe lanțuri de restaurante și cofetării, care obțineau prin fraudă fiscală, sume
importante, pe care mai apoi prin spălare, erau utilizate în diverse scopuri.
În prezentul articol, subliniem una din modalitățile rafinate utilizate în alimentația
publică românească, pentru evitarea plăților taxelor și impozitelor reglementate de legislația
națională, către bugetul consolidat al statului. Pe raza municipiului București, a fost
identificat un grup infracțional organizat specializat în săvârșirea infracțiunilor de evaziune
fiscală și spălare de bani prin desfășurarea de activități comerciale prin diminuarea bazei
impozabile cu ajutorul unor programe informatice de contabilitate care permiteau ținerea
~ 357 ~
unei evidențe contabile duble, respectiv una reală, în care sunt evidențiate veniturile
adevărate, și una fictivă, ce reflectă venituri diminuate și cheltuieli majorate, astfel încât
baza de impozitare să fie diminuată.
Modalitățile de fraudare în domeniul alimentației publice sunt multiple, sunt cunoscute de
instituțiile abilitate în prevenirea și combaterea infracțiunilor, au făcut obiectul unor studii de
specialitate, dar mai ales sunt în atenția organelor fiscale și polițienești din țara noastră.
Keywords: tax fraud, money laundering, public alimentation, organized criminal group,
computer program.
Cuvinte cheie: fraudă fiscală, spălare de bani, alimentație publică, grup infracțional
organizat, program de calculator
Sfârşitul anului trecut, a constituit o imensă surpriză pentru cei care au afaceri în industria
alimentară din țara noastră. După ce în cursul anului Direcția Antifraudă din cadrul Ministerului
Finanțelor Publice, a efectuat acțiuni pe litoralul românesc, care s-au soldat cu amenzi, închideri
de localuri (pentru neeliberarea bonului fiscal), încasări record la bugetul de stat (statistic în
vacanța de 1 Mai s-au declarat încasări aproximativ egale cu încasările din tot sezonul
precedent), în toamnă, procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism (DIICOT)1, au dispus efectuarea a 43 de percheziții la patroni de baruri
și cluburi din București, în cadrul unei anchete care viza evaziunea fiscală și spălarea de bani2.
Perchezițiile au avut loc la toate punctele de lucru ale societăților Choco Ateneu SRL,
Choco Moșilor SRL, Coza Nostra Art SRL, Theobroma Consult SRL, Theoprod Art SRL,
Restaurante Tratoria Il Calcio SRL, Twins Downtown SRL, Twins Cafe SRL, Le Club
Herastrău SRL, Rubicon Floreasca SRL, care dețineau localurile Chocolat, Tratoria Il
Calcio, Fratelli, Le club etc.3. Anchetatorii suspectau că în București activa un grup
infracțional organizat specializat în săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de
bani prin desfășurarea de activități comerciale în industria alimentară. Aceștia operau prin
diminuarea bazei impozabile cu ajutorul unor programe pentru calculator de contabilitate care
permiteau ținerea unei evidențe contabile duble (una reală în care erau evidențiate veniturile
reale și una fictivă care reflecta venituri diminuate și cheltuieli majorate). De altfel, este un
caz tipic de fraudă fiscală, aspectul de noutate fiind acela că erau utilizate programe de
calculator pentru gestiune și contabilitate, create special în acest scop.
1. Programele de calculator utilizate în gestiunea și contabilitatea firmelor din

industria alimentară.
Ca în orice domeniu, în era digitală, și industria alimentară din țara noastră s-a aliniat, în
sensul că astăzi, gestiunea și contabilitatea unui restaurant sau a oricărui local specializat în
deservirea hranei și băuturilor către public, utilizează computere cu softuri specializate. În
1
Detalii despre competențele parchetului pot fi identificate la: http://www.diicot.ro
2
A se vedea în acest sens „High-life-ul Bucureștiului, zguduit de perchezițiile procurorilor DIICOT la cele
mai cunoscute baruri și cluburi din Capitală” semnat de A.Neagu, disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-
esential-20581222-43-perchezitii-patroni-cluburi-baruri-sin-bucuresti-suspectati-diicot-evaziune-fiscala-spalare-
bani.htm, sursă online accesată la data de 17 mai 2016, ora 11.00
3
Idem
~ 358 ~
continuare vom prezenta pe scurt câteva caracteristici ale acestor programe de calculator.
De principiu, un software pentru un restaurant este realizat, de cele mai multe ori, sub
platforma Windows, fiind destinat administrării complete pe calculator a unui restaurant1.
Programul poate fi structurat pe două secțiuni:
1.1. Prima secțiune se adresează personalului administrativ al restaurantului și permite:
Evidența zilnică a consumului de materii prime oferite prin restaurant sau bar.
Realizarea și calcularea rețetelor pentru produsele alimentare pregătite la bucătărie
sau bar (sortiment, cantitate, preț unitar, valoare etc.) și emiterea bonurilor.
Stabilirea meniurilor zilnice.
Încărcarea bazei de date cu numele ospătarilor restaurantului în vederea menținerii
unei evidențe individuale zilnice a vânzărilor din restaurant.
Vizualizarea vânzărilor și a comenzilor clienților (ca urmare a operărilor făcute direct
de ospătari).
Tipărirea rapoartelor privind: listele de materiale, listele de ingrediente, listele de
operații, prețurile produselor, rețetele, vânzările zilnice și lunare, încasările zilnice și
încasările de la clienți.
1.2. Cea de-a doua secțiune este destinată operării directe în restaurant de către ospătari
și permite:
Emiterea comenzilor către bucătărie și bar pe baza comenzii clienților, concomitent
cu înregistrarea acestora individualizată (pe fiecare ospătar în parte).
Emiterea notelor de plată către clienți.
Încasarea comenzilor.
Vizualizarea comenzilor neachitate la un moment dat.
De precizat faptul că cea de-a doua secțiune a programului pentru calculator, utilizează
bazele de date create în prima secțiune (nomenclator produse, tarife etc.). Toate datele oferite
prin program sunt ușor accesibile și prezintă o situație sintetică a restaurantului foarte utilă
managementului unității.
Operarea acestui program este facilă, se utilizează aproape exclusiv mouse-ul2, sau
touchscreen-ul3, toate comenzile putând fi apelate din meniuri. Crearea unui astfel de program
informatic a avut la bază stoparea vânzărilor ilicite de produse prin unitățile de alimentație publică.
Pentru exemplificare prezentăm, cele mai utilizate programe de calculator din domeniul
contabilității și gestiunii4:
CIEL - Program de contabilitate, gestiune comercială, salarii, imobilizări, audit și
revizuire, facturare etc.5
1
A se vedea în acest sens http://www.inttec.ro/tab.php?tab_id=6, sursă online accesată la data de 17 mai
2016, ora 13.00
2
MOUSE, mouse-uri, s. n. Dispozitiv acționat manual, conectat la calculator, a cărui deplasare pe o
suprafață antrenează deplasarea cursorului pe ecranul monitorului. [Pr.: maŭs] – Din engl. mouse. În acest sens
https://dexonline.ro/definitie/mouse, sursă online accesată la data de 17 mai 2016, ora 13.40
3
ecran tactil (denumit și cu anglicismul touchscreen) este un ecran Lcd, peste care stă o componenta
sensibilă la atingere, prin intermediul căreia se realizează digitalizarea. Există în telefoane, tablete PC și chiar și
ecrane (necesită instalarea unui driver), a se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecran_tactil, sursă online accesată
la data de 17 mai 2016, ora 13.45
4
A se vedea în acest sens http://contabili-bucuresti.info/utile/programe/programe-contabilitate.php, sursă
online accesată la data de 17 mai 2016, ora 14.00
5
Detalii: www.ciel.ro
~ 359 ~
MENTOR - Program de gestiune a stocurilor, gestiunea producției, gestiunea
cabinetelor notariale, etc.1
WinMENTOR - Programul este destinat utilizării de către firme cu profil de comerț
en-gros și en-detail, producție industrială și agricolă, construcții, audit fmanciar-contabil,
alimentație publică, servicii etc.2
EVO Xperience - Programe de contabilitate pentru vânzări, stocuri și comerț: Evo
Business, Salarizare, AtHome și Gfc cu extra modulele: Manager, Statement, Leasing și Imex3.
WizCount - Este un sistem integrat de contabilitate, stocuri, producție și raportare,
special creat pentru a răspunde cerințelor manageriale ale unei companii4.
FastContab - Programul se adresează IMM-urilor care operează în comerț, servicii și
producție. Aplicația poate rula atât într-o rețea de calculatoare cât și pe un singur calculator,
oferă stabilitate, viteză mare de lucru, interfață flexibilă și intuitivă în procesarea unui volum
mare de date5.
EasyCont - Program integrat de contabilitate, gestiune, salarizare și analiză managerială6.
SafirContabilitate - Programul a fost conceput pentru a fi complet configurabil.
Realizează contabilitatea pe societăți și pe puncte de lucru. Este adaptat pentru specificitățile
contabilității societăților comerciale și ale persoanelor juridice fără scop lucrativ. Conține
toate nomenclatoarele existente în legislație7.
AsiS - este un Sistem Informatic integrat, destinat managementului și gestiunii
companiilor de orice mărime și orice formă de organizare (societăți comerciale cu capital
privat sau public, regii autonome, unități bugetare)8.
DistribNET – Aplicația include module de bază care asigură managementul pentru:
contabilitate, financiar, producție, vânzări și distribuție, transport, resurse umane,
aprovizionare, mijloace fixe, relația cu clienții, ofertare/comenzi, legătura cu casa de marcat
sau cititorul de coduri de bare și altele9.
MastercontFREE - Program de contabilitate, salarii și imobilizări gratuit10.
TRENDIX - Programul include module de contabilitate, gestiune, producție, mijloace
fixe, salarii, fiind un program complet integrat, o soluție ERP (Enterprise Resource Planning)
care răspunde prompt tuturor nevoilor de informare și comunicare între entități economice11.
2. Sistemul informatic care permitea „dubla contabilitate”

Printre firmele furnizoare de soft-uri specializate în domeniul alimentației publice se afla
și S.C. Solutions Center S.R.L. din Constanța, de la care a fost achiziționat în anul 2006, de
către firmele cercetate de DIICOT, programul informatic de contabilitate cu dubla gestiune,
1
Detalii: www.softmentor.ro
2
Detalii: www.contimar.ro
3
Detalii: www.evoxp.ro
4
Detalii: www.wizrom.ro
5
Detalii: www.fastcontab.ro
6
Detalii: www.sasory.ro
7
Detalii: www.safir-informatica.ro
8
Detalii: www.softnetconsulting.ro
9
Detalii: www.juniorsoft.ro
10
Detalii: www.medialogic.ro
11
Detalii: www.trendix.ro
~ 360 ~
care a fost instalat pe casele de marcat1. Acest program de contabilitate consta în existența a
două registre de evidență contabilă de același tip, referitoare la aceleași bunuri și valori2:
unul reflecta realitatea economică și financiară a contribuabilului la care accesul
este restricționat și
unul falsificat, în care erau înregistrate date și operațiuni, care releva venituri
inferioare celor reale pentru produsele livrate și banii încasați.
Programul putea fi accesat cu ajutorul unui card aflat doar în posesia casierelor de la
punctele de lucru ale societăților, care permitea accesul în memoria fiscală a casei de marcat
și efectuarea unor operațiuni de împărțire a produselor proprii, neîmbuteliate, care înregistra o
pondere mai mare în venituri și nu erau fiscalizate.
Concret, schema de fraudare se realiza astfel: un client consuma băuturi alcoolice,
răcoritoare, cafea cu ocazia servirii mesei într-unul din restaurantele care făceau parte din
lanțurile amintite la începutul articolului, sau achiziționa produse de patiserie ori cofetărie,
primea în schimbul banilor un bon fiscal cu sumele reale pe care le plătea, iar în
contabilitatea firmei, „sumele erau aranjate” diminuate corespunzător, de așa manieră încât
profiturile să fie cât mai mici. Elocvent este exemplul în care: „pentru o şampanie care costa
500 de lei clientul primea bon fiscal pentru suma plătită, dar, în paralel, în casa de marcat
produsul era înregistrat cu doar 170 de lei. La finalul lunii patronii raportau la fisc cea mai
mică sumă”3. Ceea ce înseamnă că exista o sumă care era înscrisă pe bonul fiscal pe care
clientul îl primea, respectiv cea pe care clientul o achita pentru achiziția bunului, iar pe banda
martor (cea care rămânea în casa de marcat fiscală) era înscris automat suma mai mică.
3. Rezultatul investigațiilor
În acest fel se pare că a fost prejudiciat bugetul de stat cu aproximativ 7 mil. euro4.
Comunicatele de presă al DIICOT din 12 și 13 noiembrie 2015, pe care le preluăm integral în
continuare, spuneau:
„La data de 12.11.2015, procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti au efectuat un număr de
43 de percheziţii la sediile unor societăţi comerciale/puncte de lucru de pe raza municipiilor
Bucureşti şi Constanţa, în cadrul unei acţiuni vizând destructurarea unui grup infracţional
organizat, specializat în săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, spălare de bani, fals în
înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.
În cauză, există suspiciunea rezonabilă că în perioada 2008-2015, un cetăţean român şi
un cetăţean francez au iniţiat şi constituit un grup infracțional organizat, la care au aderat și
pe care l-au sprijinit și alte persoane, specializat în fraudarea bugetului de stat, prin omisiunea
înregistrării și evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale desfășurate și a
încasărilor realizate printr-un număr de 12 societăți comerciale pe care le controlau direct sau
1
A.Neagu „High-life-ul Bucureștiului, zguduit de perchezițiile procurorilor DIICOT la cele mai cunoscute
baruri și cluburi din Capitală”, op.cit.
2
A se vedea în acest sens http://www.agerpres.ro/justitie/2015/11/13/patronul-chocolat-retinut-de-
procurorii-diicot-08-45-40, sursă online accesată la data de 17 mai 2016, ora 14.20
3
A se vedea în acest sens: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie/Evaziune+fiscala+la
+cluburi+si+restaurente+de+lux+Patronul+Choco, sursă online accesată la data de 17 mai 2016, ora 14.45
4
A se vedea în acest sens: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/perchezitii-diicot-la-restaurante-si-cluburi-de-
lux-din-capitala-patronii-suspecti-de-evaziune-fiscala-de-500-000-de-euro.html, sursă online accesată la data de
17 mai 2016, ora 15.05
~ 361 ~
prin interpuși.
În acest scop, liderii grupului au procurat un program informatic de contabilitate, care se
instalează pe casele de marcat, de la o societate comercială din Constanţa, pe care l-a remis
angajaților săi pentru a fi utilizat şi care realiza o dubla evidență, una reală pentru vânzările
realizate efectiv și una fictivă pentru vânzările reduse în mod intenționat și fiscalizate, pe
baza datelor privind vânzările nereale, diminuate.
Respectivul program de contabilitate consta în existenţa a două registre de evidenţă
contabilă de acelaşi tip, referitoare la aceleaşi bunuri şi valori. Un registru reflecta realitatea
economică şi financiară a contribuabilului, la care accesul era restricţionat şi un alt registru,
falsificat, în care erau înregistrate date şi operaţiuni ce reflectau venituri inferioare celor reale
pentru produsele livrate şi banii încasaţi.
S-a constatat că programul era accesat cu ajutorul unui card aflat doar în posesia
casierelor de la punctele de lucru ale societăţilor care permitea accesul în memoria fiscală a
casei de marcat şi efectuarea unor operaţiuni de împărţire a produselor proprii, neîmbuteliate
(produse zaharoase şi de patiserie obţinute la unul dintre punctele de lucru din Bucureşti) şi
care, cumulate, au înregistrat o pondere mai mare în venituri nefiscalizate.
De asemenea, în urma cercetărilor efectuate în cauză s-a stabilit că începând cu anul
2008 societatea comercială din Constanța a pus la dispoziţie programul informatic unui
număr de alţi trei suspecţi, administratori ai unor societăţi comerciale cu profil alimentaţie
publică şi divertisment.
La solicitarea suspecţilor, contabilii societății au întocmit în fals evidența contabilă prin
atestarea vânzărilor nereale realizându-se un prejudiciu important bugetului de stat.
În cauză se efectuează cercetări faţă de un număr de 15 suspecţi.
La sediul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
- Serviciul Teritorial Bucureşti au fost aduse, în vederea audierii un număr de 112 persoane.
Acţiunea a fost efectuată împreună cu ofiţeri de poliţie din cadrul Brigăzii de Combatere
a Criminalității Organizate București.
Suportul de specialitate a fost asigurat de către Direcția de Informații și Protecție Internă.
Acţiunea a fost realizată cu sprijinul Brigăzii Speciale de Intervenţie „Vlad Ţepeș” a
Jandarmeriei.
Facem precizarea că pe întreg parcursul procesului penal, suspecţii şi inculpaţii
beneficiază de drepturile şi garanţiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală,
precum şi de prezumţia de nevinovăţie”1.
„Procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi
Terorism - Serviciul Teritorial Bucureşti au dispus la data de 13.11.2015 punerea în mişcare a
acţiunii penale și reținerea pentru 24 de ore a inculpaţilor:
C T M, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional
organizat, evaziune fiscală în formă continuată şi instigare la fraudă informatică în formă
continuată,
C M M, C C şi M M, pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup
infracțional organizat, în varianta aderării și sprijinirii, complicitate la evaziune fiscală în
formă continuată şi complicitate la fraudă informatică în formă continuată.
1
A se vedea în acest sens: http://diicot.ro/index.php/arhiva/1610-comunicat-de-presa-12-11-2015, sursă
~ 362 ~
În fapt, s-a reţinut că în perioada 2008-2015 inculpatul C T M a iniţiat şi constituit un
grup infracțional organizat, la care au aderat și pe care l-au sprijinit și alte persoane,
specializat în fraudarea bugetului de stat prin omisiunea înregistrării și evidențierii în actele
contabile a operațiunilor comerciale desfășurate și a încasarilor realizate prin societățile
comerciale S.C. Choco Ateneu S.R.L., S.C. Choco Mosilor S.R.L., S.C. Coza Nostra Art
S.R.L., S.C. Theobroma Consult S.R.L., S.C. Theoprod Art S.R.L., S.C. Solutions Center
S.R.L., S.C. Global Interconsult S.R.L., S.C. Global Interfood S.R.L., S.C. Desert Prod
S.R.L., S.C. Delices Cuisine S.R.L., S.C. CCT Innovation S.R.L., S.C. Maestro Prod Food
S.R.L. pe care le controla direct sau prin interpuși.
În acest scop, inculpatul a procurat de la inculpaţii C C si M M un program informatic de
contabilitate care permitea instalarea în casele de marcat şi care realiza o dubla evidență, una
reală pentru vânzările realizate efectiv și una fictivă, pentru vânzările reduse în mod
intenționat și fiscalizate, pe baza datelor privind vânzările nereale, diminuate.
De asemenea, s-a reţinut că în perioada 2008-2015 inculpata C M M, în calitate de
contabil-şef în cadrul societăţilor mai sus menţionate a aderat la grupul infracțional organizat
pe care l-a sprijinit în baza aceleiași rezoluții infracționale, prin colectarea sumelor de bani
încasate din vânzările nedeclarate precum şi prin întocmirea evidențelor contabile în baza
unor date nereale, modificate și falsificate privind vânzările realizate la punctele de lucru ale
societăților menționate.
Prejudiciul estimativ produs bugetului de stat este în cuantum de 2.281.915 de lei
(echivalentul a 512.036, 60 de euro).
Totodată, prin ordonanțele din data de 13.11.2015 s-a dispus față de inculpații P A R C, N
A C, S M, P C şi V I C luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe o durată de 60 zile.
În cauză se efectuează cercetări și față de alte persoane sub aspectul săvârșirii
infracțiunilor mai sus menționate, în cauză dispunându-se și instituirea unor sechestre
asiguratorii în vederea recuperării prejudiciului.
În cauză se va solicita Tribunalului Bucureşti luarea măsurii arestării preventive faţă de
inculpaţii mai sus menţionaţi.
Facem precizarea că pe întreg parcursul procesului penal, suspecții și inculpații
beneficiază de drepturile și garanțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală,
precum și de prezumția de nevinovăție”1.
4. Alte modalități de fraudare în domeniul alimentației publice

Alături de speța prezentată, există și alte modalități de săvârșire a infracțiunilor în
domeniul alimentației publice, care vor face obiectul unei detalieri în altă lucrare, dar pe care
le prezentăm pe scurt mai jos2:
1. Neemitere bonului fiscal - corelare achiziție și soft
2. Fraudare soft- soft neînregistrat - configurarea altui soft pentru imprimanta fiscală
față de cel de vânzare.
3. Nerespectarea rețetarelor - scăzăminte sau calitate materie primă declarată.
4. Prețurile de transfer între societăți.
1
A se vedea în acest sens: http://diicot.ro/index.php/arhiva/1611-comunicat-de-presa-13-11-2015, sursă
2
A se vedea în acest sens M.Pantea, „Investigarea Criminalității Economico-financiare”, vol.II, Editura
ProUniversitaria, București, 2011
~ 363 ~
5. Înregistrare vânzare pe protocol sau masă angajați.
6. Emitere chitanță de mână în loc de bon fiscal.
7. Nerespectarea rețetarului (calitatea și cantitatea porției).
8. Referire în meniu „brut” sau „net” (greutatea produselor comercializate)
9. Lipsă memorie casă marcat.
10. „Munca la negru”.
11. Producție neînregistrată, distribuție neînregistrată.
12. Donare fictivă de alimente.
13. Lucru cu avize și facturare la săptămână sau lună.
14. Achiziții din depozite fără factură.
15. Vânzare de alcool netimbrat.
16. Alte modalități de fraudare (contrafacerea de produse și băuturi, lipsa la cântar și
altele)
Concluzii:
Se reconfirmă, dacă mai era nevoie, spusele distinsului profesor Costică Voicu, care
sublinia: „este uşor de constatat faptul că organizaţiile criminale dispun de puternice resurse
umane şi materiale, la fel ca cele mai mari întreprinderi multinaţionale. Ele beneficiază de
sprijinul unor puternice echipe de avocaţi, experţi contabili şi consilieri pe probleme
administrative, juridice şi de audit, capabile să identifice rapid slăbiciunile sistemelor
financiar-bancare, fiscale şi juridice. Aceste echipe de experţi utilizează ultimele inovaţii
tehnologice (internetul, băncile la distanţă) exploatând eficient carenţele serioase existente în
sistemul de control intern al întreprinderilor economice, precum şi gradul ridicat de
coruptibilitate al autorităţilor cu atribuţii de aplicare a legii. În arsenalul acestor organizaţii
criminale regăsim mijloace sofisticate de spionaj şi contra-spionaj, veritabile dimensiuni de
informaţii care sunt, cel mai adesea, cu un pas înaintea autorităţilor.
În ultimii zece ani se constată tendinţa organizaţiilor criminale de a reinvesti profiturile
realizate cu prioritate în bănci, achiziţionarea de imobile, spaţii comerciale (restaurante,
baruri, cazinouri), societăţi de transporturi de mărfuri (rutier şi maritim), servicii portuare şi
aeroportuare, societăţi comerciale de import-export. Grupurile crimei organizate dezvoltă un
management special în privinţa structurii interne. Astfel, sunt create filiale autonome, care
departe fiind de centrele de decizie din organigrama grupului criminal, nu cunosc celelalte
verigi sau componente ale lanţului organizaţiei. Această ermetizare împiedică autorităţile de
investigare şi cercetare să pătrundă adânc în substanţa afacerilor criminale spre a descompune
organizaţia respectivă. Este aplicat şi respectat foarte riguros sistemul fragmentării sarcinilor
şi activităţilor, utilizarea societăţilor - paravan, precum şi a paradisurilor fiscale”1.
Bibliografie:
A. Neagu, „High-life-ul Bucureștiului, zguduit de perchezițiile procurorilor DIICOT la
cele mai cunoscute baruri și cluburi din Capitală”, disponibil la http://www.hotnews.ro/stiri-
esential-20581222-43-perchezitii-patroni-cluburi-baruri-sin-bucuresti-suspectati-diicot-
evaziune-fiscala-spalare-bani.htm
C.Voicu, „Criminalitatea economico-financiară - Dimensiunea europeană”, București, 2004
1
C.Voicu, „Criminalitatea economico-financiară - Dimensiunea europeană”, București, 2004
~ 364 ~
http://contabili-bucuresti.info/utile/programe/programe-contabilitate.php
http://diicot.ro/index.php/arhiva/1610-comunicat-de-presa-12-11-2015
http://diicot.ro/index.php/arhiva/1611-comunicat-de-presa-13-11-2015
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/perchezitii-diicot-la-restaurante-si-cluburi-de-lux-
din-capitala-patronii-suspecti-de-evaziune-fiscala-de-500-000-de-euro.html
http://www.agerpres.ro/justitie/2015/11/13/patronul-chocolat-retinut-de-procurorii-
diicot-08-45-40
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Justitie/Evaziune+fiscala+la+cluburi+si+re
staurente+de+lux+Patronul+Choco
http://www.inttec.ro/tab.php?tab_id=6
https://dexonline.ro/definitie/mouse
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecran_tactil
M.Pantea, „Investigarea Criminalității Economico-financiare”, vol.II, Editura
ProUniversitaria, București, 2011
www.ciel.ro
www.contimar.ro
http://www.diicot.ro
www.evoxp.ro
www.fastcontab.ro
www.juniorsoft.ro
www.medialogic.ro
www.safir-informatica.ro
www.sasory.ro
www.softmentor.ro
www.softnetconsulting.ro
www.trendix.ro
www.wizrom.ro
~ 365 ~
IMPOZITUL PE VENIT DIN DIVIDENDE PERSOANE FIZICE,
ELEMENT MATERIAL AL INFRACȚIUNII
DE EVAZIUNE FISCALĂ
DIVIDEND INCOME TAX OF INDIVIDUALS,

MATERIAL ELEMENT OF TAX FRAUD
Drd. DELEA Tudor-Mihai

I.P.J. Giurgiu, S.I.C.E.
deleatudor@gmail.com.
Abstract:
Financial crimes are crimes against property, involving the unlawful conversion of the
ownership of property (belonging to one person) to one's own personal use and benefit.
Financial crimes may involve fraud (cheques fraud, credit card fraud, mortgage fraud,
medical fraud, corporate fraud, securities fraud (including insider trading), bank fraud,
payment (point of sale) fraud, health care fraud); theft; scams or confidence tricks; tax
evasion; bribery; embezzlement; identity theft; money laundering; and forgery and
counterfeiting including the production of Counterfeit money and consumer goods. Financial
crimes may involve additional criminal acts, such as computer crime, elder abuse, burglary
armed robbery, and even violent crime such as robbery or murder. Financial crimes may be
carried out by individuals, corporations, or by organized crime groups. Victims may include
individuals, corporations, governments, and entire economies1.
Financial crimes is a big problem nowadays and a great challenge for the legislator to
find legislative solutions the most effective way that institutions are called upon to defend
their observance may have available legal tools to prevent, combat and sanction any
violation of financial legislation. The challenge is all the greater as the laws must be
consistent with the rights and freedoms and be able to prevent any attempt to abuse by those
who enforce the law even if offenders do not operate within any restrictions.
Ingenuity criminals is boundless but below I will present a special case which was
managed legal classification as a criminal offense in proceedings which at first glance may
presents as perfectly legal.
Rezumat:
Crimele financiare sunt crime împotriva proprietății, care implică conversia ilegală a
proprietății asupra bunurilor (aparținând unei persoane) pentru beneficii și uz propriu al
unei persoane. Infracțiunile financiare pot implica fraudă (fraudă cu CEC-uri, fraudă cu
cărți de credit, fraudă ipotecară, fraudă în sistemul medical, fraudă corporativă, fraudă cu
titluri de valoare (inclusiv negociere cu cineva din interior), fraude bancare, frauda la plata
(punctul de vânzare), fraudă de îngrijire a sănătății); furt; escrocherii sau trucuri de
încredere; evaziune fiscala; mită; delapidare; furt de identitate; spălare de bani; și
falsificarea și contrafacerea, inclusiv producția de bani falși și bunuri de larg consum.
1
https://en.wikipedia.org/wiki/Financial_crimes
~ 366 ~
Infracțiunile financiare pot implica acte criminale suplimentare, cum ar fi criminalitatea
informatică, abuzul persoanelor în vârstă, furt, jaf armat și crimă chiar violente, cum ar fi de
jaf sau crimă. Infracțiunile financiare pot fi efectuate de către persoane fizice, corporații, sau
de către grupurile de crimă organizată. Victimele pot include persoane fizice, corporații,
guverne și economii întregi.
Crimele financiare reprezintă o mare problemă a zilelor noastre și o mare provocare
pentru legiuitor în a găsi soluțiile legislative cele mai eficiente astfel încât instituțiile care sunt
chemate să apere respectarea acestora să poată avea la dispoziție instrumente legale de
prevenire, combatere și sacționare a oricărei încălcări a legislației financiare. Provocarea este
cu atât mai mare cu cât dispozițiile legale trebuie să fie în acord cu drepturile și libertățile
cetățenești și să poată să preîntâmpine orice încercare de abuz din partea celor însărcinați cu
aplicarea legii chiar dacă cei care încalcă legea nu acționează în limita vreunei restricții.
Inginiozitatea infractorilor este nemărginită dar în cele ce urmează voi prezenta un caz
aparte prin care s-a reușit încadrarea juridică ca faptă penală a unor acțiuni care la prima
vedere se pot prezenta ca fiind perfect legale.
Keywords: financial crimes, fraud, criminal acts, tax evasion, property, individuals,
goverments, economies.
Cuvinte cheie: Crime financiare, fraudă, acte criminale, evaziune fiscală, proprietatea,
individual, guverne, economii.
Legiuitorul a încercat ca prin infracțiunile definite în Legea nr. 241/2005 pentru

prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, să cuprindă întreaga arie a faptelor sau acțiunilor
care au ca principal scop, eludarea bugetului general consolidat. Cu privire la acest aspect,
părerile în doctrină sunt diversificate și desigur, mulți autori s-au pronunțat că această lege
trebuie a fi îmbunătățită și actualizată în raport cu noile tendințe sau modalități de comiterea a
infracțiunilor financiare.
În acest context, în cele ce urmează voi prezenta o modalitate concretă care întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9. alin.1, lit. a din
Legea nr. 241/2005.
1. Cadru legislativ
Conform art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiune de evaziune
fiscală și se pedepsește cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi,
ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, în scopul sustragerii de la
îndeplinirea obligațiilor fiscale1.
Elementul material al infracțiunii este reprezentat de ascunderea bunului ori a sursei
impozabile sau taxabile, indiferent de modalitatea în care se realizează.
Ca reglementară generală, contribuabilul are obligația de a declara la organul fiscal
competent veniturile realizate. Declararea poate îmbrăca forme variate, fie prin înscrierea
operațiunilor derulate în unele documentele justificative (D221 privind veniturile realizate de
I
Neculai Cârlescu, Evaziunea fiscală – comentarii și exemple practice, Ed. 3, Editura C.H. Beck, București,
2015, p. 248.
~ 367 ~
persoanele fizice, D100 privind impozitul pe profit, D300 privind TVA-ul, etc.), fie prin
înregistrarea în evidența contabilă a acestor operațiuni.
Autorii ghidului intitulat „Îmbunătăţirea capacităţii judecătorilor şi procurorilor români
de a lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii economice şi financiare” apreciau că ne aflăm
în situaţia prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005 respectiv ”ascunderea
bunului sau sursei impozabile”, atunci când citez: o persoană desfăşoară o activitate
generatoare de venituri şi, subsecvent, de obligaţii fiscale pe care însă nu o declară
organului fiscal, tocmai pentru a evita plata sumelor datorate bugetului de stat.” Se află,
spre exemplu, în această situaţie persoana care obţine venituri din cedarea folosinţei
bunurilor, dar nu înregistrează contractul la organul fiscal competent, sau persoana care
desfăşoară o activitate de producţie sau prestări servicii din care obţine venituri, fără însă a
declara aceasta activitate organului fiscal, tocmai în scopul sustragerii de la plata
obligaţiilor fiscale. Nu se va afla în ipoteza prevăzută de art. 9 lit. a agentul care a
înregistrat o societate comercială potrivit legii, desfăşoară o activitate economică
generatoare de venituri, dar nu depune nici o situaţie financiară la organul fiscal competent,
deoarece acesta nu a ascuns sursa impozabilă, în acest caz fiind aplicabile dispoziţiile art. 9
lit. b din Legea nr. 241/2005.”1
2. Aspecte practice
Urmare a unei inspecții fiscale efectuate la societatea comercială ALLFER S.R.L. s-a
stabilit că pentru perioada verificata (ex. 2010 - 2012) societatea nu declara impozit pe
dividende persoane fizice.
Totodată, prin verificarea extraselor de cont, s-a constatat ca reprezentanții/împuterniciți
ai societății au ridicat numerar din contul bancar al acesteia o sumă importantă de bani.
Având la baza prevederile art.11alin.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu
modificările și completările ulterioare, organele de inspecție fiscala au procedat la
reîncadrarea ridicărilor de numerar fiind asimilate ca dividende ridicate, prevalându-și si de
prevederile art.7 pct.12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și
completările ulterioare care definesc noțiunea de "dividend"2 ca fiind: o distribuire în bani sau
în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept
consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând
următoarele:
a) o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de
deținere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;
b) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de
participare la persoana juridică, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de
răscumpărare, ce nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare al nici unui
participant la persoana juridică;
c) o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane
juridice;
d) o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social
constituit efectiv de către participanți.
1
Consiliul Superior al Magistraturii, Ghid pentru „Îmbunătăţirea capacităţii judecătorilor şi procurorilor
români de a lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii economice şi financiare”, Bucureşti, 2015.
2
art.7 pct.12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
~ 368 ~
Dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate către un
participant la persoana juridică depășește prețul pieței pentru astfel de bunuri sau servicii,
atunci diferența se tratează drept dividend.
În aceste condiții, organele fiscale au considerat că pentru numerarul ridicat in suma de
se datorează impozit, fapt pentru care la inspecția fiscală s-a constituit impozit pe dividende
persoane fizice (suma retrasă x 16 = impozitul pe dividende).
Prejudiciul rezultat a fost reținut în sarcina împuterniciților pe contul societății în cauză,
considerându-se responsabil deoarece nu au depus în casieria societății sumele retrase și le-au
folosit în interes personal, fapt care se încadrează noțiunea de "dividend": o distribuire în bani
sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept
consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică. Totodată această
distribuire nu se încadrează în excepțiile prevăzute de la art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003.
Trebuie precizat că organele de control au efectuat inspecția în lipsa reprezentantului
legal al societății, care nu s-a prezentat și de asemenea nu a pus la dispoziție documentele
financiar-contabile deși a fost înștiințat prin emiterea unor invitații transmise prin mandat
poștal, conform normelor legale în materie.
În practica judiciară acest comportament al contribuabilului în raport cu organul fiscal,
conduce la caracterizarea societății în cauză ca fiind o societate de ”tip fantomă”, adică
înființată pentru o perioadă relative scurtă și în scopul obținerii unor sume importante de bani
dar fără a se îndeplini sau raporta și obligațiile fiscale aferente.
În fața acestei situații, inspecția fiscala s-a efectuat în baza:
- informațiilor transmise de partenerii cu care societatea a avut relații comerciale, potrivit
art. 53alin.1 din Legea nr. 207/2015,
- raportului care gestionează aplicația cu declarațiile informative D394 – declarația
privind achizițiile, prestările de servicii/livrările efectuate la nivel național,
- informațiilor primite de la terț și de la unitatea bancară unde societatea a avut cont deschis
- analizei bazei de date a A.N.A.F. cu privire la Declarația D 300 - "Decont de taxa pe
valoarea adăugată" aferente și DeclarațiaD101 privind impozitul pe profit aferente anilor în
care societatea a derulat operațiuni comerciale,
- altor documente si informații din baza de date ANAF.
Organele de control nu au putut efectua inspecția fiscala în baza documentelor financiar-
contabile deoarece este declarata inactiva, prin decizia de inactivare emisă de ANAF ca urmare
a neîndeplinirii obligațiilor declarative și a faptului că nu funcționează la sediul social declarat.
În urma verificării s-au constatat următoarele:
Conform declarației anuale 101 privind impozitul pe profit pentru anul 2011, societatea
declara un profit impozabil in suma de 4.000 lei cu un impozit pe profit in suma de 640 lei.
La verificare s-a stabilit un profit impozabil în sumă de 20.000.000 lei cu un impozit pe profit
in suma de 2.320.00 lei, rezultând o diferență de profit impozabil în sumă de 19.996.000 lei
cu un impozit pe profit aferent în sumă de 2.319.360 lei.
Diferența de profit impozabil in suma de 2.319.360lei se datorează următoarelor cauze: -
la control nu s-a considerat cheltuiala deductibila la calculul impozitului pe profit aferent
anului 2011 suma de 20.000.000lei conform prevederilor art. 19, alin.1 din Legea
nr.227/2015 privind Codul Fiscal actualizată. În urma solicitărilor de informații efectuate in
baza prevederilor art. 58 alin.1 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedura fiscala
efectuate către principalii furnizori ai societății (așa cum rezulta din raportul emis de aplicația
~ 369 ~
ce gestionează informațiile din declarațiile 394 la nivel național și din tranzacțiile efectuate de
către societatea ALLFER SRL prin banca), nu s-au primit informații de la aceștia și nu au
avut relații comerciale cu SC ALLFER SRL așa cum rezulta din documentele în baza cărora
s-a întocmit raportul de inspecție fiscală.
De asemenea, din analiza tranzacțiilor efectuate prin bancă,rezulta ca SC ALLFER SRL
din totalul sumei încasate în perioada 2011 – 2012, reprezentând contravaloare încasări clienți,
a efectuat în aceeași perioada, plăti cu ordine de plata cu o valoare foarte mică către anumite
societăți comerciale de la care nu s-au primit informațiile solicitate în baza art. 58 alin.1 din
Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscala) reprezentând o valoare mica raportată
la încasările totale, majoritatea sumelor din bancă fiind ridicate în numerar de către persoanele
împuternicite să efectueze operațiuni în conturile bancare ale societății, rezultând astfel că
achizițiile de la furnizorii înregistrați în declarația informativa 394 sunt nereale.
Având în vedere cele prezentate mai sus,cheltuielile înregistrate în declarația 101 privind
impozitul pe profit aferenta anului 2011 nu au fost luate în considerare fiind apreciate drept
nereale, cheltuieli fictive, neexistând documente justificative pentru înregistrarea lor in
declarația 101 aferenta anului fiscal 2011.
In conformitate cu prevederile art.11 alin 1 din Legea 571/2003(A) cu modificările si
completările ulterioare,organele fiscale pot să nu ia in considerare o tranzacție care nu are
scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic
al acesteia. În cazul în care tranzacțiile sau o serie de tranzacții sunt calificate ca fiind
artificiale, nu voi fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al convențiilor de
evitare a dublei impuneri. Prin tranzacții artificiale se înțelege tranzacțiile sau seriile de
operațiuni care nu au un continui economic și care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul
unor practici economice, scopul esențial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a
obține avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate. Prin aceste operațiuni au fost
încălcate prevederile art. 21 alin.1 și art.21 alin. 4. Lit. f din Legea nr. 571/2003(A) cu
modificările și completările ulterioare.
Cheltuiala cu comisioanele bancare și cheltuiala cu impozitul pe profit au fost
considerate cheltuieli deductibile așa cum prevede art.21 din Legea nr. 571/2003 actualizata
cu modificările și completările ulterioare.
În anul 2012 societatea nu depune declarații privind impozitul pe profit trimestriale si anuale.
La verificare s-a stabilit un profit impozabil în suma de 14.000.000 lei cu un impozit pe
profit în sumă de 2.240.000 lei, rezultând o diferență de profit impozabil în sumă de
14.000.000 lei cu un impozit pe profit aferent în suma de 2.240.000 lei.
Diferența de profit impozabil în sumă de 14.464.189 lei s-a stabilit luând în calcul
veniturile impozabile aferente livrărilor de bunuri așa cum sunt înscrise în decontul de TVA
aferent anului 2012având la baza prevederile art. 19 alin.1 din Legea nr.571/2013 actualizata.
De asemenea, din analiza tranzacțiilor efectuate prin bancă, rezultă că SC ALLFER SRL
din totalul sumei încasate în perioada 2011 - 2012 reprezentând contravaloare încasări clienți, a
efectuat în aceeași perioada, plăti cu ordine de plata cu o valoare mult prea mică către anumite
societăți comerciale de la care nu s-au primit informațiile solicitate în baza art. 58 alin.1 din
Legea nr. 207 2015 privind Codul de procedura fiscala) reprezentând o valoare mica raportata
la încasările totale majoritatea plăților din banca fiind ridicări de numerar de către persoanele
împuternicite să efectueze operațiuni în conturile bancare ale societății, rezultând astfel că
achizițiile de la furnizorii înregistrați în declarația informativa 394 sunt nereale.
~ 370 ~
Având în vedere cele prezentate mai sus, cheltuiala aferente anului 2012 este considerata
nereala, cheltuieli fictive, neexistând documente justificative pentru a le lua în calculul
impozitului pe profit conform art. 19 alin.1 clin Legea nr.571/2003 actualizata cu
modificările și completările ulterioare.
La stabilirea diferențelor constatate referitor la veniturile și cheltuielile luate în calculul
determinării impozitului pe profit în perioada verificata s-a avut în vedere metoda fluxurilor
de trezorerie efectuată la controlul anterior și informațiile înregistrate în baza de date ANAF
precum și cele furnizate de terți.
Cu privire la TVA s-a constatat că societatea a fost plătitoare de TVA în perioada
analizată și a depus trimestrial deconturi de TVA respectiv la septembrie si decembrie 2011
precum și martie 2012.
În urma solicitărilor de informații, efectuate în baza prevederilor art. 58 alin 1 din Legea nr.
207/2015 privind Codul de procedura fiscala, efectuate către principalii furnizori ai societății (așa
cum rezulta din raportul emis de aplicația ce gestionează informațiile din declarațiile 394 la nivel
național și din tranzacțiile efectuate de către SC ALLFER SRL prin banca), nu s-au primit
informații de la aceștia sau s-a constatat că nu au avut relații comerciale cu SC ALLFER SRL, așa
cum rezulta din documentele avute în vedere la efectuarea controlului.
De asemenea, din analiza tranzacțiilor efectuate prin bancă, rezultă că SCALLFER SRL
din totalul sumei încasata (n perioada verificată)reprezentând contravaloarea încasărilor de la
clienți a efectuat (în aceiași perioada)plăti din contul bancar cu OP cu o valoare de 25 de ori
mai mică decât suma ridicată în numerar de persoanele fizice împuternicite să efectueze
operațiuni în conturile bancare ale societății.
Plățile au fost efectuate către diverși agenți economici de la care nu s-au primit
informaţiile solicitate în baza art. 58 alin. 1 din Legea nr.207/2015 privind Codul de
procedura fiscală, reprezentând o valoare mica raportată la încasările totale.
Având în vedere cele prezentate mai sus din totalul sumei de TVA deductibila constatată,
nu s-a luat în calcul ca TVA deductibilă suma aferentă achizițiilor de la furnizori, aceste
operațiuni fiind nereale și neexistând documente justificative așa cum sunt prevăzute de art. 6
din Legea nr. 82/1991 republicată pentru înregistrarea lor în contabilitate potrivit legii și
nefiind întrunite condițiile de exercitare a dreptului de deducere prevăzute la art.146, alin.(1),
lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal coroborat cu art. 155 din Legea
571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și completările ulterioare.
La stabilirea diferențelor la TVA în perioada verificata s-a avut in vedere metoda
fluxurilor de trezorerie efectuata la controlul și informaţiile înregistrate în baza de date a
ANAF precum și cele furnizate de terți.
3. Impozitul pe dividende persoane fizice

Pentru perioada verificata societatea nu a declarat impozit pe dividende persoane fizice
dar s-a constatat ca reprezentanți/împuterniciți ai societății au ridicat în numerar din contul
bancar o sumă importantă de bani.
Având la baza prevederile art.11 alin.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu
modificările și completările ulterioare organele de inspecție fiscala au procedat la
reîncadrarea ridicărilor de numerar fiind asimilate ca dividende ridicate, prevalându-se și de
prevederile art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal cu modificările și
completările ulterioare care definesc noțiunea "dividend"'.
~ 371 ~
Pentru numerarul ridicat s-a constituit impozit pe dividende persoane fizice în
conformitate cu art. 67 din Legea nr. 571/2003 cu modificările si completările ulterioare.
4. Concluzii
Organele de control au reținut în sarcina reprezentanților/împuterniciților pe contul
societății obligația de plată a impozitului pe dividende ca urmare a faptului că au retras
însemnate sume de bani din contul firmei pe care le-au folosit în interes personal și nu au
declarat organelor fiscale veniturile realizate.
S-a considerat că dacă aceste sume erau depuse în casieria societății sau erau folosite în
interesul societății, putându-se face dovada fără echivoc prin documente justificative, atunci
nu mai eram în prezența impozitului pe dividende persoane fizice.
Așa după cum arată prevederile art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003, dividendele reprezintă
o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana
juridică, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, cu
anumite excepții în care reprezentanții/împuterniciții societății ALLFER SRL nu se încadrează.
Situația premisă este următoarea: administratorul societății acordă drept de reprezentare pe
contul acesteia unei persoane, urmând ca aceasta să acționeze în interesul firmei și să opereze
pe diverse activități în bancă necesare pentru desfășurarea activității economice a societății.
Împuternicitul este obligat ca pe lângă sumele retrase în numerar din contul societății, să pună
la dispoziția persoanei juridice și actele eliberate de bancă în urma operațiunilor derulate pe
cont. Dacă împuternicitul nu presă societății numerarul retras se poate considera că l-a folosit în
interes personal, și cum de cele mai multe ori împuternicitul este una și aceeași persoană cu
administratorul, nu se plânge nimeni că anumite sume au fost sustrase, etc.
În aceste condiții organele fiscale au dat dovadă de ingeniozitate și au considerat că persoana
juridică a repartizat dividende apreciindu-se că sumele cu care a fost creditat contul societății
reprezintă venit ținând seama de faptul că achizițiile/cheltuielile înregistrate de societatea nu
îndeplineau condițiile prevăzute de lege pentru a fi considerate deductibile, fiind fictive. Astfel,
societatea (a cărei participație la comiterea faptei este fără vinovăție) își închide poziția contabilă
iar cel care ”a primit” dividende datorează impozit care se calculează la suma încasată.
Desigur, această teorie prezentată pe scurt în paginile anterioare, poate fi îmbunătățită sau i
se pot aduce critici sau aprecieri, în funcție de cum interpretează fiecare prevederile art. 7 pct.
12 din Legea nr. 571/2003 coroborate cu prevederile art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005.
Bibliografie:
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal;
Legea nr. 207/2005 privind Codul de procedură Fiscală;
Neculai Cârlescu, fiscaEvaziunea fiscală – comentarii și exemple practice, Ed. 3, Editura
C.H. Beck, București, 2015;
Consiliul Superior al Magistraturii, Ghid pentru „Îmbunătăţirea capacităţii judecătorilor
şi procurorilor români de a lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii economice şi
financiare”, Bucureşti, 2015;
Exemple din practica judiciar-fiscală.
~ 372 ~
ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE INTERVENŢIA
MILITARĂ ŞI ALTE FORME DE ACŢIUNE MILITARĂ
SIMILARITIES AND DIFFERENCES BETWEEN MILITARY INTERVENTION

AND OTHER FORMS OF MILITARY ACTION
DIACONU Adrian Mihai

Academia Tehnică Militară
adriandiaconu76@yahoo.com
Abstract:
The military intervention issue brings about heated debates among military analysts regarding
employment of foreign forces to ensure global security especially in the current context in which
states cope with various risks and threats to both national and international security systems.
The analysis of the military intervention might set a standard for military political alliances
as well as for the designated international bodies in charge of ensuring collective security with a
view to identifying the most effective ways that would prevent military conflict.
At a global level, military intervention has turned into a rapid way of solving
international divergencies, especially in the last few years.
Lately, one resorts to the lessons learned in the military interventions conducted at the end of
the twenthieth century. At a strategic level, the staff responsible for militay political decisions must
assess various types of threats and eventually find the most appropriate stance for the armed forces.
Rezumat:
Problematica intervenţiei militare generează dezbateri intense în rândul analiştilor
militari privind modalităţile de utilizare a forţei externe pentru asigurarea securităţii
mondiale mai ales în condiţiile actuale în care statele se confruntă cu o diversitate crescândă
de riscuri şi ameninţări la adresa mediului de securitate intern şi internaţional.
Analiza intervenţiei militare poate reprezenta un model pentru alianțele politico-militare
si organismele internaţionale responsabile cu asigurarea securităţii colective, în a identifica
cele mai eficiente măsuri de soluţionare a conflictelor armate.
Pe plan mondial intervenţia militară a devenit, cu precădere în ultima perioadă, o
modalitate de rezolvare rapidă a diferendelor internaţionale.
În ultimul timp se manifestă tendinţa de a se face apel la lecţiile învăţate în intervenţiile
militare desfășurate la sfârșitul secolului XX. Responsabilii deciziilor politico-militare de
nivel strategic trebuie să evalueze diferitele tipuri de ameninţări şi să găsească cea mai
adecvată formă de exprimare a puterii armate.
Keywords: international crisis, military intervention, armed conflict, lessons learned,

supernational organizations.
Cuvinte-cheie: criză internaţională; intervenţie militară; conflict armat; lecţii învăţate;

organizaţii suprastatale.
~ 373 ~
Acţiunile desfăşurate în cadrul intervenţiei militare particularizează acest tip de conflict
în cadrul general al conflictualităţii. În prima etapă iniţiatorul intervenţiei planifică şi
desfăşoară acţiuni nonmilitare cu scopul de a reduce cu mult capacitatea de apărare a
adversarului, înainte de a declanşa acţiunile militare. Aceste acţiuni disimulate vor fi orientate
spre destabilizarea politică, subminarea economică, influenţarea psihologică şi
dezorganizarea socială.
În a doua etapă, partea care execută intervenţia va desfăşura acţiuni specifice unei
agresiuni armate, în vederea îndeplinirii rapide a scopului propus. Acţiunile militare
desfăşurate în a doua etapă au un nivel mediu, iar conflictul în ansamblul lui este de
mică/medie intensitate.
În cadrul terminologiei militare americane, conflictul de mică intensitate este utilizat ca
unul dintre conceptele de bază, fiind definit, ca o confruntare politico-militară limitată, între
două state sau grupuri de state, desfăşurată la un nivel mai scăzut decât cel al unui conflict
convenţional, dar mai ridicat decât cel al unor situaţii de competiţie paşnică între state.
Acest tip de conflict exclude utilizarea, de către forţele aflate în opoziţie, a unor
confruntări militare de mare anvergură sau al ameninţării cu acestea, ca în perioada celui de-
al Doilea Război Mondial. În situaţia în care se ajunge la acţiuni de mare amploare, acestea
sunt grupate în categoria conflictelor de intensitate ridicată, în timp ce confruntările de
nivelul celor din Coreea sau Vietnam sunt considerate a fi conflicte de intensitate medie. 1
Specialiştii militari consideră că există diferenţe majore între conflictele de mică
intensitate şi cele de medie/mare intensitate, în cadrul cărora hotărâtoare sunt cantitatea şi
calitatea armamentului şi a personalului. În cazul conflictelor de medie/mare intensitate,
acţiunile sunt de natură militară convenţională, iar poziţia şi forţele adversarului sunt
cunoscute. Astfel criteriul decisiv este reprezentat de puterea de foc, potenţialul distructiv,
pregătirea de luptă a personalului, nivelul tehnologic al armamentului şi tehnici de luptă.
În cazul conflictului de mică intensitate, cum este intervenţia, aceste elemente sunt
subordonate atât conducerii, cât şi condiţiilor politice, ceea ce înseamnă că regulile cunoscute
ale conflictului clasic sunt modificate prin implicarea în ecuaţie a unor puteri sau organizaţii
internaţionale (O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. etc.).
În timp ce operaţiile conflictelor de medie/mare intensitate au ca principal scop distrugerea
concentrărilor de forţe şi mijloace ale adversarului şi ocuparea unor obiective (zone de
responsabilitate), în cazul conflictului de intensitate redusă concentrările de forţe adverse au un
caracter întâmplator, fie pentru că ele nu există şi acţiunile sunt duse de grupuri mici, fie pentru
că aceste grupări nu pot fi localizate şi neutralizate. Scopul principal este de a menţine accesul
politic şi economic în diferite zone de interes, prin prevenirea realizării scopurilor expansioniste
ale altor forţe, ci nu acela de a cuceri şi păstra teritoriul pentru mult timp.
În acelaşi timp, conflictul de mică intensitate presupune un efort menit a influenţa
comportamentul şi sistemul de valori al populaţiei civile, ca parte a campaniilor de instaurare
a democraţiei şi libertăţii de exprimare în toate domeniile. Astfel, trupele a căror capacitate de
luptă este optimizată pentru ducerea unor operaţii împotriva grupărilor militare adverse vor fi
angajate la un nivel mult mai redus în situaţia conflictelor de mică intensitate, fapt demonstrat
prin nivelul actual al operaţiunilor din Irak, unde conflictul de medie intensitate din 2003, s-a
1
Pavel Gheorghe, Tendinţe şi orientări privind întrebuinţarea forţelor speciale la începutul secolului XXI,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 61.
~ 374 ~
transformat, în prezent, într-un conflict de intensitate mică.
Acţiunile în cadrul conflictelor de mică intensitate se concretizează într-un război
neconvenţional, sociopolitic, limitat, pentru care, puterea de foc are o importanţă secundară.
În conflictele de mică intensitate, forţele militare, mobile, flexibile, descentralizate, pregătite
să angajeze o mare varietate de mijloace prin care să influenţeze evoluţia unei situaţii, în
coordonare cu alte instrumente ale puterii naţionale, au o mare importanţă.
Chiar dacă forţele speciale au un rol important în acest tip de conflict, operaţiile speciale,
reprezintă în principiu - acţiuni militare neconvenţionale ce pot fi executate atât într-un mediu
conflictual de mică intensitate, cât şi într-unul de medie/mare intensitate, este recunoscut
faptul că forţele speciale au cea mai mare competenţă în desfăşurarea acţiunilor specifice
conflictelor de intensitate mică.
Operaţiile pentru executarea unei intervenţii presupun mobilizarea rapidă a efortului şi
concentrarea acestuia pe o problemă specifică, de regulă în situaţie de criză, forţa de
stabilitate supervizează şi implementează un armistiţiu negociat de către părţile beligerante.
În mod normal, forţei de sprijin a păcii i se interzice folosirea forţei militare, cu excepţia
autoapărării. Operaţiile sunt coordonate la nivel naţional prin sistemul de acţiune în situaţii de
criză, iar la nivel internaţional în cadrul unei aliante de către o structură specifică, creată la
nivelul instituţiilor internaţionale.
Operaţiile se desfăşoară departe de locurile de dislocare la pace a forţelor, impunând
pătrunderea în adâncime şi stabilirea temporară a liniilor de comunicaţii într-un mediu ostil. Ele
pot necesita atât abţinerea de la utilizarea forţei, cât şi efectuarea unor acţiuni violente concentrate.
Capacitatea de susţinere a forţei reprezintă abilitatea forţelor aliate de a se autosusţine în zonele
nedezvoltate, în cazul unei intervenţii, această capabilitate trebuie să fie ridicată.
Comandanţii trebuie să acorde întotdeauna multă consideraţie aspectelor privind protecţia
populaţiei ca parte a pregătirii interculturale, dar şi modului în care se intercondiţionează
aceasta cerinţă cu regulile de angajare stabilite. Restricţiile privind ducerea operaţiilor şi
folosirea forţei trebuie să fie foarte clar explicate şi înţelese de către toate eşaloanele.
Teoreticieni militari au identificat o serie de principii specifice conflictului de mică
intensitate. 1 Primul este reprezentat de principiul dominaţiei politice - în operaţiile tipice
conflictelor de intensitate mică deciziile militare la toate eşaloanele se iau pe baza obiectivelor
politice, comandanţii trebuie să adopte modalităţi de acţiune, care să sprijine legal acele
obiective, chiar dacă respectivele acţiuni depăşesc cadrul prevederilor doctrinei traditionale.
Următorul principiu este unitatea de efort - acesta presupune integrare, sincronizare şi
cooperare, ceea ce permite acţiunea efectivă în cadrul sistemelor naţionale şi internaţionale.
Liderii militari trebuie să armonizeze acţiunile lor cu cele ale altor structuri militare sau ale
organizaţiilor civile guvernamentale şi nonguvernamentale internaţionale ce acţionează în
zona de conflict. Planificatorii militari trebuie să acorde o atenţie deosebită modului în care
acţiunile lor contribuie la iniţiativele de natură politică, economică şi psihologică.
Adaptabilitatea, reprezintă capacitatea de a modifica sau dezvolta noi structuri, tehnici, tactici
şi proceduri, pentru a aborda cât mai eficient situaţiile concrete apărute, acest principiu necesită o
analiză amănunţită a misiunii, pregătirea informativă a spaţiului de luptă şi expertiza regională;
Legitimitatea se referă la acceptarea de către un guvern sau a unui grup/ agenţie de a
impune decizii în domeniile lor de competenţă şi reprezintă preocuparea centrală a tuturor
1
Ibidem., p. 67.
~ 375 ~
părţilor direct implicate într-un conflict. Nicio structură militară sau forţă angrenată într-un
conflict de mică intensitate nu-şi poate crea legitimitate pentru sine, dar poate să încurajeze şi
să susţină legitimitatea prin acţiunile sale.
Ultimul principiu este perseverenţa - acesta ajută organele de decizie să vizeze obiective
pe termen lung, în defavoarea unor succese pe termen scurt, întrucât astfel de conflicte se
derulează pe o perioadă lungă de timp şi nu prezintă un debut clar sau un final marcat de
acţiuni decisive.
În comparaţie cu conflictele armate de tipul războiului, în care înfrângerea militară a părţii
adverse are un rol decisiv, în cadrul intervenţiei militare se desfăşoară acţiuni prin care se
urmăreşte blocarea ripostei, fie ea politică, diplomatică sau militară şi astfel diminuarea voinţei
de rezistenţă a adversarului. Intervenţia militară este concepută ca o acţiune complexă, care
urmăreşte la început paralizarea instituţiilor statului ţintă şi preluarea controlului asupra
acestora pentru a se putea impune soluţia preconizată, iar apoi desfăşurarea de acţiuni pentru
organizarea activităţii statului după preluarea conducerii politice şi impunerea de legi, norme
adecvate unor strategii noi faţă de principalele forţe politice şi sociale.
Organizarea unei intervenţii militare are în vedere deşfăşurarea algoritmică a acţiunilor de
manipulare psihologică şi ideologică a populaţiei pentru dezorientarea şi dezbinarea acesteia,
descurajarea rezistenţei, activarea colaboraţioniştilor şi atragerea unor elemente autohtone în
sprijinul intervenţiei militare, intensificarea acţiunilor informaţionale, şi psihologice înainte, pe
timpul şi ulterior acţiunilor militare, pentru îndeplinirea obiectivului general şi justificarea
acţiunii în faţa organismelor internaţionale, naţiunii proprii, a opiniei publice în scopul câştigării
de noi adepţi, descurajării sprijinului internaţional acordat statului vizat de intervenţie, evitării
extinderii confruntării militare şi ţinerii sub control a evoluţiei evenimentelor.1
În egală masură, organizarea intervenţiei urmareşte desfăşurarea acţiunilor militare în
ritm rapid, pentru obţinerea efectelor scontate, stabilirea condiţiilor şi a detaliilor privind
preluarea puterii politice de către elementele favorabile părţii intervenţioniste şi exercitarea
controlului asupra principalelor instituţii ale statului, nimicirea unor rezistenţe armate izolate
în diferite zone sau raioane, reorganizarea activităţii statului ţintă în perioada postconflictuală
şi intensificarea propagandei asupra populaţiei.
Locul central al acestor acţiuni este ocupat de cele care vizează eliminarea completă a
factorilor care au determinat intervenţia militară şi asigurarea funcţionalităţii statului în noile
condiţii ale situaţiei politico-militare.
În planificarea unei intervenţii militare, forţa armată este indispensabilă. Acesteia îi revin
misiuni de o mare diversitate, dar în primul rând: cunoaşterea în detaliu, din toate punctele de
vedere, a părţii ce urmează să facă obiectul intervenţiei; infiltrarea în zonele de acţiune a unor
militari izolaţi ori a unor grupuri cu misiuni de diversiune şi sabotaj; imobilizarea factorilor
politici, preluarea prin surprindere a controlului obiectivelor strategice din sistemul naţional de
telecomunicaţii al părţii vizate de intervenţionist, a depozitelor militare, unităţilor economice cu
producţie militară şi a forţelor adverse de ordine internă înainte de a opune rezistenţă.2
În cadrul intervenţiei militare, forţele trebuie să cunoască bine teritoriul în care vor
acţiona, organizarea administrativă, dispunerea, funcţionarea şi modul de apărare a
obiectivelor ce urmează a fi preluate sub control, limba, tradiţiile şi obiceiurile populaţiei din
1
Lucian Stăncilă, Gheorghe Radu, Omnidirecţionalitate şi ritm pulsatoriu în confruntările armate moderne
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005, p.33.
2
Ibidem., p. 34.
~ 376 ~
spaţiul vizat de intervenţie.
Un element de bază al concepţiilor referitoare la intervenţia militară, îl reprezintă forţele
şi mijloacele destinate efectuării acestui tip de acţiuni, acestea incluzând de regulă forţe de
intervenţie rapidă şi forţe speciale, care pot acţiona independent sau în cooperare cu alte
categorii ale armatei.
Dintre toate unităţile armatelor moderne, forţele speciale se apropie cel mai mult de lupta
în stil primul val mai mult decât orice componentă a armatei. Instrucţia lor pune accentul pe
forţa fizică şi coeziunea subunităţii, alături de supereficienţa în lupta corp la corp. Genul de
acţiuni pe care îl pot executa aceste structuri este de asemenea, în cea mai mare măsură,
dependent de factorii intangibili ai luptei - motivaţia, inteligenţa, încrederea, bogăţia
resurselor, devotamentul emoţional şi iniţiativa individuală. 1
Acţiunile desfăşurate de această categorie de forţe cu pregătire specială sunt generic
denumite Operaţii Speciale. Ele permit sistemului de comandă şi control să acţioneze într-un
cadru suplu, polivalent şi discret şi sunt desfăşurate independent sau complementar altor
acţiuni. Operaţiile Speciale diferă de acţiunile militare clasice prin amplasare, durată,
precizie, dar mai ales prin capacitatea rapidă de adaptare la un mediu complex.
Forţele Speciale pot fi întrebuinţate în orice formă de război, de la confruntarea nucleară
până la ciocnirile de tip tribal la frontieră. Ele sunt însă adecvate îndeosebi pentru conflictele
de intensitale mică - LIC (Low Intensity Conflict) acest termen se aplică ostilităţilor ce
constituie războaie limitate, dar se află aproape de războiul convenţional sau generalizat.
Analiza conflictelor de intensitate redusă scoate în evidenţă acţiunile de răspuns pentru
detensionarea situaţiilor, în cele mai multe cazuri, aceste acţiuni cu caracter de răspuns nu
sunt caracterizate de violenţă excesivă şi nu reclamă întrebuinţarea forţei ca atribut al puterii
de constrângere/convingere.
Conceptul conflictelor de mică intensitate vizează în principal modalităţile de desfăşurare a
forţelor în situaţii de nonrăzboi, pentru prevenirea sau gestionarea crizelor; stabilirea misiunilor
forţelor de interpunere, de menţinere a păcii, precum şi a problematicii acţiunilor de
reconstrucţie, de asistentă umanitară, de luptă împotriva contrabandei cu arme şi droguri, a
imigrarii ilegale; creşterea rolului forţelor speciale în lupta împotriva proliferării nucleare.
Consecinţa conceptului Conflictului de mică intensitate a fost elaborarea doctrinei de
utilizare a forţelor speciale, care defineşte operaţiunile speciale ca operaţii duse de forţe
militare sau paramilitare, special antrenate şi echipate atât împotriva unor obiective tactice
sau strategice pentru atingerea scopurilor militare, politice, economice sau psihologice, cu
mijloace non-clasice, în zone ostile sau sensibile, căt şi pentru culegerea de informaţii din
zone de interes.
Analiza intervenţiilor militare de după al Doilea Război Mondial arată că acţiunile
Forţelor Speciale, chiar dacă în unele cazuri au fost complementare celor desfăşurate de
fortele clasice/convenţionale, au avut un rol hotărâtor în desfăşurarea ulterioară a ostilităţilor.
În acest context, fără a urmări desfăşurarea cronologică a conflictelor, trebuie să menţionăm:
acţiunile Forţelor Speciale britanice (SAS) din anii 1948-1960 în Malaezia şi mai ales din
anul 1982 în Malvine; intervenţia Legiunii Străine din anii 1945-1954 în Indochina;
intervenţia Forţelor Speciale ale SUA (SEAL, DELTA şi Beretele Verzi) din 1950 în Coreea,
1
Alvin şi Heidi Toffler, Război şi anti-război – supravieţuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet ,
~ 377 ~
din 1962-1969 în Vietnam, din 1983 în Grenada etc.
Exemplele pot continua cu cele mai recente conflicte sau intervenţii militare din Irak,
Afganistan sau fosta Iugoslavie unde Forţele Speciale au îndeplinit misiuni complexe printre
care cele mai frecvente sunt : 1
- cercetarea specială şi prin luptă ;
- acţiuni psihologice de anvergură;
- marcarea ţintelor pentru forţele clasice/convenţionale;
- paralizarea/neutralizarea sistemelor de comunicaţie;
- paralizarea/neutralizarea sistemelor energetice;
- neutralizarea punctelor decisive şi a centrelor de greutate;
- capturarea/nimicirea unor personalităţi cu rol decizional major şi impact deosebit
asupra maselor;
- neutralizarea/distrugerea bazelor de instrucţie/ antrenament;
- salvarea ostaticilor sau prizonierilor;
- sprijinul insurgenţilor sau acţiuni contra acestora.
Paleta de misiuni a fost cu siguranţă mult mal largă, dar trebuie avut in vedere caracterul
de confidenţialitate a acestora şi mai ales impactul pe care îl pot avea astfel de acţiuni asupra
opiniei publice. Executarea acestor misiuni ne arată clar că pe lângă forţele
clasice/convenţionale în cadrul unei intervenţii militare un rol hotărâtor îl au Forţele Speciale.
Conflictul armat din Golful Persic din 2003, relevă, prin prisma particularităţilor sale, că
acesta a reprezentat pentru statele ce l-au declanşat, mai degrabă o intervenţie armată cu un
nivel de violenţă mediu, riguros controlat şi cu o finalitate de natură politică şi economică alta
decât a unui război (în accepţiunea consacrată de nimicire a forţei militare irakiene).
Nivelul violenţei armate principalul criteriu de încadrare într-un tip sau altul de conflict
armat inferior celui specific războiului s-a datorat în principal ripostei generale relativ scăzute
a Irakului şi chiar lipsei acesteia Un exemplu în acest sens de noncombat l-a reprezentat
pătrunderea fără rezistenţă a primei coloane de tancuri în centrul Bagdadului, fiind ştiut cât
de dificilă este operaţia ofensivă în localităţi.
Un aspect deosebit de important îl reprezintă faptul că intervenţia militară din Irak, s-a
desfăşurat conform doctrinei luptei aeroterestre, adaptată dezideratului de generare a unui
nivel de violentă mediu, nivel adecvat nevoilor de îndeplinire a scopurilor. Concluzia mai
sus-menţionată - aceea a desfăşurării mai degrabă a unei intervenţii armate decât a unui
război - rezidă în faptul că acţiunea în sine s-a încadrat în mare măsură în modelul specific
intervenţiei armate, astfel:
- intervenţia a fost precedată de o puternică stare conflictuală între părti, intens
mediatizată în mediile politice internaţionale;
- scopurile au fost obţinute prin generarea unei violenţe medii, permanent controlate, ce a
avut ca rezultat un număr redus de pierderi colaterale;
- amploarea acţiunilor de confruntare propriu-zisă a fost relativ scăzută, raportat la
forţele şi potenţialul iniţial al părţilor din teatrul de acţiune;
- spaţiul de desfăşurare a conflictului s-a limitat la teritoriul Irakului şi al unor state
vecine în care au fost dislocate forţele coalitiei;
1
Pavel Gheorghe, Tendinţe şi orientări privind întrebuinţarea forţelor speciale la începutul secolului XXI,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006., p.71.
~ 378 ~
- între factorii de succes s-au situat şi cei extramilitari (activarea coloanei a cincea),
convigerea unor comandanţi irakieni de a accepta noncombatul.
Aceste aspecte relevă faptul că modelul strategic general al intervenţiilor armate are
numeroase similitudini cu cel al războiului. Recentele intervenţii militare demonstrează că
acest tip de conflict tinde să depăşească modelul consacrat în perioada postbelică, în care
subiectul acţiunii îl reprezentau exclusiv forţele de intervenţie rapidă şi cele speciale. Astăzi,
scopul intervenţiei militare este mult mai complex, la fel ca şi misiunile generale ale forţelor
ce declanşează acţiunea. Misiunile anterioare, consacrate, ale forţelor de intervenţie rapidă şi
a forţelor speciale erau de o amploare mai mică şi vizau de regulă eliberarea de ostatici,
evacuarea unor cercetători dintr-un spaţiu conflictual, ocuparea prin surprindere a unor
obiective politice, militare şi economice importante sau distrugerea acestora, înfiltrarea şi
pregătirea clandestină a unor forţe paramilitare pe teritoriul statului ameninţat sau lichidarea
unor grupări de gherilă.
Astăzi, determinările de natură politică, economică şi socială sunt mult mai profunde şi,
prin urmare, intervenţia militară poate cuprinde acţiuni de natură multiplă pentru a bloca
riposta de orice fel a adversarului prin învingerea voinţei de rezistenţă, inclusiv militară, a
statului vizat, acţiuni specifice pentru intervenţie, acţiuni de luptă armată, acţiuni de control a
instituţiilor sociale de influenţare psihologică a populaţiei şi acţiuni de reorganizare post-
conflict a activităţii statului vizat.
Această nouă dimensiune a intervenţiei militare, mult mai complexă, argumentează
analiza acelor specialişti militari ce atribuie intervenţiei militare denumirea de război mic sau
război limitat.
Orice scenariu al acestui tip de conflict armat, vizează cu precădere eliminarea cauzelor
ce au generat intervenţia, este clar că reactivarea acestora constituie o nouă sursă de conflict
armat. Desfăşurarea intervenţiei militare poate fi prefaţată de acţiuni disimulate de diminuare
a capacităţii de rezistenţă a statului vizat de intervenţie sau poate fi declanşată direct cu
acţiuni de luptă, atunci când există un decalaj mare de potenţial militar între părţile adverse.
În ambele cazuri, modelul intervenţiei militare în viitor va fi conturat pe următoarele
caracteristici: 1
- relatii politico-diplomatice conflictuale grav deteriorate între părţi;
- părţile implicate pot fi: state contra stat, coaliţie de state contra stat;
- violenţa acţională medie spre ridicată;
- spatiul de desfăşurare limitat la teritoriul statului agresat, eventual şi al statelor
limitrofe ce găzduiesc baze militare implicate în intervenţie;
- tipul specific de acţiune - armată contra unei armate sau armată contra unei armate
sprijinite de formaţiuni paramilitare;
- nivelul luptei armate va fi dat de scopul general al intervenţiei şi de capacitatea de
ripostă a statului agresat, preponderente vor fi acţiunile de lupta la nivel tactic şi operativ;
- sistemele strategice ale părtilor disproporţionate în defavoarea statului agresat;
- pierderi colaterale cât mai reduse, ca urmare a preciziei loviturilor;
-escaladarea confruntării ca urmare a angrenării în conflict a altor state, va fi atent
controlată.
1
Adrian Stroea, Interveţia militară ca tip preponderent de conflict armat interstate, în Revista Forţe1or
Terestre nr.3/2003, p. 83-84.
~ 379 ~
Analiza intervenţiilor militare a arătat, că acestea, nu au constituit soluţia optimă şi de
durată pentru cauzele politico-sociale şi economice care le-au generat. Motiv pentru care este
de dorit ca soluţiile pentru stările conflictuale interstate să fie în principiu nonmilitare, iar
intervenţia militară să nu se transforme în practică uzuală a politicilor de gestionare a
conflictelor.
Bibliografie:
Giurcă, Ion, Intervenţia militară ca tip de conflict armat Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, Bucureşti, 2003.
Mureşan, Mircea; Stăncilă, Lucian, Tendinţe în evoluţia teoriei şi practici războiului
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006.
Pavel, Gheorghe, Tendinţe şi orientări privind întrebuinţarea forţelor speciale la
începutul secolului XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2006.
Stăncilă, Lucian; Gheorghe, Radu, Omnidirecţionalitate şi ritm pulsatoriu în
confruntările armate moderne Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2005.
Stroea, Adrian, Interveţia militară ca tip preponderent de conflict armat interstate, în
Revista Forţe1or Terestre nr.3/2003.
Toffler, Alvin şi Heidi, Război şi anti-război – supravieţuirea în zorii secolului XXI,
Editura Antet, Bucureşti, 1998.
Toffler, Aivin, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1996.
http://buletinul.unap.ro.
http://www.nato.int.
http://www.un.org.
~ 380 ~
AGENȚII EUROPENE DE APLICARE A LEGII, IMPLICATE ÎN
LUPTA INFRACȚIONALITĂȚII ECONOMICO-FINANCIARE
TRANSFRONTALIERĂ
EUROPEAN LAW ENFORCEMENT AGENCIES, INVOLVED

IN FIGHTING CROSS-BORDER ECONOMIC AND FINANCIAL CRIME
Drd. DICĂ Alexandru

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”
Şcoala Doctorală OPSN
dicăalexandru@gmail.com
Abstract:
Crime as a social phenomenon must be considered in the context of the economic,
political, social, spiritual, legal and company-specific demographic data in a specific period.
Physiognomy and the whole general condition is given to a company called crime of this
barometer, indicating the degree of social health of communities, economic imbalances,
political, spiritual and legal; it is the scale "Richter" which measures the magnitude of the
evil of society expressed in corruption, violence, immorality, fraud, etc., all expression of
crises occurring in complex social reality in which we live.
Crime economic and financial represents in Romania a field insufficiently investigated,
researched and studied, however much less than criminality domestic affecting immediate
interests and values of human rights and human communities (life, health, private property,
public order and peace, environment, etc.).
Particularly harmful phenomenon, paradoxical and reprehensible, tax fraud has been
and is an unwelcome presence, with different incidence directions of evolution and, in any
country, regardless of size, level of development, mechanisms of government or political
system. As economic globalization progresses and financial flows increase, tax evasion and
variant aggravated tax fraud known strong diversification into manifestations and content,
and with the expansion and strengthening integration phenomena they internationalize and
menus - most often - in cross-border structures.
Tax systems should be based on the principle of tax equity, to achieve equality for all
taxpayers before tax.
Whatever their form, tax fraud, the consequences they produce on budget revenue and
business environment, represent a major hurdle in the fulfillment of this principle.
Rezumat:
Criminalitatea, ca fenomen social, trebuie analizată în contextul realităţilor economice,
politice, sociale, spirituale, demografice şi juridice specifice unei societăţi date, într-o perioadă
determinată.
Fizionomia şi întreaga stare generală a unei societăţi este dată de acest barometru
numit criminalitate, care indică gradul de sănătate socială a comunităţilor, dezechilibrele
economice, politice, spirituale şi juridice; ea este scara „Richter” care măsoară
magnitudinea răului din societate exprimat în corupţie, violenţă, imoralitate, fraudă, etc.,
~ 381 ~
toate expresie a crizelor petrecute în realitatea socială complexă în care trăim.
Criminalitatea economico-financiară reprezintă şi în România un domeniu insuficient
investigat, cercetat şi studiat, oricum mult mai puţin decât criminalitatea domestică, care
afectează interesele imediate şi valorile fundamentale ale omului şi comunităţilor umane
(viaţa, sănătatea, proprietatea privată, ordinea şi liniştea publică, mediul înconjurător, etc).
Fenomen deosebit de nociv, paradoxal şi reprobabil, frauda fiscală a fost şi este o
prezenţă nedorită, cu direcţii de evoluţie şi incidenţe diferite, în orice ţară, indiferent de
mărime, nivel de dezvoltare, mecanisme de guvernare sau sistem politic. Pe măsură ce
globalizarea economică progresează iar fluxurile financiare se amplifică, evaziunea fiscală şi
varianta sa agravantă frauda fiscală cunosc o puternică diversificare în forme de manifestare
şi conţinut, iar pe măsura extinderii şi consolidării fenomenului de integrare acestea se
internaţionalizează şi se derulează - de cele mai multe ori - în structuri transfrontaliere.
Sistemele fiscale trebuie să se bazeze pe respectarea principiului echităţii fiscale, în
vederea asigurării egalităţii tuturor contribuabililor în faţa impozitului.
Indiferent de formă, frauda fiscală, prin consecinţele pe care le produce asupra
veniturilor bugetare şi a mediului de afaceri, reprezintă un obstacol important în respectarea
acestui principiu.
Keywords: economic and financial crime, financing of terrorism, police, criminal

investigation bodies, international cooperation.
Cuvinte cheie: criminalitate economico-financiară, finanţarea terorismului, poliţie,

organe de cercetare penală, cooperare internaţională.
Criminalitatea economico-financiară se referă la o gamă largă de infracţiuni, inclusiv

evaziunea fiscală, frauda fiscală, spălare banilor, corupţie, finanţarea terorismului.
Mai multe agenţii guvernamentale diferite pot fi implicate în diferite etape de combaterea
infracţiunilor economico-financiare. Aceste etape includ prevenirea, detectarea, investigarea şi
urmărirea penală a acestor infracţiuni, precum şi recuperarea pagubelor în urma săvârşirii
infracţiunii.
Mai multe agenţii care pot fi implicate în aceste etape diferite includ forţele de poliţie şi
organele de urmărire penală, care au un rol vizibil în aplicarea legii. Acestea includ, de asemenea,
agenţii, cum ar fi administraţiile fiscale şi organismele de supraveghere financiară, care au acces
la informaţii semnificative cu privire la persoane fizice, corporaţii şi tranzacţii financiare.
Nu există o abordare unică a modului în care ţările Uniunii Europene şi nu numai prevăd
aceste agenţii, structura şi competenţele acestora diferă între ele. Activităţile care ţin de
responsabilitatea unei anumite agenţii în o ţară poate fi responsabilitatea unei agenţii diferite
într-o a doua ţară. În mod similar, unele ţări pot înfiinţa agenţii independente pentru a
desfăşura activităţi care în alte ţări sunt responsabilitatea unui corp mai mare.
Înţelegerea acestor diferenţe este importantă în aprecierea implicaţiilor între diferite ţări
„asemănări şi deosebiri „ aranjamente tip inter-agenţii de cooperare.
De exemplu, dacă responsabilitatea pentru investigarea fraudei fiscale revine
administraţiei fiscale sau mai degrabă poliţie aceasta va influenţa în mod direct aranjamentele
de cooperare necesare pentru a facilita aceste investigaţii. În termeni generali, există o serie
de agenţii cheie de lupta împotriva criminalităţii economico-financiare
~ 382 ~
Forţa de poliţie este de obicei agenţia primară într-o ţară cu responsabilitate, punerea în
aplicare a legii penale, protejarea proprietăţii şi pentru a preveni tulburările de ori ce fel în
materie civilă.
Din cauza naturi de specialitate a diferitelor categorii de infracţiuni financiare, unele
forţe de poliţie au înfiinţat echipe specifice pentru a face faţă cu acest tip de abatere. Alte tari
pot avea mai multe forţe de poliţie distincte, responsabile pentru diferite tipuri de activităţi
infracţionale.
Instrumentele de finanţare legate de combatere a spălării banilor şi anti-terorism sunt
tratate multilateral
Există o serie de tratate multilaterale, care prevăd cooperarea internaţională împotriva
spălării banilor şi finanţării terorismului. Printre acestea se numără pentru de exemplu,
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate (Convenţia de
la Palermo), care prevede o serie de măsuri care se aplică pentru prevenirea, investigarea şi
urmărirea penală a anumitor infracţiuni (inclusiv spălarea veniturile din cadrul infracţiunilor)
şi a infracţiunilor grave, care sunt de natură , transfrontalieră şi implică un grup criminal
organizat.
În plus, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Traficul ilicite de stupefiante şi substanţe
psihotrope (Convenţia de la Viena) se referă la un număr de forme de cooperare
internaţională, inclusiv confiscarea, extrădarea şi asistenţă judiciară reciprocă. Alte
instrumente relevante în acest domeniu includ Convenţia de privind spălarea, descoperirea,
sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii din (Convenţia de la Strasbourg) şi
Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea
veniturilor provenite din activitatea infracţionale şi finanţarea terorismului.
În unele cazuri cooperarea internaţională în scopul combaterii banilor spălării se acordă
pe baza unui memorandum de înţelegere între autorităţile competente implicate. Modelul
Memorandumul de înţelegere lansat de Grupul Egmont oferă o bază pentru a construi un
astfel de tip de memorandumuri. Acesta conţine reguli de bază cu privire la schimbul de
informaţii în scopul facilitării investigaţiei şi urmărirea penală a persoanelor suspectate de
spălare a banilor şi a activităţii infracţionale legate de spălare de bani. Trebuie remarcat faptul
că acest model nu este obligatoriu, dar reflectă fidel regulile care guvernează schimbul de
informaţii în cadrul Grupului Egmont .
În cadrul Uniunii Europene, există o serie de directive şi regulamente care prevăd
cooperarea internaţională în domeniul prevenirii şi combaterii spălării banilor. Cel mai
recentă directivă privind spălarea banilor, de abrogare a Directivei precedente 91/308 / CEE,
este Directiva 2005/60 / CE privind utilizarea sistemului financiar în scopul spălării banilor șş
finanţării terorismului, de asemenea, cunoscut sub numele de a treia Anti-Money Directiva
privind spălarea (treia directivă CSB). datează din 2005 şi se aplică instituţiile de credit,
precum şi a unor persoane juridice şi fizice ce lucrează în sectorul financiar. În conformitate
cu prezenta directivă, aceste entităţi şi persoane trebuiesc să aplice clientului due diligence
,luând în considerare riscul de spălare a banilor şi a finanţări terorismului. Directiva prevede,
de asemenea, că autorităţile naţionale îşi i-au măsuri pentru a face faţă rapoartelor privind
tranzacţiile suspecte . Un alt instrument relevant al UE, care se concentrează pe cooperarea
internaţională este Decizia Consiliului din 17 octombrie 2000 (2000/642 / JAI) privind
acordurile de cooperare între unităţile de informaţii financiare ale statelor membre în ceea ce
priveşte schimbul de informaţii. Prezenta decizie a Consiliului constituit, de asemenea, baza
~ 383 ~
pentru crearea unui canal de informaţii protejat pentru schimbul de informaţii între ţările
Uniunii Europene.
Cooperarea internaţională în combaterea spălării banilor şi combaterea finanţării
terorismului se bazează adesea pe legislaţia internă. O serie de instituţii internaţionale au ca
activitate întreprinsă pentru a sprijini statele şi în pregătirea sau modernizarea unor structuri
cu atribuţii în domeniu.
Cadrul legislativ în conformitate cu standardele internaţionale şi cele mai bune practici
de punerea în aplicare a măsurilor de combatere a spălării banilor este în permanenţă un efort
comun al Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) şi a Fondului
Monetar Internaţional (FMI) ce a condus la emiterea modelului privind spălarea banilor şi
finanţarea terorismului în 2005, înlocuind legea iniţială care a fost emis de UNODC în 1999.
Acest model a actualizat legislaţia, care se bazează în mare măsură pe instrumentele
internaţionale relevante în ceea ce priveşte combaterea spălării banilor şi finanţării
terorismului şi încorporează recomandări, care este un instrument conceput pentru a facilita
redactarea special adaptate prevederi legislative de către ţările care intenţionează să adopte o
lege împotriva spălării banilor şi finanţarea terorismului sau de a actualiza legislaţia în aceste
domenii.
De asemenea, ea propune, dispoziţii opţionale inovatoare menite să sporească eficienţa
acestora structuri şi oferă statelor mecanisme juridice corespunzătoare pentru a se angaja în
cooperare internaţionala.
Sfârşitul mileniului trecut a fost marcat la nivel mondial de importante transformări geo-
politice, care au accelerat fenomenul globalizării economice favorizat în egală măsură şi de
fuziunea pieţelor financiar naţionale.
De asemenea, trecerea la societatea informatizată, printr-o expansiune fără precedent a
sistemelor informatice, a constituit o altă premisă, care a favorizat circulaţia capitalurilor,
practic nemaiexistând limite geografice, astfel că orice operator poate obţine informaţii
referitoare la cotaţiile valutare sau fluctuaţiile preţurilor pe marile pieţe de capital, putând
comanda prin intermediul reţelelor informatice orice operaţii şi tranzacţii, din diverse zone
ale lumii.
Principalul efect al globalizării economice, este acela al circulaţiei extrem de rapide a
capitalurilor prin întreg mapamondul, producând o adevărată dematerializare a banilor , cu
toate că monedele şi banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacţii monetare
implică transferurile electronice, reţeaua informatică mondială putând fi folosită atât pentru
efectuarea unor tranzacţii financiare tradiţionale, însă ultrarapide şi extrem de greu de
urmărit, cât şi mai ales, pentru introducerea conceptului de „bani electronici”. Pe calea unui
protocol complex implementat în reţeaua de calculatoare, banii obişnuiţi sunt transformaţi în
monedă virtuală , tranzacţiile încheiate ulterior fiind imposibil de urmărit, asigurându-se un
caracter anonim absolut – este vorba aici despre un viitor extrem de apropiat, în
AMSTERDAM fiind deja înfiinţată o societate comercială numită „DIGICASH”, care a
introdus sistemul de plată cu bani virtuali pentru clienţii săi .
Cea mai eficientă soluţie în problema spălării banilor pe plan internaţional este în primul
rând cooperarea internaţională şi sisteme de control şi reglementări unitare în cadrul fiecărei
ţări. Spălarea internaţională a banilor se bazează pe exploatarea, prin operatori financiari
subtili, a diferenţelor dintre reglementările financiare şi bancare ale ţărilor de pe întreg globul.
În opinia noastră, spălarea internaţională a banilor are efecte nocive considerabile asupra
~ 384 ~
economiei mondiale prin: deteriorarea operaţiunilor eficiente ale economiilor naţionale,
coruperea lentă a pieţei financiare şi reducerea încrederii publice în sistemul financiar
internaţional, mărind riscurile şi stabilitatea sistemului, ce duc toate, în final, la reducerea
ritmului de creştere economică mondială.
Pentru contracararea fenomenului, la nivel internaţional, au fost adoptate o serie de
reglementări în materie:
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope, adoptată la 20 decembrie 1988 la Viena, prin care se stipulează necesitatea
confiscării bunurilor obţinute în urma unor infracţiuni, extrădarea autorilor infracţiunilor
legate de traficul de stupefiante, asistenţă juridică acordată reciproc de către ţările implicate,
intensificarea formelor de cooperare între state;
Convenţia Consiliului Europei nr. 141 privind spălarea, cercetarea, sechestrarea
şi confiscarea veniturilor obţinute din infracţiuni – Strasbourg 8 Noiembrie 1990 . Cele mai
importante prevederi: Infractiunea de spălare a banilor este comisa şi dacă infracţiunea
predicat se realizează în străinătate;
a) Spălarea banilor din culpa (nu este o prevedere obligatorie);
b) Intarirea confiscarii şi a măsurilor asiguratorii;
c) Cooperarea judiciară şi asistenta tehnica.
Direcţiva Consiliului Europei 91/308/CEE din 10 iunie 1991 pentru prevenirea
folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor – Brussels, - amendata de Direcţiva nr.
2001/97 CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 2 decembrie 2001,
care modifică Direcţiva Consiliului Comunitatii Europene cu privire la folosirea sistemului
financiar în scopul spălării banilor nr. 91/308/EEC, adoptata la Luxemburg la 10 iunie 1991.
Această direcţivă reprezintă sursa de inspiraţie pentru legile de combatere a spălării
banilor, care au fost adoptate de aproape toate statele, indiferent ca sunt membre ale
Comunitatii Europene sau se afla în proceduri de aderare;
Direcţiva Parlamentului şi a Consiliului European cu privire la prevenirea utilizării
sistemului financiar în scopul spălării banilor şi al finanţării activităţilor teroriste, adoptată la
9 august 2005;
Decizia-cadru 2003/577/JAI din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea
Europeană a ordinelor de înghețare a bunurilor sau a probelor;
Decizia-cadru 2005/212/JAI din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor,
a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infractiunea, care se referă la anumite
aspecte ale cooperării judiciare în materie penală în domeniul înghețării şi confiscării
produselor, a instrumentelor şi a altor bunuri având legătură cu infracţiunile.
Este necesar să se stabilească o cooperare strânsă între autorităţile competente din statele
membre implicate în identificarea produselor ilicite şi a altor bunuri care ar putea face
obiectul unei confiscări şi să se ia măsuri care să permită comunicarea directă între aceste
autorităţi.
În acest scop, în statele membre ar trebui să funcţioneze oficii de recuperare a creanțelor cu
competenţe în aceste domenii, între care să se asigure efectuarea unui schimb rapid de informații.
Agenţii internaţionale de acţiune financiară privind combaterea spălării banilor

Grupul EGMOND (prima intalnire a grupului în anul 1955 la palatul EGMOND –
Aremberg din Bruxelles la care au participat 24 de state şi 8 organizaţii internaţionale).
~ 385 ~
În prezent grupul EGMOND numără 48 membri iar scopul sau este cooperarea
internaţionala între agenţiile naţionale specializate în lupta internaţionala împotriva spălării
banilor. Între membrii acestui grupu au loc schimb de informaţii financiare legate de spălarea
banilor, ce au la bază memorandum-uri de înţelegere bi sau multilaterale.
Conceptul UIF a crescut de-a lungul anilor şi acum este o componentă importantă de
abordare a comunităţii internaţionale de lupta împotriva spălării banilor şi finanţării
terorismului. Pentru a îndeplini standardele de membru Egmont o UIF trebuie să fie o entitate
centralizată într-o soicetate sau cu capacitatea de a detecta activităţii infracţionale financiare
în vederea combaterii crimelor financiare, inclusiv de finanţare a terorismului şi spălării
banilor. Încă de la lansarea să în 1995, Grupul Egmont a crescut în mod dramatic de la 14 de
unităţi la un număr recunoscut de 116 UIF. Grupul Egmont evoluează spre o structură de
unităţi independente care lucrează îndeaproape împreună, pentru a întări rezistenţa economică
şi combaterea spalării banilor şi a terorismului financiar.
Grupul Egmont este o reţea internaţională menită să îmbunătăţească interacţiunea cu UIF
în domeniul schimbului de informaţii şi coordonarea lor. Egmont Secure Web, este sistemul
de internet ce permite membrilor să comunice unul cu celălalt, prin intermediul e-mail
securizat, solicitând schimbul de informaţii pe caz, precum analiza cu privire la evaluarea,
tipologii, instrumente analitice şi evoluţiile tehnologice.
Egmont are şapte membri permanenţi şi şapte reprezentanţi regionali, printre cei şapte
membri permanenţi se numără preşedintele fiecaruia din cele cinci grupuri de lucru, UIF care
găzduieşte ESW (FinCEN) şi Egmont Secretar executiv. Reprezentarea regională se bazează
pe grupări continentale şi include un reprezentant din Asia, două din Europa, două din cele
două Americi, unul din Africa şi unul din Oceania. Operaţional, grupurile de lucru sunt
concepute pentru a promova cooperarea crescută între diviziile operaţionale membre ale UIF,
care să coordoneze realizarea de studii şi tipologii, utilizarea datelor colectate de către UIF pe
o varietate de subiecte utile în aplicarea legii. Totodată grupul de lucru promovează
colaborarea şi schimbul de informaţii pe probleme de IT, între membri Egmont, în special în
căutarea de a spori eficienţa în alocarea de resurse şi de asistenţă tehnică în ceea ce priveşte
sistemele IT. Secretariatul de birou al grupului EGMOND susţine Comitetul la toate
grupurile de lucru şi este situat în Toronto, Canada. Comitetul, grupurile de lucru şi
Secretariatul se reunesc de trei ori pe an, inclusiv la sesiunea anuală plenară.
Financial Action Task Force privind spălarea banilor (FATF) este un organism inter-
guvernamental al căror scop este dezvoltarea şi promovarea politicilor de combatere a spălării
banilor - prelucrarea produselor infracţiunii, în scopul de a ascunde originea lor ilegale.
Aceste politici scopul de a preveni acestor produse de a fi utilizate în viitoarele activităţi
criminale şi de la care afectează activităţile economice legitime.
FATF în prezent constă din 29 de ţări, şi două organizaţii internaţionale. Apartenenţa să
include ţările financiare majore centrul Europei, America de Nord şi America de Sud, şi Asia.
Acesta este un multi-organism disciplinar - după cum este esenţială în relaţiile cu spălare de
bani - care să reunească de elaborare a politicii de putere al juridice, financiare şi de experţi
de aplicare a legii.
Acest lucru trebuie să acopere toate aspectele relevante ale luptei împotriva spălării
banilor se reflectă în domeniul de aplicare a recomandărilor patruzeci FATF - măsurile pe
care Task Force au convenit să pună în aplicare şi care toate ţările sunt încurajate să adopte.
Recomandările au fost iniţial elaborate în 1990. În 1996 Patruzeci de recomandări au fost
~ 386 ~
revizuite pentru a lua în considerare experienţa acumulată în ultimii şase ani, şi pentru a
reflecta modificările care au survenit în problema spălării banilor.
Aceste Patruzeci de recomandări stabilesc cadrul de bază pentru eforturile de combatere
a spălării banilor şi sunt concepute pentru a fi de aplicare universale. Acestea acoperă
sistemul de justiţie penală şi aplicarea legii; sistemului financiar şi a regulamentului său,
precum şi cooperarea internaţională.
Acesta a fost recunoscut de la început a FATF care ţările au diversele sisteme juridice şi
financiare şi astfel toate nu pot lua măsuri identice. Recomandările sunt, prin urmare, de
principii de acţiune în acest domeniu, pentru ţările în curs să pună în aplicare în funcţie de
anumite împrejurări şi cadre constituţionale care va permite ţărilor o anumită flexibilitate,
mai degrabă decât de prescriere fiecare detaliu. Măsuri nu sunt deosebit de complexe sau
dificile, cu condiţia să existe voinţa politică de a acţiona. Şi nici nu compromit libertatea de a
se angaja în tranzacţii legitim sau ameninţă dezvoltarea economică.
FATF ţări sunt în mod clar angajamentul de a accepta disciplina de a fi supus
supravegherii multilaterale şi de evaluare colegială. Toate ţările membre au punerea lor în
aplicare a recomandărilor Patruzeci monitorizate printr-o abordare în două direcţii: una de
sine anual exerciţiu de evaluare şi mai detaliată a procesului de evaluare reciprocă în care
fiecare ţară membră este supusă unui examen pe site-ul. În plus, FATF efectuează trans-
comentarii ţara de măsurile luate pentru a pune în aplicare recomandările special.
Aceste măsuri sunt esenţiale pentru crearea unui sistem eficient de-cadru de spălare de
bani.
În perioada 1990 - 1995, FATF, de asemenea, elaborat Note interpretative diferite care
sunt destinate să clarifice aplicarea unor recomandări specifice. Unele dintre aceste Note
interpretative au fost actualizate în analizei efectuate pentru a reflecta schimbările în
recomandări. FATF a adoptat o nouă notă interpretativă la Recomandarea 15 la 2 iulie 1999.
Grupul de Actiune Financiara Internaţionala în domeniul spălării banilor (GAFI)
este un organism interguvernamental ce dezvolta şi promoveaza politici de combatere a
spălării banilor; în mod curent este alcatuit din 26 tări (tari insemnate din punct de vedere
financiar din Europa, America de Nord şi Asia) şi 2 organisme internaţionale;
În urma întâlnirii a “Grupului celor 7”din data de 14 iulie 1989, de la Paris, ţările
participante au hotărât înfiinţarea unui organism interguvernamental al cărui scop este
dezvoltarea şi promovarea politicilor de combatere a spălării banilor denumit Grupul de
acţiune financiară . În prezent grupul este alcătuit din 26 state, cele mai dezvoltate, din
Europa, Asia şi America iar la activităţile sale curente participă şi reprezentanţi ai Fondului
Monetar Internaţional, Băncii Mondiale, Organizaţia Mondială a Vămilor, Oficiul Naţiunilor
Unite pentru controlul drogurilor şi prevenirea crimelor.
Una din primele acţiuni ale grupului a fost elaborarea unui ghid cuprinzând 40 de
recomandări pentru combaterea eficientă a operaţiunilor de spălare a banilor. Ghidul este
alcătuit din patru capitole:
• cadrul general al recomandărilor;
• rolul sistemelor juridice naţionale în combaterea spălării banilor ;
• rolul sistemului financiar în combaterea spălării banilor;
• întărirea colaborării internaţionale.
Acest ghid are un pronunţat caracter juridic şi urmăreşte adaptarea de către toatele statele
e unei legislaţii eficiente, bazată pe principii comune, pentru combaterea spălării banilor. De
~ 387 ~
asemenea ghidul acordă o mare importanţă problemei colaborării internaţionale pentru
identificarea şi pedepsirea “spălătorilor”de bani.
Adoptarea acestor recomandări de către acest grup, care exprimă în principal voinţa celor
mai importante economii mondiale şi mai ales faptul că anual statele membre dezbat o serie
de probleme întâmpinate, elaborând studii ce cuprind evoluţia fenomenului de spălare a
banilor şi propunând soluţii pentru combaterea acestui fenomen, este din punct de vedere
organizatoric un cadru eficient.
Problema importantă presupune depăşirea divergenţelor de ordin legislativ, procedural şi de
practică profesională precum şi simplificarea procedurilor de colaborare internaţională pentru
organizarea la nivel internaţional a unui cadru viabil de colaborare împotriva spălării banilor.
La nici un an de la constituire, în 1990, GAFI a prezentat un raport cu concluzii, ca
urmare a organizării mai multor întâlniri la care au participat 130 de specialişti. Raportul a
cuprins trei capitole, debutând cu unele estimări ale profiturilor rezultate din traficul de
droguri, spălate anual în S.U.A. şi Europa 102 (85 miliarde de dolari) şi continuând cu
prezentarea unei situaţii de ansamblu asupra programelor existente, referitoare la combaterea
spălării banilor, respectiv: Programul stabilit cu ocazia Convenţiei de la Viena, din 1988, şi
Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel cu privire la Regulamentul Bancar şi
Practicile de Supraveghere, din 1988.
Acesta din urmă constituie o directivă formulată de controlorii bancari din ţările
„Grupului celor 10” (S.U.A., Marea Britanie, Belgia, Canada, Franţa, Italia, Japonia, Olanda,
Suedia, Elveţia) şi Luxemburg.
Directiva impune instituţiilor financiare să încheie acorduri în scopul prevenirii
implicării lor în procesul de spălare a banilor murdari.
Băncile trebuie să ceară clienţilor să-şi prezinte identitatea reală şi să întreprindă măsuri
de verificare în acest sens. Toate băncile trebuie să-şi intensifice cooperarea cu
departamentele de justiţie criminală. Ţările membre GAFI şi-au adaptat legislaţia pentru a
obliga băncile să respecte Principiile de la Basel în ceea ce priveşte combaterea operaţiunilor
de spălare a banilor murdari.
Totodată în data de 29 octombrie 2001 GAFI a susţinut în sesiune speciala la
Washington extinderea mandatului la lupta împotriva finanţării terorismului. Astfel Grupul a
adoptat 8 Recomandări în vederea stopării organizaţiilor teroriste în obţinerea şi transferul
fondurilor pentru activităţile lor criminale.
Sintetizând recomandările GAFI, putem concluziona că, acestea reprezintă noile
standarde internaţionale de lupta împotriva terorismului.
Astfel acordul asupra Recomandărilor Speciale obliga membri GAFI la:
1. Luarea imediata de pasi pentru ratificarea şi implementarea instrumentelor ONU;
2. Incriminarea finanţării terorismului, a actelor şi organizaţiilor teroriste.
3. Blocarea şi confiscarea activelor teroriste;
4. Raportarea tranzacţiilor suspecte având legatură cu terorismul;
5. Furnizarea de asistenţa extinsa posibila autoritaţilor de aplicare a legii şi de
reglementare din alte ţări pentru investigarea finanţării terorismului.
6. Impunerea cerinţelor de combatere a spălării banilor către sistemele de transmitere
rapida a banilor.
7. Intărirea măsurilor de identificare a clientului la transferurile prin swift interne şi
internaţionale.
~ 388 ~
8. Asigurarea ca entitaţile, în special, organizaţiile non-profit, nu pot fi utilizate în
scopul finanţării terorismului.
Este de menţionat faptul că, GAFI a extins invitaţia lumii întregi să ia parte la acest
proces în aceleaşi condiţii cu membrii GAFI, subliniind importanţa cooperarii „globale” în
acest domeniu.
De asemenea la data de 22 Octombrie, 2004 GAFI a adoptat o recomandare suplimentara
“Recomandarea Specială IX”, privind transportul de numerar prin curieri.
O mare parte din cazurile de fraudă cu caracter internaţional reprezintă astfel un domeniu
în care cooperarea poliţienească este una primordială. Folosirea din ce în ce mai importantă a
informaticii în instituţiile bancare oferă noi posibilităţi criminalului internaţional. Există
numeroase forme de fraudă cu caracter internaţional., precum fraudele la nivelul
transferurilor bancare, „hold-up-ul informatic” internaţional (numărul escrocheriilor făcute
după acest model dublându-se în fiecare an) sau chiar frauda legată de cărţile de credit.
În mod specific asupra problemei fraudei la bugetul comunitar care reprezintă o formă
mai interesantă a criminalităţii cu caracter transnaţional.
Bibliografie:
Voicu Costică, Spălarea banilor murdari, Editura Silvi, Bucureşti, 1999;
Voicu Costică, Sandu Florin, Dascălu Ioan, Frauda în domeniul financiar-bancar şi al
pieţei de capital, Editura Trei, Bucureşti, 1998;
Voicu Adriana Camelia, Guiu Mioara-Ketty, Incidenţa legislaţiei comunitare asupra
legislaţiei penale române în domeniul afacerilor, Editura Sitech, Craiova, 2008;
Vintilescu Ghieorghe, Evaziunea fiscală, concept, forme de manifestare şi incriminare,
Ed.Fundaţia Valahia.Târgovişte, 1997;
Şaguna D. D., M. Tutungiu, Evaziunea fiscală (pe înţelesul tuturor), Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1995;
Ruggiero V., Criminalitatea economică şi financiară în Europa, Paris, 2002;
Boulescu Mircea, Controlul şi auditarea agenţilor economici, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2004.
~ 389 ~
COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ IMPLICATĂ ÎN
PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII
ECONOMICO-FINANCIARE DIN PERSPECTIVA
GLOBALIZĂRII
INTERNATIONAL COOPERATION IN PREVENTING

AND COMBATING CRIME INVOLVING ECONOMIC
AND FINANCIAL GLOBALIZATION PERSPECTIVE
Drd. DICĂ Alexandru

dicăalexandru@gmail.com
Abstract:
Border organized crime is perhaps the most powerful contemporary threat to the
security of world states and transnational illicit networks can not be dissolved without
conjugation unit measures from all state bodies specialized in anti-crime offensive.
Any attempt to research a phenomenon as complex and dynamic as that of crime is likely
to add to the long list of pages written on the subject, if not start by defining terms and
concepts that operate in most systems legal.
Crime as a social phenomenon means all the criminal actions incriminated in criminal
laws and special laws covering criminal provisions, occurring in a society in a certain time
Cross-border crime is an important part of what specialists call ,, organized crime.
'Concerns to define it and explain justified by knowing the dimensions and implications of
this phenomenon in society and, in this way, to determine the most effective actions and
measures to prevention and counteraction, both on the legislative and judicial. as a social
scourge, the phenomenon is perceived differently in terms of structures, goals and ways in
which it manifests itself.
Specialists define transnational organized crime as all actions of criminal groups,
structured idea conspirators accomplishment illegal actions aimed, obtaining illicit profits at
high levels. The secrecy and well organized the actions of those who are part of organized
crime is imposed increasingly more collective perception, it is perceived as a cancer
insidious, capable of threatening the integrity of States to bring serious damage to the
economy and the negative influence psychosocial and political spheres.
The phenomenon of crime has a national dimension (ie the amount of crime occurring in
a State and does not involve issues of cooperation transnational criminal) and a
transnational dimension (ie the amount of crimes that are committed and consumed by the
cooperation of criminals acting in several states)
Rezumat:
Crima organizată transfrontalieră reprezintă poate cea mai puternică ameninţare
contemporană la adresa securităţii statelor lumii, iar reţelele ilicite transnaţionale nu pot fi
~ 390 ~
dizolvate fără conjugarea unor măsuri unitare din partea tuturor organismelor statale
specializate în ofensiva antiinfracţională.
Orice încercare de cercetare ştiinţifică a unui fenomen atât de complex şi dinamic cum
este acela al criminalităţii riscă să se adauge la lunga listă a paginilor scrise pe această
temă, dacă nu porneşte de la definirea termenilor şi conceptelor cu care se operează în
marea majoritate a sistemelor juridice.
Criminalitatea ca fenomen social desemnează ansamblul faptelor de natură penală,
incriminate în legile penale şi în legile speciale cuprinzând dispoziţii penale, care se produc
într-o societate, într-un anumit interval de timp
Criminalitatea transfrontalieră este o componentă importantă a ceea ce specialiştii
numesc ,,crima organizată". Preocupările pentru a o defini şi explica sunt justificate prin
cunoaşterea dimensiunilor şi implicaţiilor acestui fenomen în societate şi, pe această cale, de
a stabili acţiunile şi măsurile cele mai eficiente de prevenire si contracarare, atât pe plan
legislativ, cât si judiciar. Ca flagel social, fenomenul este perceput diferenţiat în privinţa
structurilor, scopurilor şi modalităţilor prin care se manifestă.
Specialiştii definesc crima organizată transfrontalieră ca ansamblul acţiunilor
întreprinse de grupuri de infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor acţiuni ilegale
conspirate, având drept scop, obţinerea de profituri ilicite la cote ridicate. Caracterul secret
şi bine organizat al acţiunilor întreprinse de cei care fac parte din crima organizată se
impune din ce în ce mai mult în percepţia colectivă, aceasta fiind percepută ca un cancer
perfid, capabil de a ameninţa integritatea statelor, de a aduce daune considerabile economiei
şi de a influenţa negativ sferele psihosocialului şi politicului.
Fenomenul criminalităţii are o dimensiune naţională (respectiv suma infracţiunilor ce se
produc pe teritoriul unui stat şi nu comportă aspecte de cooperare infracţională
transnaţională) şi o dimensiune transnaţională (respectiv suma infracţiunilor care se comit şi
se consumă prin cooperarea dintre infractorii care acţionează pe teritoriul mai multor state).
Keywords: globalization, cross-border crime, organized crime, money laundering.
Cuvinte cheie: globalizare, criminalitate transfrontalieră, crima organizată, spălarea banilor.
Statutul de ţară membră a Uniunii Europene implică automat obligaţia de a contribui la

dezvoltarea spaţiului de securitate şi de justiţie. Având în vedere evenimentele recente din
unele state membre, care impun o reacţie fermă şi neîntârziată a autorităţilor române şi în
domeniul cooperării judiciare în materie penală al Uniunii Europene, a fost creată de
necesitatea întăririi mecanismului instituţional al României pentru a răspunde eficient noilor
provocări ale criminalităţii fără frontiere. Profesorul Costică Voicu, specialist în domeniu
defineşte „spălarea banilor ca fiind infracţiunea ce conţine sumele de bani sau orice alte
valori patrimoniale dobândite de una sau mai multe persoane în urma comiterii cu intenţie
sau participării la comiterea unei infracţiuni incriminate de lege, având drept scop şi rezultat
obţinerea unor bunuri şi valori ilicite”.
Sintagma „spălarea banilor” este folosită în Directiva Consiliului Uniunii Europene nr.
921/308/EEC cu privire la prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor
adoptată la Luxemburg la 10 iunie 1991 , care defineşte fenomenul ca fiind acţiunea săvârşită
cu intenţie, în una din următoarele modalităţi: conversia sau transferul proprietăţii, ştiind că
~ 391 ~
acea proprietate rezultă dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o
asemenea activitate, în scopul anulării sau acoperirii originii ilicite a proprietăţii sau a sprijinirii
oricărei persoane implicate în săvârşirea unei asemenea activităţi pentru a o feri de consecinţele
legale ale acţiunii sale; anularea sau acoperirea adevăratei naturi, surse, localizări, mişcări,
drepturilor legate de acestea, posesiei proprietăţii, ştiind că o asemenea proprietate rezultă din
activitatea infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate; achiziţionarea,
posesia sau folosirea proprietăţii, ştiind că, la data primirii, o asemenea proprietate a rezultat
dintr-o activitate infracţională sau dintr-un act de participare la o asemenea activitate;
participarea, asocierea în vederea săvârşirii încercarea de a săvârşi, a ajuta, a facilita sau a
îndemna la săvârşirea unora din activităţile menţionate în paragrafele de mai sus.
Convenţia Consiliului Europei de la Strasbourg privind spălarea banilor, depistarea,
sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională din 08.11.1990
are ca scop principal facilitarea cooperării internaţionale în ceea ce priveşte sprijinul reciproc
pentru realizarea de anchete, cercetări, sechestrări şi confiscări de profituri provenind din
toate genurile de infracţiuni.
Confiscarea este definită drept o măsură ordonată de către oficialităţile abilitate ca
urmare a unui proces privitor la o infracţiune sau la mai multe infracţiuni, care are drept
consecinţă privarea de bunurile dobândite ilegal. Fiecare parte semnatară a Convenţiei trebuie
să incrimineze spălarea banilor, atunci când este intenţionat comisă, ca infracţiune conform
legislaţiei naţionale. Incriminarea spălării banilor ca urmare a neglijenţei este opţională.
Părţile la această convenţie au obligativitatea:
•de a adopta acele acte normative care dau posibilitatea folosirii tehnicilor speciale de
investigaţie;
•de a coopera unele cu altele la cel mai înalt grad pentru buna desfăşurare a
investigaţiilor şi procedurilor ce vizează confiscarea;
•de a da curs solicitărilor celorlalte părţi cu privire la confiscarea unor anumite părţi din
bunurile deţinute ce reprezintă mijloace sau rezultate financiare ilegale, precum şi a
profiturilor, prin solicitarea plăţii unei anumite sume de bani, corespunzător valorii acestora.
Statul solicitat trebuie să execute un ordin extern de confiscare sau să stabilească propriile
proceduri interne care să conducă la confiscarea solicitată. Secretul bancar nu poate fi invocat
drept un motiv al refuzului cooperării.
Grupul Egmont se implică în combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului prin :
• extinderea şi sistematizarea schimbului de informaţii financiare;
• încurajarea dezvoltării Unităţilor de Informaţii Financiare şi a cooperării dintre
acestea prin îmbunătăţirea aptitudinilor şi pregătirii personalului din aceste agenţii;
• dezvoltarea reţelei tehnice pentru schimbul de informaţii prin crearea unui sistem de
comunicare mai bun între Unităţile de Informaţii Financiare, punând în practică tehnologii
specifice (Reţeaua Securizată Egmont);
• sprijinirea unor forme de cooperare internaţională, regională şi bilaterală între
Unităţile de Informaţii Financiare;
• activităţi comune cu organizaţii internaţionale (GAFI , FMI, Banca Mondială, ONU ş.a.).
Organisme europene create în scopul cooperării poliţieneşti

La baza cooperării internaţionale a stat permanent principiul respectării independenţei şi
suveranităţii statelor şi implicit a dreptului lor intern, statuat în normele juridice elaborate. Un
~ 392 ~
element principal, care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării ulterioare a cooperării
internaţionale şi fără de care aceasta nu se putea concepe, l-a constituit încrederea reciprocă
într-un cadru instituţional bine reglementat .
EUROPOL este organizaţia Uniunii Europene care aplică legea comunitară pentru
combaterea criminalităţii. Obiectivul comun1 al statelor semnatare ale Convenţiei Europol
este de a îmbunătăţi eficienţa cooperării între autorităţile competente ale statelor membre
pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate internaţionale. Misiunea EUROPOL este
de a aduce o contribuţie importantă la aplicarea legii comunitare pentru combaterea crimei
organizate, punându-se accentul pe depistarea organizaţiilor criminale.
EUROJUST, înfiinţat prin decizia Consiliului din 28 februarie 2002, este organismul
european care are rolul de a intensifica cooperarea şi coordonarea judiciară între statele
membre prin adoptarea de măsuri structurale la nivelul Uniunii Europene pentru facilitarea
coordonării optimale a acţiunilor în investigarea şi punerea sub acuzare a suspecţilor pe
teritoriul statelor membre, respectând pe deplin drepturile şi libertăţile fundamentale.
EUROJUST este alcătuit din 27 de reprezentanţi naţionali (procurori sau judecători cu
experienţă), câte unul din fiecare stat membru.
Uniunea Europeană va trebui să manifeste deschiderea necesară pentru dezvoltarea unor
parteneriate active cu orice stat care îi respectă valorile şi care e gata să acţioneze pentru
apărarea acestora. UE poate contribui semnificativ la realizarea unui sistem de securitate
regional care să permită edificarea unei lumi mai sigure.
Asistăm la o adevărată internaţionalizare a fenomenelor de criminalitate, în sensul
proliferării fenomenului de crimă organizată, de terorism de trafic de persoane, în contextul
eliminării frontierelor interne ale Uniunii Europene.
Echipele comune de anchetă

Consiliul European reunit la Tampere în perioada 15-16 octombrie 1999, a cerut să fie
constituite fără întârziere echipele comune de anchetă prevăzute în Tratatul UE, într-o primă
fază, pentru a lupta împotriva criminalităţii economico-financiare, traficului de droguri şi a
traficului de persoane, precum şi împotriva terorismului.
În faţa ameninţărilor teroriste care constituie în prezent un risc major pentru societăţile
democratice, datorită creşterii puterii organizaţiilor criminale transnaţionale, specializate mai
ales în traficul de droguri, ale căror activităţi de spălare a banilor se întind în sectoarele
esenţiale ale economiei, Consiliul UE a adoptat la data de 13 iunie 2002, Decizia-Cadru
nr.2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă.
Constituirea echipelor comune de anchetă fusese anterior prevăzută în art.30 din Tratatul
UE şi în art.13 din Convenţia privind asistenţa judiciară în materie penală din 29 mai 2000.
Această Convenţie nu a intrat niciodată în vigoare, deoarece nu a fost ratificată de toate
Statele Membre. Totuşi, Decizia-Cadru nr.2002/465/JAI privind echipele comune de anchetă
îşi va înceta efectele în momentul intrării în vigoare a Convenţiei privind asistenţa judiciară
în materie penală pentru toate Statele Membre ale UE.
Aceste echipe de anchetă nu au vocaţia de a se transforma în structuri binaţionale
permanente. Ele vor fi create, de la caz la caz, în situaţii concrete, obiectivul fiind strângerea
1
Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţională în
România, Bucureşti, 2006, pag. 99.
~ 393 ~
informaţiilor şi a mijloacelor de probă. Echipele comune de anchetă marchează un progres
considerabil în raport cu asistenţa judiciară clasică folosită timp îndelungat între ţări,
deoarece nu este vorba doar de un sprijin solicitat punctual prin intermediul unei comisii
rogatorii internaţionale pentru a obţine o informaţie în străinătate, ci reprezintă un veritabil
instrument de cooperare între autorităţile judiciare ale ţărilor care stabilesc de comun acord
obiectivele ce urmează a fi atinse într-un dosar penal .
Oferind o foarte mare supleţe în utilizare, acest nou instrument va permite autorităţilor
judiciare şi serviciilor specializate să schimbe informaţii operaţionale fără existenţa unui
formalism particular, să desfăşoare investigaţii comune pe tot parcursul anchetei şi să
coordoneze desfăşurarea anchetei penale în cele două ţări.
În preambulul său, Decizia-Cadru privind echipele comune de anchetă prevede faptul că
Statele Membre care înfiinţează o echipă de anchetă trebuie să-i definească obiectivul,
componenţa şi durata mandatului. Totodată, este necesar ca Statele Membre care înfiinţează o
echipă să aibă posibilitatea să decidă, în măsura în care este posibil şi în conformitate cu
dreptul aplicabil, ca, la activităţile echipei să participe persoane care nu reprezintă autorităţile
competente ale Statelor Membre, în special reprezentanţi, de exemplu, ai Eurojust, ai
Oficiului European de Poliţie-Europol , ai Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF)
sau reprezentanţi ai autorităţilor unor state terţe şi, mai ales, reprezentanţi ai serviciilor de
aplicare a legii din SUA. În astfel de cazuri, acordul privind constituirea echipei trebui să
specifice aspectele legate de răspunderea care le revine acestor reprezentanţi.
Potrivit art.1 al Deciziei-Cadru susmenţionate, „prin acord, autorităţile competente din
două sau mai multe State Membre pot înfiinţa echipe comune de anchetă pentru un scop precis,
pe o perioadă determinată, care poate fi prelungită prin acordul părţilor, în vederea efectuării
unei anchete penale în unul sau mai multe dintre Statele Membre care au înfiinţat echipa”.
Ţările europene beneficiază de o situaţie privilegiată care le permite să aibă în vedere,
mai bine poate decât în alte continente, modalităţile unei cooperări zilnice, directe şi
constante. Ţările Europei sunt state de întindere medie în care se ajunge uşor la frontieră.
Circulaţia infractorilor în Europa, a fost deci, întotdeauna, datorită acestui fapt, relativ
intensă. De altfel, este vorba de ţări în care serviciile de poliţie sunt în general bine organizate
şi dotate, ceea ce le permite să desfăşoare acţiuni şi transmisiuni rapide. În fine, prezenţa într-
un spaţiu relativ restrâns, a unor sisteme juridice foarte diferenţiate (sistemul anglo-saxon,
sistemul francez) a dus la apariţia unor obstacole în urmărirea infractorilor şi a făcut să se
resimtă acut necesitatea unei cooperări poliţieneşti.
Criminalitatea transfrontalieră
Criminalitatea transfrontalieră este o componentă importantă a ceea ce specialiştii
numesc ,,crima organizată". Preocupările pentru a o defini şi explica sunt justificate prin
cunoaşterea dimensiunilor şi implicaţiilor acestui fenomen în societate şi, pe această cale, de
a stabili acţiunile şi măsurile cele mai eficiente de prevenire si contracarare, atât pe plan
legislativ, cât si judiciar. Ca flagel social, fenomenul este perceput diferenţiat în privinţa
structurilor, scopurilor şi modalităţilor prin care se manifestă.
Specialiştii definesc crima organizată ca ansamblul acţiunilor întreprinse de grupuri de
infractori, structurate în ideea înfăptuirii unor acţiuni ilegale conspirate, având drept scop,
obţinerea de profituri ilicite la cote ridicate. Caracterul secret şi bine organizat al acţiunilor
întreprinse de cei care fac parte din crima organizată se impune din ce în ce mai mult în
~ 394 ~
percepţia colectivă, aceasta fiind percepută ca un cancer perfid, capabil de a ameninţa
integritatea statelor, de a aduce daune considerabile economiei şi de a influenţa negativ
sferele psihosocialului şi politicului.
Crima organizată, în ansamblul ei, dispune de structuri diferenţiate, în sensul că se pot
întâlni grupuri restrânse de persoane formate din infractori bine instruiţi, ce acţionează în
mod independent unele de altele, dar si structuri de tip mafiot cu o largă arie de răspândire pe
plan intern şi internaţional, în care:
- există o mare stabilitate, întrucât pe oamenii din interiorul lor îi unesc interesele
comune, atitudinile şi concepţia care dirijează acţiunea;
- organizarea internă se bazează pe diviziunea rolurilor şi pe o ierarhie stabilită de comun
acord, a cărei componenţă nu este contestată;
- există o continuitate şi sistematizare a activităţilor infracţionale;
- scopul fundamental al asocierii este obţinerea unor câştiguri importante;
- membrii acestora au un „profesionalism" specific.
Analiştii fenomenului criminalităţii organizate au constatat că este caracterizat prin: asociaţii de
tip mafiot; organizaţii specializate în estorcarea de fonduri, trafic de droguri, contrabandă cu diferite
produse, escrocherii de mari proporţii. Datorită marii lor flexibilităţi organizatorice, asociaţiile de tip
infracţional, mafiot, se pot replia uşor în cazul în care apar modificări la nivel politic, social şi mai
ales economic, fiind capabile să genereze ameninţări cu caracter global. Criminalitatea organizată
transfrontalieră poate produce, astăzi, direct sau indirect, următoarele efecte negative:
- subminează societatea, regimurile politice şi suveranitatea statelor prin normalizarea
violenţei şi prin introducerea corupţiei în structurile politice si afectarea integrităţii
instituţiilor publice şi private;
- deformează mecanismele pieţei, inclusiv anumite activităţi de reglementare
guvernamentale, si privează consumatorii şi producătorii de avantajele pe care le comportă
sistemele economice şi comerciale libere, sigure si echitabile; în cazuri extreme, sectoare
economice întregi sunt dezorganizate de comerţul axat pe activităţi ilegale care afectează
loialitatea faţă de stat, obişnuind cetăţenii să acţioneze de manieră ilegală;
- slăbeşte sistemele de protecţie a mediului prin nerespectarea reglementărilor aplicabile
în domeniu;
- destabilizează state importante din punct de vedere strategic, încetineşte ritmul de
creştere al economiilor în tranziţie/dezvoltare, prejudiciază sistemul internaţional, în general,
şi îndeplinirea obiectivelor statelor în materie de politică externă, în particular;
- împovărează societăţile cu costuri sociale si economice foarte mari, cum ar fi cele
asociate drogurilor.
Apreciem că lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după
resurse strategice (controlul şi stăpânirea lor), de fuga de efectele negative ale globalizării şi ale
unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deşertificarea, inundaţiile, cutremurele,
epuizarea resurselor naturale s.a.), ale evoluţiilor demografice necontrolate, ce vor genera procese
destabilizatoare ample în diverse zone de pe mapamond, va fi o lume a conflictelor predominant
asimetrice. Ele se vor naşte din situaţii strategice multiple, care au la bază tendinţele de
regionalizare, creatoare de decalaje grave, manifestările sociale cu consecinţe negative, de
proliferare a riscurilor regionale (situaţii conflictuale, diseminarea armamentelor si altor mijloace
de luptă neconvenţionale, a terorismului si crimei organizate, a traficului de droguri, a conflictelor
etnice si religioase, a degradării continue a mediului înconjurător).
~ 395 ~
Bazată pe o relaţie asimetrică, geografia confruntărilor disproporţionate dovedeşte
implicarea decisivă a economicului şi politicului în geneza situaţiilor de insecuritate. Trecerea
entităţilor statale de la sistemele economice industriale la cele informaţionale naşte o
multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în
plan naţional sau regional.
Apreciem că pe termen lung, crizele economice, problemele economice si comerciale si
chiar ecologice pot constitui fermentul unor astfel de conflicte. „Creşterea economică, după
cum subliniază Samuel P. Huntington, în studiul său «Ciocnirea civilizaţiilor », creează
instabilitate politică în interiorul ţărilor si între ţări, alterează echilibrul de putere între ţări şi
regiuni", iscând ameninţări şi, în final, conflicte deschise între acestea. Ritmul înalt de
creştere la care a ajuns economia chineză nelinişteşte, de asemenea, S.U.A. Pe de altă parte,
apropierea tot mai evidentă dintre China şi Rusia, acum, când statul chinez se afirmă din ce în
ce mai clar ca putere dominantă în spaţiul asiatic, îi îndeamnă pe americani la reflecţie şi
reajustarea liniei politice, împărtăşim ideea unor autori care cred că „viitorul război,
adevăratul război - va fi unul al apei"", ca resursă vitală a omenirii.
Bibliografie:
Cameluş Păduraru, „Evaziunea fiscală şi corupţia. Consideraţii teoretice şi practice
privind instrumentarea infracţiunilor de evaziune fiscală”, publicat în Buletin Documentar
nr. 1/2007 al P.N.A./D.N.A.
Bachmann A., „Lutte contre la criminalite economique”, Zurich Ed Pluss Druck, 1992
D.A.P.Florescu, D.Bucur, M.Pantea, ș.a., „Evaziunea fiscală”, Editura Universul Juridic,
București, 2013
Gliga I.C., „Evaziunea fiscală. Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă”, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Hoanţă N., „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna economică, Bucureşti, 1995
~ 396 ~
VULNERABILITĂȚILE LEGII NR. 360/2002 PRIVIND
STATUTUL POLIȚISTULUI
VULNERABILITIES OF LAW NO. 360/2002 ON POLICEMAN STATUS
DONȚU Mihai Marian

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul Juridic
mariandontu@yahoo.com
Abstract:
Present work analyzes some vulnerabilities found by Constitutional Court referring to
Law no. 360/2002 on Police Status. Constitutional Court stated by several decisions that the
policeman is a public servant with special status, invested with exercise of public authority,
and key aspects on his service relations must be regulated only by organic law and not by
normative administrative acts issued by the Head of public authority. Consequently, although
the law is a primary regulator, it must be detailed enough in order not to undermine effective
article 73 paragraph (3) letter j) of the Constitution. From the point of view of Constitutional
Court all issues referring to essentials elements on birth, execution and termination of service
relations of the policeman must be regulated by organic law even if such a solution would
become cumbersome in that would follow a law too bushy and full of details. Constitutional
Court although has stated that normative orders that regulated the elemnts of service
relations had not been published in Official Gazette, but we consider that such issue exceeds
articles criticized and could have been analyzed by administrative courts by an action for
annulment, in accordance with Law no. 554/2004 on administrative. Finally, we emphasize
that Law no. 360/2002 contains other references to orders of Minister of Internal Affairs
reffering to regulation of elements of service relations of the policeman remaining as the
Constitutional Court to analyze that those are essential and must be regulated by organic law
but only to the extent that will come before the Court.
Rezumat:
Lucrarea de față își propune să analizeze unele vulnerabilități constatate de către
instanța de contencios constituțional referitoare la dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind
Statutul polițistului. Curtea Constituțională a statuat prin mai multe decizii, prin care s-au
admis excepții de neconstituționalitate, faptul că polițistul este funcționar public cu statut
special, învestit cu exercițiul autorității publice, iar aspectele esențiale ce privesc raporturile
sale de serviciu trebuie reglementate numai prin lege organică și nu prin acte administrative
cu caracter normativ emise de conducătorul autorității publice. În consecință, deși legea
reprezintă o reglementare primară, aceasta trebuie să fie suficient de detaliată pentru a nu
lipsi de eficiență prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie. Din punct de vedere al
Curții Constituționale, toate aspectele relative la elementele esențiale privind nașterea,
executarea și încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului trebuie să fie reglementate
prin lege organică chiar dacă o asemenea soluţie ar deveni greoaie în sensul că ar rezulta o
lege mult prea stufoasă și încărcată de detalii. Curtea Constituțională a mai reținut că
ordinele ce reglementau elementele raporturilor de serviciu ale polițistului nu au fost
~ 397 ~
publicate în Monitorul Oficial, însă considerăm că o asemenea problemă excede textelor de
lege criticate şi ar fi putut fi examinată de instanţele de contencios administrativ sesizate pe
calea unei acţiuni în anulare, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ. În final, subliniem că Legea nr. 360/2002 conține și alte trimiteri
la ordine ale ministrului afacerilor interne în ceea ce privește reglementarea elementelor ce
privesc raporturile de serviciu ale polițistului, rămânând ca instanța de contencios
constituțional să aprecieze dacă acestea sunt esențiale și trebuie reglementate prin lege
organică, însă numai în măsura în care vor ajunge pe rolul acesteia.
Keywords: exception, unconstitutionality, law, policeman, relations, service.
Cuvinte cheie: excepție, neconstituționalitate, lege, polițist, raporturi, serviciu.
Introducere
În ultima vreme au fost constatate de către instanța de contencios constituțional o serie
de vulnerabilități ale Legii nr. 360/20021 privind Statutul polițistului în ceea ce privește
desfășurarea raporturilor de serviciu ale polițistului – funcționar public cu statut special.
Vulnerabilitățile s-au materializat în admiterea unor excepții de neconstituționalitate ce vizau
dispoziții din lege care delegau competența de reglementare a unor aspecte esențiale ce
privesc raporturile de serviciu ale polițistului către ministrul afacerilor interne. Prevederile
legale criticate au fost analizate în raport cu dispozițiile Constituției care are o valoare
juridică superioară oricărui alt act normativ, iar toate actele normative adoptate de Guvern și
de Parlament, precum și de toate celelalte autorități publice ar fi trebuit să fie în spiritul
dispozițiilor constituționale.
Constituția și Curtea Constituțională

Constituția încorporează ceea ce se numește ființa politică și juridică a unei națiuni,2 iar
rolul jucat de instanțele constituționale a fost subliniat de președintele Curții Europene a
Drepturilor Omului, Rolv Ryssdal, care afirma: ”Adesea am spus, la Strasbourg, cât de mult
apreciem aceste reuniuni cu colegii noștri de la Curțile Constituționale ale Europei, pentru că
este vorba de o ocazie privilegiată de a reînnoda contactele și de a schimba puncte de vedere
asupra problemelor pe care le avem cu toții în domeniile în care acționăm”.3
Curtea Constituțională are, pe lângă atribuțiile privind controlul constituțional, și atribuții
privind procedura de alegere a președintelui României, procedura de suspendare din funcție a
acestuia, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către cetățeni și revizuirea Legii
fundamentale. Constatăm, așadar, că această instanță are un caracter independent față de cele
trei puteri în stat, mai ales din postura ei de garant al Constituției. Poziția Curții
Constituționale în ierarhia puterilor în stat este stabilită de art. 1 alin. (3) din Legea nr.
47/19924, potrivit căruia aceasta este independentă față de orice altă autoritate publică și se
supune numai Constituției și legii sale organice.
Curtea Constituțională garantează supremația Constituției. Ea este singura autoritate de
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 iunie 2002.
2
E. Vieriu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Pro Universitaria, București, 2010, pag. 38.
3
Ibidem.
4
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010.
~ 398 ~
jurisdicție constituțională din România.1 Conform art. 146 din Legea fundamentală, Curtea
Constituțională are rolul de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile
și ordonanțele în vigoare, ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Criticile de neconstituționalitate aduse dispozițiilor Legii nr. 360/2002

Mai înainte de a ajunge pe rolul Curții Constituționale excepțiile de neconstituționalitate
au trecut prin filtrul instanțelor de drept comun, care au menirea de a analiza doar condițiile
de admisibilitate prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992. Așadar, pentru a ajunge pe masa
instanței de contencios constituțional, judecătorul de drept comun constată dacă sunt
îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, acestea fiind următoarele:
obiectul excepției de neconstituționalitate nu poate fi decât o lege sau ordonanță ori o
dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, dispoziția legală să fie în vigoare sau să continue să
producă efecte și după ieșirea din vigoare, dispoziția legală să aibă legătură cu soluționarea
cauzei, chiar și în faza căii de atac, iar ultima condiție rezidă în aceea că dispoziția criticată să
nu fi fost constatată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
O primă excepție a fost ridicată cu succes într-un dosar aflat în faza procesuală a
recursului pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și
Fiscal, criticiile de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) și
art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, prin care stabilea că procedura cercetării disciplinare,
competența de aplicare a sancțiunilor și procedura în fața consiliului de disciplină să fie
reglementate prin ordin al ministrului afacerilor interne. Autorul excepției a considerat, se
pare, în mod întemeiat, că dispozițiile legale amintite contravin prevederilor art. 1 alin. (4) și
(5) din Legea fundamentală privind principiul separației puterilor în stat și al obligativității
respectării Constituției, a supremației sale și a legii, art. 31 ce privește dreptul la informație,
art. 73 alin. (3) lit. j) privind reglementarea prin lege organică a statutul funcționarului public
și art. 78 privind intrarea în vigoare la legii. Prin Decizia nr. 392/20142, Curtea a admis
excepția de neconstituționalitate, motivându-și, în principal, soluția prin aceea că polițistul
este funcționar public cu statut special și este învestit cu exercițiul autorității publice,
conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, iar nașterea,
executarea și încetarea raporturilor de serviciu trebuie să fie reglementate prin lege organică
potrivit art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție. Conform art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea
fundamentală, prin lege organică se reglementează statutul funcționarilor publici, însă
instanța de contencios constituțional a reținut că nu au fost respectate nici dispozițiile de la
alin. 3 lit. p) care prevăd că regimul general privind raporturile de muncă se reglementează
prin lege organică. În același sens, Curtea a mai reținut că prevederile legale criticate deleagă
reglementarea unor aspecte esențiale ce vizează raporturile de serviciu ale polițistului către
ministrul afacerilor interne care este competent să adopte ordine – acte administrative cu
caracter normativ, în discuție fiind Ordinul nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al
polițiștilor din Ministerul Afacerilor Interne care nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
Deci, în subsidiar, Curtea și-a motivat soluția prin aceea că ordinul nu a fost accesibil și nici
opozabil publicului, născându-se astfel o stare de incertitudine juridică. În final, Curtea a
constatat și încălcarea art. 1 alin. (4) și alin. (5) din Constituție relative la principiul separației
1
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1997, pag. 85.
2
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014.
~ 399 ~
puterilor în stat și la previzibilitatea legii.
A doua excepție de neconstituționalitate ce a fost admisă de Curtea Constituțională a
vizat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 referitoare la evaluarea profesională
a polițiștilor care era reglementată prin ordin al ministrului afacerilor interne. De această dată,
excepția a fost ridicată pe fondul cauzei, într-un dosar aflat pe rolul Tribunalului București –
Secția a II-a Contencios Administrativ și Fiscal. Prin Decizia nr. 637/20151, Curtea
Constituțională a admis excepția și a hotărât că prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr.
360/2002 sunt neconstituționale. Motivarea deciziei s-a concentrat, într-o manieră similară,
pe prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituție, reținându-se faptul că polițistul este
funcționar public cu statut special, învestit cu exercițiul autorității publice, iar modificarea
raporturilor sale de serviciu nu se poate face decât prin lege organică. Așadar, evaluarea
profesională a polițistului poate conduce la modificarea raporturilor sale de serviciu în sensul
că acestea pot chiar înceta și, din acest considerent, reglementarea activității de evaluare nu se
poate face decât prin lege organică. Curtea a mai reținut că, în materia evaluării polițistului, a
fost emis Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 300/2004 privind activitatea de
management resurse umane din unitățile Ministerului Administrației și Internelor, de
asemenea, nepublicat în Monitorul Oficial. În concret, Curtea a constatat că aspectele
esențiale ale evaluării profesionale a polițistului trebuiau reglementate prin lege organică,
respectiv prin Legea nr. 360/2002, și publicate în Monitorul Oficial, altfel fiind încălcate și
prevederile art. 1 alin. (4) și (5) referitoare la principiul separației puterilor în stat și la
previzibilitatea legii.
A treia excepție de neconstituționalitate a vizat dispozițiile art. 18 din Legea nr.
360/2002, care prevedea că posturile de conducere se ocupă prin examen sau concurs, după
caz, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne. În contextul în care și
aceste dispoziții legale fac trimitere la un act administrativ cu caracter normativ de nivel
inferior legii în ceea ce privește reglementarea unor aspecte esențiale ale raporturilor de
serviciu ale polițiștilor, dar și preexistența deciziilor anterior menționate ce au și fost utilizate
în susținerea excepției, soluția Curții era una previzibilă. Dosarul în care s-a ridicat excepția
de neconstituționalitate se afla de această dată pe rolul Curții de Apel București, situație ce
sporește similitudinea cu speța anterior expusă. Prin Decizia nr. 172/20162, Curtea a admis
excepția de neconstituționalitate și, în motivarea soluției, a reținut încălcarea acelorași
prevederi constituționale, respectiv a dispozițiilor art. 1 alin. (4) și alin. (5) referitoare la
principiul separației puterilor în stat și la previzibilitatea legii. În principal, a reținut că
ocuparea posturilor de conducere ale polițiștilor se referă la modalitățile de executare a
raporturilor de serviciu, conducând la o modificare a acestor raporturi. Totodată, Curtea a
reiterat considerațiile din deciziile anterioare referitoare la faptul că polițistul este funcționar
public cu statut special, învestit cu exercițiul autorității publice, iar aspectele esențiale ce
vizează raporturile sale de serviciu trebuie reglementate prin lege organică, respectiv prin
Legea nr. 360/2002, conform art. 73 alin. (1) lit. j) din Legea fundamentală. Pentru identitate
de rațiune, Curtea a făcut trimitere la Legea nr. 303/20043 privind Statutul judecătorilor și
procurorilor, care reglementează în conținutul său regulile esențiale privind numirea în
funcțiile de conducere a magistraților.
1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015.
2
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016.
3
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.
~ 400 ~
De remarcat este faptul că, în motivarea deciziilor, Curtea a reținut încălcarea
prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție în ceea ce privește previzibilitatea legii deoarece
ordinele în discuție nu au fost publicate în Monitorul Oficial, astfel că acest aspect a conferit
un caracter iluzoriu autorilor excepțiilor de neconstituționalitate de a se apăra eficient. Cu
privire la acest considerent, Curtea nu face nicio referire la unele prevederi legale conform
cărora din anul 2001 până în anul 2007 ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter
normativ care au avut ca obiect reglementări din sectorul de ordine publică nu au fost supuse
regimului de publicare în Monitorul Oficial. Sectorul de ordine publică vizează în mod cert
Poliția Română având în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea
și funcționarea Poliției Române,1 care prevăd că Poliţia Română este instituţia specializată a
statului, care exercită atribuţii privind respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Anexa la Regulamentul privind
procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat
prin H.G. nr. 555/20012, „nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al
României, Partea I, dacă legea nu dispune altfel, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu
caracter normativ care au ca obiect reglementări din sectorul de apărare, ordine publică şi
siguranță națională”.
Ulterior, aceleași conținut legal a fost menținut și în Anexa la Regulamentul privind
procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de
acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/20053, mai exact la art. 35 alin. (3).
Modificarea prevederilor legale citate anterior s-a făcut prin intrarea în vigoare a
Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi
prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative,
precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr.
1226/20074, prin care, potrivit art. 58 alin. (3), se exceptau de la publicare în Monitorul
Oficial al României, ordinele, instrucţiunile şi alte acte cu caracter normativ clasificate
potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual. În concluzie, nu a mai fost făcută nicio
trimitere la execeptarea de la publicare a actelor normative de nivel inferior legii emise în
sectorul de ordine publică. Însă, așa cum am menționat anterior, instanța de contencios
constituțional nu a făcut nicio referire la aceste prevederi legale, deși ar fi fost interesant
punctul său de vedere.
Un alt aspect interesant ce rezultă din admiterea excepțiilor de neconstituționalitate este
faptul că au fost afectate indirect ordine emise de ministrul afacerilor interne. Așadar, în urma
constatării neconstituționalității unor dispoziții legale ce au stat la baza emiterii ordinelor, în
subsidiar, ca acte subsecvente emise în aplicarea și executarea legii, acestea vor înceta să mai
putea produce efecte juridice.
Concluzii
Instanța de contencios constituțional a statuat prin mai multe decizii faptul că polițistul
este funcționar public cu statut special, învestit cu exercițiul autorității publice, iar aspectele
esențiale ce privesc raporturile sale de serviciu trebuie reglementate numai prin lege organică
1
Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014.
2
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 334 din 22 iunie 2001.
3
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 20 ianuarie 2005.
4
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie 2007.
~ 401 ~
și nu prin acte administrative cu caracter normativ emise de conducătorul autorității publice.
Din punctul de vedere al Curții Constituționale toate aspectele relative la elementele esențiale
privind nașterea, executarea și încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului să fie
reglementate prin lege organică chiar dacă o asemenea soluţie ar deveni greoaie în sensul că
ar rezulta o lege mult prea stufoasă și încărcată de detalii. Legea nr. 360/2002 cuprinde în
continuare trimiteri la acte administrative cu caracter normativ emise de ministrului
afacerilor interne în ceea ce privește reglementarea anumitor elemente ce privesc raporturile
de serviciu ale polițistului, rămânând ca instanța de contencios constituțional să aprecieze
dacă acestea sunt esențiale și trebuie reglementate prin lege organică.
Bibliografie:
E. Vieriu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Pro Universitaria, București,
2010;
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1997;
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 440
din 24 iunie 2002;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010;
Decizia Curții Constituționale nr. 392/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
667 din 11 septembrie 2014;
906 din 8 decembrie 2015;
315 din 25 aprilie 2016;
Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005;
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, republicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014;
H.G. nr. 555/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru
supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 334 din 22 iunie 2001;
H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre
adoptare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 71 din 20 ianuarie 2005;
H.G. nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul
Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici
publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea
adoptării/aprobării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 716 din 23 octombrie 2007.
~ 402 ~
EVOLUȚIA ACTELOR NORMATIVE CE REGLEMENTEAZĂ
RGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA POLIȚIEI ROMÂNE ÎN
PARALEL CU NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ.
ASPECTE DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ
INTERNAȚIONALĂ
THE EVOLUTION OF THE NORMATIVE ACTS REGULATING

ORGANIZATION AND FUNCTIONING OF POLICE IN PARALLEL
WITH LEGISLATIVE NORMS. POLICE COOPERATION ASPECTS
DONȚU Mihai Marian

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul Juridic
mariandontu@yahoo.com
Abstract:
The Romanian Police activity as a public service can not deploy in the absence of a
suitable legal framework dictated by legislative rules. The new law regulating the legislative
work contains more stipulations referring to harmonization of legislation, this having
references to compatibility of the draft laws with the commuunity rules or with the treaties or
agreements ratified or approved by Romania, while the old law contained only aspects
reffering to the ratification or approval of internationl treaties or agreements. In time, the
rules contained in the laws of Romanian Police organization were better prepared and
detailed, determined by the legislative policy of the competent institutions, the increase of the
criminality, but also demands imposed by commuunity rules. However, these laws hadn’t
been rich enough in rules reffering to international police cooperation, the new element
beeing brought by the Law no. 218/2002 of organization and functioning of Romanian Police
wich refers to cooperation by liaison officers. We believe that Romanian lawmaker not
addressed more the theme of international police cooperation in the laws reffering to
organization and functioning of the police because the complex issues, the border crime, the
international institutional framework and the criminal law doesn’t allow this. On the
contrary, these factors claim preparation of special laws witch develop the intern legislative
and institutional framework according with the international treaties and agreements that
Romania is part and with the European Union relevant legal instruments.
Rezumat:
Activitatea Poliției Române ca serviciu public specializat nu se poate desfășura în lipsa
unui cadru juridic corespunzător dictat de normele de tehnică legislativă. Noul act normativ ce
reglementează activitatea de legiferare conține multe prevederi relative la armonizarea
legislației, acesta având trimiteri dese la compatibilitatea proiectelor de acte normative cu
reglementările comunitare sau cu dispozițiile din tratatele sau acordurile ratificate sau
aprobate de România, în timp ce vechea reglementare nu conținea decât aspecte referitoare la
ratificarea sau aprobarea tratatelor, acordurilor sau înțelegerilor internaționale. În timp,
prevederile cuprinse în legile privind organizarea și funcționarea Poliției Române au fost mai
~ 403 ~
bine elaborate și detaliate, determinate de politica de legiferare a instituțiilor abilitate, de
creșterea criminalității dar și de exigențele instituite de normele comunitare. Cu toate acestea,
aceste legi nu au fost suficient de bogate în norme relative la cooperarea polițienească
internațională, elementul de noutate fiind adus de Legea nr. 218/2002 care se referă și la
cooperarea prin ofițerii de legătură. Apreciem că legiuitorul român nu a abordat mai mult
tema cooperării polițienești internaționale în legile privind organizarea și funcționarea Poliției
Române deoarece problematica complexă, criminalitatea transfrontalieră, cadrul instituțional
internațional și legea penală nu permit acest lucru. Dimpotrivă, acești factori reclamă
elaborarea unor acte normative speciale care să dezvolte cadrul legislativ și instituțional intern
în concordanță cu tratatele, acordurile și înțelegerile internaționale la care România este parte
și cu instrumentele juridice relevante ale Uniunii Europene.
Keywords: evolution, law, act, police, harmonization, community.
Cuvinte cheie: evoluție, lege, act, poliție, armonizare, comunitar.
Scurte considerații asupra istoriei recente

Mai înainte de a aborda noul cadru ce reglementează activitatea de legiferare vom face o
scurtă retrospectivă asupra normelor de tehnică legislativă din perioada comunistă. În
perioada regimului ceaușist, activitatea de legiferare era reglementată prin Decretul nr. 16 din
3 februarie 19761 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind
pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative. Acest act normativ, denumit în
conținutul său cu termenul ”metodologie”, cuprindea normele de tehnică legislativă după care
organele competente implementau măsurile generale și elaborau proiectele de legi, decretele
cu putere de lege și alte acte normative în conformitate cu dispozițiile constituționale. Iese în
evidență activitatea de filtrare a proiectelor de acte normative, care, înainte de adoptarea lor
de către organele abilitate, se supuneau pentru aprobare conducerii partidului comunist. Ca și
în prezent, proiectele de acte normative trebuiau elaborate sintetic, clar şi precis, pe înţelesul
destinatarilor. Totodată, trebuiau să conţină reglementări complete prin luarea în considerare
a diferitelor situații ce se puteau naște din aplicarea actului normativ. De asemenea, decretul
prevedea că măsurile generale privind activitatea de stat, economică şi socială să fie conținute
în legi sau decrete cu putere de lege, în conformitate cu dispozițiile constituționale, iar
celelalte acte normative să fie elaborate numai pe baza şi în executarea legilor sau a
decretelor cu putere de lege.
În ceea ce privește referirile la componenta internațională ce implică incursiuni în
legislația internă, respectiv trimiterile la tratate, acorduri sau înțelegeri internaționale,
constatăm că acestea sunt puține și se regăsesc în partea finală a ”Metodologiei”, mai exact în
Capitolul 6 intitulat ”Tehnica pregătirii şi elaborării proiectelor de acte normative prin care se
ratifică sau se aprobă înţelegeri internaţionale”. Acest capitol era compus din patru articole,
de la art. 105 la art. 108. Art. 105 prevedea că tratatele internaţionale asumate de Republica
Socialistă România se ratificau întocmindu-se, potrivit Constituţiei, proiecte de legi în cazul
tratatelor care determinau modificarea legilor, sau proiecte de decrete ale Consiliului de Stat
în celelalte cazuri, în timp ce pentru acordurile internaţionale care necesitau aprobarea
1
Publicat în Buletinul Oficial nr. 14 din 13 februarie 1976.
~ 404 ~
Consiliului de Miniştri se întocmeau proiecte de hotărâri. În continuare, Decretul cuprindea
strict aspecte de tehnică legislativă, cum ar fi formula de ratificare etc.
Analizând Decretul nr. 16/1976, constatăm că legiuitorul din perioada respectivă nu a
acordat atenție armonizării legislației interne cu cea internațională, de altfel, aceasta fiind și
orientarea politică a regimului din țara noastră din vremea respectivă.
Necesitatea unei armonizări legislative și apariția noului cadru legislativ

După 1990, pentru țara noastră, armonizarea legislației a devenit o oportunitate dar și o
necesitate ce decurg, în primul rând, din alegerea făcută la nivel național pentru reformă si
construirea unui veritabil stat de drept. România și-a asumat obligații prin Acordul european
ce a instituit o asociere între țara noastră și Comunitățile europene și statele membre, acord
ratificat prin Legea nr. 20/19931. Capitolul III din Titlul V din Acord este dedicat exclusiv
armonizării legislației. De când și-a lansat în mod oficial candidatura de aderare la Uniunea
Europeană, în iunie 1995, țara noastră și-a asumat îndeplinirea criteriilor stabilite de Uniunea
Europeanã ca fiind necesare pentru integrarea în structurile europene. În mod evident,
criteriul esențial și fără de care nu putem discuta despre aderare, formulat de Consiliul
European de la Copenhaga din iunie 1993, l-a constituit răspunderea de a transpune integral
acquis-ul comunitar în legislația națională până cel târziu la data oficială a aderării. Pentru
aceasta, în anul 1995 a fost adoptată Strategia Natională de la Snagov în vederea aderării, iar
în anul 1996 a fost elaborat Programul național de armonizare legislativă, în urma căruia s-au
adoptat o serie de acte normative în acord cu reglementările comunitare.
De asemenea, s-au născut instituții și structuri administrative abilitate să asigure
integrarea și sistematizarea noii legislații. La sfârșitul anului 1997, Guvernul a adoptat
Programul National de Adoptare a Acquis-ului Comunitar. Totuși, un aspect esențial ce nu
trebuie omis este faptul că procesul de armonizare cu acquis-ul comunitar înseamnă preluarea
acestuia, asimilarea lui de către legiuitor și integrarea sa organică în sistemul nostru de drept,
condiție în lipsa căreia acquis-ul comunitar nu ar putea fi aplicat.
Cu toate acestea, noul cadrul legislativ privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, respectiv Legea nr. 24, a fost adoptat și a intrat în vigoare abia în
anul 2000, însă, nu se poate afirma, având în vedere cele expuse anterior, că legiuitorul român
nu a fost preocupat de elaborarea unui nou act normativ în acest domeniu. Așadar, Legea nr.
24/20002 a abrogat în mod expres Decretul nr. 16/1976 și a adus noile norme de tehnică
legislativă ce trebuiau utilizate pentru armonizarea legislației interne cu acquis-ul comunitar.
Putem afirma, având în vedere cele de mai sus, că pentru o perioadă de câțiva ani, în
România au existat acte normative elaborate și adoptate sub vechiul regim dar și acte
normative ce au intrat în vigoare după anul 1990, coexistând și producând totodată efecte
juridice. Deși România a luat contact cu democrația la sfârșitul anului 1989 și și-a lansat
cererea de aderare la Uniunea Europeană, în mod oficial, în anul 1995, actul normativ privind
normele de tehnică legislativă adoptat sub regimul comunist a continuat să subziste încă 10
ani în timpul democrației și să influențeze legislația națională. Am făcut această remarcă
1
Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte,
și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993,
publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă
numerotare.
~ 405 ~
întrucât apreciem că actul normativ ce reglementează activitatea de legiferare este cu
siguranță un act important într-un stat de drept. Totuși, normele cadru relative la activitatea
de legiferare se regăseau în Constituția României1 din anul 1991 care cuprindea în Titlul III,
Capitolul I, Secțiunea a III-a intitulată ”Legiferea”, prevederi referitoare la ”Categoriile de
legi”, ”Inițiativa legislativă”, ”Adoptarea legilor și a hotărârilor”, ”Trimiterea proiectelor de
legi și a propunerilor legislative de la o cameră la cealaltă”, ”Mediere”, ”Promulgarea legii,
”Intrarea în vigoare a legii” și la ”Consiliul legislativ”.
Apreciem că explicația acestei întârzieri nu poate fi decât aceea că armonizarea
legislației este un proces continuu și complex care evoluează în contextul integrării europene
propriu-zise și a demarării proceselor pe care aceasta o implică. Armonizarea cu acquis-ul
comunitar reclamă cunoașterea amănunțită a acestuia, adaptarea sa la realitățiile românești și
asigurarea coerenței noii legislații. Considerăm că trebuie evidențiat efortul masiv ce a fost
dezvoltat pentru elaborarea și adoptarea actelor normative care să fie în acord cu
mecanismele și instrumentele Uniunii Europene, chiar dacă, în raport de realitățile românești,
nu s-a putut asigura o armonizare deplină, având aici în vedere elementele de identitate
națională, influențele vechiului regim și tradițiile juridice din România.
Pentru realizarea armonizării legislative a fost creat Ministerul Integrării Europene ca
organ de specialitate al Guvernului ce avea printre atribuții coordonarea și îndrumarea
procesului de pregătire și de luare a deciziilor în ceea ce privește poziția României în
problematica afacerilor europene. Așadar, acesta a fost organismul competent, abilitat să
influențeze comportamentul inițiatorilor de acte normative și care a solicitat ca transpunerea
directivelor să fie făcută coerent, cu evitarea practicii ca printr-un act normativ să fie preluate
mai multe directive.
Revenind la Legea nr. 24/2000, pentru elaborarea unei legislații coerente, clare și
predictibile, deplin armonizată și solid implementată, aceasta prevede în mod expres că
proiectele de acte normative trebuie să bine fundamentate și să asigure corelarea cu restul
reglementărilor interne dar și armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu
tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului. Acest proces de armonizare este unul complex ce reclamă cooperare și
o conlucrarea strâns legată și chiar o anumită solidaritate între organele cu atribuții pe linia
integrării europene. În ceea ce privește motivarea proiectului de act normativ, trebuie analizat
impactul asupra sistemului juridic, respectiv compatibilitatea acestuia cu reglementările
comunitare, și, dacă se impune, expunerea viitoarelor măsuri de armonizare. În același timp,
în situația ratificării ori aprobării de tratate sau acorduri internaţionale, trebuie expuse și
măsurile de adaptare, precum și orientările în domeniul armonizării legislative.
Totodată, la capitolul ce vizeaza sistematizarea și unificarea legislației, Legea nr.
24/2000 cuprinde din nou referiri la armonizarea legislativă sens în care noul act normativ
trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare şi cu tratatele internaţionale la care
România este parte. Trebuie subliniat că Legea nr. 24/2000 conține aspecte referitoare la
raportul dintre proiectul de actul normativ cu legislația comunitară și cu tratatele
internaționale. În acest sens, soluțiile legiuitorului trebuie să fie compatibile cu normele în
materie ale Uniunii Europene. De asemenea, în mod necesar, este prevăzută posibilitatea
1
A fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma
aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991.
~ 406 ~
modificării și completării actelor normative ale căror prevederi nu sunt în acord cu
dispozițiile actelor internaţionale la care țara noastră este parte sau nu asigură
compatibilitatea cu dreptul comunitar.
Ca și Decretul nr. 16/1976, Legea nr. 24/2000 cuprinde în partea finală un capitol dedicat
actelor internaționale la care România este parte intitulat ”Norme privind pregătirea şi
elaborarea proiectelor de acte normative prin care se ratifică sau se aprobă înţelegeri
internaţionale”. Spre deosebire de cel cuprins în decret, capitolul din lege este mai bogat în
detalii tehnice. Se poate observa că, în ansamblu, noul act normativ ce reglementează
activitatea de legiferare conține multe prevederi relative la armonizarea legislației, acesta
având trimiteri dese la compatibilitatea proiectelor de acte normative cu reglementările
comunitare sau cu dispozițiile din tratatele sau acordurile ratificate sau aprobate de România,
în timp ce vechea reglementare nu conținea decât aspecte referitoare la ratificarea sau
aprobarea tratatelor, acordurilor sau înțelegerilor internaționale.
Evoluția actelor normative privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Aspecte referitoare la cooperarea polițienească internațională
În ceea ce privește actele normative ce reglementau organizarea și funcționarea Poliției,
în perioada comunistă este bine cunoscut faptul că denumirea acestei instituții a fost cea de
”Miliție”, activitatea sa fiind reglementată prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 19491 pentru
înființarea miliției. Din conținutul acestuia se remarcă faptul că organul central era
reprezentat de Direcțiunea Generală a Miliției, față de Inspectoratul General al Poliției
Române cum este în prezent, atribuțiile ”Miliției” fiind formulate scurt, clar și concis, dar
cuprinzând practic esența acestui serviciu public. Așadar, în competența Miliției intrau
menținerea ordinii publice și siguranța cetățeanului, combaterea infracțiunilor, paza
instituțiilor și întreprinderilor, și urmărirea și cercetarea infracțiunilor. Ceea ce iese în
evidență din această reglementare ce conținea doar nouă articole este faptul că nu cuprindea
nicio referire la cooperarea polițienească cu instituții similare din alte țări.
Următorul act normativ ce reglementa acest serviciu public este reprezentat de Legea nr.
21 din 1969 privind organizarea și funcționarea miliției2. Acesta era mai bine elaborat,
cuprindea mai multe atribuții prevăzute în sarcina instituției dar stabilea și o serie de drepturi
și îndatoriri pentru ofițerii și subofițerii de poliție. De asemenea, conținea prevederi
referitoare la structura organizatorică a miliției raportat la împărțirea administrativ-teritorială
a țării. În Capitolul ”Dispoziții finale”, Legea nr. 21/1969 cuprindea dispoziții relative la
cooperarea cu organe similare din alte state şi cu organismele internaţionale de poliţie, în
baza înţelegerilor internaţionale la care Republica Socialistă România era parte. Putem
constata, în urma introducerii acestei prevederi, o preocupare a regimului comunist de a
participa la prevenirea și combaterea criminalității transfrontaliere. Această preocupare a fost
determinată cu siguranță de o creștere a criminalității la nivel global, ocazie cu care s-a
constatat că lupta împotriva acestui fenomen numai la nivel intern își dovedește limitele.
După anul 1990, legiutorul român a adoptat un nou act normativ ce a produs efecte
juridice pentru o perioadă de aproximativ opt ani. La data de 18 mai 1994 a intrat în vigoare
1
Act publicat în Monitorul Oficial nr. 19 din 23.01.1949.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 132 din 18.11.1969.
~ 407 ~
Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române1, care a abrogat în
mod expres Legea nr. 21 din 1969. Această lege a fost mai bine elaborată și documentată
decât precedenta, conținând mai multe atribuții pentru polițiști și mai multe drepturi și
obligații, iar în ceea ce privește structura organizatorică a Poliției, aceasta a redenumit
unitățile de poliție, din anul 1994 datând denumirile de Inspectoratul General a Poliției,
Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și inspectoratele de poliție ale județelor.
În partea finală, Legea nr. 26/1994 cuprinde dispoziții referitoare la cooperarea polițienească,
sens în care se prevedea că Poliţia Română cooperează cu organele similare din alte state şi
cu organisme internaţionale de poliţie, în baza înţelegerilor la care România este parte. Un
aspect esențial și de noutate în ceea ce privește cooperarea polițienească internațională este
cooperarea cu polițiile naționale ale celorlalte state membre în cadrul Organizaţiei
Internaţionale de Poliţie Criminală – INTERPOL.
În prezent, organizarea și funcționarea Poliției Române este reglementată prin Legea nr.
218/20022, lege ce a abrogat la rândul său Legea nr. 26/1994. Prin intrarea în vigoare a Legii
nr. 218/2002 s-a realizat demilitarizarea poliției ce a fost cerută încă din 1998 de către unii
politicieni. Această schimbare istorică instituită prin lege a constituit o măsură necesară
pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Totodată, profesia de polițist,
reglementată prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului3 a fost redefinită, ea intrând
în nomenclatorul de meserii din România.
Spre deosebire de precursoarele sale, Legea nr. 218/2002 prevede, printre atribuțiile
enumerate la art. 26, aspecte de cooperare polițienească internațională, în acest sens
menționându-se posibilitatea participării Poliției Române la constituirea forţelor
internaţionale de poliţie, destinate unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare
poliţienească. Pe lângă aceste prevederi, în mod similar cu dispozițiile celorlalte legi, în
partea finală, sunt cuprinse aspecte de cooperare polițienească. Astfel, este prevăzută
cooperarea cu instituții similare din alte state și, pentru prima dată, este menționată folosirea
ofițerilor de legătură pentru realizarea cooperării polițienești.
Concluzii
Actele normative privind organizarea și funcționarea Poliției Române s-au dezvoltat în
paralel cu actele normative privind normele de tehnică legislativă. Apreciem că legiuitorul
român nu a abordat mai mult tema cooperării polițienești internaționale în legile privind
organizarea și funcționarea Poliției Române deoarece problematica complexă, criminalitatea
transfrontalieră, cadrul instituțional internațional și legea penală nu permit acest lucru.
Dimpotrivă, acești factori reclamă elaborarea unor acte normative speciale care să dezvolte
cadrul legislativ și instituțional intern în concordanță cu tratatele, acordurile și înțelegerile
internaționale la care România este parte și cu instrumentele juridice relevante ale Uniunii
Europene.
Bibliografie:
Constituția României adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991,
intrată în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991;
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 123 din 18 mai 1994.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 305, Partea I din 9 mai 2002.
3
Publicată în Monitorul Oficial nr. 440, Partea I din 24 iunie 2002.
~ 408 ~
Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între
România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă
parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12
aprilie 1993;
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie 2010;
Legea nr. 21 din 1969 privind organizarea și funcționarea miliției, publicată în Monitorul
Oficial nr. 132 din 18 noiembrie 1969;
Legea nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în
Monitorul Oficial nr. 123 din 18 mai 1994;
Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, publicată în
Monitorul Oficial nr. 305 din 9 mai 2002;
Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 440
din 24 iunie 2002;
Decretul nr. 16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică
legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative, publicat în
Buletinul Oficial nr. 14 din 13 februarie 1976;
Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 pentru înființarea miliției, publicat în Monitorul
Oficial nr. 19 din 23 ianuarie 1949.
~ 409 ~
SUSPENDAREA CONTRACTULUI DE MUNCĂ CONFORM
NOILOR REGLEMENTĂRI PRIVIND CONCEDIUL DE
ACOMODARE
SUSPENSION OF THE INDIVIDUAL LABOR CONTRACT IN LIGHT OF NEW

REGULATIONS LEAVE ACCOMMODATIVE
Drd. DRUGĂ (ȘERBĂNESCU) Carmen

Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța
carmen_druga@yahoo.com
Drd. SIMION Nicolae

nikusimion@gmail.com
Abstract:
Labour Code, art. 49 para. 1 sets out three ways of suspending the individual labour
contract: law, the unilateral act of one of the parties and the parties' agreement.
For each way, covers key limiting situations where the individual employment contract
or may be suspended.
Art. 49 para. 2 of the Code specify that the suspension of individual labour contract has
the effect of rendering the suspension of work by the employee and payment of salary rights
by the employer.
Regardless of why that occurred, the suspension has the effect of rendering work
stoppages principal and payment of wages, while maintaining individual labour contract.
However, in some situations, the employee is deprived of income, and receives different benefits
(for instance, in case of temporary work incapacity, maternity leave, vacation accommodation).
The funds needed to pay indemnity, contribution, administrative expenses and the
transmission rights are provided from the state budget through the budget of Ministry of
Labor, Family, and Social Protection.
The application and supporting documents are submitted and registered with the Agency
for Payments and Social Inspection county and Bucharest in whose jurisdiction the person
entitled domiciled or resident. Calculation and payment of compensation, including
individual contribution to health insurance, are the National Agency for Payments and Social
Inspection by agencies for payments and social inspection county and Bucharest, and is
payable, at the option of the person entitled, in a bank account or at his residence or at the
national Fund for health insurance.
This paper consider the different interpretation and way of working under the Labour
Code in Romania.
Rezumat:
Codul muncii, art. 49 alin. 1, stabilește trei modalități de suspendare a contractului
individual de muncă: lege, actul unilateral al uneia dintre părți și acordul părților.
~ 410 ~
Fiecare mod se referă la situații de limitare cheie în care poate fi suspendat contractul
individual de muncă sau arată 49 alin. 2 din Cod faptul că suspendarea contractului
individual de muncă are ca efect suspendarea activității de către salariat și plata drepturilor
salariale de către angajator.
Indiferent de motivul pentru care a avut loc, suspendarea are drept efect oprirea activității
principale și plata salariilor, menținând în același timp a contractului individual de muncă.
Cu toate acestea, în unele situații, angajatul deși lipsit de venit, primește beneficii
diferite (de exemplu, în caz de incapacitate temporară de muncă, concediu de maternitate,
cazare concediu etc.).
Fondurile necesare plăţii indemnizaţiei, a contribuţiei, cheltuielilor administrative,
precum şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Cererea şi documentele doveditoare se depun şi se înregistrează la agenţia pentru plăţi şi
inspecţie socială judeţeană şi a municipiului Bucureşti în a cărei rază teritorială are domiciliul
sau reşedinţa persoana îndreptăţită. Calculul şi plata indemnizaţiei, inclusiv a contribuţiei
individuale de asigurări sociale de sănătate, se fac de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi
Inspecţie Socială, prin agenţiile pentru plăţi şi inspecţie socială judeţene şi a municipiului
Bucureşti, şi se achită, în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite, în cont bancar sau la
domiciliul acesteia, respectiv la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Lucrarea de față analizează diferitele modalități de interpretare în cazuistică a art. 49
din Codul muncii și modalitățile de practică specifică din România.
Keywords: vacation accommodation, contract, suspension, payment, labour.
Cuvinte cheie: concediu de acomodare, contract, suspendare, plată, forță de muncă.
I. CONTRACTUL DE MUNCĂ ȘI CONCEDIUL DE ACOMODARE

Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică,
denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator,
persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze
forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă
scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă
scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a
contractului.
Contractul individual de muncă se încheie pe durată nedeterminată.
Prin excepţie, contractul individual de muncă se poate încheia şi pe durată determinată,
în condiţiile expres prevăzute de lege.
Suspendarea contractului individual de muncă şi răspunderea disciplinară sunt două
instituţii juridice distincte aparţinând legislaţiei muncii. Condiţiile în care intervin, drepturile
şi obligaţiile părţilor, procedura de suspendare şi de sancţionare sunt diferite.
Codul muncii nu impune un anumit conţinut al deciziei de suspendare, astfel încât este
suficient ca decizia să cuprindă datele care pot permite, în concret, analiza temeiurilor
suspendării şi îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege.
~ 411 ~
În conformitate cu art.49 alin.1 din Codul muncii1, sunt prevăzute trei modalitãți de
suspendare a contractului individual de muncã: de drept, prin acordul pãrților și prin actul
unilateral al uneia dintre pãrți.
Pentru fiecare dintre aceste situații, actul normativ menționat enunțã limitativ situațiile în
care contractul individual de muncã este sau poate fi suspendat.
Aceste reglementări referitoare la modalitãțile de suspendare ale contractului individual
de muncã sunt, în general, în consonanță și cu alte reglementări prevăzute în legislațiile din
statele membre ale Uniunii Europene.
În Franța, de exemplu, principalele cauze de suspendare a contractului individual de
muncã sunt2:
- cele stabilite prin lege (concediile plãtite; sãrbãtorile oficiale plãtite; repausul
compensator plãtit etc.);
- din inițiativa angajatorului (șomajul parțial plãtit într-o anumitã proporție de
angajator; suspendarea disciplinarã fãrã plata salariului corespunzãtor pentru zilele
suspendate; suspendarea cu caracter de conservare plãtitã, cu excepția cazului în care este
urmatã de concediere pentru abatere gravã);
- din inițiativa salariatului (concediul individual de formare, când remunerația este
rambursatã angajatorului de cãtre organismul interesat; concediul pentru studii, neplãtit;
concediul pentru constituirea unei întreprinderi, neplãtit; concediul parental pentru educație,
neplãtit; concediul pentru îngrijirea copilului bolnav sau cu handicap grav, neplãtit;
concediul sabatic, neplãtit; concediul de solidaritate internaționalã, neplãtit; concediul
pentru îngrijirea unei persoane în vârstã, neplãtit);
- raporturile colective;
- incidente și viața privatã;
- activitãți publice (perioada în care salariatul participã la campania electoralã pentru
Camera Deputaților sau pentru Senat, neplãtitã; perioada mandatului parlamentar,
neplãtitã; perioada îndeplinirii unui mandat de ales local, plãtitã, urmând ca angajatorului
sã i se ramburseze plata fãcutã etc.).
Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii:
a) concediu de maternitate;
b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
c) carantină;
d) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autorităţi executive, legislative ori judecătoreşti,
pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
e) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;
f) forţă majoră;
g) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedură
penală;
h) de la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori
atestările necesare pentru exercitarea profesiei. Dacă în termen de 6 luni salariatul nu şi-a
reînnoit avizele, autorizaţiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul
individual de muncă încetează de drept;
1
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 72 din 5 februarie 2003
2
J.-E. Ray, Droit du travail. Droit vivant, 2005/2006, 14e édition actualisée et refondue, Éditions Liaisons,
2005, p. 186.
~ 412 ~
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în
următoarele situaţii:
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii;
b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau
acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti1;
c) în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de
muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;
c^1) în cazul în care împotriva salariatului s-a luat, în condiţiile Codului de procedură
penală, măsura controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune, dacă în sarcina
acestuia au fost stabilite obligaţii care împiedică executarea contractului de muncă, precum şi
în cazul în care salariatul este arestat la domiciliu, iar conţinutul măsurii împiedică executarea
contractului de muncă;
d) pe durata detaşării;
e) pe durata suspendării de către autorităţile competente a avizelor, autorizaţiilor sau
atestărilor necesare pentru exercitarea profesiilor.
În cazurile prevăzute la lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul
îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii
civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe
perioada suspendării contractului. În cazul reducerii temporare a activităţii, pentru motive
economice, tehnologice, structurale sau similare, pe perioade care depăşesc 30 de zile
lucrătoare, angajatorul va avea posibilitatea reducerii programului de lucru de la 5 zile la 4
zile pe săptămână, cu reducerea corespunzătoare a salariului, până la remedierea situaţiei care
a cauzat reducerea programului, după consultarea prealabilă a sindicatului reprezentativ de la
nivelul unităţii sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz.
Recent, articolul 51 din Codul muncii, a fost modificat și s-a introdus o nouă modalitate
de suspendare a contratului individual de muncă și anume contractual de acomodare.
În lumina acestor modificări, contractul individual de muncă poate fi suspendat din
iniţiativa salariatului, în următoarele situaţii:
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu
handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul
copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) concediu paternal;
d) concediu pentru formare profesională;
e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la
nivel central sau local, pe toată durata mandatului;
f) participarea la grevă.
g) concediu de acomodare2.
1
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 279/2015 , a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi
din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale.
2
Introdus prin legea nr. 57/2016 din 11 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004
privind procedura adopţiei, precum şi a altor acte normative, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR.
283 din 14 aprilie 2016 și care va intra în vigoare începând cu data de 12 august 2016
~ 413 ~
De asemenea, contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor
nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil,
contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.
Având în vedere conținutul art. 51 alin.1 reiese fără tăgadă cã salariatul are dreptul sã
solicite (nu să decidã) suspendarea, în condițiile stabilite de legislația muncii incidentă.
Suspendarea are ca efect principal oprirea temporarã a prestãrii muncii și a plãții
salariului, în condițiile menținerii contractului individual de muncã.
Pe durata suspendãrii, salariatul nu presteazã munca și ca urmare nu primește salariu, dar
alte drepturi câștigate și obligații asumate se mențin.
În cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte imputabile
salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de niciun drept care rezultă din
calitatea sa de salariat. De fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului
intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, cauza de încetare
de drept prevalează.
În cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care
au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de
muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.
Legea nr. 57/2016 din 11 aprilie 20161 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
273/2004 privind procedura adopţiei2, precum şi a altor acte normative, prevede că
adoptatorul sau, opţional, oricare dintre soţii familiei adoptatoare, care realizează venituri
supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal3, cu
modificările şi completările ulterioare, din activităţi salariale şi asimilate acestora sau, după
caz, activităţi independente sau activităţi agricole, poate beneficia de un concediu de
acomodare cu durata de maximum un an, care include şi perioada încredinţării copilului în
vederea adopţiei, precum şi de o indemnizaţie lunară, raportată la indicatorul social de
referinţă, în cuantum de 3,4 ISR.
Concediul şi indemnizaţia prevăzute se acordă pe baza cererii persoanei îndreptăţite, la
care se anexează certificatul de grefă în baza căruia se execută hotărârea judecătorească de
încredinţare în vederea adopţiei, documentul care atestă mutarea copilului la adoptator/familia
adoptatoare, înregistrat la direcţia în a cărei rază administrativ-teritorială a fost protejat copilul,
precum şi dovada intrării efective în concediu sau a suspendării activităţii.
Cererea se completează potrivit unui model care se aprobă prin normele metodologice de
aplicare legii. Drepturile prevăzute se stabilesc şi se acordă începând cu ziua următoare celei
în care a fost pusă în executare hotărârea judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei.
Persoanele îndreptăţite cărora li s-au stabilit drepturile prevăzute nu pot beneficia, în
perioada concediului de acomodare, de drepturile acordate în baza art. 2 şi 7 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru
creşterea copiilor4, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/20115, cu modificările şi
completările ulterioare. Pe perioada concediului de acomodare, persoana îndreptăţită
beneficiază de plata contribuţiei individuale de asigurări sociale de sănătate. Cuantumul
1
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 283 din 14 aprilie 2016
2
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 557 din 23 iunie 2004
3
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 688 din 10 septembrie 2015
4
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 830 din 10 decembrie 2010
5
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 452 din 28 iunie 2011
~ 414 ~
contribuţiei se calculează prin aplicarea cotei procentuale, prevăzută de lege, la valoarea
indemnizaţiei acordate.
Fondurile necesare plăţii indemnizaţiei, a contribuţiei, cheltuielilor administrative,
precum şi cele de transmitere a drepturilor se asigură din bugetul de stat, prin bugetul
Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.
Cererea şi documentele doveditoare se depun şi se înregistrează la agenţia pentru plăţi şi
inspecţie socială judeţeană şi a municipiului Bucureşti în a cărei rază teritorială are domiciliul
sau reşedinţa persoana îndreptăţită. Calculul şi plata indemnizaţiei, inclusiv a contribuţiei
individuale de asigurări sociale de sănătate, se fac de Agenţia Naţională pentru Plăţi şi
Inspecţie Socială, prin agenţiile pentru plăţi şi inspecţie socială judeţene şi a municipiului
Bucureşti, şi se achită, în funcţie de opţiunea persoanei îndreptăţite, în cont bancar sau la
domiciliul acesteia, respectiv la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Procedura de plată a indemnizaţiei care se acordă pe perioada concediului de acomodare
se aprobă prin normele metodologice de aplicare legii.
Concediul de acomodare şi plata indemnizaţiei încetează începând cu ziua următoare
celei în care se produce una din următoarele situaţii:
a) a expirat perioada maximă de un an prevăzută pentru concediul de acomodare;
b) la cererea persoanei îndreptăţite;
c) copilul a împlinit 18 ani;
d) a avut loc decesul copilului;
e) persoana îndreptăţită care urma să adopte în calitate de persoană singură a decedat;
f) a rămas definitivă hotărârea judecătorească privind revocarea încredinţării în vederea
adopţiei.
Concediul de acomodare şi plata indemnizaţiei se suspendă începând cu ziua următoare
celei în care se produce una dintre următoarele situaţii:
a) s-a dispus plasamentul copilului în regim de urgenţă;
b) a fost pusă în executare hotărârea judecătorească privind revocarea încredinţării în
vederea adopţiei.
Suspendarea încetează în ziua următoare celei în care a rămas definitivă hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus revenirea copilului la persoana/familia la care fusese încredinţat
în vederea adopţiei sau, după caz, în ziua următoare celei în care a rămas definitivă hotărârea
judecătorească prin care s-a dispus respingerea revocării încredinţării în vederea adopţiei.
Reluarea concediului de acomodare şi a plăţii indemnizaţiei aferente suspendate se face
la cererea persoanei îndreptăţite, începând cu data depunerii acesteia, dacă nu au intervenit
situaţii care să determine încetarea drepturilor.
Bibliografie:
LEGE Nr. 53 din 24 ianuarie 2003, Republicată, Codul muncii, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 345 din 18 mai 2011. Republicată în temeiul art. V din Legea
nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, dându-se textelor o nouă
numerotare
LEGE Nr. 132 din 27 iunie 2011 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, PUBLICATĂ
ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 452 din 28 iunie 2011
~ 415 ~
LEGE Nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 688 din 10 septembrie 2015
LEGE Nr. 57/2016 din 11 aprilie 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
273/2004 privind procedura adopţiei, precum şi a altor acte normative, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 283 din 14 aprilie 2016
ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ Nr. 111 din 8 decembrie 2010 privind concediul şi
indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL
NR. 830 din 10 decembrie 2010
J.-E. Ray, Droit du travail. Droit vivant, 2005/2006, 14e édition actualisée et refondue,
Éditions Liaisons, 2005
~ 416 ~
INSTITUȚIA POLIŢIEI CA AUTORITATE PENTRU
ASIGURAREA ORDINII ȘI SIGURANȚEI PUBLICE
POLICE AS AUTHORITY TO ENSHURE PUBLIC ORDER
Drd., subcomisar de poliție, DRUGĂ (ȘERBĂNESCU) Carmen

carmen_druga@yahoo.com
Drd. ȘTIRBU Daniela

daniela.stirbu@igpf.ro
Abstract:
This particular thesis is concerned with investigating the importance of Police Force
around the world, as well as Europe and Romania, within the present universal context,
where the importance of assuring public order represents a priority in any country.
Therefore, Police is analyzed as an universal concept of assuring public order, focusing
Romanian Police and its ways of organizing and functioning.
Also on this scientific work I captured general issues worldwide, the European and
Romanian trends to ensure public peace in order to draw new ideas for development of the
Police and other public institutions and to be able to capture the approaches in the field.
As an EU member state, Romania should participate in the fight against crime by
adopting policies at European level and rallying specific legislation, the international police
cooperation permanent, which effectively contributes along other similar institutions to
ensure a space of security, freedom and justice.
In a complex process of rallying the international standards of the entire Romanian
society undertaken to this moment, also the Romanian Police carried out its own approach
adopting in practice a European vision for protecting and serving the community.
Thus, this work captures a history of the concept and the institution itself, customizing it
by analysis Romanian Police.
Rezumat:
Lucrarea de față are în vedere investigarea importanței instituției Poliției în lume, în
Europa și în România, în contextul universal actulal, în care asigurarea ordinii și liniștii
publice sunt prioritare pentru statele lumii. Astfel, este analizată Poliția ca și concept
universal de asigurare a ordinii publice, particularizându-se în analiză instituția Poliției din
România și modalitățile de organizare și funcționare ale acesteia.
De asemenea, pe patrcursul lucrării sunt surprinse aspecte generale la nivel mondial,
trendul european și din România, pentru asigurarea liniștii și ordinii publice, pentru a putea
trasa noi idei de dezvoltare a instituției Poliției și a celorlalte instituții publice și pentru a se
putea surprinde noi abordări în domeniu.
În calitatea de stat membru UE, România trebuie să participe la lupta împotriva
criminalității prin adoptarea politicilor de la nivel european și de raliere la legislația
~ 417 ~
specifică, prin cooperarea polițienească internațională permanentă, care, contribuie efectiv
alături de celelalte instituţii similare la asigurarea spaţiului de securitate, libertate şi justiţie.
În cadrul unui amplu proces de raliere la normele internaționale a întregii societăţii
româneşti desfăşurat până în prezent, Poliţia Română desfășoară propriul demers, adoptând
în practică o viziune europeană privind protejarea şi slujirea comunităţii.
Astfel, prezenta lucrare surprinde o istorie generală a conceptului și a instituției în sine,
particularizăndu-se prin analiză instituția Poliției din România.
Keywords: police, order, media, public safety,media, criminality.
Cuvinte cheie: poliție, ordine și siguranță publică, media, criminalitate.
I. INTRODUCERE
Importanța climatului de asigurare a liniștii și ordinii publice au fost și sunt elemente
esențiale permanent urmărite de către staul român și autoritățile sale. Astfel, analiza
indicatorilor statistici evolutivi pe principalele infracţiuni de natură judiciară, din ultimile
perioade relevă anumite scăderi ale faptelor de natură penală. Astfel, este important să
menționăm faptul că, în ultima perioadă, Poliția Română constată scăderi la infracţiunile
contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, la cele contra autorităţii și la cele comise cu
violenţă, ceea ce a condus la înregistrarea unui nivel mulţumitor de încredere al populaţiei în
Poliţie, ca structură fundamentală a statului de drept.
Pentru a putea analiza importanța pentru comunitate, pentru statul de drept a Poliției,
trebuie să avem în vedere istoria și evoluția conceptului și instituției în sine din cele mai
vechi timpuri și până în prezent, să surprindem transformările, modificările, îmbunătățirile și
performanțele realizate în plan mondial, european și românesc pentru asigurarea statului de
drept, a libertăților fundamentale ale omului, a drepturilor sale, a proprietății private,
intelectuale și a tuturor aspectelor care sunt confrite de statul de drept.
II. SCURTĂ ISTORIE A INSTITUȚIEI POLIȚIEI

În lume au existat și există forme diferite de asigurare a siguranței publice, Poliţia
existând din cele mai vechi timpuri, leaderul unui grup sau clan gestionând şi asigurând sau
nu pacea în teritoriu pe care îl stăpâneau, ca mai apoi să se folosească, în epoca antică,
soldaţii pentru asigurarea ordinii publice, abia în anii 700 - 800 d. Hr., în Anglia, dezvolându-
se conceptul de poliție pentru protejarea cetățenilor.1
Primele atestări istorice privind Poliţia Română sunt înă din perioada lui Neagoe
Basarab, a lui Mihai Viteazu a lui Mihai Sutzu, în anul 1806, paza din Capitala Românie
primind denumirea de poliţie. În anul 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi
impozite celor care menţineau ordinea publică şi apărau proprietatea privată, iar în anul 1831,
prin Regulamentele Organice, atribuţiile poliţiei au fost extinse.2
Odată cu Revoluţia de la 1848 are loc reorganizarea Poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului
poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală, iar la 9 iunie 1850, domnitorul
Ghica Vodă a emis “Cronica poliţienească”, prima structură centrală cu atribuţii poliţieneşti.
1
Gerard Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulair juridique, 6-e edition, Avant-Propos de Ph.
Malinvaud, p.V. (t.n.)
2
www.politiaromana.ro
~ 418 ~
Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie
1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea
Poliţiei Generale a Statului (8 iulie 1929), competenţele poliţiei au fost extinse.
Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, apoi, prin Decretul - Lege
nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi
reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002.1
III. CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE POLIŢIA ROMÂNĂ

România a adoptat politica de modernizare a Poliției odată cu Raportul de ţară al
Comisiei Europene şi Raportul de audit al delegaţiei de experţi ai Comisiei Europene şi
Documentului de Poziţie Comună al Uniunii Europene, elaborat cu ocazia închiderii
negocierilor, rapoartele intermediare şi recomandările consilierilor de pre-aderare, în cadrul
Convenţiei de twinning pentru continuarea demilitarizării şi descentralizării, având ca
obiectiv prioritar crearea suportului normativ care să aşeze pe baze europene Poliţa Română.2
Astfel, au fost elaborate şi adoptate Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, ce constituie repere
fundamentale pentru Poliția Română din prezent, stabilirea elementelor definitorii de funcţionare,
precum şi a unor coordonate de conversie socio–profesională şi de carieră a poliţistului.
Totodată, au fost adoptate acte normative interne menite să adapteze activitatea de poliţie,
generate de evoluţiile din societatea românească, în paralel cu operaţionalizarea a noi structuri
specializate, cum ar fi Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog,
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii, Oficiul Naţional pentru Protecţia
Martorilor, Direcţia de Investigare a Fraudelor, Direcţia de Investigaţii Criminale, Direcţia de
Afaceri Europene, Misiuni şi Relații Internaţionale, Poliţia de Proximitate, Centrul de Informare
și Relații Publice, toate aceste reorientări organizaţionale şi funcţionale producând efecte în
controlul evoluţiei criminalităţii și a percepției populației asupra muncii de poliție.3
VI. CADRUL GENERAL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A POLIŢIEI

ROMÂNE
1. Cadrul legal
Poliţia Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne şi este instituţia specializată
a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor,
respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile Legii nr. 218/20024 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţie Române.
Cadrul legislativ modern, a fost completat cu Legea nr.360/2002 privind Statutul
Poliţistului5, care a demilitarizat Poliţia Română și specifică că aceasta este serviciu public
1
Idem 2
2
Anton P. Parlagi, Dicţionar de Administraţie Publică, Editura Economică, Ediţia a II-a, Bucureşti
3
Idem 14
4
Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial nr. 305
din 9 mai 2002
5
Legea 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române,publicată în Monitorul Oficial nr. 440
din 24 iunie 2002
~ 419 ~
specializat, ce se realizează în interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor
statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.
2. Atribuţiile Poliţiei Române

Poliţia Română are ca atribuţii1 apărarea vieţii, integrității corporale şi libertății persoanelor,
proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale
comunităţii; aplică măsuri de menţinere a ordinii şi a liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, de identificare şi contracarare a acţiunilor
elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii
private şi publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii; asigură, direct sau în
cooperare cu alte instituţii abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice şi intervenţiilor
pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în
scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau
provocării de daune proprietăţii publice ori private; culege informaţii în vederea cunoaşterii,
prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor fapte ilicite; realizează activităţi de
prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-financiare, a celei transfrontaliere, a
infracţiunilor în domeniul informaticii şi crimei organizate; desfăşoară, potrivit competenţei,
activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează cercetări în legătură cu acestea; constată
contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;desfăşoară activităţi de depistare a
persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării pedepselor sau altor hotărâri judecătoreşti,
precum şi a persoanelor dispărute; foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice în cercetarea
locului săvârşirii infracţiunilor şi la examinarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă,
efectuând, prin laboratoarele şi specialiştii proprii acreditaţi, expertize criminalistice şi constatări
tehnico-ştiinţifice, dispuse în condiţiile legii; exercită controlul, potrivit legii, asupra deţinerii,
portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, a materialelor explozive, asupra modului în care se
efectuează operaţiunile cu arme, muniţii şi materii explozive; supraveghează şi controlează
circulaţia pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate prin lege şi colaborează cu alte
autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru îmbunătăţirea
organizării şi sistematizării circulaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor, perfecţionarea
pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la trafic;
desfăşoară activităţi specifice de poliţie în domeniul transporturilor feroviare, navale şi aeriene;
organizează, în condiţiile legii, cazierul judiciar pentru ţinerea evidenţei persoanelor condamnate
ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal şi constituie baza de date necesare
pentru îndeplinirea atribuţiilor operative specifice poliţiei; efectuează studii şi cercetări privind
dinamica infracţionalităţii în România şi propune măsuri de prevenire a acesteia; acordă sprijin,
potrivit legii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în vederea desfăşurării activităţii
acestora; participă, în condiţiile legii, împreună cu alte unităţi ale Ministerului Afacerilor Interne,
în colaborare cu Ministerul Apărării Naţionale, unităţi de protecţie civilă şi alte organe prevăzute
de lege, la activităţile de salvare şi evacuare a persoanelor şi bunurilor periclitate de incendii,
explozii, avarii, accidente, epidemii, calamităţi naturale şi catastrofe, precum şi de limitare şi
înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente;colaborează cu instituţiile de învăţământ
şi cu organizaţiile neguvernamentale pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei; conlucrează
cu structuri de profil din alte state şi de la nivelul unor instituţii internaţionale pentru prevenirea şi
1
Idem 7
~ 420 ~
combaterea criminalităţii transfrontaliere; participă la constituirea forţelor internaţionale de
poliţie, destinate unor misiuni de instruire, asistenţă şi cooperare poliţienească sau pentru acţiuni
umanitare.1
3. Structura organizatorică
Pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de legislaţia în vigoare, Poliţia Română este
organizată astfel:
a) Inspectoratul General al Poliţiei Române;
b) Unităţi teritoriale aflate în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române,
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi Inspectoratele Judeţene De Poliţie;
c) Instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului;
d) Alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei, înfiinţate
potrivit legii.2
4. Sistemul relaţional al Poliţiei Române

În contextul amplificării demersurilor depuse în direcţia diminuării și controlului
eficiente a criminalităţii, ca premisă majoră a spațiului european, o prioritate a Poliţiei
Române este realizarea unor fluxuri comunicaţionale eficiente şi operative, atât la nivelul
propriei instituţii, cât şi cu alte structuri sau entităţi statale.
Demersurile instituţionale proprii s-au concentrat pe două mari direcţii de acţiune,
urmărindu-se în plan intern creşterea nivelului de calitate a interdependenţei funcţionale ce
operează cu celelalte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne, iniţierea unor noi canale
comunicaţionale ori multiplicarea celor deja existente cu societatea civilă, iar în plan extern
creşterea operativităţii schimbului de date şi informaţii cu poliţiile din alte state, precum şi cu
organizaţiile internaţionale şi europene de profil. Aceste parteneriate instituţionale au avut ca
fundament necesitatea stringentă de optimizare a fluxurilor şi simplificare a procedurilor.3
5. Colaborare internă
Poliţia Română desfăşoară activităţi bazate pe relaţii de colaborare şi de subordonare,
care asigură totodată fluenţa canalelor comunicaţionale între structurile componente.
În cadrul interdependenţei funcţionale ce operează la nivelul structurilor Ministerului
Afacerilor Interne se detaşează relaţiile de subordonare ale Poliţiei Române faţă de structurile
aparatului central ale acestuia şi colaborarea cu Inspectoratul General al Jandarmeriei,
Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Inspectoratul General al Poliţiei de
Frontieră; Direcţia Generală de Paşapoarte; Direcţia Regim Permise de Conducere şi
Înmatriculare a Vehiculelor; Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor; Centrul
Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor; Structurile
Administraţiei Publice; Agenţia Naţională Antidrog etc..
În acest plan, se evidenţiază și colaborarea cu structurile responsabile în aplicarea legii,
respectiv cu Ministerul Public; Ministerul Justiţiei; cu Serviciul Roman de Informaţii;
Serviciul de Informaţii Externe; Serviciul de Protecţie şi Pază; Oficiul Naţional de Prevenire
1
Idem 7
2
Idem 7
3
Idem 7
~ 421 ~
şi Combatere a Spălării Banilor; dar și cu Ministere ca cel al Sănătăţii; Muncii, Finanţelor
Publice; Agriculturii, Mediului Transporturilor, Turismului; Educaţiei şi Cercetării;
Economiei şi Comerţului; cu Banca Naţională a României; Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor ; Mass-media; Sindicate; Patronate; Culte etc..
6. Colaborare internaţională
Poliţia Română colaborează pe plan regional, european şi internaţional cu instituţii având
atribuţiuni similare, respectiv SECI; Interpol; Europol; Programul Naţiunilor Unite
pentru Controlul Drogurilor; Comitetele permanente ale Uniunii Europene; Task-Force-ul
şefilor Poliţiilor din UE; Asociaţia şefilor poliţiilor din Europa de Sud-Est – SEPCA;
Colpofer; Tispol; poliţii din alte state etc..
O atenţie deosebită a fost acordată dezvoltării şi amplificării relaţiilor de colaborare şi de
cooperare operativă, cu ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură, atât cu cei străini
acreditaţi în România, cât şi cu cei români aflaţi în statele membre ale Uniunii Europene, în
scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale.
7. Principii în munca de poliție din România

Odată cu modernizarea Poliției Române și aderarea țării noastre la UE munca de poliție
s-a dezvoltat și axat pe o serie de principii printre care se regăsesc cel al respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, Constituţia României și dispoziţiile în
acest sens fiind interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a drepturilor
omului, cu pactele şi tratatele ratificate de România.
Evoluţia sistemului de ordine publică în România şi procesul de aliniere la standardele
comun acceptate la nivel european au condus în prezent la conturarea unei instituţii
poliţieneşti în serviciul cetăţeanului, în spiritul democraţiei, poliţistul având un rol primordial
în apărarea vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii persoanelor, proprietăţii private şi publice,
a celorlalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii.
Un alt principiu este cel al legalităţii în activitatea desfăşurată de organele de poliţie,
fiind o transpunere pe planul particular specific a principiului general de legalitate, consacrat
de Constituţie în art.1 alin.5 „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”1, încălcarea acestui principiu, indiferent de persoană sau instituţie,
atrăgând după sine sancţiuni de natură disciplinară, administrativă, civilă sau penală.
Principiul confidenţialităţii2 - Activităţile proprii nu pot fi date publicităţii, decât în
condiţiile prevăzute de lege, astfel încât să nu pericliteze bunul mers şi finalitatea acestora şi
nici drepturile şi libertăţile persoanelor implicate.
Principiul echidistanţei - Poliţia Română respectă cu stricteţe competenţele legale ce îi
revin, fiind echidistantă politic, dovedind că este cu adevărat un serviciu public în interesul
persoanei şi al comunităţii. Obligaţiile de sprijinire a instituţiilor statului se efectuează
exclusiv pe baza şi în executarea legii, ingerinţele sau imixtiunile arbitrare fiind excluse,
oricare ar fi sursa sau direcţia acestora. Indiferent de conjunctură sau de calitatea persoanelor
care încalcă legea, echidistanţa în aplicarea legii va constitui în permanenţă polul director al
instituţiei, fapt de natură să sporească încrederea cetăţenilor şi să consolideze autoritatea cu
1
http://www.constitutiaromaniei.ro/
2
Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică a României 2015-2020 -
http://www.mai.gov.ro/documente/transparenta/SNOSP%202015-2020%20.pdf
~ 422 ~
care a fost învestită Poliţia.
Principiul proporţionalităţii - Îndatoririle poliţiştilor presupun, în primul rând, ca orice
fiinţă umană să fie tratată în spiritul respectului pentru demnitatea, viaţa, integritatea sa
morală şi fizică, în orice împrejurare şi indiferent de faptele care i se reproşează. În
exercitarea actului de autoritate poliţienească, metodele şi mijloacele de acţiune vor fi
aplicate avându-se în vedere limitarea, proporţionalitatea şi gradualitatea în utilizarea forţei.
Principiul transparenţei şi apropierii de comunitate - În vederea realizării unui parteneriat
consolidat cu societatea civilă, bazat pe acţiunea comună poliţist – cetăţean, a fost organizată
şi a devenit operaţională, din anul 2003, poliţia de proximitate. Proximitatea se realizează
prin crearea unei legături parteneriale pe axa poliţie - cetăţeni - instituţii publice (unităţi
şcolare, biserică, medii de afaceri, organizaţii neguvernamentale, autorităţi publice locale
etc.), în scopul rezolvării problemelor cu impact direct asupra vieţii sociale, asigurării unui
climat de siguranţă civică şi îmbunătăţirii calităţii vieţii. Misiunile poliţistului de proximitate
sunt definite în funcţie de necesităţile cetăţenilor, care trebuie să fie cunoscute şi rezolvate,
inclusiv prin atragerea reprezentanţilor societăţii civile. Activitatea este direcţionată pentru
consilierea şi informarea cetăţenilor cu privire la cunoaşterea prevederilor legale, la
procedeele şi mijloacele de evitare a victimizării, conştientizarea riscurilor şi consecinţelor pe
care le presupune săvârşirea de fapte antisociale, necesitatea contribuţiei la consolidarea
climatului de siguranţă civică şi diminuarea fenomenului infracţional.
Elementul novator al acestui concept este reprezentat de faptul că acesta abandonează latura
preponderent coercitivă şi, prin înfiinţarea structurilor poliţiei de proximitate, activitatea de
cunoaştere a populaţiei îmbracă noi conotaţii, poliţistul devenind un apropiat al cetăţenilor.
Principiul priorităţii măsurilor preventive, faţă de cele coercitive - Strategiile pentru
prevenirea fenomenului infracţional au adoptat un sistem democratic, modern, de protejare a
cetăţeanului, printr-o translatare a centrului de greutate al politicilor penale şi a strategiilor de
combatere a criminalităţii, din zona represivă, către o zonă preventivă şi de reinserţie socială.
Concomitent cu acţiunile în plan practic, se impune extinderea şi iniţierea de acţiuni de
parteneriat, prin care să se atragă la colaborare noi parteneri, vizând prioritar prevenirea
victimizării femeilor, minorilor, dar şi formarea de mediatori comunitari care să acţioneze
împreună cu autorităţile locale, în special pentru prevenirea conflictelor.
Principiul descentralizării - Transferarea la nivelurile de maximă eficienţă şi operativitate
a competenţelor referitoare la gestionarea resurselor umane, a responsabilităţilor de
gestionare a fondurilor – prin descentralizare bugetară, flancate de un sistem logistic flexibil,
constituie realităţi necesare şi obligatorii ale realizării procesului de descentralizare, care este
imperios necesar să fie derulat atât în plan central, cât şi în plan teritorial. Structura
organizatorică şi funcţională a Poliţiei Române trebuie să se ralieze pe deplin principiului
descentralizării, pentru a conferi factorilor de decizie, de la toate nivelurile, atribuţii de
coordonare proprie, performanţele urmând să fie direct legate de modul de realizare al
acestora.
Principiul responsabilităţii în exercitarea actului de autoritate poliţienească - În
exercitarea actului de autoritate poliţienească, poliţiştii au datoria legală de a acţiona cu
discernământ, profesionalism şi obiectivitate. Asumarea unor riscuri care au la bază
îndeplinirea scopului esenţial al serviciului public exercitat de cadrele de poliţie, acela de a
servi cetăţeanul, presupune un înalt grad de responsabilitate, impus de natura profesiei însăşi.
În contextul responsabilităţii actului de autoritate poliţienească, se au în vedere obligaţiile şi
~ 423 ~
drepturile legale ale poliţistului, acestea fiind menite să orienteze comportamentul acestuia,
indiferent de împrejurare sau context.
Principiul profesionalizării în toate domeniile de activitate - Ca o componentă de bază a
procesului amplu de întărire a capacităţii administrative, profesionalizarea întregului personal
vine în întâmpinarea cerinţelor europene de profesionalizare şi specializare a serviciilor
publice. Transformările fundamentale înregistrate în ceea ce priveşte poziţia şi rolul
poliţistului în societate, evidenţiază apartenenţa acestuia la un corp profesional care
beneficiază de o cu totul altă perspectivă. Binomul pregătire-specializare stă la baza ridicării
performanţei, activitatea de specializare a poliţiştilor având imprimată o manieră duală de
desfăşurare. Profesionalizarea poliţiştilor şi modernizarea întregului sistem de formare şi
perfecţionare profesională au menirea de a forma deprinderi şi practici profesionale similare
cu cele unanim acceptate în instituţiile omologe din statele membre ale Uniunii Europene.
Principiul cooperării şi utilităţii sociale - Necesitatea implicării tuturor instituţiilor
abilitate în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi a societăţii civile,
este pe deplin reliefată de nevoile specifice ale poliţiei, de imperativul adaptării metodelor şi
mijloacelor de prevenire şi intervenţie în funcţie de dinamica socială, evoluţia criminalităţii şi
solicitările cetăţenilor.
Principiul viziunii globale şi unitare - Eficientizarea acţiunilor şi activităţilor de
combatere a criminalităţii, are la bază acţiunea eclectică, unitară în domeniu, în vederea
asigurării unui sincronism, care să evite sincopele de tip anomic, cu efecte negative la nivelul
întregii comunităţi.
Principiul continuităţii - Reprezintă un imperativ major în activitatea serviciului
poliţienesc, care impune ca pregătirea, metodele şi practicile antiinfracţionale să se adapteze
şi să se desfăşoare în mod constant, liniar, pornind de la axioma potrivit căreia criminalitatea
nu are momente de pauză.1
8. Obiectivele Poliției Române

Din documentele studiate rezultă că principalele obiective ale muncii de poliție din
România sunt modernizarea conceptuală, structurală şi funcţională a Poliţiei Române, crearea
unei instituţii moderne compatibilă cu ţările membre ale Uniunii Europene; creşterea gradului
de siguranţă publică a cetăţeanului; continuarea descentralizării funcţiilor poliţieneşti;
îmbunătăţirea calităţii serviciului poliţienesc; creşterea nivelului de încredere a populaţiei în
poliţie; combaterea criminalităţii organizate; reducerea fenomenului criminalităţii; realizarea
unui mod de gestionare organizaţională adaptat la exigenţele actuale şi de perspectivă, care să
creeze capacitatea de răspuns instituţional la condiţiile tot mai complexe de funcţionare,
pentru creşterea gradului de fiabilitate şi competitivitate.2
Fundamentată pe principii europene moderne, activitatea managerială a Poliţiei Române
trebuie să devină proactivă şi consultativă, fapt ce presupune responsabilizare şi un grad de
autonomie adecvat la nivel decizional, sens în care au fost necesare abordări noi ale
managementului instituţional, prin conducerea activităţii prin programe punctuale, cu
rezultate cuantificabile; utilizarea la parametri optimi a resurselor de personal; dezvoltarea
sistemului relaţional şi de comunicare cu partenerii din cadrul societăţii civile.
1
Idem 13
2
Idem 13
~ 424 ~
De asemenea, managementul modern trebuie să permită dezvoltarea relaţiilor de
colaborare cu comunitatea, cât şi a celor interinstituţionale, şi să creeze premisele necesare
manifestării responsabilităţii şi iniţiativei personale, stimulând creativitatea colectivelor la
toate nivelele instituţionale, asigurarea implementării pachetului de legi privind protecţia
informaţiilor clasificate în sistemul poliţienesc, întărirea capacităţilor de colectare şi analiză a
informaţiilor prin implementarea sistemului integrat de management al informaţiilor și prin
analiza informaţiilor.
Totodată, un concept important al Poliției Române este reprezentat de modernizarea
conceptuală, structurală şi funcţională în domeniul prevenirii criminalităţii, fiind dezvoltată
instituţional în domeniul prevenirii prin adaptarea şi dezvoltarea structurilor locale de
prevenire a criminalităţii şi constituirea de servicii și birouri de analiză şi prevenire a
criminalităţii; prin analiza etiologiei şi a formelor de manifestare a criminalităţii, prin
identificarea dimensiunilor şi a cauzelor fenomenului criminalităţii şi realizarea de studii
socio-criminologice, care să fundamenteze strategiile, programele şi proiectele de prevenire a
criminalităţii.
Obiective ca reducerea numărului infracţiunilor şi a participanţilor la săvârşirea acestora,
dezvoltarea modalităţilor de prevenire secvenţială a infracţionalităţii (corupţie, trafic de fiinţe
umane, relaţie poliţie-minorităţi, consum de droguri, delincvenţă juvenilă); realizarea şi
asigurarea spaţiului de securitate publică şi privată – cunoaşterea gradului de siguranţă
publică şi privată şi elaborarea modalităţilor de intervenţie pentru creşterea acestuia, precum
şi iniţierea şi crearea unei reţele de echipe interdisciplinare (formată din poliţişti, profesori,
preoţi, psihologi, medici, ONG- uri etc.), pentru dezvoltarea de activităţi în vederea prevenirii
criminalităţii au devenit permanente în planurile manageriale ale conducerii Poliției Române
de după 1989.
De asemenea, a continuat procesul de responsabilizare a poliţiştilor, pentru siguranţa
membrilor comunităţii prin intervenţiile proactive şi reactive ale poliţistului să fie subsumate
aceluiaşi scop de protecţie a comunităţii și reducerea riscului de victimizare prin monitorizare
victimologică şi integrarea poliţiei în activităţii de prevenire şi de asistare a victimelor.
Dezvoltarea cooperării inter-instituţionale în Poliția Română a avut în vedere
optimizarea cooperării, îmbunătăţirea cooperării cu Parchetele, reevaluarea protocoalelor de
cooperare în funcţie de schimbările instituţionale şi noile reglementări legislative în vederea
creşterii interoperabilităţii cu instituţiile având responsabilităţi în domeniul.
Pe lângă toate acestea s-a avut în vedere și creşterea capacităţii operative şi instituţionale
prin politica de personal, prin prevenirea şi combaterea violenţei şi protecţia patrimoniului,
eficientizarea activităţii de prevenire şi combatere a delincventei juvenile; prevenirea şi
combaterea infracţiunilor care aduc atingere vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, asigurarea
ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului, definitivarea implementării conceptului poliţiei de
proximitate, îmbunătăţirea activităţii de prevenire si combatere a micii criminalităţi prin.
Un alt obiectiv important și de interes pentru prezenta cercetare a constat în consolidarea
relaţiilor de parteneriat cu populaţia prin: adaptarea serviciului poliţienesc la nevoile şi
aşteptările cetăţenilor prin dezvoltarea poliţiei de proximitate; întărirea cooperării cu alte
instituţii şi organizaţii neguvernamentale cu atribuţii în domeniu.
În obiectivele sectoriale ale Poliției Române se regăsește și cel care privește
îmbunătăţirea sistemului de relaţionare a Poliţiei Române cu societatea civilă, vizând
dezvoltarea parteneriatului social poliţie-comunitate, prin perfecţionarea cooperării între
~ 425 ~
structurile care sunt implicate în procesul de relaţionare cu societatea civilă; implementarea
de politici sociale în cadrul parteneriatului Poliţie - Comunitate; dezvoltarea relaţiilor de
parteneriat cu societatea civilă în domeniul relaţiilor publice; consolidarea imaginii publice
pozitive a Poliţiei Române, prin eficientizarea demersurilor pentru îmbunătăţirea imaginii
Poliţiei Române; organizarea de acţiuni mediatice punctuale, care să răspundă situaţiilor
operative; creşterea vizibilităţii instituţiei, prin informarea corectă, oportună şi în timp real a
mass-media; prezentarea activităţii şi rezultatelor Poliţiei Române în presa scrisă, audio-
vizuală şi în format electronic.
În același segment Poliția Română a adoptat strategii de perfecţionare a comunicării la
nivelul instituţiei, în plan intern şi internaţional, prin: perfecţionarea comunicării interne în
cadrul Poliţiei Române; diversificarea mijloacelor de informare a presei şi a cetăţenilor;
mediatizarea demersurilor întreprinse de Poliţia Română în vederea adoptării şi implementării
aquis-ului comunitar, în contextul integrării europene, de îmbunătăţire a calităţii serviciilor
oferite populaţiei, astfel: Îmbunătăţirea serviciului public de soluţionare a cererilor şi
petiţiilor, primirea în audienţă şi consiliere a cetăţenilor; de asigurare a informării publice
directe a persoanei şi a transparenţei decizionale.1
9. Organizarea Inspectoratelor Județene de Poliție

Inspectoratul Județean de Poliție este constituit potrivit organigramei şi Statului de
organizare aprobat prin Ordinului Ministrului și are în structura sa organizatorică aparatul
judeţean prin Conducere, prin Şeful Inspectoratului și doi adjuncţi; Serviciul Cabinet;
Juridic; Control Intern; Analiza Şi Prevenirea Criminalităţii; Serviciul Management Resurse
Umane; S.A.S.; Serviciul Criminalistic; Serviciul Investigaţii Criminale; Serviciul
Investigarea Criminalității Economice; Serviciul Arme, Explozivi şi Substanţe Toxice;
Serviciul Ordine Publică; Serviciul Rutier; Serviciul Logistic; Serviciul de Comunicaţii şi
Informatică; Serviciul Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţe Operative; Serviciul Financiar-
Contabilitate; structuri de poliţie municipale, orăşeneşti şi posturi de poliţie.2
În cadrul aparatului judeţean şi structurile teritoriale există relaţii ierarhice, iar între
acestea sunt relaţii funcţionale. Structurile din aparatului judeţean conlucrează, cooperează,
elaborează documente comune, desfăşoară activităţi în comun.3
În cadrul Serviciului Cabinet există Compartimentul Relații Publice care gestionează
imaginea Inspectoratului sub coordonarea Conducerii și a IGPR. Mai exact politica de
marketing de imagine reprezintă faptul că polițiștii responsabili participă la emisiuni ale unor
posturi de radio şi televiziune şi prezintă punctul de vedere oficial al conducerii
Inspectoratului; desfăşoară activităţi de popularizare a actelor normative prin elaborarea unor
materiale de presă care au acest obiect; asigură prin intermediul mass-media şi prin
mijloacele de comunicare proprii informarea populaţiei cu principalele rezultate ale activităţii
inspectoratului.
O latură importantă în munca de poliție o ocupă prevenirea crimninalității, Inspectoratele
Județene de Poliție având structuri de Analiza şi Prevenire care realizează cercetări, studii
criminologice şi poliţieneşti, pe baza cărora sunt iniţiate programe şi activităţi de prevenire a
criminalităţii sprijinind actul managerial în poliţie, care analizează etiologia criminalităţii şi a
1
Idem 13
2
www.politiaromana.ro
3
Idem 13
~ 426 ~
formelor de manifestare; asigură crearea la nivel local a unei baze ştiinţifice pentru elaborarea
programelor de prevenire a criminalităţii; organizează cercetarea prospectivă pe baza datelor
şi informaţiilor primite de la subunităţile teritoriale; efectuează studii, analize periodice
asupra tendinţelor criminalităţii, acţiunilor şi eficienţei măsurilor preventive întreprinse la
nivelul inspectoratului; realizează studii privind promovarea managementului poliţienesc
pentru eficientizarea acestuia; desfăşoară activităţi specifice ce urmăresc reconsiderarea
locului şi rolului acţiunilor preventive în contextul general al activităţilor de limitare a
faptelor infracţionale; promovează iniţiative locale şi generalizează rezultatele pozitive
obţinute; promovează noi modalităţi de acţiune specifice poliţiei pentru reducerea
vulnerabilităţii societăţii şi asigurarea unui climat de siguranţă în comunitate;creează baze de
date proprii care să cuprindă informaţii şi materiale documentare în domeniul prevenirii
criminalităţii; elaborează programe cadru de prevenire a criminalităţii care să fundamenteze
proiecte de prevenire la nivel local; colaborează cu alte structuri ale inspectoratului, asigurând
integrarea acestora în activitatea de prevenire a criminalităţii; iniţiază propuneri de acte
normative referitoare la activitatea de prevenire a criminalităţii; iniţiază şi organizează cursuri
de pregătire a poliţiştilor din subordine şi de la alte formaţiuni, în domeniul prevenirii
criminalităţii; promovează parteneriate cu structuri similare din alte structuri ale M.A.I. din
judeţ, precum şi cu ale instituţii cu atribuţiuni în domeniu; organizează campanii de informare
şi educare antivictimală a membrilor comunităţii, prin intermediul mass-media; asigură
consilierea victimelor infracţiunilor, dar şi a personalului propriu din punct de vedre
psihologic; asigură consilierea psihologică a persoanelor reţinute şi arestate în locul de
reţinere şi arest preventiv.
Bibliografie:
DOCUMENTE ŞI ACTE NORMATIVE
Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr.34 (169 din 17 decembrie 1979).
Codul Penal al României cu completările şi modificările ulterioare.
Constituţia României din 1991, completată şi revizuită prin Legea nr.429/2003.
Justice and the Law, Anglia, Forein and Commonwealth Office, London, 1993.
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările
ulterioare.
Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Legea nr. 360/2002 privind Statutul Poliţistului.
Legea nr.53/2005 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare
Legea nr. 477/2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile
şi instituţiile publice.
OUG nr.45/2003 privind finanţele publice locale.
A. CĂRȚI, ARTICOLE ȘI STUDII

Abraham P., Nicolăescu V., Iaşnic Ş., „Poliţia comunitară. Abordări conceptuale şi
perspective contemporane”, Editura Expert, Bucureşti, 2002.
~ 427 ~
Anderson J.M., „L’etique de la police dans une perspective internationale”, in L’etique
de la police dans une societe democratique, Atelier de creation graphique du Conceil de
l’Europe, 1997, p. 23. Este şi autorul lucrării „Les droit de l’homme et la police (Consiliul
Europei, 1984).
Aron R., „La sociologie politique”, P.U.E. Paris, 1966.
Barbu V., „Introducere în dreptul poliţienesc unificat”, Oradea, 1924.
Beese G., „Charge de cours sur l’etique de la police, Academie de Police Munster”, in
L’etique de la police dans une societe democratique, Edition de Conceil de l’Europe,
Bruxelles, 1997.
Bentham J., „Introduction to the Principles of Morals and Legislation”, Oxford: Basil
Blokwell, Londra, 1948.
Bergeran Gerard, „La gouverne politique”, Presses de l’Universite Laval, Paris, La Haye,
Mouton Quebec, 1977.
Bobăcescu C., „Istoria Poliţiei Române”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti,
2000.
Bourdoux G. et Smitts M., „Etudier la police: une necesite democratique”, Politeia
Edition, Bruxelles, 2003.
Ceterchi I., Craioveanu I., „Introducere în teoria generală a dreptului”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998.
Cîrjan Lazăr, „Istoria Poliţiei Române”, Editura Vestala, Bucureşti, 2000.
Cloşcă I., Suceavă I., „Tratat de drepturile omului”, ediţia II-a, Editura V.I.S. Print,
Bucureşti, 2003.
Constantin Gh., „O istorie a internelor în date”, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 2000.
C. SITE-URI ȘI PAGINI WEB:

www. politiaromana.ro
www.constitutiaromaniei.ro
http://www.mai.gov.ro/documente/transparenta/SNOSP%202015-2020%20.pdf
~ 428 ~
LEADERSHIP ȘI MANAGEMENT EFICIENT ÎN
ORGANIZAȚIILE DIN CADRUL SISTEMULUI DE
SECURITATE NAȚIONALĂ
EFFICIENT LEADERSHIP AND MANAGEMENT

IN NATIONAL SECURITY INSTITUTIONS
Drd. DUGAN Cosmin

Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”
dugcosmin@yahoo.com
DUGAN Cristina
Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”,
Masterand Intelligence Competitiv
Abstract:
The current paper comprises a collection of theoretical concepts about management and
leadership that the authors finds especially relevant to the approached subject, a set of
considerations on the roles and relationships between the two concepts and the way they are
intertwined within an national security agency, a summary of instruments that the two
disciplines have at hand as well as a few personal ideas on the challenges faced by
organization professionals in the process of ensuring efficient and relevant management and
leadership processes in a changing global system. Leadership has the mission to act on the
human factor in an organization, thereby revealing a purely altruistic dimension: great leaders
serve (serve their teams and organization). As such, leaders have the delicate and difficult task
to exert a direct influence on both the individual and the team as a whole, aiming to achieve a
number of goals: changing the attitude of employees towards work, strengthening the team’s
cohesion, employee development, implementation change management, etc.
In a period distinguished by the importance of collecting, analyzing and interpreting
information the leaders of our times are facing the challenge of interconnection and flexible
management processes and leadership. This issue is especially relevant in organizations that
operate with classified information and who are subjected to special regulations and
restrictions. As such, the challenge is reaching that factors driving optimal balance that does
not undermine the security objectives in the context of creating prerequisites for continuing
organizational development.
Rezumat:
În lucrarea de faţă sunt prezentate o serie de concepte teoretice despre management şi
leadership pe care autorii le consideră relevante pentru subiectul dezbătut, precum şi o serie
de consideraţii despre rolul şi relaţiile dintre cele două concepte şi modalităţile în care pot fi
aplicate armonios în cadrul unei instituţii din domeniul securităţii naţionale. Sunt prezentate
de asemenea şi o serie de instrumente din cadrul celor două concepte precum şi o parte din
provocările cu care se confrunta profesioniştii din cadrul organizaţiilor pentru a asigura un
management şi leadership eficient şi relevant, adaptat schimbărilor din sistemul
~ 429 ~
internaţional. Leadershipul are în egală măsură misiunea de a acționa asupra factorului
uman al unei organizații, prin aceasta relevându-și o dimensiune eminamente altruistă: marii
lideri servesc (își servesc echipele și organizația). Ca atare, leaderilor le revine delicata și
dificila însărcinare de a exercita o influență directă atât asupra individului, cât și asupra
echipelor în ansamblu, urmărind sa realizeze o serie de obiective: schimbarea atitudinii
angajaților față de muncă, întărirea coeziunii echipelor, dezvoltarea angajaţilor,
implementarea managementului schimbării, etc.
Într-o perioadă care se distinge prin importanţa colectării, analizării şi interpretării
informaţiei şi în care viteza de reacţie conferă, de cele mai multe ori, avantajul competitiv,
managerii şi leaderii timpurilor noastre se confruntă cu provocarea interconectării şi
flexibilizării proceselor de management şi leadership. Această problematică este cu atât mai
relevantă în cadrul organizaţiilor care operează cu informaţii secret profesional şi clasificate
şi a căror tendinţă naturală este aceea de a opera cu lanţuri ierarhice bine delimitate şi
aruncând puţine punţi de legătură orizontale între departamente şi posturi aflate pe aceleaşi
niveluri ale ierarhiei. Ca atare, provocarea factorilor de conducere este atingerea acelui
echilibru optim care să nu aducă atingere obiectivelor de securitate, în contextul creării
premiselor pentru dezvoltare organizaţională continuă.
Keywords: management, leadership, mentoring, team, national security agency.
Cuvinte-cheie: management, leadership, mentoring, echipa, institutii din domeniul

securitatii nationale
Aspecte teoretice despre management și leadership

Managementul (de la englezescul ”manage” sau de la italienescul ”maneggiare” - a
manevra unelte) a dat naștere în literatura de specialitate unor multiple abordări și definiții,
variind de la cele eminamente pragmatice (prezente cu precădere în lucrările de management
nord-americane) până la cele care tratează managementul ca știință (abordarea franceză).
Conform Nicolesco O., Verboncu I1, managementul organizației ”rezidă în studierea
proceselor și relațiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităților și
principiilor care le guvernează și a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici și modalități de
conducere, de natură să asigure obținerea, menținerea și creșterea competitivității”. Din
definiția de mai sus, rezultă faptul că managementul prezintă două componente principale,
respectiv procesele de management și relațiile de management. Conform acelorași autori, prin
proces de management se înțelege ”ansamblul fazelor prin care se determină obiectivele
acestuia și ale subsistemelor încorporate și resursele necesare realizării lor, prin care se
integrează și se controlează munca personalului, folosind un complex de metode și tehnici în
vederea îndeplinirii cât mai eficiente a rațiunilor ce au determinat înființarea respectivei
organizații”2, în timp ce relația de management reprezintă ”raporturile care se stabilesc între
componenții unei organizații și între aceștia și componenții altor sisteme, în procesele
previzionării, organizării, coordonării, antrenării și control-evaluării activităților
1
Nicolescu, O., Verboncu, I., Fundamentele managementului organizaţiei, Tribuna Economică, București,
2001, pag. 17.
2
Nicolescu, O., Verboncu, I., op. cit., pag. 18.
~ 430 ~
acestora”1.
Ca atare, managementul organizației în general prezintă trei caracteristici fundamentale
(Nicolescu O. Verboncu I.):
• Este o disciplină economică de sinteză în sensul că urmărește creșterea
competitivității economice în paralel cu preluarea și utilizarea unor elemente de la numeroase
alte discipline din aria mai largă a domeniului economic (ex. contabilitate, marketing, finanțe
etc.);
• Are caracter multidisciplinar, în sensul că împrumută metode și tehnici aparținând
unor domenii diferite precum psihologia, statistica, matematica, sociologia etc.;
• Situează ”în centrul investigațiilor sale omul în toată complexitatea sa, ca subiect și
ca obiect al managementului, prin prisma obiectivelor ce-i revin, în strânsă interdependență
cu obiectivele, resursele și mijloacele sistemelor în care este integrat”2.
Noțiunea de leadership a apărut în contextul necesității asigurării unui management
performant la nivelul organizațiilor și a dezideratului de descătușare a potențialului
neexploatat al resursei umane, ca factor primordial de producție la nivelul unei întreprinderi.
În opinia autorului prezentului eseu, leadershipul poate fi definit prin abilitatea de a declanșa
entuziasm (mergând până la venerație) în mințile oamenilor cu privire la ideile și/sau
punctele de vedere ale leaderilor, fapt care declanșează disponibilitatea primilor de a fi
conduși (”led”) către derularea de o manieră competentă și voluntară de acțiuni fundamentate
pe viziunile sădite de cei din urmă.
Studiul conceptului de leadership a generat abordări multiple și preocupări continue cu
privire la o serie de întrebări fundamentale precum: cum se formează? poate fi învățat și
perfecționat? este influențat mai degrabă de abilitățile sociale, stilul de gândire, competențe,
poziția pe scara ierarhică, cunoaștere contextuală sau de toate cele menționate anterior în
egală măsură etc.
Un subiect de controversă printre specialiști l-au constituit ariile de acțiune ale
managementului și leadershipului și, în special, măsura în care acestea se suprapun. În
prezent, se consideră că leadershipul reprezintă o componentă a managementului, având însă
și particularități proprii. În acest context, leadershipul plasează accentul pe construirea unei
viziuni și pe antrenarea angajaților în sensul urmăririi și derulării de acțiuni în baza acesteia.
Concomitent, managementul își propune să implementeze viziunea în condiții de eficiență și
eficacitate, prin derularea celor mai potrivite procese și relații de management în
împrejurările date. Prin urmare, leadershipul poate fi o componentă a managementului
eficace, însă poate acționa și ca un proces de sine stătător, prin care se generează adeziune
către o anumită cauză, în paralel cu delegarea proceselor ulterioare de adoptare propriu-zisă a
deciziilor și rezolvarea creativă a problemelor apărute. Așadar, nu orice leader este în mod
automat și un bun manager, enunțul invers fiind de asemenea adevărat. Într-o cercetare
recentă3 coordonată de Gautam Mukunda, profesor asistent la Harvard Business School, s-a
derulat o analiză asupra unei serii de personalități marcante atât din perioade istorice trecute,
cât și din timpul prezent, din domeniul politic, de afaceri și militar. În baza experienței
profesionale acumulată de acestea anterior deținerii unei poziții de leadership, personajele
1
Nicolescu, O., Verboncu, I., op. cit., pag. 19.
2
Nicolescu, O., Verboncu, I., op.cit., pp. 17-18.
~ 431 ~
analizate au fost separate în două grupuri: leaderi cărora li s-a atribuit acest rol ca urmare a
traseului profesional anterior relevant și, respectiv, leaderi care au accesat acest statut din
întâmplare. Autorii studiului au descoperit că leaderii din cea de-a doua categorie au
înregistrat atât cele mai bune cât și cele mai slabe rezultate, dovedindu-se a fi atât cei mai
eficienți, cât și cei mai puțin eficienți, în timp ce leaderii din prima categorie au înregistrat
punctaje mediane.
Având în vedere cele de mai sus, se pot distinge o serie de delimitări clare între
modalitățile de implementare în practică a conceptul de management și, respectiv a celui de
leadership, după cum urmează:
• Procese de leadership pot fi exercitate de orice angajat al unei organizaţii, nefiind
dependente de poziția ierarhică ocupată de angajatul în cauză, ci mai degrabă de rolurile
deținute și de autoritatea informală ale acestuia;
• În corelație cu afirmația de mai sus, managementul este un proces impus, în timp ce
leadershipul este o acțiune sub a cărei umbrelă subiecții se înscriu voluntar;
• Se poate afirma că managementul este o disciplină ”hard”, orientată către procese,
metode, tehnici de creștere a performanței economice la nivelul unei organizații, în timp ce
leadershipul este o disciplină ”soft”, preocupată de dotarea angajaţilor cu atitudini potrivite
exercitării proceselor de muncă, abilități soft, mecanisme de autocunoaştere, tehnici de
manipulare a celorlalţi, dezamorsarea conflictelor, dezvoltarea echipelor etc.;
• Managementul este o disciplină eminamente deprinsă prin cursuri de specialitate și
experiență, în timp ce leadershipul poate să cuprindă și dimensiuni de fler și carismă deținute
în mod natural de către leaderi.
Rolurile managementului şi leadershipului în institutiile din sistemul de securitate

natională
Se poate afirma cu certitudine că managementul şi leadershipul au numeroase roluri şi
valente în cadrul unei instituţii de securitate naţională, menţionând în acest sens o afirmaţie
din cadrul unui raport publicat în anul 1998 de către Council of Foreign Relations: „Nevoia
pentru intelligence şi pentru o capabilitate la nivelul conducerii SUA de a colecta, produce şi
disemina rămâne critică. (…) În cele din urmă, este important de reţinut că nici o
reproiectare sau reglementare nu poate compensa absenţa leadership-ului. Aceasta se va
prăbuşi pe actualii şi viitorii intelligence seniors ai comunităţii informative, pe nevoia
dezvoltării abilităţilor de management drept o prioritate, de a promova o cultură în care
excelenţa este recompensată, talentul este dezvoltat, calitatea este valorificată, asumarea
riscului legitimată să fie încurajată şi respectul pentru lege de necontestat. Acestea,
încredinţate cu atenţie sunt responsabile pentru cultivarea unui astfel de mediu.“1
Dacă iniţial funcţiile managementului (previziune, organizare, coordonare, motivare-
antrenare, control-evaluare) coroborate cu funcţiunile unei entităţi economice (cercetare-
dezvoltare, producţie, comercială, de personal, financiar-contabilă) au condus la desprinderea
din corpul general al disciplinei de management a numeroase subramuri (management
strategic, management operaţional, management de resurse umane, management de proiect,
management financiar-contabil, dar şi managementul timpului, managementul cunoştinţelor,
1
Maurice R. Greenberg, Richard N. Haass, Making Intelligence Smarter, Council of Foreign Relations,
1998.
~ 432 ~
managementul riscului, managementul schimbării etc.), bine delimitate şi documentate în
literatura de specialitate şi având fiecare un arsenal propriu de instrumente, metode şi tehnici
care pot fi utilizate pentru creşterea eficienţei şi eficacităţii proceselor unei companii, nu
acelaşi lucru se poate spune şi despre componentele şi funcţiile leadership-ului, care în ciuda
faptului că fac obiectul a numeroase şcoli de management şi afaceri, cursuri de perfecţionare
sau tutoriale online, sunt marcate de ambiguitate şi lipsă de consens între specialişti, generând
o multitudine de interpretări şi abordări personale în rândurile celor care le studiază.
Cu toate acestea, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivi, extragem mai jos câteva dintre
contribuţiile majore ale managementului şi leadership-ului la desfăşurarea activităţii în
condiţii de eficienţă şi calitate în cadrul instituţiilor din sistemul de securitate naţională.
Aşadar, se poate aprecia că managementul îndeplineşte trei roluri esenţiale la nivelul
unei instituţii, respectiv acela de atragere şi angrenare într-o manieră coordonată în procesul
muncii a resurselor umane aparținând unei organizații, manipularea, partajarea şi analizarea
de informaţii şi, nu în ultimul rând, adoptarea de decizii (activitate considerată de unii autori
– Verboncu I., Nicolescu O. – ca reprezentând esenţa proceselor de management).
Pe de altă parte, leadership-ul presupune exercitarea unor acţiuni mai puţin precis
conturate la nivelul unei organizaţii, dar de egală importanţă.
Astfel, orice proces de muncă presupune un consum fizic şi intelectual1, care în lipsa
unui sens (dezvoltare personală, sentimentul datoriei împlinite, al aprecierii celor din jur, al
lucrului bine făcut, al apartenenţei, al sprijinirii semenilor, al susţinerii familiale etc.)
generează pasivitate, plictiseală, frustrare, oboseală, epuizare, stres, putând duce până la
forme grave de sindrom de burnout, depresie sau chiar patologii psihiatrice grave şi
permanente (psihoze, delir, risc suicidar). Angajaţii afectaţi de astfel de dezechilibre sunt
frecvent nemotivați (demonstrează lipsă de iniţiativă şi incapacitate pentru inovaţie şi
adaptare la nou), înregistrează o productivitate a muncii scăzută, comit erori, se găsesc într-o
stare de tensiune, teamă, anxietate şi neîncredere perpetue şi, nu în ultimul rând, întreţin un
discurs pesimist şi fatalist care contaminează şi pe cei din jur.
Pe de altă parte, s-a constatat că activitatea ale cărei consecinţe contribuie la conturarea
unei idei de sens (pozitiv), susţin palierului motivaţional şi rezilienta la stressul indus de
activitate. În acest context, leadershipul are rolul esenţial de a reda un sens muncii, prin
analiza resorturilor interne ale angajaţilor şi identificarea factorilor motivanţi, în paralel cu
alinierea valorilor personale la cele ale instituţiei şi proiectarea în perspectivă a beneficiilor
concrete în plan individual, organizaţional şi societal ale activităţii desfăşurate.
În al doilea rând, leadershipul are în egală măsură misiunea de a acționa asupra factorului
uman al unei organizații, prin aceasta relevându-și o dimensiune eminamente altruistă: marii
lideri servesc2 (își servesc echipele și organizația). Ca atare, leaderilor le revine delicată și
dificilă însărcinare de a exercita o influență directă atât asupra individului, cât și asupra
echipelor în ansamblu, urmărind a realiza cel puțin următoarele:
1) Schimbarea atitudinii angajaților față de muncă în general.
Relevantă în acest sens este teoria leadershipului tribal dezvoltată de Logan, King și
1
Interviu cu Gautam Mukunda în Great Leaders don’t Need Experience, Harvard Business Review
Magazine, octombrie, 2012, accesibil online la adresa https://hbr.org/.
2
Blanchard K., Miller M., Marii lideri evoluează. Cum să devii un lider autentic, Curtea Veche Publishing,
București, 2014
~ 433 ~
Fischer-Wright1, conform căreia angajații dintr-o companie caută să se grupeze în triburi
(comunități de maximum 150 de persoane care se cunosc), caracterizate de o cultură
dominantă, aflată la unul dintre cele cinci niveluri de performanță identificate de autori
(nivelul 5 înregistrează rezultate superioare nivelului 4, care la rândul său prezintă o
performanță mai ridicată decât nivelul 3, care este mai eficient decât nivelul 2, care este
preeminent nivelului 1). Fiecare stadiu al culturii dominante al unui trib prezintă
particularități în ceea ce privește starea de spirit a angajaților, limbaj, maniera în care aceștia
colaborează între ei și structurile relaționale în care sunt angrenați. Prin implementarea unor
măsuri specifice de coaching (care urmăresc în principal transformarea limbajului utilizat de
angajați, ca lentilă prin care aceștia percep și interpretează realitatea înconjurătoare), liderii
”tribali” urmăresc să faciliteze călătoria tribului de la un nivel inferior la unul superior de
cultură, specificitatea traseului constând în faptul că etapele trebuie parcurse consecutiv,
omiterea uneia dintre fazele intermediare conducând în mod automat la o stare de fapt
instabilă și regresia tribului la punctul de pornire.
2) Întărirea coeziunii echipelor, în paralel cu stimularea lucrului în parteneriat și a
schimburilor de know-how. Un rol primordial în acest sens îl deține abilitatea liderului de a
crea un mediu de încredere reciprocă la nivelul colectivului, în care membrii să se simtă
suficient de confortabil pentru a-și revela vulnerabilitățile, a-și exprima opiniile contrare
(conflicte sănătoase), a rosti adevărul (feedback onest) și a comunica fără teamă cu orice
membru al echipei (inclusiv un superior ierarhic). Capacitatea de a optimiza dinamica
emoţională a grupului şi de a induce un sentiment de siguranţă şi protecţie reprezintă una din
calităţile cele mai frecvent asociate cu un lidership de succes. „Bazele de securitate sunt surse
de protecţie, energie şi confort, permiţându-ne să ne eliberăm energia”, susţine George
Kohlrieser, psiholog şi profesor de leadership la Institutul Internaţional de Dezvoltare a
Managementului din Elveţia, care observă că deţinera unei baze de siguranţă la locul de
muncă este vitală pentru obţinerea performanţelor deosebite2. George Butunoiu, expert în
recrutare3, afirmă că neîncrederea generalizată existentă între diverși actori la nivelul
societății românești, (referindu-se în special la mediul de afaceri autohton) (”cinism”,
”ipocrizie”, „făţărnicie”) afectează profund relațiile dintre angajați și angajatori și, am putea
continua, dintre salariații înșiși. Un exemplu de bună practică în acest sens, redat în detaliu în
volumul Joy. Inc4, reflectă convingerile cheie care au stat la baza construirii unei echipe
performante în cadrul companiei Menlo Innovations, al cărui obiect de activitate este crearea
de programe de soft particularizate pentru diverși clienți: ”Într-un mediu caracterizat printr-
un nivel ridicat de încredere, critica poate să treacă la cârmă și să îndrepte vaporul pe calea
cea bună atunci când lucrurile au tendința de a devia de la curs. A avea parte de o critică
onestă este o problemă bună, deși poate că nu ți se va părea așa pe moment. Desfășurarea
activității sub presiunea fricii față de managementul superior este suficientă pentru a
demotiva orice individ capabil, indiferent de cât de profesional, cunoscător sau experimentat
1
Logan, Dave, King John, Fischer-Wright, Halee, Tribal Leadership. Leveraging Natural Groups to Build a
Thriving Organization, HarperCollins Publishers, New York, 2008.
2
Cerasela Tudose, Inteligenta sociala si lidership eficient, Sesiunea de Comunicari Stiintifice ANI 2013, p.
5, apud Goleman, Daniel, Inteligenţa socială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 102.
3
http://www.romanialibera.ro/economie/companii/interviu-cu-george-butunoiu--expert-in-recrutare--
analizez-intodeauna- canditatii-in-functie-de-frustrarile-lor-393083.
4
Sheridan, Richard, Joy, Inc. How We Built a Workplace People Love, Penguin Group, New York, 2013.
~ 434 ~
este acesta.”1
3) Dezvoltarea (personală și profesională) a angajaților, prin provocarea acestora în
sensul participării active la procese de muncă situate în afara zonei de confort profesional al
acestora (tendința învățare continuă).
4) Descătușarea inovației pluri-disciplinare, prin stimularea schimburilor de know-how,
crearea unui mediu ambiant fizic favorabil transferului de cunoștințe (ex. spații deschise, săli
de ședințe), valorificarea feedback-ului, practicarea proiectelor inter-departamentale etc.
5) Facilitarea implementării managementului schimbării, prin diminuarea rezistenței la
nou, sprijinirea și ghidarea echipei prin procesul de schimbare, celebrarea reușitei.
6) Stabilirea unui sistem de recompensare universal şi bazat pe identificarea şi
recunoaşterea valorii în cadrul colectivităţii. În acest sens menţionam contribuţia teoria lui
Vroom şi Lawler, care studiază relaţia dintre motivaţie şi sistemul de recompensare, mai
precis dintre gradul de efort prestat de membrii organizaţiei şi echitatea sistemului de
recompensare. Această teorie este importantă în cadrul schimbărilor organizaţionale pentru că
la nivel de proces trebuie analizată atât performanţa indivizilor, cât şi echitatea (internă şi
externă) a sistemului de compensaţii, pentru a se asigura vizibilitate maximă asupra
raportului direct dintre cele două variabile2.
Prin toate cele de mai sus, leadershipul influențează nemijlocit ”calitatea produselor și
serviciilor, productivitatea muncii, intensitatea inovării, loialitatea clienților, caracterul
participativ al managementului, intensitatea antrenării personalului, performanțele echipelor
de muncă, implementarea schimbărilor, dezvoltarea afacerii, profitabilitatea firmei”3
Instrumentele managementului şi leadershipului

În plus faţă de o cunoaştere aprofundată a domeniul de activitate în care profesează,
instrumentarul unui manager performant este deosebit de variat. Acesta poate fi deprins prin
cursuri specializate de management sau prin studierea literaturii de specialitate şi exersat în
variatele situaţii din domeniul de activitate. Adiţional dezvoltării unui instrumentar de
management cât mai variat, o persoană aflată într-o funcţie de conducere poate să vizeze
consolidarea unei serii de competenţe necesare în derularea unor procese de management
eficiente, precum cele de analiză şi sinteză, gândire strategică, colectarea, manipularea şi
interpretarea big data, intelligence competitiv. De o egală importanţă în profesionalizarea
unui manager sunt abilităţile de prezentare, moderare, vorbire în public, ascultare activă,
precum şi – dat fiind caracterul pluridisciplinar al disciplinei de management – urmarea de
cursuri relevante desprinse din alte domenii de activitate precum infografică, cultură şi
civilizaţie, inteligenţă emoţională, protecţia mediului şi sustenabilitate etc.
Totodată, un manager performant se poate, de asemenea, adresa şi firmelor specializate
care oferă servicii de consultanţă în domeniu. Implicarea acestora în activitatea unei companii
poate fi constantă (ex. în cazul descentralizării de servicii de consultanţă) sau sporadică (ex.
în situaţia implementării unui proiect de importanţă strategică, când se constată necesitatea
scoaterii firmei din impas etc.). Importanţa implicării unor firme de consultanţă profesioniste
este considerabilă ca urmare a beneficiilor resimţite, constând în schimb de know-how
1
Traducerea in limba romana apartine autorilor.
2
Florin Coldea, Managementul schimbarii. Sensuri si terminologii, Sesiunea de Comunicari Stiintifice ANI
2013, p. 3.
3
Nicolescu, O., Verboncu, I., op. cit. pp.
~ 435 ~
specializat şi aliniat noilor descoperiri în teoria şi practica managementului, viziune obiectivă
asupra proceselor interne, potenţial de poziţionare relaţională a firmei beneficiare de
consultanţă. Cu toate acestea, un consultant extern prezintă şi numeroase limitări generate de
caracterul bine delimitat în timp al serviciului de consultanţă, de potenţiale restricţii vizavi de
accesul la informaţii, precum şi de disponibilitatea salariaţilor firmei sprijinite de a colabora
cu reprezentanţii consultantului.
În ceea ce priveşte procesele de leadership, acestea trebuie să pornească întotdeauna de la
o autocunoaştere aprofundată a propriei personalităţi a liderului (sens în care există o
multitudine de instrumente care să permită realizarea acestui deziderat: eneagrama
personalităţii, FIRO-B, testul Belbin etc.), urmată de dobândirea abilităţilor de sondare a
celor din jur (motivaţii, nevoi, puncte forte şi slabe, potenţial de dezvoltare etc.) şi de
manipulare în sensul adoptării atitudinilor şi comportamentelor potrivite şi atingerii
performanţelor dorite. În paralel cu teoria specifică domeniului leadershipului (ex. stiluri de
leadership), cursurile şi teoria de specialitate abordează o paletă largă de problematici
adiacente (parţial preluate din teoria managementului) care influenţează direct sau indirect
abilităţile unui lider performant (ex. comunicare, tehnici de interviu, recrutare, evaluarea
personalului, stabilirea obiectivelor, lucrul în echipă, managementul stresului, managementul
conflictelor, managementul timpului etc.).
Odată asimilate, leaderul poate utiliza elementele anterior definite în sensul instilării
viziunii şi mesajului dorit la nivelul comunităţii de subordonaţi aflaţi sub influenţa directă a
acestuia. În acest context, două dintre cele mai importante şi puternice instrumente aflate la
dispoziţia leaderilor sunt măsurile de coaching şi de mentoring, respectiv facilitarea (prin
formularea de întrebări stimulante şi ascultare) a descoperirii sinelui şi a ceea ce este corect
pentru el şi împărtăşirea experienţei personale a mentorului, pe fundalul premisei că aceasta
este relevantă pentru cel consiliat1. Dacă mentoringul reprezintă stabilirea unei relaţii profund
unice şi personale între consilier şi consiliat, de lungă durată (ani) şi trans-funcţională
(păstrându-şi identitatea şi forţa în ciuda apariţiei unor potenţiale transformări în parcursul
profesional al celor doi subiecţi – ex. Valerie Jarrett/Barack Obama), procesele de coaching
intervin, de regulă, pe linia superior-subordonat, având la dispoziţie o multitudine de tehnici
de diagnosticare şi intervenţie: analiza situaţiilor, ascultare, analiză tranzacţională,
gestionarea conflictelor etc.2. Nu în ultimul rând, experienţa practică şi variată a liderului,
acumulată în decursul timpului prin parcurgerea a numeroase cazuri şi speţe concrete,
reprezintă un instrument în sine, aceasta contribuind la lărgirea orizontului propriu de
cunoaştere şi acţionând ca un compas în abordarea unor probleme viitoare similare.
În loc de concluzie, prezentăm mai jos abordarea unor autori (Blanchard K., Miller M.)
în domeniul leadershipului cu privire la acţiunile ce pot fi întreprinse de o persoană pentru a
deveni un lider autentic – definite prin acronimul S.P.O.R.:
Actiuni asociate cu un lidership de succes
1
Florea, Nicoleta Valentina, Training, coaching, mentoring. Metode și modele, Editura C. H. Beck,
București, 2014.
2
Angel Pierre, Amar Patrick, Devienne Émilie, Tencé Jacques, Dicţionar de coaching. Concepte, practici,
instrumente, perspective, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
~ 436 ~
Tabel 1
Strânge cunoștințe Promovează-i Optează pentru o Valorificare

pe ceilalți perspectivă largă superioara
Ințelepciune
• Despre tine • Formal • La serviciu • Autoevaluare
• Despre ceilalți • Informal • În afara • Feedback
• Despre domeniul de serviciului • Sfaturi
activitate • Timp
• Despre leadership
Provocările managementului şi leadershipului

Într-o perioadă care se distinge prin importanţa colectării, analizării şi interpretării
informaţiei şi în care viteza de reacţie conferă, de cele mai multe ori, avantajul competitiv,
managerii şi leaderii timpurilor noastre se confruntă cu provocarea interconectării şi
flexibilizării proceselor de management şi leadership. În acest context, unul dintre flagelurile
care afectează organizaţiile de pretutindeni (şi, în special, pe cele mari), activitatea silozară,
devine cu atât mai prejudicios, gripând circuitele informaţionale, blocând fluxurile de know-
how şi cooperarea trans-disciplinară care constituie premisa inovaţiei, a dezvoltării şi a
calităţii superioare a produselor şi serviciilor.
Această problematică este cu atât mai relevantă în cadrul organizaţiilor care operează cu
informaţii secret profesional şi clasificate şi a căror tendinţă naturală este aceea de a opera cu
lanţuri ierarhice bine delimitate şi aruncând puţine punţi de legătură orizontale între
departamente şi posturi aflate pe aceleaşi niveluri ale ierarhiei. Managerii şi leaderii care
operează în aceste contexte au sarcina de a discerne între categoriile de informaţii care le
parvin, instituind mecanisme de protecţie a datelor sensibile în paralel cu crearea unei culturi
organizaţionale care să promoveze colaborarea intra şi inter-departamentală, să cultive
schimburile de informaţii şi să valorizeze fondul de know-how existent în cadrul organizaţiei.
Ca atare, provocarea factorilor de conducere este atingerea acelui echilibru optim care să nu
aducă atingere obiectivelor de securitate, în contextul creării premiselor pentru dezvoltare
organizaţională continuă.
Apariţia generaţiei Y (generaţia celor născuţi în intervalul cuprins între începutul anilor
’80 şi sfârşitul anilor ’90) ridică o nouă serie de dileme la nivelul organizaţiilor (se
anticipează că în următorii 12 ani, 75% din totalul forţei de muncă va fi formată din
reprezentanţi ai generaţiei Y). Astfel, membrii generaţiei Y îşi aleg profesia/job-ul din
pasiune şi din dorinţa de a răspunde unor motivaţii intrinseci superioare. În plus, generaţia Y
este caracterizată de acces nelimitat la informaţii, ceea ce duce la apariţia paradoxului alegerii
şi la supra-analizarea multitudinii de opţiuni existente. Ca atare, în paralel cu libertatea
resimţită (negarea ierarhiei), generaţia Y este profund angoasată, prin aceea că se teme de
ratarea oportunităţilor, de optarea pentru alegeri greşite care pot influenţa negativ viitorul şi
de decalajul între pachetul de abilităţi şi cunoştinţe pe care le posedă şi exigenţele joburilor
existente pe piaţa forţei de muncă1. În acest context, procesele de management şi leadership
1
http://www.smark.ro/articol/27566/cristina-ungureanu-si-mircea-kivu-despre-generatia-y-liantul-intre-x-si-
z, accesata online in data de 10.05.2016.
~ 437 ~
trebuie actualizate pentru a face faţă nevoilor specifice ale noilor generaţii de angajaţi, fără a
pierde din vedere experienţa acumulată de angajaţii seniori (transfer inter-generaţional),
respectiv plasarea accentului pe sensul muncii, forme flexibile de organizare a muncii, grija
faţă de salariaţi (dezvoltare profesională şi personală, trasee de carieră).
Creşterea exigenţelor cu privire la eficientizarea proceselor într-o lume obsedată de
diminuarea risipei, aduce în prim plan importanţa proceselor de feedback, măsurare
(benchmarking), analiză şi reflecţie asupra performanţelor obţinute, precum şi tratarea
departamentelor diferitelor organizaţii la acelaşi nivel de exigenţă ca cel aplicat pentru unităţile de
business (chiar şi în condiţiile în care organizaţiile mamă sunt publice sau non-profit). În acest
context, se accentuează importanţa proceselor decizionale din cadrul organizaţiilor şi, în special, a
modului în care sunt acestea fundamentate (trasarea corectă a obiectivelor, managementul
riscurilor, activităţi de control-evaluare), înţelegerea modului de utilizare a informaţiei pentru
creşterea competitivităţii economice dobândind noi valenţe şi grade de însemnătate.
Inovaţia şi pluri-disciplinaritatea sunt termeni care reflectă realitatea zilelor noastre. Ca
atare, organizaţiile cunosc o înflorire de noi roluri (ex. manager de inovare, manager de
cunoştinţe, dezvoltator organizaţional, analist de intelligence competitiv, coach pentru
conducători, coach pentru echipă, coach strategic etc.), a căror apariţie reclamă regândirea
structurilor organizaţionale clasice şi noi direcţii de dezvoltare ale subsistemelor de
management (decizional, informaţional şi metodologic).
Nu în ultimul rând şi în strânsă corelaţie cu cele de mai sus, se prefigurează nevoia
integrării leadershipului performant printre valorile instituţionale ale oricărei organizaţii, cu
efecte directe asupra evaluării personalului propriu (competenţele de leadership sunt evaluate
în egală măsură cu cele de management) şi a sancţionării corespunzătoare a abaterilor.
Eficientizarea managementului şi leadershipului

Având în vedere cele de mai sus, conchidem că asigurarea unui management şi
leadership eficiente la nivelul organizaţiilor în general şi a celor private în particular este o
acţiune subordonată cel puţin următoarelor principii:
• Pluridisciplinaritatea (capacitatea de a opera cu noţiuni şi concepte aparţinând unor
domenii diferite);
• Capacitatea de operare relevantă cu o cantitate mare de informaţii;
• Abilitatea de a asigura şi valorifica fluxurile de know-how;
• Flexibilitate şi inovaţie;
• Analiză critică periodică asupra performanţelor dobândite;
• Competitivitate;
• Dezvoltarea potenţialului uman în sens altruist (nu neapărat ca pe o resursă a
organizaţiei, cât mai ales ca pe o resursă a societăţii);
• Readucerea în prim plan a sensului muncii şi a valorilor etice şi morale.
Bibliografie:
Nicolescu, O., Verboncu, I., Fundamentele managementului organizaţiei, Tribuna
Economică, București, 2001.
Blanchard, Ken, Miller, Mark, Marii lideri evoluează. Cum să devii un lider autentic,
Curtea Veche Publishing, București, 2014.
~ 438 ~
Logan, Dave, King John, Fischer-Wright, Halee, Tribal Leadership. Leveraging Natural
Groups to Build a Thriving Organization, HarperCollins Publishers, New York, 2008.
Sheridan, Richard, Joy, Inc. How We Built a Workplace People Love, Penguin Group,
New York, 2013.
Florea, Nicoleta Valentina, Training, coaching, mentoring. Metode și modele, Editura C.
H. Beck, București, 2014.
Angel Pierre, Amar Patrick, Devienne Émilie, Tencé Jacques, Dicţionar de coaching.
Concepte, practici, instrumente, perspective, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Maurice R. Greenberg, Richard N. Haass, Making Intelligence Smarter, Council of
Foreign Relations, 1998.
Vlăsceanu, Mihaela, Psihosociologie organizaţională, Editura Paideea, Bucureşti, 1993.
Burke, W. W., Organization change. Theory and practice, 2nd Ed. Sage Publications,
2008.
Claudiu, Niculae, Schimbarea organizaţiei militare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
Colecţia volumelor de rezumate ale Conferinţelor Ştiinţifice ANI, 2009-2015.
Colecţia Harvard Business Review Magazine, 2011-2015.
~ 439 ~
INTEGRAREA INSTRUMENTELOR DE
MODELARE/SIMULARE ÎN CADRUL COMPONENTEI DE
ALERTĂ TIMPURIE A SISTEMULUI DE HEALTH
INTELLIGENCE
THE INTEGRATION OF THE SIMULATION/MODELING TOOLS

AS COMPONENTS OF THE HEALTH INTELLIGENCE’S EARLY WARNING
SYSTEM
Drd. DUGAN Cosmin

dugcosmin@yahoo.com
Abstract:
Medical crises are spreading faster in a globalized society, sometimes having a
pandemic potential. Simulation and modelling softwares and algorithms are state-of-the-art
tools that can elaborate scenarios used in testing various hypotheses and generate solutions.
Used as a part of the early-warning systems they can help discriminate between cvasi-similar
situations but with different evolutions and outputs, helping to prevent loss of life and
reducing the economic and material impact of disasters.
The main advantage of the modeling / simulation tools is precisely this ability to
operationalize complex, nonlinear, counterintuitive scenarios with a large number of
stochastic variables, whose development can be influenced or monitored for long periods of
time. Therefore, these tools generate potential "futures" (evolutions), enabling decision-
makers to anticipate the full spectrum of developments of a real or imagined event and
generate strategies in order to select the desirable "future". Virtual environment enables
simulation and post-event analysis (probable "pasts"/post-mortem analisys) and allows the
creation of realistic training scenarious. Moreover, the rapid development of IMS in the past
two decades (when they started to become publicly accessible after the advent of the Internet)
has seen an acceleration in the post-9/11 era, when many applications have proven useful in
areas of national security interest.
Rezumat:
Crizele medicale se răspândesc rapid într-o lume conectată de procesele globalizării,
uneori prezentând un potenţial pandemic. Softurile şi algoritmii destinaţi modelarii şi
simulării sunt instrumente informatice de vârf capabile să elaboreze scenarii diverse bazate
pe ipoteze variate şi care pot genera soluţii. Integrarea acestor softuri în cadrul sistemelor
de alertă timpurie contribuie la discriminarea scenariilor asemănătoare însă cu evoluţii
sensibil diferite, contribuind la prevenirea pierderilor de vieţi omeneşti şi reducând impactul
material şi economic datorate dezastrelor
Principalul avantaj oferit de instrumentele de modelare/simulare este tocmai această
capacitate de a operaţionaliza scenarii complexe, neliniare, contraintuitive, cu un număr
mare de variabile stohastice, a căror evoluţie poate fi influenţată sau urmărită pe perioade
~ 440 ~
îndelungate de timp. Prin urmare, aceste instrumente informatice generează „viitori”
posibili, oferind posibilitatea decidentului de a anticipa întregul spectru de evoluţii al unui
eveniment real sau imaginar şi de a genera strategii prin care să fie selectaţi „viitorii”
dezirabili. Simularea în mediul virtual permite şi analiza post-eveniment (“trecuturi”
probabile) şi recreearea acestuia sau efectuarea unor antrenamente realiste. De altfel,
dezvoltarea rapidă a IMS în ultimele două decenii (când au şi început să devină accesibile
publicului larg după apariţia Internetului) a cunoscut o accelerare în perioada post-9/11,
când multe din aplicaţii s-au dovedit utile în sectoarele de interes ale securităţii naţionale.
Keywords: simulation and modelling software, CBRN, health intelligence, accident, terrorism.
Cuvinte-cheie: simulare si modelare, CBRN, intelligence medical, accident, terrorism.
Aspecte introductive
Instrumentele de modelare-simulare sunt utilizate de serviciile de health intelligence
pentru două scopuri principale: realizarea unor scenarii de risc şi emularea unor evenimente
în timp real.
Scenariile de risc au drept scop identificarea vulnerabilităţilor unor obiective sau
observarea “în silicio” a evoluţiei unor fenomene într-un mediu controlat. Avantajul
simulărilor virtuale constă în costul lor redus şi marea flexibilitate pe care o oferă
utilizatorului. Emularea evenimentelor în timp real este utilizată pentru a rezolva “probleme
inverse”, în care scopul principal este de a identifica locaţia unei surse CBRN. Miza acestei
metode este de a realiza emulări “faster-then real time”, o evoluţie posibilă fiind
operaţionalizarea “realităţii mixte”1.
Realizarea acestor produse de modelare-simulare depinde în principal de accesul la
putere computaţională, la programe specializate şi know-how; de asemenea, se poate apela la
serviciile unor firme de consultanţă din domeniu.
Puterea computaţională accesibilă comercial se dublează la fiecare 18 luni şi este de
aşteptat ca străpungerile tehnologice preconizate să menţină constantă această rată de creştere
cel puţin până în anul 2020. Utilizarea supercomputerelor a deschis noi oportunităţi de
anticipare a viitorilor, fapt care a contribuit la promovarea unor noi instrumente de lucru sau
tehnici de management infodecizional.
Programele specializate destinate modelării-simulării au cunoscut o puternică dezvoltare în
ultimele două decenii şi au devenit accesibile publicului larg după apariţia Internetului. Tot pe
Internet pot fi accesate numeroase tutoriale, grupuri de discuţii on-line, biblioteci nesecurizate
cu modele şi scenarii gratuite, se poate cere asistenţă de la utilizatori profesionişti.
Serviciile de consultanţă oferă servicii de înaltă calitate în condiţii de confidenţialitate,
au acces la cele mai moderne softuri sau aparatură de calcul.
1
Pentru definirea conceptului de “realitate mixtă” (mixed reality state ) vezi James E. Kloeppel, „Real and
virtual pendulums swing as one in mixed reality state”, Nwes Bureau, Illinois State University, 2008, accesibil
online la adresa http://news.illinois.edu/NEWS/08/0310mixedreality.html şi Alok Chaturvedi, Angela Mellema et
al., „Decision Support for Security: A Mixed Reality Approach to Bioterror Preparedness and Response”,
Springer Berlin, 2008, accesibil online la adresa http://www.springerlink.com/content/n525171442581840/.
~ 441 ~
Metode de modelare/simulare care pot fi utilizate în cadrul componentei de alertă
timpurie a sistemului de health intelligence
Componenta de detecţie a ameninţărilor CBRN este alcătuită, în principal, dintr-o reţea
de senzori specializaţi, canale de comunicare, mijloace de analiză primară a datelor (hardware
şi software) şi operatorii umani (operare, analiză, decizie). Riscurile medicale asociate
globalizării (în special apariţia unor epidemii/pandemii cu agenţi infecţioşi puţin cunoscuţi)
precum şi accentuarea riscului terorist şi în particular a unui atac cu arme de distrugere în
masă au intensificat cercetările în domeniul identificării rapide a ameninţărilor CBRN, astfel
ca la ora actuală sunt disponibile noi generaţii de sisteme de detecţie timpurie.
Dintre componentele unui sistem de detecţie, senzorii au suferit probabil cea mai rapidă
transformare în ultimul deceniu, generaţiile actuale fiind reale „lab-in-a-box” automate,
capabile să identifice atât ameninţările chimice atmosferice cât şi cele biologice (prezentând o
specificitate crescută pentru agenţii etiologici ai antraxului, ciumei, variolei, tularemiei). Un
sistem de detecţie dispune în general de mai multe tipuri de senzori şi metode de analiză
destinate unei sigure ameninţări, având în vedere numărul de substanţe toxice sau
microorganisme care pot fi utilizate sau complexitatea scenariilor posibile. Se estimează că o
adevărată revoluţie în domeniul senzorilor „de contact” va fi realizată prin utilizarea
microorganismelor (biosenzori - bacteriofagi1), nanotehnologiilor (nano biosenzori), a
senzorilor bazaţi pe fibre optice (chemo- şi bioluminescenţă), a compuşilor supramoleculari
(nanotuburi, carceranzi, criptanzi, cavitanzi) şi a cipurilor-microfluidice („lab-on-a-chip”)2. Alte
direcţii promiţătoare de cercetare sunt reţelele adaptate formate din senzori ieftini, dar ale căror
date sunt procesate de către softuri expert3, adaptarea senzorilor de teledetecţie (remote-
sensing) pentru depistarea gazelor şi a vaporilor toxici, interconectarea sistemelor de
supraveghere cu cele de (tele)detecţie4, utilizarea animalelor domestice şi sălbatice drept
„senzori” biologici mobili5 sau utilizarea senzorilor dispuşi pe platforme mobile (autovehicule,
drone aeriene – avioane fără pilot sau aeroboţi, indivizi6). Totuşi, deşi există progrese deosebite,
costul acestor dispozitive rămâne unul prohibitiv, timpul de detecţie în cazul ameninţărilor
biologice trebuie redus (în special în cazul ameninţărilor cu virusuri unde pot fi necesare peste
36 de ore de la colectarea materialului genetic necesar până la identificarea primară a
patogenului) iar specificitatea rămâne în continuare un deziderat greu de atins.
1
M. Tolba1, O. Minikh, Oriented immobilization of bacteriophage for biosensor applications, Appl.
Environ. Microbiol., 10.1128/AEM.02294, 2009, accesibil online la adresa http://www.ncbi.nlm.nih.gov/
pubmed/19948867.
2
De George K. Knopf, Amarjeet S. Bassi, Smart biosensor technology, CRC Press, SUA, 2007, p. 567-574,
accesibil online la adresa http://books.google.ro/books.
3
Eiko Yoneki, Jean Bacon, A survey of Wireless Sensor Network technologies: research trends and
middleware’s role, University of Cambridge Computer Laboratory, 2005, accesibil online la adresa
http://www.cl.cam.ac.uk/TechReports/
4
Gian Luca Foresti, Christian Micheloni, Visual Sensor Technology for Advanced Surveillance Systems:
Historical View, Technological Aspects and Research Activities in Italy, Sensors 2009, 9, p. 2252-2270, accesibil
online la adresa http://www.mdpi.com/1424-8220/9/4/2252/pdf.
5
Yasar Guneri Sahin, T. Ercan, Detection of Hidden Hostile/Terrorist Groups in Harsh Territories by Using
Animals as Mobile Biological Sensors, Sensors, 2008, 8, p. 4365-4383, accesibil online la adresa
http://www.mdpi.org /sensors/papers/s8074365.pdf.
6
Staff Writers, Tiny Sensors Tucked Into Cell Phones Could Map Airborne Toxins In Real Time, Space
Wars, 17.05. 2010, accesibil online la adresa http://www.spacewar.com/reports/Tiny_Sensors_Tucked_Into_Cell_
Phones_Could_ Map_Airborne_Toxins_In_Real_Time_999.html.
~ 442 ~
Limitele impuse de calitatea şi numărul senzorilor au stimulat dezvoltarea programelor
informatice de analiză, care au amplificat capacitatea de predicţie şi anticipare a sistemelor de
detecţie. Cel mai frecvent, programele de software sunt destinate localizării sursei în timp
real, creşterii sensibilităţii sistemului sau realizării unei constelaţii optime de senzori. Există o
multitudine de programe de simulare utilizate, cum ar fi cele care realizează modelarea
dispersiei şi difuziei în mediul atmosferic sau hidrologic a substanţelor chimice/micro- şi
nano-particulelor/ microorganismelor la diverse mărimi de scară dar şi contaminarea
(depunerea la sol), modelarea apariţiei cazurilor de boli infecţioase (în cazul unui atac
biologic) sau a numărului primar de victime, modelarea pierderilor economice datorate unui
atac bio-chem urban, modelarea deciziei de efectuare a unui atac terorist (identificarea
ţintelor celor mai vulnerabile sau care pot provoca un efect în domino), modelarea dispersiei
mulţimii în cazul unui atac terorist, etc.
Principalul avantaj oferit de instrumentele de modelare/simulare este tocmai această
capacitate de a operaţionaliza scenarii complexe, neliniare, contraintuitive, cu un număr mare
de variabile stohastice, a căror evoluţie poate fi influenţată sau urmărită pe perioade
îndelungate de timp. Prin urmare, aceste instrumente informatice generează „viitori” posibili,
oferind posibilitatea decidentului de a anticipa întregul spectru de evoluţii al unui eveniment
real sau imaginar şi de a genera strategii prin care să fie selectaţi „viitorii” dezirabili.
Simularea în mediul virtual permite şi analiza post-eveniment (“trecuturi” probabile) şi
recreearea acestuia sau efectuarea unor antrenamente realiste. De altfel, dezvoltarea rapidă a
IMS în ultimele două decenii (când au şi început să devină accesibile publicului larg după
apariţia Internetului) a cunoscut o accelerare în perioada post-9/11, când multe din aplicaţii s-
au dovedit utile în sectoarele de interes ale securităţii naţionale.
Având în vedere exemplele existente în literatura de specialitate, dorim să prezentăm în
continuare capacităţile acestor instrumente şi relevanţa lor pentru securitatea naţională, în
cazul ameninţărilor neconvenţionale de tip biologic (epidemii datorate bolilor infecţioase, de
cauză naturală şi antropică), chimic sau radiologic. Prin trecerea în revistă a unor cazuri
selecţionate expuse în literatură dorim să oferim informaţii despre aplicarea IMS în
evenimente concrete (reale sau exerciţii de apărare civilă), limitele acestei metode, stadiul
actual de dezvoltare şi perspectivele în următorul deceniu, precum şi utilitatea practică în
prevenirea/soluţionarea crizei biologice.
I. Modelele destinate modelarii dispersiei şi difuziei au la bază o serie de modele
conceptuale general acceptate:
• Modele tip „pană” (plume) consideră că există un mediu omogen pe orizontală,
condiţiile fiind statice. Aceste modele sunt cele mai simple, fiind utilizate în estimările
primare însă sunt şi cele mai puţin acurate.
• Modele tip „pană segmentată” şi modele tip „puff” descompun o emisie într-o serie
de subvolume parţial întrepătrunse, realizând o discretizare în funcţie de variaţia în timp a
condiţiilor pe orizontală. Astfel de modele oferă estimări mai performante, însă necesită
multe date şi IMS specializate.
• Abordarea lagrangiană utilizează metoda discretizarii emisiei la nivelul sursei sub
forma unui număr mare de particule (volume de fluid care sunt omogene din punct de vedere
al parametrilor fizici). Prin definiţie, acestea sunt mai mari în raport cu dimensiunile
moleculare, însă suficient de reduse pentru a se comporta ca un punct care urmează întocmai
~ 443 ~
mişcarea fluidului purtător. Traiectoria acestor particule este apoi discretizată, urmând ca la
nivelul fiecărui segment să fie analizată influenţa parametrilor externi. Aceasta model se
poate aplica situaţiilor complexe (regim de curgere turbulent, variaţii multiple ale
parametrilor de stare) şi este mai simplu decât tratarea euleriană.
• Modelul tip “cutie” (box) consideră că întreg mediul de modelat este omogen. Se
consideră că emisiile care ajung la nivelul unei “cutii” difuzează instantaneu şi uniform în
întregul volum. “Cutia” poate fi staţionară (de ex. – aerul deaspra unui oraş) sau dinamică.
• Tratarea euleriană subîmparte domeniul de modelare într-un număr predefinit de
“cutii” tridimensionale, în interiorul cărora parametrii sunt constanţi iar difuzia este
instantanee şi uniformă.
• Calculul dinamicii fluidelor (CFD - computational fluid dynamics) are la bază
respectarea legilor de conservare a energiei şi masei şi legea a doua a lui Newton. Aceste
principii, împreună cu ecuaţiile Navier-Stokes, care descriu curgerea unui fluid newtonian,
sunt transcrise sub forma unor ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale, care sunt rezolvate
utilizând coduri specializate. Aceste modele permit simularea emisiilor de gaze sau a
dispersiei microparticulelor, luând în calcul toate fenomenele care intervin în mod
semnificativ asupra dispersiei, indiferent dacă au legătură cu atmosfera, cum ar fi turbulenţa
termică sau cu amplasamentul, cum ar fi obstacolele şi relieful.
Consultând literatura de specialitate se poate observa că aceste modele sunt utilizate în
simulări ale difuziei gazelor toxice şi a substanţelor nocive lichide în mediu hidrologic sau a
dispersiei atmosferice a micro- şi nanoparticulelor:
• Gaze: toxice (clor, acid cianhidric, brom, fosgen, iperită, sarin, soman, VX,
insecticide) sau inflamabile (hidrogen, metan)
• Microparticule: biologice (bacterii, virusuri, fungi aerosolizaţi – B. anthracis,
Yersinia pestis, Variola major, Coxiella burnetii, etc.) sau pulberi radioactive (Cesiu-137,
Cobalt-60, Fosfor-32, Stronţiu-90, Plutoniu-238, Plutoniu-239, Poloniu-210, Radiu-226).
• Nanoparticule: super-toxine (ricina, dioxina, palitoxina, maitotoxina, toxina
botulinică, aflatoxine, conotoxine, saxitoxine, tetrodotoxine) sau anestezice (carfentanil, alţi
opioizi)
• Filamente grafit-carbon
• Lichide: hidrocarburi, pesticide, toxice binare.
Menţionăm şi alte utilizări ale IMS cu aplicabilitate în domeniul securităţii, dar care nu
sunt obiectul acestei prezentări: modelarea impactului unui puls electromagnetic asupra
instalaţilor electrice sau a impactului unei explozii în mediul urban, modelarea
comportamentului unui grup terorist cu ostatici sau a opţiunilor unui grup terorist în contextul
unei strategii impuse, impactul unui atac cibernetic asupra sistemului de sănătate, etc.
Cum prin definiţie un model este perfectibil, în ultimul deceniu s-a acordat o atenţie
crescută realizării de modele complexe, care să prezinte o rezoluţie spaţială cât mai redusă,
precum şi identificării de soluţii care să ofere o convergentă maximă între rezultatele obţinute
„în silicio” şi scenariile reale. Astfel de simulări utilizează IMS dezvoltate pentru studiul
curgerii fluidelor, având la baza modele meteorologice pentru mediul urban sau modele de
dispersie a poluanţilor în zonele populate. În funcţie de scara la care se realizează modelarea
~ 444 ~
dispersiei/difuziei la nivel atmosferic, discutăm de micro-modele (până la 2 km, factorii locali
având cea mai mare influenţă), modele intermediare mezo γ-scală (între 2-20 km), modele
mezo β-scală (20-200 km), modele α-scală (200-2000 km sau modele regionale) şi macro-
modele (peste 2000 km sau globale). Practica a demonstrat că pe măsură ce scara spaţială se
micşorează, factorii „locali” au o importanţă tot mai mare, fiind dificil de modelat diferenţiat
sau determinist.
Realizarea şi validarea acestor modele este dependentă de acurateţea informaţiilor
topografice şi de reproducerea acestora în mediul virtual (extrase în timp real din baze de date
specializate), de fluxul continuu al datelor meteorologice, de modelele matematico-fizice
alese şi codurile comerciale utilizate. De altfel, una din particularităţile acestor modele este
tocmai nevoia de a culege date de la un număr foarte mare de senzori diferiţi (date despre
radioactivitatea de fond sau concentraţiile atmosferice uzuale ale unor substanţe chimice, date
meteo obţinute prin exploatarea serviciilor satelitare sau de la sol, date GIS necesare realizării
unei hărţi 3D a obiectivului, optici proveniţi de la camere video speciale, senzori din mediul
hidrologic, etc) şi baze de date, de a le integra într-un mediu de modelare comun şi de a le
fuziona simultan. Dificultatea de a realiza un model unic se datorează şi faptului că pot fi
utilizate o multitudine de programe informatice specializate care utilizează însă metode de
rezolvare diferite (ex. metoda elementelor finite sau cea a particulelor finite), parţial
compatibile, dar care pot conduce la variaţii ale soluţiei, în funcţie de caracteristicile fiecărei
metode. Nu în ultimul rând, multitudinea de formate digitate sub care poate fi stocată
informaţia unui model (aspect datorat mai ales necesitaţilor de marketing decât unor
constrângeri tehnice) măreşte timpul de operaţionalizare al unui model.
a. Modele ale dispersiei în mediul urban. Particularităţile mediului urban (morfologia
complexă – relieful natural, construcţii, „canioane stradale”, vegetaţia – „street canopy”;
curgerea aerului la sol şi caracteristicile fizico-chimice ale acestui strat; structura termală –
care pe lângă sursele naturale trebuie să ia în calcul şi sursele antropogene de umiditate şi
căldură; sursele chimice şi biologice obişnuite sau „inventarul emisiilor” – domestice,
combustia provenită de la automobile, avioane, material rulant feroviar sau surse industriale)
cresc foarte mult complexitatea modelului, fără a oferi neapărat o cale de a realiza modele
mai eficiente, mai ales că intervalul temporal dintre achiziţionarea datelor şi obţinerea unui
rezultat este critic. Variabilitatea acestor surse, ciclică (de la cea anuală la cea cotidiană) sau
aleatorie şi mobilitatea surselor adaugă elemente suplimentare de complexitate simulărilor
dinamice. Necesitatea detecţiei în timp real (sau chiar „faster-than-reality”), care presupune
realizarea unui număr foarte mare de calcule, a amplificat şi mai mult nevoia de utilizare a
unor computere tot puternice şi a unei reţele de comunicaţii performante. Nu în ultimul rând,
simularea unor fenomene precum depunerea la sol al particulelor (faza uscată, umedă, reacţie
chimică), împrăştierea secundară, degradarea şi inactivarea substanţelor chimice sau a
microorganismelor prin diverse mecanisme (hidroliză, expunere la radiaţiile solare,
temperatură), contaminarea altor medii (particule aerosolizate care pot contamina mediul
acvatic, toxice din mediul acvatic care se pot evapora) sau infectarea altor specii de animale
aflate în mediul urban (animale de companie, sălbatice) îngreunează şi mai mult realizarea
unei estimări a riscului de contaminare în oraşe şi a îmbolnăvirii populaţiei.
Necesitatea de a valida modelele virtuale existente şi dificultatea de a realiza simulări
performante de dispersie în mediu urban pornind de la modele la scară redusă (în tunele
aerodinamice) a obligat la realizarea unor experimente la scară reală. Un prim experiment,
~ 445 ~
frecvent citat în literatura de specialitate este Joint Urban 2003 (JU2003), care s-a desfăşurat
într-un cartier din Oklahoma City. Scopul experimentului a fost de a realiza un model al
curgerii aerului şi al dispersiei unui trasor inert (SF6) la diverse scări de mărime – canion
stradal, cartier, zona urbană (1,9x3,6x0,8 km). Pentru contorizarea trasorilor, au fost utilizaţi
12 senzori dispuşi într-o reţea ordonată pe întreaga suprafaţă, iar pentru obţinerea datelor
meteo s-au utilizat staţii la sol, radiosonde sau radare. Au fost luate în calcul mai multe
scenarii – eliberare instantanee a trasorilor (puff-uri) sau continuă (plume - constantă timp de
10, 15, 20, 30 de minute). Datele obţinute au permis realizarea a trei modele integrate (la
scări de dimensiune diferite) ale dispersiei, utilizând codul urbanSTREAM (tratare euleriană;
metoda numerică de aproximare RANS-RMS - Reynolds Averaged Navier-Stokes - Reynolds
Stress Model; adordare centrată atât pe sursă cât şi pe receptor). Modelele au permis validarea
unor protocoale de lucru şi stabilirea unor coeficienţi de corecţie pentru dispersia
microparticulelor în mediul urban1. Un alt experiment similar a fost Salt Lake City URBAN
2000, care s-a desfăşurat pe o suprafaţă de 1,5 km2, monitorizată cu 66 de senzori. Simulările
au fost realizate utilizând codul QUIC-PLUME (abordare lagrangiană bazată pe metode de
deplasare întâmplătoare – lagrangian random-walk)2.
Date de interes se obţin şi prin realizarea unor modele virtuale sau la scară redusă a unor
incidente reale sau a unor experimente de mari dimensiuni din perioada Războiului Rece.
Astfel, pentru a estima magnitudinea impactului unui atac biologic de amploare asupra marilor
aglomerări urbane americane, în perioada 1949-1968 au fost efectuate cel puţin 48 de
experimente utilizând bacterii nepatogene (Serratia marcescens, Aspergillus fumigatus, Bacilus
globigii). Unul dintre aceste experimente a constat în diseminarea, de la bordul unei nave
militare aflate în Golful San Francisco, a unei mari cantităţi de bacili aerosolizaţi împreună cu
trasori fosforescenţi de zinc-cadmiu (paradoxal, astăzi se consideră că aceşti trasori au afectat
sănătatea populaţiei expuse mai mult decât norul de bacterii; inhalate, aceste substanţe cresc
riscul de incidenţă al cancerului pulmonar). Măsurătorile efectuate în 43 de locaţii din San
Francisco au determinat că densitatea în oraş a materialului infectant eliberat a fost suficient de
mare ca fiecare locuitor să inhaleze o doză de 5000 de particule. Aparent, ca urmare a acestui
experiment, secret la vremea respectivă (a fost dezvăluit în 1977, la o audiere în Senatul SUA3),
a existat şi o victimă care a decedat în urma unei infecţii respiratorii4. Eficienţa unui atac
biologic aerian a fost evaluată şi într-un test efectuat în Atolul Johnston (1962 - Pacificul de
Sud), când a fost realizată o sursă liniară de 32 de mile prin pulverizarea unui agent biologic
dintr-un avion; s-a constatat că agentul respectiv a parcurs peste 60 de mile până când s-a
realizat o concentraţie sub cea minimă necesară producerii infecţiei la animalele de experienţă
(primate inferioare)5. Un alt experiment efectuat în anul 1968 a constat în dispersia de bacterii
1
S. T. Chan, M. J. Leach, A Validation of FEM3MP with Joint Urban 2003 Data, J. of Appl. Meteo. and
Clima., DOI: 10.1175/2006.1321.1, accesibil online la adresa http://findarticles.com/p/articles/mi_7594/is_200712
/ai_n32254310/.
2
Michael J. Brown, Urban dispersion – challenges for fast response modelling, 13th Confernce on the
Applications of Air Pollution Meteorolgy with the Air and Waste Management, accesibil online la adresa
http:// ams.confex.com/ams/pdfpapers/80330.pdf.
3
U.S. Army, Activity in the U.S. Biological Warfare Programs, 1942-1977. Vols. 1 şi 2, 24 feb., 1977,
accesibil online la adresa http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/chemical.htm.
4
Joshua Lederberg, Biological weapons: limiting the threat, The MIT Press, Massachusetts, 2001, pp. 23-24,
accesibila online la adresa http://books.google.ro/books?id=IqE-a9sVItUC&dq=Sverdlovsk,+anthrax.
5
David Levin, Giovana Amorim, Potential for aerosol dissemination of biological weapons: lessons from
~ 446 ~
nepatogene în Aeroportul Naţional din Washington şi într-o staţie de autobuz, fiind expuşi peste
130 de călători. S-a determinat că aceştia au călătorit în următoarele două săptămâni în 39 de
oraşe din şapte state şi au venit în contact cu mii de alte persoane1. Astfel de experimente
specifice Războiului Rece, când ameninţarea avea forma unui atac biologic masiv efectuat de
sovietici, au fost înlocuite în perioada actuală de exerciţii complexe cu implicarea agenţiilor
guvernamentale, a instituţiilor private şi societăţii civile. Menţionăm câteva exerciţii şi scenarii
care au avut loc în Statele Unite în ultimii zece ani: “Top Off I” – desfăşurat în mai 2000, a fost
simulat un atac cu Yersinia pestis aerosolizată; (nedenumit) – iulie 2000, a fost simulat un atac
cu Yersinia pestis aerosolizată; “Dark Winter” – iunie 2001, s-a simulat un atac cu virus
variolic aerosolizat; “Sooner Spring” – aprilie 2002, atac cu virus variolic aerosolizat; “Top Off
II” – mai 2003, atac cu Yersinia pestis aerosolizată; “Atlantic Storm” – ianuarie 2005, atac cu
pulbere aerosolizată de virus variolic; “Top Off III” – ianuarie 2005, atac cu Yersinia pestis
aerosolizată2.
Având în vedere relativa dificultate de a aerosoliza un agent biologic, sunt cunoscute
doar câteva încercări de realizare a unor atacuri utilizând această modalitate, efectuate de
către o singură organizaţie teroristă – secta Aum din Japonia (în 1990 şi 1993). Deşi aceste
atacuri au eşuat, efectele unui atac biologic cu material infectant aerosolizat nu trebuie să fie
subestimate. De exemplu, s-a calculat că răspândirea prin aerosolizare a 100 de kilograme de
pulbere de antrax în Washington ar putea produce între un milion şi trei milioane de decese;
în contrast, o explozie nucleară cu puterea de o megatonă ar provoca între 750.000 şi 1.9
milioane decese3. Conform unui alt studiu efectuat de WHO, răspândirea a 50 de kilograme
de pulbere de antrax într-un oraş cu o populaţie de un milion de locuitori ar produce 36.000
de decese şi ar incapacita alţi 54.000 de locuitori, iar în cazul unui oraş de 5 milioane de
locuitori ar provoca 250.000 de decese, din care 100.000 s-ar produce ca urmare a lipsei de
asistenţă medicală. Acelaşi scenariu consideră că eliberarea unei cantităţi de 50 de kilograme
de Yersinia pestis sub formă de pulbere concentrată deasupra unui oraş cu 5 milioane de
locuitori ar cauza circa 150.000 de cazuri de ciumă pneumonică, dintre care 36.000 vor fi
fatalităţi; viabilitatea germenului păstrându-se timp de o oră, perioadă în care ar putea ajunge
la 10 kilometri de la locul de lansare4. Un alt scenariu prevedea răspândirea de antrax
aerosolizat în jurul unui stadion (dintr-o sursă liniară, reprezentată de un camion aflat în
mişcare cu o viteză constantă) în care se aflau peste 74.000 de spectatori; în acest caz s-a
estimat că numărul de îmbolnăviri ar depăşi 20.000 şi s-ar înregistra peste 4000 de decese5.
biological control of insects, Biosec Bioterr 2003;1:37–42, accesibilă online la adresa

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed /15040213.
1
Wallace L. Pannier, Fort Detrick Scientist Led Secret Bioweapons Research, in The Washington Post,
08.08.2009, accesibil online la adresa http://www.washingtonpost.com/wpdyn/content/article/2009/08/07/AR2009080
703466.html.
2
Milton Leitenberg, Assessing the Biological Weapons and Bioterrorism Threat, Centre for International and
Security Studies, Maryland, 2005, p. 48, accesibil online la adresa http://www.strategicstudiesinstitute.army.mil
/pdffiles/pub639.pdf.
3
U.S. Congress, Proliferation of Weapons of Mass Destruction: Assessing the Risks, Government Printing
Office, Washington, 1993, p. 54, accesibil online la adresa http://www.au.af.mil/au/awc/awcgate/ota/9341.pdf.
4
World Health Organization, Health Aspects of Chemical and Biological Weapons, Geneva: World Health
Organization, 1970, pp. 98-99, accesibil online la adresa http://www.who.int/csr/delibepidemics/biochem1
stenglish/en/.
5
Thomas Inglesby, Anthrax: A Possible Case History, Center for Disease Control, iulie-august 1999,
accesibil online la adresa http://www.cdc.gov/ncidod/EID/ vol5no4/inglesby.htm.
~ 447 ~
Dacă dispersarea pulberii de antrax se realizează dintr-un camion care trece prin cinci oraşe
(americane) ar fi expuşi circa 350.000 de locuitori la doze periculoase de antrax; numărul de
decese poate depăşi cifra de 13.5001. La rândul lor, efectele economice ale unui atac biologic
cu antrax sunt estimate la circa 26,2 miliarde USD/100.000 de persoane expuse2.
Atacurile radiologice sunt mai puţin probabile, însă efectul lor psihologic poate fi
redutabil. Până în prezent, singurele incidente care pot fi considerate terorism radiologic au
avut loc în Federaţia Rusă. În anul 1995, rebeli ceceni au îngropat o sursă radioactivă (Cesiu-
137) în Parcul Izmailovsky din Moscova, iar în anul 1998, o mină conectată la un container
ce conţinea materiale radioactive a fost descoperită pe o cale ferată lângă oraşul Argun
(Cecenia)3. În anul 2002, un cetăţean american convertit la islamism, Jose Padilla a fost
arestat atunci când pregătea un atac radiologic asupra Washingtonului, fiind considerat de
către autorităţile militare americane drept un „combatant ilegal”4. Menţionăm şi incidentul
produs în Brazilia, la Goiana, în anul 1987, când, datorită unei contaminări accidentale cu
Cesiu-137 (ac de brahiterapie) au decedat 4 persoane, 240 au fost contaminate şi circa 34.000
de persoane au fost puse sub observaţie (unul din cele mai grave accidente de acest tip din
emisfera vestică). În oraşul respectiv au avut loc manifestaţii spontane, care cereau
autorităţilor să reacţioneze. Comportamentul colectiv, dominat de teamă, a fost descris de un
ziarist ca fiind „a soup of panic”. Într-un oraş de aproximativ un milion de locuitori, mai bine
de 10% din populaţie a cerut să fie verificată împotriva contaminării, locuitorii formând cozi
uriaşe aşteptând să fie monitorizaţi5.
Având în vedere amploarea consecinţelor unui atac CBRNE sau a unei epidemii cu
agenţi infecţioşi virulenţi, la ora actuală există mai multe programe operaţionale sau în curs
de operaţionalizare destinate monitorizării contaminării biologice, radiologice şi chimice în
spaţiului urban. Cel mai complex sistem este dezvoltat de Statele Unite în cadrul iniţiativei
federale BioWatch, care monitorizează prezenţa unor agenţi patogeni de clasa A şi B în peste
30 de metropole. Prima generaţie a sistemului utiliza filtre capabile să capteze flora
microbiană aerosolizată, filtre care apoi erau trimise pentru analiza la CDC, urmând ca în
cazul apariţiei de rezultate pozitive, aceste date să fie trimise către FBI. BioWatch are şi
capacitatea de a realiza simulări cu scopul identificării sursei, al estimării zonelor afectate sau
realizării de scenarii de răspuns. La ora actuală se încearcă realizarea unei a două generaţii,
care utilizează o reţea de analizatori care pot depista automat, în câteva ore, prezenţa în
atmosferă a unui patogen de mare risc. De asemenea, se consideră că îmbunătăţirea
capacităţilor de modelare-simulare va permite BioWatch să facă diferenţa dintre sursele fixe
şi cele mobile, se va putea supraveghea o suprafaţă mai întinsă de teren urban cu acelaşi
1
Eric Lipton, Scenarios of Possible Terror Strikes Read Like Doomsday Plan, in New York Times, 16.03.2005,
accesibil online la adresa http://legacy.signonsandiego.com/uniontrib/20050316/news_1n16terror.html.
2
Arnold F. Kaufmann, The Economic Impact of a Bioterrorist Attack: Are Prevention and Postattack
Intervention Programs Justifiable?, CDC., aprilie-iunie 1997, accesibil online la adresa
http://www.cdc.gov/ncidod/eid/ vol3no2/kaufman.htm.
3
Edwards R., Risk of radioactive “dirty bomb” growing, New Sci, 19 iunie 2004, accesibil online la adresa
http://www.newscientist.com/article/dn5061-risk-of-radioactive-dirty-bomb-growing.html.
4
Pivariu, Corneliu Terorismul, de la amenintare locala la pericol global, Editura Pastel, Brasov, 2005, p.
103.
5
Jose Julio Rozental, Two Decades of Radiological Accidents Direct Causes, Roots Causes and Consequences,
Braz. arch. biol. tech. vol.45 Curitiba Sept. 2002, accesibil online la adresa http://www.scielo.br/pdf/babt/
v45nspe/12494.pdf.
~ 448 ~
număr de senzori sau va fi capabil de a cuantifica riscul relativ de contaminare la rezoluţii
spaţiale mai reduse.
Deşi sistemul utilizează o tehnologie de ultimă oră (fie originală, fie bazată pe „spin-
off”-uri tehnologice din industria de apărare strategică, spaţială sau tehnologie informatică de
vârf), numărul mare de alerte false dar şi identificarea doar a unei singure alerte reale (fără a
fi însă un atac bioterorist) în şapte ani de funcţionare au scăzut încrederea în performanţele
acestuia. Au existat remarci critice la adresa capabilităţii sistemului de a detecta sursele
situate în spaţii închise, a capacităţii de identificare a locaţiei sursei sau a posibilităţii de a
efectua observaţii standardizate. De asemenea, s-a considerat că filtrele şi staţiile automate
pot fi distruse fizic sau inactivate (de ex. prin intermediul unui atac cibernetic direct sau
asupra reţelei de energie electrică) iar cunosterea oraşelor în care sistemul este activ va creşte
riscul unui atac bioterorist în alte oraşe neprotejate.
Deşi nici o altă ţară nu utilizează un sistem atât de costisitor şi complex, totuşi în ultimul
deceniu s-a manifestat un interes crescut pentru dezvoltarea unor IMS adaptate particularităţilor
mediului urban. În Europa, menţionăm sistemul DERMA (acronim de la The Danish
Emergency Response Model of the Atmosphere), care este destinat simulării transportului
atmosferic, difuziei şi contaminării la sol pe suprafeţe cuprinse între 20 şi mii de km (global)1.
Concluzii şi recomandări
Provocările la adresa sănătăţii individului într-o lume globalizată obligă la regândirea
strategiilor de securitate şi la promovarea unor noi instrumente de lucru sau tehnici de
management infodecizional. Tot mai multe din ameninţările la adresa securităţii individului se vor
datora „problemelor fără paşaport”, care au drept cauză principală o serie de fenomene naturale
(modificările climatice, activitatea faliilor tectonice, epidemii) care se manifestă pe spaţii
geografice extinse, neafectate de limitele artificiale ale statelor, dar cu efecte (cvasi-simultane şi
inegale ca impact) de natură să pericliteze securitatea cetăţenilor din aceste state. În special,
subliniem importanţa impactului asupra sistemului internaţional pe care îl are răspândirea bolilor
infecţioase (consecinţele economice, sociale, politice), mai ales din perspectiva înmulţirii
epidemiilor/epizootiilor şi a riscului de apariţie a unei pandemii devastatoare.
Structura de Health Intelligence, în calitatea sa de componentă operativ-informativa în cadrul
Securităţii Sănătăţii (Health Security), reprezintă un instrument destinat asigurării securităţii
medicale a individului şi a biosecurităţii la nivelul unui stat. Astfel de structuri cu rolul anticipativ-
preventiv, de tip intelligence (health-, epidemic-, infectious diseases intelligence) s-au dezvoltat
din necesitatea de a fuziona rapid informaţii actualizate, provenite dintr-o multitudine de domenii
şi surse, de a genera "ştiinţe şi teorii de problemă", de a forma echipe interdisciplinare,
parteneriate inter-instituţionale şi internaţionale destinate contracarării efectelor ameninţărilor
neconvenţionale. Având în vedere complexitatea acestor ameninţări, se estimează că principalele
direcţii de activitate ale structurilor de health intelligence vor fi: monitorizarea la scară globală a
focarelor epidemice; identificarea şi monitorizarea riscurilor epidemiologice care pot afecta
securitatea cetăţenilor şi cea naţională; dezvoltarea capacităţilor naţionale cu rol în rezolvarea unei
crize biologice; controlul diseminării biotehnologiilor, echipamentelor duale, tehnologiilor
informatice, a oamenilor de ştiinţă sau a cunoaşterii în domeniul producerii de arme biologice,
1
Sørensen JH, Baklanov A, Hoe S., The Danish emergency response model of the atmosphere (DERMA), J
Environ Radioact. 2007;96(1-3):122-9, accesibil online la adresa http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17481784.
~ 449 ~
chimice, radiologice către actori non-statali; protejarea împotriva spionajului economic în
instituţiile de cercetare biomedicală, cooperarea cu structuri similare, etc.
Tehnologia informaţiei va juca un rol cheie în asigurarea biosecurităţii într-o lume
globalizată. Dezvoltarea tehnologiei informaţiei va permite virtualizarea cvasi-instantanee a
fenomenelor obiective, elaborarea „in silicio” a scenariilor de evoluţie mai rapid decât se
desfăşoară în realitate şi selecţia „viitorilor dezirabili”. Posibilitatea de a cupla instantaneu un
eveniment şi simularea sa (realitate mixtă) va permite controlul asupra probabilităţii de
materializare a evenimentelor în spaţiul real (deci şi anticipa şi influenţa), dobândind
capacitatea de a proiecta, în mod conştient, voinţa proprie în planul realităţii, modificând astfel
fizionomia viitorului. În domeniul biosecurităţii, prin cunoaşterea anticipată a scenariilor de
evoluţie în cazul unei epidemii se obţine timpul necesar elaborării şi implementării unor măsuri
de prevenire şi protecţie.
Bibliografie:
Thomas Banks, Carlos Castillo-Chávez, Bioterrorism: mathematical modeling
applications in homeland security, SIAM, Philadelphia, 2003.
Edward A. Kolodziej, Securitatea şi Relaţiile Internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în
secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2009.
George Cristian Maior, Noul Aliat, Editura RAO, Bucureşti, 2009.
Dan Cruceru, Bioterorismul si pandemiile, Editura Top Form, Bucuresti, 2010.
Mihaela Morega, Alex Morega, Probleme de bioinginerie, Editura MatrixRom,
Bucureşti, 2001.
Viorel Ordeanu, Adrian Andrieş, Lucian Hîncu, Microbiologie şi protecţie medicală
contra armelor biologice, Editura Universitară „Carol Davila”, Bucureşti, 2008.
Gheorghe Toma, George Ţical Asimetrie şi neconvenţional în zorii mileniului trei,
Editura Sitech, Craiova, 2006.
~ 450 ~
ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE PROCEDURII
SUCCESORALE NECONTENCIOASE PRIN PRISMA
REGULAMENTULUI UE NR. 650/2012
ELEMENTS OF NOVELTY REGARDING NON-CONTENTIOUS SUCCESSION

PROCEEDING IN VIEW OF THE REGULATION (EU)
NO 650/2012
DUMITRACHE Gabriela
Camera Notarilor Publici București, notar public
bnpgd@yahoo.com
Abstract:
The author presents elements of novelty regarding non-contentious succession
proceeding considering the implementation of Regulation (EU) No 650/2012 applying to the
succession of persons who die on or after 17 August 2015.
The article’s structure and content reveal commentaries on the scope of Regulation, on
jurisdiction, on applicable law governing succession matters in the EU, and on the creation
of a European Certificate of Succession, considering doctrine elaborated by important names
in the field of national and international law (D.A. Popescu, I. Olaru, M. Revillard).
The major innovation of creation of a European Certificate of Succession provides legal
certainty to beneficiaries of international successions (the heirs, legatees, executors of the
will or administrators of the estate), avoids conflicting decisions and simplifies proceedings.
It thus makes it easier for beneficiaries in another EU country to enjoy the rights which have
been granted or transferred to them by succession.
In this article, the author also treats with the notary competence in dealing with
successions with cross-border implications, once the habitual residence of the deceased was
determined.
Finally, the author makes brief considerations, from the perspective of a Romanian
notary, on the practical benefits of the creation of a European Certificate of Succession in
non-contentious proceeding regarding the implementation of the 17th of August 2015 of
Regulation (EU) No. 650/2012.
Rezumat:
Autoarea prezintă elementele de noutate aduse procedurii succesorale necontencioase
prin prisma Regulamentului UE nr.650/2012 care se aplică succesiunilor persoanelor care
au decedat începând cu data de 17 august 2015.
Structura și conținutul articolului redau considerații asupra domeniului de aplicare al
Regulamentului, jurisdicției, legii aplicabile în materie de succesiuni în spațiul Uniunii
Europene și privind crearea certificatului european de moștenitor, în lumina doctrinei
elaborate de nume importante în domeniul dreptului național și internațional (D.A. Popescu,
I. Olaru, M. Revillard).
Inovația majoră a creării certificatului european de moștenitor garantează certitudine
juridică beneficiarilor succesiunilor internaționale (respectiv moștenitorii, legatarii,
~ 451 ~
executorii testamentari sau administratorii patrimoniului succesoral), evită hotărârile
contradictorii și simplifică procedurile în materie. Așadar, este mai facil pentru beneficiarii
dintr-o altă țară UE să-și exercite drepturile acordate sau conferite acestora prin succesiune.
În acest articol, autoarea tratează, de asemenea, competența notarului de soluționare a
succesiunilor cu elemente de extraneitate o dată ce a fost determinată ultima reședință
obișnuită a lui de cujus.
În concluzie, autoarea a facut scurte considerații, din perspectiva notarului român,
asupra beneficiilor practice aduse de crearea certificatului european de moștenitor în
procedura succesorală necontencioasă ce rezultă din aplicarea Regulamentului (UE) nr.
650/2012 intrat în vigoare la 17 august 2015.
Keywords: regulation, cross-border successions, law governing succession matters,

jurisdiction and applicable law in succession matters, European Certificate of Succession.
Cuvinte cheie: regulament, succesiuni transfrontaliere, legea aplicabilă succesiunii,

jurisdicția și legea aplicabilă în materie de succesiuni, Certificatul european de moștenitor.
Uniunea Europeană, în realizarea obiectivului de a menține și dezvolta un spațiu de

libertate, securitate și justiție, în cadrul căruia să fie asigurată libera circulație a persoanelor, a
adoptat Regulamentul (UE) nr. 650/20121.
Creșterea incidenței cauzelor succesorale care conțin elemente de extraneitate, datorată
mobilității crescânde a persoanelor și a capitalurilor a determinat legiuitorul european să
edicteze acest Regulament, ce urmărește simplificarea dezbaterii succesiunilor internaționale,
noile norme la nivel european fiind menite să reducă dificultățile juridice survenite în cazul
decesului unei persoane care deține bunuri în altă țară membră a UE.
Regulamentul UE nr.650/2012 a intrat în vigoare la data de 17.08.20152, permițând
cetățenilor europeni să gestioneze mai facil aspectele juridice ale unei succesiuni transfrontaliere
sau ale unui testament, rezultatul fiind instituirea unor proceduri mai rapide și mai puțin
costisitoare cu un timp rezonabil de rezolvare și costuri mai reduse ale taxelor judiciare.
Europa nu cunoaște un regim succesoral uniform, prin urmare fiecare stat membru are
propria codificare în materie succesorală, ce reflectă specificul tradițiilor existente și
particularitățile evoluției istorice din fiecare țară3. Clasele de moștenitori, cotele succesorale,
drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, natura și întinderea rezervei succesorale,
momentul transmiterii patrimoniului succesoral, condițiile și efectele testamentelor, pactele
succesorale, testamentele conjuctive, substituțiile fideicomisare, toate sunt instituții pe care
legislațiile naționale le abordează în cele mai variate moduri.
1
Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în
materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, din 4 iulie 2012, publicat în J.O. L
201/107 din 27 iulie 2012 (denumit în continuare Regulamentul UE nr.650/2012 sau Regulament). Regulamentul
se va aplica în toate statele membre UE, exceptând Danemarca, Regatul Unit și Irlanda.
2
Regulamentul urmează să se aplice succesiunilor persoanelor care au decedat începând cu data de 17 august
2015, permițând însă alegerea legii aplicabile moștenirii, în temeiul Art. 83 "Dispoziții tranzitorii, chiar înainte de
această dată".
3
Dan Andrei Popescu, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor, Editura Magic Print,
Onești, 2014, pagina 5.
~ 452 ~
Noul act legislativ european simplifică în mod esențial soluționarea succesiunilor
internaționale prin stabilirea unui criteriu unic pentru determinarea atât a competenței judiciare,
cât și a legii aplicabile în moștenirile transfrontaliere, și anume locul în care defunctul își avea
reședința obișnuită. În plus, Regulamentul permite cetățenilor să iși planifice din timp
succesiunea în condiții de siguranță și certitudine, atât în privința legii aplicabile acestei
transmisiuni cât și în egală măsură în privința autorității căreia îi va reveni competența să o
soluționeze. Actul legislativ reglementează un certificat european de moștenitor, ce va permite
persoanelor să-și probeze statutul de moștenitor sau de administrator al unei succesiuni fără a fi
necesară îndeplinirea altor formalități pe teritoriul UE1.
Din această perspectivă, este important de subliniat de la început că Regulamentul UE nr.
650/2012 nu și-a propus să unifice dreptul succesoral european al statelor membre (dreptul
material), statele având în continuare prerogative de legiferare în această materie2.
Potrivit doctrinei în materie3, principiul unității moștenirii ce guvernează dispozițiile
Regulamentului reprezintă una din pietrele sale de temelie. Acest principiu implică două
aspecte:
- pe de o parte, aplicarea unei legi unice moștenirii fără a distinge în funcție de natura
bunurilor care compun masa succesorală și de localizare a acestor bunuri
- pe de altă parte, identitatea de principiu între legea care guvernează succesiunea și
instanța (autoritatea) căreia îi revine competența să o soluționeze.
Altfel spus, Regulamentul are în vedere ca în majoritatea cazurilor de soluționare a unei
succesiuni transfrontaliere, autoritatea însărcinată cu dezbaterea succesorală să aplice însăși
legea forului4.
Unitatea moștenirii vizează două situații posibile: atât în lipsă de alegere a legii
aplicabile, cât și atunci când defunctul a ales legea aplicabilă succesiunii sale. În prima
situație, unitatea moștenirii este concepută in jurul noțiunii de ultimă reședință obișnuită a
defunctului, iar în cea de-a doua unitatea este realizată prin limitarea posibilității testatorului
de alegere a unei singure legi - aparținând statului sau, după caz, unuia dintre statele a căror
cetățenie o posedă - care se aplică succesiunii sale in ansamblu.5
Trebuie reținut faptul că principiului unității moștenirii nu i se aduce vreo atingere în
situația în care, în lipsă de alegere a legii aplicabile, instanța recurge la clauza de excepție
prevăzută de Art. 21 alin. 2 Regulament6, pentru că, pe de o parte situația de excepție se
1
Daniel Dumitru Bratu, Moștenirea și certificatul european de moștenitor, Editura Hamangiu, 2015, pagina
138.
2
Dragoș Isache, Legătura dintre normele de drept internațional privat și Regulamentul UE nr.650/2012,
Buletinul notarilor publici nr.1/2015, Monitorul Oficial, pagina 41.
3
Dan Andrei Popescu, op. cit., pagina 38 și următoarele.
4
În acest sens, menționăm considerentul (27) din Regulament: Normele prezentului regulament sunt
concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe
situații, propria lege. În consecință, prezentul regulament prevede o serie de mecanisme care să fie activate atunci
când defunctul a ales ca succesiunea să îi fie reglementată de legea unui stat membru a cărui cetățenie o deținea.
5
Art. 22 alin. (1) din Regulament: "O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în
ansamblu său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.
O persoană care deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele al căror cetățean este
în momentul alegerii legii sau la momentul decesului."
6
Art. 21 alin. (2) Regulament: "În cazul în care, cu titlu de excepție, toate circumstanțele cazului indică în
mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu un alt stat decât
statul a cărui lege ar fi aplicabilă în temeiul alineatului (1), legea aplicabilă succesiunii este legea acelui alt stat."
~ 453 ~
raportează la "toate circumstanțele cazului", iar, pe de altă parte, legătura în mod vădit mai
puternică trebuie să existe "cu un alt stat" decât cel a cărui lege ar fi fost aplicabilă în mod
normal, iar nu cu alte (mai multe) state1.
Situația de excepție reglementată de Art. 21 alin. 2 din Regulament o identificăm în
următoarea speță: un cetățean român decedează la 30.10.2015, având ultima reședință în
Franța, dar cele mai strânse legături cu Germania (cu puțin înainte de deces a intervenit
schimbarea reședinței, iar pe teritoriul Germaniei locuiește întreaga familie a defunctului și
tot aici se găsesc cele mai importante bunuri succesorale). Defunctul deținea un bun imobil în
România pentru care moștenitorii solicită eliberarea unui certificat de moștenitor. Notarul
învestit cu dezbaterea acestei moșteniri va trebui să stabilească care este legea aplicabilă?
Legea aplicabilă succesiunii este legea germană, ca lege a statului cu care defunctul a avut
legaturi mai strânse, conform Art. 21 alin. 2 din Regulament.
În ceea ce privește domeniul de aplicare al Regulamentului privit din punct de vedere
material, acesta "se aplică succesiunilor privind patrimoniile persoanelor decedate" (Art. 1 alin. 1
Regulament), iar în Art. 3 alin. 1 lit.a) din Regulament legiuitorul european definește conceptul de
succesiune, precizând că aceasta "acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații
pentru cauză de moarte, fie că este vorba de un act voluntar de transfer, sub forma unei dispoziții
pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat".
Analizând și considerentul 9 al Regulamentului, observăm că actul legislativ european
consacră o concepție extensivă a noțiunii de succesiune, aceasta ar trebui să cuprindă în
domeniul său de aplicare "toate aspectele de drept civil referitoare la patrimoniul unei
persoane decedate", respectiv "toate formele de transfer de bunuri, drepturi și obligații din
cauză de deces, fie că este vorba de un act voluntar de transfer în temeiul unei dispoziții
pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat".
Se remarcă consacrarea unui domeniu material foarte vast al Regulamentului, căci lex
succesionis guvernează toate aspectele privind succesiunea (respectiv chestiunile de
devoluțiune succesorală cât și cele de transmisiune a succesiunii), Regulamentul recurgând în
articolul 23 la sintagma foarte generoasă "ansamblul succesiunii"2.
Aspectele excluse din domeniul de aplicare a Regulamentului sunt cele de natură
fiscală3, vamală sau administrativă, iar în Art. 1 alin. 2 lit. a) - l) din Regulament4 sunt redate
1
Dan Andrei Popescu, op. cit., pagina 40.
2
Potrivit Art. 23 Regulament, legea succesorală stabilită potrivit dispozițiilor Regulamentului
"reglementează succesiunea în ansamblul său".
3
Fiscalitatea succesiunilor fiind reglementată de legislațiile naționale ale fiecărui stat membru, neexistând o
politică unitară la nivel european cu privire la impozitarea succesiunilor.
4
Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament:
(a) statutul persoanelor fizice, precum și relațiile de familie și relațiile care, în conformitate cu legea care le
este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile;
(b) capacitatea juridică a persoanelor fizice, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) litera (c) și
articolului 26;
(c) chestiunile referitoare la dispariția, absența sau moartea prezumată a unei persoane fizice;
(d) chestiunile legate de aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale și de aspectele patrimoniale ale
relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu
cele ale căsătoriei;
(e) obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte;
(f) condițiile de formă ale dispozițiilor privind aspecte patrimoniale pentru cauză de moarte întocmite în
formă verbală;
~ 454 ~
o serie de alte excluderi din sfera de aplicare a Regulamentului, respectiv:
a) aspectele de stare civilă și relațiile de familie1
b) capacitatea juridică a persoanei fizice2
c) aspectele privind dispariția, absența sau moartea prezumată a unei persoane fizice3
d) aspectele privind lichidarea regimurilor matrimoniale sau a regimurilor patrimoniale
cu efecte asemănatoare căsătoriei4
e) obligațiile de întreținere, altele decât cele pentru cauză de moarte5
f) testamentele verbale (nuncupative)6
g) drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin succesiune7
h) transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de participare la capitalul social al
societăților comerciale ca efect al decesului unuia dintre asociați
i) aspectele ținând de dreptul societăților, respectiv dizolvarea, expirarea duratei și
fuziunea societăților comerciale și altor organisme constituite ca persoane juridice sau nu
j) trusturile8
k) natura drepturilor reale9
l) publicitatea și efectele înscrierii dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile sau
mobile în registrele de publicitate10.
În ceea ce privește competența jurisdicțională de drept internațional privat în domeniul
succesiunilor, Regulamentul consacră în Art. 4 regula generală, potrivit căreia "instanțele
(g) drepturile de proprietate și bunurile constituite sau transferate altfel decât prin succesiune, de exemplu
prin liberalități, prin proprietatea comună căreia i se aplică dreptul partenerului supraviețuitor, prin planurile de
pensii, prin contractele de asigurare și acordurile similare, fără a aduce atingere articolului 23 alineatul (2) litera
(i);
(h) chestiunile reglementate de dreptul societăților comerciale și al altor organisme, constituite ca persoane
juridice sau nu, cum ar fi clauzele incluse în actele constitutive și în statutele societăților comerciale și al altor
organisme, constituite ca persoane juridice sau nu, care stabilesc ce anume se va întâmpla cu acțiunile în cazul
decesului membrilor acestora;
(i) dizolvarea, expirarea duratei și fuzionarea societăților comerciale și a altor organisme, constituite ca
persoane juridice sau nu;
(j) constituirea, administrarea și dizolvarea trusturilor;
(k) natura drepturilor reale; și
(l) orice înscriere într-un registru al drepturilor de proprietate asupra unor bunuri imobile sau mobile,
inclusiv cerințele legale pentru o astfel de înscriere, precum și efectele înregistrării sau ale lipsei înregistrării unor
astfel de drepturi într-un registru.
1
Care sunt cârmuite de lex fori (normele de conflict aparținând forului).
2
Fiind apanajul normei de conflict național.
3
Chestiuni statuate de legea națională a persoanei dispărute (a se vedea în acest sens Art. 2574 Cod civil român).
4
În acest sens Art. 2590 Cod civil desemnează legea aplicabilă regimului matrimonial.
5
Excludere justificată de existența Regulamentului (CE) nr.4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.
6
Art. 27 din Regulament statuează "Condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în
formă scrisă"
7
De reținut că validitatea și efectele contractului de donație trebuie analizate în lumina dispozițiilor
Regulamentului Roma I, însă efectele succesorale ale donației (respectiv raportul sau reducțiunea liberalităților)
vor fi guvernate de legea succesiunii stabilită potrivit Regulamentului nr. 650/2012.
8
În dreptul anglo-saxon, trusturile sunt des uzitate ca instrumente de planificare a moștenirii.
9
Lex rei sitae determină existența drepturilor reale, forma și conținutul juridic al drepturilor asupra bunurilor.
10
A se vedea în acest sens dispozițiile Legii nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare republicată în
2013 cu modificările ulterioare.
~ 455 ~
judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul
decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său."
Rațiunea ce a stat la baza edictării acestei reguli a constituit-o atribuirea competenței de
soluționare a moștenirii unei singure autorități, evitându-se astfel procedurile succesorale
multiple, în fața unor autorități aparținând unor state membre diferite1.
Regula intituită de Art. 4 (împreună cu celelalte norme de competență ale
Regulamentului) are în vedere competența internațională a instanțelor, iar nu cea internă2.
În cadrul procedurii succesorale necontencioase, o dată ce a fost determinată ultima reședință
obișnuită a lui de cujus, competența internă a notarului va fi stabilită în acord cu legislația internă.
Prin urmare, regulile de competență instituite de Regulament sunt aplicabile notarilor din
statele membre în care aceștia îndeplinesc atribuții judiciare în materie succesorală (respectiv
cei din Austria, Cehia, Germania, Ungaria)3.
Notarilor publici din România nu le sunt aplicabile regulile de competență instituite de
Regulament, întrucât notarul public român nu indeplinește atribuții judiciare în procedura
succesorală, el nu lucrează sub controlul instanței judecătorești și dispune de libertate de
apreciere. Astfel, notarul public român nu intră sub incidența normelor în materie de
competență stabilite de Regulament, întrucât nu intră sub incidența definiției noțiunii de
"instanță judecătorească" (considerentul 21), pe care o regăsim în Art. 3 alin. 2 din Regulament:
"În sensul prezentului regulament, termenul „instanță judecătorească” include orice autoritate
judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie
de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de
către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca
aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește
imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de
aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:
(a) să poată face obiectul unei căi de atac sau al unui control de către o autoritate
judiciară; și
(b) să aibă o forță și un efect similare cu cele ale unei hotărâri a unei autorități judiciare
privind aceleași aspecte."
Similar notarului francez4, competența notarului român în soluționarea unei succesiuni
transfrontaliere când se finalizează cu emiterea unui certificat de moștenitor național (ex.
când defunctul are numai bunuri în România) este statuată de legislația internă, respectiv de
dispozițiile Art. 102 din Legea 36/1995 a notarilor publici și activității notariale.
În ipoteza în care, notarul român finalizează procedura succesorală cu elemente de
extraneitate prin emiterea unui certificat european de moștenitor, competența sa este statuată
de Art. 64 din Regulament: "Certificatul se eliberează în statul membru ale cărui instanțe
judecătorești sunt competente în temeiul articolului 4, 7, 10 sau 11. Autoritatea emitentă este:
1
Dan Andrei Popescu, op. cit., pagina 29.
2
A. Bonomi, P. Wautelet, Le droit européen des successions. Commentaire du Règlement nº 650/2012 du 4
juillet 2012, Bruylant, 2013, p. 173.
3
În statele Europei, notariatele cunosc forme diferite de organizare. A se vedea în acest sens considerentele
20, 21 și 22 din Regulament.
4
H. Gaudemet-Tallon, "Les règles de compétence judiciaire dans le règlement européen sur les successions",
în G. Khairallah et. M. Revillard (ed.), Droit européen des successions internationales. Le Règlement du 4 juillet
2012, Defrénois, 2013, p.129: "pour la France, le notaire n'exerce pas une << fonction juridictionnelle>> et n'est
donc pas une <<juridiction>> au sens du règlement; sa competénce relève toujours du droit national."
~ 456 ~
(a) o instanță judecătorească, astfel cum este definită la articolul 3 alineatul (2); sau
(b) o altă autoritate care, în temeiul legislației interne, este competentă în materie de
succesiuni."
Regulamentul nr. 650/2012 consacră recunoașterea professio juris în materie succesorală în
dispozițiile Art. 22, după data de 17.08.2015, alegerea legii aplicabile putând fi facută astfel:
"(1) O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său
să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.
O persoană care deține mai multe cetățenii poate să aleagă legea oricăruia dintre statele
al căror cetățean este în momentul alegerii legii sau la momentul decesului.
(2) Alegerea legii trebuie exprimată în mod explicit, printr-o declarație sub forma unei
dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții.
(3) Condițiile de fond ale actului prin care s-a făcut alegerea legii sunt reglementate de
legea aleasă.
(4) Orice modificare sau revocare a alegerii legii trebuie să îndeplinească condițiile de
formă pentru modificarea sau revocarea unei dispoziții pentru cauză de moarte."
Analizând aceste dispoziții, observăm că o persoană în planificarea propriei postumități,
poate alege legea aplicabilă și moștenirii sale legale nu numai moștenirii testamentare și chiar
dacă nu dispune de averea sa prin legate1.
Legiuitorul european impune o limită posibilității de alegere, respectiv "legea statului a
cărui cetățenie o are dispunătorul."
O dată ce o persoană a uzat de professio juris, această lege guvernează moștenirea în
ansamblul ei, atât moștenirea legală cât și pe cea testamentară.
Alegerea legii aplicabile de către autorul moștenirii are un caracter definitiv și irevocabil
după moartea acestuia, iar autoritatea învestită cu dezbaterea succesorală va aplica direct
dispozițiile sale de drept material.
Forma alegerii, modificarea sau revocarea acestei alegeri trebuie să fie cea a unei
dispoziții pentru cauză de moarte, iar notarul român instrumentând actul autentic de alegere a
legii aplicabile succesiunii, modificarea sau revocarea lui, va efectua înscrierea lor în
Registrul Național Notarial de Evidență a Liberalităților2.
Noutatea absolută în dreptul european al succesiunilor o reprezintă consacrarea
certificatului european de moștenitor3 în capitolul VI al Regulamentului (Art. 62-73
reglementând noțiunea, scopul, procedura de emitere, efectele, rectificarea, modificarea sau
retragerea certificatului european de moștenitor).
Certificatul european de moștenitor este un document standard emis de către notar la
finalizarea procedurii succesorale a unei moșteniri deschise începând cu data de 17 august
2015 și care permite moștenitorilor, legatarilor, executorilor testamentari sau
administratorilor patrimoniului succesoral să-și exercite drepturile dobândite și/sau atribuțiile
conferite în urma dezbaterii succesorale ori să-și dovedească statutul într-un alt stat membru.
Potrivit doctrinei în materie4, un certificat european uniform de moștenitor, cât și un
1
Ioana Olaru, Dreptul european al succesiunilor internaționale, Editura Notarom, 2014, pag 73 și
următoarele.
2
A se vedea Art. 1046 Cod Civil.
3
Ideea instituirii unui asemenea certificat a fost inspirată, probabil, de Convenția de la Haga din 2 octombrie
1973 cu privire la administrarea internațională a succesiunilor.
4
Mariel Revillard, Drept internațional privat și comunitar: practică notarială, Ediția a 6-a, Editura Notarom,
~ 457 ~
certificat uniform pentru terții administratori (executori testamentari), ar trebui să fie
recunoscut în toate statele membre ca probe ale calității de moștenitor și ale puterii de
dispoziție. Certificatul de moștenitor și certificatul administratorului ar trebui să fie exacte și
să aibă forță probatorie. Persoana numită în certificat este presupusă a fi moștenitorul sau
executorul testamentar și ar avea puterea de a dispune de succesiune (cu singura excepție a
restricțiilor indicate în certificat), proba contrarie fiind admisă.
Caracterul opțional al certificatului european de moștenitor este consacrat în articolul 62
din Regulament, utilizarea acestuia într-un alt stat membru nefiind obligatorie1. Certificatul
european de moștenitor poate circula alături de certificatele naționale de moștenitor emise de
notari sau alte autorități competente în moștenirile transfrontaliere.
În practica notarială, un notar român învestit cu dezbaterea unei succesiuni cu elemente
de extraneitate, la solicitarea moștenitorilor, poate emite atât un certificat de moștenitor în
temeiul dispozițiilor Legii 36/1995 a notarilor publici și activității notariale, cât și un
certificat european de moștenitor în temeiul Art. 67 din Regulamentul UE 650/2012.
Emiterea unui certificat european de moștenitor se impune în situația în care într-un alt
stat se află ultima reședință obișnuită a defunctului ori când bunuri din masa succesorală
asupra cărora se invocă drepturi sunt situate în alt stat decât cel emitent2.
Literatura de specialitate3 a definit certificatul european de moștenitor ca fiind "un
document european uniform prin intermediul căruia se dovedesc, într-un stat membru altul
decât cel al emiterii certificatului, drepturile moștenitorilor legali, ale legatarilor, executorilor
testamentari sau administratorilor patrimoniului succesoral și care servește, concomitent, la
exercitarea drepturilor respective."
La o analiză mai atentă se observă că Regulamentul UE nr.650/2012 nu a clarificat
raportul dintre certificatul european de moștenitor și certificatul național de moștenitor. Care
dintre cele două documente ar avea prioritate în caz de conflict sau ce soluție adoptăm atunci
când două autorități din state diferite au fost solicitate simultan pentru emiterea lor sunt
întrebări asupra cărora Curtea Europeană de Justiție va trebui să-si formuleze puncte de
vedere care să asigure certitudine juridică.
Legiuitorul european prin efectele conferite certificatului european de moștenitor în Art. 69
din Regulament4, a recunoscut acestuia, sub aspect probator, o putere doveditoare inferioară
București, 2009, pagina 245.

1
Art. 62 Regulament:
(1) Prezentul regulament creează un certificat european de moștenitor (denumit în continuare „certificatul”),
care este emis spre utilizare într-un alt stat membru și care produce efectele enumerate la articolul 69.
(2) Utilizarea certificatului nu este obligatorie.
(3) Certificatul nu înlocuiește documentele interne utilizate în scopuri similare în statele membre. Cu toate
acestea, un certificat emis în scopul utilizării într-un alt stat membru produce efectele enumerate la articolul 69 și
în statul membru ale cărui autorități au eliberat certificatul în temeiul prezentului capitol.
2
Ioana Olaru, op. cit., pagina 153.
3
Daniela Negrilă, Moștenirea în noul Cod civil - Studii teoretice și practice, Ediția a II-a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015, pagina 324.
4
Art. 69 Regulament:
(1) Certificatul produce efecte în fiecare stat membru fără a fi necesară nicio procedură specială.
(2) Se prezumă că certificatul probează cu exactitate elementele stabilite în temeiul legii aplicabile
succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice. Se prezumă că persoana menționată în
certificat drept moștenitor, legatar, executor testamentar sau administrator al patrimoniului succesoral are statutul
menționat în certificat și/sau este titular al drepturilor sau al puterilor stipulate în certificat, fără alte condiții și/sau
~ 458 ~
față de certificatul de moștenitor național, care este act autentic1. Se observă că "atestările
cuprinse într-un certificat sunt doar prezumate a fi exacte". Astfel, persoana înscrisă ca
beneficiar este prezumată ca având calitatea de moștenitor legal/legatar/administrator/executor
testamentar2, prezumție ce poate fi răsturnată prin proba contrară.
Avantajul practic al certificatului european de moștenitor este acela că documentul
circulă facil în toate statele membre (inclusiv în acela de origine), fără nicio formalitate de
recunoaștere în statul de destinație, iar, pe baza certificatului european de moștenitor,
drepturile și competențele stabilite de acesta pot fi dovedite oriunde în UE.
Bibliografie:
BRATU, Daniel Dumitru, Moștenirea și certificatul european de moștenitor, Editura
Hamangiu, București, 2015
NEGRILĂ, Daniela, Moștenirea în noul Cod civil - Studii teoretice și practice, Ediția a
II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2015
OLARU, Ioana, Dreptul european al succesiunilor internaționale, Editura Notarom,
București, 2014
POPESCU, Dan Andrei, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor,
Editura Magic Print, Onești, 2014
REVILLARD, Mariel, Drept internațional privat și comunitar: practică notarială, Ediția a
6-a, Editura Notarom, București, 2009
ISACHE, Dragoș, Legătura dintre normele de drept internațional privat și Regulamentul
UE nr.650/2012, Buletinul notarilor publici nr.1/2015, Monitorul Oficial
BONOMI A.; WAUTELET P., Le droit européen des successions. Commentaire du
Règlement nº 650/2012 du 4 juillet 2012, Bruylant, 2013
GAUDEMET-TALLON H., "Les règles de compétence judiciaire dans le règlement
européen sur les successions", în G. Khairallah et. M. Revillard (ed.), Droit européen des
successions internationales. Le Règlement du 4 juillet 2012, Defrénois, 2013
Regulamentul UE nr. 650/2012 al Parlamentului European și al Consiliului privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și
acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui
certificat european de moștenitor, din 4 iulie 2012, publicat în J.O. L 201/107 din 27 iulie
2012, http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A32012R0650
restricții aferente acelor drepturi sau puteri decât cele stipulate în certificat.
(3) Se consideră că orice persoană care, acționând pe baza informațiilor atestate în certificat, efectuează plăți sau
transmite bunuri unei persoane menționate în certificat drept persoană autorizată să accepte plăți sau bunuri a încheiat
tranzacții cu o persoană autorizată să accepte plăți sau bunuri, cu excepția cazului în care această persoană știe că cele
conținute în certificat nu corespund realității sau nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe grave.
(4) În cazul în care o persoană menționată într-un certificat drept persoană autorizată să dispună de bunurile
succesorale dispune de aceste bunuri în favoarea unei alte persoane, dacă acționează pe baza informațiilor atestate
în certificat, se consideră că acea persoană devine parte într-o tranzacție cu o persoană autorizată să dispună de
bunurile vizate, cu excepția cazului în care această persoană știe că cele conținute în certificat nu corespund
realității sau nu are cunoștință de acest fapt din cauza unei neglijențe grave.
(5) Certificatul constituie un titlu valabil pentru înscrierea bunurilor succesorale în registrul corespunzător al
unui stat membru, fără a aduce atingere articolului 1 alineatul (2) literele (k) și (l).
1
2
~ 459 ~
ABORDĂRI DE SECURITATE INTERNĂ ALE ROMÂNIEI ÎN
CONTEXTUL STRATEGIEI PENTRU SECURITATE
ENERGETICĂ A UNIUNII EUROPENE
ROMANIAN SECURITY STRATEGIC APROACH IN THE CONTEXT OF THE

EUROPEAN UNION SECURITY ENERGY STRATEGY
Drd. DUMITRESCU Cosmin

Academia Națională de Informații "Mihai Viteazul"
tresco1906@yahoo.com
Abstract:
The article aims to show a synthetic analysis of the energy security strategy of the
European Union that has granted a special priority to energy policies and challenges
especially at the national level, but with a special attention given to the common energy
policies promoted by the European Union. The text highlights the critical challenges that the
European Union is facing and its strategic approaches of energy security issues, taking into
account the priorities, energy price policies, decarbonization, reform of Energy Trade
System, and continues by analyzing the eight pillars that the European Union stated as the
base for a better cooperation in the European energy security framework. The text continues
by making an objective approach of the challenges, priorities and strategic choices of
Romania in the field of security energy stressing out the convergence process, the main
strategic features that the Romanian authorities implemented in the Romanian energy system
in the last 15 years, the national energy mix and the part played by Romania in a region that
is crossing a very complicated period. The article makes a synthesis of the main future
priorities for Romania and the importance of the energy security strategy for preserving the
positive economic trend of sustainable development.
Rezumat:
Articolul intenționează să expună o analiză sintetică a strategiei pentru securitate
energetică a Uniunii Europene, care a acordat o prioritate specială politicilor și
provocărilor în materie de energie, în mod special la nivelul statelor membre, dar cu
acordarea unei atenții speciale pentru politicile energetice comune promovate de Uniunea
Europeană. Textul pune în evidență provocările foarte importante cu care se confruntă
Uniunea Europeană și abordările strategice ale acesteia în ceea ce privește problematica
securității energetice, cu luarea în considerare a priorităților, a politicilor de preț al
energiei, reducerea emisiilor de gaz cu efect de seră, reforma sistemului de tranzacționare a
certificatelor verzi și continuă cu o analiză a celor opt piloni pe care Uniunea Europeană își
bazează politica de cooperare în cadrul european al securității energetice. Textul continuă
printr-o abordare obiectivă a provocărilor, priorităților și alegerilor strategice pe care le-a
făcut România în materia politicilor de securitate energetică, punând în evidență procesul de
convergență, caracteristicile strategice principale pe care autoritățile române le-au imprimat
sistemului energetic național în ultimii 15 ani, componentele diversificate ale acestui sistem
și rolul strategic jucat de România în regiune într-o perioadă deosebit de complicată.
~ 460 ~
Articolul tratează sintetic și o serie de priorități de viitor ale României și importanța pe care
strategia de securitate energetică o are pentru menținerea tendinței pozitive de creștere
economică sustenabilă.
Keywords: region, agency, security, system, challenge, cooperation, energy, European

Union, oil, natural gas, strategy, economic, Russian Federation, countries, effect, international,
sources, market, supply, priority.
Cuvinte cheie: regiune, agenție, sistem, cooperare, securitate energetică, național,

surse, certificate verzi, gaz natural, petrol, strategie, Uniunea Europeană, Federația Rusă,
economie, efect, internațional, provocări, priorități, preț, piață.
Securitatea energetică în Uniunea Europeană

Agenția Internațională pentru Energie, principala entitate care susține la nivel mondial
producerea și consumul de energie în manieră sustenabilă, la prețuri abordabile și fără
poluarea mediului înconjurător, definește securitatea energetică printr-o abordare pragmatică
care subliniază componenta de disponibilitate continuă a surselor de energie la un preț la
îndemâna consumatorilor de orice tip. Lipsa securității energetice conduce direct la
consecințe sociale și economice deosebit de negative, cu posibile efecte devastatoare pentru
securitatea națională, regională și europeană. Pentru evitarea apariției unor situații în care
sursele de energie nu mai asigură un flux de distribuție continuu și pentru a asigura limitele
unei piețe a energiei care pot deveni fie volatile, fie necompetitive, fiecare stat membru al
Uniunii Europene, în funcție de caracteristicile sale energetice date de gradul mai mare sau
mai mic de dependență față de sursele externe, își construiește, implementează și dezvoltă
strategii de securitate energetică pe termen scurt și lung. În cadrul strategiilor pe termen lung
regăsim aspecte legate de investițiile strategice în infrastructura energetică armonizată cu
necesitățile definite de dezvoltarea economică a fiecărui stat membru și a Uniunii Europene
în ansamblul său, împreună cu cele legate de conservarea mediului înconjurător, aceste două
paliere de dezvoltare și consolidare a securității energetice fiind de multe ori aflate în
incompatibilitate. În strategiile pe termen scurt sunt definite și detaliate aspectele care țin de
capacitatea sistemelor energetice de a reacționa cu promptitudine la schimbările care
cauzează dezechilibre între cerere și ofertă.
În mod tradițional, conceptul de securitate energetică a fost asociat pe piața mondială cu
rezervele și furnizarea de petrol, care rămân și în prezent principalul indicator energetic într-
un sistem energetic internațional caracterizat de o complexitate din ce în ce mai ridicată,
pentru care este necesară o capacitate din ce în ce mai mare și o abordare mai riguroasă
pentru a evidenția, înțelege, gestiona și combate efectele diversității vulnerabilităților care
apar. Întreruperea furnizării de energie sau de combustibil necesar pentru producerea
energiei, cauzată de lipsa resurselor sau de colapsul ori lipsa infrastructurii de transport și
distribuție, poate afecta în mod critic sistemele de securitate la nivel național și european.
Chiar dacă unele state membre ale Uniunii Europene au un nivel de vulnerabilitate mai
scăzut decât altele în ceea ce privește dependența de surse de energie externe, cazul României
fiind unul relativ favorabil din acest punct de vedere, abordarea unitară europeană vizează
fiecare stat membru în parte, mai ales în regiunea baltică și cea răsăriteană care sunt
caracterizate de un grad mai mic de conectare energetică față de economiile statelor
~ 461 ~
occidentale. În condițiile în care Europa consumă zilnic energie de peste un miliard de euro,
cu o factură anuală pentru energie care depășește cu ușurință patru sute de miliarde de euro,
importurile pe acest palier în statele membre constituie aproximativ 20% din cifra totală a
importurilor din Uniunea Europeană, totalizând cheltuieli de peste trei sute de miliarde de
euro numai pentru importul de petrol și produse petroliere, o treime din aceste resurse
provenind din Federația Rusă. Aceste cifre arată că Uniunea Europeană importă mai mult de
jumătate din energia pe care o consumă, dependența față de resursele externe fiind de mai
mult de 90% în ceea ce privește petrolul, 66% în domeniul gazelor naturale 42% cărbune și
40% combustibil nuclear.1
Uniunea Europeană se confruntă în prezent cu câteva provocări esențiale pentru asigurarea
securității energetice pentru toate economiile statelor membre și pentru cetățenii europeni. Între
aceste provocări cele mai importante în perspectiva anului 2030 sunt următoarele:
• asigurarea securității energetice, cea mai importantă prioritate, prin reducerea
simultană a dependenței față de importuri, în general, și față de importurile din Federația
Rusă, în special;
• combaterea volatilității prețurilor la energie – este de notorietate și de actualitate
faptul că scăderea din ultimul an, dar și creșterea drastică din perioada de cinci ani anterioară
celei prăbușirii prețului la țiței au cauzat mari pierderi pe piața de energie și de capital, unele
state consumatoare (în cazul creșterii prețurilor) și producătoare (în situația căderii drastice a
prețurilor la energie) suferind șocuri economice majore cu dezechilibre macroeconomice
foarte greu de gestionat. Exemplul cel mai bun este ilustrat de situația actuală a
Azerbaidjanului pentru care prăbușirea prețurilor hidrocarburilor a atras după sine și
prăbușirea monedei naționale, cu efecte drastice asupra întregii economii;
• diminuarea emisiilor de carbon prin reducerea până în anul 2030 cu 40% a emisiilor
de gaze de seră față de nivelul acestora din anul 1990, acoperirea a cel puțin 27% din
consumul total din producția de energie regenerabilă și eficientizarea cu cel puțin 27% a
eficienței energetice față de indicatorii inițiali de consum. Măsuri concrete pe care statele
membre și Uniunea Europeană în ansamblul său urmează să le aplice în vederea reducerii
emisiilor de carbon sunt:
o reformarea sistemului de comerț cu certificate verzi;
o construirea unui sistem nou de guvernanță europeană bazată pe politici energetice
implementate prin intermediul statelor membre UE prin procesele de planificare pentru
asigurarea energiei sustenabile, sigure și într-un mediu competitiv sănătos în care eficiența
energetică joacă un rol determinant pentru fixarea și atingerea obiectivelor Uniunii Europene
în domeniul securității energetice și al politicilor de conservare a mediului înconjurător.
• Ridicarea nivelului tehnologic al infrastructurii energetice la nivelul fiecărui stat
membru al Uniunii Europene și interconectarea sistemelor energetice naționale cu asigurarea
proceselor de compatibilizare tehnologică și armonizare legislativă între sistemele naționale
ale statelor membre.
Strategia europeană pentru securitate energetică pe care Comisia Europeană a propus-o
Parlamentului European și Consiliului în mai 2014 stabilește domeniile în care, prin măsuri
strategice pe termen scurt, mediu și lung, statele membre ale Uniunii Europene vor reuși să
rezolve problemele puse de creșterea continuă a necesităților de energie și de securitate în
1
Strategia europeană a securității energetice, COM 2014, 330 final, Bruxelles
~ 462 ~
această materie pentru economiile dezvoltate sau emergente de pe vechiul continent. Din
acest punct de vedere sunt definiți opt piloni1 principali pe care executivul Uniunii Europene
îi are în vedere pentru consolidarea unei cooperări mai strânse în domeniul securității
energetice în Europa, păstrând ca aspect prioritar și opțiunile de politici de securitate
energetică pe care fiecare stat membru le are în vedere pentru satisfacerea propriilor interese
economice și strategice. Cei opt piloni sunt următorii:
Asigurarea cadrului procedural obiectiv și logistic prin stabilirea de măsuri sistemice
menite să ridice gradul de operabilitate și capacitatea de răspuns rapid ale Uniunii Europene,
în situația în care aceasta este obligată să gestioneze efectele unei întreruperi importante de
furnizare a materiei prime necesare pentru producerea de energie pentru consumul intern la
nivelul populației și la nivelul obiectivelor strategice de pe teritoriul fiecărui stat membru;
Îmbunătățirea acțiunilor statelor membre la nivel multilateral și bilateral prin accentuarea
componentei de solidaritate în eforturile comune de întărire a mecanismelor europene de
prevenire, intervenție, acțiune, răspuns, reducere a efectelor negative și reconstrucție în cazul
apariției situațiilor de urgență cauzate de întreruperea alimentării cu energie, ori pericolul iminent
de apariție a unor întreruperi, cu asigurarea cadrului potrivit pentru coordonare a tuturor actorilor
implicați, în urma evaluării riscurilor și construirii planurilor de reacție pentru situații de urgență,
în special în domeniul protecției infrastructurii strategice;
Aplicarea de politici la nivelul întregii Uniuni Europene pentru echilibrarea
consumului de energie pentru a gestiona eficient procesul de moderare a cererii de energie, cu
consecința directă a asigurării unui mediu financiar echilibrat, cu evitarea apariției unei
volatilități necontrolate a prețurilor la energie;
Polarizarea tuturor energiilor politice și economice de pe teritoriul Uniunii Europene
pentru construirea unei piețe interne comune, integrate, care permite eficientizarea rezultatelor
funcționării pieței interne a energiei electrice și a gazelor naturale, optimizarea termenelor
prevăzute pentru construirea conductelor de interconectare a sistemelor de transport naționale și
regionale, adaptarea politicilor Uniunii Europene pentru soluționarea eficientă și eficace a
problemelor ridicate de piața petrolului, date de dependența față de petrolul rusesc și creșterea
participațiilor firmelor rusești în capacitățile de rafinare ale Uniunii Europene;
Reducerea dependenței față de importurile de energie prin aplicarea de programe și
politici la nivelul statelor membre cu grad mare de dependență energetică externă și la nivelul
Uniunii, menite să aibă ca rezultat creșterea capacităților de producție și a producției de
energie în interiorul spațiului Uniunii Europene, prin utilizarea la maxim a producției de
energie din surse regenerabile, care permite reducerea utilizării gazelor naturale și
exploatarea eficientă a propriilor rezerve de hidrocarburi și cărbune curat, pentru a inversa
tendința descendentă a producției de energie pe teritoriul Uniunii Europene care arată că, din
anul 2001 până în anul 2012, producția europeană de energie a scăzut cu peste 15%;
Implementarea tehnologiilor inovative și dezvoltarea acestora în domeniul energetic
este unul dintre cei mai importanți piloni ai strategiei pentru securitate energetică a Uniunii
Europene, fiind esențială pentru reducerea cererii de energie primară, pentru diversificarea
posibilităților de aprovizionare cu energie și pentru furnizarea de soluții rentabile în vederea
eficientizării termice a sistemelor de încălzire și a clădirilor, precum și pentru optimizarea
metodelor de stocare a energiei și a managementului rețelelor de distribuție;
1
Ibidem
~ 463 ~
Al șaptelea pilon al strategiei de securitate energetică a Uniunii Europene este dedicat tot
diminuării dependenței energetice față de resursele externe prin diversificarea furnizorilor externi
și a infrastructurii conexe, în special pe palierul gazelor naturale unde dependența Uniunii față de
Federația Rusă ajunge la 40% din totalul importurilor de 70% din energia consumată, restul de
33% provenind din Norvegia, respectiv 27% din Africa de Nord și Asia. Până la construirea
infrastructurii necesare pentru a transporta cu eficiență gaz petrolifer lichefiat din Statele Unite ale
Americii, cea mai importantă soluție de diversificare rămâne producția de energie electrică în
centralele care utilizează uraniu și ale tipuri de combustibil nuclear;
Optimizarea raporturilor de coordonare în materia politicilor pentru energie la nivel
național și demonstrarea unei solidarități coerente în mesajul pe care Uniunea Europeană, în
ansamblul său, îl dă partenerilor externi, în condițiile în care deciziile strategice în domeniul
energetic rămân o decizie a autorităților de la nivel național, dar cu o evidentă nevoie de
integrare la nivel de infrastructură pe care toate statele membre o resimt, mai ales în privința
dimensiunii externe a politicii energetice a Uniunii Europene.
O astfel de optimizare a coordonării politicilor energetice poate fi realizată cel mai bine
prin intermediul unei uniuni energetice a Europei în care se pot regăsi idealurile care au
condus la prosperitatea blocului comunitar în ultimii 50 de ani, fiind păstrate, totuși,
elementele de suveranitate atât de importante pentru majoritatea popoarelor din Europa.
Dezideratul tuturor statelor Europei este de a beneficia de energie sigură, sustenabilă, la
prețuri și costuri competitive pe care orice cetățean european să și le poată permite. Un astfel
de obiectiv nu poate fi atins fără solidaritate și încredere între statele partenere din interiorul
și din afara UE și fără securitate energetică. În același timp, este necesară punerea pe primul
plan a instalării și dezvoltării de capacități de producție, infrastructură de transport și
consumatori eficienți energetic, care să permită realizarea unei tranziții naturale către o
societate caracterizată de emisii de carbon cu nivel scăzut. Toate aceste obiective pot fi atinse
prin operaționalizarea unei piețe de energie interne complet integrate din punct de vedere
funcțional, în care cercetarea, inovarea și competitivitatea reprezintă numai motoare de
dezvoltare ale uniunii energetice.
România, provocări, priorități și orientări strategice în contextul strategiei pentru

securitate energetică a Uniunii Europene
România este unul dintre statele din Europa de Est care este ilustrativ pentru
vulnerabilitățile strategice pe care tot grupul statelor membre din această parte a continentului
le au pe componenta securității energetice. Sistemul energetic românesc prezintă caracteristici
de diversificare suficient de mari pentru a fi considerat rezistent la pericole cauzate de
materializarea unor riscuri de securitate energetică specifice pentru apariția unor situații
neprevăzute de natură tehnică sau a unor decizii politice externe care ar putea conduce la
întreruperea livrării de către furnizorii externi a combustibilului, necesar pentru producerea
de energie pentru consumul populației și a infrastructurii strategice. România are, în mod
obișnuit, stocurile necesare de hidrocarburi și sursele interne suficiente pentru a asigura
consumul intern, în condițiile sistării furnizării de gaz natural și țiței provenit din import,
chiar și pe timpul anotimpului rece.
Provocările de securitate energetică pe care sistemul românesc trebuie să le înfrunte sunt
direct legate de necesitatea reformării și restructurării sistemului energetic național, pentru a
oferi societății românești instrumentele necesare pentru atingerea țintelor atât pe
~ 464 ~
componentele eficienței și suficienței energetice, cât și pe componenta conservării mediului
înconjurător. Pentru aceasta sunt necesare investiții foarte mari nu numai în proiectele
destinate reducerii emisiilor de carbon și punerii în conservare a minelor de cărbune care au
devenit ineficiente economic, ci și pentru reconversia profesională a resurselor umane active
în mineritul de cărbune.
În condițiile în care prețul energiei se regăsește direct în prețul produselor finite fabricate
de industria românească, una dintre provocările majore este legată de menținerea unui
echilibru al prețului energiei atât pentru consumatorii domestici, cât și pentru firmele din
România. Fluctuațiile dramatice ale prețului energiei pot conduce la lipsa de competitivitate
pe piață a produselor fabricate în România, acestea putând fi puse în situația de nu rezista nici
măcar pe piața internă care nu mai este apărată prin măsuri protecționiste de la aderarea
României la Uniunea Europeană. Consumatorii finali sunt cei mai expuși riscului volatilității
prețului la energie, în cazul României aceștia având în marea lor majoritate venituri foarte
limitate în comparație cu consumatorii din statele membre din Europa Occidentală. Ridicarea
prețului energiei, regăsită în creșterea prețurilor produselor fabricate în România, nu are
numai efectul scăderii consumului pe piața internă care duce la scăderea produsului intern
brut în ansamblu, ci implică și pierderea competitivității industriei românești cu consecința
automată a reactivării procesului de relocare a capacităților de producție către alte state cu
condiții mai avantajoase de către investitorii străini și chiar de către cei români.
Poate cea mai importantă și mai dificilă provocare pe care România o are de înfruntat în
materie de securitate energetică este cea legată de ținta pe care o are în realizarea procesului
de convergență la nivelul Uniunii Europene prin recuperarea diferențelor economice care încă
există între România și statele dezvoltate din Uniune. Această recuperare România se vede
nevoită să o facă în condiții de securitate globală, continentală și regională mult mai
complicate decât cele pe care statele membre din partea meridională a continentului le-au
avut de înfruntat. România se află la marginea de est a Uniunii Europene aflându-se în
imediata apropiere a Federației Ruse care exercită o influență imensă asupra întregii Europe
prin faptul că un număr important de state membre UE depind direct și strategic de
hidrocarburile furnizate de Rusia, iar din punct de vedere politico-militar încalcă frecvent
normele de drept internațional așa cum a făcut-o prin anexarea abuzivă a peninsulei Crimeea
și prin agresiunea militară directă din estul Ucrainei.
Volatilitatea prețului combustibililor este o altă variabilă a pieței globale a energiei care
pentru România, ca și pentru toate celelalte state europene, cele din Europa Centrală și de Est
în special, reprezintă o provocare continuă: după creșterea necontrolată a prețului țițeiului
care atinsese 138 de dolari pe baril, companiile din România au fost obligate să înfrunte șocul
prăbușirii forțate a prețului țițeiului până la mai puțin de 40 de dolari, riscul deflației excesive
devenind o amenințare la echilibrul macroeconomic pe care România a reușit atât de greu să
îl atingă după depășirea perioadei de criză drastică pe care a traversat-o între 2009 și 2012.
Caracteristicile strategice pe care guvernele României au reușit să le imprime dezvoltării
domeniului energetic în România în ultimii 15 ani au făcut ca, în prezent, sistemul energetic
românesc să aibă o configurație relativ echilibrată, aspect care permite o mai mare libertate în
determinarea și implementarea instrumentelor de management al potențialelor situații de
urgență cauzate de o întrerupere intenționată sau neintenționată a aprovizionării cu energie
dintre-o anumită sursă. Astfel, România are surse de energie începând de la cea nucleară până
la cele pe bază de cărbune, gaz natural, biomasă, eoliene, solare și hidro. Conform datelor
~ 465 ~
oficiale furnizate de Ministerul Energiei, cu o capacitate de producție care depășește 60 de
GWh, sistemul energetic românesc se diferențiază din punct de vedere al surselor de energie
utilizate în producție după cum urmează: 28% termocentrale pe cărbune, 29% hidrocentrale,
12% termocentrale pe hidrocarburi, 18% centrale nucleare, 9% centrale eoliene, 3% din
dispozitive fotovoltaice și 1% centrale pe biomasă.
Dezvoltarea explozivă a surselor de energie regenerabile a făcut ca termocentralele să
devină necompetitive inclusiv pe piața românească, acest aspect devenind una dintre cele mai
mari vulnerabilități ale sistemului, Europa alegând în situații similare să retehnologizeze
centralele, fără să le închidă, pentru considerente de securitate națională și pentru nevoia de
păstrare de soluții alternative pentru susținerea energetică a industriilor naționale.
Pentru a asigura respectarea standardelor de securitate energetică pe care un stat de
mărimea României trebuie să și le impună, pentru a avea oricând capacitatea de a răspunde
unor crize potențiale cauzate de materializarea riscurilor de întrerupere a fluxurilor de
energie, România are obligația de a aplica politicile necesare adecvate pentru furnizarea de
soluții potrivite provocărilor specifice noilor configurații de sistem de producție și transport
determinate de mărirea numărului de producători de energie din surse regenerabile și puterea
instalată a acestora. Provocările pentru România sunt aceleași pe care toate celelalte state
europene trebuie să le înfrunte din acest punct de vedere, cele mai importante fiind legate de
implementarea politicilor economice și financiare pentru încurajarea creșterii sectorului de
producție de energie din surse regenerabile, politici care trebuie să cuprindă reglementări care
permit restructurarea întregului sector energetic în vederea asigurării unei stabilități pe termen
lung, reformarea sistemului de tranzacționare a certificatelor verzi pentru creșterea prețurilor
emisiilor de dioxid de carbon și creșterea sectorului energiei nucleare, fără de care obiectivele
de reducere a emisiilor gazelor de seră nu pot fi realizate.
Creșterea prețurilor energiei cauzată de impactul din ce în ce mai ridicat al producției și
consumului de energie, împreună cu reducerea competitivității produselor industriale pe care
o determină prin creșterea prețurilor de producție, trebuie să fie contrabalansate prin măsuri
concrete pe care România le are în vedere prin implementarea unor scheme de sprijinire prin
ajutor de stat, ridicarea nivelului de cooperare prin mecanisme specifice unei piețe regionale a
energiei, aplicarea de facilități pentru creșterea sectorului de centrale pe baze de biogaz și
biomasă, emiterea de reglementări în materie pentru creșterea nivelului de consum energetic
din surse regenerabile, toate în baza unor studii actualizate mereu pentru coordonarea
măsurilor cu capacitatea de transport la nivelul cererii din partea consumatorilor și în funcție
de posibilitățile materiale concrete ale acestora.
În calitatea sa de stat membru al Uniunii Europene și de aliat în cadrul NATO, cu o
tendință de dezvoltare economică sustenabilă constantă și cu o societate democratică prin care
se exportă către vecinătatea estică a Uniunii Europene stabilitate și valorile democratice ale
societății occidentale, România rămâne prin poziția sa geo-strategică la intersecția unor interese
internaționale deosebit de puternice prin influența pe care acestea o exercită asupra întregii
comunități internaționale atât la nivel politic, militar și strategic, cât mai ales în ceea ce privește
economia și comerțul. Este de notorietate faptul că, prin forța economică pe care i-o conferă
rezervele energetice și faptul că o parte importantă din economiile statelor membre ale Uniunii
Europene depind de resursele energetice din Federația Rusă, acest stat nu ezită să utilizeze
argumentul șantajului față de Europa, transformând politicile de export către UE într-o
adevărată armă energetică pentru realizarea intereselor proprii în domeniul politic și militar.
~ 466 ~
În pofida descoperirilor geologice din ultimii ani de pe teritoriul țării și din platoul
continental al Mării Negre care aparține României, sistemul energetic național românesc nu
oferă încă independența energetică pe care România și-o dorește și de care are atâta nevoie
pentru a-și asigura o dezvoltare economică fără posibile impedimente din exterior. Pentru
urmărirea acestui obiectiv, România este obligată să-și consolideze toate atributele naționale
de securitate energetică prin continuarea diversificării surselor și rutelor de transport de
energie, prin continuarea utilizării resurselor energetice interne bazate pe tehnologie neutră
care permit o mai mare versatilitate a sistemului energetic, inclusiv prin retehnologizarea și
utilizarea rațională a capacităților de producție pe bază de cărbune și cele nucleare. Aceste
măsuri trebuie să fie dublate de eficientizarea costurilor energetice din sectoarele rezidențial,
industrial și din transporturi și de integrarea pieței energetice interne în piața de profil a
Uniunii Europene, atât prin interconectarea energetică propriu-zisă, cât și prin cuplarea
mecanismelor de piață.
Atragerea și păstrarea în România a investitorilor strategici, dezvoltarea mecanismelor de
cooperare cu partenerii din Uniunea Europeană, determinarea unui ritm constant și sustenabil
de creștere industrială, crearea de locuri de muncă, optimizarea rețelei sistemului energetic
național și determinarea apariției de beneficii directe ale consumatorilor industriali și
domestici sunt numai câteva dintre cele mai importante provocări ale României al căror
potențial pozitiv sau negativ depinde direct de maniera în care România reușește să-și
construiască și să implementeze o strategie de securitate energetică eficientă în vederea unui
viitor economic mai sigur și mai puternic în cadrul Uniunii Europene.
Bibliografie:
Strategia europeană a securității energetice, COM 2014, 330 final, Bruxelles
~ 467 ~
STATUTUL DE MAGISTRAT AL PROCURORULUI
MAGISTRATE STATUS OF THE PROSECUTOR
Drd. ENACHE Doiniţa Cristina

Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale
cristina_enache25@yahoo.com
Abstract:
This paper examines a topical issue and also very sensitive that exists in the Romanian
judicial system and that is to establish the status of prosecutor.
Always around this problem have hovered questions about the membership of the
prosecutor in the judiciary or executive power in a state of law, through the relevant legal
provisions in this matter, the principles under which it operates and the nature of its duties.
Answers to all questions were argued both ways, answers that the prosecutor is a
magistrate and answers that do not confer this status. They were based on national
legislation, sometimes incomplete, the European Convention on Human Rights and the
European Court of Human Rights.
The role of the prosecutor in the judicial system is very important as it contributes
greatly to the administration of justice by overseeing criminal investigations carried out by
the judicial police, conducting his own criminal investigations, supporting criminal cases
before the court, asking for punishment for people who commit offenses, under the law,
participating in civil cases, provided by law, the main objective is to represent the general
interests of society and defending the rule of law, rights and freedoms of the people.
Regarding the Public Ministry, it exercises its powers through prosecutors attached to
courts, under the law, it is an institution established and governed constitutionally, along
with the courts and the Superior Council of Magistracy, it can be considered a basic
institution of the state.
In this paper there are analyzed in turns, the following: history and evolution of the
concept of a magistrate, prosecutor institution and its status, both in terms of legislation and
in terms of his duties.
Rezumat:
Lucrarea de faţă examinează o problemă de actualitate şi totodată foarte sensibilă care
există în sistemul judiciar românesc şi anume aceea de a stabili statutul procurorului.
Mereu în preajma acestei probleme au planat întrebări cu privire la apartenenţa
procurorului la puterea judecătorească sau executivă în statul de drept, prin prisma
reglementărilor legale în materie, a principiilor sub care acesta îşi desfăşoară activitatea
dar şi prin natura atribuţiilor sale.
La toate întrebările au existat răspunsuri argumentate în ambele sensuri, răspunsuri
potrivit cărora procurorul este magistrat şi răspunsuri potrivit cărora nu i se atribuie acest
statut. Ele s-au fundamentat pe legislaţia naţională, uneori lacunară, pe dispoziţiile
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dar şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
~ 468 ~
Rolul procurorului în cadrul sistemului judiciar este foarte important întrucât contribuie
în mare măsură la înfăptuirea actului de justiţie prin supravegherea urmăririi penale
desfăşurate de către poliţia judiciară, efectuarea anchetelor penale proprii, susţinerea
cauzelor penale în faţa instanţei de judecată, solicitarea de pedepse pentru persoanele care
comit infracţiuni, în condiţiile legii, participarea în procesele civile în cazurile prevăzute de
lege, principalul obiectiv fiind reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea
ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor.
În ceea ce priveşte Ministerul Public, acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii, fiind o instituţie consacrată şi reglementată
constituţional, alături de instanţele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii,
putând fi considerat o instituţie de bază a statului.
În prezenta lucrare sunt analizate, pe rând, următoarele aspecte: istoricul şi evoluţia
noţiunii de magistrat, instituţia procurorului precum şi statutul său, atât din punct de vedere
al legislaţiei în materie cât şi din punct de vedere al atribuţiilor sale.
Keywords: magistrate, prosecutor, status, public prosecutors, Superior Council of

Magistracy.
Cuvinte cheie: magistrat, procuror, statut, Ministerul Public, Consiliul Superior al

Magistraturii
Concomitent cu formarea societăţii omeneşti, începând cu cele mai rudimentare forme de

organizare (gintă sau trib) şi până în zilele noastre, au existat mereu, fără excepţii „nepotriviri
tulburătoare...între planurile interioare şi exterioare ale vieţii umane. Mintea omului ţese din
aceste nepotriviri un şir nesfârşit de disarmonii şi neplăceri...”1.
Aceste „disarmonii şi neplăceri” au îmbrăcat forma conflictelor care în mod obligatoriu
trebuiau a fi soluţionate. Mijloacele utilizate pentru soluţionarea acestora au fost diverse,
variind de la caz la caz: folosirea forţei brute în familie, judecata şefului de clan ori de trib
sau persoane anume desemnate etc.
Odată cu trecerea timpului şi dezvoltarea societăţii omeneşti, au fost introduse alte noi
instituţii pentru înfăptuirea dreptăţii şi restabilirea ordinii sociale. Aşadar, „şeful de trib”,
„domnul”, „divanul domnesc” şi „procuratorul”, după o serie de transformări adaptate
evoluţiei societăţii şi legislaţiei, au devenit magistraţii din prezent.
Instituţia Ministerului Public îşi are originile în dreptul francez, în vremea regelui Filip cel
Frumos care în anul 1302 reglementează printr-o ordonanţă aşa numiţii „procuroreurs du roi”
ale căror atribuţii constau în a apăra interesele private, generale dar și pe cele ale coroanei.
În ţara noastră instituţia procurorului şi cea a Ministerului Public apar şi sunt
reglementate legislativ, câteva secole mai târziu, având la bază tot modelul juridic francez.
Prin Regulamentul Organic al Munteniei (1832-1865) apare noţiunea de procurator: „Se
vor orândui pe la judecătorii procuratori” (art. 216), „Procuratorul se va rândui de domn”2.
Încă de la prima sa menţionare normativă expresă în Regulamentul Organic al Munteniei,
1
P. Ţuţea, Anarhie şi disciplina forţei, Seria document, Editura Elion, Bucureşti, 2002, ediţie alcătuită de
Mircea Coloşenco, p. XI.
2
I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 43.
~ 469 ~
atribuţiile procuratorului au fost în principal de supraveghere a aplicării legii1. Astfel,
procuratorul avea ca sarcină „a priveghea a se păzi cu scumpătate pravila şi regulamenturile”
(art. 217), „se va afla faţă de cercetarea tuturor pricinilor” (art. 217), „va înştiinţa pe Marele
Logofăt, ministru dreptăţii dacă se va întâmpla în ţinutul judecătoriei sale vre-o mare rea
întrebuinţare” (art. 218). De menţionat însă, este faptul că Regulamentul Organic al Moldovei
(.....) nu face nicio referire la instituţia procuratorului. Potrivit doctrinei, trei decenii mai târziu,
instituţia îşi găseşte consacrarea şi în Moldova2, prin Legea din 26.03.18623.
În anul 1865, Codul de procedură civilă reglementează Ministerul Public. Dispoziţiile
acestui act normativ prevedeau două forme de participare a procurorului în procesul civil: ca
parte principală şi ca parte alăturată4.
După Marea Unire din anul 1918, principala preocupare a fost de a unifica legislativ
organizarea puterii judecătoreşti, pe întreg teritoriul românesc, iar în acest sens, gradual, au fost
adoptate mai multe acte normative, fiecare aducând cu sine o serie de modificări în acest sens.
Prin Decretul nr. 2/1948 a fost desfiinţat vechiul Parchet5, iar prin Legea nr. 6/1952 se
substituie noţiunea de „Minister Public” cu cea de „procuror”, iar termenul de „parchet” cu
„procuratură”. Ulterior prin dispoziţiile Legii nr. 60/1968, activitatea Ministerului Public şi
statutul procurorilor sunt legiferate distinct faţă de cele ale instanţelor judecătoreşti şi ale
judecătorilor6, fiind consacrate expres atribuţiile procurorului de a da dispoziţii obligatorii şi
de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum şi a
încuviinţa, autoriza, confirma sau infirma actele şi măsurile procesuale ale organului de
urmărire penală, precum şi de a efectua orice act de urmărire penală în cauză şi obligativitatea
efectuării urmăririi penale în cazurile prevăzute de lege7, toate aceste atribuţii realizându-se în
baza dispoziţiilor legale şi a dispoziţiilor organelor ierarhic superioare.
Începând cu anul 1991, Constituţia reglementează expres instituţia Ministerului Public,
iar Legea nr. 92/1992 reintroduce această noţiune în sistemul judiciar românesc.
În 2004 este adoptată Legea nr. 303/2004 care cuprinde dispoziţii referitoare la statutul
magistratului, aceasta fiind denumită chiar „Legea privind statutul magistratului”. Această
lege este modificată în anul 2005, prin Legea nr. 247/2005, lege care a renunţat la folosirea
noţiunii de „magistrat” în favoarea celor de „judecător” şi „procuror”8.
Această modificare a fost criticată prin prisma faptului că cele două categorii
profesionale (exceptând aspectele proprii fiecăreia), prezintă numeroase elemente de
identitate (admitere în funcţie, evaluare, promovare, eliberare din funcţie etc.)9.
Termenul de magistrat a fost definit în timp, semnificând, în general, persoana învestită
cu autoritate publică jurisdicţională10.
La originea acestui termen stă latinescul „magistratus”, care, în perioada Romei antice
1
2
I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 121.
3
4
I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 122.
5
Ibidem.
6
7
http://www.mpublic.ro/istoric.htm.
8
9
10
~ 470 ~
reprezenta „cetăţeanul ales pentru exercitarea unor importante atribuţii de conducere”1.
În ceea ce priveşte noţiunea de magistratură, potrivit DEX, aceasta este definită ”corpul
magistraţilor; demnitatea, profesia de magistrat; timpul cât îşi exercită funcţia un magistrat”2.
În sensul art. 1 din Legea nr. 303/2004, magistratura este definită ca fiind ”activitatea
judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul
apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor”.
Având în vedere faptul că magistratura reprezintă profesia de magistrat şi totodată este
activitatea desfăşurată de judecători şi procurori, nu se poate pune semnul echivalenţei între
noţiunile de magistrat pe de o parte şi cea de judecător/procuror pe de altă parte?
Această întrebare este una de actualitate în sistemul judiciar românesc şi totodată foarte
sensibilă, întrucât există răspunsuri argumentate în ambele sensuri, fiind sprijinite pe
legislaţia naţională, uneori lacunară, pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, dar şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Rolul procurorului în cadrul sistemului judiciar românesc este unul foarte important
întrucât contribuie în mare măsură la înfăptuirea actului de justiţie prin supravegherea
urmăririi penale desfăşurate de către poliţia judiciară, efectuarea anchetelor penale proprii,
susţinerea cauzelor penale în faţa instanţei de judecată, solicitarea de pedepse pentru
persoanele care comit infracţiuni, în condiţiile legii, participarea în procesele civile în
cazurile prevăzute de lege, principalul obiectiv fiind reprezentarea intereselor generale ale
societăţii şi apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor persoanelor.
Principiile sub egida cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea sunt: principiul
legalităţii, principiul imparţialităţii şi principiul controlului ierarhic, sub autoritatea
ministrului justiţiei – principii consacrate constituţional în art. 132.
Principiul legalităţii guvernează activitatea Ministerului Public întrucât unul dintre
principalele obiective ale acestei instituţii este apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor persoanelor iar în vederea îndeplinirii acestuia nu pot fi utilizate probe sau alte
mijloace nelegale (de exemplu: interceptări neautorizate ale unor comunicări sau convorbiri
telefonice, efectuarea neautorizată a unor percheziţii domiciliare, etc.). De la acest principiu
constituţional nu se poate deroga în nicio situaţie chiar dacă acest lucru poate însemna
nedescoperirea unor fapte îndreptate împotriva ordinii de drept sau nesancţionarea unor fapte
penale, întrucât în activitatea Ministerului Public trebuie să primeze supremaţia legii.
Acest principiu este consacrat constituţional fiind aplicabil şi judecătorilor, întrucât
potrivit prevederilor din legea fundamentală, judecătorii se supun numai legii.
Potrivit principiului imparţialităţii, atât procurorii cât şi judecătorii sunt obligaţi prin lege
şi codul deontologic, să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să
decidă obiectiv, liberi de orice influenţe3.
Controlul ierarhic constă în faptul că dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în
scris şi în conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Soluţiile
adoptate de procurori pot fi infirmate, motivat, de procurorul ierarhic superior în cazul în care
acesta le apreciază ca fiind nelegale.
1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan,
ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, p. 591.
2
https://dexonline.ro/definitie/magistratură.
3
T. C. Briciu, Instituţii judiciare, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 187.
~ 471 ~
Prin aplicarea acestui principiu nu trebuie înţeles faptul că procurorul ierarhic superior
intervine în activitatea desfăşurată de procurorul ce se află în subordinea sa şi desemnat cu
soluţionarea unei cauze, acesta din urmă fiind independent în ceea ce priveşte soluţia ce
urmează a fi dispusă în respectiva cauză, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Potrivit dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 304/2004, procurorul are posibilitatea de a
contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei
judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în
efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
De asemenea, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză. În situaţia în care există
imixtiuni ale procurorului ierarhic superior pentru influenţarea în orice formă a concluziilor,
procurorul poate contesta intervenţia acestuia la Consiliul Superior al Magistraturii.
Textul constituţional face referire şi la autoritatea ministrului justiţiei, reglementată şi de
prevederile art. 69 din Legea nr. 304/2004, fiind în fapt un control ce se manifestă sub
aspectul verificării eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc
atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu
celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor, fără a influenţa în vreun
mod măsurile dispuse de procurori în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate de aceştia în
cauzele instrumentate. Acesta se poate realiza din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului
Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
Autoritatea ministrului justiţiei nu are în legislaţia noastră sensul unei subordonări
ierarhice, ci acela al unei relaţii administrative, similară cu relaţia existentă între ministrul
justiţiei şi instanţele judecătoreşti. Ministerul Public nu se află sub autoritatea ori
subordonarea Ministerului Justiţiei, procurorul nu poate primi ordine de la funcţionarii
acestui minister1.
Deşi nu este reglementat expres în Constituţie, principiul independenţei este prevăzut de
dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 303/2004 „procurorii numiţi de Preşedintele României se
bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii”.
Judecătorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului independenţei, astfel că nimeni
nu poate realiza imixtiuni şi ingerinţe în soluţionarea cauzelor, aceştia adoptând soluţiile
considerate corecte, în urma analizării stării de fapt şi a probelor administrate în cauză, în
condiţiile legii.
Având în vedere dispoziţiile constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 303/2004 şi dispoziţiile
Legii nr. 304/2004, precum şi analiza efectuată anterior cu privire la principiile sub egida cărora
îşi desfăşoară activitatea judecătorii, respectiv procurorii, se constată că acestea au foarte multe
similitudini, mergând până la identitate, fapt ce ne conduce la o concluzie de necontestat, şi
anume că atât judecătorii cât şi procurorii au acelaşi statut, respectiv de magistrat.
În ceea ce priveşte atribuţiile procurorului, acestea sunt consacrate de dispoziţiile art. 63
din Legea nr. 304/2004, după cum urmează:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă,
potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce
şi controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
1
http://www.mpublic.ro/p_executiva.htm.
~ 472 ~
c) sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de
lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului
justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă
ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea
legislaţiei în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere preventivă;
k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Din atenta analiză a acestor atribuţii se observă contribuţia semnificativă adusă de
procuror la înfăptuirea actului de justiţie.
Atât procurorii cât şi judecătorii au statutul reglementat de Legea nr. 303/2004, prin
prisma aceloraşi criterii de admitere în profesie, de promovare, evaluare, aceleaşi drepturi şi
obligaţii, aceleaşi sancţiuni şi acelaşi cod deontologic. Mai mult, Consiliul Superior al
Magistraturii – garantul independenţei justiţiei are în componenţa sa atât judecători cât şi
procurori, iar încă din denumire se observă că între cele două categorii profesionale nu se
face niciun fel de diferenţă, ambele fiind reunite în sintagma „al Magistraturii”. Şi în ceea ce
priveşte Institutul Naţional al Magistraturii, acesta este instituţia care şcolarizează viitori
judecători şi procurori, însă nici aici nu se face vreo diferenţă, cele două categorii fiind de
asemenea reunite în sintagma „al Magistraturii”.
Şi din această perspectivă între cele două categorii profesionale există similitudini care merg
până la identitate, concluzionând că atât judecătorii cât şi procurorii au statutul de magistrat.
Legea nr. 303/2004, reglementează chiar posibilitatea numirii judecătorilor în funcţia de
procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, fără examen, la cererea acestora, şi pe baza
unui interviu susţinut în faţa Consiliului Superior al Magistraturii. De aici se poate extrage
concluzia că este admisă o echivalare tacită a profesiilor, iar între cele două categorii
profesionale nu există diferenţe de statut.
Calitatea de magistrat a procurorului mai reiese şi din faptul că Ministerul Public este o
instituţie consacrată în legea fundamentală, alături de instanţele de judecată şi Consiliul
Superior al Magistraturii, cele trei instituţii alcătuind autoritatea judecătorească.
Având în vedere faptul că legislaţia naţională prezintă unele lacune, în cursul anului
2015 Consiliul Superior al Magistraturii a transmis Comisiei comune a Camerei Deputaţilor
şi Senatului mai multe propuneri de modificare şi completare a iniţiativei legislative pentru
revizuirea Constituţiei României, în vederea consacrării constituţionale a statutului de
magistrat al procurorului. Mai jos este redat conţinutul declaraţiei de presă a Consiliului
Superior al Magistraturii, cu privire la acest aspect:
„În acest context, reamintim că Secţia pentru procurori şi Plenul Consiliului Superior al
Magistraturii s-au exprimat constant în sensul necesităţii menţinerii statutului de magistrat al
procurorilor ca şi condiţie fundamentală a garantării unei corecte şi complete reprezentări a
intereselor generale ale societăţii, apărării ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor
~ 473 ~
cetăţenilor.
Această poziţie este susţinută şi de opinia recent exprimată de Comisia de la Veneţia,
conform căreia modificarea statutului procurorilor din România ar putea avea un efect de
ameninţare a independenţei Ministerului Public.
În considerarea importanţei respectării valorilor şi principiilor democratice şi având în
vedere faptul că asigurarea şi garantarea echilibrului şi separaţiei puterilor în stat reprezintă
unul din principiile fundamentale ale unui stat de drept, Secţia pentru procurori a CSM îşi
exprimă disponibilitatea pentru dialog aplicat şi obiectiv pe această temă, cu celelalte puteri
ale statului.
De asemenea, consecvent argumentelor şi raţiunilor exprimate în comunicările avute cu
Comisia comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru elaborarea propunerii legislative
de revizuire a Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii se va implica de o manieră
activă în cadrul lucrărilor acestei Comisii, pe palierele de dezbatere privind autoritatea
judecătorească şi înfăptuirea actului de justiţie”1.
Astfel, având în vedere istoricul, evoluţia dar şi activitatea desfăşurată în prezent de către
procuror, multitudinea de similitudini care merg până la identitate între procurori şi
judecători, reiese faptul că statutul procurorului este nici mai mult, nici mai puţin decât acela
de magistrat.
Bibliografie:
P. Ţuţea, Anarhie şi disciplina forţei, Seria document, Editura Elion, Bucureşti, 2002,
ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco;
I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007;
I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
T. C. Briciu, Instituţii judiciare, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012;
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române DEX, Academia Română, Institutul de
Lingvistică Iorgu Iordan, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998;
Constituţia României, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi
completările ulterioare;
Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu
modificările şi completările ulterioare;
www.mpublic.ro;
www.dexonline.ro;
www.csm1909.ro.
1
http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/21_04_2015__73458_ro.doc.
~ 474 ~
COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE
TRANSNAȚIONALE ÎN UE – PROVOCĂRI ȘI CONTRAMĂSURI
COMBATING TRANSNATIONAL ORGANISED CRIME IN THE EU –

CHALLENGES AND COUNTERMEASURES
Drd. EPURE Valentin Iulian

Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul Național de Criminalistică
valentin.epure@politiaromana.ro
Abstract:
The paper discusses one of the subject that is an important topic on the state’s and
global law enforcement agencies’ agenda, namely international organised crime. According
to the United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC), organised crime is one the
major threats against security and inhibits the social, cultural, political and economic
development of world societies and one that is frequently involved in trafficking of human
beings, arms, drugs, vehicles, money laundering, defrauding etc. We have witnessed in the
last 2 decades a change in crime dynamics, from a predominantly local and national
phenomenon to its spreading across state borders and becoming a global event. Today,
organised crime has a strong international presence and fully takes advantage of an
unprecedented development in technology and communications, financial markets and free
trade. In response, nation states, especially in the European Union, have set up mechanisms
designed to prevent, limit and counteract organised crime and also a series of supranational
agencies to assist and support national law enforcement units and to facilitate the exchange
of information and intelligence. As mentioned in the paper, the international character of
organised crime requires and international approach from crime fighting agencies.
Rezumat:
Lucrarea abordează unul dintre subiectele care ocupă în prezent un rol important pe
agenda statelor și agențiilor de aplicare a legii de la nivel global, respectiv criminalitatea
organizată internațională. Conform Oficiului Națiunilor Unite privind Drogurile și
Criminalitatea (UNODC), criminalitatea organizată este una dintre principalele amenințări
la adresa securității umane, care inhibă dezvoltarea socială, economică, politică și culturală
a societăților în întreaga lume și care este implicată în mod frecvent în traficul de ființe
umane, arme, autovehicule, spălarea banilor, fraude etc. Am asistat în ultimele două decenii
la o modificare a dinamicii criminalității, de la un fenomen predominant local și național la
extinderea în afara granițelor unui stat și la apariția unui fenomen global. În prezent,
criminalitatea organizată are un puternic caracter internațional și exploatează din plin
dezvoltarea fără precedent a comunicațiilor și tehnologiilor, a piețelor financiare și a
economiei libere. Ca răspuns la acest fenomen, statele au dezvoltat, în special în Uniunea
Europeană, o serie de mecanisme de prevenire, limitare și combatere a criminalității
organizate precum și o serie de instituții suprastatele care să ofere sprijin agențiilor
naționale de aplicare a legii și să faciliteze schimbul de informații cu caracter operativ. Așa
~ 475 ~
cum este precizat în lucrarea de față, caracterul internațional al criminalității organizate
necesită o abordare internațională din partea instituțiilor însărcinate cu aplicarea legii.
Keywords: national crime, organized crime, criminal organizations, transnational and

international crime, international criminals, money laundering, police cooperation, data and
intelligence exchange.
Cuvinte cheie: criminalitate națională, criminalitate organizată, organizații

infracționale, criminalitate internațională și transnațională, infractori internaționali,
spălarea banilor, cooperarea polițienească, schimbul de date și informații.
A. INTRODUCERE
Conform Comisiei Europene, o activitate infracțională poate fi considerată ca având
caracter organizat dacă îndeplinește șase din unsprezece criterii posibile1 iar dintre aceste
șase, patru sunt obligatorii: (1) este realizată de mai mult de două persoane; (2) are caracter
continuat pe o perioadă indefinită; (3) este cel puțin suspectă că include activități de
infracționalitate gravă; și (4) este motivată printre altele, de obținerea de profit și/sau putere
dar fără să includă motive cu caracter terorist. Cu toate acestea, abordarea europeană a
definirii acestui gen de activitate infracțională poate fi problematică deoarece procesul de
identificare și stabilire a caracterului de criminalitate organizată este destul de birocratic.
Astfel, criminalitatea organizată ar putea fi definită pe baza unui set de caracteristici mai
puțin statutare, respectiv: dacă funcționează ca un grup structurat, comite infracțiuni grave,
folosește violența ca modus operandi și spală banii obținuți din activitatea infracțională în
economia legală2.
Tendința prezentă este ca grupările de criminalitate organizată să devină specializate în
furnizarea de anumite servicii cum ar fi importul drogurilor, ascunderea acestora,
contrafacerea și falsificarea documentelor, spălarea banilor, traficul de ființe umane,
autovehicule etc. În prezent, activitățile infracționale organizate sunt foarte eficiente din
punct de vedere al resurselor umane și al cunoștințelor3. Tendința este de a utiliza o rețea
pentru o operațiune și apoi de a organiza altă rețea pentru altă operațiune, fapt ce face ca
sarcina descoperii acestora și prinderii membrilor să fie una cu caracter transfrontalier și,
deci, mult mai dificilă. Din punctul de vedere al infractorilor, nu este important produsul
traficat sau serviciul furnizat. Ce îi motivează este capacitatea de a-și realiza activitățile cu cel
mai redus risc posibil obținând în același timp un profit cât mai mare.
Aceste rețele infracționale sunt sprijinite de o gamă largă de profesioniști care operează
la marginea legii și fără de care rețelele de criminalitate organizată nu ar putea supraviețui.
Aceștia includ avocați, contabili, consultanți financiari, bancheri, agenți bursieri, specialiști
IT, oameni de afaceri, chimiști, politicieni corupți, judecători și magistrați, polițiști, vameși
etc. Prin intermediul acestora, profiturile infracționale nu mai sunt utilizate pentru a alimenta
1
H. Sjölinder, C. Özkan, Fighting Organized Crime in the EU: A New Era with the Lisbon Treaty and the
Stockholm Programme, Institute for Security and Development Policy, Institute for Security and Development
Policy, nr. 23, 2010
2
U4 Expert Answer – Organized Crime and Corruption, „http://www.u4.no/helpdesk/helpdesk/query.cfm?id=171
3
J. McFarlane, Regional and International Cooperation in Tackling Transnational Crime, Terrorism and the
Problems of Disrupted States, Journal of Financial Crime, vol. 12, nr. 4, 2005
~ 476 ~
stiluri de viață opulente ale infractorilor ci pentru investiții în afaceri legale, proprietăți și
acțiuni. În consecință, o parte importantă a profiturilor infracționale pot fi generate de
activități economice legale care folosesc fonduri produse prin activități infracționale.
În mod constant grupările infracționale organizate au fost cu un pas în fața organelor
legii. Cu toate acestea, în ultimele două decade problema și-a schimbat oarecum
caracteristicile. Criminalitatea organizată contemporană a devenit internațională, s-a infiltrat
în eșaloanele superioare ale societății și în consecință a devenit o amenințare mai mare pentru
securitatea statelor. În răspuns la acest fenomen, prevenirea și combaterea a urmat aceeași
cale și a căpătat un puternic caracter internațional. Din păcate, agențiile de aplicare a legii au
întâmpinat o serie de probleme pe care nu le-au avut organizațiile infracționale cum ar fi
insuficiența resurselor, corupție, legislație slabă, lipsa unor structuri dedicate luptei împotriva
criminalității organizate și ineficiența cooperării transnaționale. O parte a problemei privind
insuficiența cooperării transnaționale este aceea că organizațiile de aplicare a legii unui stat
trebuie să aibă încredere că instituțiile similare din statul terț vor folosi corespunzător
informațiile primite și că nu le vor divulga.
B. CONTRAMĂSURI – LECȚII EUROPENE

Multe state devin din ce în ce mai conștiente de problemele pe care le cauzează
criminalitatea internațională în special în cazul societăților care până recent aveau de a face
doar cu infracționalitatea națională, organizată sau nu. Uniunea Europeană, ca organism
regional, a cunoscut o serie de probleme serioase în această privință dar, în același timp, a
reacționat destul de rapid pentru a preveni și combate criminalitatea internațională. În UE,
combaterea criminalității organizate a beneficiat în ultimele două decenii de o atenție sporită
și s-a aflat pe agenda de lucru prioritară a Statelor Membre. Principalul motiv pentru aceasta
ține de trei evenimente majore. Primul se referă la încheierea războiului rece și la ridicarea
cortinei de fier ce au generat viduri de putere și securitate care au fost rapid exploatate de
grupările infracționale și au permis dezvoltarea acestora. Al doilea, privește schimbarea pe
care a introdus-o aplicarea principiilor Tratatului de Maastricht1 intrat în vigoare în 1993
privind libertatea de mișcare în spațiul UE ce a facilitat în același timp și dinamica
infracționalității. În ultimul rând, lărgirea spațiului UE a oferit infractorilor acces aproape
nelimitat la teritoriile altor state și le-a oferit un mediu flexibil pentru a-și desfășura
operațiunile într-un mod fără precedent. În consecință, acțiunile UE de combatere acest lucru
au deschis drumul unui proces ce a vizat armonizarea și unificarea structurilor naționale în
privința aspectelor legale. Tratatul de la Lisabona2 intrat în vigoare în 2009 a promovat
aspectele judiciare și polițienești relevante la statului de politică de acțiune de sine stătătoare.
Implicarea UE în aspecte de criminalitate s-a dezvoltat de la o atitudine pasivă din anii
1980 până la una foarte activă3 ca urmare a ratificării Tratatului de la Lisabona și a adoptării
Programului de la Stockholm4. Anterior, exista o dorință a statelor de a combate criminalitatea
organizată. Cu toate acestea, reglementări legale diferite, structuri organizaționale care nu erau
1
Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Comunităților Europene, Comisia Comunităților Europene,
Maastricht, 7 februarie 1992
2
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFEU), 13 decembrie 2007, Lisabona
3
H. Sjölinder, C. Özkan, op.cit. pag. 1
4
Consiliul European, Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și
pentru protecția acestora, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2010/C 115/01
~ 477 ~
încă armonizate și priorități naționale diferite au pus piedici în calea realizării unei cooperări
eficiente. După ratificarea Tratatului de la Lisabona au fost create noi oportunități de combatere
a criminalității organizate. Una dintre misiunile UE cuprinde crearea pentru cetățenii săi a unui
spațiu de libertate, securitate și justiție așa cum se precizează în Tratatul de la Lisabona1.
Măsurile de combatere și prevenire ce vizează rețelele infracționale reprezintă probabil
abordarea corectă dacă avem în vedere că probleme transnaționale necesită soluții
transnaționale. În continuare, vor fi abordate succint unele aspecte introduse în acest domeniu
de Tratatul de la Lisabona și de programul de la Stockholm.
În ansamblu, procesul decizional al UE a fost relaxat din moment ce majoritatea deciziilor
ce țin de pilonul III (Cooperarea Polițienească și Judiciară în Materie Penală) sunt adoptate prin
vot cu majoritate calificată, aceasta fiind regula principală a Spațiului de Libertate, Securitate și
Justiție. Cu toate acestea, o problemă ce rămâne în continuare este aceea că unanimitatea încă
se aplică cooperării operative și sunt precondiții ce trebuie îndeplinite pentru ca un stat să
desfășoare operațiuni pe teritoriul altui stat. Acest lucru poate crea impedimente deoarece
cooperarea operativă are înțelesuri diferite în diverse state. Ideal, SM ar trebui să aibă o
definiție uniformă a cooperării operative și să stabilească dacă presupune schimbul de
informații, intervenții concrete sau dacă vizează una sau mai multe persoane.
Tratatul de la Lisabona a pus bazele unui Comitet Permanent pentru Securitatea Internă
(COSI)2 ce are drept obiectiv facilitarea și întărirea cooperării operative între SM. Acest
comitet trebuie să evalueze situația cooperării operative în UE, să identifice problemele și să
furnizeze recomandări pentru îmbunătățirea mecanismelor de cooperare.
Programul de la Stockholm este cel de-al treilea program cu durată de cinci ani ce conține
direcții de acțiune în domeniul Justiție și Afaceri Interne. Acesta vine după programele de la
Tampere3 și Haga4 care au rezultat din Tratatul de la Amsterdam5 în urma căruia a fost „creat”
spațiul de libertate, securitate și justiție. Simplificând, programele multianuale au evoluat de la
instrumente abstracte și cu statut de recomandare până la documente cu prevederi obligatorii și
concrete. Criminalitatea organizată este menționată în aproape toate capitolele Programului de
la Stockholm și are o secțiune proprie. Fiind o amenințare directă la adresa securității statele,
existența criminalității organizate determină aspecte de cooperare „complementară” în domenii
cum ar fi statistica infracțională sau studii criminologice care sunt finanțate de UE. Strategia
privind criminalitatea organizată a pus bazele unei puternice cooperări pan-europene, inclusiv
interacțiuni crescute cu agenții de aplicare a legii din state terțe precum și metode și tehnici
uniforme de investigare și prevenire.
C. POATE FI EXPORTAT MODELUL EUROPEAN?

În primul rând, soluțiile problemelor la care se face referire mai sus nu pot fi în întregime
exportate deoarece este nevoie de o organizație cu puternice elemente supranaționale (cum
este UE) care acordă importantă mai mare legislației proprii față de legislația națională a SM.
1
titlul V
2
articolul 71 din TFEU
3
Tampere European Council 15 and 16 October 1999, Presidency Conclusions
4
The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security and Justice In The European Union, Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, 2005/C 53/01
5
Treaty Of Amsterdam Amending the Treaty on European Union, the Treaties Establishing the European
Communities and Certain Related Acts, 2 octombrie 1997, Amsterdam
~ 478 ~
În prezent, nu există astfel de organizații în afara de UE. Cu toate acestea, măsurile adoptate
în Europa indică modul în care pot fi abordate problemele și întreprinse acțiuni de combatere,
limitare și prevenire a criminalității organizate internaționale. Tratatul de la Lisabona și
Programul de la Stockholm sunt două documente care sunt indispensabile pentru organele de
aplicare a legii și care pot inspira măsuri legislative similare la nivel național.
Problematica criminalității organizate nu este pe deplin conștientizată în rândul factorilor
decizionali naționali, probabil datorită faptului că dezvoltarea componentei internaționale a
avut loc relativ recent astfel că gradul de cunoaștere și recunoaștere a problemei este relativ
redusă în rândul politicienilor, agențiilor de aplicare a legii și publicului în general. Anterior,
când criminalitatea organizată avea loc pe teritoriul unui stat, măsurile de combatere erau
luate prin intermediul canalelor naționale tradiționale. Acum însă se poate pune întrebarea
dacă guvernele și agențiile de aplicare a legii sunt pe deplin conștiente de internaționalizarea
criminalității organizate și că probleme transnaționale necesită soluții transnaționale. Astfel,
ar putea exista riscul ca voința politică de a preveni criminalitatea organizată nu este suficient
de puternică pentru a urma exemplul UE.
D. ÎMBUNĂTĂȚIREA COOPERĂRII ȘI COMUNICĂRII MULTILATERALE

„O agenție de aplicare a legii dintr-un SM, care are autoritatea de a investiga o anumită
infracțiune sau activitate infracțională în acel stat, va avea dreptul de a solicita și de a primi
informații deținute de un alt SM care sunt necesare pentru investigație”1
Activitatea UE de prevenire a criminalității organizate poate servi ca ghid general pentru
eforturile globale de combatere a efectelor negative ale acestui tip de activitate infracțională.
Deoarece nu plauzibil ca state din afara UE să urmeze modelul UE de abordare a acestui
fenomen, este util să fie subliniate unele dintre principiile ce au ghidat comunitatea
Europeană în abordarea criminalității organizate transnaționale. De exemplu, ideea de a avea
agenții de aplicare a legii transnaționale care pot răspunde rapid unor activități infracționale
desfășurate pe teritoriul mai multor state reprezintă o componentă importantă în combaterea
rețelelor infracționale. Cu toate acestea, majoritatea statelor au probleme în acest domeniu din
două cauze. În primul rând, multe state au dificultăți în a obține informațiile considerate
necesare pentru o investigație din alte state, manifestate fie sub forma unor procese foarte
lente fie prin refuzul direct de pune la dispoziție informațiile solicitate. În al doilea rând,
legislațiile naționale privind colectarea și schimbul de informații nu sunt similare și acest
lucru contribuie la creșterea dificultăților în calea cooperării.
Statele au resurse de aplicare a legii și priorități diferite pe baza evaluărilor proprii ale
nivelului de criminalitate și a gradului de pericol pe care acesta îl reprezintă pentru
securitatea statului. În prezent, aparent doar organizațiile multilaterale și suprastatale, cum
este UE, au cel puțin aparent capacitatea de a acționa eficient în acest domeniu, în ciuda
disfuncționalităților create de unele state care sunt mai puțin cooperante în domeniul
schimbului de date de interes operativ.
Din moment ce majoritatea regiunilor lumii nu au structuri destinate combaterii și
prevenirii criminalității organizate internaționale, pasul cel mai logic este de a îmbunătăți și
dezvolta schimbul de informații și de a crește nivelul de comunicare. În prezent, o
1
L. G. Jonsson, Atașat de Interne al Suediei la Bruxelles, 1998, citat de F. Nygren în “The Swedish
Initiative: Management of Information Exchange
~ 479 ~
multitudine de mijloace de comunicare sunt utilizate pentru a facilita activitățile infracționale,
cum ar fi telefonia mobilă și prin satelit, tranzacțiile financiare on-line, utilizarea internetului
și a sistemelor de mesagerie instant criptate etc.1 Din moment ce infractorii pot interacționa
rapid unii cu alții, agențiile de aplicare a legii ar trebui să se adapteze acestui fenomen și să-și
regândească strategiile insulare de management al informațiilor.
E. COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE – ECHIPE REGIONALE

DE ANCHETĂ
Mecanismele de cooperare internațională în privința criminalității internaționale sunt
relativ ineficiente la nivel global. Cu toate acestea, abordările regionale, per ansamblu, pot
constitui un model mai de succes și mai eficient asta, în parte, deoarece inițiativele de
cooperare internaționale se materializează destul de greu din cauza intereselor și priorităților
diferite ale statelor. Soluțiile regionale elimină o parte a acestor diferențe deoarece statele
învecinate au o istorie și o mentalitate comună și împart aceleași probleme. În prezent
comunicațiile între agențiile de aplicare a legii au loc prin intermediul telefonului dar în
special prin e-mail. Deși aceste metode au un rol important, ar fi mult mai eficient dacă
polițiști și procurori din diverse state ar lucra împreună în mod direct, aspect care ar contribui
de asemenea și la creșterea gradului de încredere între agențiile de aplicare a legii și le-ar
obișnui să colaboreze.
Echipele regionale de anchetă nu ar constitui o organizație ci mai degrabă o nouă metodă
de relaționare. Deși, așa cum s-a menționat anterior, schimbul de informații este vital pentru
aplicarea legii în mod transnațional, acesta nu poate fi eficient de unul singur din cauza a
două probleme. În primul rând, fiecare stat este suveran în ceea ce privește aplicarea
legislației naționale aspect ce face ca granițele teritoriale să fie impedimente majore pentru
luarea și aplicarea unor măsuri obligatorii. În al doilea rând, procedurile de asistență legală
care includ, de exemplu cererile de extrădare, mandatele europene de arestare sau
îndeplinirea unor aspecte procedurale de către alt stat, nu sunt chiar lipsite de probleme și
neajunsuri. Acestea sunt frecvent consumatoare de timp și birocratice.
Echipele regionale de anchetă ar remedia unele din probleme prin aceea că, având câte
un procuror din fiecare stat membru implicat, acesta ar putea rapid să deschidă o anchetă
preliminară în statul său atunci când există indicii rezonabile cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni. Punctul forte al echipelor regionale de anchetă constă în abilitatea acestora de a
iniția investigații simultane în state multiple.
F. CONCLUZII
Criminalitatea organizată transnațională este o afacere profitabilă. Rezistă sau chiar
prosperă în timpul crizelor economice, obține profituri din ce în ce mai mari și a penetrat
sfere sociale și politice care până acum două decenii nu erau atinse de corupție. În același
timp, statele nu s-au adaptat atât de rapid acestei situații din cauza lipsei resurselor și
capacității de răspuns, conștientizării reduse dar și din cauza lipsei unor instrumente
internaționale și regionale destinate combaterii, limitării și prevenirii criminalității organizate
internaționale. Aceste deziderate necesită o abordare completă coordonată la nivel
1
J. O. Finckenauer, Effectively Combating Transnational Organised Crime, U.S. Department of Justice,
National Institute of Justice, 2000
~ 480 ~
internațional. Din nefericire, formularea unui răspuns coordonat față de criminalitatea
organizată s-a dovedit a fi un lucru dificil, chiar în cadrul unei organizații supranaționale cum
este Uniunea Europeană.
Bibliografie:
Consiliul European, Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în
serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
2010/C 115/01
H. Sjölinder, C. Özkan, Fighting Organized Crime in the EU: A New Era with the Lisbon
Treaty and the Stockholm Programme, Institute for Security and Development Policy,
Institute for Security and Development Policy, nr. 23, 2010
J. McFarlane, Regional and International Cooperation in Tackling Transnational Crime,
Terrorism and the Problems of Disrupted States, Journal of Financial Crime, vol. 12, nr. 4, 2005
J. O. Finckenauer, Effectively Combating Transnational Organised Crime, U.S.
Department of Justice, National Institute of Justice, 2000
L. G. Jonsson, Atașat de Interne al Suediei la Bruxelles, 1998, citat de F. Nygren în “The
Swedish Initiative: Management of Information Exchange
Tampere European Council 15 and 16 October 1999, Presidency Conclusions
The Hague Programme: Strengthening Freedom, Security and Justice In The European
Union, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 2005/C 53/01
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFEU), 13 decembrie 2007, Lisabona
Tratatul privind Uniunea Europeană, Consiliul Comunităților Europene, Comisia
Comunităților Europene, Maastricht, 7 februarie 1992
Treaty Of Amsterdam Amending the Treaty on European Union, the Treaties
Establishing the European Communities and Certain Related Acts, 2 octombrie 1997,
Amsterdam
U4 Expert Answer – Organized Crime and Corruption,
http://www.u4.no/helpdesk/helpdesk/query.cfm?id=171
~ 481 ~
AUDITARE ȘI CONTROL ÎN UNELE POLIȚII EUROPENE
THE AUDIT AND CONTROL IN SOME EUROPEAN POLICE
Drd. FRUNZEANU Ştefan

Inspectoratul de Poliție Ilfov
stefanfrunzeanu@yahoo.com
Abstract:
The audit is an independent, objective assurance and consulting services designed to
create value and improve an organization's operations in order to ensure a good
administration of funds but the control is a continuous comparison of what was achieved
with what was planned. Audit agencies play a preventive role by advising on the potential
deleterious authority of their policies, while the role of administrative control is a posteriori,
they intervened after the adoption of those policies. The control function is carried out
continuously, and is binding on penalties and is conducted by tactical and operational
management while the audit function is conducted periodically, is optional and guidance and
is achieved by strategic management. These two functions of the manager, control and audit
were developed by the police at national and European level in one form or another of
organization, developing similarities or differences in the mode of state organization. The
paper sets out and show across several European police organization form, the institutional
independence, the manner of appointing the heads of these departments, qualities and
backgrounds of the policemen who performing activities in these two departments, but also
the advertising activities. Organizational differences encountered within the European police
will lead to the establishment the more effective mechanisms regulating organization.
Rezumat:
Auditul reprezintă un serviciu independent, obiectiv și consultativ conceput pentru a crea
valoare și a îmbunătăți polițicile și operațiunile unei organizații, în scopul de a asigura o bună
administrare a fondurilor, pe când controlul este o comparație continuă a ceea ce sa realizat
cu ceea ce a fost planificat. Agenţiile de audit joacă un rol preventiv prin consilierea
autorităţiilor asupra potenţialului vătămător al politicilor acestora, în timp ce rolul controlului
administrativ este a posteriori, acestea intervenind după adoptarea politicilor respective.
Funcția de control se desfășoară continu, are un caracter obligatoriu și sancționatoriu și este
realizat de managementul tactic și operațional pe cînd funcția de audit se desfășoară periodic
are un caracter opțional și de îndrumare și este realizat de managementul strategic. Aceste
două funcții ale managerului, de control și de audit au fost create și de către poliție, la nivel
național și european într-o formă sau alta de organizare, dezvoltând similitudini sau diferențe
și în funcție de modul de organizare a statului. Documentul prezintă mai multe variante
europene de organizarea a acestor funcții în poliției, independența instituțională, modul de
numire a conducătorilor acestor departamente, calitățile și mediuldin care provin polițiștii care
desfășoară activități în aceste două departamente, dar și activitățile de publicitate. Diferențele
organizatorice întâlnite în cadrul poliției europene va duce la crearea și organizarea unor
mecanisme de reglare mai eficientă a acestui tip de organizație.
~ 482 ~
Keywords: audit, control, differences, agency, mission, objectives, nomination,
advertising, systems, european police, organization.
Cuvinte cheie: audit, control, diferențe, agenție, misiune, obiective, numire, publicitate,
sistem, poliție europeană, organizație
Agenţiile de audit intern reprezintă un instrument tradiţional de control al autorităţii

civile asupra modului de conformare al administraţiei. În Franţa, primele date referitoare la o
astfel de agenţie datează din 1781 prin înfiinţarea Inspecţiei Generale a Administraţiei.
Agenţiile de audit pot fi considerate instituţii de control de nivel secundar, control
exercitat asupra administraţiei publice de autoritatea civilă (Ministerul şi reprezentanţii
acestuia, precum şi autorităţile locale prin nivelurile de descentralizare ale guvernului).
Agenţiile de audit intern sunt orientate spre politicile organizaţionale, în timp ce abaterile
individuale sunt cercetate de către alte unităţi. Agenţiile de audit joacă, de asemenea, un rol
preventiv prin consilierea autorităţiilor asupra potenţialului vătămător al politicilor acestora,
în timp ce rolul controlului administrativ este a posteriori, acestea intervenind după adoptarea
politicilor respective. Pe lângă controlul modului de conformare al administraţiei, agenţiile
de audit joacă un rol important în consilierea şi îndrumarea ministerului privind politicile
publice, precum şi managementul prin aprecierea performanţei în evaluarea acestor politici.
O altă tendinţă observabilă în ţările anglo-saxone, este aceea de a considera agenţiile de
audit ca fiind „câinele de pază” al statului. Filosofia de „faţă feroce a statului” în ceea ce
priveşte agenţiile de audit în Marea Britanie, a avut ca şi consecinţă creşterea gradului de
independenţă şi transparenţă publică a rapoartelor de audit.
În Anglia şi Ţara Galilor, conform sursei www.police.uk, două agenţii disticte de
control/audit contează cel mai mult pentru Poliţie: Inspecția Corpului Poliţienesc al Majestăţii
Sale (HMIC – His Majesty Inspectorate of Constabulary) şi Comisia de Audit(Audit
Commission). Prima reprezintă originea dreptului poliţienesc iar a doua originea dreptului
guvernamental local. Comisia de Audit intervine ca Autoritate a Poliţiei în Anglia şi Ţara
Galilor şi este reglementată de dreptul guvernamental local, revizuirea efectuându-se în baza
acestui cadru legal.
Comisia de Audit se focusează, în special, asupra cheltuielilor guvernamentale locale
respectând principiul productivităţii dar include şi evaluările referitoare la Parteneriatele de
Reducere a Criminalităţii(Crime and Disorder Reduction Pertnerships- CDRP) devreme ce
aceste parteneriate includ autorităţile poliţieneşti. Prin statut, Inspecția Corpului Poliţienesc al
Majestăţii Sale (HMIC) inspectează şi evaluează performaţa unităţilor de poliţie, incluzând de
exemplu forţele poliţiei locale şi poliţia militară, în funcţie de planul şi standardele naţionale
privind activitatea poliţiei. Nu există unitate de poliţie în Anglia şi Ţara Galilor care să nu
poată fi auditată de Inspecția Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC).
Similar Angliei şi Ţării Galilor, Ministerul de Interne şi autorităţile guvernamentale
locale în Franţa au diferite sisteme de auditare. Se face însă distincţia în cadrul Ministerului
de Interne francez, între auditul Ministerului(Inspecţia Generală a Administraţiei - Inspection
Generale de làdministration IGA) şi auditul intern al Poliţiei(Inspecţia Generală a Poliţiei
Naţionale – General Inspection of the National Police – IGPN). Integrararea recentă a
Jandarmeriei în Ministerul de Interne nu poate încheia această situaţie complexă deoarece
jandarmi îşi păstrează statutul militar şi prin urmare au un regim disciplinar diferit de Poliţie.
~ 483 ~
Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale are în structura sa un corp de inspecţie propriu.
În anul 2002, a fost creată funcţia de inspector general al jandarmeriei naţionale, care exercită
misiuni de control şi audit, precum şi misiuni de soluționare cu celeritate a anchetelor.
Inspectorul General al Jandarmeriei Naţionale dispune de un birou de audit şi doi grefieri
generali cu misiunea de inspecţie tehnică a jandarmeriei naţionale, procedând la realizarea
anchetelor judiciare şi administrative interne, conform prezentării efectuată de H.Vlamynck
în cartea sa Droit de la police, Theorie et practique.
Dat fiind rolul său în cercetarea abaterilor disciplinare Inspecţia Naţională a Jandarmeriei
a supravieţuit reformei. Pentru mai multă complexitate, unităţile de poliţie municipale locale
nu sunt controlate de IGA sau IGPN ci de sistemul de auditare guvernamental local. Curtea
Regională de Conturi (Chambres Regionales des compte) auditează din punct de vedere
financiar autorităţile guvernamentale locale. În ceea ce priveşte performanţa, autorităţile
guvernamentale locale pot decide crearea propriei inspecţii generale teritoriale.
La nivelul Ministerului Afacerilor Interne Român, conform sursei www.mai.gov.ro ,
Direcţia Audit Public Intern este o structură distincă de Corpul de Control al ministrului de
interne, fiind structura specializată care execută misiuni de audit public intern asupra tuturor
activităţilor din entităţile cuprinse doar în structura organizatorică a Ministerului Afacerilor
Interne cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi a patrimoniului public,
precum şi la buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor ministerului.
Direcţia Audit Public Intern îşi desfăşoară activitatea în baza planului anual de audit
public intern aprobat şi a cadrului legal de referinţă cunoscut, respectiv:
• Legea nr.672/2002 privind auditul public intern, republicată, cu completările și
modificările ulterioare
• Normele privind înființarea comitetelor de audit intern aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr.554/2014;
• Codul privind conduita etică a auditorului intern, aprobat prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr.252/2004.
• Carta Auditului Intern în Ministerului Afacerilor Interne ANEXĂ nr. 2 la Ordinul
M.A.I. nr. 18 din 25.02.2015
La nivelul Ministerului de Interne Belgian, conform sursei www.ibz.be, funcționează
Serviciul de Audit intern și Control ce contribuie la aplicarea corectă a principiilor de bună
guvernare, îmbunătățirea continuă a proceselor și de gestionare a riscurilor pentru atingerea
obiectivelor Poliției Federale și Locale. Acest departament își desfășoară activitatea în cadrul
Comisariatului General.
Pe segmentul de Audit Intern se efectuează audituri operaţionale privind funcţionarea
direcţiilor şi serviciilor Poliţiei federale, elaborează rapoarte şi formulează recomandări
pentru a îmbunătăţi funcţionarea poliţiei federale, contribuie la ameliorarea constantă a
modului de funcționare a poliției federale asistând colaboratorii în organizare pentru ca
aceștia să-și îndeplinească într-un mod eficient responsabilitățile. Aceaste misiuni se
realizează prin analize, examinări, recomandări, sfaturi și informaţii, furnizând
managementului o a doua opinie pertinentă în legătură cu gestionarea activităţii aşa cum s-a
desfășurat și se desfășoara la nivelul organizației la momentul evaluării.
Auditul intern în cadrul poliției belgiene realizează aceste obiective prin efectuarea de
misiuni de audit intern indispensabile, făcând eforturi tot timpul în sensul ameliorării propriei
expertize, precum și în sensul sporirii eficienței și calității serviciilor prestate.
~ 484 ~
Serviciul are ca misiune efectuarea diverselor tipuri de audit (perfomanță, conformitate)
pe lângă diferitele structuri interne ale poliției federale cu respectarea/conform normelor
internaționale în vigoare reglementate de Institutul auditorilor interni. Scopul său este de a
evalua independent, gestiunea riscului și măsurile de control intern din punct de vedere al
eficienței și eficacității lor în contextul decretului din 14 nov. 2006, legat de organizarea și
competențele poliției federale; furnizarea, la cerere, a unor recomandări în domeniul
controlului intern; la solicitarea Comisariatului General, emite puncte de vedere în anumite
domenii de activitate; încheie protocoale de colaborare cu serviciile de audit externe sau cu
serviciile care îndeplinesc funcții de audit, în vederea schimbului de experiențe și cunoștințe;
creșterea profesionalismului auditorilor prin respectarea planului de formare internă.
Serviciul de audit efectuează în fiecare an un anumit număr de misiuni de audit. În timp,
abordarea s-a modificat în sensul că accentul nu mai este pus în același loc, mai ales în ceea
ce privește punctul de plecare a unui audit, funcționarea completă, ci e orientat către valorile
poliției federale. Fiecare evaluare a auditului se pronunţa pe calitatea sistemului de control
intern existent. Auditarea face referire în constatările și recomandările făcute ţinând cont de
obiectivele Planului Național de Securitate, document fundamental în activitatea poliției
belgiene. Exceptând formularea de recomandări, serviciul de audit verifică dacă și în ce
măsură există deja iniţiative sau proiecte la nivelul poliției care să se plieze într-un mod
constructiv pe faptele constatate. O atenție deosebită este acordată respectării drepturilor
cetățenilor prin:
• verificarea comportamentul etic al agenților din Minister;
• gestionarea în mod corespunzător a finanțelor, achizițiilor ;
• punerea în aplicare a legislației și regulamentelor interne în mod corespunzător ;
• verificarea activităților privind imaginea Ministerului.
În 2013, acest serviciu a inițiat și finalizat 17 activități de audit în cadrul diferitelor
servicii aparținând Ministerului de Interne Belgian.
Totodată au fost efectuate 13 activități de evaluare cu privire la evoluția acțiunilor de
îmbunătățire planificate ca urmare a activităților anterioare de audit. Misiunile de audit se
referă la fiecare an de serviciu și privesc subiecte diferite. La nivelul acestui departament în
anul 2013 activau 10 angajaţi, iar în 2014 doar 8.
Pe segmentul de control intern rolul/misiunea serviciului se rezumă la următoarele
competențe: gestiunea și soluționarea tuturor dosarelor disciplinare în numele autoritătii
disciplinare superioare (Serviciul de coordonare disciplină și delegare -ADS); gestiunea tuturor
suspendărilor provizorii, fiind incluse prelungirile de 4 luni; anchete prealabile la cererea ADS;
gestionarea, analiza și examinarea tuturor plângerilor primite (direct sau prin intermediul
Comitetului Permanent de Control al Serviciilor de Poliție, Inspecției Generală a Poliției
Federale și Locale sau unitatea de parchet competentă); renunţare la preaviz în materie de
disciplină de către autoritățile disciplinare ordinare ale Poliției federale și ale poliției locale;
executarea delegărilor la cererea parchetelor cu privire la membrii poliției federale. Sarcinile
sunt pe de o parte, misiunile de coordonare și sprijin și, pe de altă parte, misiunile de anchetă.
Independenţa
Inspectoratul Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC) raportează Ministrului
Afacerilor Interne şi conducerii Inspecției Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale,
Inspectorului şef al corpului poliţienesc(the Chief Inspector of the Constabulary) acesta fiind
~ 485 ~
principalul consilier profesionist al Ministrului Afacerilor Interne. Misiunea Inspecției
Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale este reglementată de Legea Poliţiei (Police Act 1996).
Articolul 54 stipulează: „Inspectorii corpului poliţienesc inspectează şi raportează
Secretarului de stat datele referitoare la eficienţa şi eficacitatea fiecărei unităţi de poliţie.”
Ministrul Afacerilor Interne poate dispune misiuni specifice Inspecției Corpului Poliţienesc al
Majestăţii Sale ori de câte ori se impune inspecţia unei unităţi de poliţie.
În mod similar, şeful IGA (Inspecţia Generală a Administraţiei) în Franţa raportează
Ministrului de Interne, dar i se poate dispune o inspecţie şi de către Preşedintele Republicii
sau de către Primul Ministru.
La nivelul Ministerului Român de Interne declanșarea verificărilor se realizează, atât pe
componenta de control cât și pe cea de audit, doar la ordinul Ministrului de Interne sau în
urma sesizării de către alte organe de control extern, dar subordonarea este la nivelul
ministrului de interne, excepție făcând activitățile de urmărire penală ce sunt realizate pe baza
delegărilor de activitate dispusă de parchetul competent şi cele de auditare care se realizează
sub coordonarea Curţii de Conturi. Aceste aspecte se regăsesc și la nivelul Ministerului de
Interne Belgian. Totodată trebuie menționat faptul că și Curtea de Conturi, la solicitare poate
efectua misiuni de audit departamentelor Ministerului Român de Afaceri Interne, iar Primul
ministru român are în subordine un Corp de Control propriu ce poate controla și activitatea
ministerului de interne. Sub aspect metodologic şi de specialitate Direcţia Audit Public Intern
se află în coordonarea Unităţii Centrale pentru Armonizarea Auditului Public Intern
(U.C.A.A.P.I.) din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Numirea
Şeful Inspecției Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC) este numit de Coroană la
recomandarea Ministrului Afacerilor Interne. O iniţiativă recentă a Guvernului sporeşte
responsabilitatea parlamentară, ceea ce se traduce în fapt prin aceea că numirile în funcţiile
publice înalte, inclusiv şeful Inspecției Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC)( dar
nu şi a celorlalţi inspectori) presupune ca înaintea ocupării funcţiei candidatul să fie
prezentate în faţa Comisiei de specialitate. Intervievarea candidatului nu este obligatorie, iar
Ministrul Afacerilor Interne poate face numirea fără să ţină cont de recomandarea
Parlamentului. Fără îndoială, această procedură de numire oferă un grad de independenţă în
numirea Şefului Corpului, aspect care nu se regăseşte în Franţa.
În Franţa, şeful IGA (Inspecţia Generală a Administraţiei) poate să nu aibă susţinerea
parlamentară dar cu toate acestea are un anumit grad de independenţă faţă de Ministrul de
Interne. El este nominalizat prin decret de către Preşedintele Republicii şi Consiliul de
Miniştrii pe baza recomandării Primului Ministru sau a Ministrului de Interne.
În România numirea șefului Corpului de control și cel al Direcției de audit intern se face
direct de către ministrul de interne, structuri care prin modificările aduse la data de
23.03.2016 la HG 416/2007 privind structura MAI se află în directa coordonare a ministrului
de interne, aceeaşi situaţie regăsindu-se şi la nivelul poliţiei Belgiene pe cele două segmente
interne ale ministerului.
Personalul
Deşi majoritatea inspectorilor din cadrul Inspecţiei Corpului Poliţienesc al Majestăţii
Sale (HMIC) sunt foşti ofiţeri superiori de poliţie, există totuşi o tendinţă crescătoare de
~ 486 ~
recrutare a managerilor experimentaţi din sectorul privat. Doi din cinci inspectori nu au
formare poliţienească şi reformarea Poliţiei presează Guvernul să crească procentul ofiţerilor
non-poliţişti din cadrul Inspecţiei Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC). Noua
filozofie managerială publică susţinută de Guvernul britanic este de a permite pătrunderea
ştiinţei manageriale în auditarea poliţiei. O altă regulă a Inspecţiei Corpului Poliţienesc al
Majestăţii Sale (HMIC) este aceea de a nu permite cadrelor HMIC inspectarea unităţilor de
poliţie în care şi-au desfăşurat activitatea.
În Franţa, IGA (Inspecţia Generală a Administraţiei) are o cerinţă statutară ca doi
inspectori să aibă formare de ofiţeri superiori de poliţie. Însă marea majoritate a inspectorilor
din cadrul IGA(Inspecţia Generală a Administraţiei) nu sunt ofiţeri de poliţie. În timp ce
acest fapt asigură un grad mai mare de independenţă al auditelor, trebuie menţionat că nu se
poate spune acelaşi lucru despre Inspecţia Generală a Poliţiei Naţionale(IGPN) şi Inspecţia
Naţională a Jandarmeriei(IGN). Aceste agenţii interne sunt formate numai din ofiţeri de
poliţie sau de jandarmerie. Tendinţa Inspecţiei Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale
(HMIC) de a angaja manageri experimentaţi din sectorul privat nu este întâlnită în Franţa
unde inspectorii provin din administraţia civilă. Tendinţa este de a face evaluări comune în
scopul creşterii gradului de independenţă. În Franţa ca şi în Anglia, agenţiile de auditare a
Poliţiei efectuează inspecţii comune atunci când sunt evaluate aspecte interministeriale.
Acestea sporesc gradul de independenţă al auditelor prin crearea unor echipe mixte cu
experienţe profesionale variate.
Inspecţia Generală a Poliţiei Naţionale(IGPN) şi Inspecţia Naţională a
Jandarmeriei(IGN) din Franţa, efectuează periodic evaluări comune.
La nivelul MAI în România în cadrul celor două structuri, de control şi audit, se regăsesc
cadre ce au desfăşurat activităţi operative sau administrative în interiorul departamentelor
ministerului de afaceri interne, nefiind cooptaţi manageri din sistemul privat sau organizaţii
private de auditare sau control, singura modalitate de evaluare externă a organizaţiei se
regăseşte pe segmentul privind gradul de încredere al populaţiei în instituţie şi se realizează
cu sprijinul instituţiilor independente de sondaj. Direcţia de Audit Public Intern la nivelul
MAI- România are în componenţă 4 servicii centrale şi 8 structuri teritoriale de audit intern în
oraşele Bucureşti, Craiova, Timişoara, Cluj Napoca, Iaşi, Braşov, Constanţa, direcţia aflându-
se în subordinea directă a ministrului afacerilor interne. Prin comparaţie Inspecţia Generală a
Administraţiei(IGA) pare mult mai mică, având 83 de angajaţi şi doar 15% dintre aceştia,
conform raportului din 2007, se focusează asupra activităţii Poliţiei. Inspecţia Generală a
Poliţiei Naţionale(IGPN) are aproximativ 155 de angajaţi şi două birouri regionale în afară de
cel central din Paris, în timp ce Inspecţia Naţională a Jandarmeriei(IGN) are 55 de angajaţi.
La nivelul departamentului de audit din cadrul poliției belgiene, în anul 2013 activau 10
angajati, iar în 2014 doar 8.
Audit versus control

În primul rând, agenţiile de auditare din Anglia, Ţara Galilor şi Franţa acoperă domenii
diferite. În timp ce IGA (Inspecţia Generală a Administraţiei) se focusează asupra unităţilor
de poliţie, Inspecţia Generală a Poliţiei Naţionale(IGPN)/Inspecţia Naţională a
Jandarmeriei(IGJN) efectuează atât inspecţii ale organizaţiilor poliţieneşti cât şi investigaţii
interne privind abaterile individuale. Anglia şi Ţara Galilor au adoptat un alt model. Inspecţia
Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC) este responsabil pentru auditul organizaţional
~ 487 ~
al unităţilor de poliţie iar investigarea abaterilor individuale cade în sarcina unei instituţii
separate denumită Comisia Independentă a Reclamaţiilor privind Poliţia (Independent Police
Complaints Commission).
În al doielea rând, aşa cum s-a menţionat anterior toate unităţile de poliţie din Anglia şi
Ţara Galilor, inclusiv poliţia militară şi poliţia locală sunt auditate de o singură agenţie şi
anume Inspecţia Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC). În Franţa sistemul de auditare
este mult mai complex: poliţia municipală locală nu intră în sfera de responsabilitate a IGA
(Inspecţia Generală a Administraţiei), Inspecţia Generală a Poliţiei Naţionale(IGPN) sau
Inspecţia Naţională a Jandarmeriei(IGN) deoarece în sistemul dual poliţienesc, Poliţia şi
Jandarmeria sunt supuse unor regimuri de auditare internă diferite. Aşa cum am menţionat mai
sus, integrarea recentă a Jandarmeriei în cadrul Ministerului de Interne nu a pus capăt acestor
regimuri duale în ceea ce priveşte investigarea cazurilor de abateri disciplinare. La nivelul
României cele două structuri au competenţe generale asupra structurilor gestionate de MAI,
Corpul de Control desfăşurând şi activităţi de evaluare a reclamaţiilor asupra poliţiştilor, şi nu
numai cât şi asupra militarilor ce desfăşoară activităţi în cadrul structurilor MAI.
Modelul francez și belgian de mixare a evaluării performanţei organizaţionale cu
investigarea abaterilor disciplinare individuale poate fi considerat un impediment evaluativ,
de vreme ce performanţa organizaţională şi abaterile individuale sunt reglementate de un set
de reguli diferite şi necesită abilităţi profesionale distincte.
Obiectivitate
Metodologia este elementul cheie al auditării pentru a asigura fiabilitate şi acurateţe. Marea
Britanie a reliefat necesitatea elaborării unui sistem de monitorizare a performanţei poliţiei
fiabil, prin importarea uneltelor analitice din sectorul privat cum ar fi metoda dezvoltată de
profesorii de la Harvard, Balanced Scorecard(sistem echilibrat de indicatori). Responsabilitatea
dezvoltării sistemului managerial al performanţei a aparţinut Ministerului Afacerilor Interne,
recent această responsabilitate a fost transferată Inspectoratului Corpului Poliţienesc al
Majestăţii Sale (HMIC) în scopul creşterii independenţei dezvoltării metodologice.
Pentru a dezvolta noua generaţie de sisteme manageriale a performanţei Inspecţia
Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC) a derulat o amplă consultare, inclusiv una
publică. În afara noului sistem de monitorizare a ratei criminalităţii elaborat de INHES(
Institutul de cercetare al Guvernului), nu se cunosc alte eforturi de creare a unui sistem
managerial al performanţei pentru a fi utilizat fie de Inspecţia Generală a
Administraţiei(IGA), fie de Inspecţia Generală a Poliţiei Naţionale(IGPN)/Inspecţia
Naţională a Jandarmeriei(IGN) în Franţa.
Acurateţea metodelor cantitative de măsurare a performanţei sistemului managerial a fost
contestată de practicieni, academicieni şi autorităţi ale Poliţiei, inclusiv la nivelul României,
unde se utilizează pe scară largă. Complementar, aprecierile calitative sunt promovate de
către Inspecţia Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC).
Conştientizarea rolului autorităţilor poliţiei locale în scopul elaborării unei agende locale
pentru comunitate presupune stabilirea obiectivelor locale în completarea celor naţionale.
Publicitatea
Rapoartele de audit ale Inspectoratului Corpului Poliţienesc al Majestăţii Sale (HMIC)
sunt publice (cu câteva excepţii) şi accesibile prin website-ul agenţiei. Rapoartele de audit
~ 488 ~
includ aprecieri de bază ale celor 43 de unităţi de poliţie locală, denumite Cele Mai Bune
Aprecieri(Best Value Reviews), rapoarte de conformitate, rapoarte ale sistemului
informaţional computerizat etc. Publicitatea este definită prin lege (Legea Poliţiei 1996) unde
se specifică faptul că exceptarea publicării unor fragmente de text trebuie să fie motivată de
ameninţarea privind siguranţa naţională sau periclitarea siguranţei unei persoane. Această
publicitate este esenţială pentru filosofia Guvernului britanic de a spori faţa publică a
auditării şi de a o transforma în câinele de pază al societăţii.
Prin comparaţie, în Franţa și România, publicitatea pare să fie foarte scăzută. Rapoartele
Inspecţiei Generale a Administraţiei(IGA) sunt adesea confidenţiale, în timp ce rapoartele
Inspecţiei Generale a Poliţiei Naţionale(IGPN) sunt nedestinate publicităţii. În Franţa,
exceptând rapoartele orientate politic ale Inspecţiei Generale a Administraţiei(IGA), auditarea
rămâne o activitate ce se derulează în spatele uşilor închise. Aceste aspecte de
confidențialitate se regăsesc și la nivelul Ministerului Afacerilor Interne Român, nefiind
publicate activitățile de audit sau control desfășurate dealungul unui an sau măcar un raport
anual al activităților desfășurate. Activitățile desfășurate de structurile de auditare și control
de la nivelul ministerului belgian de interne se regăsesc pe site-urile oficiale ale instituțiilor,
fiind astfel realizată o mai mare transparență instituțională .
Bibliografie:
Raportul d-lui. Willy BRUGGEMAN – Président du Conseil Fédéral de police, Le
système policier actuel, l’autorité sur les services de police et la gestion des services de police
2009
Oprean, I. (2010), Control şi Audit Intern, Suport de curs pentru masterat, Universitatea
Creştină „Dimitrie Cantemir”.
Rădulescu- Grigore, M (2014), Atribuţiile Poliţiei Române, Editura Universul Juridic
Bucureşti
Vlamynck, H. (2007), Droit de la police, Theorie et practique, Dyna Sup Droit, Editura
Vuibert, Paris
Raportul anual de Activitate al Ministerului de Interne Belgian pentru anii 2004-2014
Acte legislative
Ordin nr. 118 din 16 iunie 2011 privind organizarea şi executarea controalelor în
Ministerul Administraţiei şi Internelor emitent: Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Publicat în: Monitorul Oficial nr. 443 din 24 iunie 2011
Ordin nr. 400 din 12 iunie 2015 pentru aprobarea Codului controlului intern/managerial
al entităţilor publice emitent: Secretariatul General al Guvernului Publicat în: Monitorul
Oficial nr. 444 din 22 iunie 2015
Ordinul viceprim-ministrului pentru securitate națională, ministrul afacerilor interne nr.
18 din 25.02.2015 privind Carta Auditului Intern în Ministerului Afacerilor Interne, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 277 bis/ 24.04.2015
Ordonanţa nr. 119 din 31 august 1999 (*republicată*) privind controlul intern şi
controlul financiar preventiv, emitent: Guvernul României Publicat în: Monitorul Oficial nr.
799 din 12 noiembrie 2003
HG nr. 416 din anul 2007 privind structura Ministerului Afacerilor Interne
~ 489 ~
Surse Web
www.mai.gov.ro
www.polițiaromana.ro
www.ibz.be
www.police.be
www.police-nationale.interieur.gouv.fr
www.police.uk
www.comitep.be
www.aigpol.be
www.csd.be
www.lokalepolitie.be/.../service-controle-intern
www.comitep.be/.../Fonctions%20d'audit%20et
www.politiaromana.ro/files/pages_files/Activitatea_2010/2011/2012/2013/2015.pdf
www.interieur.gouv.fr
~ 490 ~
CONTROLUL TEHNIC ÎN ORGANIZAȚII
TECHNICAL CONTROL IN ORGANIZATIONS
Drd. FRUNZEANU Ştefan

Inspectoratul de Poliție Ilfov
stefanfrunzeanu@yahoo.com
Abstract:
One of the most important function of the manager inside any organisation is the
function of control. The target of the control is not only progress but also means finding and
correcting what goes wrong inside an organisation. Within an organization the manager has
the possibility to use different ways of control. Tehnical control is one of them. Using
technical control a manager identifies objectively the shortcomings identified in the way af
achiving the organization’s objectives. Continuous or periodic verification of an activity, a
situation to track her progress and to take measures to improve the definition of control is
and assembly processes, methods, operations employed in order to obtain a certain product
is the definition of technical. Technical control is not a direct form of control and it is
exercised over the employees using different types of technology organization and technical
devices. Such a method usually controls both the activities carried out, the speed and the
quality of work. This method of technical control is implemented by the Romanian police, but
not very heavily exploited as it could organization to use, due to the rejection of the concept
of control/monitoring by machines and also luck of insufficient funds. In this article I
presented several practical methods would lead to an improvement of the current activities,
and I am talking about GPS tracking, timesheets programs, like electronic type data
keyloggers on implementation activities.
Rezumat:
Una dintre cele mai importante funcții ale managerului privind orice organizație este
funcția de control. Ținta controlul nu reprezintă doar progresul, ci înseamnă, de asemenea,
identificarea și corectarea a ceea ce nu merge bine în interiorul unei organizații. Verificare
permanentă sau periodică a unei activități, a unei situații pentru a urmări mersul ei și pentru
a lua măsuri de îmbunătățire reprezintă definiția controlului iar ansamblul proceselor,
procedeelor, metodelor, operațiilor utilizate în scopul realizării unui anumit produs/lucrare
reprezintă definiția termenului tehnic. În cadrul unei organizații managerul are posibilitatea
de a utiliza diferite moduri/tipologii de control. Controlul tehnic este una dintre ele. Cu
ajutorul controlului tehnic un manager identifică în mod obiectiv deficiențele identificate în
modul în care obiectivele organizației sunt realizate. Controlul tehnic reprezintă o formă
ceva mai puțin directă de control și este exercitat asupra angajaților prin diferite tipuri de
tehnologii de organizare și dispozitive tehnice. O astfel de metodă, de obicei, controlează
atât activitățile desfășurate, viteza cu care lucrează angajații cât și calitatea activităţii.
Această metodă de control tehnic este implementată și la nivelul poliției române, dar nu
foarte intens exploatată pe cât ar putea organizația să o utilizeze, fapt datorat respingerii
conceptului de control/monitorizare efectuat de mașini dar și unor fonduri insuficiente. În
~ 491 ~
cadrul acestui articol am prezentat mai multe metode practice ce ar duce la o îmbunătățire a
activităților curente, și aici mă refer la monitorizare prin GPS, programe de genul Fișei de
pontaj electronice, de tip keyloggere privind activitățile de implementare date e.t.c.
Keywords: organization concept, technical control, monitoring, function, control,

strategy, police, programs.
Cuvinte cheie: conceptul de organizație, controlul tehnic, monitorizare, control, funcție

strategie, poliție, programe.
În orice organizație, indiferent de forma sa de organizare: privată sau de stat, controlul a

reprezentat și reprezintă singura sursă de informații cu privire la realizarea obiectivelor,
perfecționării viitorului în sensul implementării corecțiilor necesare și continuu pentru
îndeplinirea dezideratelor organizațiilor. Controlul managerial vizează, în exclusivitate,
comportamentul uman. Conducerea este, prin excelenţă, un act social, prin urmare funcția
managerială de control se exercită asupra oamenilor.
Termenul de organizanizație provine din grecescul organon care înseamnă unealtă,
instrument, prin urmare organizațiile sunt văzute ca „ niște instrumente necesare atingerii
unui scop”(Stanciu Ș, Ionescu M, Leovaridis C, Stănescu D, 2003, p 11) sau o „ colecție
structurată de resurse umane și non-umane dirijate pentru atingerea unor finalități
prestabilite( Iosifescu Ș, 2001, p.125).
De-a lungul timpului, oamenii de știință au dezvoltat o serie de concepte și teorii cu
privire la termenul de organizație, fiind stabilite patru etape distincte ca evoluție istorică,
localizate pe două axe: rațional – social și închis – deschis. Pe axa rațional-social este
urmărită evoluția teoriilor organizaționale care și-au propus să înțeleagă organizațiile ca
sisteme raționale iar pe axa închis – deschis este urmărită evoluția teoriilor organizaționale
din perspectiva relațiilor organizațiilor cu mediul, de la gîndirea mecanicistă la gîndirea
gestaltistă.(Zoltan B, 2004, p.197)
Organizația este și un produs cultural, care îi asigură autarhie și identitate. Modul ei de
funcționare, mecanismele care articulează manifestările comportamentale divergente ale
membrilor săi sunt un ecou atât al influențelor tehnico-ecomonice sau sociale, cât și al
elementelor de natură culturală.(Stanciu Ș, Ionescu A.M, 2005, p.19).
G.A.Cole a standardizat componentele organizațiilor, ca în figura 1, sub următoarele
aspecte: rațiunea de a fi, resursele umane, nivelul de structurare, tehnologiile, mediul extern
și sistemul cultural, între acestea existând conexiune și interdependență.( Cole G.A, 2000,
p.40), (vezi fig.1).
~ 492 ~
Mediul Extern
Scopul
Indivizii Cultura
Organizație
Structura Tehnologia
Fig. 1 - Componentele organizației (adaptare Cole G.A, 2000)
Erhard Friedberg abordează termenul de organizație în două planuri: ca obiect social și

ca proces central al acțiunii oamenilor. Organizațiile sunt ansambluri umane formalizate și
ierarhizate în vederea asigurării și coordonării membrilor lor pentru atingerea unor scopuri
date. (Erhard Friedberg, 1997, p. 397)
În cadrul oricărei organizații, managementul este definit ca fiind o metodă de gestiune
raţională a organizației, ce umărește dezvoltarea şi coordonarea optimă a factorului uman în
condiţiile informării complete şi prompte şi a adoptării de decizii care să slujească maximal
obiectivele propuse. Totodată, implică psihologia socială industrială, organizaţională,
ergonomia şi tehnica de creativitate colectivă. De asemenea, implică psihologia educaţională
întrucît managementul necesită pregătirea şi formarea cadrelor, selecţia profesională etc.
(Paul Popescu-Neveanu,1978, p.423).
În cadrul unei organizații, managerul e obligat să-și exercite funcțiile cu care a fost
învestit, tocmai pentru a-și realiza menirea și funcționabilitatea sa.
Prin funcţie a managementului se înţelege un concept de bază elaborat de teoria
managementului şi care include acţiuni care se succed într-o anumită ordine în timp, relativ
independente şi care pot fi grupate, principalele funcţii manageriale fiind: planificarea,
organizarea, conducerea şi controlul. (Voicu.C, Prună.Ș, 2007, p.65)
Funcţia de control în management încheie procesul de planificare, organizare şi
coordonare. De îndată ce planificarea, organizarea şi activităţile de motivare funcţionează,
acestea trebuie monitorizate şi măsurate, adică trebuie controlate. Principalul scop al funcţiei
de control în management este măsurarea performanţei în comparaţie cu ţintele stabilite,
obiectivele şi standardele în vederea luării măsurilor corective, necesare pentru a putea
îndeplini planurile în desfăşurare. Controlul este, în esenţă, o problemă a creării și dezvoltării
de sisteme de feedback în întreaga organizaţie. Acesta poate fi implementat atât cantitativ, cât
şi calitativ.
Dacă planificarea reprezintă harta unei călătorii, atunci organizarea reprezintă mijloacele
prin care călătorul poate ajunge la destinaţia sa. Putem acum adăuga controlul, care îi permite
călătorului să ştie dacă progresează în direcţia bună în călătoria sa, cât de corectă este harta şi
ce ocoluri trebuie să facă, dacă este necesar, pentru a păstra direcţia corectă.
Elementele de bază ale controlului sunt următoarele:
Stabilirea standardelor de performanţă.
Măsurarea performanţei.
~ 493 ~
Compararea rezultatelor reale cu standardele.
Implementarea acţiunilor corective unde se cere.
Această secvenţă evenimenţială se poate reprezenta printr-o diagramă într-o formă
simplă, ca în figura 2, care arată cum se înlănţuie fiecare element pentru a constitui un proces
continuu fie pentru atingerea ţintelor, fie pentru modificarea planurilor iniţiale ca rezultat al
feedback-ului. (Gerald, A. C, 2006, p.214)
Standarde de performanţă
Planur Performanţă reală Comparaţie cu setul de standarde

i
Implementarea Devieri identificate - se La ţintă – nu se cer

acţiunilor corective/ cer acţiuni corective acţiuni corective
modificarea planurilor
Fig. 2 - Secvenţa de control (adaptare Gerald, A. C, 2006)

Termenul „control" provine în limba română din limba franceză (contrôle) unde apare în
documente de pe la mijlocul secolului XIII și provine din latinescul contrarotulus (el însuși
un neologism medieval atestat doar de la începutul secolului XIII) și care desemna un registru
(rotulus - rulou pe care erau înscrise informații administrative) ținut în dublu exemplar, unul
servind la a-l verifica pe celălalt (A. Rey, 2011).
Conform Dicționarului explicativ al Limbii Române, controlul este definit ca o
verificare permanentă, periodică sau inopinantă, făcută într-un domeniu oarecare cu scopul de
a cunoaște realitățile și modul cum se desfășoară activitatea în domeniul respectiv spre a
preîntîmpina sau a lichida eventualele lipsuri și a îmbunătăți activitatea. (DEX 2009).
Totodată în cadrul tipologiilor de control la nivelul Ministerului de Interne regăsim
termenul de inspecție, termen ce este definit de Dicționarul explicativ al Limbii Române ca
fiind - control, verificare autorizată a unei activități, a executării unor dispoziții și provine din
cuvântul franțuzesc inspection, care la rândul său provine din latinescul inspectio. (DEX
2009).
Conform articolului 4 din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 118/2011 privind
desfășurarea controalelor în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, controlul reprezintă
activitatea specifică ce constă în analiza, verificarea şi măsurarea realizării cantitative şi
calitative a unor performanţe, sarcini sau lucrări, compararea acestora cu obiectivele
planificate şi indicarea măsurilor ce se impun pe parcursul ori la sfârşitul acestei activităţi
pentru menţinerea stării de normalitate a activităţii organizaţiei.
Un sistem de control managerial poate fi comparat cu un termostat dintr-o locuință.
Temperatura selectată de beneficiar constituie obiectivul/standardul cu care se va compara
temperatura camerei. Termostatul este instrumetul de control, ce supraveghează continuu
~ 494 ~
temperatura camerei și trimite informații la sursa de încălzire când temperatura scade sub
standardul ales, proces ce este circular în timp și cu o repetabilitate ce ține de mai mulți
factori. (Curs Manager, 2015, p.50)
Controlul este o activitate în mod inerent comunicativă, care constă în acțiuni verbale și
fizice concepute pentru a depăși rezistenta faţă de autoritate și presiunile fizice exercitate.
Autoritățile de supraveghere s-ar putea baza pe comenzi verbale (de exemplu, a spune cineva
exact ce să facă), directivele scrise (de exemplu, oferind lucrătorilor un set de reguli de
urmat), sau chiar presiunea de grup (de exemplu, colegii de serviciu consolidează importanța
de a urma normele de organizare) pentru a controla acțiunile subordonaților lor. Efortul
colectiv( organizarea) nu poate fi realizat fără a renunța la un anumit grad de autonomie și
pentru a lucra spre un obiectiv comun.
În cadrul procesului de control al organizației managerii și lucrătorii au adesea interese
concurente. Managerii, de obicei doresc să maximizeze productivitatea subordonaților lor,
utilizând cel mai scăzut cost de organizare. În schimb, subordonații pot căuta modalități de a
maximiza compensarea individuală exercitând un efort personal minim de a ajunge la acest
deziderat. Astfel, atât conducătorii organizației cât și subordonații negociază pentru interesele
lor particulare, fapt ce conduce la transformarea contextului organizațional în care aceștia
interacționează.
Informaţia necesară pentru îndeplinirea funcţiei de control în mod eficient provine dintr-
o varietate de forme şi deseori apare într-o varietate de forme. Informaţiile pot fi din cele mai
detaliate (de obicei, prelucrate de calculator) sau pot fi de natură subiectivă ( de obicei, într-
un raport scris). Datorită complexităţii tot mai mari a informaţiei de control, multe organizaţii
şi-au creat un Sistem de Management al Informaţiei pentru a face faţă acestei probleme.
Lucey (1991) defineşte Sistemul de Management al Informaţiei astfel: „ Un sistem de
conversie a datelor provenite din surse interne şi externe în informaţii şi de comunicare a
informaţiilor, în forma potrivită, către managerii de la toate nivelurile şi din toate funcţiile,
pentru a le permite să ia deciziile de planificare, direcţionare şi control al activităţilor de care
răspund, la timp şi în mod eficace.” (Gerald, A. C., 2006, p.216).
Controlul este un element central, ce definește organizațiile complexe sau simple,
obiectivele și interesele angajaților și organizației și poate fi regăsit în cadrul organizațiilor
sub diferite forme: controlul simplu, controlul direct, controlul tehnic, controlul birocratic,
controlul cultural sau ideologic, controlul concertiv –participativ, controlul disciplinar.
În cadrul acestui articol voi dezbate aspectele ce privesc controlul tehnic al angajaților,
activitate nouă ca și perspectivă dar veche ca și aplicabilitate în sisteme organizatorice
complexe și moderne.
Controlul tehnic reprezintă o formă ceva mai puțin directă de control și este exercitat
asupra angajaților prin diferite tipuri de tehnologii de organizare. O astfel de metodă, de
obicei, controlează atât activitățile desfășurate, viteza cu care lucrează cât și calitatea
activităţii.
Implementarea lui Henry Ford a liniei mobile de producție în industria prelucrătoare de
automobile în 1913 este un exemplu clasic de astfel de control. Din perspectiva managerului,
această formă de control are un dublu avantaj, de a fi capabil să dicteze rata de producție a
lucrătorilor și de asemenea, să limiteze lucrătorul la o anumită locație (limitând astfel
capacitatea lucrătorului de a socializa cu alți lucrători, adică de a irosi timpul productiv).
Controlul tehnic se bazează pe intervenția unor dispozitive tehnice, senzori de
~ 495 ~
activitate/ți (de exemplu, o mașină, camere de supraveghere, software de calculator) pentru a
substitui prezența unui supraveghetor uman, care prin prezența fizică poate crea o stare de
stres.
Strategiile de control tehnic au devenit deosebit de populare în timpul Revoluției
Industriale, când inovațiile tehnice și producția de masă de bunuri a încurajat organizațiile să
se dezvolte. Mai degrabă decât să se bazeze pe un manager pentru a spune cât de repede
trebuie să muncească un angajat la locul de muncă, o mașină (de exemplu, o bandă
transportoare) poate conduce ritmul producției. Dispozitivele tehnice pot evalua, de asemenea
și gradul și modul în care angajații se abat de la sarcinile atribuite sau încalcă politicile de
birou (de exemplu, software-ul care alertează atunci când un lucrător vizitează un site Web
restricționat).
Lucrătorii ar putea primi chiar măsuri disciplinare de la un dispozitiv mecanic,
neînsuflețit, mai degrabă decât de la un supervizor (de exemplu, avertismente de e-mail
automate trimise către lucrători atunci când nu reușesc să prezinte rapoarte la timp, aspect ce
ar putea fi implementat în poliție prin primirea de mesaje în cazul lucrărilor cu termen ce se
regăsesc implementate în aplicația SNRI). Controlul tehnic poate fi o strategie de
management eficientă în cazul în care performanța de lucru este relativ repetitivă și durata
pentru supraveghetorul de control este prea mare pentru a monitoriza toate activitățile
subordonaților prin observare directă.
Datorită trecerii de la o economie bazată pe producția grea, de produse, la o economie de
servicii, formele de control tehnic s-au schimbat și ele. Industria fast-food este un bun
exemplu de formă modernă de control tehnic, în cazul în care tehnologia reglementează atent
(până la a doua) fiecare sarcină realizată de către angajat.
Deoarece economia actuală este orientată din ce în ce mai mult spre servicii, clienții, de
asemenea, sunt supuși unui control tehnic. În restaurantele fast-food, scaunele incomode
îndeamnă clienții să "mănânce și să plece repede", iar meniurile sunt amplasate în locuri
foarte vizibile, astfel încât clienții să fie pregătiți să-și solicite comanda de îndată ce ajung în
dreptul caselor de marcat. În plus, clienții sunt "instruiți" să se alinieze pentru a solicita
comanda și să-și ghideze propriile tăvi pentru a crește eficiența și productivitatea. Check-in-
ul în aeroporturi este acum în cea mai mare parte self-service( cu autoservire), clienții
preluând activitățile ce până mai ieri erau efectuate de angajații aeroportului, companiile
realizând astfel diminuări de costuri substanțiale. La frontierele aeriene până și verificarea
pașapoartelor se efectuează de către clienți, intervenția serviciilor specializate fiind minimă.
Companiile folosesc în prezent forumuri de discuții pentru clienți, on-line, dând asfel
posibilitate clienților să-și rezolve singuri anumite probleme tehnice minore, reducând astfel
semnificativ cheltuielile de servicii pentru clienți.
Controlul tehnic sub forma supravegherii electronice este larg răspândită în cadrul
organizațiilor. Prin utilizarea controlului tehnic angajații sunt în permanență supravegheați,
nefiind singuri niciodată, dacă putem spune așa, fapt ce îi determină să se comporte în
permanență ca și când ar fi supravegheați, crescând astfel randamentul productiv.
Filosoful Michel Foucault (1979) a făcut referire la această formă de control, prezentând
cazul denumit panopticism, după denumirea unui penitenciar denumit Panopticon - o închisoare
proiectată în secolul al 19-lea de Jeremy Bentham. Închisoarea a fost proiectată într-un mod
circular, astfel încât un paznic aflat în turnul central de veghe putea observa toți prizonierii fără a
fi vizibil el însuși. Ca atare, prizonierii erau angajați într-o formă de auto-poliție.
~ 496 ~
Persoanele care lucrează în telemarketing, de exemplu, sunt supuse la astfel de
monitorizare de către un supraveghetor invizibil care poate trage cu urechea la apelurile lor.
În mod similar, angajații care introduc date sunt supravegheați tehnic, angajatorul având
posibilitatea să colecteze date cu privire la productivitatea angajaților săi de la distanță.
Companiile care-şi permit investesc sume importante pentru a exercita un control cât mai
mare asupra angajaţilor. Îi monitorizează video, le instalează pe computere programe care să le
reflecte activitatea sau le contorizează apelurile telefonice. Iar angajaţii resimt constrângerile. În
primă fază, mai puternic. Unii salariaţi spun că în primă instanţă monitorizarea poate fi
asemănată cu un fel de durere, locul de muncă seamănând cu o închisoare. Noile tehnologii
permit companiilor să-şi supravegheze îndeaproape angajaţii. În funcţie de situaţie, activitatea
lor poate fi monitorizată prin sondaj sau permanent. 90% din angajaţi depăşesc intervalul
alocat pauzei de masă. 60% din salariaţi nu pot justifica orele suplimentare întrucât petrec o
bună parte din timp în scop personal. 30 de minute trec din momentul deschiderii computerului
până la lansarea primei aplicaţii. Managerii vor eficienţă maximă, motiv pentru care optează
pentru monitorizarea angajaţilor în special pentru că sunt interesaţi de creşterea productivităţii.
Un studiu făcut anul trecut de site-ul www.myjob.ro arată că monitorizarea activităţii pe
internet vizează în principal evaluarea eficienţei angajaţilor.
De obicei, se înregistrează paginile de web vizitate, durata vizitei, iar atunci când angajatul
scrie comentarii pe forumuri sau bloguri se înregistrează conţinutul. Monitorizarea video se
utilizează cu precădere în vederea protecţiei împotriva furtului. Prin monitorizarea apelurilor
telefonice, compania urmăreşte evaluarea activităţii angajaţilor şi, acolo unde este cazul, a
satisfacţiei clienţilor. Şi activitatea locală, pe computerul de serviciu, este analizată pentru a
evalua activitatea personalului. Tot mai mulţi români sunt supravegheaţi în ultimul timp, tot
mai multe firme urmăresc activitatea angajaţilor cu ajutorul unor programe pentru calculator
care nu pot fi depistate şi şterse de către aceştia. Circa 200 de companii private şi instituţii
publice folosesc o aplicaţie numită Cyclope Monitorizare-Angajaţi, aproximativ 10.000 de
salariaţi fiind supravegheaţi în acest mod. „Softul oferă date privind prezenţa, orele
suplimentare, aplicaţiile folosite, site-urile vizitate, documentele în care s-a lucrat şi timpul de
muncă, activitatea în aplicaţii de tip chat, dar fără a monitoriza conţinutul discuţiilor“, explică
Maria Suciu, division manager Cyclope România. În primul trimestru din 2009, cererea pentru
astfel de programe a fost în creştere cu peste 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Statisticile făcute în urma monitorizării a 1.500 de angajaţi şi prezentate de
cariereonline.ro arată că angajaţii îşi petrec cel mai mult timp activ la computer marţea,
graficul fiind în scădere spre sfârşitul săptămânii.
Supravegherea este incomodă în special atunci când pe baza ei se fac “interpretări“,
explică psihologul Elisabeta Ilie. Potrivit acesteia, monitorizarea poate deveni foarte stresantă
în asociere cu o serie de condiţii necorespunzătoare de lucru sau cu un climat organizaţional
tensionat. „În cazul în care angajaţii au sarcini clare şi au la dispoziţie toate instrumentele
necesare pentru a-şi duce la îndeplinire sarcinile, acceptă mult mai uşor monitorizarea
activităţii lor“. Trebuie să se obişnuiască să lucreze mereu ca şi cum şeful ar fi lângă ei“,
adaugă psihologul. În acelaşi timp, salariaţii trebuie să fie conştienţi că în acest mod,
managerii pot identifica persoanele care trag de timp şi nu-şi îndeplinesc sarcinile de serviciu,
pasându-le colegilor. „Totodată, angajaţii nu mai devin tensionaţi când se anunţă un control,
o astfel de situaţie fiind percepută ca normală“, mai spune psihologul Elisabeta Ilie. În plus,
dacă într-o companie sănătoasă din punct de vedere organizaţional activitatea unui angajat
~ 497 ~
este evaluată permanent, acesta are mai multe şanse să-i fie recunoscute meritele şi să fie
avansat. ( extras din articolul Instituţiile „Big Brother“ câştigă teren,16 noiembrie 2009,
Ziarul Adevărul).
Ce reprezintă tehnologia informaţiei? O definiţie a fost dată de Departamentul de Comerţ şi
Industrie din Marea Britanie. Această definiţie prezintă tehnologia informaţiei din perspectiva:
„achiziţionării, procesării, stocării şi diseminării informaţiei vocale, a imaginilor, a informaţiei
textuale şi numerice prin intermediul unei combinaţii de calcul şi telecomunicaţii bazate pe
microelectronică.” În trecut circulaţia informaţiei depindea masiv de hârtie, astăzi accentul s-a
mutat pe crearea, stocarea şi transmiterea impulsurilor electrice minuscule.
Cetățenii în mod voluntar au oferit poliției monopolul forței pentru aplicarea și pentru
menţinerea controlului social și protejarea libertăților civile, politice și economice, iar în
schimb serviciile oferite de poliție trebuie verificate și controlate atât de comunitate, prin
mecanisme parlamentare, guvernamentale cât și prin intermediul mecanismelor interne
dezvoltate de organizațiile polițienești.
O formă de control tehnic utilizată la nivelul poliției române, și aici mă refer la Poliția
Capitalei este folosirea unui sistem de monitorizare GPS a autospecialelor ce deservesc
segmentul de patrulare în domeniul ordinii publice. Pentru utilizatorii e-PCA (denumirea
aplicației informatice), care urmăresc activitatea unor autospeciale dotate cu module GPS,
există posibilitatea de vizualizare în hartă a poziţiei maşinilor. Utilizatorul trebuie să aibă
drepturi pe componenta de monitorizare GPS, drepturi conferite de administratorul aplicaţiei.
Indiferent de temele la care au acces utilizatorii, aceştia vor avea posibilitatea de a vizualiza
în harta temei/temelor, poziţiile transmise de modulele GPS montate pe autoutilitare. Pe lângă
vizualizarea poziţiilor, utilizatorii pot avea acces şi la o serie de rapoarte legate de activitatea
autoutilitarelor ce apar în hartă. Prin acest mijloc eficient de urmărire se poate stabili cu
exactitate reacția privind deplasarea la un eveniment semnalat prin sistemul de urgență 112,
nefiind astfel lăsate aprecierile, ca și timpi de deplasare, la latitudinea agenților de poliție ce
intervin sau la latitudinea agentului operator ce închide fișa electronică de intervenție la un
apel de urgență semnalat prin apelul 112. Subiectivitatea evaluării și controlul efectiv al
intervenției fiind astfel înlăturat și fără echivoc.
Totodată managerul unei subunități are posibilitatea monitorizării permanente a
activităților desfășurate în teren cu privire la traseele de deplasare, timpii şi locurile de
staționare, putând fi optimizat principiul intervenției la eveniment a celui mai apropiat
echipaj de poliție la o sesizare ce intră în competența poliției. Practic poate fi înlocuit vechiul
sistem de control direct în teren, realizat de manager, prin sistemul tehnic de monitorizare ce
are posibilitatea tehnică a controlului în timp real cât și un istoric al activităților desfășurate
pe fiecare unitate de deplasare, programul putând prezenta un raport zilnic, intervalul orar
solicitat cu privire la traseu, timpii de deplasare/staționare.
Acest sistem poate fi extins și la patrulele pietonale, prin implementarea sistemului de
supraveghere GPS pe stațiile de emisie recepție cu care sunt dotați în prezent polițiștii din
structurile de ordine și siguranță publică, astfel managerul ar putea să aibă o percepție de
ansamblu asupra activităților de patrulare și nu numai.
Există sisteme de monitorizare GPS care oferă beneficiarului posibilitatea de a seta
dispozitivul pentru a-l informa printr-un sms, gen alarmare, dacă autovehiculul monitorizat
depășește o arie de deplasare prestabilită, când este depășită viteza legală de deplasare sau cea
stabilită prin soft, consumul de carburant cât și transmiterea on line a defecțiunilor
~ 498 ~
identificate de calculatorul de bord al autovehiculului. Există și alte tipuri de facilități oferite
de astfel de programe care pot reduce costurile de operare și promovează o organizare
eficientă a resurselor, cum ar fi: evidența cheltuielilor cu parcul auto, evidența foilor de
parcurs, inclusiv a kilometrilor parcurși și a consumului de combustibil pe fiecare mașină în
parte, evidența foilor de utilaje, inclusiv al orelor de exploatare și a consumului pentru fiecare
utilaj în parte, avertizează expirarea reviziilor, itp-ului, contractelor, asigurărilor,
rovignetelor, etc., precum și orice alt eveniment de care utilizatorul dorește să fie notificat,
programarea reviziilor/inspecțiilor tehnice, asigurărilor, ratelor de plată, schimb de pneuri
vară/iarnă etc. și evidențierea lor pentru fiecare mașina/utilaj în parte cu atenționarea
automată la apropierea datei programate pentru revizie/inspecție.
O altă modalitate de control tehnic al angajaților din poliție poate fi introdusă la nivelul
celor ce implementează diferite activități, rapoarte, fișe de intervenție/cazier
judiciar/dosare/petiții, în general cei care alimentază bazele de date ale poliției române, prin
introducerea de soft-uri de monitorizare și contorizare a vitezei de implementare, a acurateții
datelor introduse, a volumului de date implementate, pe lucrător, ore, realizându-se în acest
domeniu mult mai ușor cuantificarea activității acestui tip de personal ce lucrează în poliție,
aspect ce se poate realiza printr-un soft de tip keyloggere. Acest tip de control poate
monitoriza timpii efectivi de lucru, prezenţa, orele suplimentare, ora la care a fost deschis/închis
calculatorul, paginile accesate, documentele printate, volumul de date introdus etc.
Un alt tip de control poate fi implementarea Fișei de pontaj electronice pentru gestiunea
prezenței la program, la baza emiterii unui astfel de document stă evidența ce provine de la
terminale de citire pentru acces cum ar fi: cititoare pe baza amprentei ( biometrice ), tastatura
cu cod, cartele magnetice, cartele de proximitate. Fișa de pontaj ne arata prin intermediul unei
singure imagini prezența personalului care se poate efectua pe clasice terminale de pontaj sau
pe terminale virtuale instalate pe PC-uri. Se pot urmari justificările, cauzele și datele
comunicate pe parcursul lunii. Datele astfel obținute sunt ulterior integrate în programele de
salarizare cu ajutorul parametrilor dinamici gestionate de către utilizator, care permit
transferul lor din prezențe în programul de salarizare. Un prototip de evidență a prezenței la
program a fost implementat la nivelul Poliției Capitalei, Secția 1 Poliție, în anul 2007 la
inaugurarea noului sediu. Polițiștii aveau cartele magnetice de acces, personalizate cu nivel
de prioritate, toate accesările fiind implementate într-o bază de date la care managerul
subunității avea acces și în timp real, realizând o evidență mai exactă a timpului petrecut de
către subordonați conform fișelor postului pe segmente de activitate.
Importante pentru managerul care introduce acest tip de control, sunt aspectele ce ţin de
motivarea şi necesitatea unei asemenea supravegheri şi conştientizarea subordonaţilor că
aspectele prezentate mai sus îi sunt benefice atât lui ca individ cât şi organizaţiei, element
important necesar având în vedere reticienţa la schimbare ce există în organizaţii.
Rețelele de calculatoare și cele umane furnizează o nouă definiție a comunităților, iar
răspândirea acestora afectează semnificativ schimbările care se produc în economie, cultură,
în viața cotidiană, inclusiv în organizaţia numită poliţie, fapt ce implică aplicarea pe larg a
mijloacelor electronice/tehnice în activităţile curente de zi cu zi, obiectivitatea controlului
tehnic reduce anumite conflicte organizaţionale, putând scoate mai uşor în relief activitatea
bună sau slabă a unor subordonaţi, iar utilizarea lor pe scară largă va conduce la o evaluare
corectă a resursei umane şi logistice dar și la diminuarea cheltuielilor.
~ 499 ~
Bibliografie:
Bogathy, Z. (2004), Manualul de psihologia Muncii şi Organizaţională, Editura Polirom
Cole, G.A. (2000), Managementul personalului, lucrare realizată cu sprijinul Know-How
Fun în cadrul programului British Books for Managers, Bucureşti, Editura Codecs
Curs Manager (2015), Cod Cor 112029, beneficiar M.A.I - I.G.P.R, Proiect cofinanţat
din Fondul Social European.
Dicţionarul explicativ al limbii române, (2009)
Friedberg, E., Boudon, R.(coordonator) (1997), Organizaţia, Tratat de sociologie,
Bucureşti,Editura Humanitas
Gerald, A. C. (2006), Management. Teorie şi practică, Editura Ştiinţa- Chişinău
Iosifescu Ş (2001) Managemnetul educaţional pentru instituţiile de învăţământ,
Bucureşti, ISE-MEC
Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de Psihologie, Bucureşti, Editura Albatros
Rey,A., (2011), Dictionnaire historique de la langue française
Stanciu, Ş., Ionescu, M. (2005), Cultură şi comportament organizaţional, Bucureşti,
Editura Comunicare.ro
Stanciu, Ş., Ionescu, M., Leovaridis C., Stănescu D. (2003) Managementul resurselor
umane, Editura Comunicare.ro
Voicu, C., Prună, Ş. (2007), Managementul Organizaţional al Poliţiei- Fundamentele
teoretice, Editura MediaUno
Acte normative:
Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 (*republicată*) privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei Române, emitent: Parlamentul, Publicat în: Monitorul Oficial nr. 307 din 25 aprilie
2014
Legea nr. 218 din 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române
Ordin nr. 118 din 16 iunie 2011 privind organizarea şi executarea controalelor în
Ministerul Administraţiei şi Internelor, emitent: Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Publicat în: Monitorul Oficial nr. 443 din 24 iunie 2011
Surse web:
Instituţiile „Big Brother“ câştigă teren, articol din16 noiembrie 2009, Ziarul Adevărul
www.myjob.ro
~ 500 ~
PERSPECTIVE ALE GEOPOLITICII UNIUNII EUROPENE
GEOPOLITICAL PERSPECTIVES OF EUROPEAN UNION
GÎRDAN Emil Marian

Inspectoratul General al Poliției Române
emil.girdan@politiaromana.ro
Abstract:
For 5.000 years, since the first states were created in what is now southern Iraq,
governments have been using violence to create political unity and then using politics (and,
when necessary, more violence) to create economic and cultural unity everywhere that their
power reached. From 3.000 B.C. through the late 1940s, it is hard to find a single example of
a state formed in any other way. Since the late 1940s, though, Western Europeans have been
turning history’s most successful formula on its head.
The European Union has arguably been the most extraordinary experiment in the history
of political institutions, but the reason its accomplishments seemed so boring was that
dullness was the bloc’s whole point. In committee meeting after the committee meeting,
unsung bureaucratic heroes spun of web of rules and regulations that bound the Continent’s
formerly sovereign states into an economic and cultural unit and then began using economics
and culture to create a political unit.
However, any empire along history has experienced rapid growth and prosperity and
then a period of decline. The EU currently faces elements that can lead to the idea of near-
term decline. If the idea of the European bloc will survive or not this formula will mainly
depend of politicians and their decisions.
Rezumat:
De 5.000 de ani, de când primele state au fost create în zona care acum reprezintă sudul
Irakului, și pretutindeni unde puterea acestora a ajuns, violența a fost folosită pentru a crea
unitate politică și apoi, prin politică, a fost creată unitate economică și culturală. Începând
cu anul 3.000 î.Hr. până sfârșitul anilor 1940, este greu de găsit un singur exemplu de stat
format în orice alt mod. Totuși, de la sfârșitul anilor 1940, europenii occidentali, au întors cu
susul în jos cea mai de succes formulă din istorie.
Uniunea Europeană a fost, fără îndoială, experimentul cel mai deosebit din istoria
instituțiilor politice, dar motivul pentru care realizările sale nu păreau atât de importante era
monotonia care caracteriza întregul bloc. După reuniunea Comisiei, în ședință, eroii
birocrației s-au arătat necântați de normele și reglementările care au impus limitări fostelor
state suverane de pe Continent transformându-le într-o unitate economică și culturală și au
folosit economia și cultura pentru a crea o unitate politică.
Totuși, orice imperiu, de-a lungul istoriei, a cunoscut o dezvoltare rapidă și o perioadă de
prosperitate urmată de declin. În prezent, Uniunea Europeană se confruntă cu elemente care
ne pot conduce la ideea iminenței perioadei declinului. Dacă blocului european va supraviețui
sau nu în această formulă, va depinde în principal de oamenii politici și deciziile acestora.
~ 501 ~
Keywords: Geopolitics, World War, NATO, Robert Schumann, European Coal and Steel
Community, European Union, Unity in diversity, multiculturalism, Schengen questioned,
Grexit, Brexit, Germany, Russia, terrorism, future of UE.
Cuvinte cheie: geopolitică, război mondial, NATO, Robert Schumann, Comunitatea

Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Uniunea Europeană, unitate în diversitate,
multiculturalism, Schengen sub semnul întrebării, Grexit, Brexit, Germania, Rusia, terorism,
viitorul U.E.
I. Considerații generale
Lucrarea își propune să prezinte aspecte legate de istoria Uniunii Europene, poziția
contextuală, dar mai ales, opțiunile geopolitice ale proiectului european pe termen mediu și
lung.
Desigur, cuvântul geopolitică implică termenul geografic în discuție, iar dacă admitem
că geopolitica este știința conflictelor, atunci ne referim în principal la conflicte privind
împărțirea teritoriului.
Uniunea Europeană poate părea un monolit bine consolidat, indestructibil și unitar, în
ciuda diversității, așa cum spune motto-ul „Unitate în diversitate”1. Însă, cu atât mai mult cu
cât se realizează o analiză atentă a trecutului istoric și al prezentului destul de conflictual din
punct de vedere economic, etnic sau religios, diversitatea dobândește aspectul divergențelor,
Europa, supranumită Bătrânul Continent, cu un teritoriu de 10,2 milioane de km2, se întinde
de la munții Urali până la Oceanul Atlantic, de la Oceanul Arctic până la marea Mediterană, cu o
populație de 731 de milioane de locuitori, are un total de 11% din populația lumii, răspândită în
48 de state (incluzând și suprafața considerată europeană din state precum Georgia, Azerbaidjan,
Turcia și Kazahstan)2. În acest spațiu restrâns, în ultimii 2.500 de ani, evenimentele politice,
sociale, militare și economice au fost de o excepțională diversitate și complexitate.
Întrucât obiectul prezentului studiu este Uniunea Europeană, ca bloc politico-economic și
nu Europa ca și continent, atunci se poate afirma că Uniunea are o suprafață de 4,2 milioane
de km2, 493 de milioane de locuitori și 27 de state membre.
II. Teama unui nou conflict armat naște ideea unei Uniuni
Cel de-al doilea război mondial a însemnat pentru Europa cea mai solicitantă perioadă de
beligeranță, soldată cu peste 50 de milioane3 de victime la nivel global, fiind un război total,
în sensul că, în starea de conflict, participanții principali au investit capacitățile lor
economice, industriale, politice și științifice în slujba războiului, fără a se mai face distincție
între civili și militari.
La data de 1 septembrie 1939, Germania invada Polonia fără niciun avertisment. Lumea
intra în al doilea război mondial după 25 de ani. După 6 ani marcați de mari sacrificii
umane și materiale, o nouă ordine mondială era evidentă - cea în care se conturau doi
actori puternici care împărțeau Europa - S.U.A. și U.R.S.S4. Fostele mari puteri aveau să
primească de la aceștia ajutor pentru a se reface.
1
Motto adoptat în anul 2000.
2
https://www.wikipedia.org, accesat la data de 19.12.2015;
3
Se vehiculează chiar cifra de 70 de milioane, după unele aprecieri;
4
Cele două state reprezintă și primele puteri care au deținut arsenal nuclear;
~ 502 ~
Geopolitica mondială s-a schimbat profund după acest război și putem afirma că ordinea
mondială a puterilor a fost, de la încheierea acestui conflict până în ultimii ani, rezultatul
direct al acestei situații
Europa a reprezentat principalul teatru de operațiuni și în acest conflict, iar consecințele
au condus la depunerea de mari eforturi pentru refacerea infrastructurii, economiei, de
înlocuire a unor regimuri sau idei politice, de acceptare a unor noi influențe.
În istoria relativ recentă, conflictele majore1 care s-au desfășurat pe teritoriul Europei au
făcut obiectul disensiunilor dintre doi actori principali: Franța și Germania.
La sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50, pe fondul situației generale în care se afla
Germania, a orașelor în ruină, producției dezorganizate, raționalizării, șomajului, sărăciei și
nu în ultimul rând, pe fondul existenței a două Germanii: R.F.G. și R.D.G., se conturau
temeri întemeiate că aceasta ar putea porni un nou război, precum a făcut după cel din 1914-
1918. În același timp, în încercarea de a combate expansionismul Uniunii Sovietice care
sprijinea mișcările comuniste din statele slăbite după conflictul armat, prin crearea unor
instituții capabile să controleze ambițiile de cucerire de noi teritorii (dincolo de R.D.G.,) s-au
realizat demersuri menite să asigure refacerea Europei Occidentale cât mai repede posibil.
Liderii Europei Occidentale au considerat ca unică alternativă pentru contracararea
încercărilor Uniunii Sovietice de a stabili o ordine europeană comunistă, strânsa colaborare
internă dar și colaborarea cu Statele Unite ale Americii.
În acest sens, decizia de aplicare a
Planului Marshall în Germania Occidentală a
fost luată de către forțele de ocupație
occidentale, care s-au lovit puternic de
opoziția administratorului estic - Uniunea
Sovietică. Deși era inclusă în programul de
reconstrucție al Germaniei, pentru R.D.G. nu
era prevăzută aderarea la Uniunea
Occidentală, dar cu toate acestea, guvernul
federal a obținut aderarea Germaniei la
Alianța Atlantică în 1955, cu sprijinul SUA și
în ciuda reticențelor opiniei publice ale
statelor vecine: Franța, Belgia și Olanda.
În schimb, pentru formarea C.E.C.O.2,
francezii au avut în vedere, în special,
participarea Germaniei, care era foarte
interesată de o asemenea colaborare. Ceilalți Figura 1. State membre C.E.C.O. (hartă
membrii ai Comunității, respectiv, țările preluată de pe www.wikipedia.org)
Benelux și Italia, au considerat mai profitabil
să facă parte din acesta organizație a
producătorilor de cărbune și oțel, întrucât,
pentru Uniunea Vamală Benelux, nu putea fi
decât un dezavantaj să nu facă parte din CECO, iar Italia a observat în Comunitate
1
Războiul inițiat de Napoleon al III-lea, primul război mondial, al doilea război mondial;
2
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
~ 503 ~
oportunitatea de a-și reveni după război și de a se dezvolta.
De altfel, politica externă a francezilor presupunea alianța cu italienii (recenta Republică
Italiană) pentru interesele lor geopolitice comune din Marea Mediterană1, preocuparea de a
nu permite Germaniei să-și refacă puterea militară și să amenințe teritoriul lor, dar mai ales
să-și păstreze influențele în Africa de Nord. Totodată, guvernul francez și cel italian aveau
interese să mențină cât mai departe de putere noul val populist exprimat prin partidele
comuniste locale și să limiteze influenta sindicatelor afiliate la mișcarea comunistă
internațională. În ambele state mișcarea comunistă era în creștere, în Italia pe deoparte, se
dezvoltase pe fondul rezistenței la adresa mișcării fasciste, iar pe de altă parte, în Franța, ca o
reacție adversă puternică fată de ocupația germană din timpul războiului.
În paragraful anterior au fost prezentate fundamentele apariției și dezvoltării mișcărilor
comuniste în două din țările din afara spațiului de influență al Uniunii Sovietice, însă
curentul comunist era prezent în toată Europa.
În acest context, locul dușmanului comun Germania (care era în plină reconstrucție, iar
pe deasupra era și divizată) a fost luat de U.R.S.S., care se afla în plină dezvoltare economică,
tehnologică dar mai ales militară, desfășurându-și trupele Armatei Roșii până în Berlin și
până la frontierele Danemarcei și Greciei.
Practic Europa Occidentală, prin vocea Franței, susținută puternic de către S.U.A., a avut
de ales între o Germanie sărăcită și pierdută în favoarea unui curent care amenința să
cuprindă mare parte a Europei, respectiv comunismul sau o Germanie care și-ar fi recăpătat
puterea economică și siguranța, dar ar fi fost încadrată într-o rețea de constrângeri și tratate
internaționale (se poate spune că se recrea o situație oarecum asemănătoare cu cea de la
sfârșitul Primului Război Mondial).
Alegerea politică a fost o Germanie partener cu drepturi egale în detrimentul unui stat
comunist dominat de U.R.S.S. și al unui curent care se putea extinde oricând.
În acest sens, pentru a pune în practică această strategie, s-a acceptat aplicarea Planului
Marshall, s-a creat Uniunea Occidentală (pentru ca ulterior să devină Alianța Atlantică) și s-a
inventat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului.
Așadar, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schumann, profitând de contextul
extern favorabil și voința politică internațională,2 a rostit discursul de inaugurare a
Comunității Cărbunelui și Oțelului, din care au făcut parte inițial Franța, Germania (R.F.G.),
Italia, precum și țările Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg).
Tratatul a fost semnat la Paris, în luna aprilie a anului 1951 pe o perioadă de 50 de ani,
instituția începând să funcționeze din vara anului 1952, iar piața comună a fierului, oțelului și
cărbunelui fiind deschisă în februarie 1953.
Instituțiile comune ale acestei Alianțe erau Înalta Autoritate, Adunarea Comună și Curtea
de Justiție, toate trei având sediul în Luxemburg.
III. O Uniune, în care parteneri au viziuni și concepții diferite

Nevoia de a reconstrui statele grav afectate de război, presupunea, în primul rând,
refacerea independenței energetice și asigurarea construcțiilor care să pună bazele viitoarelor
1
George Friedman emitea ideea că nu există dușmani sau prieteni, atunci când vorbim de geopolitică, de
entități statele, ci doar interese de moment;
2
Cu siguranță că negocierile pentru punerea în funcțiune a acestor programe și mecanisme politice au fost
mult mai complexe decât se poate înțelege astăzi urmărind mass-media;
~ 504 ~
orașe puternic industrializate. Odată asigurat acest obiectiv, prin crearea Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului, s-a trecut la găsirea unor căi pentru realizarea altor uniuni
economice globale.
Astfel, la 25 martie 1957, la Roma, a fost semnat Tratatul prin care s-a instituit
Comunitatea Economică Europeană care a avut ca obiectiv integrarea comună a economiei,
crearea unei piețe comune, excluderea oricărei discriminări naționale (printre altele, se
prevedea desființarea taxelor vamale pentru 11 ani, în intervalul 1959-1970).
Apoi, la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, a fost semnat Tratatul de fuziune care a avut ca
obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele trei Comunități Europene.
La Schengen1, la 14 iunie 1985 a fost semnat Acordul de Schengen prin care țările
semnatare au convenit să renunțe treptat la controlul de la frontierele comune și să introducă
libera circulație pentru toți cetățenii statelor membre semnatare, ai altor state membre sau ai
unor țări terțe.
Ulterior, la Luxemburg, la 17 februarie 1986 și la Haga, la 28 februarie 1986 a fost
semnat Actul Unic European care prevedea cooperarea politică, existența unei Piețe interne a
Uniunii și menționa pentru prima oară într-un tratat internațional faptul că Uniunea
Europeană este un obiectiv al statelor membre.
Astfel, la Maastricht, în februarie 1992 a fost semnat un nou Tratat care cuprinde
dispoziții comune referitoare la cei trei piloni ai Uniunii Europene:
- pilonul comunitar;
- politicile externe și de securitate comună;
- cooperarea în justiție și afaceri interne.
Tratatul a condus 10 ani mai târziu la punerea în circulație a monedei euro în 12 din cele
15 state membre la acel moment.
Luând în considerare aspectul istoric, moneda a fost unul dintre atributele suveranității
statului din cele mai vechi timpuri. Totodată, este și ultimul factor de unificare al piețelor
economice, atunci când monede diferite constituie ultima barieră vamală sau ultimul
instrument de distorsionare a concurenței, prin efectele devalorizărilor competitive.
Uniunea a fost transformată în sensul stipulării unor noi obiective privind sporirea rolului
cetățeanului și consolidarea caracterului democratic al instituțiilor, odată cu semnarea
Tratatului de la Amsterdam, în 1997 și 1999.
În Lisabona, la 13 decembrie 2007, a fost semnat Tratatul de Reformă, care prevede
personalitate juridică pentru Uniune, trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu
majoritate calificată în mai multe domenii din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a
calculului majorității.
În acest moment, deja era clar conturată ideea de bunăstare, nivel de trai ridicat și
securitate publică oferite cetățenilor statelor membre ale Uniunii.
Așadar, Uniunea Europeană devenea cu adevărat atractivă pentru statele non-
membre, dar și o amenințare economică pentru marile puteri precum Rusia, China și, de ce
nu, S.U.A.
1
Localitate în Luxemburg;
~ 505 ~
Europa pare o uniune în
adevăratul sens al cuvântului, separată
de o linie imaginară trasată între
Kaliningrad și Odessa, însă, la o
analiză mai detaliată, se constă că:
doar 19 state din Europa fac parte din
zona euro, 26 de state europene
beneficiază de drepturi depline în
acordul Schengen, iar 26 de state
europene fac parte și din alianța
politico-militară NATO.
Din punct de vedere al
apartenenței religioase se poate
discuta despre un amestec, niciunul
dintre state nu prezintă o religie cu
adevărat majoritară, populația Figura 2. Statele membre ale U.E. și apartenența
Europei fiind împărțită în 43% acestora la organizații (mai 2016)
catolici, 32% ortodocși, 19%
protestanți și 6 % musulmani.
Diferențele privind statele
Europene pot fi constatate, inclusiv, în cazul analizei beneficiilor ori a poziției pe care
acestea le au în cadrul Uniunii, în acest sens, figura de mai sus fiind sugestivă.
IV. Perspectivele geopolitice ale Uniunii

Având în vedere aspectele menționate anterior, consider că unele dintre cele mai
probabile variante de evoluție ale proiectului european ar putea fi:
Scenariul 1
O Uniune Europeană cu un
număr de 38 de state1 care să
cuprindă inclusiv Turcia, Ucraina
și Muntenegru, cu o monedă unică
comparabilă cu dolarul american,
o zonă liberă de circulație și
schimb economic, dar și cu
instituții unitare.
Figura 3. Evoluție posibilă a U.E.
Aspectele care întăresc susținerea unei astfel de ipoteze sunt:

1
Cifra nu poate fi una exactă întrucât există posibilitatea apariției unor noi entități statale precum Catalonia,
ori dispariția altora în eventualitatea realizării unor uniri – Moldova cu România. Practic va cuprinde întreg
teritoriul al Europei până la Federația Rusă;
~ 506 ~
- integrarea Croației la data de 01 iulie 2013, cu toate că U.E. se confrunta cu efectele
crizei economice mondiale, și nu traversa cea mai bună perioada. La sfârșitul anului 2013 s-
au făcut demersuri pentru a orienta, inclusiv, Ucraina către un parcurs european, doar opoziția
fermă, armată, a Federației Ruse a determinat suspendarea activităților. În prezent se fac
demersuri pentru a invita în mod oficial Muntenegru, și din nou apare opoziția Rusiei1.
- pentru a deveni un partener în gestionarea fenomenului migraționist cu care se
confrunta Uniunea, au fost voci, care au vehiculat ideea ca Turcia să beneficieze de condiții
economice și comerciale preferențiale și de ce nu o eventuală integrare.
- deși în ultima perioadă, cursul euro – dolar a scăzut acesta s-a apropiat de valoarea 1
și nu sunt semne că se va duce sub această valoare. Mai mult, eventualele măsuri dispuse la
Bruxelles vor determina relansări economice, întărirea și protecția zonei euro în raport cu
celelalte monede.
- experimentarea efectelor benefice privind libera circulație, în special a mărfurilor va
determina menținerea unei astfel de măsuri indiferent de o eventuală redesenare a granițelor
statelor ori de unele restricții aplicate în circumstanțe excepționale2.
- criza economică în care se află Grecia3, deși la o primă vedere a slăbit Uniunea, a
dovedit că renunțarea la unul dintre membrii este o opțiune de neconceput. În urma analizelor
realizate s-a concluzionat că o eventuală problemă de acest gen ar putea fi cu mult mai ușor
de gestionat dacă ar exista o voce europeană unică în domeniul finanțelor precum un Minister
al Finanțelor al Uniunii.
- fenomenul migraționist conduce la apariția mai multor idei și măsuri, însă două
dintre acestea fac obiectul prezentului studiu, și anume, sporirea atribuțiilor serviciilor secrete
și realizarea unor entități care să acționeze în comun, idei care se pot materializa într-un
Minister de Interne al Uniunii4. Pe de altă parte, persoanele care ajung în Europa își vor aduce
contribuția la întinerirea populației Uniunii, la ocuparea unor locuri de muncă slab plătite și
pentru care nu există cerere în prezent.
- evoluția fenomenului terorist cu un maximum în anul 2015, prin prisma
evenimentelor din Franța, cu siguranță că va constitui o provocare pentru Uniune, însă
deciziile și alegerile reprezentanților Uniunii vor determina îngrădirea unor libertăți
cetățenești, centralizarea deciziilor privind acest fenomen către o singură entitate și o
legislație cu adevărat unitară.
- avansul tehnologic în domeniul energiei va limita dependența Uniunii față de
hidrocarburile Rusiei, iar relațiile cu aceasta se vor răci.
- deși în acest scenariu nu am specificat aspecte legate de latura militară consider că
aceasta este una indispensabilă, iar evoluția ei este într-o singură direcție – N.A.T.O. Umbrela
Organizației va proteja statele membre ale Uniunii, iar aderarea acestora se va face doar în
situația în care își vor fi soluționat componenta militară.
În acest scenariu cea mai mare provocare a Uniunii va fi gestionarea relațiilor cu
multinaționalele. În prezent, trendul, la nivel global este acela de a acapara puterea, decizia,
în defavoarea guvernelor. Au fost semnalate situații, în care, pe fondul unui context favorabil
1
http://www.hotnews.ro accesat la data de 03.12.2015;
2
Sunt unele voci care vorbesc despre suspendarea acordului Schengen pentru o perioadă de 2 ani;
3
Datoria externă este de peste două ori valoarea P.I.B.-ului;
4
În prezent funcționează Consiliul J.A.I., care înclină puterea în favoarea statelor membre. Un eventual
Minister de Interne, ar înclina balanța puterii către Uniune, în defavoarea statelor membre;
~ 507 ~
(număr însemnat de persoane care își desfășurau activitatea în acea companie, cifra mare de
afaceri, ponderea taxelor plătite) o multinațională a solicitat realizarea unor investiții de
infrastructură al cărei principal beneficiar să fie ori diminuarea sau scutirea taxării profitului
în cazul unui anumit domeniu de activitate. Dacă nu vor fi luate măsuri care să descurajeze
evoluția acestor coloși financiari pe de o parte și încurajarea întreprinzătorilor mici și mijlocii
pe de altă parte, inclusiv dezvoltarea capacitaților de producție pe continent, Uniunea va
pierde această luptă fără a fi tras vreun glonț.
Scenariul 2
Divizarea proiectului european,

dizolvarea monedei unice,
restricționarea zonei libere de circulație
și schimb economic, escaladarea
conflictelor inter-etnice dar și inter-
statale, diminuarea nivelului de trai.
Aspectele care întăresc susținerea

unei astfel de ipoteze sunt:
- slaba gestionare a crizei

refugiaților pe fondul diferitelor curente
de percepție, poate determina, creșterea
exponențială a mișcărilor extremiste (de Figura 4. Amenințări și vulnerabilități U.E.
stânga sau de dreapta, invariabil, liderii
acestora, nu vor accepta ideea deschiderii
în cazul persoanelor din Africa sau Asia). Fenomenul terorist cu care se confruntă Uniunea va
accelera creșterea mișcărilor extremiste, și va face practic imposibilă integrarea străinilor.
- extinderea Uniunii Euroasiatice1 până la granița cu statele membre U.E. În această
Uniune, există o singură voce, și anume cea a Rusiei ceea ce determină un răspuns rapid la
orice problemă, o unică direcție de acțiune și o strategie clară. Există posibilitatea ca pentru
unele țări relațiile comerciale și nu numai, cu acest organism să devină o opțiune viabilă.
- declarația cancelarului Germaniei, Angela Merkel, care, la sfârșitul anului trecut
declara că „multiculturalismul este o iluzie, care ar conduce la apariția unor societăți
paralele”2, după ce în anul 2010 declara că este „acest concept, în UE a fost un eșec, a eșuat
în totalitate”, care ascunde scepticismul acesteia față de proiectul unei Europe unite.
- istoria statelor membre U.E. face ca populația să fie reticentă față de vechii agresori.
o dezvoltarea rapidă a Poloniei, profitând de puternica susținere, inclusiv militară, a S.U.A.
va atrage animozități din partea liderilor germani și va tensiona relațiile dintre cele două state.
1
Formă de integrare economică din care fac parte Federația Rusă, Belarus și Kazahstan, care definește un
spațiu vamal unic în interiorul căruia s-au anulat taxele vamale la comerțul reciproc și s-a introdus un sistem
uniform de taxare a importurilor. Tariful unic a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2010.
2
http://www.romani-online.co.uk/, accesat la data de 20.03.2016
~ 508 ~
o odată cu dizolvarea U.E. se vor amplifica mișcările iredentist-separatiste, iar regiuni
precum Catalonia, Scoția, Britania, Sardinia nu vor mai face parte din state așa cum le
cunoaștem astăzi.
o Companiile străine nu vor mai investi, pe fondul, mișcărilor interne violente și își vor
retrage capitalul din Europa accentuând creșterea șomajului și lipsa de lichidități din
economie.
- orgoliul și lipsa de viziune a unor oameni politici ai Uniunii Europene care la un
moment vor deține funcții cheie.
- nemulțumirea populației din țările membre U.E. care se confruntă cu un șomaj mare
în rândul tinerilor1, educație precară, condiții deficitare în sistemul de sănătate deși se alocă
sume importante în această direcție.
- prăbușirea proiectului european va determina inevitabil dispariția monedei unice,
statele vor fi nevoite să treacă la monede individuale ceea ce va îngreuna dezvoltarea unei
economii de schimb.
- costul ridicat al energiei, datorat normelor destul de restrictive în domeniu, vor
împiedica o dezvoltare a industriei și vor crea dependență față de tehnologia modernă, ramură
în care nu toate guvernele ajung sau sunt de acord să investească.
Bibliografie:
Kahn, Sylvain, Geopolitica Uniunii Europene, Ed Cartier, Bucureşti, 2008.
Friedman, George, Flashpoints: The Emerging Crisis in Europe, Ed Doubleday. 2015.
Encel, Frederic, Orizonturi geopolitice, Ed Codex, 2011.
*** https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
*** http://ec.europa.eu/eurostat/web/main/home
*** http://www.hotnews.ro
*** https://www.wikipedia.org
*** http://www. romani-online.co.uk
1
http://ec.europa.eu/eurostat/web/main/home inclusiv țări considerate vârful economiei europene precum
Franța, Spania se confruntă cu această problemă.
~ 509 ~
PERFECȚIONĂRI ÎN DOMENIUL TEHNICII OPERATIVE
AFLATE ÎN DOTAREA FORȚELOR DE INTELLIGENCE
IMPROVEMENTS IN OPERATIVE TECHNIQUE

FOR THE INTELLIGENCE AGENCIES
Drd. GOLEA Daniela Georgiana

kolerdaniela@yahoo.com
TIRLA Alexandru Marius

alexandrutirla@yahoo.com
Abstract:
The activity of intelligence agencies is largely dependent on the ability of perception and
processing of data and information of human mind at the individual or collective level. It is
therefore clear that to make means/methods in order to influence this ability, would open
unimagined ways in terms of protection for the own data and information, but not least the
intoxication of the enemy with false elements, altering its capacity of perception and/or
processing the data and information. All these things depend on their end of the subjective
factors related to how the human sensory apparatus works. Man has a vast network of sensors,
corresponding to the five senses, along with the brain function of
analysis/interpretation/processing of data/informations. The logical-rational processes are
performed in the brain, which usually transforms the outside signals in data and also can
transform data into information that could become later (eventually) the knowledge. Precisely
in this subjective process we can intervene in order to prevent the central nervous system of the
opponent to perceive correctly, to form the right starting data and to process them well in order
to get the accurate informations. Also, we can aim to alterate the processes of decision that
takes place in the brain of the enemy. The existence of certain combat means capable of
influencing the human sensory perceptions, but also the processes analysis/decision of the
brain, could be an outstanding achievement and a great advantage for the intelligence
agencies. It will be necessary, as a direction of research/development to be set in purpose to
achieve the means/methods of subliminal influencing the opponent. It is necessary a scientific
approach of this subject in order to clarify some issues and even to lead the way in this
promising new field that will offer new possibilities for the action of intelligence agencies.
Rezumat:
Activitatea de intelligence este în mare măsură dependentă de capacitatea de percepție
și procesare a datelor și informațiilor la nivelul mentalului uman individual sau colectiv.
Este așadar cert faptul că a pune la punct mijloace/metode care să influențeze această
capacitate, ar deschide căi nebănuite în ceea ce privește protecția datelor și informațiilor
proprii dar nu în ultimul rând intoxicarea adversarului cu elemente false, prin modul eronat
în care acesta percepe sau/și procesează datele și informațiile primite. Toate aceste lucruri
~ 510 ~
depind, în cele din urmă, de factori subiectivi legați de modul în care aparatul senzorial
omenesc funcționează. Omul dispune de o vastă rețea de senzori, corespunzători celor șase
simțuri, alături de funcția de analiză/interpretare/ procesare de la nivelul creierului.
Procesele logico-raționale desfășurate în creier sunt cele care transformă semnalele din
exterior în date iar datele le poate transforma în informații, apoi (eventual) în cunoștințe.
Tocmai în cadrul acestui proces subiectiv se poate interveni în sensul de a împiedica sistemul
nervos central să perceapă corect, să formeze datele juste de pornire, să proceseze bine și să
obțină informațiile corecte. De asemenea, alterarea proceselor de decizie din creier
constituie un scop. Existența unor mijloace de luptă capabile să influențeze percepțiile
senzoriale ale omului dar și procesele de analiză/decizie din creier, reprezintă o realizare de
excepție și un mare avantaj pentru forțele de intelligence. Va trebui deci, ca o direcție de
cercetare/dezvoltare să fie stabilită în scopul punerii la punct a unor mijloace/metode de
influențare subliminală a adversarului. Este necesară abordarea acestui subiect de o
manieră științifică în scopul de a lămuri măcar o parte din probleme și a deschide calea în
acest nou și promițător domeniu care va oferi noi posibilități de acțiune în intelligence.
Keywords: intelligence, perception, subliminal, PSI.
Cuvinte cheie: intelligence, percepție, subliminal, PSI.
Introducere
Lumea modernă s-a remarcat prin explozia informațională și mai ales, în utlimele decenii,
dezvoltarea deosebită a tehnologiei de comunicații. Prin comunicații se transmit date și
informațiile de diverse tipuri, pe calea undelor electromagnetice sub formă de sunete sau imagini
ori pachete de semnale electromagnetice corespunzător modulate care urmează a fi decodificate și
înregistrate pe un suport oarecare. Posibilitatea punerii la punct a unor mijloace de intervenție
directă asupra Sistemului Nervos Central (SNC) al oamenilor în scopul de a altera capacitatea lor
de percepție/procesare corectă a datelor și informațiilor, constituie la ora actuală o realitate destul
de ușor de explicat științific, nu doar un subiect speculativ destinat presei senzaționaliste
Modalități de obținere a informațiilor și de intoxicare a adversarului

Aceste dezvoltări tehnologice au condus cu timpul la o adevărată dependență a omului
modern față de mijloacele electronice de comunicație. Acest aspect constituie fără îndoială o
vulnerabilitate care poate și trebuie să fie corespunzător exploatată. Potrivit celor ilustrate în
fig. 1, dăm ca exemple de asemena vulnerabilități: (1) videodiscul portabil cu monitor montat
direct la ochi sub forma unui ochelar; îl face pe purtător vulnerabil faţă de emisiile
electromagnetice de inducere subliminală, precum şi faţă de agresiunile (de obicei prin
semnale laser) ce vizează blocarea/alterearea funcţionării ochilor; (2) aparatul GPS pentru
localizare geografică, poate deveni un eficace aparat prin care agresorul stabileşte poziţia
precisă a purtătorului, inclusiv îl poate dezorienta prin livrarea de informaţii false; (3)
aparatul Game-boy, deşi pare un inofensiv joc electronic, poate fi cu uşurinţă adaptat pentru a
permite acţiuni de localizare sau interceptare/urmărire; (4) aparatul fotografic cu memorie
electronică, deşi nu comportă în mod direct vreun risc specific, ca de altfel aproape orice alt
aparat electronic poate conţine elemente miniaturale de localizare/interceptare a purtătorului,
inclusiv cele destinate unei direcţionalizări a semnalelor electromagnetice agresoare; (5) (6),
~ 511 ~
Fig. 1 Aparate electromagnetice uzuale pentru omul modern pot constitui totodată
şi mijloacele prin care agresiunea elecromagnetică îşi produce sau maximizează efectele
nocive1.
(7), (8) şi (9) sunt toate nişte aparate de emisie/recepţie (cu roluri diverse: telefon, pager,
aparat de alarmare, ceas cu radio etc.) care funcţionează la frecvenţe înalte şi produc
microunde în imediata lor apropiere, efectul lor nociv fiind indubitabil şi putând constitui şi
mijloc de receptare a unor atacuri electromagnetice de putere mult mai mare decât cea la care
funcţionează în mod normal; toate celelalte aparate, indicate în desen cu (10), (11), (12), (13)
şi (14) sunt aparate de înregistrare şi memorare electronică a informaţiilor audio, video ori
scripturale, inclusiv informaţiile electronice propriu-zise legate de convorbiri sau acţiuni
(plăţi, tranzacţii etc.) realizate prin mijloace electronice. Lăsând la o parte capacitatea unui
agresor de a intercepta toate aceste date/informaţii, inclusiv de a interveni în conţinutul lor
sau de a le distruge, toată aparatura electronică utilizată este cel mai adesea neprotejată
împotriva acţiunilor electromagnetice externe şi prezintă deci riscuri.
Fig. 2 Sistemele INTERNET, INTRANET şi PIPPIN sunt mijloace eficace de

transmitere a semnalelor electromagentice de joasă frecvenţă, destinate agresiunii
subliminale; totodată, mijloace eficace de urmărire şi supraveghere dar şi de acţiune
militară cibernetică, informaţională, informatică şi mediatică2.
1
Autor neprecizat, articolul Branché, c’est pesé !, din S&V nr.950 din nov.1996, p.178.
2
Henri-Pierre Penel, articolul La petite boite qui va tuer l’ordinatuer, din S&V nr.950 din nov.1996, p.142-
145
~ 512 ~
O mare vulnerabilitate a fost adusă de introducerea sistemelor de stocare și
comunicații prin rețelele de calculatoare. O schemă generale a unei astfel de rețele este
ilustrată în fig.2: 1- cu excepţia sistemului Pippin Apple, fiecare terminal trebuie conectat la
un server propriu, în acest fel exeptând anumite servicii specifice care se realizează autonom,
centrele-server asigură accesul la internet; 2- terminalul care asigură navigaţia pe internet; 3-
centrul server prin care se face conexiunea internet; 4- sistemul Pippin (Apple) care oferă
servicii precum jocuri video, lectura CD-ROM (incompatibil cu CD-ROM obişnuite) stocare
Net Box, este conectat direct la internet; 5- terminalul Network Computer (NC) realizat de
societatea americană Oracle, având un centru server de mare capacitate; 6- reţea internă
INTRANET; 7- terminal NC profesional; 8- terminal NC destinat publicului larg; 9- server
NC pentru publicul larg; 10- centru server Oracle; 11- televiziune; 12- decodorul semnalului
de la satelit; 13- satelit de televiziune; 14- decodorul numeric al televiziunii primeşte/emite
semnalul la satelit ; 15- transmisii cu flux mare; 16- linii telefonice. Toate aceste componente
sunt într-un fel sau altul vulnerabile față de intervenția unui agresor. Chiar dacă se iau unele
măsuri de protejare a rețelei, întotdeauna va exista cel puțin o breșă în acest sistem de
securitate, fapt ce deschide și menține posibilitatea penetrării rețelei și producerii de acțiuni
neautorizate asupra datelor/informațiilor stocate și vehiculate în rețea. Până aici lucrarea
noastră nu a prezentat nimic nou sau necunoscut, dar elementele cu adevărat noi sunt aduse
de tehnologiile care permit influențarea directă a sistemului nervos central (SNC) al
personalului inamic, prin alterarea capacității normale a SNC de percepție și procesare a
semnalelor venite din exterior. Astfel de tehnologii s-au dezvoltat ca urmare a observației că
SNC este el însuși un aparat natural de radio emisie-recepție. Astfel, creierul uman emite
unde electromagnetice în anumite regimuri specifice de frecvență, primește totodată unde
electromagnetice din interior și din exterior, procesează aceste semnale și în funcție de
rezultatele obținute transmite către organe și țesuturi anumite semnale de comandă.
Fig. 3 Harta regiunilor cerebrale prospectate din punct de vedere al frecvenţelor

specifice de lucru, potrivit brevetului US5213562 privind Method of inducting mental,
emotional and physical states of consciousness, including specific mental activity in human
beings.
~ 513 ~
Fig. 4 Metode şi mijloace de control subliminal utilizând emisiile electromagnetice
ale unor aparate aparent banale: (stânga) extras din brevetul US5221962 privind
Subliminal device having manual adjustment of perception level of subliminal messages şi
în dreapta, ilustraţie din brevetul US5507291 privind Method and an associated
apparatus for remotely determining information as to person’s emotion.
Prin alterarea percepției unor semnale la nivelul SNC, întreg sistemul natural de
receptare/procesare/transmitere de date poate fi alterat de o manieră cunoscută și urmărită ca
atare de către agresor. În această manieră se încearcă producerea unor modificări în
funcționarea SNC astfel încât să modifice percepția asupra realității sau modul de procesare
al semnalelor iar personalul afectat să urmeze un comportament anticipat de către agresor și
provocat astfel în mod deliberat. Astfel de efecte se pot obține fie prin emiterea unor unde
electromagnetice lucrând la frecvențe joase față de care SNC este receptiv, fie prin altfel de
semnale (de pildă, unde mecanice din spectrul infra- sau ultrasonor) care deși nu sunt în mod
conștient receptate de către oameni, la nivelul SNC sunt totuși sesizate și provoacă anumite
reacții nervoase, fiziologice, somatice etc.
Fig. 5 Metode de inducere a unor stări ale organismului comandate din exterior sau
a unor mesaje subliminale: ilustraţie din cadrul brevetului (stânga) US 6 488 617
privind Method and device for producing a desired brain state şi (dreapta) brevetul US 4
821 326 privind Non audible speech generation method and apparatus sau din brevetul
US5954629 Brain wave inducing system, aparat pentru inducerea stării de somnolenţă.
~ 514 ~
Unul din efectele cel mai obișnuit produse în cazul expunerii omului la acțiunea
sunetelor non-audibile de joasă ori înaltă frecvență este oboseala anormală, nejustificată, dar
și perceperea unor semnale auditive false, impresia falsă că se produc anumite evenimente și
de aici, unele reacții anormale ale personalului sau dimpotrivă, căderea acestuia într-o stare
de apatie și incapacitatea de a mai realiza sarcinile specifice.
Fig. 6 În stânga și centru: inducerea subliminală de mesaje ori de stări fizice prin
emisiile electromagnetice emise de ecranul monitorului sau televizorului, potrivit
brevetului US 2002/0188164 privind Nervous system manipulation by electromagnetic
field from monitors. În dreapta: principalele componente ale creierului omenesc, ţinta
directă a agresiunii electromagnetice în regim de frecvenţă foarte joasă (ELF) sau
foarte înaltă (microunde, raze X etc.); fiecare din aceste componente ale creierului este
responsabilă pentru comandarea anumitor organe sau/şi funcţii, lucrând într-un regim
de frecvenţă caracteristic.
În situația în care sistemul de securitate nu permite penetrarea facilă a rețelei ce conține

datele și informațiile dorite, se va putea acționa în mod indirect asupra personalului care
deservește aceste rețele, afectând SNC și provocând acțiuni sau reacții anormale, nenaturale
ale acestor oameni, altminteri de bună credință dar incapabili să înțeleagă și să controleze
ceea ce se întâmplă cu ei. Ar putea fi aduși în starea de a acționa inconștient și involuntar
servind astfel în mod nedorit unor interese străine și față de care sfera lor conștientă ar fi în
mod normal ostilă. Pentru ca astfel de acțiuni de luptă ce vizează SNC să fie posibile a fost
necesară mai întâi buna cunoaștere a organizării și funcționării creierului și a componentelor
sistemului nervos. În cazul de față, tocmai această bună cunoaștere ne va fi necesară și în
cadrul efortului de a înțelege modul în care au loc astfel de agresiuni și mai ales, a
~ 515 ~
modalităților de protecție împotriva lor dar și contracarare a acestora.
Intervenţii asupra Sistemului Nervos Central utilizând mijloace electromagnetice
Asupra SNC se poate interveni din exterior cu ajutorul unor semnale electrice sau
electromagnetice de valoare corespunzătoare, ținând cont de valorile semnalelor normale pe
care le emite SNC și cu care se desfășoară funcționarea sa normală. În primul rând va trebui
să cunoaștem activitatea electrică normală (fig. 7) a organismului uman: 1- creierul (centrul
de comandă-control), 2- inima; 3- plămânii; 4- rinichii; 5- oasele (măduva); 6- pielea.
Instalaţia electrică a organismuui uman (centrul desenului) are trei mari componente:
Fig. 7 „Instalaţia electrică”1 a organismului uman, controlând activitatea

unor organe importante
1- creierul (funcţionează ca ordinator de procese şi generator/receptor de semnale

electrice); 2- măduva spinării (care are rolul unui mănunchi de cabluri electrice purtătoare de
semnal); 3- nervii (care au rolul unor conductoare electrice prin care se primesc şi se
transmit semnalele); în desenul din dreapta: acţiunea radiaţiilor electromagnetice asupra
organismului. Toate organele sunt controlate de creier prin semnale electrice de frecvență
specifică iar acțiunea unei surse exterioare (artificiale) de semnale apropiate ca valoare va fi
în măsură să producă o serie de alterări ale funcțiilor normale și comportamente deviante.
În situația aceasta este imperios necesar a vedea care sunt în mod normal semnalele
electrice trimise de cortex către toate celelalte componente ale organismului în vederea
asigurării funcționării normale. Cercetând acest aspect vom observa de la bun început faptul
că activitatea de emisie electrică a cortexului este bazată nu atât pe procese interne de decizie
ci mai ales pe receptarea, prelucrarea și retransmiterea unor semnale care vin din interiorul
sau exteriorul organismului, tocmai din această cauză el este foarte vulnerabil față de acțiunea
1
Ilustraţii prelucrate, după Harun Yahya, „The Miracle of Electricity in the body”, Global Publishing, 2007.
~ 516 ~
mjloacelor electromagnetice artificiale.
Fig. 8 Funcţionarea electrică a creierului. Creierul primește/emite semnale electrice

iar rețele nervoase trimit mai departe aceste semnale.
Se cunoaște faptul că în mod normal cortexul recepţionează şi retransmite semnalele

electrice venite de la piele şi ţesuturi; celulele senzoriale care coordonează activitatea
musculară trimit semnale către cerebel; cerebelul trimite semnale de comandă către cortex,
prin intermediul talamusului; cerebelul trimite de asemenea comenzi direct către musculatură
prin intermediul nervilor spinali. În fig. 8 (stânga) este prezentată astfel funcționarea normală
a creierului din perspectiva semnalelor electrice: 1- principalii centri nervoşi responsabili
pentru coordonarea mişcărilor; 2- materia albă; 3- talamus; 4- materia cenuşie; 5- cerebel; 6-
măduvă; 7- nervi; 8- cortex cerebral.
Toate aceste elemente pot fi grav influențate de către semnalele false trimise prin
intermediul unor mijloace de luptă adecvate. Transmiterea semnalelor electrice în cadrul
organismului uman se face de regulă prin intermediul unor sisteme naturale care pot fi
asimilate conductorului electric artificial atât din punct de vedere structural cât și funcțional.
Astfel, în fig. 8 (dreapta) este ilustrată structura nervului, similară structurii cablului electric
artificial: 1- ganglion (aglomerare de celule nervoase); 2- epineurium (ţesut de protecţie a
fibrelor nervoase); 3- perineurium (membrana mănunchiului de fibre nervoase); 4- mic
mănunchi de nervi; 5- ax; 6- membrana de mielină. Semnalele electrice false pot fi trimise
direct în receptorii naturali amplasați de-a lungul acestor „cabluri conductoare”, fie la centrul
de comandă (creier), fie la receptorii corespunzători măduvei.
~ 517 ~
Fig. 9 „Cablul electric” principal: măduva (stânga). Contactele electrice naturale
(dreapta).
Fig. 10 Modalitatea naturală de transmitere a semnalelor electrice în organism.
Componentele principale ale sistemului natural de comandă prin semnale electrice

(fig. 9, stânga) sunt: 1- cortexul (cerebral); 2- creierul; 3- talamus; 4- şira spinării; 5- nervi; 6-
secţiune transversală prin măduvă; 7- ţesutul emiţător. Iar contactele electrice naturale (fig. 9,
dreapta) sunt dendritele, care pot fi asimilate ştecherului care se introduce în priza electrică;
sinapsele pot fi asimilate siguranţelor electrice, celulele nervoase fiind conectate între ele prin
intermediul acestor sinapse care au şi rolul de a izola şi limita astfel eventualele porţiuni
prejudiciate: 1- fibra axială; 2- fibre nervoase; 3- membrană celulară; 4- nodul sinaptic; 5-
micro-tubuli; 6- sacul sinaptic; 7- mitocondrie; 8- molecule neurotransmiţătoare; 9- celule
~ 518 ~
receptoare; 10- canale în membrana celulară; 11- interstiţiul sinaptic. Astfel, semnalele
electrice din organism se transmit printr-o rețea foarte complexă de cabluri conductoare și
sinapse la nivelul cărora semnalele electrice sunt însoțite și de anumite reacții chimice și de
schimb ionic. Modul de funcționare al SNC (prin semnale electrice) este ilustrat în fig. 10: în
stânga, modul în care semnalele nervoase (electrice) străbat organismul, fiind nevoite să
treacă peste regiunile de interstiţiu de la nivelul sinapselor, aceasta producându-se prin
intermediul semnalelor chimice neurotransmiţătoare: 1- neuron; 2- direcţia impulsului
electric; 3- sinapse; 4- sinapse electrice; 5- sinapse chimice; 6- regiune de conectare
(electrică) între celule; 7- sac sinaptic; 8- interstiţiu sinaptic; 9- neurotransmiţător; 10-
receptor deschis; 11- ioni de Na+; 12- mitocondrie. În fig. 10 (dreapta) este prezentată
bioelectricitatea ce are la bază schimbul de ioni pozitivi şi negativi între celule.
Fig. 11 Proprietăţile electrice ale celulei (stânga). Modul de asigurare a protecției

naturale (izolării electrice) a rețelei pe timpul transmiterii de semnale (dreapta).
Atunci când potasiul este eliberat la nivelul membranei celulare, el este înlocuit de sodiu,
proces în urma căruia se formează un mic semnal electric: 1- fibre de mielină; 2- ax; 3-
impulsul electric; 4- Na(+); 5- K(-); 6- Na (+); 7- K (-); 8- repolarizare; 9- acţiunea potenţial
(schimb de sarcini electrice de semn contrar prin membrana celulară). Neuronii propriu-zis
nu se ating între ei, dar sunt conectaţi prin intermediul sinapselor. Existența unor proprietăți
electrice la nivelul celulei permite transportarea semnalelor electrice şi astfel, transmiterea
informaţiei, proces ilustrat în fig. 11. Astfel, în fig. 11 în stânga sunt ilustrate canalele din
cadrul membranei celulare se deschid pentru ionii de Sodiu (Na+) modificându-şi brusc
potenţialul. Membrana celulară şi canalele ionice: 1- exteriorul celulei; prin canalele
membranei se face transferul ionic pentru ionii de P (-), Na (+) şi K (-) cu 2- interiorul
celulei; ATP reprezintă Adenozina Tri-Fosfat, ce practic corespunde valorii energiei
utilizate de organism. Cuprinde o moleculă de adenozină şi trei de fosfat anorganic.
Prin reacţiile de la nivelul membranei celulare, ATP se transformă în ADP (adenozina
difosfat, un nuceotid esenţial în cadrul proceselor de fotosinteză şi glucoliză) iar energia
eliberată în urma acestui proces este utilizată de organism. Ca în orice instalație electrică,
~ 519 ~
existența unor porțiuni electroconductoare este însoțită de existența unor elemente izolatoare
cu rol protector. În fig. 11 (dreapta) este ilustrată structura rețelei electrice protejate de
mielină, ce reprezintă izolatorul (bio)instalaţiei electrice1. Fără mielină, apar procesele
sclerotice având consecinţe foarte grave. Modul de aşezare a mielinei: 1- sinapse; 2- ax; 3-
membrană mielinică; 4- nod Ramvier; 5- corpul celulei; 6- nucleul celular; 7- dendrite; 8-
secţiune transversală prin membrana mielinică din jurul axului.
Fig. 12 Mitocondria (stânga) este o proteină sintetizată în interiorul celulei, având

rolul de „baterie electrică". Controlul activităţii inimii de către creier (în dreapta) prin
semnale electrice2: 1- hipotalamus; 2- nervul cav; 3- centrul de reglare a activităţii
inimii; 4- nervi; 5- nodul Atrio-Ventricular; 6- nodul Sino-Atrial; 7- medulla oblongata.
Un semnal electric fals, indus din exterior, ar putea deregla sau opri activitatea inimii.
Fig. 13 Principalele componente ale reţelei nervoase3: 1- celulă; 2- sinapsă; 3-

dendrită; 4- axon; 5- terminal; 6- colateral.
Astfel de descrieri îndeajuns de detaliate ne demonstrează faptul că SNC reprezintă o

vastă rețea de recepție, analiză, filtrare, transformare și retransmitere dirijată a semnalelor
electrice în așa măsură încât să permită buna desfășurare a funcțiilor organismului.
1
Francisc Grigorescu Sido, Tratat de Neuroanatomie Funcţională, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004.
2
Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, Carmen Salavastru, Cristian Niţă, Cătălina
Ciornei, Anatomia şi fiziologia omului – Compendiu, Editura Corint, 2009.
3
Francisc Grigorescu Sido, Tratat de Neuroanatomie Funcţională şi Disecţia Nevraxului, Editura Casa
Cărţii de ştiinţă, 2007
~ 520 ~
Concluzii
Toate aceste explicații care par a ne fi transferat practic din domeniul intelligence în
domeniul medicinei sunt totuși foarte importante în aplicațiile legate de intelligence, mai ales
dacă luăm în considerare noile tendințe tehnologice despre care s-a făcut vorbire la începutul
lucrării de față.
Studiul structurii și al funcționării SNC ne demonstrează faptul că organismul uman este
condiționat de modul corect de percepție, procesare și retransmitere a semnalelor electrice, el
posedând o serie de componente specializate pentru a permite un bun și continuu circuit al
semnalelor electrice în organism. Intervenția unor mijloace artificiale care emit semnale false
poate fi în măsură să introducă în cadrul SNC semnale menite să altereze buna percepție și
procesare a datelor și informațiilor. Astfel, accesul (neautorizat) la date/informații sau
intoxicarea informațională a adversarului se vor putea face prin acțiunea directă asupra
personalului inamic și alterarea funcționării SNC de așa măsură încât să permită producerea
din partea acestui personal a unor acțiuni sau reacții inconștiente și involuntare care să
avantajeze interesele și acțiunilor proprii.
Domeniul este foarte atractiv iar dezvoltările tehnologice ale viitorului mai mult sau mai
puțin apropiat ne vor putea aduce mari surprize în această privință.
Bibliografie:
CEZAR Th., CIORNEI, Cătălina, NICULESCU, CÂRMACIU, Radu, VOICULESCU,
Bogdan, SALAVASTRU, Carmen, NIŢĂ, Cristian, Anatomia şi fiziologia omului –
Compendiu, Editura Corint, București, 2009.
Colecția Science et Vie, perioada 1990-2000.
GRIGORESCU SIDO, Francisc, Tratat de Neuroanatomie Funcţională, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004.
ȚENU, Costică (coordonator), COZMA, Lucian-Ştefan, Utilizarea factorilor de mediu în
scopuri militare. Agresiunea geofizică şi impactul acesteia asupra fizionomiei, conţinutului şi
dinamicii războiului, teză doctorat în Științe Militare, Universitatea Națională de Apărare,
Bucureşti, 2015.
YAHYA, Harun, The Miracle of Electricity in the body, Global Publishing, 2007.
FR1359198 : Procedeu şi aparat de stimulare a sistemului nervos al mamiferelor
utilizând unde electromagnetice, Patrick Flanagan, 1964.
US3393279: Dispozitiv de excitare a sistemului nervos, Patrick Flanagan, 1962.
US5213562: Metodă pentru inducerea de stări fizice şi emoţionale la nivel conştient,
incluzând activitatea mentală specifică, Robert Monroe, 1993.
US5954629: Sistem de inducţie asupra undelor cerebrale, Yanagidaira Masatoshi şi alţii,
1999.
US4395600: Sistem şi metodă de inducere a mesajelor subliminale asupra unui
auditoriu, Rene Lundy, 1983.
US6017302: Manipularea sistemului nervos prin semnale subliminale acustice,
Hendricus Loos, 2000.
US5330414: Aparat de inducere a undelor cerebrale, Mitsuo Yasushi, 1994.
~ 521 ~
TRANSPORTUL ILEGAL DE PERSOANE FACTOR
PERTURBATOR EMERGENT AL SECURITĂŢII RUTIERE
ILLEGAL TRANSPORTATION ON PEOPLE

A DISTURBING AND EMERGENT THREAT TO TRAFFIC POLICE
Drd. GOLOP Vasile Cătălin

Academia de Poliţie Al. I. Cuza
catalin.golop88@yahoo.com
STROE Lucian
Inspectoratul de Poliţie Judeţean GORJ
stroe.lucian14@yahoo.com
Abstract:
In Romania there are 6 million vehicles: 4.7 million are cars, and the rest are vans,
which means there is a vehicle for each 4.4 people.
The development pace of the road system and the increasing complexity require that the
authorities focus their attention on road safety. The situation of road accidents and people
that get seriously injured is due to increased fleet and the number of driver license holders.
Road safety is a serious problem throughout the country.
The main objectives to be considered in harmonizing legislation are those that protect
life, increase the security of citizens, increased road safety and transport.
The transport of people requires special measures so that traveling by public
transportation takes place in complete safety.
However, there are individuals performing public transportation with private cars all
over the country, who ask for money, without having taxi authorization, or, where law
requires, special authorization to do so, violating all legal norms.
Clients are divided into two categories: people commuting daily, weekly or at different
time intervals (they are the most common) and tourists.
Given the type of clients for these operators, public authorities should be involved in the
development of transport by bringing new investors to meet the needs of these users.
Rezumat:
În România exista 6 milioane de vehicule motorizate, din care 4,7 milioane sunt
autoturisme, iar restul sunt autoutilitare, ceea ce înseamnă că parcul auto naţional are un
autovehicul la 4,4 locuitori.
Ritmul dezvoltării sistemului rutier şi sporirea complexităţii acestuia impun autorităţilor
focusarea atenţiei asupra creşterii gradului de siguranţă pe drumurile publice.Situaţia
incidenţei accidentelor rutiere, dar şi a persoanelor grav rănite, este cauzată de cresterea
parcului auto şi a numărului posesorilor de permis de conducere.
Siguranţa rutieră constituie o problemă importantă la nivelul întregii tări.
Principalele obiective care trebuie avute în vedere la armonizarea legislaţiei sunt cele
care protejează viaţa, cresc gradul de securitate al cetătenilor, sporesc siguranţa rutieră şi a
~ 522 ~
transporturilor.
Transportul persoanelor necesită măsuri speciale astfel încât călătoria cu mijloacele de
transport să se desfăsoare în condiţii de siguranţă deplină.
Cu toate acestea, aproape în toată tara sunt persoane fizice care efectuează transport
public de persoane, cu autovehiculele personale, contra cost, fără să detină autorizatie taxi,
sau, după caz, autorizatie specială în acest sens, încălcând toate normele legale.
Clientela se împarte in două mari categorii: persoane care fac naveta zilnic, săptămânal
sau la diferite intervale de timp (aceştia au cea mai mare pondere) şi turiştii.
Având în vedere clientela acestor transportatori, autorităţile publice ar trebui să se
implice în dezvoltarea sistemului de transport în comun prin aducerea unor investitori care
să satisfacă nevoile acestor utilizatori.
Keywords: public transportation, illegal transport, road safety, harmonization of law,

authorities.
Cuvinte cheie: transportul persoanelor, transport în comun, transport ilegal, siguranţa

rutieră, armonizarea legii.
Noţiuni introductive
Parcul auto naţional

În Romania exista şase milioane de vehicule motorizate, din care 4,7 milioane sunt
autoturisme, iar restul sunt autoutilitare, ceea ce înseamnă că parcul auto naţional are un
autovehicul la 4,4 locuitori.
Ritmul dezvoltării sistemului rutier şi sporirea complexităţii acestuia impun autorităţilor
focusarea atenţiei asupra creşterii gradului de siguranţă pe drumurile publice, cu atât mai mult
cu cât, la nivel european, se discută tot mai intens ca reducerea mortalităţii rutiere cu 50 %, în
acest domeniu, să fie dublată de un nou obiectiv strategic ce face trimitere la diminuarea
numărului persoanelor rănite grav în accidente de circulaţie.
Situaţia incidenţei accidentelor rutiere, dar şi a persoanelor grav rănite, este cauzată de
creşterea parcului auto şi a numărului posesorilor de permis de conducere, dar şi de
nerespectarea prevederilor rutiere în vigoare de către participanţii la trafic, toate acestea
raportându-se la o infrastructură insuficient modernizată.
Siguranţa rutieră
Siguranţa rutieră constituie o problemă importantă la nivelul întregii ţări. În fiecare an îşi
pierd viaţa sau sunt rănite grav în accidente rutiere mii de persoane, aspecte care afectează
fie în mod direct, fie în mod indirect cetăţenii, constituind până la urmă o problemă de ordine
publică şi siguranţă naţională.
În acest context legislaţia care reglementează circulaţia rutieră şi în special cea care
prevede normele obligatorii de urmat de către participanţii la trafic ce efectuează transport
public de persoane, trebuie actualizată permanent astfel încât să asigure transportul în condiţii
de siguranţă al călătorilor.
Principalele obiective care trebuie avute în vedere la armonizarea legislaţie sunt cele care
protejează viaţa, cresc gradul de securitate al cetăţenilor, sporesc siguranţă rutieră şi a
~ 523 ~
transporturilor, dar şi asigură un climat de legalitate a mediului de afaceri prin combaterea
infracţiunilor din acest domeniu.
Totodată, pentru creşterea gradului de siguranţă rutieră se impune efortul conjugat al
tuturor instituţiilor implicate, cu acţiuni şi măsuri precise, concomitent cu adoptarea unei
legislaţii mult mai ferme împotriva celor care nu respectă regulile de circulaţie şi ii pun în
pericol pe ceilalţi participanţi la trafic.
Aspecte generale privitoare la activitatea de transport

Obiectul activităţii de transport presupune deplasarea în spaţiu a bunurilor, mărfurilor şi
persoanelor de către un transportator, activitate care este o modalitate de infăptuire a
intereselor de natură socio-economică, reglementate juridic.
Procesul apariţiei transporturilor ca ramură distinctă a economiei naţionale a început la
sfârşitul sec XV-lea şi s-a desfăşurat o dată cu revoluţia industrială.
Transportul rutier reprezintă un domeniu important al activităţii economico-sociale prin
intermediul căruia se realizează deplasarea sau strămutarea în spaţiu a bunurilor si
persoanelor în scopul satisfacerii intereselor materiale şi spirituale ale societăţii omeneşti.
Cadrul legal
Noţiuni generale
Circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor şi a celorlalte categorii de
participanţi la trafic, precum şi atribuţiile unor autorităţi ale administraţiei publice, instituţii şi
organizaţii sunt supuse dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002.
Pornind de la prevederile acestei ordonanţe care au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi
în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale
şi a sănătăţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecţia
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietăţii publice şi private,
cât şi a mediului, ajungem la definiţia vehiculului care ne spune că este utilizat în mod curent
pentru transportul de persoane şi/sau bunuri, ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.1
Având în vedere definiţia vehiculului care poate fi utilizat pentru a transporta persoane,
salvarea de vieţi sau a altor prejudicii ce pot fi aduse acestor participanţi la traficul rutier a
fost avută în vedere de legiuitor, care, prin Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014, a modificat
condiţiile de obţinere a permisului de conducere. Astfel, dacă prin actul normativ neactualizat
din 2014, pentru a conduce autovehicul pe drumurile publice, conducătorul auto trebuia să
aibă vârsta minimă de 18 ani împliniţi, prin modificare din 26 august 2014, legiuitorul a
prevăzut expres pentru fiecare categorie de autovehicule, vârsta pe care trebuie să o aibă o
persoană pentru putea obţine permis de conducere. 2
Prin stabilirea vârstei de 24 de ani pentru obţinerea permisului de conducere pentru
persoanele care vor să conducă autovehicule din categoria D, destinată transportului de
persoane, remarcăm importanţa pe care actul normativ o acordă acestui tip de transport.
Tot prin modificările făcute de O.G. 21/2014, a fost introdusă o prevedere specială care
reglementează transportul copiilor cu autovehiculul, conducătorilor auto fiindu-le interzis să
transporte copii în vârstă de până la 3 ani în autovehicule care nu sunt echipate cu sisteme de
siguranţă.
1
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2002
2
Ordonanţa Guvernului nr. 21/2014 privind utilizarea mijloacelor de transport persoane
~ 524 ~
Acte normative care reglementează transportul persoanelor
Deşi actul normativ care stă la baza desfăşurării în bune condiţii a circulaţiei rutiere, are
prevederi exprese ce privesc modul în care trebuie să se desfăşoare transportul persoanelor
pe drumurile publice, legiuitorul a adoptat şi alte acte normative precum Legea 38/2003
privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, Legea 92/2007 a serviciilor de
transport public local, O.G. 27/2011 privind transporturile rutiere reglementează cadrul
general pentru organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri şi persoane, H.G
69/2012 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier, dar şi alte prevederi legale care
reglementează într-un fel sau altul transportul public de persoane.
• Legea 38/2003 aduce reguli aplicabile persoanelor juridice, dar şi fizice care efectuează
transport de persoane în regim de taxi, dar are şi obligaţii pentru societăţile comerciale care
efectuează transport în regim de închiriere. Fiecare operator de transport este obligat să obţină o
autorizaţie de transport care se eliberează în momentul în care se constată că sunt îndeplinite
condiţiile de minime de siguranţă ale persoanelor care folosesc aceste servicii.
De asemenea, dispoziţiile legii au fost modificate în sensul protejării vieţii şi a integrităţii
corporale ale calatorilor referitoare la utilizarea unui autoturism pentru transportul public de
persoane fără ca acesta să devină autorizaţie taxi sau alte documente valabile cerute de lege.
Pe lângă sancţiunile contravenţionale care se impun a fi aplicate în cazul în care o persoană
fizică efectuează transport de persoane fără autorizaţie, se va suspenda şi dreptul de utilizare a
autoturismului respectiv pentru 6 luni. Suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului se
realizează prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor de către ofiţerii sau
agenţii de poliţie rutieră. Plăcuţele cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de
înmatriculare şi o copie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi de reţinere a
plăcuţelor cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare se predau, în
termen de maximum 3 zile, structurii de poliţie teritoriale, care va notifica deţinătorul
autoturismului faptul că suspendarea dreptului de utilizare a acestuia încetează la 6 luni de la
data încheierii procesului-verbal de reţinere a acestora.1
• Legea nr. 92/2007, reglementează serviciile de transport public local care fac parte
din serviciile comunitare de utilitate publică şi sunt formate din totalitatea activităţilor de
utilitate publică şi de interes economic şi social general desfăşurate în unităţile admistrativ-
teritoriale, în scopul asigurării transportului public, precum şi a transportului judeţean de
persoane.
Această lege prevede documentele şi condiţiile pe care trebuie să le aibă şi să le
îndeplinească operatorii de transport public local, precum şi sancţiunile contravenţionale şi
cele complementare pe care le riscă operatorii de transport persoane dacă nu respectă
obligaţiile impuse.
• Ordonanţă nr . 27/2011 privind transporturile rutiere reglementează cadrul general
pentru organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri şi persoane pe teritoriul
României, precum şi a activităţilor conexe acestora, în condiţii de siguranţă şi calitate.
Această ordonanţă reglementează normele privind condiţiile care trebuie îndeplinite de
către o persoană juridică pentru a putea accede în rândul operatorilor de transport persoane, dar
şi activităţile conexe acestuia raportându-se la protecţia vieţii umane şi a mediului înconjurător.
1
Legea 38/2003 privind transportul în regim de taxi
~ 525 ~
• Hotărâre Guvernului nr. 69/2012 stabileşte normele comune de acces la piaţa
internaţională a serviciilor de transport cu autocarul şi autobuzul, normele privind condiţiile
care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier, dar şi
măsurile ce se impun a fi luate în cazul încălcării acestor norme.
Această hotărâre cuprinde sancţiunile contravenţionale aplicabile atât operatorilor de
transport persoane, cât şi celor care efectuează transport de marfă, dar prevede expres şi
categoriile de transportatori angajaţi exclusiv în următoarele tipuri de transport naţional,
precum transporturile poştale, transporturile de medicamente, cele funerare, cu vehicule
istorice, cele care au ca destinaţie siguranţa publică, tractoarelor, dar şi transporturilor de
necomerciale de lapte şi stupi de albine.1
Transportul ilegal de persoane sau ,,pirateria''

Lipsa locurilor de muncă din Româna a dus la reorientarea populaţiei privind activităţile
pe care le desfăşoară. Astfel, dacă o parte din cei care nu au un serviciu au migrat spre statele
din Occident unde pot primii un salariu decent, cealaltă parte, care a ales să rămână în ţară, s-
a specializat în diferite domenii care, uneori, vine cu un câştig uşor.
Transportul persoanelor necesită măsuri speciale, aşa cum a reglementat şi legiuitorul
prin actele normative mai sus prezentate, astfel încât călătoria cu mijloacele de transport să se
desfăşoare în condiţii de siguranţă deplină.
Cu toate acestea, aproape în toată ţara sunt persoane fizice care efectuează transport
public de persoane, cu autovehiculele personale, contra cost, fără să deţină autorizaţie taxi,
sau, după caz, autorizaţie specială în acest sens, încălcând toate normele legale. Totodată,
prin desfăşurarea acestei activităţi este pusă în pericol nu numai siguranţa traficului rutier, ci
şi viaţa persoanelor transportate.
Aplicaţia software Uber

Dintotdeauna transportul a fost o necesitate umană de bază şi o sursă importantă de
câştig pentru cei care s-au ocupat de organizarea acestei activităţi, însă nu trebuie desfăşurat
sub orice formă doar pentru a obţine profit. Diferenţierea pe care oamenii o fac între aceste
modalităţi de călătorie are la bază criterii cum ar fi: rapiditatea, confortul, serviciile asigurate
pe parcursul călătoriei şi, nu în ultimul rând, preţul pe care trebuie sa-l plătească.
Uber este o companie americană care a dezvoltat o aplicaţie pentru tablete şi
smartphone-uri care le permite clienţilor să comande autovehicule cu şofer. Aplicaţia
permite pasagerilor să se conecteze direct prin GPS-ul telefonului mobil cu cea mai apropiată
maşină cu şofer înregistrată în baza de date a Uber.
Teoretic, aplicaţia instalată pe telefonul mobil are drept scop folosirea mai eficientă a
maşinilor şi ar permite oricărui şofer să câştige din transportul oamenilor. Practic, însă, doar
puţini conducători auto ar avea acest drept legal.
Această aplicaţie software a venit ca o alternativă la transportul cu taxiul, însă nu poate fi
folosită legal în România, deoarece transportul persoanelor în regim de taxi sau transportul în
regim de închiriere se execută numai de către transportatori autorizaţi, care deţin autorizaţii
taxi valabile, în cazul transportului în regim de taxi sau copii conforme valabile, în cazul
transportului în regim de închiriere, eliberate în condiţiile prezentei legi, pentru fiecare
1
Hotărâre Guvernului nr. 69/2012 privind normele comune de acces la piata internationala a serviciilor
~ 526 ~
autovehicul utilizat.
De asemenea, este interzis transportul public de persoane contra cost cu un autoturism
fără a deţine pentru acesta, după caz, autorizaţie taxi valabilă sau copie conformă valabilă.
Astfel, prin ultima modificare adusă Legii 38/2003, noul act normativ interzice
transportul public de persoane contra cost cu vehicule de către persoane care nu deţin o
autorizaţie de taxi, şi prevede pe lângă o sancţiune contravenţională, reţinerea certificatului de
înmatriculare, a plăcuţelor cu numerele de înmatriculare, dar şi suspendarea autovehiculului
respectiv pentru o perioadă de 6 luni.1
Condiţii pentru combaterea acestui fenomen

Având în vedere clientela acestor transportatori, autorităţile publice ar trebui să se
implice în dezvoltarea sistemului de transport în comun prin aducerea unor investitori care să
satisfacă nevoile acestor utilizatori.
Clientela se împarte in două mari categorii: persoane care fac naveta zilnic, săptămânal
sau la diferite intervale de timp (aceştia au cea mai mare pondere) şi turiştii. În general ei se
înscriu in grupa celor cu venituri medii si mici, deoarece persoanele cu posibilităţi financiare
superioare prefera sa călătorească cu autoturismele personale.
Pentru ca aceste persoane să poată beneficia de cele mai bune condiţii, trebuie să se aibă
în vedere construirea unor autogări moderne, care sa beneficieze de spaţii de aşteptare
suficiente si confortabile. Totodată, preţurile ar trebui reduse la minimum pentru a fi
accesibile tuturor categoriilor de clienţi.
Bibliografie:
Legea 38/2003 privind transportul în regim de taxi;
Legea 92/2007 a serviciilor de transport public local;
O.U.G. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice;
Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006;
H.G. 69/2012 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite
pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier, dar şi alte prevederi legale care
reglementează într-un fel sau altul transportul public de persoane;
O.G. 27/2011 privind transporturile rutiere reglementează cadrul general pentru
organizarea şi efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri şi persoane;
Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului privind
normele de transport cu autocarul şi autobuzul;
Gid legislativ, Editura Măiastra, 2015, Târgu Jiu.
1
Legii 38/2003 privind transportul public de persoane contra cost fara autorizatie de taxi
~ 527 ~
IMPLICAȚIILE GRUPURILOR DE CRIMĂ ORGANIZATĂ ȘI
CONEXIUNILE ACESTEIA CU FRAUDA FISCALĂ
THE IMPLICATIONS OF ORGANIZED CRIME GROUPS AND LINKS WITH

TAX FRAUD
Drd. IONESCU Valentin

Academia de Poliţie “Al.I.Cuza”
Şcoala Doctorală “Ordine publică şi siguranţă naţională”
vali.ionescu@gmail.com
Abstract:
Are elements that contribute to globalization, technological change, the costs of
increasingly reduced transport and communications, improved trade and financial
interdependence between countries.
Globalization means for individuals, smoothing liberation from the restrictions of
traditional (non-moral); the overall effect is the decomposition.
The economic globalization favors the appearance of giant monopolies, oligopolies
eventually. Disappears coat the local market (with the disappearance of borders), so the
chances that new players appear on the market diminishes. Favoring existing companies on
the market and will enable them to improve their position. It favors the development of trade,
concentrations of power among multinational corporations division world regions on
specialized areas of industrial and agricultural production.
The changes are the most interesting politically. The appearance of a top-power
,,disappearance while the power represented by national governments can lead to very
effective control of individuals.
States retain their national character and sovereign, yet increasingly more, the state is
seen as too small for the big problems and too big for small problems.
These are the main coordinates of globalization, whose fingerprints are evident in the
financial-fiscal. The term refers to financial fraud illegal acts affecting banks, financial
services (loans, investments) and involving payment instruments, payment orders, checks,
promissory notes. A special place it occupies in the general crime financial fraud - part of
business crime or crime "in the white-collar" as it is called in the criminological literature
specialist. This phenomenon adversely affecting the economy as a whole, causing financial
loss, endanger the democratic structures and social stability, leading to the loss of confidence
in the economic system corrupts and undermines economic and social institutions.
Rezumat:
Elementele care contribuie la globalizare sunt schimbările tehnologice, costurile din ce
în ce mai reduse ale transporturilor şi comunicaţiilor, amplificarea schimburilor comerciale
şi interdependenţa financiară dintre ţări.
Globalizarea la nivelul indivizilor înseamnă, uniformizare, eliberarea de sub restricţiile
tradiţionale (de tip moral); efectul este de descompunere pe ansamblu.
~ 528 ~
Globalizarea la nivel economic favorizează apariţia monopolurilor gigantice, eventual a
oligopolurilor. Dispare posibilitatea protejării locale a pieţei (odată cu dispariţia graniţelor),
deci şansele ca noi jucători să apară pe piaţă se diminuează. Favorizează companiile deja
existente pe piaţă şi le vor da posibilitatea să-si îmbunătăţească poziţia. Favorizează
dezvoltarea comerţului, concentrările de putere în rândul corporaţiilor multinaţionale,
divizarea regiunilor lumii pe zone specializate de producţie industrială sau agricolă .
Schimbările sunt cele mai interesante la nivel politic. Aparitia unui ,,top-power” şi
dispariţia în timp a puterii reprezentate de guvernele naţionale poate duce la un control
foarte eficient al indivizilor.
Statele îşi păstrează caracterul naţional şi suveran, totuşi din ce în ce mai mult, statul
este văzut ca fiind prea mic pentru problemele mari şi prea mare pentru problemele mici .
Acestea sunt principalele coordonate ale fenomenului de globalizare, a căror amprente
sunt evidente şi în domeniul financiar-fiscal. Termenul de fraudă financiară se referă la faptele
ilicite care afectează băncile, serviciile financiare (împrumuturi, investiţii) şi care implică
instrumente de plată, dispoziţii de plată, cecuri, cambii, bilete la ordin . Un loc aparte în cadrul
criminalităţii generale îl ocupă frauda financiară - componentă a criminalitătii în afaceri sau
criminalitatea „în gulere albe” aşa cum mai este ea numită în literatura criminologică de
specialitate . Acest fenomen lezează economia în ansamblul ei, provoacă pierderi financiare,
pune în pericol structurile democratice şi stabilitatea socială, determină pierderea de încredere
în sistemul economic, corupe şi compromite instituţiile economice şi sociale.
Keywords: tax fraud, organized crime, banking, criminal organization offense in

economic and financial crime.
Cuvinte cheie: fraudă fiscală, crimă organizată, sistem bancar, organizaţii criminale,
infractiune în domeniul criminalităţii economico-financiare.
Crima organizată şi frauda fiscală

La începutul acestui mileniu se constată tendinţa organizaţiilor criminale de a reinvesti
profiturile realizate cu prioritate prin intermediul sistemului bancar, în achiziţionarea de
imobile, spaţii comerciale (restaurante, baruri, cazinouri), societăţi de transporturi de mărfuri
(rutier şi maritim), servicii portuare şi aeroportuare, societăţi comerciale de import-
export,autoturisme şi bunuri de lux.
Definirea noţiunii de crimă organizată şi mai ales delimitarea acesteia în structura de
ansamblu a criminalităţii, au constituit şi constituie obiectul a numeroase studii1.
Grupurile crimei organizate dezvoltă un management special în privinţa structurii
interne. Astfel, sunt create filiale autonome, care departe fiind de centrele de decizie din
organigrama grupului criminal, nu cunosc celelalte paliere sau componente ale organizaţiei.
Această ermetizare împiedică autorităţile de investigare şi cercetare să pătrundă adânc în
substanţa afacerilor criminale pentru a destuctura organizaţia respectivă. Este aplicat şi
respectat foarte riguros sistemul fragmentării sarcinilor şi activităţilor, utilizarea societăţilor –
paravan, precum şi a paradisurilor fiscale.
1
George Antoniu, Reflecţii asupra crimei organizate, în R.D.P. nr. 3/1997, pag. 36; Constantin Păun, Legea
penală română şi crima organizată, R.D.P. nr. 3/1997, pag. 47;
~ 529 ~
Trăim în aria libertăţii sociale cu impact puternic în criminalitate1, astfel dreptul nu se
mai impune doar ca o construcţie abstractă, ci a fost creat pentru a regla modul de funcţionare
a relaţiilor interumane, schimbările produse în realitatea socială au influenţat decisiv şi
evoluţia dreptului penal2.
Prin Legea nr. 656/2000, privind prevenirea şi combaterea spălării banilor, evaziunea fiscală
a fost introdusă printre infracţiunile premise ale infracţiunii de spălare de bani. Prevederea legală
are o mare aplicabilitate în cazul restituirilor ilegale de fonduri de la bugetul statului.
Şi la nivelul societăţii româneşti, prăbuşirea sistemului politic, dezintegrarea structurilor
economice şi o adevărată criză morală constatată, au avut ca efect unul dintre cele mai grave
fenomene – explozia criminalităţii3.
Scopul evident al actelor de evaziune şi fraudă fiscală, a activităţii economiei subterane
în general, este acela de a maximiza veniturile indiferent de metodele şi mijloacele care
urmează a fi folosite pentru aceasta.
Întrucât frauda fiscală este în primul rând o problemă socială, ea reflectă prin procedeele
sale atât structura societăţii cât şi nivelul tehnic al sistemului fiscal al acesteia. Indiferent de
locul ocupat pe scara socială, contribuabilul evazionist foloseşte cele mai diverse tehnici, de
la cele mai elementare, până la cele mai sofisticate.
Tehnicile de fraudare se pot clasifica după mai multe criterii4:
criteriul fiscal este criteriul pe baza căruia se distinge frauda care vizează aşezarea
impozitului şi cea care are loc în stadiul plăţii obligaţiei fiscale. Frauda fiscală care are loc cu
ocazia plăţii obligaţiilor fiscale se referă In special la taxele vamale (evaziunea vamală) şi
taxa pe valoarea adăugată:
criteriul material permite să se distingă două mari tehnici de fraudă, respectiv
ascunderea materiei impozabile şi majorarea cheltuielilor deductibile;
criteriul selectiv, care se referă la autorii fraudei, distinge frauda fiscală săvârşită de
persoanele fizice de cea săvârşită de persoanele juridice;
criteriul cantitativ opune frauda artizanală, foarte larg răspândită, fraudei industriale,
aceasta din urmă putând fi caracterizată ca o componentă a crimei organizate;
criteriul geografic delimitează frauda fiscală naţională de cea internaţională, chiar
dacă graniţa dintre acestea a fost deja surmontată.
Frauda fiscală artizanală are ca o caracteristică majoră faptul că ea este definită mai puţin
de modalităţile de săvârşire sau de amploarea sustragerilor de impozite de la plată, cât şi de
modul izolat, pe cont propriu, de acţiune al autorilor ei5.
Într-o asemenea situaţie făptuitorul acţionează singur sau ce mult în forme clasice de
participaţiune penală, sfera acestor participaţiuni mărginindu-se la nivelul salariaţilor din
firmă, familie, prieteni, parteneri de afaceri. Nu se recurge la o organizaţie clandestină
înfiinţată în acest scop. Frauda artizanală este un fenomen cotidian. Exemplele sunt multiple
şi ele merg de la o banală diminuare a preţului real de vânzare a unui imobil, până la omiterea
1
Lygia Negrier Dormont, Ronald Nossintchouk – Revue Internationale de Police Criminelle, pag.54-
58,Victimes et relations mediatiques;
2
Costică Voicu şi colaboratorii – Drept penal al afacerilor, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, pag.1;
3
Rodica Mihaela Stănoiu, Ortansa Brezeanu, Tiberiu Dianu – Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1994, pag.20;
4
Popa Ş. Şi Cucu A.. în Economia subterană şi spălarea banilor. Editura Expert. Bucureşti, 2000, p. 12;
5
Bogdan Ciobanu- Teză de doctorat „Prevenirea şi combaterea fraudei fiscale”-rezumat
~ 530 ~
înregistrării veniturilor în contabilitate sau la majorarea cheltuielilor deductibile.
Tot o formă de fraudă fiscală artizanală este şi munca „la negru"4, care este simptomatică
pentru rezistenţa la impozit Ea permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate.
Atunci când ea este efectuată în cadrul unei activităţi salariale, îl scuteşte pe patron (subiectul
activ principal al infracţiunii) de cheltuielile sociale. Cu cât diferenţa dintre salariul net
efectiv primit de lucrător şi costul global al locului de muncă (salariul brut plus cotizaţiile
sociale) este mai mare, cu atât patronul este interesat să recurgă la mâna de lucru nedeclarată.
Prin urmare, pierderile din astfel de acte de fraudă fiscală pot deveni considerabile.
Frauda fiscală industrială se manifestă prin recurgerea la procedee complexe şi la
aranjamente juridice ingenioase.
În România, frauda fiscală industrială a devenit deja o componentă a crimei organizate,
transnaţionale .
Operaţiunile oferite procesului schimbării, coroborate cu insuficienţa controlului legal,
au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a dobândi un
caracter global, exploziv şi organizat, agresând avutul public în ansamblul său, structurându-
se şi multiplicându-se neîncetat, concretizându-se in fapte penale de o mare complexitate şi
diversitate, sub aspectul numărului de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate şi
instituţiilor vizate1.
Considerăm util ca toate instituţiile să conlucreze pentru combaterea fraudei fiscale, care
trebuie privită şi în strânsă legătură cu prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi
combaterea finanţărilor actelor de terorism.
Dr. Kersten, preşedintele B.K.A., sublinia: “acţiunile ce decurg din criminalitatea
economică implică un proces structurat şi o colaborare structurată a participanţilor. În acest
context criminalitatea economică este o componentă a crimei organizate. Această realitate
implică o mai mare răspundere pentru stat, economie şi societate”.2
Mai mult decât atât, s-a constatat şi o „modernizare a criminalităţii”, ca urmare a
adaptării acesteia la noile condiţii sociale. Astfel, infracţiunile patrimoniale clasice sau
modalităţile clasice de operare, ca de exemplu: jefuirea unei bănci, escrocheriile tradiţionale,
au pierdut din interes pentru noii infractori.
Ei au constatat că pot câştiga sume de bani mult mai mari, cu riscuri mult mai mici, prin
utilizarea unor procedee mai sofisticate, ca de exemplu: spălarea banilor, obţinerea
frauduloasă a unor subvenţii sau facilităţi, deturnarea de fonduri, fraude fiscale sau fraude
privind tranzacţiile comerciale prin intermediul Internet-ului.
Dimensiunea şi formele de manifestare a criminalităţii economico-financiare în ţările
Uniunii Europene sunt analizate în Raportul Europol din anul 2006, care evidenţiază faptul că
“schimbările politice care au avut loc în Uniunea Europeană, dar mai ales introducerea unei
pieţe europene unice în anul 1993, au oferit criminalităţii organizate multe oportunităţi.
Extinderea Uniunii Europene va determina ca toate statele să devină ţări sursă, de tranzit sau
destinaţie pentru mărfuri şi servicii de natură infracţională”.3
Referitor la factorii generali care favorizează dezvoltarea criminalităţii organizate
raportul citat evidenţiază faptul că stabilirea unor pieţe financiare mondiale şi globalizarea
1
Nistoreanu Ghe., Păun C. Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1995. pag. 305.
2
Publicată în Buletinul Academiei de Poliţie din Munster, Germania, nr.3/2003, pag. 18.
3
Europol – Raport asupra crimei organizate, 2006, pag. 4.
~ 531 ~
economică au generat importante oportunităţi pentru grupurile implicate în crima
organizată. Domeniul cel mai vizat îl reprezintă contrabanda transfrontalieră, frauda legată
de taxa pe valoarea adăugată, precum şi afaceri ilegale prin care este afectată direct
economia europeană.
Având în vedere lipsa unei armonizări care să asigure o bună colectare a T.V.A. şi
urmărire a circulaţiei produselor şi serviciilor la nivel comunitar, o serie de firme profită şi
eludează bugetele naţionale, dar şi pe cel comunitar.
Într-un comunicat de presă al Comisiei pentru afaceri juridice s-a accentuat faptul că
frauda fiscală constituie o problemă globală deosebit de acută, atingând cote cuprinse între
200 şi 250 miliarde EURO, ceea ce reprezintă între 2 şi 2,5% din P.I.B.-ul Uniunii Europene.
În principal frauda fiscală, la nivel european se realizează folosindu-se firme tranfrontaliere,
cu sedii şi filiale în state extracomunitare, respectiv în mai multe state comunitare.
Pe parcursul unui produs sau serviciu de la intrarea sa în comunitate sau de la producerea
sa în comunitate şi până la utilizarea sa de către consumatorul final, una dintre firmele din
lanţ este de obicei „fantomă“ şi nu-şi onorează obligaţiile în materie de T.V.A. Este aşa-zisa
fraudă de tip „CARUSEL“.
În luna mai 2006, Comisia juridică a adoptat o comunicare în scopul eficientizării
mijloacelor comune de combatere a fenomenului. Această comunicare a atras atenţia în
special asupra fraudei fiscale legate de T.V.A, cu precădere asupra fraudei de tip
„CARUSEL“, urmărind consolidarea sistemului de T.V.A. fără a modifica principiile de bază
ale acestuia. În luna iunie 2007, Consiliul European a intensificat analiza fenomenului,
urmărind implementarea, în primă fază, a patru măsuri în vederea consolidării sistemului
intracomunitar al T.V.A.
Schimbările sociale produse în spaţiul european, generate de libera circulaţie a
bunurilor, a banilor, a serviciilor şi a persoanelor, au un efect deosebit asupra
oportunităţilor de criminalitate economico-financiară. Este cât se poate de clar faptul că
mobilitatea sporită a oamenilor şi urbanizarea în derulare rapidă, au condus la un mare
nivel de anonimitate în societate, lucru care favorizează activităţile infracţionale şi sporeşte
dificultatea descoperirii lor.
Comisia Europeană a atras atenţia, în nenumărate ocazii, asupra faptului că frauda fiscală
şi în special cea în materie de T.V.A. provoacă dereglări ale pieţei interne, favorizează
concurenţa neloială şi pe cale de consecinţă, reduce simţitor veniturile publice.
Grupurile de crimă organizată sunt beneficiare ale progresului tehnologic înregistrat în
domeniul telecomunicaţiilor, transportului şi spaţiul cibernetic. Răspândirea comerţului
electronic facilitează şi ascund activităţi infracţionale şi actori, care devin anonimi într-un
imens spaţiu al afacerilor economico-financiare. A sporit capacitatea infractorilor de a
produce documente falsificate de diferite tipuri. Banii, inclusiv profiturile rezultate din
criminalitatea organizată pot fi transferate electronic cu o mare rapiditate, fiind extrem de
dificilă monitorizarea tranzacţiilor financiare.
Marea varietate de mijloace tehnologice şi viteza de inovaţie reprezintă o imensă
provocare pentru organismele cu atribuţii de luptă împotriva criminalităţii organizate.
Analiştii în materie cunosc faptul că grupurile crimei organizate exploatează absenţa
sau ambiguităţile unor reglementări legale, gradul ridicat de coruptibilitate a unor
funcţionari din domeniul economic, financiar, vamal şi judiciar, situaţii ce le facilitează
finalizarea acţiunilor ilegale.
~ 532 ~
În lupta împotriva grupurilor organizate trebuie avute în vedere şi următoarele
caracteristici ale acestora:
caracterul ermetic al grupurilor, materializat în gradul ridicat de inpenetrabilitate a
acestora;
internaţionalizarea crescută a grupurilor, dovedită de reala capacitate a acestora de a
stabili legături cu alte grupuri din zone geografice diferite;
capacitatea grupurilor de a acţiona într-o manieră lejeră, profesionistă pe pieţele
transnaţionale legale şi ilegale, exploatând cu rapiditate şi abilitate avantajele paradisurilor
fiscale şi a pieţelor dereglementate;
exploatarea oportunităţilor ivite ca urmare a utilizării tehnologiilor avansate de către
mediul financiar-bancar, al investiţiilor, transporturilor şi turismului.
Cu privire la cele mai active grupuri criminale care domină spaţiul european, Raportul
Europol pe anul 2006 precizează: “cele mai influente grupuri criminale din cadrul Uniunii
Europene sunt în continuare cele indigene. Acest lucru se datorează în principal faptului că
ele sunt deja bine integrate în propriile lor ţări şi au o mai bună înţelegere a proceselor
sociale, economice, politice şi juridice. Aceste grupuri sunt cu mult mai dificil de identificat
de către autorităţile de aplicare a legii, deoarece sunt capabile să pătrundă mai uşor în
economia legală, având o imagine respectabilă în societate”.1
Autorităţile naţionale de luptă împotriva crimei organizate semnalează tot mai frecvent
legăturile consolidate dintre diferite grupuri criminale: cele spaniole cu grupuri din Olanda,
Italia, Germania; cele albaneze cu grupuri din Italia, Norvegia, Spania şi Marea Britanie; cele
ruseşti cu grupuri din Marea Britanie, Polonia, ţările baltice, nordice şi balcanice.
Raportul Europol confirmă: “grupurile criminale din Rusia rămân în continuare cele mai
puternice. Ele sunt implicate în criminalitatea financiară, spălarea banilor, migraţie ilegală,
extorcare de fonduri. Sunt recunoscute printr-o structură ierarhică strictă, care operează pe
baza unei discipline interne deosebite şi a unei eficiente diviziuni a muncii. Au o capacitate
remarcabilă de a exploata imperfecţiunile legislative şi administrative. Dispun de resurse
financiare extraordinare şi dovedesc o reală capacitate de a iniţia afaceri ilegale în orice
domeniu profitabil”.2
Criminalitatea economico-financiară sub forma fraudelor, evaziunii fiscale, actelor de
contrabandă, spălării banilor şi comerţului ilegal cu mărfuri contrafăcute, reprezintă, în
viziunea Europol, “o ameninţare puternică la adresa economiei Uniunii Europene.
Contrabanda cu alcool şi ţigări dirijată către ţările nordice şi Marea Britanie este favorizată
de nivelul ridicat al taxelor pentru astfel de mărfuri”.3
Aceeaşi constatare o regăsim în “Planul Naţional de Combatere a Criminalităţii
Economice şi Corupţiei” elaborat de Oficiul Federal al Poliţiei din Germania (B.K.A.) în anul
2006, în care se evidenţiază faptul că “criminalitatea economică reprezintă o ameninţare
socială deosebită; ea nu se caracterizează doar prin marele potenţial distructiv pe care îl
conţine în sine, ci şi prin faptul că este în măsură să prejudicieze încrederea participanţilor în
economia de piaţă, în funcţionarea normală şi ordonată a economiei”.4
1
Europol: Raport asupra crimei organizate, 2006, pag. 14;
2
Europol, op.cit., pag. 16;
3
Europol, op.cit., pag. 21;
4
Ralph Berthel – Criminalitatea economică în Germania;
~ 533 ~
În literatura europeană de specialitate1 se susţine că „pieţele ilegale se disting, pe de o
parte de pieţele legale, şi, pe de altă parte, de pieţele paralele. Diferenţa dintre pieţele ilegale
şi pieţele paralele ţine de natura bunurilor care circulă:
pieţele ilegale sunt acelea în care se schimbă bunuri ilicite, a căror producţie şi
consum sunt interzise (droguri, armament, explozibil, materiale radioactive);
pieţele paralele sunt acelea în care bunurile licite se schimbă sau circulă ilegal
(contrabanda cu ţigarete, cu alcool, cafea şi orice altă categorie de bunuri). Metodele ilegale
care sunt utilizate au drept scop evitarea dispoziţiilor juridice, fiscale, economice şi chiar
politice (embargo).
Funcţionarea pieţelor ilegale este permanent ameninţată de trei factori destabilizatori:
acordurile realizate între actorii care acţionează sunt întotdeauna susceptibile de a fi
destrămate prin voinţa unei părţi sau intervenţia unei terţe părţi;
bunurile produse şi comercializate sunt permanent în pericol de a fi confiscate de
autorităţile publice;
actorii pot fi arestaţi, situaţii care conduc la destrămarea grupurilor criminale.
Reţeaua criminală, potrivit lui J.C.Bresson, „permite contactul între un actor ilegal şi un
alt actor legal (politician, funcţionar, întreprinzător) sau ilegal (alt grup criminal).
Reţeaua se caracterizează prin îmbinarea activităţilor şi intereselor actorilor, bazate pe
solidaritate şi ajutor necondiţionat, dublate de un sistem de drepturi şi obligaţii care se
impun individului”.
Fenomen deosebit de nociv, paradoxal şi reprobabil, frauda fiscală a fost şi este o
prezenţă nedorită, cu direcţii de evoluţie şi incidenţe diferite, în orice ţară, indiferent de
mărime, nivel de dezvoltare, mecanisme de guvernare sau sistem politic. Pe măsură ce
globalizarea economică progresează iar fluxurile financiare se amplifică, evaziunea fiscală şi
varianta sa agravantă frauda fiscală cunosc o puternică diversificare în forme de manifestare
şi conţinut, iar pe măsura extinderii şi consolidării fenomenului de integrare acestea se
internaţionalizează şi se derulează - de cele mai multe ori - în structuri transfrontaliere.
Bibliografie:
Voicu Anca, Vieru Ana – Maria, Ofensivă împotriva paradisurilor fiscale, Adevărul, 21
februarie 2009;
Mrejeru Theodor şi colectiv, Evaziune Fiscală - Practică Judiciară, Legislatie
Aplicabilă, Editura Tribuna Economică, 2000;
Moşteanu Tatiana şi colectiv, Buget şi Trezorerie Publică, Editura Universitară,
Bucureşti, 2008;
Raportul de performanta al ANAF – 2009.
1
Ph.Broyer – op.cit., pag. 8-10; J.C.Bresson – Criminalitatea organizată şi ordinea socială – 1997, pag. 67-
68; M.L.Cesoni – „Economia mafiotă în Italia” – 1995, pag. 70; P.Reuter – „Economia şi crima organizată” –
1995.
~ 534 ~
DREPTURILE SUCCESORALE
ALE SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
THE INHERITANCE RIGHTS OF THE SURVIVING SPOUSE
Subinspector de poliție IORDACHE Ionuț

Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”
iordache.john@yahoo.com
Abstract:
The present paper aims to analyze the configuration of the right to inheritance of the
surviving spouse, subsequent to the entry into force of the new Civil Code, especially from the
perspective of where the spouses have opted for one of the matrimonial regimes, other than
the legal or conventional regime or Community arrangements for the separation of property
regime. The inheritance rights of the surviving spouse presents certain peculiarities
compared to the previous rules contained in Law No. 319/1944. At the time of death, the
surviving spouse is entitled to the wealth left by the deceased. This right exists even if the
couple were in divorce proceedings, where at the time of death there is yet no final decision
on the divorce. The law protects the interests of the surviving spouse, setting some clear rules
and conditions in order to benefit from certain rights to the deceased husband's inheritance.
The surviving spouse rights are determined by law and are different from those of the legal
heirs The succession law provides legal solution for the transmission of assets of an
individuals at its demise. Inheritance is the transmission of the heritage of a deceased
individual to one or more natural persons or legal entities, in being at the time of the
transmission. This is one of the ways of acquiring property.
Rezumat:
Această lucrare urmărește să analizeze configurarea dreptului de moştenire al soţului
supravieţuitor, în urma intrării în vigoare a noului Cod Civil, mai ales din perspectiva în care
soţii au optat pentru unul dintre regimurile matrimoniale, altele decât cele legale sau
convenţionale regimului sau regimurilor comunitare pentru separarea de regimul proprietăţii.
Drepturile de moştenire ale soţului supravieţuitor prezintă anumite particularităţi comparativ
cu normele anterioare cuprinse în Legea nr. 319/1944. La data decesului, soţul supravieţuitor
are dreptul la averea lăsată de soțul defunct. Acest drept există chiar dacă cei doi au fost în
procedură de divorţ, în cazul în care la momentul decesului nu există încă decizia finală de
divorţ. Legea protejează interesele soţului supravieţuitor, stabilind câteva reguli clare şi
condiţiile pentru a beneficia de anumite drepturi la moştenirea soţului decedat. Drepturile
soţului supravieţuitor sunt stabilite prin lege şi sunt diferite de cele ale moştenitoriilor legali.
Dreptul succesoral oferă soluţii juridice pentru transmiterea unor active ale unei persoane
fizice la decesul său. Moştenirea este transmiterea patrimoniului unui individ decedat la una
sau mai multe persoane fizice sau juridice, existente în momentul transmiterii. Aceasta este una
dintre modalităţile de a dobândi proprietatea.
~ 535 ~
Keywords: inheritance, surviving spouse, matrimonial regimes.
Cuvinte cheie: moştenire, supravieţuitor soţul, regimuri matrimoniale.
1. Introducere
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau
mai multe persoane în fiinţa. 1
Patrimoniul unei persoane fizice – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale şi
bunurile care aparţin acesteia – este însoţitorul permanent al persoanei pe parcursul întregii
sale existenţe.
Patrimoniul (activul şi pasivul patrimonial) nu dispare odată cu încetarea din viaţa a
persoanei fizice, el este o realitate faptica în căutarea unui subiect de drept căruia să îi fie
atribuit. Prin urmare nu poate exista patrimoniu fără titular.
Dreptul succesoral oferă soluţia juridică a transmiterii patrimoniului unei persoane fizice
la decesul acesteia.
Moştenirea este deci transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una
sau mai multe persoane fizice sau persoane juridice, în fiinţa la data transmisiunii. Aceasta
este unul dintre modurile de dobândire a proprietăţii. Ea se deschide numai la moartea unei
persoane (fizice), fiind astfel un mijloc de dobândirea proprietăţii „mortis causa„ .
Faptul juridic care determină transmiterea patrimoniului este moartea titularului sau.
În sens juridic, succesiunea are semnificaţia de mod de transmitere a drepturilor
(moştenirii) lăsate de cuius, succesorilor sau legatarilor.2
Defunctul sau de cujus-ul este persoană despre a cărei moştenire este vorba. Termenul
provine din prescurtarea sintagmei latine “Is de cujus succesionis agitur” (cel despre
succesiunea căruia este vorba) şi este folosit în moştenirea legală.
În moştenirea testamentară este utilizat şi termenul de testator, pentru a desemna de
cujus-ul care a dispus de patrimoniul sau pentru cauza de moarte.
Noţiunea de moştenire are un prim sens, de transmitere a patrimoniului unei persoane
fizice decedate, şi un al doilea sens, anume acela de dar şi universalitate a activului şi
pasivului patrimonial care trece de la defunct la moştenitorii săi, altfel zis de masa
succesorala. 3
În cazul moştenirii testamentare pentru desemnarea succesorului, este întrebuinţat şi
termenul specific de “legatar”.
Moştenitor sau succesor este o persoană fizică sau juridica care dobândeşte fie întreg
patrimoniul defunctului, fie o fracţiune din acesta.
2. Reglementarea drepturilor succesorale ale soțului moștenitor

Noul Cod Civil, prin prevederile art. 970-974, asigură soțului supraviețuitor o largă
categorie de drepturi.
Art. 971 alin. (1) Cod civil instituie vocația succesorală generală a soțului supraviețuitor
la moștenirea defunctului în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moștenitori legali.
1
Art. 953 C. civ.
2
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. III, Ed. All, București, 1998,
p. 226-227
3
Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 7.
~ 536 ~
Așadar, art.972 alin.1 Cod Civil recunoaște dreptul soțului supraviețuitor la moștenire în
concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori. Art. 973 Cod Civil consacră un drept de
abitație al soțului supraviețuitor asupra casei de locuit. De asemenea, art. 974 Cod Civil
prevede dreptul de moștenire special asupra obiectelor de uz casnic și a mobilierului afectate
folosinței dar cu condiția să nu vină în concurs cu descendenții.
3. Cota succesorală la care are dreptul soțul supraviețuitor

Soțul supraviețuitor vine în concurs la moștenire cu fiecare clasă, în pofida faptului că el
nu face parte din vreo clasă de moștenitori legali, fiind beneficiarul unei cote-părți din
moștenire, a cărei întindere este diferită în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în
concurs.1
Dreptul general la moștenire al soțului supraviețuitor, în concurs cu fiecare clasă de
moștenitori în parte, prevăzut de art. 972 Cod Civil, drepturi rămase aceleași ca cele
prevăzute de Legea nr. 319/1944, statuate și de practica judecătoreasca, este înfățișat astfel :
a) un sfert din moștenire, dacă vine în concurs cu descendenții defunctului;
b) o treime din moștenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenți privilegiați, cât și cu
colaterali privilegiați ai defunctului;
c) o jumătate din moștenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenți privilegiați, fie
numai cu colaterali privilegiați ai defunctului;
d) trei sferturi din moștenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenți ordinari, fie cu
colaterali ordinari ai defunctului.
În absenţa persoanelor din orice clasă de moştenitori legali sau dacă nici una dintre ele
nu vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire.
Observăm că se stabilește un raport invers proporțional între întinderea dreptului
succesoral al soțului supraviețuitor și gradul cel mai îndepărtat al rudelor defunctului cu care
el vine în concurs. Astfel, cu cât legătura de sânge este mai îndepărtată, cu atât cota soțului
supraviețuitor devine mai mare. Raportul acesta este determinat în mod deosebit de
afecțiunea defunctului față de soțul în viață, care este cu atât mai puternică cu cât legătură
sufletească față de rude dispare pe măsură ce ele se îndepărtează în grad. Astfel, într-o familie
în care descendenții nu există, primul loc îl ocupă soțul în viață, ca urmare firească a acestei
stări de lucruri, dreptul sau la moștenire va fi mai mare decât în prezența descendenților.2
Din art. 972 Cod Civil, se înțelege că legiuitorul adoptă sistemul cotelor fixe,
neinfluențate sau modificate de numărul moștenitorilor care vin la moștenire dintr-o clasă,
asigurându-i, în acest mod, soțului o parte invariabilă din moștenire.
Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situația unui soț
supraviețuitor, cota stabilită se împarte în mod egal între acestea .3
Prin urmare, dacă două persoane pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori
(bigamie), cota soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori se împarte în mod
egal intre soţul din căsătoria valabilă şi soţul de buna-credinţă din căsătoria nulă.
Cota soţului supravieţuitor nu depinde de numărul efectiv al moştenitorilor legali din
clasă cu care vine în concurs. Astfel, întâi se calculează partea succesorală a soţului
1
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea Noului Cod civil, Editura Hamangiu
2012, p. 551
2
V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală, Universul Juridic, București 2012, p.132
3
art. 986 Cod Civil
~ 537 ~
supravieţuitor şi apoi restul, care se cuvine clasei cu care este în concurs şi care se împarte
intre moştenitorii legali cu vocaţie succesorală concretă din clasa respectivă în funcţie de
modul în care vin la moştenire; în mod egal, dacă mai vin la moştenire în nume propriu, sau
pe tulpini, dacă vin la moştenire prin reprezentare.1
La stabilirea cotei soțului supraviețuitor se ține seamă doar de moștenitorii care vin
efectiv la moștenire ( renunțătorii, nedemnii și exheredatii fiind considerați străini de
succesiune) și de clasă sau subclasă de moștenitori cu care vine în concurs, fiind indiferent
numărul moștenitorilor din cadrul fiecărei clase sau subclase.2
În art. 972 Cod Civil nu se prevede concursul soțului supraviețuitor cu copiii legitimi și
recunoscuți sau cu descendenții lor. În vechea reglementare, art. 1 din Legea nr. 319/1944, se
făcea o precizare asemănătoare denotând faptul că legiuitorul a avut în vedere și vocația
succesorală a copiilor din afară căsătoriei.
În prezența ascendenților și colateralilor, Codul Civil, după cum observăm în textul art.
972, face unele deosebiri logice care vin în concordanță cu spiritul ce guvernează dreptul
succesoral. Astfel, întinderea dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor variază după
cum el vine în concurs cu ascendenții privilegiați sau ordinari, în primul caz făcându-se din
nou distincția, după cum soțul se găsește în prezența simultană a ascendenților privilegiați și
colateralilor privilegiați sau în prezența numai a unora dintre ei. Deosebirea este logică,
concursul a două categorii de moștenitori nu poate crea soțului aceeași situație juridică ca
atunci când el concurează doar cu una din ele. 3
În consecință, soțului supraviețuitor, în prezența rudelor succesibile ale defunctului îi
revine ¾ din moștenire, în momentul în care vine în concurs cu ascendenții sau colateralii
ordinari, până la gradul IV inclusiv, în lipsa acestora culegând întreaga masă succesorală.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

În absența altui drept real de folosință a unei alte locuințe corespunzătoare nevoilor
personale, soțul supraviețuitor beneficiază, asupra casei în care a locuit până la data
deschiderii moștenirii, de un drept de abitație, în cazul în care aceasta este inclusă în bunurile
moștenirii. Acest drept are caracter gratuit, inalienabil și insesizabil.
Doctrina de specialitate4 susţine că soţul supravieţuitor fiind moştenitor unic al
defunctului, nu poate avea un drept de abitaţie asupra imobilului succesoral, deoarece
proprietarul nu-i este îngăduit prin lege să dobândească un dezmembrământ al dreptului de
proprietate asupra bunului care îi aparţine cu titlul de proprietate exclusivă.
Soțul supraviețuitor are, de la momentul deschiderii moștenirii, indiferent de moștenitorii
cu care vine în concurs, cu excepția celorlalte drepturi succesorale, și un drept de abitație
asupra casei de locuit, în cazul în care îndeplinește următoarele condiții :
a) la data deschiderii moștenirii avea domiciliul în acea casă;
b) casa face parte din moștenire, în tot sau în parte;
c) de cujus nu a dispus altfel.
d) nu are o locuință proprie;
1
Tribunalul Suprem, Secția civila, decizia nr. 578 din 27 martie 1986 in “Revista romana de drept” nr.
11/1986, p.66
2
Elena Stanciu, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 16.
3
V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală, Universul Juridic, București 2012, p133
4
~ 538 ~
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin următoarele1 :
este un drept real şi are ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea şi dreptul
de a se servi de terenul aferent;
este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din indiviziune sau
până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;
este un drept strict personal, dar inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea
unei alte persoane;
acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit; pe timpul cât se
bucura de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care a dobândit
proprietatea casei.
Dreptul de abitație se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii
moștenirii. Ca excepție, dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește, acest drept poate înceta,
chiar înainte de împlinirea termenului de un an.
4. Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale

Asupra întregii mase succesorale se împută cota de moștenire legală a soțului
supraviețuitor, în mod invariabil, ducând la o diminuare a masei succesorale asupra căreia se
imputa cotele cuvenite moștenitorilor cu care vine în concurs, conform prevederilor din art.
970 Cod civil. Soțului supraviețuitor, în concurs cu descendenții îi revine ¼ din moștenire,
restul de ¾ urmând a se diviza, în mod egal, între descendenții rămăși, în conformitate cu
prevederile art. 975 alin.3 Cod civil. Doar în prezența ascendenților privilegiați sau a
colateralilor privilegiați, moștenirea urmează a se diviza o jumătate soțului supraviețuitor,
urmând că cealaltă jumătate să se împartă între ascendenții privilegiați sau colateralii
privilegiați.
În concurs cu ascendenții ordinari sau în concurs cu colateralii ordinari, soțului
supraviețuitor îi revine ¾ din moștenire, urmând ca restul de ¼ să se împartă în mod egal
între ascendenții ordinari sau între colateralii ordinari.
În legătură cu stabilirea cotei ce se cuvine soțului supraviețuitor, în concurs cu
ascendenții privilegiați și cu colateralii privilegiați, în doctrina anterioară Codului civil din
2009, au fost prezentate mai multe sisteme de calcul, pe care autorul le-a considerat ca au
fost aplicate de jurisprudența noastră.2
Pentru a stabili cota cuvenită soțului supraviețuitor, trebuie avut în vedere calculul ce
urmează să fie făcut pentru a se putea stabili masa succesorală și întinderea vocației
succesorale. În acest calcul nu vor fi incluse mobilierul și obiectele de uz casnic, moștenite de
soțul supraviețuitor în virtutea dreptului sau special de moștenire, ele fiind luate în calcul
dacă au fost dezafectate scopului prevăzut de lege de către soțul defunct.
Bunurile care fac obiectul art. 340 Cod civil, aparținând soțului defunct și partea din
bunurile comune cuvenite acestora, se calculează în raport cu fiecare dintre soți și contribuția
adusă la dobândirea acestora. Acestea fac parte din masă succesorală ce urmează să fie
împărțită între soțul supraviețuitor și moștenitorii cu care el va veni în concurs.
1
Maria Harbada, Drept civil, Ed. Universitarii ‘’Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005, p. 248.
2
I. C. Vurdea, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați si colateralilor privilegiați in
concurs cu șotul supraviețuitor, in RRD nr. 4 1989, p.26
~ 539 ~
După determinarea masei succesorale se procedează la împărțirea moștenirii potrivit
sistemului de calcul următor : în cazul concursului ascendenților și colateralilor privilegiați cu
soțul supraviețuitor, cota de ¼ respectiv ½, ce se cuvine părinților în concurs cu colateralii
privilegiați trebuie să se raporteze la 2/3 din moștenirea rămasă după scăderea cotei de 1/3
cuvenită soțului prin lege (adică ¼ din 2/3 = 1/6 sau ½ din 2/3 = 1/3) tot așa cum și cota de ¾
sau ½ ce revine colateralilor privilegiați trebuie raportată tot la ceea ce rămâne după
deducerea cotei soțului supraviețuitor (3/4 din 2/3 = ½ sau ½ din 2/3 = 1/3), nu asupra
întregii moșteniri (art.978 Cod civil). 1
5. Dreptul succesoral special al soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi

obiectelor de uz casnic
În art. 974 Cod civil este prevăzut dreptul soțului supraviețuitor de a moșteni, pe lângă
cota succesorală, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a
soților, când nu vine în concurs cu descendenții defunctului.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei
casnice, precum și darurile de nuntă, se cuvin soțului supraviețuitor, peste cota sa
succesorală, din celelalte bunuri, ori de câte ori acesta nu vine în concurs cu descendenții
soțului decedat.
Prin mobilier şi obiecte de uz casnic ce au fost afectate folosinţei soţilor se înţeleg
numai bunurile care prin natura şi afecţiunea lor au fost destinate să servească în cadrul
gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop, corespunzător nivelului de
trăi obişnuit al soţilor, “chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o
plăcere comună a soţilor”.
Sunt considerate mobile şi obiecte ale gospodăriei casnice: mobilierul, obiectele de
menaj, aragazul, frigiderul, aspiratorul, televizorul, maşina de spălat rufe etc.
În schimb, nu intra în categoria mobilierului şi obiectelor de uz casnic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor şi prin urmare vor fi incluse în masa succesorala bunurile
care, potrivit naturii lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zis
(automobil, pian etc.), bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei defunctului sau
obiectele care prin valoarea lor depăşesc noţiunea de bunuri casnice sau care au fost procurate
în scop de investiţie (bijuterii, tablouri de valoare) ori obiecte de uz personal ale defunctului.2
Existența dreptului general de moștenire depinde, în completarea cerințelor generale (să
aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemn, să aibă vocație succesorală, să aibă calitatea de
soț), se cere îndeplinirea și a 3 condiții speciale :
- Soțul decedat să nu fi dispus de partea să din aceste bunuri, prin acte juridice între
vii sau pentru cauză de moarte (art. 974 Cod civil)
- Bunurile să fi fost afectate folosinței comune ale soților (art.974 Cod civil)
- Soțul supraviețuitor să vina în concurs cu oricare din celelalte clase de moștenitori,
în afara clasei I (art. 972 alin.1, lit. a și art. 975 Cod civil).
Codul civil reglementează de asemenea o “clauză de preciput” dispunând în art. 333 ca
“Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moştenitorii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
1
V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală, Universul Juridic, București 2012, p.137
2
Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 40-41.
~ 540 ~
devălmăşie sau în coproprietate. Clauză de preciput poate fi stipulata în beneficiul fiecăruia
dintre soţi, sau numai în favoarea unuia dintre ei”.
Clauză de preciput este o dispoziţie testamentară reciproca sau unilaterala, un legat cu
titlu particular reciproc sau simplu cuprins în convenţia matrimonială, permis expres de lege
şi atare va fi analizată detaliat la devoluţiunea testamentară.1
6. Concluzii
În încheierea celor expuse putem evidenția că soțul moștenitor este moștenitor rezervatar
și se prezintă numai în nume propriu, acesta putând concura cu orice clasă de moștenitori.
Acesta beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit, precum și un drept
special de moștenire asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic. Cota soțului
supraviețuitor nu este dependentă de numărul moștenitorilor legali cu clasa cu care vine în
concurs, aceasta stabilindu-se în concurs cu moștenitorii legali din cea mai apropiată clasă. O
influență asupra cotei soțului supraviețuitor este dată numai de lipsa totală a moștenitorilor
din cele patru clase sau din a unei subclase.
Bibliografie:
Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil;
C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. III, Ed.
All, București, 1998;
Dumitru C. Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil in reglementarea Noului Cod civil,
Editura Hamangiu 2012;
Legea nr.319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor;
V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală, Universul Juridic, București 2012;
Tribunalul Suprem, Secția civila, decizia nr. 578 din 27 martie 1986 in “Revista romana
de drept” nr. 11/1986;
Elena Stanciu, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor, Ed. Hamangiu,
București, 2008;
Maria Harbada, Drept civil, Ed. Universității ‘’Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005;
I. C. Vurdea, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați si
colateralilor privilegiați in concurs cu șotul supraviețuitor, in RRD nr. 4 1989;
Adriana Laura Banu, Pasivul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
1
~ 541 ~
UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI AMENINȚAREA TERORISTĂ A
STATUUI ISLAMIC
THE EUROPEAN UNION AND THE TERRORIST THREAT

OF THE ISLAMIC STATE
IVAN Constantin Cosmin

Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului București
cosmin33_007@yahoo.com
VASILE Leonard
Direcţia Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti
leovasile92@yahoo.com
Abstract:
The terrorism is an unconventional tactic used for achieving political goals having as
basis the violence. The international terrorism is the main threat to the countries of the
world, human society and democracy, both for the structure and social cohesion and the
security of the states. Arab Spring was a landmark event in the history of the Middle East
conflict that causes regionals conflicts that led ultimately to the disintegration of the Middle
East as a form of state organization.
Amid these regional changes arose the largest and the most important terrorist group
known by its present form the Islamic State, which has created a new geopolitical reality. The
Islamic State is a factor of instability and uncertainty for both the Middle East and for the
European Union . The barbarity of violence led Islamic State population of the occupied
territories to emigrate to neighboring countries or to Europe in particular, which created the
largest humanitarian crisis after the Second World War.
Thus the European Union is facing a huge wave of immigrants which has triggered political
and social tensions, a threat to the public order and the security of member states. The Islamic
State takes advantage of this crisis to send fighters infiltrated among immigrants in order to
accomplish the objectives of terrorism in Europe. It also uses means of media propaganda to
recruit young muslims in European countries. These young muslims become radicalized and
organize terrorist attacks in the name of the Islamic State, in their home countries.
In this context the European Union must devise a plan of measures to control the refugee
crisis and lessen the danger of terrorist threat to the Islamic State beyond its borders and
within the member states which are large communities of Muslims.
Rezumat:
Terorismul este o tactică de luptă neconvențională folosită pentru atingerea unor obiective
politice având ca bază actele de violență. Terorismul internațional este principala amenințare
la adresa statelor lumii, a societății umane și a democrației, atât pentru structura și coeziunea
socială cât și pentru securitatea statelor. Primăvara arabă a fost un eveniment marcant în
istoria Orientul Mijlociu care a determinat apariția unor conflicte regionale care au dus în
cele din urma la dezintegrarea Orientului Mijlociu ca și formă de organizare statală.
~ 542 ~
Pe fondul acestor schimbări regionale a luat naștere cea mai mare și mai importantă
grupare teroristă cunoscută sub forma ei actuală de Statul Islamic , care a creat o nouă
realitate geopolitică. Statul Islamic reprezintă un factor de instabilitate și nesiguranță atât
pentru Orientul Mijlociu cât și pentru Uniunea Europeană. Barbaritatea actelor de violență
a determinat populația teritoriilor ocupate de Statul Islamic să emigreze către statele vecine ,
respectiv către Europa în special , ceea ce a creat cea mai mare criză umanitară după cel de-
al Doilea Război Mondial.
Astfel Uniunea Europeană se confruntă cu un val foarte mare de imigranți care a
determinat apariția unor tensiuni politice și sociale , o amenințare la adresa ordinii și
siguranței publice a statelor membre. Statul Islamic profită de această criză pentru a trimite
luptători infiltrați în rândul imigranților pentru a-și îndeplinii obiectivele teroriste în Europa.
De asemenea se folosește de mijloace de propagandă media pentru a recruta tineri
musulmani din țările europene. Acești tineri devin astfel musulmani radicalizați și
organizează atacuri teroriste în numele Statului Islamic, în țările lor de origine.
În acest context Uniunea Europeană trebuie să conceapă un plan de masuri pentru a
ține sub control criza refugiaților și pentru a diminua pericolul amenințării teroriste a
Statului Islamic din afara granițelor sale dar și din interiorul statelor membre în care se află
comunități mari de musulmani.
Keywords: democracy, terrorism, terrorist threat, the Islamic State, the European Union,
refugees, national security.
Cuvinte cheie: democrație, terorism, amenințare teroristă, Statul Islamic, Uniunea

Europeană, refugiați, securitate națională.
Democrația și amenințările teroriste

Terorismul, acest concept general acoperă toate formele de utilizare a terorii în scopul de
a se impune, generând implicații profunde în plan socio-politic dar și economic al societății.
În mod deosebit, terorismul politic înseamnă practicarea politicii prin intermediul violenței.
Conceptual, violența trebuie să fie: ilegală, sistematică; îndreptată împotriva ordinii de drept,
să aibă motivație politică.
Ca geneză, terorismul contemporan provine din Noua Stângă, desprinsă din stânga
leninistă, pe care a acuzat-o de pierderea spiritului revoluționar.
Noua Stângă a apărut în Europa la sfârșitul anilor ’60. În deceniile cinci și șase a apărut și s-a
extins o stare de spirit propice violenței favorizată și de insuccesele social-economice din Franța și
Germania. Ca urmare, indivizi și grupuri mici de oameni s-au pronunțat pentru terorism.
Noua Stângă considera că revoluția prin terorism viza instaurarea unei epoci în care toate
valorile sociale cunoscute trebuiau răsturnate, negate și promovat individualismul absolut.
Acest curent nu a întârziat să fie exploatat în interes propriu de către diverse centre. Este
semnificativ și faptul că în societatea contemporană se constată o tendință de depolitizare,
mai ales la nivelul tineretului, ceea ce provoacă un vid conceptual, de natură să nesocotească
una dintre caracteristicile omului: aceea de a fi o ființă politică. Vidul respectiv este exploatat
de terorism, care atrage la acțiuni specifice indivizi sau grupuri de oameni.
Prima manifestare în plan ideologic a terorismului contemporan este “Mai 1968”, care a
constituit sursa unui număr de organizații de factură marxist-leninistă care s-au ridicat
~ 543 ~
împotriva prezenței americane în Europa, a americanismului, imperialismului occidental și
sistemului capitalist, militând pentru revoluție și socialism 1.
O atracție deosebită spre terorism, în perioada contemporană, se observă în ţările lumii a
treia, motivația pentru activitatea teroristă constând în ideea de a atrage atenția asupra
necesității de a ajutora aceste popoare, victime ale imperialistelor contemporane.
Terorismul contemporan are caracterul unei mișcări de neadaptare socială, contestatară,
numitorul comun fiind proclamarea violenței ca unică soluție 2.
Ceea ce caracterizează organizațiile teroriste din întreaga lume în prezent este
incapacitatea lor de a propune un program politic coerent, o perspectivă pentru viitor.
Teroriștii au intenții, dar nu principii – nici morale, nici politice.. Factorul care îi împinge la
acțiune nu este ideologia lor, ci dispoziția lor psihopatologică subiectivă.
Terorismul are două scopuri, primul constă în a face insuportabilă viața pentru cetățeanul
de rând, iar cel de-al doilea de a crea un climat distructiv.
Pot fi menționate și alte scopuri: distrugerea echilibrului și armoniei, din relațiile sociale,
alegându-și ca ținte personalități de conducere; încălcarea legilor de bază ale societății;
imprimarea impresiei de nevinovăție; teroriștii au avantajul că nu respectă și nu recunosc nici o
lege; teroriștii pretind să fie ajutați de indivizi sau societăți, ajutor ce le este acordat de teama
consecințelor unui eventual refuz; crearea sentimentului neputinței societății, a ordinii de drept.
Prin metodele folosite teroriștii urmăresc crearea unui climat destabilizator. Ei doresc să
înlocuiască dialogul politic cu dialogul gloanțelor, să transforme o situație politică în situație
militară, iar confruntările politice, electorale, parlamentare să le înlocuiască cu confruntări
teroriste, cu acțiuni armate.
De asemenea, prin acțiunile lor, teroriștii mai urmăresc: să intre în politică prin forță (sub
forma “partidului înarmat”); atragerea clasei muncitoare într-un război civil, așa cum a fost cazul
grupării Brigăzilor Roșii din Italia; zădărnicirea încercărilor de a ameliora societatea, negând orice
posibilitate de a realiza o îmbunătățire a situației, o creștere a nivelului de trai pe cale pașnică;
destabilizarea sau consolidarea puterii, corespunzătoare etapei prin care trece fiecare ţară.
După criteriul obiectivelor de lovit, terorismul îmbracă o sumedenie de aspecte: în masă
sau în orb, împotriva tuturor (un terorist care plasează o bombă într-un restaurant, într-un
hotel, cafenea, parc etc.) cu obiectiv prestabilit; selectiv (împotriva reprezentanților unei
anumite clase sau categorii sociale).
Obiectivele teroriștilor sunt simbolurile ordinii de drept, cum ar fi: Parlamentul,
sindicatele, alegerile, tribunalele, partidele considerate că acționează pentru menținerea
orânduirii existente, pentru îndepărtarea momentului rezoluției.
Teroriștii au înțeles că, în prezent, guvernanții depind de opinia publică. Din această
cauză ei caută să dea lovituri spectaculoase, pentru a obține ralierea opiniei publice.
Uneori extrema dreaptă manifestă simpatie faţă de teroriștii de stânga, având în
comun ura faţă de democrație. Alți simpatizanți ai teroriștilor sunt cei care îi dotează, îi
finanțează, le procură arme și bani, le asigură legătura cu exteriorul. Acești colaboratori ai
teroriștilor sunt, de regulă, ziariști, juriști, profesori, ofițeri.
Organizarea teroriștilor se bazează pe principiul centralismului, dirijismului, aglomerării.
Nucleul terorist trebuie să fie mic. Se compune din 3 sau 4 oameni, având legătură, prin șeful
1
Panos I. Kammenos, “Terorism”, Ellinki Euroekdotiki, Atena, 1992, p.41
2
Robert Kupperman & Jeff Kamen, “Avertisment Final – Prevenirea dezastrului în noua eră a
terorismului”, Ed. Double Day, N.Y., 1898, p.92
~ 544 ~
său, cu veriga superioară, pentru respectarea conspirativității. Dar o grupă, atât de mică nu
poate dispune de resurse și mijloace, de posibilitatea de a întreprinde o operație mai amplă.
De aceea, există multe asemenea nuclee mici, care sunt conduse de o supra structură
puternică, centralizată, ce definește strategia generală, lăsând amănuntele pe seama nucleelor
locale. Formațiunea teroristă de bază este formată din 3 la 10 oameni. Iar așa-zisele “armate”
teroriste nu au un număr mai mare de câteva zeci de oameni. Organizațiile mai mari, așa cum
a fost Tupamaros /un record în istoria terorismului), ajunseseră, în 1971, la 3.000 de oameni,
ceea ce a și dus la căderea lor. O altă organizație “uriașă” a fost E.R.P. din Argentina, care
avea circa 5.000 oameni 1.
Între diversele organizații teroriste există relații de colaborare pe plan internațional. Sunt
cunoscute, de pildă, legăturile dintre organizația teroristă belgiană Acteon Directe și
Facțiunea Armata Roșie, organizație teroristă germană2. În acest context, se înscrie și
ajutorul acordat teroriștilor în tarile foste socialiste și în unele ţări arabe și africane pentru
instruire, dar și prin finanțarea și dotarea cu arme specifice, inclusiv explozivi. Mai mult, sunt
cunoscute cazuri când unele state au favorizat, direct sau prin serviciile lor secrete, anumite
grupări teroriste, iar altele, pe cele care se opuneau primelor, ajungându-și astfel la
declanșarea unui adevărat război între organizațiile teroriste respective. O asemenea situație
s-a constatat, mai ales, între grupările teroriste susținute de diverse ţări arabe.
Organizațiile teroriste colaborează, pe plan internațional, pe următoarele trei direcții:
schimburi reciproce de idei, arme, bani, ajutor în instruirea tehnică și experiență, transferarea în
alte ţări pentru a lovi “inamicul” comun în punctele cele mai slabe, mai de importanţă sau acolo
unde se consideră că vor avea cel mai mare câștig din acțiunea lor; teroriștii care nu sunt în
relație directă se recunosc, și se sprijină prin tactică, metodele și prin mijloacele utilizate.
Este cunoscut faptul că teroriștii lovesc mai ales în ţările democrate. Terorismul se mai
manifestă în: societăți în tranziție sau care au posibilități sau disponibilități spre a se
restructura. Terorismul nu apare și nu se manifestă în ţări cu o istorie pașnică, slab populate și
cu intelectualitate care nu suferă de elitism3 (Elveția, Austria, Suedia), ci, de regulă, în tarile
catolice și musulmane, unde misticismul4, este mai pregnant decât în cele protestante.
Se pot reține așadar următoarele aspecte generale: mai întâi apare terorismul de stânga și
apoi, ca o contrapondere, cel de dreapta (Italia, Turcia, Argentina, Brazilia, Guatemala);
terorismul nu se bucură de colaborarea populației, organizațiile fiind reduse din punct de
vedere numeric, formate cu precădere din studenți sau foști studenți; în organizațiile teroriste
nu există muncitori și țărani; terorismul este susținut, mai ales, de intelectuali, dar numai până
la un punct; terorismul are o eficacitate neînsemnată.
Așadar, terorismul contemporan a apărut datorită: neîmplinirii speranțelor după Al
Doilea Război Mondial; războaielor din Coreea și Vietnam; conflictului arabo-israelian;
războiului rece; insuccesului comunismului care zdrobise revoluția ungară din 1956 s-a
resimțit după dezvăluirile lui Hrușciov privind crimele “staliniste” și după influenta perioadei
post-Brejnev; răsturnării valorilor în societatea de consum; narcoticelor, criminalității;
1
D. Niţă, G. Arâdăvoaice, D. Iliescu, op. cit., Ed. Antet, 1996,m p.131
2
D. Niţă, G. Arâdăvoaice, D. Iliescu, op. cit., Ed. Antet, 1996,m p.41
3
Elitismul este o teorie care susține rolul determinant al elitelor în mișcarea istorică și în conducerea
societății.
4
Misticism reprezintă Totalitatea atitudinilor și învățămintelor care rezultă din afirmația că realitatea
autentică este inaccesibilă conștiinței și poate fi pătrunsă doar prin metode intuitiv-extatice.
~ 545 ~
toleranței excesive; valurilor migratoare (hippy etc.), insucceselor mișcărilor Noii Stângi.
Statul Islamic
Statul Islamic este o grupare sunnită1 insurgentă afiliată la al-Qaeeda activă în Irak și Siria
un stat (proclamat califat2) islamic nerecunoscut cu capitala la Ar-Raqqah Siria. Din anul 2010 și
până în prezent Statul Islamic este condus de Abu Bakr al-Bagdadii care s-a proclamat în iunie
2014 calif al teritoriilor cucerite în Siria și Irak. El joacă un rol major dar responsabilitățile
acțiunilor militare și administrative ale califatului sunt împărțite între mai mulți lideri .
Proclamându-se stat acesta a înființat administrații pentru a gestiona o serie de servicii publice.
Acesta activează în zone din Siria ,Irak , Turcia , Liban , Nigeria și mai nou Arabia Saudită.
Statul Islamic, după ce a declarat în mod oficial înființarea unui "califat" în luna iunie
2014(un stat guvernat în conformitate cu legea islamica, Sharia3) a cerut ca musulmanii din
întreaga lume să jure credință față de liderul său Abu Bakr al-Baghdadi și să migreze spre
teritoriul aflat sub controlul său. Statul Islamic a spus, de asemenea, că celelalte grupuri
jihadiste din întreaga lume trebuie să-i accepte autoritatea supremă.
Statul Islamic urmărește să elimine toate obstacolele din calea lui pentru a restabili
domnia lui Dumnezeu pe Pământ și să apere comunitatea musulmană, sau umma, împotriva
necredincioșilor și apostați4. Grupul a salutat perspectiva unei confruntări directe cu coaliția
condusă de SUA, confruntare pe care islamiști o vad ca o bătălie finală între musulmani și
dușmanii lor , prevăzută de profețiile apocaliptice islamice.
În ceea ce privește recrutarea, Statul Islamic dispune de o mașină de propagandă foarte
bine dezvoltată pentru producția de înregistrări video , fotografii și declarații privind activitățile
sale inclusive execuții barbare în public pentru a atrage noi recruți. În atacurile recente de la
Paris și Bruxelles, Statul Islamic a apelat la luptători externi europeni (musulmani radicalizați)
pentru a lansa aceste atacuri , deoarece acești luptători mențin conexiuni cu rețelele radicale și
criminale din țările lor. În recentele filme de propagandă apar tabere de instruire ale Statului
Islamic în care sunt înfățișați adulți și copii ,care sunt învățați să ucidă .
Pentru a se auto susține Statul Islamic practică jaful și impune taxe populației locale din
teritoriile controlate. La aceasta se adaugă contrabanda cu petrol și antichități sau răscumpărările
pentru eliberarea de ostatici. Potrivit unei anchete Financial Times doar traficul cu petrol aduce
Statului Islamic 1.5 milioane de dolari pe zi la un preț mediu al barilului de 45 dolari.
Statul Islamic s-a evidențiat în mod deosebit față de alte grupări teroriste prin
brutalitatea de care dă dovada , folosind-se de acest aspect pentru a-și intimida adversarii.
Membrii Statului Islamic sunt jihadiști care au aderat la o interpretare extremă a islamului
sunnit și se consideră singurii credincioși adevărați . Ei susțin că restul lumii este alcătuit din
necredincioși care încearcă să distrugă Islamul, ceea ce justifică atacurile împotriva altor
musulmani și non-musulmani deopotrivă. Decapitările , răstignirile și împușcăturile în masă
1
Sunnismul este curentul religios majoritar al islamului care cuprinde 85% - 90% dintre musulmani. Celălalt
curent, minoritar, este șiismul.
2
Calif - formă de stat feudal-teocratică întemeiat de arabi pe teritoriile stăpânite de ei, după moartea lui
Mahomed.
3
SARIA (H) provine dintr-un cuvânt arab = “calea” (cea bună). Cuprinde totalitatea poruncilor lui
Dumnezeu aşa cum sunt enunţate în Tradiţii Coran şi în, conform principiilor stipulate de cele 4 şcoli juridice
(rituri) ortodoxe.
4
Apostat- răsculat, răzvrătit, rebel, renegat, revoltat.
~ 546 ~
precum și alte metode barbare au fost folosite pentru a teroriza dușmanii lor . Membrii
Statului Islamic au justificat aceste atrocități citând Coranul și Hadith1 , dar musulmanii le-au
denunțat .
Legat de dotarea materială luptătorii Statului Islamic au acces și sunt capabili să
folosească, o mare varietate de arme de calibru mic și arme grele, inclusiv de mitraliere
montate pe camioane, lansatoare de rachete, tunuri antiaeriene și sisteme portabile de rachete
sol-aer. Ei au capturat, de asemenea, tancuri și vehicule blindate din armatele siriene și
irakiene . Printre vehiculele capturate de la armata irakiană se numără vehicule blindate
Humvee și camioane rezistente la atacuri cu bombă fabricate inițial pentru armata SUA
precum și alte arme și muniții cu care armata SUA a dotat armata irakiană. Unele au fost
îndesate cu explozivi și utilizate în atacuri sinucigașe cu bombă , având un efect devastator.
Statul Islamic la porțile Uniunii Europene

Apariția Statului Islamic ca un actor cu aspirații vis-a-vis de lume ca un întreg și Orientul
Mijlociu în special, a creat o nouă realitatea geopolitică, care impune ca Uniunea Europeană
să ia urgent măsuri față de aceste pericole pentru stabilitatea și securitatea sa.
Prăbușirea Siriei, Irakului , Libiei și Yemenului a accelerat dezintegrarea Orientului
Mijlociu instituit prin acordul Sykes-Picot2, care a fost în vigoare pentru aproape un secol.
Ascensiunea Statului Islamic, o consecință a evenimentelor din Siria și Irak, amenință să
anuleze principiul integrității teritoriale și a frontierelor naționale din regiune, un principiu
care a servit ca piatră de temelie a ordinii internaționale.
Înființarea de sucursale ale Statului Islamic într-un număr tot mai mare de țări arabe, care
sunt extrem de importante pentru interesele europene, cum ar fi Egipt , Liban și Iordania,
amenință să sporească instabilitatea din Irak și Siria, precum și a regiunii ca un întreg per
total. Cu toate că amenințarea reprezentată de Statul Islamic este un element central în
Orientul Mijlociu, acesta nu se limitează la granițele sale. Un șir de atacuri efectuate de
susținători ai Statul Islamic în mai multe capitale europene (Bruxelles, Paris și Copenhaga) în
2014 și 2015 a arătat potențialul distructiv al acestui grup față de statele membre ale UE și a
ilustrat pericolul de a ignora sau a încerca să minimalizeze gravitatea acesteia.
Violența extremă care înconjoară luptele din Irak și războiul civil din Siria, ambele
cauzate de sechestrarea de Statului Islamic a unor părți substanțiale ale teritoriului din cele
două țări, a condus la cea mai mare gravă criză umanitară globală după Al Doilea Război
Mondial. Milioane de sirieni au abandonat casele lor și au migrat în altă parte în Siria sau
dincolo de statele vecine (Turcia, Liban, Iordania, Irak și Egipt).
În 2015, aproape un milion de solicitanții de azil au sosit în Germania, alte țări europene,
servind ca magneți pentru refugiați precum Suedia, Italia, Franța și Ungaria. Acest flux fără
precedent de refugiați a luat Europa prin surprindere și pe nepregătite.
Numărul mare de refugiați care s-au înecat pe coasta Libiei și ridicarea Statului Islamic a
determinat factorii de decizie europeni la găsirea cât mai urgentă a unei soluții pentru criza
refuzaților.
1
Hadith- reprezintă consemnarea unei fapte sau spuse a profetului Muhammad.
2
Acordul Sykes–Picot din 1916 a fost o înțelegere secretă între guvernele Angliei și Franței, cu
aprobarea Imperiului Rus (prin ministrul său de externe Sergei Dmitrievich Sazonov), care venea să definească
sferele de influență și control privind teritoriile care urmau să fie extirpate din trupul „Omului bolnav”, sintagma
care reprezenta Imperiul Otoman în timpul Primului război mondial.
~ 547 ~
În plus față de dimensiunea umanitară a crizei refugiaților a apărut problema reprezentată
de securitatea internă a statelor membre ale Uniunii Europene , securitate amenințată de
numărul tot mai mare de tineri musulmani din statele Uniunii Europene care se alătura în
număr tot mai mare la Statul Islamic, care fie sunt recrutați , fie se oferă voluntar.
Conform unui raport al Crucii Roșii, aproximativ 3.850 din cei 20.000 de luptători străini
din Siria și Irak au venit din statele Uniunii Europene. Amenințarea devine chiar mai gravă,
având în vedere faptul că acești luptători, după ce au îmbrățișat ideologia antioccidentală, vor
reveni în cele din urmă în Europa, echipați cu experiență de luptă și pregătire pentru a efectua
atacuri în orice moment . O altă amenințare este reprezentată de "lupii singuratici" , cei care
nu au fost pe câmpul de luptă dar au fost influențați de Statul Islamic prin intermediu media
să pregătească atacuri în numele lui.
Pentru a evita erorile trecutului (de exemplu, războaiele din Irak și Afganistan), UE a
clarificat încă o dată necesitatea ca statele din regiune să joace un rol mai mare în combaterea
crizei și în conducerea efortului de a o rezolva. Ca parte a comunității internaționale, UE
poate oferi asistență militară, sprijin politic și umanitar.
În timp ce UE recunoaște, totuși, că forța militară ar trebui să fie un instrument important
în eradicarea Statului Islamic, a fost până în prezent în imposibilitatea de a ajunge la un
consens cu privire la această problemă. Prin urmare, aceasta a permis ca fiecare dintre
statele sale membre să procedeze după cum consideră potrivit. UE a salutat deciziile unor
state membre de a contribuii la rezolvarea problemei , dar ca și organizație, a subliniat non-
implicarea sa în acțiunile sau non-acțiunile de luptă conduse și coordonate de statele sale.
Un număr mic de state membre (Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda și Danemarca)
joacă, de asemenea, un rol activ în loviturile aeriene pus în scenă sub conducerea Statelor
Unite împotriva Statului Islamic din Irak. Lipsa unui mandat din partea Consiliului de
Securitate al ONU împiedică UE să participe la atacul împotriva Statului Islamic în
Siria.(acest lucru nu a împiedicat forțele aeriene britanice de a întreprinde misiuni de
recunoaștere peste Siria).
În ceea ce privește o intervenție militară terestră în Siria, nici un stat membru UE nu a
declarat intenția de a trimite trupe în Siria. Această poziție exprimă în mod eficient politica
menționată mai sus, și anume, că statele din regiune ar trebui să facă față acestor provocări și
să nu aștepte comunitatea internațională să facă munca pentru ei.
Pe plan intern european , inducerea de mii de cetățeni ai UE în rândurile statului islamic
, execuțiile difuzate de mass media, precum și atacurile teroriste din Europa și din alte părți
care au vizat cetățenii UE, au crescut gradul de conștientizare a amenințării reprezentate de
Statul Islamic în rândul liderilor politici europeni și a intensificat necesitatea unui răspuns
adecvat la această amenințare.
O altă problemă la fel de importantă este introducerea unor măsuri pentru a face față
amenințărilor venite din partea unor "veterani”1 ai Statului Islamic, care întorși în țările lor de
origine pot încerca să efectueze atacuri teroriste în numele principiilor directoare ale Statului
Islamic. Aceeași problemă se ridică și în cazul “ lupilor singuratici”.
Ca și alte amenințări interne reprezentate de extremiști de stânga și de dreapta, acela al
Statului Islamic din interiorul Europei ridică dilema cu care se confruntă societățile
1
“Veterani ai Statului Islamic”- membrii ai Statului Islamic care după ce au primit pregătire și au luptat în
zonele controlate de acesta, se întorc în țările lor de origine.
~ 548 ~
democratice în lupta împotriva terorismului. În centrul său se află dorința de a realiza un
echilibru între libertatea individuală și necesitatea de a impune limitări ale libertăților
individuale, astfel încât să se reducă la minimum amenințarea terorismului.
Actele teroriste comise în Franța și Tunisia în 2015 ar putea ridica nivelului de
conștientizare al amenințării teroriste reprezentate de Statul Islamic, dar în cele mai multe
țări din Europa, care adăpostesc populații musulmane mari ( principala sursă de recrutare din
rândurile statului islamic ) nu au fost încă luate măsuri adecvate pentru a rezolva problema.
Acest lucru este valabil mai ales in Germania, Belgia, Austria, Danemarca și Suedia. În
contrast, Franța și Marea Britanie, au crescut nivelului de conștientizare al amenințării
reprezentate de Statul Islamic, dar cele mai multe țări din Europa, care adăpostesc populații
mari de musulmani nu au fost încă luate măsuri adecvate pentru a rezolva această problemă.
“Otrăvirea” acestor tineri de către Statul Islamic (majoritatea dintre care s-au născut în
Africa de Nord și Orientul Mijlociu sau sunt copiii imigranților din Africa de Nord și Orientul
Mijlociu ) este consecința eșecului eforturile de integrare a statelor europene respective.
Acest eșec a condus la radicalizare, care oferă un teren fertil pentru Statul Islamic și
grupuri similare. Țările europene cu concentrații mari de cetățeni din țările musulmane au o
nevoie urgentă de a adopta masuri sociale și educative pentru integrarea acestor tineri în
societatea locală.
În ceea ce privește fluxul în continuă creștere a refugiaților și a solicitanților de azil,
continentul nu este pregătită să absoarbă aceste mase și să se ocupe cu fenomenul în scurt, să
nu mai vorbim pe termen lung. În prezent, Uniunea Europeană și statele sale membre sunt
încă în imposibilitatea de a formula o politică cu privire la această problemă.
Numărul mare de refugiați care s-au înecat în Marea Mediterană a forțat UE să adopte o
serie de măsuri menite să prevină, în măsura în care este posibil, repetarea unor astfel de
incidente. Neajutorare europeană vis-a-vis de problema refugiaților se reflectă în decizia
statele membre ale Uniunii Europene, în urma discuțiilor purtate, pentru a răspândi 40.000
solicitanții de azil între diferite state , cu greul sarcinii care se încadrează pe Germania,
Suedia, Franța, Italia, Grecia, și Ungaria. Fără îndoială mediatizarea acestui subiect făcută de
mass media privind amploarea crizei a obligat liderii politici europeni să recunoască
necesitatea unei soluții pe termen scurt. O soluție pe termen lung, care ar reduce în mod
semnificativ numărul solicitanților de azil pare că nu se vede la orizont. La ora actuală Statul
Islamic reprezintă cea mai importantă grupare teroristă din lume care constituie o amenințare
serioasă la adresa democrațiilor occidentale dar și la ordinea internațională
Statul Islamic profită de acest exod de imigranți , infiltrandu-se în randurile lor pentru a
ajunge cat mai ușor în țările pe care aceștia vor să le atace. Aceasta criză a refugiaților
determinată de Statul Islamic a pus și pune în pericol ordinea și siguranța publică a statelor
Uniunii Europene prin organizarea unor atacuri teroriste dar și prin apariția unor tensiunile
sociale cauzate de cei pro și contra primirii imigranților în statele lor. Tot datorită
amenințărilor teroriste s-a adus în discuție posibilitatea suspendării acordului Schengen
pentru o perioada de 2 ani. La ora actuală ordinea și siguranța publică este amenințată de
aceste atacuri teroriste și tensiuni sociale . În acest sens statele Uniunii Europene trebuie să
adopte un set de măsuri care să întărească ideea de ordine și siguranță publică a statelor
membre , necesară apărării valorilor fundamentale ale democrației.
~ 549 ~
Concluzii
Prăbușirea sistemului de stat din Orientul Mijlociu și mai ales crizele din Siria și Irak,
care au dat naștere la amenințări cum ar fi Statul Islamic, obligă UE să facă o altă încercare,
pe motive de auto-interes, la o soluție pentru această problemă. Strategia care a fost proiectată
de UE are ca scop ajutarea Siriei și a Irakului pentru a pune în aplicare un sistem de soluții
multi sistemice pentru crizele cu care se confruntă cele două țări și, în același timp, să
permită țărilor din Europa să facă față amenințării reprezentate de proprii cetățeni care susțin
Statul Islamic.
Capacitatea Uniunii Europene de a contribui la soluționarea crizei din Siria și Irak ,
respectiv la amploarea amenințării reprezentate de Statul Islamic depinde de determinarea și
perseverența acesteia, precum și înțelegerea că o luptă lungă se află înainte, care necesită
alocare masivă de resurse.
Bibliografie:
Anghel Andreescu, Terorismul internaţional flagel al lumii contemporane, Editura MAI,
Bucureşti, 2003;
Arădăvoaice, Gheorghe, Iliescu, Dumitru, Niță Dan Laurențiu, Terorism, antiterorism,
contraterorism, Ed. Antet, București, 1997.
Dan Niţă, “Terorismul şi ripostele antiteroriste”, S.P.P., 1992.
Gabriel Florin Moisescu, Anghel Andreescu, Maricel Antipa, Terorismul –ameninţare
majoră asupra democraţiei secolului XXI, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004.
Panos I. Kammenos, “Terorism”, Ellinki Euroekdotiki, Atena, 1992.
Robert Kupperman & Jeff Kamen, “Avertisment Final – Prevenirea dezastrului în noua
eră a terorismului”, Ed. Double Day, N.Y., 1898.
http://www.bbc.com/news/world-europe-24583286
http://www.bbc.com/news/world-europe-34131911
http://www.bbc.co.uk/search?q=islamic%20state
http://carnegieeurope.eu/publications/?fa=56821
http://councilforeuropeanstudies.org/
http://www.nytimes.com/2016/03/23/opinion/the-islamic-states-european-front.html
http://warontherocks.com/2016/03/the-islamic-state-in-europe-terrorists-without-borders-
counterterrorists-with-all-borders/;
https://en.wikipedia.org
https://en.wikipedia.org/wiki/Islamic_State_of_Iraq_and_the_Levant
~ 550 ~
SIGURANŢA RUTIERĂ BUCUREŞTEANĂ ÎN CONTEXTUL
AMENINŢĂRILOR TERORISTE DIN PREZENT
THE INSURANCE OF BUCHAREST MEANS IN

THE CONTEXT OF THE TERRORIST THREATS
Drd. LAZĂR (POTECARU) Alice Camelia

Academia de Poliţie "A.I. Cuza"
cameliapotecaru@yahoo.com
Abstract:
The European Union is today în the international spotlight. It is a voice that makes itself
heard internationally by its economic power, the number of people it owns, by its complexity
and diverse policies which ensure the security of people. One of the realities that Romania is
facing more than other countries în the European Union is, although coming second, drafting
some measures for stopping or parking illegally, as well as on the government place. These
come after the relieve congestion of the public roads, the insurance of safe traffic, use of the
public transport, solving the situation with abandoned vehicles, and last but not least,
observing the rules of the road through normative framework. There are also abandoned
cars, which are parked near people's houses, near several governmental institutions, thus
being a serious threat to the public order and the national security, such as making a
possible electric load. We consider that applying the rules of circulation are one of the most
important for increasing the grade of traffic safety. We also need to understand that driving
on public roads needs to be made în safety and optimal conditions for all the drivers.
Rezumat:
Uniunea europeană este astăzi un actor important pe scena mondială. Este o voce ce se
face auzită în plan internaţional, prin forţa sa economică, numărul de persoane de care
dispune, prin complexitatea şi diversitatea politicilor sale care urmăresc asigurarea siguranţei
persoanelor. Una dintre realităţile actuale cu care se confruntă atât România cât şi alte state
membre ale Uniunii Europene, este ,deşi în plan secund, elaborarea unor măsuri pentru
reglementarea opririi, staţionării şi parcării neregulamntare, atât pe domeniul public cât şi
privat al statului, urmărindu-se în principal fluidizarea traficului rutier, descongestionarea
drumurilor publice, asigurarea fluenţei circulaţiei în condiţii de siguranţă rutieră, optimizarea
transportului în comun, rezolvarea situaţiei autovehiculelor abandonate, şi nu în ultimul rând
respectarea regulilor de circulaţie impuse prin acte normative sau hotărâri ale consiliilor
locale. Demne de luat în seamă sunt şi maşinile abandonate, adesea ele sunt parcate în
apropierea locuinţelor, a instituţiilor statului, fiind o ameninţare serioasă la ordinea publică şi
siguranţa naţională, facilitând plasarea unei încărcături explozive. Considerăm că aplicarea
normelor rutiere este una dintre elementele esenţiale pentru creşterea gradului de siguranţă
rutieră. De asemenea, este imperios necesar a înţelege că deplasarea pe drumurile publice
trebuie să se realizeze în condiţii optime pentru toţi participanţii la trafic.
~ 551 ~
Keywords: public order; illegal parking; abandoned vehicles; road trafic safty;
legislation.
Cuvinte cheie: ordinea publică; parcarea neregulamentară; autovehicule abandonate;

siguranaţa circulaţiei rutiere; legislaţie.
Legislaţia rutieră reprezintă astăzi unul dintre cele mai importante etaje din clădirea
sistemului legal în epoca acesta, a „vitezei”, participând alături de alte legi la menţinerea
ordinii şi liniştii publice prin îndrumarea şi orientarea participanţilor la traficul rutier, cu
prevenirea eventualelor accidente. Circulaţia cu vehicule pe drumurile publice a cunoscut o
dezvoltare exponenţială odată cu progresul tehnologic. Încă de la apariţia primelor vehicule
dotate cu motoare electrice în jurul anului 1900, a fost elaborat „Regulamentul pentru
circulaţia autovehiculelor” - primul cod rutier. Acesta cuprindea menţiuni cu privire la
elementele necesare unui autoturism de a circula pe drumurile publice, starea tehnică
corespunzatoare, obligativitatea obţinerii permisului de conducere.
Politica în domeiul siguranţei circulaţiei rutiere trebuie construită în jurul cetăţenilor ca
factori de acţiune, adică persoanele participante la trafic trebuie să-şi asume responsabilitatea
în ceea ce priveşte atât siguranţa lor cât şi a celorlalţi. Politica Uniunii Europene în domeniul
siguranţei rutiere are ca scop creşterea gradului de siguranţă rutieră care să permită deplasarea
sigură şi ecologică a cetăţenilor pe drumurile din întreaga Europă. Ea trebuie să promoveze
principiul egalităţii între toţi participanţii la trafic prin eforturi concentrate de creştere a
siguranţei rutiere.1
Din mai multe motive, în ultimii ani autoritatea statului s-a subţiat consistent în România.
Atunci când o bună parte din populaţie trăieşte încercând să păcălească feluritele instituţii
publice, nu se poate spune că există respect pentru autoritatea statului. Dar cea mai vizibilă şi
uşor de întâlnit personificare a autorităţii statale este chiar poliţistul din trafic. Paznicul acestui
domeniu public nu beneficiază de acel respect necesar functionării relaţiei autoritate-
subordonare. Orice dialog între politistul rutier şi cetăţean se termină cu invectivele strecurate
printre dinţii ultimului la adresa primului. În România este impresionantă răspândirea avertizării
luminoase între şoferii care se feresc de radar sau de controalele în trafic. Toţi colaborează în a-l
fenta pe poliţist, iar respectul faţă de autoritate lipseşte cu desăvârşire.
Infracţiunile contra siguranţei circulaţiei rutiere a atras deseori atenţia persoanelor
abilitate, ca urmare a dezvoltării şi diversificării neregulilor în cadrul circulaţiei rutiere, a
creşterii gradului de pericol, fiind necesar a fi implementat un cadru legislativ dinamic şi
aplicarea cu rapiditate a unor metode de prevenire a accidentelor.
Atât Bucureştiul cât şi marile capitale Europene se confruntă deseori cu situaţii de
indisciplină a posesorilor de autovehicule care, prin parcarea dezorganizată şi în spaţii
nepermise, obstructionează traficul rutier, reducând fluiditatea, blocând accesul în instituţii, şi
deplasarea mijloacelor de transport în comun în bune condiţii a maşinilor de salvare,
pompieri, şi de ridicare a rezidurilor menajere. De asemenea, nerespectarea legislaţiei în
domeniu împiedică şi circulaţia pietonilor pe trotuare, ocupând abuziv domeniul public
blocând chiar şi accesul în parcarile amenajate. Suprapopularea excesivă prezentă într-o
1
A se vedea în acest sens: http://ec.europa.eu/transport/road_safety/pdf/com_20072010_ro.pdf; :sursa online
acesata la data de 22.05.2016 ora 18:00
~ 552 ~
capitală europeană scade toleranţa individuală în condiţii de stres şi, cu siguranţă, în niciun
loc din Uniunea Europeană nu te poţi simţi mai stresat decât în mijlocul unui blocaj din trafic.
Există tipuri de personalitate predispuse la explozii necontrolate de violenţă, fără ca frecvenţa
acestora să sugereze un tablou patologic. Lipsa cenzurii comportamentale devine în astfel de
situaţii o incapacitate structurală a individului, potenţata în acelaşi timp de celălalt factor
social care devine explozbil.
Vehiculele parcate sau domeniul autovehiculelor staţionate neregulamentar pe partea
carosabilă a drumului public, şi pe domeniul public şi privat de pe raza teritorială a Uniunii
Europene, reprezintă un real pericol pentru siguranţa circulaţiei, perturbând fluenţa traficului
rutier, sau maşinile parcate abuziv pot genera bocaje în trafic care pot genera pericole de
accident sau pot îngreuna sau chiar opri accesul maşinilor sau utilajelor pentru situaţii
speciale (Salvare, SMURD, Pompieri, Politie, etc.). şi viaţa pietonilor este pusă în pericol
atunci când aceştia se văd nevoiţi să se deplaseze pe partea carosabilă, eventual alături de
copii, trotuarul fiind ocupat abuziv de maşini parcate.
Prima reglementare în domeniul autovehiculelor parcate neregulamentar din ţara noastră
este Hotărârea Guvernului nr. 147/1992, în care se stabilea activitatea de blocare sau ridicare,
transport, depozitare şi eliberare a vehiculelor oprite sau a vehiculelor staţionate
neregulamentar pe drumurile publice.
La nivelul Capitalei, in anul 1999, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a adoptat
HCGMB nr. 172, în care se reglementa activitatea de blocare sau ridicare, transport,
depozitare şi eliberare a vehiculelor prin societatea sa specializată Service Ciclop SA.
Potrivit art. 3 din această Hotărâre „ agenţii economici care vor concesiona activitatea de
ridicare, transport ,depozitare şi eliberare a vehiculelor oprite sau staţionate neregulamentar
pe drumurile publice(...) vor fi autorizaţi sa efectueze aceste activităţi pe teritoriul
Municipului Bucureşti.” 1. Din interpretarea acestui articol rezultă ca activitatea de ridicare,
transport ,depozitare şi eliberare a vehiculelor oprite sau stationate neregulamentar urma sa
fie concesionata prin licitaţie. Întrucât CGMB nu a pus in executare această Hotărâre, nefiind
organizată o astfel de licitaţie ,astfel că primăriile de sector au fost nevoite să adopte
regulamentele de organizare si funcţionare a activităţilor de ridicare , transport si depozitare
pentru ca normele codului rutier precum şi a celorlalte norme legale să poată fi duse la
îndeplinire.
Serviciul de ridicare a fost reluat în Municipiul Bucureşti începând cu anul 2008, când
primăriile sectoarelor 1, 2, 3, 4 şi 6 au emis Hotărâri de Consilii Locale prin care a fost
reglementată măsura tehnico-administrativă a ridicării, transportului, depozitării şi eliberării
autovehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă a drumului public sau privat al
statului. Deşi măsura a fost una nepopulară, acasta s-a dovedit a fi eficientă pentru fluidizarea
traficului rutier, dar şi pentru preîntâmpinarea accidentelor de circulaţie datorate maşinilor
parcate neregulamentar.
În anul 2011 firmele de prestări servicii din sectoarele menţionate mai sus au ridicat în
jur de 40.000 de autovehicule. Numai din Sectorul 1 al Capitalei au fost ridicate aproximativ
12.900 de autovehicule; în sectorul 2 - 11.900 de vehicule; în sectorul 4 - 5.933 de vehicule;
iar în sectorul 6 - 8799 vehicule.
1
A se vedea în acest sens: http://acteinterne.pmb.ro/legis/acteinterne/acte_int/afisint.php?f=3331: sursa
online accesata la data de 19.05.2016 ora 12:15
~ 553 ~
În anul 2014 în sectorul 1 al Capitalei au fost ridicate aproximativ 7200 de autovehicule
parcate neregulamentar; în sectorul 4 al Capitalei – 5.885 vehicule; în sectorul 6 au fost
ridicate 6.368 autoturisme.
Luând în considerare cifrele de mai sus se observa cu claritate faptul că numărul de
vehicule parcate neregulamentar a scăzut în anul 2014 faţă de anul 2011, şi considerăm că
acest lucru se datorează conformării conduitei cetăţenilor, care au devenit mai civilizati, şi
mai organizaţi.
Începând cu data de 25.05.2015, în Romania toate contractele încheiate cu prestatorii de
servicii de ridicare/blocare transport si depozitare au fost suspendate ca urmare a deciziei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că procedura de
aplicare a măsurii tehnico-administrative constând în ridicarea vehiculelor staţionate
neregulamentar şi asigurarea ordinii publice nu poate fi reglementată prin Hotărâri ale
Consiliilor Locale, întrucât această autoritate nu este competenţa să reglementeze procedura
în acest sens, doar Guvernul putând să stabilească regulamentul de aplicare a acestor măsuri
contravenţionale.
Considerăm util şi oportun introducerera de urgenţă a unei reglementări legislative de
nivelul solicitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ridicarea autovehiculelor
staţionate neregulamentar. În acest sens prezentăm o speţă din analiza căreia se poate
desprinde necesitatea şi oportunitatea unui asemenea act normativ. Astfel în cauza J.-J.B.G. şi
M.-J.G.M. contra Spaniei decizia nr. 25951/94 din 15 mai 1995 cu privire la sancţionarea
reclamanţilor pentru staţionare neregulamentară în oraşul Muncia, Spania, Reclamanţii au
formulat acţiune în dreptul intern împotriva hotărârii autorităţilor locale, a amenzii
contravenţionale şi măsurii ridicării vehiculului pe motiv că sancţiunile erau aplicate de
operatori privaţi, şi nu de un funcţionar public, dar şi pentru că li s-ar fi încălcat prezumţia de
nevinovaţie. Instanţele interne au motivat respingerea acţiunii având în vedere propria
jurisprudenţă în materie, dar şi cea a Curţii Constituţionale, potrivit căreia contravenţiile
respectă priincipiul legalităţii, fiind prevăzute de Legea din data de 2 apriie 1985 privind
circulaţia rutieră şi hotărârea autorităţilor locale din 30.0.1990 privind staţionarea în Muncia.
Tribunalul a reţinut în sentinţa faptul că Legea autoriza persoane private să încheie procese
verbale pentru staţionarea neregulamentară.
După o analiză amănunţită a speţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră
că este lipsit de relevanţă dacă în dreptul intern competenţa revine poliţistului rutier,
poliţistului local, sau unui operator privat ori dacă hotărârile Comisiilor locale pot completa
acte normative superioare cu proceduri de executare a măsurilor, atâta timp cât acestea sunt
previzibile în privinţa comportamentului prescris persoanelor cărora li se adresează.1
După data de 25.05.2015, haosul s-a reinstalat în traficul bucureştean, dar şi din
România, sunt momente în care circulaţia este blocată de maşinile parcate neregulamentar.
Au fost cazuri în care a fost blocat accesul ambulanţelor în incinta spitalelor, accesul în
instituţii, în şcoli şi grădiniţe, sau chiar au blocat circulaţia tramvaielor, parcând pe liniile
acestora. Parcarea neregulamentară pe trotuar, este iar o problemă cu care se confruntă
cetăţenii, persoane cu dizabilităţi, mămici cu bebeluşi în carucioare, sau cu copii mici pe
trotinete, trebuie să coboare pe carosabil, fiind supuşi riscului accidentării.
1
A se vedea în acest sens: http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2012/02/masura-ridicarii-vehiculelor-
stationate-neregulamentar.-competenta-instantelor-interne-si-analiza-jurisprudentei-cedo:sursa online acesata la
data de 21.05.2016 ora 18:00
~ 554 ~
În anumite ţări ca Austria, acest serviciu este reglementat începând cu anul 1974, cu
ocazia unui eveniment trist, în care o persoană a decedat într-un incendiu întrucât autoutilitara
pompierilor nu a reuşit să ajungă la timp în locuinţa acesteia întrucât maşinile parcate
neregulamentar le-au blocat accesul. Reglementările legale cu privire la ridicarea maşinilor
sunt stipulate în Codul de circulaţie rutieră (lege federală). Parcare neregulamentară înseamnă
spre exemplu:
− parcarea pe a doua bandă
− parcarea în faţa intrării unei case
− în zonele prevăzute pentru descărcarea sau zonele destinate taxiurilor
− în zonele semnalizate cu oprire sau parcare interzisă
− parcarea pe trotuar.
Primaria din Viena se ocupa de partea organizatorică, iar pentru activitatea
efectivă de ridicare a maşinilor sunt selectate firme private pe bază de licitaţie. Pentru a-
şi recupera maşina, proprietarul trebuie să plătească 242 EURO, plus amenda pentru parcare
neregulamentară, plus 9 euro pe zi pentru pastrarea maşinii (până când proprietarul se duce să
o recupereze). Din această sumă Primaria din Viena nu percepe niciun procent, comunitatea
locală încasând doar banii din amenzi1.
De ce masura de ridicare a maşinilor parcate neregulamentar trebuie menţinută

În ultimii ani numărul vehiculelor participante la trafic a crescut simţitor, iar realitatea
vieţii cotidiene a arătat că acestea sunt o sursă importantă ce ameninţă siguranţa persoanei.
Măsura de ridicare a maşinilor parcate neregulamentar trebuie reintrodusă atât pentru
civilizarea şoferilor, pentru siguranţa traficului, cât şi pentru crearea unui mediu sigur şi
propice necesar alinierii la standardele Uniunii Europene.
O altă problemă demnă de subliniat este şi numărul mare de vehiculelor care nu mai
circulă de ani de zile şi ocupă locurile de parcare, în condiţiile în care acestea nu sunt
suficiente. Pe de o parte acestea sunt maşini abandonate, iar pe de alta parte cele folosite în
alte scopuri. Au fost situaţii în care proprietarii şi-au transformat autovehiculele/rulotele în
magazie, spaţii publicitare sau chiar spaţii pentru dormit. Legislaţia în vigoare prevede ca
pentru a putea fi ridicate, maşina nu trebuie să aibă proprietar, în cazul în care acesta există,
el trebuie să fie de acord cu radierea.
Maşinile abandonate constituie un real pericol şi în ceeea ce priveşte securitatea
naţională, întrucât acestea sunt deseori parcate pe trotuar, sau în apropierea locuinţelor, în
parcările blocurilor sau instituţiilor statului şi sunt de cele mai multe ori deschise, fără
geamuri, locul ideal pentru a fi folosite ca şi maşini capcană pentru potenţialii terorişti care ar
intenţiona să detoneze încărcături explozive. În prezent, violenţa şi numărul mare de atentate
pe teritoriul european, a ajuns la cote nebănuite. Prin prezentul articol încercăm să tragem un
semnal de alarmă, iar instituţiile statului trebuie să ia în calcul faptul că o maşină abandonată
într-o zonă aglomerată poate constitui cu adevărat un pericol public o ameninţare serioasă la
ordine publică şi siguranţă naţională, prin aceea că poate fi folosită foarte uşor pentru
plasarea de încărcături explozive, care pot declanşa adevarate dezastre.
Aspectele referitoare la protecţia mediului, constituie o preocupare care trebuie avută în
1
A se vedea în acest sens: http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-20193163-studiu-caz-face-
primaria-din-viena-masinile-parcate-neregulamentar.htm sursa online acesata la data de 21.05.2016 ora 16:10
~ 555 ~
vedere cu prioritate de autoriăţile implicate în gestionarea traficului rutier în marile oraşe.
Considerăm că ar fi util dacă strategia de trafic bazată pe semaforizarea inteligentă ar fi
functională; dar şi creerea unui sistem prin care să avem în funcţie de oră o banda din celalalt
sens de mers; o altă măsură ar fi aceea că ar trebui încurajată populaţia să folosescă
transportul în comun şi utilizarea mijloacelor care nu poluează (bicicletele spre exemplu).
Cresterea gradului de utilizare a transportului public poate fi un obiectiv atins prin
introducerea benzilor dedicate transportului public urban, eventual prevazute cu semafor
prioritar; imbunatatirea sigurantei în statiile transportului public; achizitionarea de sisteme de
informare în timp real.
Pe de altă parte, pentru a reduce ponderea transportului motorizat individual considerăm
ca ar fi utilă cresterea sistemelor de tarifare şi de colectare a taxelor pentru parcări; de
asemenea creşterea progresivă a taxelor şi impozitelor pentru deţinerea de mai multe
autovehicule necomerciale; dar şi promovarea sistemelor de utilizare în comun a
autoturismelor – car-sharing1 şi eventual reducerea taxelor şi impozitelor pentru utilizarea
acestor tipuri de autovehicule.
Sistemul car-sharing sau folosirea în comun a vehiculelor este un concept relativ nou, dar
este puternic sprijinit de Comisia europeană prin intermediul unor programe - MOSES2 şi are
la bază necesitatea reducerii traficului motorizat individual şi mai buna integrare a acestuia în
transportul inter-mondial urban.
Considerăm necesar şi încurajarea transportului nemotorizat, transportul cu bicicleta a
fost redescoperit în statele Uniunii Europene, datorită avantajelor oferite de condiţiile
mediului urban actual, printre acestea putem menţiona costurile reduse ale deplasării;
sănătatea utilizatorului; protecţia mediului.
Regândirea parcărilor deja existente pentru a spori numărul locurilor de parcare. O altă
problemă se regăseşte în greşeala autorităţilor locale prin proasta amenajare a spaţiului
public, traficul fiind de foarte multe ori îngreunat de rondurile de flori; vezi pasajul Lujerului
vis a vis de Plaza Mall, unde există un rond care a îngustat cu două sau trei benzi porţiunea de
drum care vine din Cartierul Militari.
Şi nu în ultimul rând, considerăm că pentru o bună circulaţie ar trebui ca inelele de
centură ale oraşelor să fie funcţionale şi cu minim două benzi pe sens. Aceasta este o măsură
prin care se poate descongestiona traficul rutier din oras.
Au existat situaţii în care transportul în comun a fost blocat din neglijenţa şoferilor, cu
atât mai mult pe timpul iernii, când neexistând acest serviciu, ADP nu a putut interveni
eficient cu utilajele din dotare pentru a putea facilita deplasarea în condiţii optime, cu
respectarea prevederilor legale în vigoare de toţi participanţii la trafic.
Concluzii şi remedii propuse

Apreciem că acest seviciu este necesar pentru a conforma conduita cetăţenilor, atât a
şoferilor, a pietonilor cât şi a celorlalţi participanţi la trafic, şi că pentru aceasta, trebuiesc
adoptate măsuri pentru unificarea practicii judiciare.
1
A se vedea în acest sens: http://en.wikipedia.org/wiki/Car_sharing, sursa online acesata la data de
25.05.2016, ora 20:56
2
A se vedea în acest sens: http://ec.europa.eu/research/environment/newsanddoc/ article_1707_en.htm sursa
online acesata la data de 25.05.2016 ora 21:30
~ 556 ~
Considerăm că putem pune în aplicare programul de sincronizare a semafoarelor cuplat
la semnalizarea electronică pentru șoferi cu un soft de navigație care optimizează traficul.
Pentru parcările publice de suprafață ar fi util introducerea sistemului de taxare automată,
cu plata online sau prin sms. Astfel, în afara optimizării încasărilor, va fi eliminat și
fenomenul parcagiilor ilegali.
Toate intersecțiile trebuie incluse în Sistemul de Management al Traficului din Bucureşti
(SMTB).
Trebuie ca sistemul de coordonare să fie funcţional, nu cum se întâmplă în prezent, când
se defectează senzorii şi trec zile bune, dacă nu săptămâni, până când sunt înlocuiți și trebuie
angajat personal calificat pentru a opera Centrul de Control.
Programul global Waze Connected Citizens este un program care oferă autorităților
informații în timp real cu privire la trafic, gropi, accidente şi ambuteiaje. În felul acesta,
putem avea acces la informațiile din trafic în timp real, care pot contribui la sistemul
inteligent de management al traficului, precum și la optimizarea circulației transportului în
comun.
Dar, indiferent de măsurile luate de autorităţi, consider că pentru asigurarea unui
microclimat corespunzator este nevoie să înţelegem că deplasarea pe drumurile publice
trebuie să se realizeze în condiţii optime pentru toţi participanţii la trafic.
Bibliografie:
http://ec.europa.eu/transport/road_safety/pdf/com_20072010_ro.pdf
http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2012/02/masura-ridicarii-vehiculelor-
stationate-neregulamentar.-competenta-instantelor-interne-si-analiza-jurisprudentei-cedo
http://en.wikipedia.org/wiki/Car_sharing
http://ec.europa.eu/research/environment/newsanddoc/article_1707_en.htm
http://legestart.ro/wp-content/uploads/2013/04/3_12-Anexa.pdf
http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-20193163-studiu-caz-face-primaria-
din-viena-masinile-parcate-neregulamentar.htm
http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2015-07-
28_Strategie_Siguranta_Rutiera_2015.pdf
http://acteinterne.pmb.ro/legis/acteinterne/acte_int/afisint.php?f=3331: sursa online
accesata la data de 19.05.2016 ora 12:15
~ 557 ~
MISIUNILE DERULATE DE SCAFANDRII DE INTERVENŢIE
DIN CADRUL GĂRZII DE COASTĂ
MISSIONS CONDUCTED BY DIVERS INTERVENTION

WITHIN THE COAST GUARD
Drd. LEFTERACHE Viorel Gheorghe

M.A.I.-D.I.P.I.
vml400@yahoo.com
Abstract:
Structural modernization of the Romanian border police institution aims at the
reorganisation and regrouping its components in order to create a border police structures,
organized on the territorial principle, the County and regional level aimed at combating
cross-border crime through the establishment of a police surveillance, security and border
control.
Based on the fact that the integrated system for the security of the State of Romania
pursues the implementation of best practices and standards for applying the Schengen acquis
in accordance with the Schengen Catalogue, I consider appropriate for the level of the coast
guard to begin a program of acquisition of special equipment and technical component of the
coastal guard divers.
Setting up and using groups of divers at border police structures aims to assure the
quality of the missions and specific activities with regard to checks at borders or boat and
other water-powers of the Romanian border police.
Interventions and missions into the aquatic environment should be carried out by
specialized personnel, authorized to execute the missions for which it was prepared and to
use special equipment to provide security of the staff and accomplishing the plan.
Preparation of the divers is accomplished by the Organization and conduct of activities
diving, according to category and specific missions, their training in order to maintain
previously acquired qualifications, as well as for the formation of skills necessary for the
execution of operational missions according to the procedures, under the coordination of the
head of the operative group.
Specific training activities, theoretical and practical, is planned annually by the heads of
border guard who composed of divers, according to the needs of training established by the
rules for the preparation, organization and safety in diving activity.
For the purposes of compliance with a unitary framework on the implementation by the
competent staff/Police divers from the Romanian Border to interventions in the aquatic
environment, in terms of safety and efficiency, its preparation is carried out only within the
structures of the law empowered to do so.
Rezumat:
Modernizarea structural – funcțională a instituției Poliției de Frontieră Române
urmărește reorganizarea și regruparea logică a componentelor acesteia în scopul creării
unei structuri de polițiști de frontieră profesioniști, organizată pe principiul teritorial, la
~ 558 ~
nivel județean și zonal destinată combaterii infracționalității transfrontaliere prin realizarea
unui sistem polițienesc de supraveghere, pază și control la frontieră.
În baza faptului că Sistemul Integrat pentru Securitatea de Stat a României urmărește
aplicarea celor mai bune practici și standarde de aplicare a aquis-ului Schengen conform
Catalogului Schengen, consider util ca la nivelul Gărzii de Coastă să se inițieze un program
de achiziționare de echipament și tehnică specială pentru componenta de scafandri a Garzii
de Coastă.
Înfiinţarea şi folosirea grupelor de scafandri la nivelul structurilor poliţiei de frontieră
are scopul de a asigura creşterea calităţii misiunilor şi activităţilor specifice în ceea ce
priveşte controlul la frontierele maritime sau fluviale şi a celorlalte atribuţii pe apă ale
Poliţiei de Frontieră Române.
Intervenţiile și misiunile în mediul acvatic trebuie executate de către personal specializat,
abilitat să execute misiunile pentru care a fost pregătit şi să folosească echipamentul special
care să confere siguranţa personalului şi îndeplinirea misiunii în plan operativ.
Pregătirea specifică a scafandrilor se realizează prin organizarea şi desfăşurarea de
activităţi de scufundare, conform categoriei şi misiunilor specifice stabilite, pentru
antrenarea acestora în vederea menţinerii calificărilor obţinute anterior, precum şi în
vederea formării deprinderilor necesare executării misiunilor operative conform
procedurilor, sub coordonarea şefului de grupă operativă.
Activităţile de pregătire specifică, teoretică şi practică, se planifică anual de către şefii
structurilor de poliţie de frontieră care au în compunere scafandri, în funcţie de necesităţile
de pregătire stabilite prin normele de pregătire, organizare şi protecţie a muncii în
activitatea de scufundare.
În scopul respectării unui cadru unitar privind executarea de către personalul abilitat /
scafandri ai Poliţiei de Frontieră Române a intervenţiilor în mediul acvatic, în condiţii de
siguranţă şi eficienţă, pregătirea acestuia se realizează numai în cadrul structurilor abilitate
prin lege în acest sens.
Keywords: border police training, border surveillance, actions, groups of divers, patent
pending, patent examination.
Cuvinte cheie: poliţia de frontieră, pregătire de specialitate, supravegherea frontierei,

acţiuni conexe, grupe de scafandri, curs de brevetare, examen de brevetare.
Obiectivul instituțional al Poliției de Frontieră Române în domeniul supravegherii și

controlului trecerii frontierei de stat precum și în combaterea migrației ilegale și a
infracționalității transfrontaliere, constă în derularea activităților specifice de securizare a
frontierei de stat.
Această activitate reprezintă în fapt un proces complex de măsuri și acțiuni derulate la
nivelul structurilor polițienești centrale și teritoriale, prin intermediul cărora se asigură
iguranța frontierei de stat, menținerea stării de normalitate, supravegherea limitei de frontieră,
desfășurarea unui control sigur și fluent în punctele de trecere navale, aeroportuare, feroviare
și rutiere, precum și protecția intereselor statului român în relațiile cu statele riverane în spețe
ce privesc frontiera de stat, asigurarea exercitării drepturilor statului român în apele
teritoriale, zona contiguă și zona economică exclusivă la Marea Neagră.
Modernizarea structural – funcțională a instituției Poliției de Frontieră Române
~ 559 ~
urmărește reorganizarea și regruparea logică a componentelor acesteia în scopul creării unei
structuri de polițiști de frontieră profesioniști, organizată pe principiul teritorial, la nivel
județean și zonal destinată combaterii infracționalității transfrontaliere prin realizarea unui
sistem polițienesc de supraveghere, pază și control la frontieră.
În vederea punerii în aplicare a prevederilor O.M.A.I. transpus prin Dispoziția D.G.M.O.
nr. 95952 / 17.12.2014 s-a solicitat implementarea unor măsuri de ordin operativ care să
conducă la utilizarea echipamentelor și a tehnicii speciale din dotare.
În baza faptului că Sistemul Integrat pentru Securitatea de Stat a României urmărește aplicarea
celor mai bune practici și standarde de aplicare a aquis-ului Schengen conform Catalogului
Schengen, consider util ca la nivelul Gărzii de Coastă să se inițieze un program de achiziționare de
echipament și tehnică specială pentru componenta de scafandri a Garzii de Coastă.
Scafandrii încadraţi la nivelul Gărzii de Coastă Constanţa sunt ofiţeri şi agenţi de poliţie
din cadrul compartimentelor de sprijin operativ de la nivelul Serviciilor Teritoriale ale Poliţiei
de Frontieră sau la bordul navelor / ambarcaţiunilor din clasele 0, 1, 2 şi 3.
În baza pregătirii de specialitate şi a atribuţiilor funcţionale1 ce le revin activitatea
profesională derulată de aceştia are rolul de a asigura intervenţia, supravegherea, controlul şi
mobilitatea în mediul acvatic imers şi emers în scopul asigurării în bune condiţii a
supravegherii frontierei de stat, a prevenirii şi combaterii migraţiei ilegale şi a acţiunilor
conexe terorismului, precum şi a faptelor circumscrise crimei organizate.
Toate activităţile enumerate mai sus se derulează în baza prevederilor legale din
domeniul regimului juridic al frontierei de stat şi a drepturilor suverane naţionale în apele de
frontieră, marea teritorială, ape maritime interioare, porturi şi zone economice exclusive,
conform competenţelor stabilite.
Înfiinţarea şi folosirea grupelor de scafandri la nivelul structurilor poliţiei de frontieră are
scopul de a asigura creşterea calităţii misiunilor şi activităţilor specifice în ceea ce priveşte
controlul la frontierele maritime sau fluviale şi a celorlalte atribuţii pe apă ale Poliţiei de
Frontieră Române conform art. 22 din OUG nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Poliţiei de Frontieră Române, aprobată prin Legea nr. 81 / 2002, cu modificările şi
completările ulterioare, respectiv Legea nr. 17 / 1990 republicată privind regimul juridic al
apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice
exclusive ale României, cu modificările şi completările ulterioare, prin:
a) efectuarea directă a controlului fizic al corpului imers al navelor suspectate aflate în
staţionare în porturi sau în rade;
b) efectuarea directă a controlului imers al danelor proprii, al corpurilor navelor proprii
precum şi controlul suprafeţelor imerse ale obiectivelor de importanţă deosebită/strategică din
zona de competenţă a Poliţiei de Frontieră Române.
c) executarea controlului fizic al corpului imers la navele / ambarcaţiunile cu emigranţi,
în cadrul acţiunilor de abordaj şi control a navelor ce au încălcat legislaţia naţională sau
despre care există date şi indicii clare că intenţionează să desfăşoare activităţi infracţionale în
apele naţionale româneşti;
d) executarea misiunilor de căutare şi salvare a vieţii omeneşti, precum şi la solicitare,
recuperarea bunurilor de la bordul mijloacelor eşuate / scufundate sau a celor pierdute /
căzute de la bordul navelor ce aparţin M.A.I., în zona de competenţă.
1
Echipa de scafandri va fi formată numai din poliţişti de frontieră ale căror atribuţii clar definite sunt
cuprinse în fişele posturilor.
~ 560 ~
e) căutarea şi recuperarea probelor materiale sau a bunurilor care au făcut obiectul
săvârşirii unor infracţiuni şi care au fost aruncate de făptuitori în apă;
f) combaterea faptelor ilegale săvârşite de persoane ce utilizează echipament / mijloace
de scufundare în mediul imers;
g) participarea la solicitarea structurilor implicate în supravegherea maritimă / impunerea
legii la frontiera de stat a României, la efectuarea controlului asupra operei vii pentru
depistarea eventualelor corpuri delicte amplasate pe corpul navei / ambarcaţiunii, respectiv
asupra obiectivelor de importanţă deosebită în zona de competenţă;
h) protejarea drepturilor suverane de explorare şi exploatare, protecţie, conservare şi
gestionare a tuturor resurselor naturale biologice şi /sau nebiologice şi a altor resurse care se
află pe fundul mării, în subsolul acestuia, în coloana de apă, etc;
i) asigurarea şi protejarea drepturilor exclusive privind amplasarea şi folosirea de insule
artificiale, de instalaţii şi lucrări destinate cercetării ştiinţifice, explorării şi exploatării
resurselor naturale din zona economică exclusivă sau în alte scopuri economice;
La nivel naţional organizarea şi desfăşurarea activităţilor de scufundare este reglementată prin
Ordinul Comun al Ministerului Muncii nr. 363/1995 şi al M.Ap.N. pentru aprobarea Normelor
privind pregătirea, organizarea şi protecţia muncii în activitatea de scufundare, elaborate de către
Centrul de Scafandri Constanţa (publicate în Monitorul Oficial al României nr. 272/1995).
În acest sens, precizăm că pentru organizarea activităţii de scufundare ce trebuiesc luate
următoarele măsuri:
- instruirea şi antrenarea scafandrilor;
- asigurarea disciplinei în muncă; asigurarea şi punerea în aplicare a măsurilor tehnice,
organizatorice şi de securitate a muncii;
- asigurarea materială a scufundărilor;
- controlul şi îndrumarea activităţilor de scufundare;
- asigurarea medicală a scufundărilor;
- raportarea, cercetarea şi evidenţa accidentelor de scufundare şi a bolilor profesionale;
În scopul respectării unui cadru unitar privind executarea de către personalul abilitat /
scafandri ai Poliţiei de Frontieră Române a intervenţiilor în mediul acvatic, în condiţii de
siguranţă şi eficienţă, pregătirea acestuia se realizează numai în cadrul structurilor abilitate
prin lege în acest sens.
În prezent singura structură abilitată este Centrul de Scafandri al M.Ap.N. (în baza HG
nr.350/1993) iar în planificarea şi desfăşurarea misiunilor vor fi utilizate prevederile legale
(concepţii, standarde M.A.I., dispoziţii, ordine şi proceduri de lucru aflate în vigoare).
De aici rezultă faptul că intervenţiile și misiunile în mediul acvatic trebuie executate de către
personal specializat, abilitat să execute misiunile pentru care a fost pregătit şi să folosească
echipamentul special care să confere siguranţa personalului şi îndeplinirea misiunii în plan operativ.
Calificarea scafandrilor pentru diferite categorii de scufundare şi lucrări sub apă se
realizează prin cursuri şi antrenamente organizate de structurile MAI şi MApN.
După absolvirea cursurilor specifice de scufundare, scafandrii sunt apţi pentru
organizarea şi desfăşurarea activităţilor de scufundare, pentru categoria la care a obţinut
atestarea, pentru o perioadă de 1 an de zile.
În prezent, personalul Poliţiei de Frontieră Române cu specializarea de scafandru este
format din scafandri autonomi brevetaţi în categoria a III-a.
Acesta poate desfăşura activităţi de scufundare de până la 40 metri, brevet obţinut în
~ 561 ~
urma parcurgerii cursului şi susţinerii examenului de brevetare susţinut la Centrul de
Scafandri al Forţelor Navale.
Menţinerea calificării pentru categoria a III-a şi a aptitudinii de scufundare se acordă anual
dacă personalul din cadrul componentei scafandri întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
- a efectuat examinarea medicală anuală şi este declarat apt;
- în anul precedent a executat un număr minim de 50 ore de scufundare (din care 20 ore
la adâncime mai mare de 20 metri) specific categoriei a III-a.
Nerealizarea orelor minime de scufundare de către scafandri conduce la pierderea
calificării şi necesitatea efectuării unui curs de reciclare cu examen, în categoria iniţială, curs
ce se va executa contra cost la Centrul de Scafandri al Forţelor Navale sau la structuri
similare din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Pregătirea specifică a scafandrilor se realizează prin organizarea şi desfăşurarea de
activităţi de scufundare, conform categoriei şi misiunilor specifice stabilite, pentru antrenarea
acestora în vederea menţinerii calificărilor obţinute anterior, precum şi în vederea formării
deprinderilor necesare executării misiunilor operative conform procedurilor, sub coordonarea
şefului de grupă operativă.
Activităţile de pregătire specifică, teoretică şi practică, se planifică anual de către şefii
structurilor de poliţie de frontieră care au în compunere scafandri, în funcţie de necesităţile de
pregătire stabilite prin normele de pregătire, organizare şi protecţie a muncii în activitatea de
scufundare.
De asemenea, personalul cu atribuţii în conducerea şi coordonarea activităţilor operative
din domeniul naval este obligat să se ocupe pentru ca scafandrii din structurile subordonate să
efectueze anual cel puţin 50 de ore de scufundare în plan operativ şi un număr minim de 50
de ore de scufundare pentru pregătire (din care 20 la o adâncime mai mare de 20 metri).
Pentru executarea şedinţelor de pregătire şi antrenament în apă, obligatoriu se întocmeşte
un plan anual de pregătire fizică, cu respectarea normelor privind pregătirea, organizarea şi
protecţia muncii în activitatea de scufundare, elaborate de către Centrul de Scafandri
Constanţa şi O.M.A.I. nr. 154/2004 privind activităţile de educaţie fizică şi sport în MAI, cu
modificările şi completările aduse de O.M.A.I. nr. 793 / 2005, precum şi în conformitate cu
dispoziţiile anuale ale Inspectorului General al I.G.P.F. privind organizarea şi desfăşurarea
educaţiei fizice şi sportului în cadrul P.F.R.
În prezent, legislația din țara noastră este conformă cu Convențiile Internaționale
referitoare la salvarea pe mare, respectiv Regulamentele de navigație pe sectoarele europene
– Convenția Internațională pentru Ocrotirea Vieții Umane pe Mare (SOLAS), Regulamentul
Internațional 1972 pentru prevenirea abordajelor pe mare, etc.
Pentru organizarea şi desfăşurarea în condiţii optime şi de siguranţă a activităţilor de
scufundare (inclusiv misiuni specifice în mediul acvatic imers şi emers) scafandrilor trebuie
să li se asigure o dotare corespunzătoare, conformă cu tipul misiunilor desfăşurate şi mediul
în care lucrează.
În prezent nivelul optim de dotare a scafandrilor din cadrul componentei operative a
Gărzii de Coastă este reprezentat de următoarele echipamente:
- ambarcațiune stabilă, cu borduri moi, ușor de utilizat în condiții meteo nefavorabile,
pretabilă în efectuarea unor abordaje sigure, recuperarea cu ușurință a persoanelor căzute în
apă, transbordarea persoanelor de pe nave aflate în pericol de scufundare sau eșuate și
transportul scafandrilor și a echipamentelor portabile la locul de scufundare;
~ 562 ~
- sonar pentru detectare în vederea recuperării de tehnică, obiecte sau înscrisuri
(documente de identitate, dosare, documente clasificate, obiecte cu importanță probatorie)
scufundate sau ascunse și care pot fi folosite în lucrări penale;
- tehnică şi echipament portabil, pentru un scafandru autonom ce trebuie să cuprindă:
• vizor;
• vestă de salvare / compensare (atât costume umede cât şi etanşe);
• profundimetru : obligatoriu la adâncimi de peste 12 m şi opţional pentru adâncimi sub 12 m;
• ceas etanş : obligatoriu la adâncimi peste 12 m şi opţional pentru adâncimi mai mici
de 12 m;
• lanternă : pentru scufundări nocturne;
• centuri de lestare cu lesturi;
• pumnal cu teacă;
• labe de înot;
• butelii sau aparat de respirat;
• detentor;
• saulă de legătură cu suprafaţa;
• tub de respirat;
• tabelă de decompresie - obligatoriu la adâncimi de peste 12 m;
• fluier de semnalizare – în dotarea vestei de salvare;
• manometru de control a presiunii – în cazul în care buteliile nu sunt prevăzute cu rezervă;
• telefon cu fir sau cu ultrasunete – după caz, în funcţie de caracterul şi condiţiile scufundărilor;
• marcatoare cu saulă – după caz, în funcţie de caracterul şi condiţiile scufundărilor;
• propulsoare tractate de la suprafaţă – după caz, în funcţie de caracterul şi condiţiile
scufundărilor;
• busolă subacvatică – după caz, în funcţie de caracterul şi condiţiile scufundărilor;
• propulsoare subacvatice – după caz, în funcţie de caracterul şi condiţiile scufundărilor.
Bibliografie:
Instrumente juridice interne:
Legea nr. 17 / 1990 republicată privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, cu
modificările şi completările ulterioare
O.U.G. nr. 105 din 2001 privind frontiera de stat a României, cu modificările şi
O.M.A.I. nr. 154/2004 privind activităţile de educaţie fizică şi sport în MAI;
Ordinul Comun al Ministerului Muncii nr. 363/1995 şi al MApN pentru aprobarea
Normelor privind pregătirea, organizarea şi protecţia muncii în activitatea de scufundare,
elaborate de către Centrul de Scafandri Constanţa (publicate în Monitorul Oficial al României
nr. 272/1995).
Documentaţie on-line:
www.mai.gov.ro
www.politiadefrontiera.ro
~ 563 ~
NECESITATEA IMPLEMENTĂRII SISTEMULUI DE CONTROL
INTERN MANAGERIAL LA NIVELUL POLIŢIEI DE
FRONTIERĂ ROMÂNE
THE NECESSITY OF IMPLEMENTING INTERNAL CONTROL

MANAGEMENT SYSTEM AT THE LEVEL
OF THE ROMANIAN BORDER POLICE
Drd. LEFTERACHE Viorel Gheorghe

M.A.I.-D.I.P.I.
vml400@yahoo.com
Abstract:
Internal control management system must be implemented, developed and refined to the
level which will allow the management team to P.F.R. to have a better control over how
operation, both as a whole and on each activity or operation in hand, in order to achieve the
General and specific objectives.
Reasonable assurance of these results is tantamount to a high level of confidence,
especially since it takes into account the fact that certain costs and risks assumed by
management fits into a projection the value accepted at ministerial level.
Reasonable assurance that emphasizes the notion of uncertainty and risk the future that
absolutely nobody can transpose into a definite value projection.
The institution of the Romanian border police , management must supervise , monitor
and evaluate the criteria relating to policy objectives and dynamics of structures, personnel,
quality and rapidity of the activities and operations carried out, the linking of employees and
consumers or third parties, cost of production and performance and execution times, etc.
Therefore, internal control management represent the totality of organisational
measures encountered at the level of institutional, organizational structure and its planning,
projections, and Assembly procedures for monitoring, supervision and evaluation adopted by
the staff with leadership positions, but also the entire staff.
The purpose of these activities is to facilitate the monitoring of the management of the
risks to which the entity is subject (risks which may affect the achievement of objectives and
fulfilment of general or specific).
Complementary to the activities outlined above, will have regard to the conduct of
orderly and efficient activities planned in order to achieve the identification and elimination
of illegal transactions, the inefficient and uneconomic in correlation with the legislation in
force alongside the internal normative and procedural.
Guidelines for the completion of its internal control and management recognize that
people don't always understand, that they could not communicate or to act in a systematic
manner when the situation required this.
This reality has influenced and will in turn be influenced, always, of the mechanisms of
internal control management concept.
Internal control management is not an event but is a series of organizational measures
is prepared and adopted and produce effects (measurable results qualitatively and
quantitatively) in the work of the public entity.
~ 564 ~
Rezumat:
Sistemul de control intern managerial trebuie să fie implementat, dezvoltat și
perfecționat până la nivelul care să permită echipei manageriale a I.G.P.F. să dețină un
control cât mai bun asupra funcționării, atât în ansamblu, cât și pe fiecare activitate sau
operațiune în parte, în scopul atingerii obiectivelor generale și specifice asumate.
O asigurare rezonabilă a acestor rezultate, echivalează cu un nivel de încredere ridicat,
mai ales că se are în vedere faptul că anumite costuri de execuţie şi riscuri asumate de
echipa managerială se încadrează într-o proiecţie valorică acceptată la nivel ministerial.
Asigurarea rezonabilă evidenţiază faptul că noţiunea de incertitudine şi risc priveşte
viitorul pe care absolut nimeni nu îl poate transpune într-o proiecţie valorică certă.
În instituţia Poliţiei de Frontieră Române, echipa managerială trebuie să supravegheze,
controleze şi evalueze criteriile ce privesc obiectivele structurilor, politica şi dinamica de
personal, calitatea şi rapiditatea activităţilor şi operaţiunilor efectuate, relaţionarea dintre
salariaţi şi consumatori sau terţe persoane, costurile de producţie/executare şi timpii de
execuţie, etc.
De aceea, controlul intern managerial reprezintă totalitatea măsurilor organizatorice
întâlnite la nivelul organigramei instituţionale, precum şi ansamblul proiecţiilor,
planificărilor şi procedurilor de monitorizare, supraveghere şi evaluare adoptate de
personalul cu funcţii de conducere, dar şi de întreg personalul de execuţie.
Scopul realizării acestor activităţi este de a facilita monitorizarea gestionării riscurilor
la care este supusă entitatea (riscuri ce pot afecta atingerea şi îndeplinirea obiectivelor
generale sau specifice).
Complementar activităţilor prezentate mai sus, se va avea în vedere desfăşurarea
ordonată şi eficientă a activităţilor planificate astfel încât să se realizeze identificarea şi
eliminarea operaţiunilor ilegale, neeconomice şi ineficiente în corelaţie cu prevederile
legislaţiei în vigoare alături de actele normative şi procedurale interne.
Liniile îndrumătoare pentru realizarea controlului intern managerial recunosc faptul că
oamenii nu pot înţelege întotdeauna, că nu au putut comunica sau să acţioneze sistematic
atunci când situaţia a impus acest lucru.
Această realitate a influenţat şi va fi influenţată la rândul său, întotdeauna, de
mecanismele conceptului de control intern managerial.
Controlul intern managerial nu reprezintă un eveniment ci reprezintă o serie de măsuri
organizatorice dispuse și adoptate care se conexează şi produc efecte (rezultate măsurabile
calitativ şi cantitativ) în activitatea entităţii publice.
Keywords: internal control management system, organizational chart institutional,

authorising officer, procedural methodology, activities.
Cuvinte cheie: sistem de control managerial intern, organigramă instituţională,

ordonator de credite, metodologie, activităţi procedurale.
În ţara noastră, necesitatea implementării sistemului de control intern managerial la

nivelul entităţilor publice a rezultat din angajamentul asumat de guvernul României în timpul
procesului de aderare la Uniunea Europeană.
Cu această ocazie România a adoptat un model de management în entităţile şi instituţiile
~ 565 ~
publice, model ce viza întărirea responsabilităţii manageriale precum şi activitatea întregului
personal de execuţie, conform criteriilor Controlului Financiar Public Intern.
Indiferent de cât de bine este proiectat şi implementat la nivelul unei entităţi publice de
ordine publică şi siguranţă naţională – Poliţia de Frontieră Română, un sistem de control
intern managerial nu poate oferi echipei manageriale o asigurare absolută cu privire la
realizarea obiectivelor generale şi specifice stabilite prin actul normativ constitutiv.
O asigurare rezonabilă a acestor rezultate, echivalează cu un nivel de încredere ridicat,
mai ales că se are în vedere faptul că anumite costuri de execuţie şi riscuri asumate de echipa
managerială se încadrează într-o proiecţie valorică acceptată la nivel ministerial.
Asigurarea rezonabilă evidenţiază faptul că noţiunea de incertitudine şi risc priveşte
viitorul pe care absolut nimeni nu îl poate transpune într-o proiecţie valorică certă. De
asemenea, asigurarea rezonabilă a rezultatelor obţinute în urma implementării sistemului de
control intern managerial poate apărea şi datorită următoarelor situaţii:
- modul greşit de evaluare şi interpretare a deciziilor luate/dispuse de către echipa
managerială;
- apariţia unor inadvertenţe ca urmare a derulării unor greşeli şi erori în activitatea
profesională procedurată;
- efectuarea într-un mod neprofesional a controalelor dispuse de conducerea entităţii;
- echipa managerială poate refuza şi ignora fără temei raportările şi recomandările
întocmite conform criteriilor financiare (cost – beneficiu), profesionale şi de performanţă.
Managerii entităţii publice sunt implicaţi în aplicarea şi gestionarea activităţilor
prevăzute şi reglementate cu ajutorul sistemului de control intern managerial, chiar dacă
structurile publice execută activităţile şi îşi îndeplinesc obiectivele aşa cum au fost iniţial
concepute şi planificate.
Aceştia nu pot cunoaşte cu precizie dacă la nivelul structurilor entităţii cadrele
îndeplinesc corespunzător sarcinile şi atribuţiile profesionale şi activităţile procedurate, până
când nu se va proceda la declanşarea procedurii de autoevaluare pentru activităţile executate.
În acest caz, se va urmări în mod direct, dacă acestea, prin modul cum au fost executate
şi îndeplinite s-au ridicat la nivelul calitativ dorit şi prevăzut de standardul profesional –
SMAI şi exemplificat în proceduri de lucru sau fişe de proces.
Sistemul de control intern managerial pentru instituţia Poliţiei de Frontieră Române este
deosebit de important, deoarece constituie puntea de legătură dintre latura reprezentată de
cadrele cu funcţii de execuţie şi cea a managementului instituţional.
Această legătură se realizează întrucât rolul şi scopul sistemului de control intern
managerial este de a supraveghea şi asigura că activităţile planificate se desfăşoară întocmai
după cum au fost proiectate şi planificate, iar atunci când apar abateri semnificative, va exista
garanţia că se va dispune luarea de măsuri corective, în cel mai scurt timp, direct de către
echipa managerială sau indirect prin transpunerea instituţiei delegării (autorităţii) de
competenţă către cadrele a căror pregătire de specialitate permite acest lucru.
Astfel, despre activitatea de control intern managerial putem afirma că aceasta se poate
transpune într-o situaţia de fapt întâlnită la nivelul unei structuri de poliţie de frontieră
verificate, prin intermediul a 4 faze principale:
- prima faza se referă la identificarea şi stabilirea obiectivelor generale şi/sau specifice;
- a doua fază creează premisa stabilirii standardelor de performanţă;
- a treia fază conduce la criteriile de analiză a rezultatelor în comparaţie cu standardele
~ 566 ~
de performanţă;
- a patra fază evidenţiază evaluarea performanţei întâlnite la nivelul structurii verificate,
modificarea după caz a criteriilor de performanţă şi valorificarea oportunităţilor nou create în
urma analizelor şi verificărilor efectuate.
În instituţia Poliţiei de Frontieră Române, echipa managerială trebuie să supravegheze,
controleze şi evalueze criteriile ce privesc obiectivele structurilor, politica şi dinamica de
personal, calitatea şi rapiditatea activităţilor şi operaţiunilor efectuate, relaţionarea dintre
salariaţi şi consumatori sau terţe persoane, costurile de producţie/executare şi timpii de
execuţie, etc.
De aceea, controlul intern managerial reprezintă totalitatea măsurilor organizatorice
întâlnite la nivelul organigramei instituţionale, precum şi ansamblul proiecţiilor, planificărilor
şi procedurilor de monitorizare, supraveghere şi evaluare adoptate de personalul cu funcţii de
conducere, dar şi de întreg personalul de execuţie.
Scopul realizării acestor activităţi este de a facilita monitorizarea gestionării riscurilor la
care este supusă entitatea (riscuri ce pot afecta atingerea şi îndeplinirea obiectivelor generale
sau specifice).
Complementar activităţilor prezentate mai sus, se va avea în vedere desfăşurarea
ordonată şi eficientă a activităţilor planificate astfel încât să se realizeze identificarea şi
eliminarea operaţiunilor ilegale, neeconomice şi ineficiente în corelaţie cu prevederile
legislaţiei în vigoare alături de actele normative şi procedurale interne.
În cazul de faţă, controlul intern managerial este un atribut de responsabilitate al echipei
manageriale existente la nivelul I.G.P.F. - ordonator secundar de credite, la nivelul şefilor de
Inspectorate Teritoriale de Poliţie de Frontieră / Garda de Coastă - ordonatori terţiari de
credite şi totodată fiind şi un atribut de aplicare a procesului de management integrat.
Cadrele Poliţiei de Frontieră Române, mai ales cele care deţin funcţii de conducere,
indiferent de ierarhia acestora şi de domeniul de activitate, au obligaţia să/să-şi planifice,
organizeze,coordoneze executarea, aplicarea măsurilor şi metodelor de lucru astfel încât să
ofere o asigurare rezonabilă că îndeplinirea obiectivelor şi raportarea acestora ca îndeplinite
s-a realizat conform prevederilor legale şi totodată conform proiecţiei şi strategiei
manageriale la nivel naţional sau regional după caz.
Controlul intern managerial reprezintă funcţia finalizatoare a procesului şi actului
managerial. Totodată reprezintă şi funcţia care furnizează ipotezele şi elementele necesare
realizării şi desfăşurării în condiţii optime şi a celorlalte sarcini şi atribuţii manageriale.
Echipa managerială fără datele şi informaţiile obţinute în urma desfăşurării activităţilor
de verificare, analizare şi supraveghere, nu şi-ar putea îndeplini corespunzător restul
atributelor şi actelor manageriale: previziune, organizare, coordonare, îndrumare şi verificare.
Astfel, pe baza datelor şi informaţiilor obţinute prin intermediul activităţii de control
intern managerial, conducerea entităţii poate cunoaşte realitatea, modificările ce ar putea
interveni în mediul intern al entităţii, dar şi în cel extern, şi pe acest fundament se va putea:
a) aprecia calitatea şi oportunitatea deciziilor luate anterior dar şi eficacitatea măsurilor
întreprinse pentru realizarea lor astfel încât conducerea entităţii va putea lua noi decizii care
ar conduce obligatoriu la modificarea organigramei instituţionale, a previziunilor, a
procedurilor de lucru şi a metodologiilor de sprijin şi îndrumare a activităţilor personalului;
b) analiza şi evalua riscurile şi abaterile care ameninţă atingerea şi îndeplinirea
obiectivelor generale şi specifice precizate în actul normativ constitutiv.
~ 567 ~
De aceea, controlul intern managerial reprezintă în esenţă atributul principal al echipei
manageriale şi nu poate fi exercitat şi desfăşurat cu eficienţa şi scopul dorit fără ca în timpul
efectuării lui să nu se ia în mod obligatoriu măsuri operative de remediere şi corecţie.
Nivelul la care se exercită controlul sau activităţile controlate indiferent de obiectivele
urmărite, trebuie derulate pe parcursul a 5 etape, fiecărei etape fiindu-i atribuită o
componentă distinctă. Astfel, am împărţit componentele fazelor precizate anterior, după cum
urmează:
Etapa nr. 1: Se solicită şi se obţin date şi informaţii cu privire la activităţile desfăşurate
la nivelul tuturor liniilor de muncă
Etapa nr. 2: Se va realiza compararea situaţiei existente la acel moment cu situaţia ideală
(standardizată), care ar fi trebuit să existe şi să se regăsească la momentul efectuării
controlului;
Ulterior fazei de colectare şi comparare a datelor reale cu indicatorii standardizaţi,
urmează etapa de analiză şi evaluare a riscurilor şi abaterilor neconforme asumate de
conducerea compartimentului supus evaluării şi controlului.
Etapa nr. 3: Se va proceda la analiza şi evaluarea riscurilor identificate care ameninţă sau
pun în pericol desfăşurarea activităţilor şi operaţiunilor verificate dar şi a valorilor de
toleranţă acceptate de la criteriile standardizate şi ulterior adoptate şi aprobate de conducerea
entităţii; altfel spus, membrii echipei de control intern managerial vor determina valoarea
factorilor de perturbare şi relaţia de cauzalitate şi responsabilitate întâlnită şi vor evalua
complexitatea măsurilor de remediere ce vor trebui dispuse cu ocazia prezentării concluziilor
în raportul de control.
Etapa nr. 4: Se va proceda la punerea în valoare/implementarea imediată a măsurilor şi
recomandărilor trasate de membrii echipei de control, care în prealabil au fost supuse
aprobării conducătorului/şefului entităţii ce a dispus efectuarea controlului.
De aceea, valorificarea constatărilor şi măsurilor propuse a fi implementate reprezintă
etapa în care, în funcţie de concluzia la care s-a ajuns şi în funcţie de gradul de toleranţă
acceptat, se definitivează şi se aprobă pentru a fi implementat un ansamblu de măsuri ce are
rolul de a influenţa atât performanţa activităţilor şi acţiunilor controlate cât şi să conducă la
identificarea premiselor de autoperfecţionare a viitoarelor metode şi tehnici de control şi
pregătire profesională a cadrelor;
Etapa nr. 5: Se va analiza oportunitatea efectuării controlului şi a măsurilor şi
recomandărilor dispuse şi implementate astfel încât raportarea zilnică/ săptămânală/ lunară/
trimestrială/ semestrială/ anuală să evidenţieze îndeplinirea obiectivelor generale şi specifice
conform cadrului normativ aprobat. Această etapă, facilitează obţinerea unui feed-back
(pozitiv sau negativ), în funcţie de valorile reale obţinute şi raportate de
compartiment/structură/entitate reprezentanţilor politicii de guvernanţă.
În cadrul conceptului de control, toate rezultatele finale propuse de echipa de control:
dispoziţii, instrucţiuni şi ordine; rapoarte, note de informare, sinteze şi alte situaţii;
propunerea şi trasarea de măsuri şi recomandări pentru o fundamentare cât mai precisă
dezvoltării şi perfecţionării viitoarelor metodologii şi proceduri de lucru, nu s-ar putea
justifica dacă în urma implementării şi aplicării acestora, nu ar rezulta reducerea indicilor şi
valorilor de risc, riscuri care până la momentul desfăşurării controlului/verificării, au afectat
bunul mers al desfăşurării activităţilor procedurale şi implicit atingerea obiectivelor generale
şi specifice ale entităţii.
~ 568 ~
Obţinerea de date şi informaţii referitoare la activităţile desfăşurate în cadrul
compartimentului controlat, parvin atât de la factorul uman de execuţie cât şi de la cel de
conducere. Situaţia ideală/reglementată/standardizată se stabileşte pe baza următoarelor
criterii: prevederi legislative; ordine, dispoziţii, decizii ale conducerii entităţii; recomandările
structurii de audit intern; proceduri de lucru de sistem şi/sau interne, etc.
În urma analizei celor 2 situaţii faptică şi ideală1, echipa de control va putea emite o
serie de măsuri şi recomandări cu caracter obligatoriu, ce vor trebui implementate şi după caz
(după o perioada prestabilită) se va putea proceda la reevaluarea activităţii şi a modului cum
au fost transpuse activităţilor ce se desfăşoară la nivelul structurilor entităţii.
Cel mai important atribut al controlului transpus asupra membrilor echipei de control
reprezintă interpretarea, analizarea şi înţelegerea situaţiei de fapt (reală) întâlnită la nivelul
compartimentului verificat.
Implementarea controlului intern managerial presupune o iniţiativă semnificativă venită
din partea echipei manageriale şi reprezintă o comunicare deschisă a acesteia cu întreg
personalul din subordine. Astfel, controlul intern managerial este efectuat şi aplicat de întreg
personalul entităţii publice, pentru toate activităţile desfăşurate de acelaşi personal.
Trebuie evidenţiat un aspect important al controlului intern managerial, şi anume: acesta
este influenţat de latura umană, de natura personalităţii fiecărui angajat al entităţii publice,
indiferent dacă acesta are studii superioare sau dacă îndeplineşte vreo funcţie de conducere.
Liniile îndrumătoare pentru realizarea controlului intern managerial recunosc faptul că
oamenii nu pot înţelege întotdeauna, că nu au putut comunica sau să acţioneze sistematic
atunci când situaţia a impus acest lucru. Fiecare angajat vine la locul de muncă cu o anumită
pregătire teoretică şi practică, cu o abilitate tehnică diferită faţă de ceilalţi colegi şi cu nevoi şi
priorităţi personale şi profesionale diferite. Această realitate a influenţat şi va fi influenţată la
rândul său, întotdeauna, de mecanismele conceptului de control intern managerial. Controlul
intern managerial nu reprezintă un eveniment ci reprezintă o serie de măsuri organizatorice
dispuse/adoptate care se conexează şi produc efecte (rezultate măsurabile calitativ şi
cantitativ) în activitatea entităţii publice.
Aceste măsuri au caracter general iar atunci când situaţia de fapt o impune pot fi şi speciale,
deoarece conducerea îşi asumă acest atribut managerial. Astfel, măsurile controlului intern
managerial dispuse de conducerea profesională se conexează cu activităţile desfăşurate în cadrul
entităţii publice şi au o eficienţă crescută atunci când acestea sunt implementate direct în cadrul
operativ al structurilor ce se regăsesc în organigrama funcţională a entităţii publice.
Sistemul de control intern managerial trebuie să fie implementat, dezvoltat și
perfecționat până la nivelul care să permită echipei manageriale a I.G.P.F. să dețină un
control cât mai bun asupra funcționării, atât în ansamblu, cât și pe fiecare activitate sau
operațiune în parte, în scopul atingerii obiectivelor generale și specifice asumate.
Acest sistem cuprinde 5 elemente principale, în cadrul cărora sunt grupate standardele de
control intern managerial, după cum urmează:
- mediul de control pentru aspectele de organizare, managementul resurselor umane,
deontologie, etică şi integritate, etc;
- performanţe şi managementul riscului pentru aspectele ce privesc fixarea obiectivelor,
planificare și proiectare plan managerial, respectiv performanţe profesionale, etc;
1
www.ucdc.ro.file.prof dr. Ioan Oprean – Control și Audit intern, Cluj-Napoca 2010
~ 569 ~
- activităţi de control pentru aspectele din domeniul procedurilor de lucru, continuitatea
operaţiunilor, semnalarea abaterilor de la procedurile de lucru, separarea atribuțiilor, etc;
- informarea şi comunicarea pentru aspectele legate de proiectarea și operaționalizarea
unui sistem informaţional, gestionarea resurselor și a documentelor, etc;
- evaluare şi audit pentru aspectele ce privesc proiecțiile de dezvoltare a capacităţii de
evaluare a sistemului de control intern managerial.
Prin mijloacele de control intern managerial adoptate, managerii identifică abaterile de la
îndeplinirea obiectivelor, cauzelor care le-au determinat și adoptă măsurile reparatorii.
Controlul intern managerial derulat la nivelul I.G.P.F. trebuie să manifeste caracter
parmanent și să vizeze cele 3 proiecții funcționale ale unei unității publice: financiar-
contabilitate, legalitate și performanță.
De aceea controlul intern managerial trebuie încorporat şi nicidecum adăugat
obiectivelor şi domeniilor de activitate ale Poliţiei de Frontieră Române.
Bibliografie:
Instrumente juridice interne:
Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, cu modificările şi completările
ulterioare;
Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar
preventiv, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
O.U.G. nr 105 din 2001 privind frontiera de stat a României, cu modificările şi
Instrucţiuni privind organizarea şi exercitarea controlului ierarhic în Ministerul de
Interne nr. 447 / 13.05.2003;
O.M.A.I. nr. 118/2011 privind organizarea şi executarea controalelor în M.A.I.;
O.G. nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv republicat;
HG nr. 423/2004 pentru modificarea şi completarea normelor generale de audit public
intern;
O.S.G.G. nr. 400/2015 pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând
standardele de management/control intern la entităţile publice şi pentru dezvoltarea
sistemelor de control managerial, cu modificările şi completările ulterioare;
Instrumente juridice internaţionale:

INTOSAI GOV 9100 privind Standardele de Control Intern în Sectorul Public;
INTOSAI GOV 9110– Ghid pentru Raportarea cu privire la Eficacitatea Controalelor
Interne
INTOSAI GOV 9120– Control Intern – Obţinerea unui Fundament pentru Răspundere în
cadrul Entităţilor Publice
Documentaţie on-line:
www.intosai.org
www.mfinante.ro
www.curteadeconturi.ro
www.politiadefrontiera.ro
~ 570 ~
LIMITELE CADRULUI LEGAL PRIVIND PROTECȚIA
AVERTIZORULUI DE INTEGRITATE
THE LIMITS OF LEGAL FRAMEWORK ABOUT PROTECTION OF

WHISTLEBLOWER
Drd. subcomisar de poliție LEȘUȚAN Carmen-Ramona

Academia de Poliție ,,Alexandru Ioan Cuza”, București
Școala Doctorală de Ordine Publică și Siguranță Națională
Direcția Generală Anticorupție, Serviciul Judeţean Anticorupţie Sălaj
carmen_lesutan@yahoo.com
Abstract:
The article proceeds from the analysis of the legal provisions regarding the protection
of whistleblowers, existing at the moment in Romania, and summarizes the main forms of
protection, their limits and their connection with the international documents in the domain,
as well as the field of application of these forms of protection. We have a review of the
change, occurred at European level, in the way of viewing the issue of reporting the
irregularities and its implications in restraining the practices that can embezzle the role of
public institutions or endanger the welfare of citizens.
The assumption that it started from is that the phenomenon of corruption is something
that poses a threat to the national security of Romania, as well as to the security of the
European Union. To limit this phenomenon, it is required to have well-established
mechanisms in place through which people who are employed in public institutions and
authorities be able to report any side-slips within them, so that the acts of corruption to be
discovered, sanctioned, but also to apply efficient measures of prevention.
The analysis also includes the obligations that every manager has, regardless of the
hierarchical level, in relation to facilitating the reporting of the irregularities by his
subordinates. Encouraging the warning indicators regarding the integrity is an integral part
of the internal/managerial control standards and it is considered to be a measure of
prevention in the documents on strategies in the field of anticorruption.
Integrity warning is a useful tool for preserving the democratic values and restraining
corruption and it can be improved according to the evolution of society.
Rezumat:
Articolul pornește de la analiza prevederilor legale referitoare la protecția avertizorilor
de integritate (whistleblowers), existente, în acest moment, în România și sintetizează
principalele forme de protecție, limitele acestora, legătura cu documentele internaționale în
materie, domeniul de aplicare al acestora. Sunt trecute în revistă modificările survenite, pe
plan european, în modul de a privi chestiunea sesizării neregularităților și implicațiile în
limitarea practicilor care pot deturna rolul instituțiilor publice sau pune în pericol
bunăstarea cetățenilor.
Ipoteza de la care s-a pornit este aceea că fenomenul corupției este unul care constituie
o amenințare la adresa securității naționale a României, dar și a Uniunii Europene. Pentru
~ 571 ~
limitarea acestui fenomen este nevoie de mecanisme bine puse la punct prin care persoanele
care sunt încadrate în cadrul instituțiilor și autorităților publice să poată raporta orice
derapaj din cadrul acestora, astfel încât faptele de corupție să fie descoperite, sancționate
dar și să se aplice măsuri de prevenire eficiente.
Analiza atinge și obligațiile pe care le are fiecare manager, indiferent de palierul
ierarhic, în raport de facilitarea raportării neregularităților de către personalul din
subordine. Încurajarea avertizării de integritate este parte integrantă a standardelor de
control intern/managerial și considerată a fi o măsură de prevenire în documentele de
strategie în domeniul anticorupției.
Avertizarea de integritate este un instrument util pentru păstrarea valorilor democratice
și limitarea corupției și poate fi îmbunătățit în funcție de evoluția societății.
Keywords: whistleblower, Law no. 571/2004, corruption, internal controls, transparency.
Cuvinte cheie: avertizor de integritate, Legea nr.571/2004, corupție, control intern,

transparență.
În contextul globalizării și al modificărilor care se produc la nivelul societății,

fundamentele contractuale ale statului sunt supuse unor provocări care le pun chiar sub
semnul întrebării. Provocările cu care lumea se confruntă vizează ,,dușmani” invizibili și în
același timp prezenți, identificați ca atare la nivel conceptual, dar cu un grad de abstractizare
maxim. Terorismul, migrația ilegală, crima organizată și corupția apar ca inamici ai
securității interne a Uniunii Europene și a tuturor statelor, prezenți pretutindeni și a căror
limitare este greu de realizat.
Acest articol examinează rolul avertizării ca instrument de prevenire și combatere a
corupției, analizând actele normative incidente în domeniu.
Prevenirea unui fenomen este o activitate complexă care la prima vedere pare costisitoare
în condițiile în care se adresează unei potențialități și nu unui lucru deja întâmplat. Ea nu se
confundă cu „tratamentul”, combaterea unui lucru, acțiuni sau fenomen actual, necesitatea ei
se fundamentează pe analize statistice, indici de percepție sau pe alte analize ale nevoilor
sociale de la un moment dat.
Este mai puțin costisitor să previi decât să tratezi1, spune o maximă latină. Acest lucru
este acceptat la nivel social, al simțului comun, fără însă a fi interiorizat până la punctul în
care să se acționeze în acest fel. Pentru limitarea fenomenului corupției este necesar să existe
o colaborare a persoanelor care sunt încadrate în cadrul instituțiilor și autorităților publice,
astfel încât faptele de corupție să poată fi descoperite și să se poată aplica măsuri de prevenire
eficiente acolo unde există riscuri și vulnerabilități la corupție.
A. Noțiunea de avertizare și reglementările naționale și internaționale

Cadrul legal privind avertizorul de integritate (în engleză „whistleblower”) s-a născut din
necesitatea de a oferi cetățenilor un instrument legal de luptă împotriva derapajelor
instituțiilor publice sau ale angajatorilor privați. Protecția vizează mai multe planuri de
reglementare și anume:
1
Praevenire meluis est quam praeveniri.
~ 572 ~
- relațiile de muncă sau raporturile de serviciu;
- procedura penală;
- dreptul la libera exprimare și dreptul la informare;
- măsurile de limitare a corupției.
Definiția și înțelesul noțiunii nu sunt unitare. Astfel, Convenția civilă privind corupția,
adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1999, la Strasbourg, ratificată de Parlamentul
României prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 20021, stipulează în art. 9 că „fiecare parte prevede
în dreptul său intern o protecție adecvată împotriva oricărei sancțiuni nejustificate față de
salariații care, de bună-credință și pe bază de suspiciuni legitime, denunță faptele de
corupție persoanelor sau autorităților responsabile.” Convenția Națiunilor Unite împotriva
corupției adoptată la New York la 31 octombrie 20032 prevede în art. 33 protecţia
persoanelor care comunică informaţii: „Fiecare stat parte are în vedere încorporarea în
sistemul său juridic intern a măsurilor corespunzătoare pentru a asigura protecţia împotriva
oricărui tratament nejustificat al oricărei persoane care semnalează autorităţilor
competente, de bună-credinţă şi în baza unor presupuneri rezonabile, orice fapt privind
infracţiunile prevăzute de prezenta convenţie”. Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.)
definește acestă noțiune ca fiind raportarea de către angajat a practicilor ilegale,
neregulamentare, periculoase sau neetice ale angajatorilor.
Protecția este acordată în mod diferit în legislațiile statelor europene. În legislația Marii
Britanii, spre exemplu, acest termen cuprinde protecția angajaților din sectorul public dar și
din cel privat, astfel că, începând cu aprilie 1999, a fost introdusă o lege cu rol de protecție a
angajaților împotriva victimizării în situația în care dezvăluie o neregulă comisă sau posibil a
fi comisă, fie că este vorba despre nerespectarea unei obligații legale, fie despre o eroare
judiciară, o punere în pericol a sănătății sau siguranței cetățenilor sau a mediului
înconjurător3. Protecția se referă atât la raporturile de muncă cât și la cele de serviciu și are un
rol important nu doar pentru prevenirea corupției ci și pentru buna desfășurare a acestora.
Totuși există o limitare care privește divulgarea unor date care ar pune în pericol securitatea
națională.
Alături de Marea Britanie și Norvegia și Luxemburg au legi care protejează avertizorii
atât din sectorul privat cât și cel public. Dintre țările vechiului bloc comunist, Slovenia are
această protecție extinsă4.
Pe plan european, Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniştri privind
codurile de conduită pentru funcţionarii publici, stipulează faptul că: ,,funcţionarul public
trebuie să trateze în mod adecvat, cu toată confidenţialitatea necesară, toate informaţiile şi
toate documentele obţinute în exercitarea, sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale”, dar și
faptul că „funcţionarul public trebuie să semnaleze autorităţilor competente orice dovadă,
1
Publicată în Monitorul Oficial, nr. 260 din 18 aprilie 2002.
2
Ratificată de România prin Legea nr.365 din 15 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial, nr.
903 din 05 octombrie 2004.
3
Jason Heyes, Labour administration in the United Kingdom, Leeds University Business School,
http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---ed_dialogue/---lab_admin/documents/publication/wcms_114172.pdf
(accesat la data 03.05.2016)
4
Agatino Camarda, Recent trend in best practices in whistelblower protection legislation
http://www.transparency.org/whatwedo/answer/recent_trends_in_best_practices_in_whistleblower_protection_leg
islation (accesat la data de 03.05.2016)
~ 573 ~
afirmaţie sau bănuială de activitate ilegală sau criminală privind funcţia publică despre care
el sau ea are cunoştinţă în sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale. Ancheta asupra faptelor
raportate revine autorităţilor competente.” Totodată apare și necesitatea protecției
funcționarului astfel încât se prevede și faptul că „administraţia publică trebuie să vegheze ca
funcţionarul public care semnalează un caz prevăzut aici mai sus în baza unor bănuieli
rezonabile şi de bună credinţă să nu sufere niciun prejudiciu”.
Rezoluţia 1729(2010)1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la
protecţia persoanelor care denunţă nereguli, adoptată la 29 aprilie 2010, are scopul de a
contribui la lupta împotriva corupției şi a administrării defectuoase, atât în sectorul public, cât şi
în cel privat. La acel moment majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei nu dispuneau
de texte de lege care să protejeze în mod complet și eficient avertizorii deşi aveau incluse în
sistemele lor juridice reglementări privind raporturile de muncă, procedura penală, mijloacele
de informare în masă, precum şi măsuri specifice pentru lupta anticorupţie. Adunarea
Parlamentară a invitat toate statele membre să îşi revizuiască legislaţia privind protecţia
avertizorilor, ţinând seamă de următoarele principii directoare privind protecția avertizorilor2 :
6.1.1. definiţia dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate avertismentele de bună-
credinţă împotriva diferitelor tipuri de acte ilicite, inclusiv a tuturor încălcărilor grave ale
drepturilor omului, care afectează sau ameninţă viaţa, sănătatea, libertatea şi orice alt interes
legitim al persoanelor în calitate de subiecţi ai administraţiei publice sau contribuabili, ori în
calitate de acţionari, angajaţi sau clienţi ai societăţilor private;
6.1.2. prin urmare, legislaţia ar trebui să acopere avertizorii din sectorul public, ca şi din
cel privat, inclusiv membrii forţelor armate şi ai serviciilor de informaţii; şi
6.1.3. ar trebui să codifice punctele relevante în următoarele domenii ale dreptului:
6.1.3.1. dreptul muncii - în special protecţia împotriva concedierilor abuzive şi a altor
forme de represalii în legătură cu locul de muncă;
6.1.3.2. dreptul penal şi procedural penal - în special protecţia împotriva urmării penale
pentru calomnie sau încălcarea secretului comercial ori a secretului de stat, precum şi
protecţia martorilor;
6.1.3.3. dreptul mass-media - în special, protecţia surselor jurnalistice [. ..]
6.2.3. În cazul în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează
în mod corect, ori nu ar fi rezonabil să se aştepte că acestea funcţionează în mod corect dată
fiind natura problemei denunţate de avertizor, ar fi de asemenea indicată protejarea persoanei
care foloseşte căi externe, inclusiv mijloace de informare în masă.
6.2.4. Orice avertizor trebuie considerat ca acţionând cu bună-credinţă, cu condiţia să
existe motive rezonabile pentru a crede că informaţia divulgată este adevărată, chiar dacă
ulterior se dovedeşte contrariul, precum şi cu condiţia să nu existe obiective ilicite sau
contrare eticii.
6.2.5. Legislaţia relevantă ar trebui să asigure avertizorilor de bună-credinţă o protecţie
fiabilă împotriva oricărei forme de represalii printr-un mecanism de aplicare care ar permite
să se verifice realitatea acţiunilor denunţate de către avertizor şi să i se solicite angajatorului
să remedieze situaţia, chiar şi temporar, până la clarificarea completă a situaţiei, precum şi
1
http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=17851&lang=en accestaă la
03.05.2016,
2
Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secția a treia (CEDO)- Hotărârea în cauza Bucur și Toma
împotriva României, publicat în Monitorul Oficial nr.350 din 13 iunie 2013
~ 574 ~
printr-o despăgubire financiară corespunzătoare, în cazul în care represaliile nu pot fi anulate
într-un mod rezonabil.
În anul 2014 a fost formulată de către Comitetul de miniștrii al Consiliului Europei1
Recomandarea CM/Rec(2014)7 adoptată la 30 aprilie 2014 având ca scop evidențierea rolului
pentru interesul public al avertizării prin descurajarea neregulilor și practicilor ilegale și a
unor principii cheie și anume:
- o legislație care să acopere o arie largă a de informații ce sunt de interes public;
- existența mai multor canale de raportare a neregulilor și de dezvăluire a informațiilor;
- existența unor mecanisme care să asigure raportarea promptă a neregulilor;
- interzicerea oricăror forme de represalii în situația în care cel care face avertizarea
este de bună credință;
- confidențialitatea asupra datelor de identitate ale avertizorilor, cu excepția cazurilor
în care este de acord cu dezvăluirea datelor sub rezerva dreptului la un proces echitabil.
Se recomandă o abordare multidisciplinară a problemei care să implice conlucrarea
instituțiilor, sistemului judiciar si a reglementărilor legale și a politicilor în domeniu. Acest
lucru presupune protecția celui care sesizează o amenințare sau o vătămare a interesului
public astfel încât să nu aibă repercursiuni în urma avertizării făcute.
În legislația românească avem în acest moment mai multe acte normative cu incindență
în domeniu:
- Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecția personalului din autoritățile
publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii 2,
- Legea nr.682 din 19 decembrie 2002 privind protecția martorilor, republicată3,
- Codul penal în art.267,
- Codul de procedră penală în art.129 și art.130,
- Strategia Națională Anticorupție 2012-20154,
- Ordinul Secretariatului General al Guvernului nr. 400 din 12 iunie 2015 pentru
aprobarea Codului controlului intern/managerial al entităților publice5.
B. Persoanele care beneficiază de protecția Legii nr.571/2004

Legea 571/2004 este una dintre cele mai cuprinzătoare din Europa și una dintre cele mai
vechi. Problemele cu care ne confruntăm este legată de mentalitatea specifică statelor care au
făcut parte din blocul comunist și care se confruntă cu reminișcențe ale vechiului sistem și
probleme legate de înțelegerea diferenței între sesizarea unei nereguli ca acțiune justificată
moral și delațiune, cu implicații în planul libertății unei persoane. Este încă greu de înțeles
care este linia între moral și imoral și mai mult depășirea unor tipare de gândire care apar ca
1
Council of Europe Recommendation CM/Rec(2014)7
http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/cdcj/whistleblowers/PREMS%20201514%20GBR%202070%20D
E%CC
%81PLIANT%20alerte%20et%20vous%20A4%20WEB.pdf
2
Publicată in Monitorul Oficial, nr. 1214 din 17 decembrie 2004.
3
Publicată în Monitorul Oficial, nr. 964 din 28 decembrie 2002.
4
Hotărârea Guvernului României nr. 215 din 27.03.2012 privind aprobarea Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupţie şi a indicatorilor de
evaluare, precum şi a Planului naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie
2012-2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 202 din 27.03.2012
5
Publicat în Monitorul Oficial, nr. 444 din 22.06.2015
~ 575 ~
patternuri din punct de vedere psihologic. O altă problemă care apare este cea a consecințelor
sesizării din punct de vedere legal, dar și practic.
Avertizorul este doar persoana care este încadrată într-o instituție sau autoritate publică
din cadrul admistrației publice centrale, locale, aparatului Parlametului, aparatului de lucru al
Admistrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților admnistrative
autonome, instituţiilor publice de cultură, educaţie, sănătate şi asistenţă socială, companiilor
naţionale, regiilor autonome de interes naţional şi local, precum şi societăţilor naţionale cu
capital de stat. Avertizor poate fi și o persoană numită în consilii ştiinţifice şi consultative,
comisii de specialitate şi în alte organe colegiale organizate în structura ori pe lângă
autorităţile sau instituţiile publice.
Aceastăm lege nu conține însă referiri și la protecția angajaților din sectorul privat care
semnalează nereguli comise de angajator și nici a acționarilor din sectorul privat sau a
cliențiilor acestora. Nu există nici referiri exprese la protecția cadrelor din serviciile de
informații. Protecția celorlalte categorii de persoane se poate face numai în baza Codului
muncii, al Codului penal sau a unor legi speciale. Acest lucru ar putea îngreuna și descuraja
sesizarea neregulilor în situația în care ele nu îmbracă forma penală.
Conduita avertizorului este guvernată de următoarele principii1:
- principiul responsabilităţii, conform căruia orice persoană care semnalează încălcări ale
legii este datoare să susţină reclamaţia cu date sau indicii privind fapta săvârşită, fapt ce
elimină posibilitatea delațiunii;
- principiul echilibrului, conform căruia nici o persoană nu se poate prevala de
prevederile prezentei legi pentru a diminua sancţiunea administrativă sau disciplinară pentru
o faptă a sa mai gravă;
- principiul bunei-credinţe, conform căruia este ocrotită persoana care a făcut o sesizare,
convinsă fiind de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o încălcare a legii, fapt ce
descurajează utilizarea legii în mod abuziv.
C. Faptele care pot face obiectul avertizării de integritate

Noțiunea de avertizare în interes public se referă la sesizarea făcută cu bună-credință cu
privire la orice faptă care presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a
principiilor bunei administrări, eficienței, eficacității, economicității si transparenței.
Sesizarea nu trebuie să se refere doar la infracțiuni, putând fi sesizate și abateri disciplinare și
contravenții sau încălcarea unor principii.
Conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 571/2004, semnalarea de către avertizor a unor
fapte de încălcare a legii, a unor fapte prevăzute de lege ca fiind abateri disciplinare,
contravenții sau infracțiuni, trebuie să privească:
- infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile de
fals și infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul: luarea de mită (art. 289 Cod
penal), darea de mită (art. 290 Cod penal), traficul de influență (art. 291 Cod penal),
cumpărarea de influență (art. 292 Cod penal); infracțiunile prevăzute în Secțiunea a 3-a din
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
infracțiunile de fals (art. 310-328 Cod penal); infracțiuni de serviciu (art. 295-309 Cod penal).
- infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene: infracțiunile
1
Art.4 lit.c, lit.g, lit.h din nr. 571/2004.
~ 576 ~
prevăzute de art. 181-185 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție;
- practici sau tratamente preferențiale ori discriminatorii în exercitarea atribuțiilor
unităților în care poate fi încadrat un avertizor: discriminarea directă, discriminarea indirectă,
discriminarea multiplă, hârțuirea, victimizarea;
- încălcarea prevederilor privind incompatibilitățile și conflictele de interese:
prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în
exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției și ale Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și
demnităților publice;
- folosirea abuzivă resurselor materiale sau umane;
- partizanatul politic în exercitarea prerogativelor postului, cu excepția persoanelor
alese sau numite politic;
- încălcări ale legii în privința accesului la informații și a transparenței decizionale:
prevederile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și
prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică;
- încălcarea prevederilor legale privind achizițiile publice și finanțările nerambursabile;
- incompetența sau neglijența în serviciu;
- evaluări neobiective ale personalului în procesul de recrutare, selectare, promovare,
retrogradare și eliberare din funcție;
- încălcări ale procedurilor administrative sau stabilirea unor proceduri interne cu
nerespectarea legii;
- emiterea de acte administrative sau de altă natură care servesc interese de grup sau
clientelare;
- administrarea defectuoasă sau frauduloasă a patrimoniului public și privat al
unităților în care poate fi încadrat un avertizor;
- încălcarea altor dispoziții legale care impun respectarea principiului bunei
administrări și a celui al ocrotirii interesului public.
Se remarcă aria largă ale neregulilor care se pot sesiza.
Avertizarea de integritate servește interesului public și asigură respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, normelor procedurale, liberei concurenţe şi tratamentul egal al
beneficiarilor serviciilor publice (principiul legalităţii), dar și realizarea interesului general,
cu un grad ridicat de profesionalism, în condiţii de eficienţă, eficacitate şi economicitate a
folosirii resurselor (principiul bunei administrări). Mai mult se promovează ordinea de drept,
integritatea, imparţialitatea şi eficienţa autorităţilor publice şi instituţiilor publice, precum şi a
celorlalte unităţi prevăzute la art. 2 (principiul supremaţiei interesului public).
D. Unde se poate face sesizarea și limitele ei

Această lege răspunde standardelor actuale, recomandate la nivel european, fiind
prevăzute mai multe canale de raportare a neregulilor și de dezvăluire a informațiilor. În cazul
în care nu există căi interne pentru avertizare sau acestea nu funcţionează în mod corect, ori
nu ar fi rezonabil să se aştepte că acestea funcţionează în mod corect dată fiind natura
problemei denunţate de avertizor, atunci intervine protejarea persoanei care foloseşte căi
externe, inclusiv mijloace de informare în masă și organizații profesionale, sindicale,
~ 577 ~
patronale sau neguvernamentale1.
Avertizarea se poate realiza alternativ sau cumulativ, neexistând nicio restricție în
privința vreunei ordini de sesizare sau a instituție/organizației alese:
- șefului ierarhic al persoanei care a încălcat prevederile legale;
- conducătorului autorității publice, instituției publice sau al unității bugetare din care
face parte persoana care a încălcat prevederile legale sau în care se semnalează practica
ilegală, chiar dacă nu se poate identifica exact făptuitorul;
- comisiilor de disciplină sau altor organisme similare din cadrul autorității publice,
instituției publice sau al unității prevăzute de Legea nr. 571/2004 din care face parte persoana
care a încălcat legea;
- organelor judiciare;
- organelor însărcinate cu constatarea și cercetarea conflictelor de interese și a
incompatibilităților;
- comisiilor parlamentare;
- mass-mediei;
- organizațiilor profesionale, sindicale sau patronale;
- organizațiilor neguvernamentale.
Mai mult, existența unor mecanisme care să asigure raportarea promptă a neregulilor este
considerată necesară pentru existența unui management performant în cadrul instituțiilor și
autorităților publice, fiind parte integrantă controlului intern/managerial. Astfel în cadrul
Ordinului Secretariatului General al Guvernului nr. 400 din 12 iunie 2015 pentru aprobarea
Codului controlului intern/managerial al entităților publice2 găsim prevederi legate de
obligația managerilor de la orice nivel să se preocupe de problema integrității. Legislația
comunitară în domeniul controlului intern este alcătuită, în mare parte, din principii generale
de bună practică, acceptate pe plan internațional și în Uniunea Europeană. Modalitatea în care
aceste principii se transpun în sistemele de control intern este specifică fiecărei țări, fiind
determinată de condițiile legislative, administrative, culturale etc. Standardele de control
intern/managerial definesc un minimum de reguli de management pe care toate entitățile
publice trebuie să le urmeze. Scopul standardelor este de a crea un model de control
intern/managerial uniform și coerent care să permită comparații între entități de același fel sau
în cadrul aceleiași entități, la momente diferite, și să facă posibilă evidențierea rezultatelor
entității și evoluției sale.
Standardele constituie un sistem de referință în raport cu care se evaluează sistemele de
control intern/managerial, se identifica zonele și direcțiile de schimbare. Astfel, necesitatea
de aplica măsurile dispuse în urma evaluării incidentelor de integritate apare ca o parte
integrant din procesul de responsabilitate managerială. Standardul Etică și integritate
statuează: „conducerea si salariații entității publice cunosc și susțin valorile etice și valorile
organizației, respectă și aplică reglementările cu privire la etica, integritate, evitarea
conflictelor de interese, prevenirea și raportarea fraudelor, actelor de corupție și semnalarea
neregularităților.”
Fiecare autoritate/instituție publică trebuie să faciliteze și să încurajeze avertizarea de
1
Fapt ce corespunde punctului 6.2.3 din Rezoluţia 1729(2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei referitoare la protecţia persoanelor care denunţă nereguli, adoptată la 29 aprilie 2010
2
Publicat în Monitorul Oficial, nr. 444 din 22.06.2015.
~ 578 ~
integritate, pentru a evita apariția incidentelor de integritate1. Acest lucru a fost cerut și de
Anexa 2 la SNA în cadrul Inventarului măsurilor preventive anticorupție și indicatori de
evaluare, la punctul 9 fiind prevăzută ca măsură preventivă protecția avertizorilor de
integritate. Pentru a încuraja și facilita aceste sesizări art. 11 din Legea nr.571/2004 prevede
obligația instituțiilor/autorităților publice de a își pune de acord regulamentele de ordine
interioară cu prevederile acestui act normativ.
Problema care apare este a limitelor avertizării, dacă există și în ce măsură trebuie avute
în vedere prevederile legale în materia protecției datelor cu caracter personal, al informațiilor
secrete de serviciu sau al celor secret de stat și nu în ultimul rând al dreptului la viață privată
și al necesității limitării abuzului de putere și al lipsei de transparență. Modul în care se face
avertizarea trebuie să țină cont de protecția datelor cu caracter personal2, de dreptul la viață
privată, existând chiar obligația funcționarului „de a trata în mod adecvat, cu toată
confidenţialitatea necesară, toate informaţiile şi toate documentele obţinute în exercitarea,
sau cu ocazia exercitării funcţiilor sale”.3 Rezultă de aici faptul că există obligația de a
respecta actele normative care protejează informațiile secrete de serviciu și cele secrete de
stat, astfel încât să nu fie periclitat interesul vreunei instituțiilor/autorităților publice, dar nici
securitatea națională. Trebuie însă precizat că aceste limitări nu se aplică în situația prevăzută
de Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate în art. 33 și
anume interdicția de a clasifica „secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau
conţinutul lor, sunt destinate sa asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de
interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau
obstrucţionarea justiţiei”.4
E. Protecția avertizorului
Legea nr.571/2004 se referă la o protecție acordată în fața comisiei de disciplină sau a
altor organe similare, dar și în fața instanțelor de judecată. Mai mult, în cazul în care avem
sesizări care se referă la infracțiuni grave sau la persoane care pot să pună în pericol viața,
integritatea corporală, libertatea sau activitatea profesională se prevăd măsuri suplimentare de
protecție.
Asfel, legea prevede că, nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează
încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile şi mai severe
pentru alte abateri disciplinare. În cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile
normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public
(principiul nesancţionării abuzive)5.
1
Incidentul de integritate, ca eșec de management așa cum este definit de Hotărârea Guvernului
României nr. 215 din 27.03.2012 privind aprobarea Strategiei naţionale anticorupţie (SNA) pe perioada
2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupţie şi a indicatorilor de evaluare, precum şi a
Planului naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie 2012-2015, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 202 din 27.03.2012.
2
Art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale publicată în
Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
3
Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în cauza Bucur și Toma împotriva României, Curtea Eropeană a
Drepturilor Omului-Secția a treia, publicată în Monitorul Oficial nr.350 din 13 iunie 2013.
4
Publicată în Monitorul Oficial nr. 248 din data de 12 aprilie 2002.
5
Art.4 lit d. din Legea nr.571 din 14 decembrie 2004 Publicată in Monitorul Oficial, nr. 1214 din 17
decembrie 2004.
~ 579 ~
În fața comisiei de disciplină avertizorul beneficiază prezumţia de bună-credinţă până la
proba contrară și mai mult la cererea avertizorului cercetat disciplinar ca urmare a unui act
de avertizare, comisiile de disciplină sau alte organisme similare din cadrul autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau al altor unităţi prevăzute la art. 2 au obligaţia de a invita
presa şi un reprezentant al sindicatului sau al asociaţiei profesionale. Anunţul se face prin
comunicat pe pagina de Internet a autorităţii publice, instituţiei publice sau a unităţii
bugetare, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înaintea şedinţei, sub sancţiunea nulităţii raportului şi a
sancţiunii disciplinare aplicate. În situația în care cel reclamat prin avertizarea în interes
public este şef ierarhic, direct sau indirect, ori are atribuţii de control, inspecţie şi evaluare a
avertizorului, comisia de disciplină sau alt organism similar va asigura protecţia avertizorului,
ascunzându-i identitatea.
Avertizorul de integritate este protejat și în fața instanței de judecată, astfel în litigiile de
muncă sau în cele privitoare la raporturile de serviciu, instanţa poate dispune anularea
sancţiunii disciplinare sau administrative aplicate, dacă sancţiunea a fost aplicată ca urmare a
unei avertizări în interes public, făcută cu bună-credinţă.
În situația în care vorbim de infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de
corupție, infracțiunile de fals și infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul sau de
infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene se aplică din oficiu art. 12 alin.
(2) lit. a) din Legea nr. 682 din 19 decembrie 2002 privind protecţia martorilor, republicată1.
Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor permite organelor de urmărire penală
facilitarea de măsuri de protecție pentru martorii a căror viață, integritate corporală sau
libertate este amenințată. Acest act normativ completează prevederile legii privind avertizarea
de integritate.
Prevederile acestor legi se completează cu cele ale Codului de procedură penală art.125-
art.130.
În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, procurorul
dispune aplicarea uneia sau mai multor măsuri de protecție printre care și protejarea datelor
de identitate ale martorului, prin acordarea unui pseudonim care va fi utilizat la semnarea
declarației, audierea martorului fără prezența sa fizică, prin mijloace de transmisie
audio/video, cu voce și imagine distorsionate, în cazul în care celelalte măsuri nu sunt
suficiente.
În timpul procesului, odată cu acordarea statutului de martor protejat, instanța poate
dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție.
O prevedere specială o constituie incriminarea omisiunii sesizării în cazul unor
infracțiuni, fapt ce sprijină și întărește prevederile legate de avertizările în interes public.
Astfel în art. 267 din Codul Penal avem omisiunea sesizării unei infracțiuni de către
funcționarul public ia cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu serviciul în
cadrul căruia își îndeplinește sarcinile și omite sesizarea de îndată a procurorului sau a
organului de urmărire penală. Problema care trebuie analizată în cursul cercetării se referă la
aparenta contradicție între spiritul avertizării în interes public, care este un act voluntar și
obligarea prin lege a funcționarului public, în sensul legii penale (art.175 Cod penal) de a
sesiza în anumite cazuri și în ce mod el poate beneficia și de protecția Legii nr.571/2004.
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 28 decembrie 2002.
~ 580 ~
F. Concluzii
Legea nr.571/ 2004 referitoare la avertizorilor de integritate este cuprinzătoare însă se
referă în mod explicit doar la sectorul public nu și la cel privat. Protecția personalului care
sesizează nereguli, din sectorul privat se poate realiza doar în situația în care vorbim de
săvârșirea de infracțiuni, aplicând prevederile Codului de procedură penală, sau în situațiile
legate de relațiile de muncă prin aplicarea Codului muncii. Ar fi utilă introducerea în
legislația românească a unor prevederi explicite referitoare la modul de acțiune în situația în
care informațiile care fac obiectul avertizării de integritate se referă la cele enumerate în art.5,
dar au fost clasificate în scopul ascunderii neregulilor(în contradicție cu prevederile art.33 din
Legea nr.182/2002).
Mai mult, existența unor prevederi care să completeze Legea nr.571/2004, cu măsuri
similare celor de la art.12 din Legea nr.682/2002, în situația când nu este vorba de infracțiuni,
ar putea duce la evitarea marginalizării, victimizării sau la alte repercursiuni asupra
avertizorului. Astfel ar putea fi realizată schimbarea locului de muncă sau recalificarea
profesională. De asemenea, ar fi utilă prevederea expresă privind monitorizarea evoluției în
carieră a avertizorului, pe o perioadă determinată, pentru a se evita repercursiuni ulterioare.
Bibliografie:
Acte normative internaționale
Convenția civilă privind corupția, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1999, la
Strasbourg, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 147 din 1 aprilie 2002,
publicată în Monitorul Oficial, nr. 260 din 18 aprilie 2002.
Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției adoptată la New York la 31 octombrie
2003 Ratificată de România prin Legea nr.365 din 15 septembrie 2004 publicată în Monitorul
Oficial, nr. 903 din 05 octombrie 2004.
Recomandarea nr. R (2000)10 a Comitetului de Miniștri
Rezoluția 1729(2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la
protecția persoanelor care denunță nereguli, adoptată la 29 aprilie 2010
Recomandarea CM/Rec(2014)7 a Comitetul de miniștrii al Consiliului Europei adoptată
la 30 aprilie 2014
Hotărâre din 8 ianuarie 2013 în cauza Bucur și Toma împotriva României, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului-Secția a treia, publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013.
Acte normative naționale

Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție, publicată în Monitorul Oficial, nr. 219 din 18 mai 2000
Legea nr.682 din 19 decembrie 2002 privind protecția martorilor, republicată, publicată
în Monitorul Oficial, nr. 964 din 28 decembrie 2002.
Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protecția personalului din autoritățile
publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, publicată in
Monitorul Oficial, nr. 1214 din 17 decembrie 2004.
Lucrări de specialitate
Agatino Camarda, Recent trend in best practices in whistelblower protection legislation
http://www.transparency.org/whatwedo/answer/recent_trends_in_best_practices_in_whistlebl
~ 581 ~
ower_protection_legislation (accesat la data de 03.05.2016)
Brooks Graham, Walsh David, Lewis Chris, Kim Hakkyong, Preventing Corruption
Investigation, Enforcement and Governance, Palgrave Macmillan, 2013
Heyes Jason, Labour administration in the United Kingdom, Leeds University Business
School, http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---ed_dialogue/-lab_admin/documents/publica
tion/wcms_114172.pdf (accesat la data 03.05.2016)
Schultz David, Harutyunyan Khachik, Combating corruption: The development of
whistleblowing laws in the United States, Europe, and Armenia, International Comparative
Jurisprudence 1, 2015, p. 87–97.
Transparency International, International principles for whistleblower legislation. Best
practices for laws to protect whistleblowers and support whistleblowing in the public interest,
2013, http://www.transparency.org/whatwedo/publication/international_principles_for_ whistleb
lower_legislation (accesat 30.04.206)
Worth, Mark, Whistleblower protection in Southeast Europe: an overview of laws,
practice and recent initiatives, Regional Anti-corruption Initiative, Sarajevo, 2015
~ 582 ~
INFORMAȚIILE - IMPORTANȚA LOR ÎN ASIGURAREA
SECURITĂȚII NAȚIONALE
INTELLIGENCE -
THEIR IMPORTANCE IN PROVIDING NATIONAL SECURITY
Drd. LUPESCU Mariana-Mirela

Serviciul Român de Informații
mdlupescu@yahoo.com
Abstract:
Current world trends, asymmetric proliferation of certain new threats and risks at the
international security are a certainty alerting the national defense with respect to the concept
and planning of concrete actions.
The 21st century is marked by profound transformations from the perspective of the
security environment. The world is becoming increasingly complex and interdependent, and
the globalization phenomenon affirms itself as increasingly irreversible. The European
countries’ security interests and objectives do not generate a conflict atmosphere; the
security environment is positively influenced by the European and Euro-Atlantic integration
processes, by the expansion of the community represented by the countries that share and
promote the democratic and the market economy values, and also by the deepening of the
regional collaboration.
The enumeration, even though brief, of the challenges and the tasks that the intelligence
service must face, point out the fact that their achievement require the undertaking of some
overt and/or covert actions, the spending of resources, the employment of qualified human
forces, the existence of specialized institutions, as well as complex efforts in the field of
international concertation of their activities.
At the same time, the threats, risks and vulnerabilities of the current security
environment determine the secret services of the main global actors to cope with a series of
equations whose solution is common. The path to a new ethics in the intelligence activity is a
necessary strategy in the current global context.
NATO’s essence, as an alliance, having as main objective to provide collective defense for
its members, stipulated in its establishment act, is meant to lead to an increase in trust towards
the intelligence services of the member states, and also to the enhancement of the constant
exchange of useful data in for the documentation and the countering of the global threats,
premises for the articulation of an adequate answer, with a pronounced anticipative nature.
Cooperation in the intelligence field requires a new stage in the collaboration among
specialized services: the shift of the gravity center from the exchange of general information,
towards cooperation in particular cases and actions, as a way to best capitalize the potential
provided by the partners involved.
Rezumat:
Tendinţe planetare actuale, proliferarea asimetrică a ameninţărilor şi riscurilor noi la
adresa securităţii internaţionale sunt o certitudine ce pune în alertă apărarea naţională din
~ 583 ~
perspectiva concepţiei şi acţiunilor concrete.
Secolul al XXI-lea este marcat de transformări profunde ale mediului de securitate. Lumea
devine tot mai complexă şi interdependentă, iar fenomenul globalizării se afirmă tot mai mult ca
fiind ireversibil. Interesele şi obiectivele de securitate ale statelor europene nu sunt generatoare
de stări conflictuale, mediul de securitate este influenţat pozitiv de procesele de integrare
europeană şi euroatlantică, de extinderea comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează
valorile democraţiei şi economiei de piaţă, de adâncirea colaborării regionale.
Enumerarea, chiar şi succintă, a sarcinilor şi provocărilor cărora trebuie să le răspundă
serviciile de informaţii evidenţiază faptul că îndeplinirea acestora reclamă întreprinderea de
acţiuni deschise şi/sau acoperite, cheltuirea de resurse, angajarea de forţe umane calificate,
existenţa unor instituţii specializate, precum şi eforturi complexe de concertare internaţională a
activităţii acestora.
De asemenea, ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile mediului actual de securitate
pun în faţa serviciilor secrete ale principalilor actori globali o serie de ecuaţii a căror
rezolvare este comună. Drumul spre o nouă etică a activităţii de informaţii reprezintă o
strategie necesară în actualul context global.
Esenţa NATO, de alianţă având ca obiectiv principal asigurarea apărării colective a
membrilor săi, stipulată în actul său de constituire, este de natură să conducă la creşterea
gradului de încredere între serviciile de informaţii ale statelor membre şi la impulsionarea
schimbului constant de date utile documentării şi contracarării ameninţărilor globale,
premise pentru articularea unui răspuns adecvat, cu un pronunţat caracter anticipativ.
Cooperarea în domeniul informaţiilor impune o etapă nouă în conlucrarea dintre
serviciile de specialitate: deplasarea centrului de greutate dinspre schimbul de informaţii cu
caracter de generalitate spre cooperarea pe cazuri şi acţiuni punctuale, ca modalitate de
valorificare optimă a potenţialului oferit de partenerii implicaţi.
Keywords: intelligence, asymmetric threats, risks, security, security environment,

collaboration, conflict.
Cuvinte cheie: informaţii, ameninţări, riscuri asimetrice, securitate, mediul de

securitate, colaborare, conflict.
În prezent, mai mult decât oricând în istoria omenirii, conflictele şi provocările la adresa
securităţii statelor, indiferent de tipologia lor, presupun un efort concentrat şi unitar al întregii
comunităţi internaţionale, nu numai al „celor” implicaţi nemijlocit.
De asemenea, doar prin cunoaştere, înţelegere, consens, colaborare şi cooperare între
state pot fi contracarate toate celelalte provocări şi ameninţări care pun în pericol interesele
acestora în plan naţional şi internaţional.
Printre noile provocări specifice acestei etape istorice, se numără cele referitoare la terorism,
crima organizată transfrontalieră, traficul de persoane şi droguri, proliferarea armelor şi sistemelor
de distrugere în masă, pentru a nu le enumera decât pe cele mai cunoscute.
Din această perspectivă, o componentă de importanţă majoră a efortului comun pentru
securitate şi normalitate a relaţiilor în plan regional şi global o reprezintă activitatea de
informaţii care, odată cu începutul noului mileniu, a dezvoltat noi linii de cooperare bilaterală
şi multilaterală.
~ 584 ~
De fapt, se poate spune că toate acestea reprezintă elemente ale procesului de
globalizare, proces care, în paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, tehnologizării şi,
nu în ultimul rând, a informaţiilor, presupune un proces de limitare şi fixare în spaţiu a
intereselor fundamentale ale statelor şi ale organismelor internaţionale de cooperare.
A devenit tot mai evident că „accesul larg la informaţii şi comunicaţii este o condiţie
preliminară a dezvoltării”, iar „info-materia” a început treptat să facă ceea ce până acum
făcea puterea militară sau economică, respectiv să contribuie decisiv la „redesenarea” liniilor
de apărare şi securitate regională şi globală.
„Securitatea naţională” este un concept care stârneşte de fiecare dată când apare pe
„ordinea de zi” vii dezbateri. Unul din principalele motive rezidă din insuficienta clarificare a
conceptului, fiind deseori întâlnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă
şi securitate naţională” sau pur şi simplu s-a evitat folosirea acestuia prin introducerea unui
„sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”.
Reabilitarea conceptului, larg uzitat în limbajul contemporan de către toate statele
democratice ale lumii, s-a făcut şi sub presiunea compatibilizării structurilor cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale cu cele ale statelor membre NATO în vederea asigurării unei
interoperabilităţi acţionale coerente.
Unul dintre cele mai importante documente, menite să genereze cadrul teoretic de
adaptare şi compatibilizare conceptuală a instituţiilor cu atribuţii informative cu realităţile
geopolitice şi geostrategice ale începutului de mileniu, cu dinamica mediului de securitate în
care România se afirmă ca actor activ este Doctrina naţională a informaţiilor pentru
securitate.
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate oferă o definiţie exhaustivă a
conceptului de securitate naţională – „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a
statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-
politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică,
socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a
statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”.
Astfel, securitatea naţională devine „conceptul integrator al tuturor domeniilor de
activitate care concură la realizarea şi apărarea sa; componentele strategice
fundamentale ale securităţii naţionale fiind”:
- apărarea naţională;
- siguranţa naţională;
- ordinea publică.
Principalele documente care reflectă politicile de securitate naţională în ţara noastră sunt:
Strategia de Securitate Naţională, Programul de Guvernare, Strategiile sectoriale din domeniul
securităţii naţionale (Strategia de apărare naţională, strategia de ordine publică, strategiile
serviciilor de informaţii, alte strategii pe probleme majore ale securităţii non-militare).
Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea
naţională sunt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept
într-un un regim democratic.
În ceea ce priveşte „serviciile de informaţii” din ţara noastră există o distincţie clară între
serviciile naţionale de informaţii (SRI şi SIE), serviciile naţionale de securitate şi protecţie
(STS şi SPP) şi structurile departamentale cu atribuţii informative (Direcţia Generală de
~ 585 ~
Informaţii a Apărării şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă a Ministerului de
Interne). Criteriile de diferenţiere ţin de:
- analiza atribuţiilor legale ale fiecărei structuri;
- modalităţile de control democratic al activităţii acestora;
- sfera de competenţă din domeniul securităţii naţionale a fiecărei structuri.
Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale a devenit în ultima perioadă o
preocupare prioritară a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi nu în ultimul
rând a societăţii civile.
Acest proces deosebit de important trebuie să ţină cont de dinamica mediului
contemporan de securitate şi de statutul României, ca stat membru al NATO şi ţară
membră a Uniunii Europene.
De altfel, pregătirea pentru cele două mari procese strategice ale istoriei recente, ce au
marcat în mod irevocabil destinul democratic al României, a determinat încă din anii trecuţi
un proces îndelungat de armonizare legislativă, de compatibilizare instituţională şi
conceptuală pentru asigurarea unei fireşti interoperabilităţi în toate domeniile de interes.
Astfel, responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi
implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional;
în prezent este necesar ca noile politici de securitate naţională să vizeze asumarea unei
dimensiuni pro-active mai pronunţate, să promoveze mai ofensiv interesele şi imaginea
României în acord cu strategiile de stabilitate globală derulate de către NATO.
Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european de ţară cu triplă
frontieră (navală, terestră și aeriană), naţională, a NATO şi a Uniunii Europene,
presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi
promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării
noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”.
Păstrându-şi libertatea de acţiune şi acţionând ca un stat furnizor de securitate, se impune
ca România să-şi adapteze politica externă la realităţile schimbătoare ale regiunii. De altfel,
toate obiectivele politicii externe a României în zona Mării Negre trebuie circumscrise
viziunii sale de ansamblu de transformare a acestui spaţiu într-o geografie a cooperării,
securităţii şi stabilităţii, de sporire a vizibilităţii temei Mării Negre pe agenda organizaţiilor
internaţionale (OSCE, UE, NATO, Consiliul Europei, ONU) şi de consolidare a interesului
UE şi statelor occidentale în regiune.
„În această lume complexă, dinamică şi conflictuală, confruntarea principală are loc între
valori, credinţe şi percepţii fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism şi este
determinată de agresiunea majoră a terorismului internaţional, de sorginte extremist-
religioasă, structurat în reţele transnaţionale, împotriva statelor democratice şi a forţelor
politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării1.”
Conform Strategiei europene de securitate2, ameninţările cu impact major sunt:
terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, eşecul statelor şi
criminalitatea organizată. „Bunăoară, România este, în egală măsură, ţinta potenţială a
tuturor ameninţărilor care se manifestă la adresa NATO şi a UE, cu menţiunea că au un
efect nemijlocit major şi un grad sporit de impact şi manifestare cele generate în
1
www.scribd.com/doc/47894984/Studii-de-Securitate
2
Strategia de securitate naţională a României - 2007
~ 586 ~
proximitatea geopolitică şi geostrategică a României. 1”
Analizând conţinutul Strategiei de securitate naţională a României şi Strategia naţională
de apărare „principalele ameninţări care pot pune în pericol starea şi condiţia securităţii
internaţionale şi, implicit, valorile fundamentale ale arhitecturii democratice a comunităţii
unionale europene şi euroatlantice, precum şi interesele naţionale nemijlocite ale statelor
membre, inclusiv ale României, sunt2”:
• Terorismul internaţional. Terorismul este în primul rând un fenomen politic, mai exact
un instrument extrem de violent al politicii, iar formele sale de manifestare sunt numeroase.3
Atentatele teroriste produse în S.U.A., apoi la Madrid, Londra, Moscova, Istanbul sau
Burgas, dar şi în Orientul Apropiat, Caucaz şi în Regiunea Extinsă a Mării Negre dovedesc în
mod clar că terorismul internaţional extremist-religios, structurat în reţele transfrontaliere
greu de descifrat organizatoric, reprezintă cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi
libertăţii comunităţii internaţionale, a democraţiei şi valorilor fundamentale ale dezvoltării
durabile a societăţii umane, a stabilităţii şi securităţii internaţionale.
• Proliferarea armelor de distrugere în masă. Prin potenţialul lor de distrugere, armele
nucleare, chimice, biologice şi radiologice constituie o ameninţare de maximă gravitate la
adresa vitalităţii sociale. Constatăm că regimurile tratatelor internaţionale şi aranjamentelor
cu privire la controlul exporturilor de armament au încetinit într-o oarecare măsură
proliferarea armelor de distrugere în masă şi a vectorilor acestora, dar nu într-atât încât să se
asigure certitudinea securităţii. În prezent, se conturează o realitate extrem de periculoasă, în
care este posibilă declanşarea şi înteţirea necontrolată a unei adevărate curse a înarmărilor cu
arme de distrugere în masă, în special în Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte combaterea proliferării mijloacelor de distrugere în masă, trebuie precizat
că statul român nu deţine, nu produce, nu va produce și nu va procura pe nici o cale arme
nucleare, chimice şi bacteriologice si cooperează pe plan internaţional pentru neproliferarea
unor asemenea arme de nimicire în masă si a mijloacelor de transport la ţintă a acestora.4.
• Criminalitatea organizată. În contextul unei anume spiritualizări a frontierelor, a
dispariţiei, ca formă de îngreunare a comunicării sau a deplasării dintr-un loc într-altul al
planetei, statele, în principal cele cu vocaţie democratică afirmată istoric, au devenit ţinte
primordiale ale acestei ameninţări, de extremă radicalitate operaţională. Această ameninţare
internă la adresa fiecăruia dintre statele unionale şi euroatlantice şi nu numai, implicit la adresa
României, se manifestă în determinarea unor factori externi, precum traficul transfrontalier de
carne vie, droguri, emigranţi ilegali şi arme, acţiuni de notorietate ale comandamentelor de
dirijare a crimei organizate, susceptibile de legături directe sau mijlocite cu terorismul.
Pe fondul acestor realităţi şi din această perspectivă, putem emite aprecierea că spaţiul de
interes geostrategic în care se află România este deopotrivă generator, regiune de tranzit şi
zonă terminus a acţiunilor pe care le angajează organizaţiile supranaţionale ale crimei
1
Simona Frolu – Securitatea naţională în geopolitica integrării, Ed. Militară, 2010, p.53
2
Ibidem, p.54-59
3
Dr. Ilie Popescu, Nicolae Rădulescu, Nicolae Popescu, Terorismul internaţional flagel al lumii
contemporane, Editura „Ministerului Administraţiei şi Internelor", Bucureşti, 2003, p. 33.
3
Alexander King, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală, o strategie pentru supra-vieţuirea lumii,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 24
4
Ştefan Ţarcă, Controlul internaţional al armelor nucleare, în Drept si Relaţii Internaţionale, Academia de
Poliţie Alexandru loan Cuza, Editura „VIS Prinţ" , 2002, p. 615.
~ 587 ~
organizate, acestea consistând, în cea mai mare parte, în: traficul ilegal de armament, muniţii,
explozivi şi componente nucleare; traficul de produse contrafăcute; migraţia ilegală şi
traficul de fiinţe umane traficul de narcotice şi stupefiante; activităţile de spălare a banilor şi
alte acţiuni specifice criminalităţii economico-financiare.
• Terorismul informatic (Cyberterorismul) este definit de Mark Pollitt, din cadrul F.B.I., ca
„un atac premeditat, motivat politic, împotriva informaţiei, sistemelor informatice, programelor
informatice si datelor, împotriva ţintelor luptătoare şi necombatante, de către grupuri
subnaţionale sau de agenţi clandestini"1 Obiectivul său este alterarea sau distrugerea informaţiei,
îndeosebi cea de valoare strategică. Se acţionează anonim, imprevizibil şi constă în efectuarea
clandestină a unor operaţii informatice prin intermediul unor site-uri şi al unor servere anonime ce
protejează identitatea celor care se conectează la ele. Aceste operaţii sunt de două feluri:
- de destabilizare, adică de paralizare parţială a unor sisteme de informaţii, pentru a le
slăbi si a pătrunde în interiorul lor (prin procedeul „cal troian", prin trasee electronice);
- de distrugere totală a sistemului de protecţie; acest lucru este deosebit de periculos,
dacă se are în vedere că astfel de sisteme se află în telecomunicaţii, reţele de distribuţie a
apei, gazelor, electricităţii, petrolului, în reţelele de transport, în serviciile de urgenţă, în
sistemele de securitate şi în cele de apărare naţională, în serviciile guvernamentale etc.;
pentru cyberterorişti, acestea sunt ţinte foarte importante asupra cărora pot acţiona de la
distanţă, rapid şi într-o relativă siguranţă.
Terorismul informaţional n-are ţară si nu cunoaşte graniţe. El s-a „mondializat"
înaintea informaţiei şi economiei, sau concomitent cu acestea, şi-a creat celule pretutindeni, a
proliferat ameninţător si sfidător, ascuns şi spectacular. Spectrul terorismului, aşa cum am
arătat, este foarte larg, nu se reduce la acţiunile unor organizaţii, ale unor persoane,
grupuri etnice, religioase etc., iar ţintele sunt alese, cu predilecţie, din domeniul informaţiei,
din cel al sistemelor de valori comune ale lumii şi mai ales din sistemele de valori ale
naţiunilor. Din perspectiva analizei noastre, deosebit de importante sunt atacurile teroriste
asupra informaţiei, care pot viza:
* distrugerea fizică a unor sisteme tehnice de comunicaţii, îndeosebi a reţelelor,
nodurilor şi centrelor complexe de transmisiuni ale statelor-ţintă, ale unor instituţii
internaţionale care promovează sau susţin războiul antiterorist, ale altor structuri şi organisme
care asigură ordinea şi stabilitatea în ţări şi în lume;
* virusarea computerelor şi distrugerea reţelelor şi a bazelor de date, îndeosebi din
domeniile economic, financiar şi militar; preluarea piraterică a unor sisteme de comandă-
control şi provocarea unor conflicte grave şi chiar a unor catastrofe inimaginabile;
* crearea unor structuri şi reţele speciale cyberteroriste care să opereze în spaţiul
informaţional;
* practicarea, pe scară largă, a pirateriei electronice, definită ca atacuri virulente în spaţiul
cybersistemelor, precum şi atacuri efectuate asupra producătorilor de sisteme electronice de
procesare a informaţiei, cu scopul de a le folosi ulterior în acţiuni cyberteroriste.
Este necesar să facem o distincţie între războiul din domeniul informaţiei (care se pare
că este permanent) şi terorismul informaţional, deoarece:
- terorismul vizează distrugerea fizică, în numele unor idealuri sau al unor „vocaţii"
mesianice, spectaculosul, crearea unor situaţii-limită care să ducă la înfricoşarea populaţiei şi a
1
Lt col. M. Antonovici, Securitatea mondială - încotro?, http://www.actrus.ro.
~ 588 ~
conducerii politice (are, deci, în cele mai multe cazuri, un obiectiv politic); terorismul din spaţiul
informaţional, mediatic si psihologic nu are nici o logică, nici o coerenţă, este haotic,
fragmentat în funcţie de interese, mentalităţi, idealuri, sloganuri, credinţe, convingeri etc.;
- războiul informaţional si mediatic (chiar dacă vizează tot un obiectiv politic)
urmăreşte, potrivit principiilor enunţate de Sun Tzî cu două milenii şi jumătate în urmă, să
învingă pe cât posibil fără a distruge fizic, să obţină supremaţia strategică informaţională,
de regulă, fără distrugerea sistemelor si, mai ales, fără pierderi inutile de vieţi omeneşti;
acesta constă într-un sistem de acţiuni coerente, care se intercondiţionează, duse la scară
strategică, potrivit unei concepţii elaborate şi controlate de factorul politic.
- ameninţarea cyberterorismului, combinată cu atacurile virtuale în general, influenţează
deciziile politice legate de apărarea în spaţiul virtual la nivel internaţional si naţional; natura
activităţilor si ameninţărilor din spaţiul virtual a devenit un fenomen transnaţional şi cum nici o
naţiune nu poate susţine că are suveranitatea efectivă asupra spaţiului virtual, securitatea acestuia va
avea un impact în orice domeniu cu consecinţe din ce în ce mai mari.1
• Conflictele regionale. Evoluţiile din mediul internaţional de securitate sunt de
domeniul evidenţei, după cum la fel de evident este şi faptul că arealul strategic global este
încă bogat în conflicte locale, unele deschise, altele latente sau potenţiale cu determinări
semnificative pentru pacea, stabilitatea şi securitatea regională, europeană şi euroatlantică.
Caracterul lor intra- şi interstatal, interetnic sau religios are, în fapt, o neechivocă geneză
politică, ca efect, în principal, al dezmembrării geometrice a uniunii totalitare sovietice.
Menţionăm, de asemenea, conflictele cu caracter regional, cu caracter etnic, dar şi religios,
din Asia de Sud-Vest, pe cele aproape incurabile istoric din Africa, focarele de permanentă
tensiune din Orientul Apropiat, precum şi din Afganistan.
• Eşuarea statelor. Asociată în mod curent proastei guvernări, în fapt determinată decisiv
de aceasta, eşuarea statelor este un proces în care corupţia, abuzul de putere, instituţii statale
slabe şi ineficiente, lipsa responsabilităţii şi a răspunderii, conflictologia civilă sunt fenomene
de o gravitate periculoasă, alarmantă, fenomene care determină şi provoacă prin însăşi natura
lor grave pusee de instabilitate regională, dar şi, în anumite cazuri, globală.
De asemenea, eşuarea statelor este consecinţa renunţării şi abandonării structurilor şi
substructurilor vitale ale propriilor societăţi în deficienţele alienante ale sănătăţii şi decenţei
sociale: bolile cu caracter epidemic, dar şi pandemiile; sărăcia; degradarea educaţiei până
la limita periculoasă a consacrării sociale a analfabetismului cronic; dezvoltarea
îngrijorătoare a tendinţelor de creştere demografică negativă; nivelul tot mai periculos al
insecurităţii sociale şi accentuarea alarmantă, îngrijorătoare a polarizării sociale;
fragilitatea solidarităţii sociale şi a discursului civic; starea tot mai nesatisfăcătoare a stării
de sănătate a unor segmente semnificative ale populaţiei şi ineficienta sau inexistenţa
sistemului de asigurare a sănătăţii publice; insuficienţa, precaritatea şi proasta gestionare a
resurselor alocate depăşirii situaţiilor de criză şi dezvoltării; imaturitatea geopolitică şi
analitică în soluţionarea problemelor de securitate.
• Degradarea mediului. Securitatea internaţională poate fi periclitată major de fenomene
distructive de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, inclusiv ca urmare a unor activităţi
1
George Răduică, Spaţiul virtual în confruntarea politico-miltară, în „Impact Strategic" nr. !-2/2003, p.145.
18 Vezi pe larg prof. univ. gen. de brigadă Constantin Onişor, Terorismul politic, teorie, tactici,
contramăsuri, în „Impact Strategic" m. l-2/2003, p. 37-40.
~ 589 ~
umane periculoase, voit dăunătoare sau iresponsabile. În acest sens, sunt elocvente: catastrofele
naturale sau alte fenomene geo- sau meteo- climatice grave (cutremure, inundaţii, încălzirea
globală); tendinţa de epuizare a resurselor vitale; catastrofele industriale sau ecologice cu
consecinţe în pierderi mari de vieţi omeneşti, în perturbarea gravă a climatului economico-
social, în poluarea peste limitele admise a mediului pe teritoriul naţional şi în regiunile
adiacente; posibilitatea declanşării şi răspândirii unor pandemii.
• Fragilitatea sistemului financiar internaţional. Criza economică şi financiară care a
zguduit şi care traversează sistemul social mondial constituie un factor de risc cu semnificaţii
multiple la adresa securităţii globale. Aceasta creează vulnerabilităţi majore în infrastructura
sistemelor de securitate naţională şi colectivă, afectează stabilitatea şi coeziunea socială,
imprimă o anumită evoluţie geopolitică statelor, indiferent de statutul lor internaţional,
afectează resursele bugetare destinate programelor de apărare şi securitate, şubrezeşte
potenţialul economic al statelor, în special al statelor slab dezvoltate, adânceşte decalajul
dintre ţările bogate şi cele sărace şi, implicit, contradicţiile istorice dintre acestea.
• Spionajul şi alte acţiuni ostile ale unor servicii de informaţii, activităţile şi
preocupările informative ale unor actori nonstatali orientate spre influenţarea actului
decizional, inclusiv a deciziei politice, a mass-media sau a opiniei publice.
• Proliferarea unor manifestări radicale, iredentiste sau extremiste care pot afecta
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, coeziunea socială sau relaţiile interetnice.
Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi
implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional;
în prezent este necesar ca noile politici de securitate naţională să vizeze asumarea unei
dimensiuni pro-active mai pronunţate, să promoveze mai ofensiv interesele şi imaginea
României în acord cu strategiile de stabilitate globală derulate de către NATO. Poziţia
geostrategică a României în spaţiul sud-est european de ţară cu triplă frontieră, naţională, a
NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca
obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea
activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes N.A.TO. şi U.E”.
România, ca stat membru al N.A.T.O. şi al U.E., aflat la frontiera estică a acestora, s-a
angajat cu seriozitate pentru îndeplinirea obiectivelor strategice de securitate ale celor două
organisme, acţionând prin toate pârghiile, în special pentru:
-asigurarea stabilităţii şi bunei guvernări în vecinătatea imediată şi apropiată;
-participarea la crearea unei ordini internaţionale bazate pe un multilateralism eficient,
care să genereze securitate şi prosperitate într-o lume caracterizată de globalizare;
-participarea cu resurse adecvate la securitatea euro-atlantică şi la cea din regiunea Mării
Negre, în baza principiului că securitatea comună este generată de efortul unitar al statelor;
-identificarea, cunoaşterea şi pregătirea unui răspuns adecvat la ameninţările asimetrice
cu caracter transfrontalier, a căror complexitate solicită răspunsuri în consecinţă;
-participarea la reducerea fenomenelor de instabilitate şi criză la nivel subregional sau
regional şi a tendinţelor de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state şi de
dezvoltare a unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe
prevenirea conflictelor, pe creşterea rolului diplomaţiei preventive şi a capacităţilor de
management al crizelor;
-asumarea propriei identităţi politice şi culturale subscrise efortului siguranţei, securităţii
şi apărării subregionale, regionale şi euro-atlantice.
~ 590 ~
Lupta împotriva amenințărilor asimetrice și/sau hibride - sintagma care a luat locul
celei de „război rece” şi care va face o lungă carieră în activitatea strategilor şi a mass-
media - presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu
atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Astfel, implementarea noului concept promovat
de Strategia securităţii naţionale a României, „dimensiunea preemptivă”, va trebui să pună
în acord cadrul legal cu cel acţional.
Locul și rolul informațiilor nu pot fi definite decât pornind de la angajamentele și
obligațiile asumate de România în contextul securității naționale, subscrise securității
comune euro-atlantice, și ținând cont de faptul că informațiile se regăsesc în toate
domeniile acțiunii sociale, iar acestea sunt subiectul, dar și instrumentul de lucru al
tuturor serviciilor de informații.
Din această perspectivă, informațiile reprezintă un vector și un multiplicator de forță,
gestionând un domeniu extrem de vast și de sensibil, care are ca principală menire facilitarea
luării deciziei strategice în materie de politică de apărare și sprijinul comandanților pe toate
treptele ierarhice, pentru planificarea și conducerea acțiunilor, cu maximum de eficiență și
consum minim de resurse.
Principalele obiective ale activității de informații, în contextul transformărilor continue și
a nevoii de adaptare la cerințele impuse de evoluția mediului de securitate, sunt reprezentate
de: analiza permanentă a nevoilor de informații ale beneficiarilor autorizați, armonizarea
acestor nevoi la resursele și capacitățile de informații militare la dispoziție, precum și
redefinirea permanentă a misiunilor, astfel încât să poată face față dezideratelor strategice.
Astfel, elementul definitoriu care caracterizează evoluțiile mediului de securitate
internaționale se referă la intensificarea luptei pentru redefinirea arhitecturii globale și
regionale de securitate.
Așadar, în privința informațiilor, s-a înțeles, încă înainte de aderarea României la NATO,
că interesele de securitate ale țării noastre se apără, în prezent, nu doar pe teritoriul național,
dar și în afara acestuia, uneori chiar la mii de kilometri distanță, în zone în care aliații și
partenerii strategici își concentrează eforturile pentru eliminarea amenințărilor globale.
Astfel, structurile de informații s-au adaptat și dezvoltat permanent din perspectiva
elementelor de pregătire și de conducere a acestor tipuri de misiuni, în conformitate cu
exigențele NATO și UE.
În ceea ce privește principiile care trebuie să guverneze activitățile de informații:
-Cadrul legislativ coerent și complet pentru misiunile și activitățile specifice, care să
asigure și protecția adecvată a personalului;
-Controlul civil eficient al activității serviciilor de informații;
-Fundamentarea și asumarea misiunilor în baza valorilor promovate de societate, în vederea
asigurării protecției și securității acesteia, precum și pentru asigurarea stabilității și dezvoltării
statului național, în contextul apartenenței sale la organismele comune euro-atlantice;
- Contribuția la statutul României de furnizor de securitate și stabilitate.
Concluzii
Apreciem că lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după
resurse strategice (controlul şi stăpânirea lor), de fuga de efectele negative ale globalizării şi
ale unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei, deşertificarea, inundaţiile,
cutremurele, epuizarea resurselor naturale s.a.), ale evoluţiilor demografice necontrolate, ce
~ 591 ~
vor genera procese destabilizatoare ample în diverse zone de pe mapamond,1 va fi o lume a
conflictelor predominant asimetrice.
Securitatea și apărarea națională a României nu mai pot fi rupte de securitatea Europei
ca întreg. NATO este cea mai importantă alianță a lumii contemporane și procesele de
integrare europeană trebuie să țină seama de această realitate. Eficiența și modernizarea
proceselor europene și transatlantice trebuie să constituie priorități importante ale României,
având în vedere potențialul, ca și rolul său mai larg în promovarea și menținerea stabilității
într-o regiune care prezintă o deosebită importanță pentru Europa.
Deteriorarea situației de securitate la nivel internațional, dar mai ales regional impune
cunoașterea principalelor amenințări, riscuri și vulnerabilități cu care se confruntă țara
noastră, în contextul apariției și, posibil, al dezvoltării unor noi forme de influențare și
constrângere, ca rezultat a unui mix de componente neconvenționale și convenționale.2
Bibliografie:
I. Legislație națională și internațională
Constituția României, republicată, Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767, 31 octombrie
2003;
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, CSAT, 2004;
Hotărârea Guvernului nr. 353/2002 pentru aprobarea Normelor privind protecția
informațiilor clasificate ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord în România;
Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor Naționale de
Protecție a Informațiilor Clasificate în România;
Hotărârea CSAT nr. 36/2002 privind Strategia Națională de Prevenire și Combatere a
Terorismului;
Hotărârea CSAT din 23 iunie 2004 privind Doctrina națională a informațiilor pentru
securitate;
Hotărârea Parlamentului României privind constituirea, organizarea și funcționarea
Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe;
Hotărârea Parlamentului României privind organizarea și funcționarea Comisiei comune
permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar
asupra activității Serviciului Român de Informații, nr. 30/1993;
Legea nr. 29/2005 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2004
privind ratificarea Acordului dintre România și Uniunea Europeană stabilind cadrul general
de participare a României la operațiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat la
Bruxelles la 22 noiembrie 2004;
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații;
Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații
Speciale;
Legea nr. 1/1998 de organizare și funcționare a Serviciului de Informații Externe;
Legea nr. 182/2002 privind Protecția Informațiilor Clasificate;
Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale;
1
Viziunea strategica - 2010 Armata României, în „Observatorul militar", nr. 10 (13-19 martie 2001).
2
Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019, -O Românie puternică în Europa și în
lume- București, 2015, pg. 14
~ 592 ~
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a
Țării;
Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, republicată;
Strategia de Securitate Naţională a României – România Europeană, România Euro-
Atlantică: pentru o viaţă mai bună, într-o ţară mai sigură, democratică şi prosperă, Bucureşti,
2006 (proiect, versiunea 21.02.2006);
Prof. univ. dr. Liviu Mureşan, Politica europeană de securitate şi apărare;
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti,adoptată în ședința CSAT din
17.06.2006;
Strategia Europeană de Securitate, adoptată în Consiliul European de la Bruxelles, 12
decembrie 2003.
II. Lucrări de autori români și străini

Alagappa Mutiah, Redifining Security in Asian Security Practice, California, Stanford
University Press, 1998.
Backgrounder: Security Sector Governance and Reform – Parlamentar / Committees on
Defence and Security, martie 2003.
Boncu Simion, Securitate europeană în schimbare. Provocări și soluții, Editura „Amco-
Press”, București, 1995.
Bryden Alan și Heiner Hanggi, Reform and Reconstruction of the Security, Sector 3,
Editor DCAF, Oct 2004, Yearbook 2.
Callaghan John, Kearnic Franz, Securitatea internațională și forțele armate, Editura
„Tritonic”, București, 2004.
Conferința comisiilor parlamentare pentru controlul activității serviciilor de informații
din Uniunea Europeană, ediția a III-a, Editura „Monitorul Oficial”, București, 2007.
Consortium on Human Security, for college instructors, researchers and policymakers.
Dan Anghel Constantinescu. Management strategic, Editura Semne, 2000.
David f. Trash, Controlul civil asupra forțelor armate ale Statelor Unite – aprilie 1993.
Geopolitică și securitate în secolul XXI: comentarii și sinteze, București, Departamentul
pentru Informare Parlamentară, Centrul de Studii și Cercetări, martie 2000.
Gheorghe Crețu, Riscuri la adresa securității naționale, Editura Sylvi, București, 2006.
Gheorghe Toma, Securitatea națională din perspectiva noilor arhitecturi de securitate
ale începutului de secol, Editura ANI, 2006.
Maior, George Cristian (coord.) Un război al minții: Intelligence, servicii de informații și
cunoaștere strategică în secolul XXI, RAO, 2010.
III. Surse de Internet

www.acad.ro
www.ccir.ro
www.dci.ro
www.gov.ro
www.nato.int
www.sri.ro
www.studiidesecuritate.ro
~ 593 ~
EVOLUȚIA SISTEMULUI DE SECURITATE ÎN ROMÂNIA
EVOLUTION OF THE ROMANIAN SECURITY SYSTEM
Drd. MANDA Anton

Academia Națională de Informații
avmandat@yahoo.com
Abstract:
In our country the period necessary for building the intelligence services was conducted
over a longer timeframe than in other countries. The need to create them rests on the
formation before of a solid foundation of the Romanian state and considering its further
development process, currently these representing the mainstay of the democratic process.
An exception was the communist period, when priority was to maintain the communist
regime, the institutional and industrial development according to the communist ideology.
After the transition to democracy, the entire security system has been reformed and
adapted
quickly to the current political and security needs of Romania. The biggest difficulties
they have encountered in this period was regaining confidence in the new created security
system (also called intelligence services) and redefining its values. Romania's accession to
NATO was conditioned exactly by restructuring of the intelligence services and their
specialization, to meet so the needs of the new political system and geostrategic environment.
At the core functioning of intelligence services is a strategy that emphasizes cooperation,
namely the cooperation between institutions responsible for informations, the cooperation
between them and the civil society, and also between state institutions and counterparts from
countries with which they collaborate on this line. From the beginning until the recognition
of the concept of intelligence, the information services and their activities have undergone a
radical transformation process.
Rezumat:
În țara noastră formarea serviciilor de informații s-a realizat pe o perioadă de timp mai lungă
decât în alte țări. Necesitatea creării lor a avut ca fundament atât așezarea pe o bază solidă a
statului român, cât și dezvoltarea sa ulterioară, în prezent reprezentând pilonul de bază în procesul
democratic. Excepție a făcut perioada comunistă, când prioritatea numărul unu a fost menținerea
regimului comunist, dezvoltarea industrială și instituțională conform ideologiei comuniste.
După trecerea la democrație, întregul sistem de securitate a fost reformat rapid și
adaptat la nevoile politice și de securitate actuale ale României. Dificultățile cele mai mari
pe care le-au întâmpinat în această perioadă au fost recâștigarea încrederii populației în
noul sistem de securitate (numit și de intelligence) și redefinirea valorilor acestuia.
Aderarea României la NATO a fost condiționată întocmai de restructurarea serviciilor de
informații secrete și specializarea acestora, pentru a putea răspunde nevoilor noului sistem
politic și mediului geostrategic.
La baza funcționării serviciilor de intelligence stă o strategie ce pune accent pe
cooperare, respectiv pe cooperarea între instituțiile de informații, între acestea și societatea
~ 594 ~
civilă, precum și între instituțiile statului și omologii săi din țările cu care se colaborează pe
această linie. De la apariția și până la recunoașterea conceptuală a intelligence-ului,
serviciile și activitățile de informații au trecut printr-un proces de transformare radical.
Keywords: security system/intelligence services; information; democracy; civil society.
Cuvinte cheie: sistem de securitate/servicii de intelligence; informații; democrație;

societatea civilă.
1. Introducere
Ultimii 150 de ani au cunoscut o evoluție umană fără precedent în istorie. Odată cu
revoluția industrială statele, principalii actori ai scenei internaționale, s-au regăsit în postura
de a ține pasul cu schimbările survenite pe propriul teritoriu. Acestea au fost nevoite să se
adapteze atât schimbărilor de ordin tehnologic, social, economic, demografic și politic, cât și
celor apărute la nivelul altor state.
Ramificațiile acestor dinamici au schimbat constant forma statului și componența sa,
precum și modul în care liderii statelor aveau să înțeleagă conceptul de securitate națională,
ce până atunci fusese relativ limitat la problematici interne, de suveranitate și economie.
Primele forme de spionaj pot fi urmărite începând cu secolul XIX, prin practicile de
spionaj industrial. Majoritatea țărilor europene instituționalizează această practică sub
conceptul larg de servicii de securitate la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX
datorită frecvenței crescânde a conflictelor în Europa în acea perioadă, ceea ce ne arată clar
aria în care vor opera din acel moment serviciile de intelligence.
Încă de la începuturile conceptului, dezbaterea asupra a ceea ce este și a ceea ce nu este
intelligence a fost intensivă, iar teoria dezvoltată în ultimii 25 de ani de către mediul
academic, grație accesului sporit la informații, ne dă repere asupra posibilităților și limitelor
acestuia. Nu face obiectul acestei lucrări a intra în dezbatere1, însă este nevoie de un cadru
teoretic pentru parcurgerea subiectului ales.
Cea mai definitorie trăsătură a conceptului de intelligence este caracterul său secret.
Conform autorului Mark Lowenthal acest caracter secret derivă din dorința guvernelor de a
ascunde anumite informații percepute ca având o importanță deosebită pentru siguranța
națională. În schimb, alte guverne și-au propus să descopere aceste informații prin metode
clandestine.2 Un exemplu pertinent este întreg secolul XX, acesta fiind abundent în activități
de spionaj datorită celor două Războaie Mondiale și a Războiului Rece, ce a împărțit lumea în
capitalism și comunism. Datorită paradigmei realiste predominantă în relațiile internaționale,
conceptul de bază în studiile de securitate este dilema securității.3
Trei sunt atribuțiile serviciilor și activităților de intelligence, a produsului acestora,
1
Intelligence ca: proces (culegere, prelucrare, analiză informații), organizație/instituție (agențiile) și produsul
procesului efectuat de organizație (raportul, analiza produsă în baza informațiilor colectate); Michael Warner,
”Wanted: A Definition of Intelligence” , în revista Understanding Our Craft, CIA, 2007, accesat 17.03.2016 la
https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol46no3/pdf/v46i3a02p.pdf
2
Mark Lowenthal, Intelligence: From Secrets to Policy, CQ Press, SUA, ed. 5, 2012, p. 3
3
Măsurile de creștere a siguranței unui stat sunt interpratate ca amenințătoare de către un alt stat. (pentru
explicația pe larg: Robert Jervis ”Cooperation under the Security Dilemma”, Ed. World Politics, vol.30, 2,
1978,pp. 167-174)
~ 595 ~
anume: a evita surprizele strategice, a crea expertiză pe un anumit subiect și a furniza
legiuitorilor, liderilor de stat și instituțiilor a căror obiect de activitate îl face siguranța
națională, materiale folositoare în luarea deciziilor și stabilirea direcțiilor statului. Activitatea
de intelligence se poate desfășura atât în interiorul statului, cât și în afara acestuia.
Cele mai sigure surse de analiză a practicii și științei intelligence-ului sunt datele istorice
și documentele oficiale, care ne oferă atât indicii indirecte, cât și informații clare în demersul
de a clarifica aspectele conceptuale ale controlului parlamentar asupra activității de
intelligence. De aceea, documentele sursă folosite în această lucrare vor fi în parte documente
istorice sau analize ale unor autori în acest sens, iar pe de altă parte, voi ține cont de teoria
relațiilor internaționale și de elementele de bază ale principalelor curente ideologice, pentru a
avea ocazia de a rafina și a nuanța cercetarea, pentru a obține o înțelegere mai profundă a
legăturii dintre activitatea de intelligence și stat.
2. Formarea și debutul sistemului de informații în România

În această perioadă de final de secol XIX situația internă a României este marcată de
reformele sistemului de guvernare și economice întreprinse pentru a asimila unirea formală
din 1859 și cea politică din 1862 a celor două principate, Țara Românească și Moldova, și
recunoașterea acestei uniri la nivel european, o unire în opoziție cu interesele celor două
puteri ce o înconjoară.1
Din punct de vedere social și cultural România se află într-o perioadă revoluționară, cu
reforme în curs în domeniul agrar, cultural, educațional și economic, aspecte ce se rasfrâng
asupra instabilității naționale. De asemenea, statutul Țării Românești de stat vasal Imperiului
Otoman este un element ce lucrează atât în favoarea viitorului stat, cât și împotriva acestuia,
din cauza tensiunilor existente între Imperiul Țarist și cel Otoman la acest moment.
Prima apariție a unui serviciu informativ pe teritoriul României se înregistrează în 1859,
sub Statul Major al Armatei, Secția a II-a, cu atribuții de informare, raportare asupra
aspectelor militare, precum și operațiuni tactice și strategice locale sau speciale, mai ales în
momente cheie ale istoriei României.2
Numeroase documente3 atestă înființarea aproape concomitentă a unei Poliții Secrete sau
a unui Serviciu Secret propriu-zis în Țara Românească și în Moldova, sub tutela Ministerului
de Interne, ce își începea activitatea în ianuarie 1860. Majoritate acestor documente
doveditoare sunt de ordin financiar (cereri de fonduri), de înființare sau, mai târziu, de
raportare. Această corespondență se petrece între Ministerul de Interne și prefecții județelor,
unde se stabilesc sedii de Poliție sau Servicii secrete.4 Notabil este faptul că acest sistem a
fost gândit încă de la început a fi unul centralizat, cu ramificații către judeţe, care aveau o
marjă de autonomie considerabilă în ceea ce privește activitățile desfășurate și metodele
folosite. Citind documentele precizate, se observă interesul mărit al prefecților de a menține
acest serviciu chiar și în lipsa fondurilor, prin suplimentarea cu fonduri proprii a misiunilor
existente.
1
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997,
p.237
2
Sorin Aparaschivei, „Documente Inedite: Serviciul Secret din România 1859-1875”, în Revista Română de
Intelligence, nr.10, decembrie 2013, pp.133-166
3
Disponibile la Arhivele Naționale ale României, Ministerul de Război și Fond, Ministerul de Interne
4
Idem
~ 596 ~
Serviciul Telegrafului, afiliat Poștelor, trece în anul 1860 în subordinea Ministerului de
Interne, ca mijloc principal de comunicare între diversele centre de informare și minister, sau
direct cu domnitorul în cazuri speciale. Acest serviciu a fost primul sistem centralizat dintre
cele două principate de după unire. Doi ani mai tarziu, la 24 ianuarie 1862, este deschis
primul Parlament.
Observăm, prin urmare, dezvoltarea în paralel a două dimensiuni ale serviciilor de
informații, anume cea de culegere de informații de pe teritoriul țării, privind evenimentele
petrecute în fiecare sector administrativ, și cea de culegere de informații din străinătate, cu
precădere de tip militar și nu de foarte departe de granițele țării, în special privind acțiunile
Imperiului Ţarist, a Imperiului Austro-Ungar și a celui Otoman.
În aceste momente de vulnerabilitate a noului stat format, prezența unui serviciu de
informații a reprezentat un element cheie al succesului politicilor adoptate de Cuza, deoarece
nicio decizie nu putea fi luată în necunoștiință de cauză. Mai mult decât atât, stabilitatea
internă creată de prezența acestor servicii și forțe polițienești a ajutat fortificarea unirii din
1859. Siguranța națională a stat la baza politicii interne şi externe românești între 1859 și
1875, timp în care aceste servicii au funcționat neîntrerupt. În 1875 Consiliul Miniștrilor din
România înființează Poliția de Siguranță Publică, instituţie ce îndeplinea aceleași atribuții ca
și Poliția sau Serviciul Secret.
Dacă la început nevoia unor servicii de informații s-a facut simţită din cauza situației
interne şi cu precădere a situaţiei politice a țării, odată cu trecerea către secolul XX aceasta se
orientează către extern, ca răspuns la acțiunile de spionaj din partea imperiilor cu interese în
zonă. Interesul puterilor externe țării este suscitat și din cauza mișcărilor de emancipare duse
în Transilvania, parte a Imperiului Austro-Ungar în acest moment, precum și a Războiului de
Independență a României
împotriva Imperiului Otoman, purtat în colaborare cu Imperiul Țarist.1
La început de secol XX Ministerul de Interne suferă o reformă ce exclude componenta
de informare în favoarea celei polițienești, nu în totalitate, dar suficient cât să permită
agenților de spionaj străini să se infiltreze în societatea românească. Situația internă era deja
instabilă din cauza întârzierii realizării unor promisiuni politice, cum ar fi împroprietărirea
țăranilor. Răscoala țăranilor din 1907 aduce la lumină consecințele acțiunilor de spionaj străin
in România, cu precădere țariste, și se resimte lipsa unui serviciu adecvat de informații.
Astfel, se înființează Direcția Poliției și Siguranței Generale (DPSG), însărcinată cu
identificarea amenințărilor la adresa statului și a siguranței naționale. Cele două secțiuni ale
acesteia reflectă și cele două nevoi ale României de atunci: secțiunea Siguranța Generală a
Statului și secțiunea Poliției.2 Tot în 1907, în fața nevoii unui serviciu de informații bine
articulat, dar mai ales din cauza nevoii de acțiuni de contraspionaj, directorul DPSG al vremii
atrage atenția asupra acesteia într-un raport:
”Marele Stat Major să înființeze un serviciu de contra spionagiu, care să fie bine
organizat spre a putea demasca cu înlesnire spionii cari mișună în țară”3.
Nu doar societatea civilă era infiltrată de spioni, ci și efectivele militare ale României
1
Ioan Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica Valahie, București, 2011,
pp. 130-134
2
Ioan Codruț Lucinescu, „Din culisele spionajului rus pe teritoriul României, la începutul secolului XX”, în
Revista Română de Intelligence, nr.11, iunie 2014, pp.119-137
3
Arhivele Naţionale ale României, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Dosar nr. 94/1907, fila 21
~ 597 ~
erau urmărite, aceasta provocând o reacție din partea oficialităților de a întreprinde măsuri de
contraspionaj și chiar de spionaj.1
Odată cu apropierea Primului Război Mondial, partidul liberal socialist devine tot mai
puternic în Imperiul Țarist, dar există tensiuni crescânde între acesta și conducerea ţaristă.
Primul Război Mondial reprezintă un moment important pentru activitatea de intelligence din
România, tocmai datorită conceptualizării misiunii acesteia, a specializării practicilor și a
introducerii legislației pe acest subiect.
Până la Războiul de Independență a României, în cadrul Războiului ruso-turc, Imperiul
Ţarist nu avea un interes deosebit față de România, dar acest lucru se schimbă odată cu
mișcările reformatoare din țara nou înființată, ce se intensifică în anii premergători războiului.
La nivel european, existau tensiuni în balanța de putere menținută până atunci. În acest sens
se intensifică și numărul de cazuri de spionaj în România, iar în 1913, în timpul intervenției
armatei române în al Doilea Război Balcanic, aceasta se confruntă cu o lipsă a activității de
informații specializate în domeniul militar. Deși exista Secția II a Marelui Stat Major, aceasta
nu era suficient de activă, iar informațiile pe care celelalte agenții le obțineau nu erau
specifice activității militare.2 Secția II și birourile sale răspândite în țară suplineau, în schimb,
foarte bine funcția de menținere a contactelor cu legăturile din Transilvania în vederea
mobilizării românilor patrioți către unirea cu România. Anul 1913 marchează promulgarea
primei legi pentru combaterea spionajului, cu pedeapsă de la 2 la 15 ani pentru trădare prin
activități de spionaj și informare.3
În timpul Primului Război Mondial s-au dezvoltat metodele de spionaj și contraspionaj,
folosindu-se infiltrarea, lucrul sub acoperire și un sistem de numerotare pentru agenții secreți.
Această perioadă marchează și extinderea și specializarea serviciilor secrete și de informații
din România, ca răspuns la presiunile create de poziția geostrategică a României. Acest fapt
este evident doar prin observarea serviciilor create, anume: Serviciul de Siguranță a Deltei
Dunării; Secția Militară Secretă din Transilvania - ce a funcționat mult timp și după Marea
Unire din 1918; Serviciu Supravegherii Știrilor; Biroul de Cercetări Informative – ce
funcționa pe lângă Ministerul Justiției. 4
1917 marchează un an important la nivel mondial, cu începuturile răspândirii
comunismului, cu ascensiunea la putere a partidului bolșevic în Imperiul Țarist, devenit acum
Republica Federalistă Sovietică Rusia, care în 1922 devine Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste (URSS). În această perioadă serviciile secrete din majoritate țărilor europene se
stabilizează și se specializează.
Imediat după încheierea Primului Război Mondial, la data de 1 decembrie 1918 România
devine stat unitar indivizibil format din principatele Țara Românească, Moldova și
Transilvania. Din punct de vedere al serviciilor de intelligence și informații, odată cu sfârşitul
războiului apare și nevoia unei reorganizări a acestor servicii. Astfel, deși nu este clar exact în
ce moment, este constituit Serviciul Secret al Armatei Române (SSIAR), aflat sub tutela
Marelui Stat Major mai întâi, apoi divizând tutela cu Ministerul Apărării Naționale. Aceasta
1
Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, Editura MI, Bucureşti, 2000, vol. I, pp. 82-84
2
Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 13
3
Alexandru Popescu, Cinci Milenii de Război Secret: O enciclopedie a spionajului, Editura Cetatea de
Scaun, SUA, 2012, pp.167-172
4
Cristian Troncotă, „Serviciile de informații românești la începutul Primului Război Mondial”, în revista
Studii şi Cercetări Socio-umane, nr. 3/1998, p. 97
~ 598 ~
reprezintă, într-un sens, încercarea de centralizare și unire a serviciilor de informații interne și
externe a României. Un moment definitoriu pentru serviciile secrete românești este 1936,
deoarece atunci este constituit postul de consilier juridic, ceea ce arată înclinația democratică
a serviciului, care va ține cont de legile statului. Insă, acesta va avea autonomie limitată,
angajându-se să protejeze interesele statului și poporului român. Următorul an când se
produce o schimbare semnificativă este 1940, când are loc o restructurare, SSIAR devenind
Serviciul Special de Informații (SSI).1
În perioada interbelică, printre cele mai notabile eforturi la nivel internațional se remarcă
crearea Ligii Națiunilor în 1920, iar statele care aderau doreau o mai mare colaborare
multilaterală pentru promovarea și menținerea păcii. Eșecul acestei tentative este reprezentat
de cel de-al Doilea Război Mondial.2
De la începutul celui de-al Doilea Război Mondial și până la instaurarea regimului
comunist în România, structurile serviciilor de informații s-au reformat considerabil, trecând
din subordinea Ministerului de Interne la cel de Război și invers, schimbându-și denumirea și
atribuțiile, dar dezvoltând constant rețelele de informatori și spioni. Ulterior, istoriografia ne
arată că în etapele premergătoare regimului comunist, serviciile de informații au fost infiltrare
de către agenți sovietici, iar liderii instituțiilor de informații au devenit din ce în ce mai
nespecializați. Notabil în această perioadă este delimitarea foarte clară dintre serviciile
interne de informații și cele externe, în 1951 luând ființă Direcția de Informații Externe. 3
3. Sistemul de Securitate în perioada comunistă

În faza sa incipientă, comunismul românesc este marcat mai ales de o intensă activitate
pentru ”purificarea” sistemelor statului din cauza infiltrării de agenți ruși sau afiliați rușilor.
Cei doi predecesori ai lui Nicolae Ceaușescu, care a ocupat funcţia de șef al Partidului
Comunist în majoritatea perioadei în care România a fost republică socialistă, Gheorghe
Gheorghiu Dej și Petru Groza, au stat la baza consolidării comunismului. Ambii au înțeles
importanța serviciilor de informații în acest demers, generând în acest scop, cu ajutorul
URSS, numeroase reforme ale serviciului in perioada 1945 și 1960, ca mai apoi să îl
folosescă ca mijloc principal de sovietizare a României. Ultimele trupe rusești de pe teritoriul
României se retrag în 1958. Între 1960 și 1965 se observă o intensă schimbare de personal,
mulți dintre ofițerii trimiși din Moscova fiind înlăturați.4
Serviciile de informații vor fi de aici încolo îndreptate în primul rând către populație și apoi
către acțiunile statelor sovietice, dar și către principalele state europene. În cazul populației,
aceasta se va regăsi sub supraveghere intensivă, iar agenții de teren vor acționa împotriva
disidenților. Denumirea sub care devin cunoscute Serviciile de Informații în România este
Departamentul Securității Statului (DSS), sau mai simplu, Securitate. Un exemplu de îndreptare
a acestuia împotriva anumitor secțiuni ale populației este cel al comunității de intelectuali, care,
până la închiderea granițelor, a format centre comunitare în străinătate. 5
1
Cristian Troncotă, op.cit., p.33
2
Christian Tomuschat, The United Nations at Age Fifty: A legal perspective, Editura Martinus Nijhoff
LOLPublishers, SUA, 1995, p.77
3
Alexandru Popescu, op cit.
4
Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Aion Oradea, 2003, p. 151
5
Adam Burakowski, Dictatura lui Ceaușescu (1965-1989).Geniul Carpaților, Editura Polirom, București,
2011, p.212-218
~ 599 ~
Din 1965 până în 1989 conceptul de siguranță sau securitate națională este înțeles în
două moduri: primul este cel al împiedicării forțelor externe de a interveni în afacerile interne
ale țării, cel mai probabil ca urmare a tradiției în acest sens, care s-a format de la începutul
secolului, prin acțiuni de reorganizare a principalelor instituții însărcinate cu apărarea
intereselor țării; al doilea mod se reflectă în menținerea puterii Partidului Comunist Român ca
reprezentant suprem al cauzei comuniste, aceasta din urmă fiind esențială dezvoltării statului,
deci securității naționale.1
DSS și-a desfășurat activitatea sub Ministerul de Interne și a suferit câteva modificări în
structură și în atribuții, astfel încât la restructurarea din 1972 acesta are atribuții în domeniul
contraspionajului, a contraspionajului economic, militar, de securitate și gardă, chiar și în cel
al cercetării penale. Activitatea DSS este comparabilă celei a KGB-ului din Uniunea
Sovietică, având orientarea acesteia, însă nu este afiliată KGB-ului, nedesfășurând acțiuni
împreună. Aceasta a reprezentat îndepărtarea politicii externe și interne românești de cea de
la Moscova, fapt observabil mai ales prin nealinierea la Pactul de la Varșovia și aplicarea
propriei politici interne.2
Serviciile de informații externe și-au desfășurat și ele activitatea neîntrerupt, dar cu mai
multe modificări de denumire și sub tutele diferite de-a lungul regimului comunist. Cu puțin
timp înainte de ascensiunea lui Ceaușescu acestea purtau numele de Direcția I, în cadrul
Ministerului de Interne, ca apoi să devină Direcția Generală de Informații Externe (DGIE).
Între 1968 și 1972 aceasta din urmă a funcționat direct sub Consiliul Securității Statului,
separat de minister, iar în ultimii 10 ani înainte de căderea lui Ceaușescu, DGIE este
redenumită Centrul de Informații Externe, sub tutela Departamentului Securității Statului. 3
Deși voința Partidului Comunist era înfăptuită, în principal, prin mijloacele Securității,
adesea incluzând tortura sau folosind în mod abuziv sistemului juridic împotriva propriilor
cetățeni, până și persoanele ce lucrau în Securitate resimțeau presiunea îndatoririlor care le
reveneau. Nicolae Ceaușescu a făcut abuz de DSS sub pretextul apărării integrității statului,
salvgardarea societății și apărarea intereselor statului în detrimentul atât a imaginii și a
legitimității serviciilor și activităților de informații, cât și a angajaților proprii. 4
4. Sistemul de Securitate în perioada post-comunistă

Sfârșitul regimului comunist a venit în contextul a ceea ce poate fi numită Primăvara Est-
Europeană. Noile politici ale Moscovei de perestroika și glasnost au facilitat procesul de
democratizare a statelor din Europa de Est, declanșând începutul sfârșitului Războiului Rece.
Sunt multe motivele dorinței poporului român de a înlătura comunismul: de la
înfometarea populației începând cu anii 1980, la închiderea granițelor, la drasticele limitări
energetice impuse în ultimul deceniu. Un element ce a facilitat cu siguranță situația a fost
funcționarea serviciilor de informații în detrimentul populației, chiar şi a agenților, pe o
1
Se observă din citirea Constituției României din 1965, valabilă la http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp
_act_text?idt=37735, și a Principiilor de bază a politicii externe a României, Marea Adunare Națională 1968,
valabilă la http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1968%20Principiile
%20de%20politica %20externa.pdf, accesate la 21.03.2016
2
Tiberiu Tănase, Bogdan Plițu, „Serviciile de informații est-europene după revoluțiile anticomuniste”, în
revista Intelligence, SRI, nr. 26, 2014, p.128
3
Alexandru Popescu, op.cit.
4
Ioan Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securității, vol. 3, Editura Omega, Buzău, 1999, p. 34
~ 600 ~
perioadă îndelungată. Presiunea resimțită de populație din cauza spionajului intern s-a
manifestat în decembrie 1989 prin revoluție.
În fața noului deceniu și a trecerii către democrație, masivul corp al DSS trebuia reformat
rapid și adaptat noilor nevoi politice și de securitate a României.
S-a pus accent pe reformarea mai ales a Centrului de Informații Externe. Astfel, în
februarie 1990 evaluarea personalului instituției era completă și s-a decis reîmprospătarea
acestuia cu noi angajați. La sfârșitul aceluiași an ia naștere Serviciul de Informații Externe
(SIE), iar ceva mai devreme Serviciu Român de Informații (SRI). România a fost primul stat
fost comunist care a întreprins atât de repede astfel de măsuri.1
Cele mai mari dificultăţi ale instituției în această perioadă au fost recâștigarea încrederii
poporului și restabilirea valorilor acesteia. Legitimitatea și profesionalismul cu care putea
acționa au redefinite acum, la începuturile României democratice, prin impunerea de reforme.
În 1991 a fost adoptată Constituției României, iar conţinutul ei arată clar dorința de a
elimina orice formă de comunism din sistemul instituțional. Istoric vorbind, înaintea
perioadei comuniste, România şi Principatele Unite au avut o istorie de bicameralism în
cadrul Parlamentului, o structură preferată datorită echilibrului pe care îl crea. Astfel, una
dintre camere putea reduce tendințele extremiste ale celeilalte.2 Din aceasta se poate observa
dorința de a reforma structurile statului și a constitui instituții democratice sustenabile, printre
acestea numărându-se şi serviciile de informații.
Alte măsuri luate pentru ca serviciile de informații să redobândească încrederea
poporului au fost eliminarea a 75% din foștii angajați CIE și DSS până în anul 1999, precum
și pornirea României pe drumul aderării la NATO. Una din principalele condiții de aderare a
fost întocmai restructurarea serviciilor de informații secrete și specializarea acestora pentru a
putea răspunde nevoilor noului sistem politic și mediului geostrategic. Disponibilitatea
NATO de a oferi sprijin noilor state democratice s-a dovedid de neprețuit întrucât acestea
aveau o lungă tradiție obscură în spate și de necolaborare, ceea ce s-a schimbat odată cu
sfârșitul Războiului Rece.3 Ministerele ce aveau să se ocupe din acest moment de siguranța
națională sunt cele tradiționale, anume Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naționale și
Ministerul Justiției. 1991 marchează un an important deoarece se implementează Legea
51/1991, care stabilește prioritățile siguranței naționale. Legea răspunde nevoii de stabilire a
instituțiilor democratice și de dezvoltare a României în această direcție, ca parte integrantă a
politicii de siguranță națională, incluzând precizări referitoare la protejarea secretelor de stat
și la evenimente teroriste.4
În 2001 se realizează prima restructurare a SRI pentru adaptarea la cerinţele începutului
de secol XXI, iar în 2008 este realizată o restructurare masivă, esențială, prin introducerea de
elemente noi, cum ar fi înfiinţarea unui centru pentru combaterea crimelor cibernetice sau
dezvoltarea relației cu societatea civilă prin transparență.5
1
Tiberiu Tănase, Bogdan Plițu, op. cit., p.125
2
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, București, 2004, p.342
3
Idem
4
Legea 51/1991, 7 august 1991, în Monitorul Oficial nr. 163, valabil la http://www.sri.ro/upload/Legea51.pdf ,
accesat 21.03.2016
5
Corneliu Miclescu, „CSAT aprobă noul regulament de funcționare al SRI”, articol în presă disponibil la
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/03/080326_csat_sri.shtml , accesat 21.03.2016
~ 601 ~
5. Introspecție astăzi
Serviciile și activitatea de informații, acum recunoscute conceptual ca și intelligence, au
parcurs o transformare radicală de la începuturile acestora si până astăzi. Datorită nevoilor
diferite și uneori divergente pe care România le-a avut în ultimul secol și jumătate, serviciile
de informații au fost mereu nevoite a se adapta, întinzând limitele imaginației, creativității și
rigurozității agenților săi. Ca repercursiune a decalajului tehnologic pe care România l-a
resimțit odată cu opacizarea politicilor la sfârșitul perioadei comuniste, instituțiile au fost
nevoite să recupereze lacunele într-un timp scurt. Aparentul dezavantaj s-a dovedit util
datorită experienței extinse în adaptare a personalului vechi și nou, în operaționalizarea
surselor HUMINT și OSINT în mod eficient.1 Deschiderea serviciilor de informații către
public a adus cu sine și un val nou de talent, cu precădere în sfera tehnologică și cibernetică.
În mai 2013 revista de intelligence a SRI ne dezvăluie, în preambul, dedicarea SRI și SIE
către transparență și încredere față de populație, și către principalele strategii naționale, de
securitate, de apărare și faţă de conceptul strategic NATO.2
Cooperarea în cadrul instituțiilor de informații, între acestea și public, între instituțiile
statului și omologii străini, stă la baza strategiei generale de funcționare a acestora.3 În acest
sens vedem o continuitate în angajamentul serviciilor de intelligence de a se reforma și adapta
nevoilor reale ale României în actualul context global și național. Cel din urmă aspect pune
activitatea de intelligence în competitivitate pozitivă, ce are ca scop îmbunătățirea
permanentă a personalului și structurilor acesteia.
6. Concluzii
Parcursul formării serviciilor de informații, denumite apoi în perioada post-comunistă, cu
precădere începând cu anii 2000, servicii de intelligence, a fost unul anevoios. La baza
necesității creării acestuia a stat nevoia de solidificare a statului român nou format în 1859,
pentru ca apoi să își dovedească utilitatea în Războiul de Independență, în revoltele de la
începutul secolului XX, în menținerea legăturii cu patrioții din Transilvania și obținerea de
informații în ajunul Primului Război Mondial. Exemplele pot continua, însă ce este important
de reținut de aici este rolul principal pe care serviciile de informații l-au jucat în constituirea
României în varianta sa de astăzi. Nu doar că s-a aflat la bazele începutului procesului
democratic, ci a contribuit activ la stabilirea acestuia.
Odată cu instaurarea regimului comunist, prioritatea securității naționale devine
menținerea regimului și dezvoltarea industrială și instituțională a țării în liniile ideologiei
comuniste. Astfel, serviciile secrete devin un instrument al regimului de supraveghere a
populației, iar forțele de poliție secretă sunt concentrate către disidenți și oponenți ai
regimului, în sensul larg al conceptului. Din această cauză imaginea Serviciilor de Securitate
pierd credibilitatea în fața poporului și se îndepărtează de idealurile propuse în faza sa
incipientă. Strategia de securitate adoptată de România, inedită de altfel în rândul statelor
comuniste datorită controlului acestui aspect în cadrul Pactului de la Varșovia, se
concentrează către transformarea țării într-un bastion al valorilor comuniste. Poziția strategică
în cadrul continentului este ignorată aproape complet, iar singurul aspect de politică externă
1
Tiberiu Tănase, Bogdan Plițu, op.cit., p.126
2
Florin Codlea, „SRI se bazează pe încredere”, introducere în revista Intelligence, SRI, 24 martie, 2013, p.5-7
3
Claudiu Ionel Pasăre, „Cooperarea în Intelligence – factor determinant în fața noilor amenințări la adresa
mediului de securitate internațional”, în revista Intelligence, SRI, 24 martie, 2013, p.39-42
~ 602 ~
pe care s-a concentrat în mare conducerea a fost slăbirea dependenței de URSS.
Această reorientare în tradiția de funcționare a serviciilor de informații a avut două mari
efecte: o implicare redusă pe plan extern a personalului de profil, specializarea în resurse
HUMINT și folosirea personalului diplomatic în demersuri externe. Acestea din urmă se
dovedesc a fi o resursă foarte importantă pentru viitorul Serviciu Român de Informații și
Serviciu de Informații Externe, cu toate că majoritatea personalului este înlocuit până la
începutul anilor 2000. Deschiderea dosarelor secrete ale Securității au avut o relevanță
deosebită în studiul metodelor și proceselor folosite de personalul acesteia, pentru a putea
reforma în baza acestora instituția către noi valori și o organizare cu adevărat democratică.
Bibliografie:
Cărți
Adam Burakowski, Dictatura lui Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Polirom,
București, 2011
Alexandru Popescu, Cinci Milenii de Război Secret: O enciclopedie a spionajului,
Editura Cetatea de Scaun, SUA, 2012
Christian Tomuschat, The United Nations at Age Fifty: A legal perspective, Martinus
Nijhoff LOLPublishers, SUA ,1995
Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, București, 2004
Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Ed. „Elion”, Bucureşti, 2004
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
1997
Ioan Scurtu, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Editura Mica
Valahie, București, 2011
Ioan Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securității, vol. 3, Editura Omega, Buzău, 1999
Mark Lowenthal, Intelligence: From Secrets to Policy, CQ Press, SUA, ed.5, 2012
Paul Ştefănescu, Istoria serviciilor secrete româneşti, Editura Aion, Oradea, 2003
Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, Editura MI, Bucureşti, 2000
Articole
Cristian Troncotă, ”Serviciile de informații românești la începutul Primului Război
Mondial, Studii şi Cercetări Socio-umane, nr. 3, 1998
Florin Codlea, ”SRI se bazează pe întredere”, introducere în revista Intelligence, SRI, 24
martie, 2013
Ioan Codruț Lucinescu, ”Din culisele spionajului rus pe teritoriul României, la începutul
secolului XX”, în Revista Română de Intelligence, nr.11, iunie 2014
Michael Warner, ”Wanted: A Definition of Intelligence”, Understanding Our Craft,
CIA, 2007
Sorin Aparaschivei, ”Documente Inedite: Serviciul Secret din România 1859-1875”, în
Revista Română de Intelligence, nr.10, decembrie 2013
Tiberiu Tănase, Bogdan Plițu, ”Serviciile de informații est-europene după revoluțiile
anticomuniste”, în revista Intelligence, SRI, nr. 26, 2014
~ 603 ~
Surse speciale
Arhivele Naţionale ale României, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, Dosar nr.
94/1907, fila 21
Legea 51/1991, 7 august 1991, în Monitorul Oficial nr. 163
Surse electronice
www.cdep.ro
www.cnsas.ro
www.mapn.ro
www.mae.ro
www.sri.ro
www.sie.ro
~ 604 ~
GLOBALIZAREA CONCEPTULUI DE SECURITATE
GLOBALIZATION OF THE CONCEPT OF SECURITY
Drd. MANDA Anton

Academia Națională de Informații
avmandat@yahoo.com
Abstract:
Turn of into the twenty-first century has brought many changes in the world, at all levels,
but especially in terms of security. The primary point of the beginning of this century is
evidenced by the redistribution of power between the great actors of the world. By this
redistribution of power, we basically witnessing at the creation of a unipolar international
system. At present, the United States is the only state that has the power to support his
interests in every corner of the world.
At international level, reorganization is the main phenomenon of the new century. The
concept of safety and security has been redefined in this time period. The intelligence services
were indeed forced to adapt to new requirements and to work together to counteract new types of
threats. These collaborations have come to place in an institutional framework such as NATO.
Since 2004 Romania became a NATO member and was thus aligned to the operating rules of the
organization. Then, in 2007, by joining the EU, Romania joined also the common security policy
framework. In addition, NATO and the EU have a common policy of cooperation through
Europol. Due to these influences the Romanian Intelligence Service received refreshed
capabilities. And the new strategy of Romania after joining NATO and the EU is mainly focused
on national security, according to common principles of both organizations.
Rezumat:
Trecerea în secolul al XXI-lea a adus schimbări multiple la nivel mondial, pe toate
planurile, dar în special în ceea ce privește domeniul securității. Punctul primordial al
acestui început de secol este pus în evidență și de redistribuirea puterii între marii actori ai
lumii. Prin această redistribuire a puterii, practic asistăm la crearea unui sistem
international unipolar. În momentul de față, Statele Unite ale Americii este singurul stat care
are puterea de a-și susține interesele în orice colț al lumii.
Pe plan international, reorganizarea reprezintă fenomenul principal al noului secol.
Conceptul de securitate și siguranță a fost redefinit în această perioadă de timp. Serviciile de
intelligence sau fost practic nevoite să se adapteze la noile cerințe și să colaboreze între ele
pentru a putea contracara noile tipuri de amenințări. Aceste colaborări au ajuns să se
desfășoare într-un cadru instituțional, precum NATO. Din 2004 România a devenit membru
NATO și s-a aliniat astfel la regulile de funcționare ale organizației. Apoi, în 2007, prin
intrarea în UE, a aderat la cadrul politic de securitate comună. În plus, NATO și UE au o
politică comună de colaborare prin intermediul Europol. Datorită acestor influențe Serviciul
Român de Informații a beneficiat de o reîmprospătare a capacităților sale. Iar noua strategie
a României în urma aderării la NATO și la UE are ca principal obiectiv siguranța națională,
conform cu principiile comune ale celor două organizații.
~ 605 ~
Keywords: security system; intelligence services; information; globalization.
Cuvinte cheie: sistem de securitate; servicii de intelligence; informație; globalizare.
Introducere
Secolul XXI aduce cu sine schimbări majore la nivel internațional, mai ales din punct de
vedere al securității. Centrele de putere nou formate odată cu încheierea Războiului Rece și
intrarea pe plan internațional a unor noi actori, de la statele est-europene la noile state din
Africa Subsahariană schimbă dramatic echilibrul creat până atunci. De asemenea, tensiunile
crescânde din Orientul Mijlociu încep să-și facă simțită prezența în afara ariei lor geografice,
cele mai relevante evenimente fiind atacurile teroriste din 2001 asupra Statelor Unite ale
Americii. Creșterea în număr și intensitate a activităților de terorism în lume redefinește deci
prioritățile de siguranță a statelor, războaiele nu se mai poartă între armate, iar instrumentele
folosite nu se mai rezumă la cele militare.
Acum, la început de secol și mileniu, globalizarea a ajuns să acopere majoritatea
domeniilor, dar și cele mai multe societăți. În prezent, în acest context al globalizării
mondiale, prioritatea principală a devenit găsirea de noi soluții pentru asigurarea securității
naționale. Datorită acestei situații statele sunt, practic, obligate să adere la organizații
regionale sau internaționale, întrucât numai în acest fel își pot îndeplini obiectivul comun de
apărare atât a securității globale, cât și a celei naționale. Deci, putem conclude că, doar o
organizție mondială ar putea să răspundă unor provocări la nivel planetar.
Reorganizarea pe plan international

Fenomenul central al ultimului secol este globalizarea. În termeni generali, aceasta
presupune integrarea tuturor proceselor și activităților umane dincolo de limitele statale.
Efectele acesteia sunt numeroase și ramificate, dar cauzele sunt destul de clare: dezvoltarea
tehnologică rapidă, cu precădere după 1950, în principal în domeniul comunicațiilor, precum
și dezvoltarea mijloacelor de transport automatizate, cu precădere aeronautic și
automobilistic. Deci, cele două dimensiuni sunt comunicarea și transporturile, fapt ce a
permis difuziunea rapidă de idei și concepte, punându-și amprenta pe societăți și guverne.1
Poate aspectul ce s-a dezvoltat cel mai mult datorită globalizării este comerțul internațional,
ceea ce a creat legături economice de durată și legate prin acorduri internaționale.
Organizarea sistemului internațional în uniuni sau organizații economice facilitează
încrederea între statele participante și reduce șansele de conflict armat între acestea.
Globalizarea accentuează aspectul transfrontalier al problematicilor ce aparțineau până
acum de dinamica internă a unui stat, respectiv: dinamica populației, organizațiile non-
guvernamentale, mediul, comunicarea, transporturile, difuziunea ideilor şi economia. 2
Conceptul de securitate și siguranță națională este redefinit pentru a acomoda noile
situații internaționale, în care războiul asimetric și amenințările din partea actorilor non-statali
sunt în creștere. Un rol esențial în acțiunile actorilor non-statali îl joacă difuziunea ideilor
1
Martin Albrow, Elizabeth King, Globalization, Knowledge and Society, Sage, UK, 1990, pp.9-15 – reper
folosit datorită abordării multi-dimensionale
2
Conform Global Policy Forum, ONG dedicat studierii globalizarii ca proces, website:
https://www.globalpolicy.org/ , accesat 22.03.2016
~ 606 ~
prin intermediul mediilor sociale precum Facebook și Twitter, mijloace de comunicare în
masă ce facilitează organizarea de operațiuni, propaganda, recrutarea și posibilitatea de a face
toate acestea în mod rapid, de la distanță și din locații tot mai greu de detectat pentru a se
putea interveni, creând dificultăți în posibilitățile statului de a reacționa la aceste fenomene. 1
Serviciile de intelligence sunt nevoite atât să se adapteze, cât și să colaboreze extensiv
pentru anihilarea acestor amenințări. Tehnologia avansată de supraveghere și comunicare de
astăzi permite urmărirea de la distanță a zonelor de risc, supravegherea indivizilor sau
grupărilor ce ar putea avea activități îndreptate împotriva statelor sau a organizațiilor legitime.
Amplul spectru al siguranței naționale include, de asemenea, și amenințările sistemice,
adică acelea ce nu sunt provocate de un personaj anume identificabil. Din această categoria
face parte siguranța mediului şi alimentară, dezastrele naturale și bolile cu răspândire rapidă. 2
Pentru a putea contracara amenințările alternative s-a creat nevoia unei noi înțelegeri a
relațiilor internaționale. Astfel, ia naștere la începutul anilor 1990 teoria constructivistă,
conform căreia statele sunt social construite, adică interdependente, ca reacție unul la celălalt.
Aceasta oferă și o bază înțelegerii dinamicilor actorilor non-statali.3 Securitizarea, un produs
direct al teoriei constructiviste, permite elementelor culturale, a domeniilor indirect conectate
securității și siguranței naționale, precum discuția asupra sectorului energetic și a relațiilor
internaționale economice, să fie folosite ca instrumente pentru a înțelege amenințările cu care se
confruntă, dar și cu scopul de a le prioritiza importanța în conceperea strategiilor naționale.4
În ceea ce privește sfera militară, aceasta nu mai este principalul instrument de avansare
a politicilor și intereselor unui stat. Ca urmare a complexităților ce depășesc aria strategică și
tactică, statele au fost nevoite să caute instrumente alternative pentru combaterea
amenințărilor. Dintre aceste elemente amintim: colaborarea la nivel instituțional, implicarea
organismelor supra-statale precum Organizația Națiunilor Unite în acțiuni de legiferare și
supraveghere, elemente cibernetice, personal cu cunoștiințe ce depășesc sfera militară,
strategii de securitate ce incorporează toate ramificațiile conceptului. În secolul XXI accentul
cade pe prevenție mult mai mult decât pe reacție, așa cum se întâmpla în secolul XX, iar
agențiile de intelligence aduc o contribuție semnificativă în acest sens. 5
Cea mai importantă dimensiune în acest caz este regularea activității de intelligence, pentru a
asigura un bun transfer al informațiilor de la surse la agenții și invers, asigurând atât o rețea
colaborativă eficientă bazată pe încredere mutuală, cât și un flux de informații constant. Multe din
proiectele internaționale de colaborare în intelligence se desfășoară într-un cadru instituțional: de
exemplu, la nivelul NATO există deja o aliniere a principiilor și scopului pentru statele membre.
Influența aderării României la NATO și UE asupra securității naționale

Anul 2004 reprezintă pentru România momentul aderării la Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO), în cea de-a cincea rundă de expansiune a alianței. Încă din
1
Randolph H. Person, “Rethinking National Security in a Globalizing World: A New Ecology”, în Revista
Română de Studii de Intelligence, nr.1-2, dec.2009, p.10
2
Idem, p.14
3
Alexander Wendt, International Organization, articol ‘Anarchy is what states make of it: The Social
Construct of Power Politics’, Editura MIT, SUA, 1992, vol.46, nr.2 pp. 394-397
4
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Editura Lynne
Rienner, UK, 1998, p.23-25
5
Randolph H. Person, op.cit., pp.13-15
~ 607 ~
1993 România stabilește clar intenția de a deveni membră NATO prin solicitarea făcută în
acel moment, ca în anul următor să fie primul stat care răspunde invitației NATO pentru a
participa la Parteneriatul pentru Pace, proiect ce avea ca prioritate dezvoltarea condițiilor
necesare pentru accederea la NATO a statelor doritoare. 1
În interiorul Alianței exista o lungă tradiție de schimb de intelligence pe direcție bilaterală
și multilaterală, în funcție de nevoile fiecărei operațiuni, însă la momentul aderării României
existau probleme de instituționalizare a acestei tradiții, deși se făceau eforturi considerabile. În
2003 s-a deschis prima unitate de intelligence centralizată, Terrorist Threat Intelligence Unit
(TTIU), ca urmare a atacurilor din 11 septembrie 2001 asupra SUA. Aceasta devine
predecesorul Intelligence Unit (IU), ce se formează în 2011, ca umare a recunoașterii nevoii
crescânde de o mai mare colaborare în domeniul securității. Ulterior a fost lansat Joint
Intelligence, Surveillance and Reconnaissance2, program de o importanță majoră în
operațiunile militare desfășurate de NATO. In prezent, o importanţă deosebită în furnizarea de
informații Consiliului Atlanticului de Nord și Comitetului Militar sunt Intelligence Unit și
International Military Staff – Intelligence, ce se preocupă strict cu aceste activități.3
La nivel de cooperare inter-instituțională, NATO și Uniunea Europeană (UE) strâng
legăturile de colaborare prin intermediul Europol, o instituție relativ nou formată la început de
mileniu, care acopereă structurile polițienești și asigură o cooperare internațională a acestora.
Având în vedere această evoluție considerabilă a capabilităților de intelligence a NATO,
România urmează această tendință pentru a se putea alinia modului de funcționare a
organizației. În 2001 se produce o restructurare a SRI și SIE, iar în 2002 se deschid discuțiile
cu NATO privind cooperarea dintre serviciile secrete și serviciile de informații. Poziția
strategică a României este recunoscută încă din perioada invitației la aderare, ca liant între
Europa de Vest și Europa de Sud-Est, dar și în poziția sa ca membru cu acces la Marea
Neagră. Aceasta se remarcă prin apropierea și încrederea de care se bucură în relațiile de
colaborare cu statele din zonele sus menționate, facilitând astfel schimbul de informații.4
România pune la dispoziția NATO încă de la început specializarea pe care o deține în
surse umane de intelligence (HUMINT), iar la scurt timp după aderarea le NATO se deschide
Centrul de Excelență HUMINT NATO de la Oradea, la care participă mai multe state. De
asemenea, România este participant activ al Centrului de Excelență Cooperativ în domeniul
Cyberintelligence din Estonia.5
În anul 2007, după ce îndeplinește cu succes seria de cerințe necesare aderării, România
accede la UE împreună cu Bulgaria. La acel moment UE avea deja o Politică de Securitate
Comună, datând încă din 1999, având un grup de analiști a surselor OSINT, lucrând sub
direcția Înaltului Reprezentant sub denumirea de Joint Situation Centre. Din nou, atacurile de
origine teroristă asupra SUA din 11 septembrie 2001 au avut o influență și la acest nivel,
astfel că, în același an, state europene încep să folosească centrul pentru schimbul de
1
Coord. Constantin Moștoflei, red. Vasile Popa, România-NATO 1990-2002, Centrul de Studii Strategice de
Securitate, București, 2002, p.144, valabil la http://cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/romania-nato_ro.pdf ,accesat
22.03.2016
2
***Joint Intelligence, Surveillance and Reconnoissance, articol preluat de la http://www.nato.int/cps/po/
natohq/topics_111830.htm , pe 22.03.2016
3
Col. Brian R. Foster, Enhancing the efficiency of NATO Intelligence under ASG-I, US Army War College,
lucrare de disertație, 2013, p.3
4
Coord. Constantin Moștoflei, red. Vasile Popa, op.cit., pp. 101-140
5
http://www.natohcoe.org/what-is-humint-centre-of-excellence/ și https://ccdcoe.org/ accesate 22.03.2016
~ 608 ~
informații sensibile și uneori clasificate. În 2002 Consiliul Uniunii Europene decide
înființarea Centrului de Situații EU (EU SITCEN) cu atribuții de colectare și analiză a
informațiilor, fiind compus parțial din funcționari ai serviciilor de intelligence a statelor
membre. În 2007 EU SITCEN crează așa numita Single Intelligence Analysis Capacity
(SIAC) în cadrul planului de centralizare a activității de intelligence la nivel european și
ajustarea acesteia la nevoile continentale și individuale, ale fiecărui membru.1 Începând cu
semnarea Tratatului de la Lisabona în 2009, EU SITCEN trece sub autoritatea Serviciului
European de Acțiune Externă, fiind redenumit EU INTCEN în 2012.
Accederea României în NATO și UE a reprezentat un pas major în modernizarea și
integrarea serviciilor naționale de intelligence cu cele internaționale, europene și nord-atlantice.
Cooperarea stă la baza acestei legături, precum și dezvoltarea legislației și colaborării necesare
unei strategii comune de securitate la nivelul NATO și UE, fapt ce demonstrează reușita
poziționării României în cadrul geostrategic european și internațional. Atât NATO, cât și UE au
depus eforturi către armonizarea capacităților civile de intelligence cu cele militare, direcție ce
se regăsește și în dezvoltarea serviciilor de intelligence în România, observabil în numeroasele
transformări și reforme în structura și scopul instituțiilor aferente.
După aderarea la NATO și UE, principalele strategii de dezvoltare ale României
reprezintă însăși direcția siguranței naționale, documentele ultimelor strategii de securitate
fiind testimoniale ale scopului nostru comun cu cel al NATO și UE, prin aderarea la
principiile și valorile acestora. 2 Prin acțiunile sale, România arată o amplă înțelegere a
direcției strategice a Alianței și Uniunii și a interdependenței dintre securitatea individuală a
statelor membre. Alinierea la aceste principii aduce cu sine o responsabilitate pentru politica
externă și internă, pe care România şi-o asumă prin eforturile sale de a atinge standardele
impuse de cele două entități.
Serviciul de informații în România de azi

Datorită influențelor provenite din NATO și UE, activitatea de intelligence a beneficiat
de o reîmprospătare completă a capacităților sale. Competitivitatea a devenit un instrument
important, prin care a dezvoltat aptitudinile personalului, iar apropierea serviciilor de
academie i-a dat un nivel în plus de transparență. Institutul Național de Studii de Intelligence
se angajează, prin Carta Albă, să susțină eforturile de cercetare și dezvoltare de care are
nevoie SRI și SIE pentru rezolvarea problemelor complexe ale lumii contemporane.3
Efort considerabil este depus de către instituțiile de educație și cercetare ale SRI, către
formarea de strânse legături cu societatea civilă, pentru a promova o cultura de securitate.
Dintre acestea amintim Universitatea Politehnică, entități private precum băncile și societățile
de telecomunicații și Universitatea București. În mod separat, cursuri intensive despre cultura
intelligence se desfășoară cu sprijinul diverselor instituții de învățământ și a ministerelor.4
Direcția adoptată de către serviciile de intelligence din România, anume de colaborare tot
1
***EU INTCEN Factsheet 05.02.2015, disponibil la
http://eeas.europa.eu/factsheets/docs/20150206_factsheet_eu_ intcen_en.pdf accesat 22.03.2016
2
Petre Duțu, Cristina Bogzeanu, Strategia Militară a României în Contextul Noilor Repere Europene și
Euro-Atlantice, Editura Universității de Apărare ”Carol I”, București, 2011, p.13-15
3
***Carta Albă, Institutul Național de Studii de Intelligence, disponibilă la http://www.insi.ro/carta-alba,
accesat 23.03.2016
4
Informații valabile la https://www.sri.ro/parteneriat-public-privat.html , accesat 23.03.2016
~ 609 ~
mai strânsă cu contribuitori și profesioniști din societatea civilă, este conformă cu tendințele
din statele vestice, prin aşa-numitul analytic/academic outreach.1 Conform teorie, această
practică are nevoie și de un cadru din partea serviciilor de informații. O scurtă cercetare pe
site-ul SRI relevă preocuparea față de dimensiunea publică, prin atenția deosebită dată acestui
departament de academic outreach al instituției, iar ușurința cu care orice persoană cu
conexiune la internet poate accesa informații despre angajarea atât în cadrul SRI, cât și în
cadrul SIE, sunt elemente ce întăresc această direcție.
Cadrul strategic euro-atlantic în care se află România, ca rezultat al apartenenței la
numeroase organizații internaționale, au facilitat dezvoltarea serviciilor externe de
intelligence cu o cultură cooperativă și integrativă. Aceasta se reflectă și în numeroasele
inițiative de importanță internațională pe care România le-a demarat, îndeosebi în contextul
securității Mării Negre, a securității energetice și ca actor și partener relevant strategic în zona
de est și sud-est a Europei.
Concluzii
O contribuție extrem de importantă la schimbările ce au avut loc în ultimele decenii a
avut-o conceptul de dezvoltare umană. Acest concept are la bază securitatea umană, ce are ca
scop asigurarea condițiilor ca parte integrantă a dezvoltării umanității.
Globalizarea și internaționalizarea dimensiunii de securitate și siguranță a dus la
transferul parțial al controlului parlamentar către organe similare transnaționale, ceea ce
marchează un nou capitol în colaborarea dintre serviciile și instituțiile de intelligence,
redefinirea rolurilor acestora pe baze comune și întrepătrunderea responsbilităților.
Poziția strategică a României în Estul Europei și voința acesteia de a-și asuma
răspunderea acestei poziții încă de la începuturile democratizării sale s-a reflectat în aderarea,
în primă etapă, la NATO și mai târziu la UE. Cele două organizații reprezintă segmente
diferite ale securității și siguranței, anume cea militară și cea economică. Sub dimensiunea
economică intră și securitatea energetică, umană, de mediu, etc. De asemenea, ambele
instituții sunt unite de procese decizionale comune, cu reprezentanți atât diplomatici, cât și
specializați la nivelul decizional. Transpunerea serviciilor de intelligence la nivel supra-
național reprezintă următorul pas către evoluția colaborării între state și a integrării
conceptelor de siguranță și securitate.
Bibliografie:
Cărți
Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis,
Lynne Rienner, UK, 1998
Martin Albrow, Elizabeth King, Globalization, Knowledge and Society, Sage, UK, 1990
Oana Andreea Sandu, ”Consolidarea relației dintre serviciile de intelligence și mediul
academic”, Univers Strategic, Anul V nr.1 (21), Editor: Univ. Creștină Dimitrie Cantemir,
București, 2015
Petre Duțu, Cristina Bogzeanu, Strategia Militară a României în Contextul Noilor Repere
Europene și Euro-Atlantice, Editura Universității de Apărare ”Carol I”, București, 2011
1
Oana Andreea Sandu, “Consolidarea relației dintre serviciile de intelligence și mediul academic”, în
Univers Strategic, Anul V nr.1 (21), Editor: Univ.Creștină Dimitrie Cantemir, București, 2015, p.242
~ 610 ~
Articole
Alexander Wendt, ”Anarchy is what states make of it: The Social Construct of Power
Politics”, International Organization, Editura MIT, SUA, vol.46, nr.2, 1992
Coord. Constantin Moștoflei, red. Vasile Popa, România-NATO 1990-2002, Centrul de
Studii Strategice de Securitate, București, 2002
Randolph H. Person, ”Rethinking National Security in a Globalizing World: A New
Ecology”, în Revista Română de Studii de Intelligence, nr.1-2, dec. 2009
Surse speciale
Articol on-line (NATO), Joint Intelligence, Surveillance and Reconnoissance
Col. Brian R. Foster, ”Enhancing the efficiency of NATO Intelligence under ASG-I”, US
Army War College, lucrare de disertație, 2013
Carta Albă, Institutul Național de Studii de Intelligence
EU INTCEN Factsheet 05.02.2015
Surse electronice
www.eeas.europa.eu
www.globalpolicy.org
www.nato.int
www.natohcoe.org
www.sri.ro
~ 611 ~
ORDINEA ŞI SIGURANŢA PUBLICĂ ÎN SISTEM INTEGRAT
ORDER AND PUBLIC SAFETY IN AN INTEGRATED SYSTEM
MANTA Andrei Mihai

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București
manta.andrei@gmail.com
Abstract:
In a complex global world, dynamic and confrontational, strongly affected by the
economic and financial crisis, citizen safety and public order forces is fundamental aims of
components integrated public order and safety. They are authorized by law to exercise the
right of the state police, representing the basic component of structures destined to manage
all issues of public policy, established in the police and gendarmes structures. Given the
challenges posed by threats lately, and the extent and consequences of crime, it requires an
integrated strategic approach that takes account Romania's vulnerabilities, by prioritizing
actions to be carried out in an integrated system.
Actions to ensure and maintain public order and security at the central and territorial
administrative units is performed according to plan integrated unique order and public
safety.
The main forces of the Ministry of Internal Affairs are authorized by law to exercise the
right of the state police, representing the basic structures designed to manage the whole issue
of public order in peacetime or time state of emergency, being established police structure
and gendarmes.
Directing and coordinating permanently and consistently, the activities to maintain
public order, jointly components integrated Public Safety, the Ministry of Internal Affairs
territorial level.
Rezumat:
Într-o lume globală complexă, dinamică și conflictuală, puternic afectată de criza
economică și financiară, siguranța cetățenilor și ordinea publică reprezintă obiectivele
forțelor componente sistemului integrat de ordine și siguranță publică. Ele sunt abilitate prin
lege să exercite dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor
destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice, constituite în
structuri de poliție și jandarmi. Tinând cont de provocările generate de amenintările din
ultima perioadă, precum și amploarea și consecințele fenomenului infracțional, se impune o
abordare strategică integrată, care să ia considerare vulnerabilitățile României, prin
prioritizarea acțiunilor care urmează să se desfășoare în sistem integrat.
Activităţile pentru asigurarea și menţinerea ordinii şi a siguranţei publice la nivel
central și al unităţilor administrativ teritoriale se realizează în sistem integrat conform
planului unic de ordine şi siguranţă publică.
Forțele principale ale Ministerului Afacerilor Interne sunt abilitate prin lege să exercite
dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să
gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timpul
~ 612 ~
stării de urgență, fiind constituite în structuri de poliție și jandarmi.
Conducerea și coordonarea, în mod permanent și unitar, a activităţilor desfăşurate
pentru menţinerea ordinii publice, în comun, de componentele sistemului integrat de ordine
şi siguranţă publică, revine reprezentantului Ministerului Afacerilor Interne în plan
teritorial.
Keywords: global world, citizen safety and public order, forces, basic component, police
and gendarmes, challenges, consequences of crime, vulnerabilities, actions, integrated
system, the main forces.
Cuvinte cheie: lume globală, siguranța cetățenilor și ordinea publică, forțele,

componente de bază, poliție și jandarmi, provocările, consecințele fenomenului infracțional,
vulnerabilitățile, acțiuni, sistem integrat, forțe principale.
Organizarea şi funcţionarea sistemului integrat de ordine şi siguranţă publică

În conformitate cu prevederile Legii nr. 218/ 2002 rep. privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, poliţia aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a
siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare
şi contracarare a acţiunilor elementelor care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi
integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice, precum şi a altor interese legitime
ale comunităţii1. Activităţile pentru asigurarea și menţinerea ordinii şi a siguranţei publice la
nivel central și al unităţilor administrativ teritoriale se realizează în sistem integrat conform
planului unic de ordine şi siguranţă publică.
Sistemul integrat de ordine şi siguranţă publică reprezintă ansamblul componentelor,
modalităţilor de acţiune şi relaţionare, potrivit legii, a forţelor şi mijloacelor organizate şi
dispuse permanent sau temporar, in teritoriul de competenţă, pentru asigurarea şi menţinerea
ordinii şi siguranţei publice.
Forțele de ordine și siguranță publică se compun din2 :
Forțe principale;
Forțe de sprijin;
Forțe complementare;
Forțe de excepție.
Forțele principale ale Ministerului Afacerilor Interne sunt abilitate prin lege să exercite
dreptul de poliție al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să
gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timul
stării de urgență, fiind constituite în structuri de poliție și jandarmi.
Forțele de sprijin sunt constituite, potrivit competențelor și atribuțiunilor, din:
Structuri speciale de protecție și intervenție;
Poliție de Frontieră;
Protecție Civilă;
Pompieri;
1
Legea 218/2002 rep. privind organizarea și funcționarea Poliției Române art.26.
2
Hotărâre nr. 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administrației și Internelor de realizare a
ordinii și siguranței publice, pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale.
~ 613 ~
aviație apartinând M.A.I.
Forțele complementare sunt constituite din structuri ale:
Ministerului Apărării Naționale;
Serviciul Român de Informații;
Servciul de Protecție și Pază;
Ministerul Justiției;
A.N.A.F.;
Poliția Locală;
Serviciile de Pompieri Civili;
Formațiunile de protecție civilă de la autoritățile administrației publice;
Agenția Națională Sanitară-Veterinară;
Garda Națională de Mediu;
Societăți specializate de protecție și pază;
Instituții și agenți economici și din alete categorii de forțe stabilite prin lege, care
participă la efortul forțelor principale de sprijin, potrivit competențelor.
Forțele de excepție sunt constituite din structuri specializate ale:
Serviciului Român de Informații;
Serviciului de Informații Externe;
Serviciul de Protecție și Pază;
Ministerul Apărării Naționale.
Aceste structuri acționează numai în situațiile și în condițiile prevăzute de lege, pentru
restabilirea ordinii constituționale atunci când instituțiile democratice sunt în pericol și toate
celelalte măsuri de restabilire a ordinii publice au fost epuizate, iar posibilitățile forțelor
principale, de spriin, precum și complementare de ordine și siguranță publică au fost depășite.
Analiza situaţiei operative relevă menţinerea la un nivel ridicat a stării infracţionale, în
special a faptelor comise în stradă şi în alte locuri publice, precum şi o degradare a climatului
de ordine şi siguranţă publică.
Având în vedere necesitatea gestionării efective şi constante a întregii problematici pe
linia asigurării ordinii și siguranței publice şi folosirii cu mai multă eficienţă a resurselor
umane şi materialelor aflate la dispoziţia poliţiei şi jandarmeriei, se impune o mai bună
delimitare a atribuțiilor ce revin fiecărei instituţii în contextul competenţelor pe linia
fenomenului infracţional şi contravenţional.
Noua teorie de acţiune, îşi propune să rezolve această problematică prin sistemul integrat
de ordine şi siguranţă publică.
Rolul sistemului integrat îl reprezintă coordonarea unitară a activităţii de asigurare şi
menţinere a ordinii şi siguranţei publice de către structurile abilitate ale Ministerului
Afacerilor Interne şi celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în acest domeniu.
Prin sistemul integrat de ordine si siguranţa publica se urmăreşte realizarea următoarelor
obiective :
creșterea siguranței cetățeanului prin intensificarea activităţilor specifice pentru
îmbunătăţirea climatului de siguranţă publică;
asigurarea unei capacităţi maxime de acţiune prin folosirea eficientă a resurselor
umane, în vederea anihilării fenomenului infracţional și creşterii operativităţii în intervenţie la
solicitările cetăţenilor;
distribuirea eficace a efectivelor în plan teritorial prin organizarea unor structuri
~ 614 ~
standard în localităţile în care situaţia impune;
inițierea și derularea, în cooperare cu societatea civilă, de programe pentru prevenirea
și reducerea criminalității comise cu violență, având ca obiectiv creșterea gradului de
siguranță civică;
scurtarea timpului de răspuns a structurilor mobile de ordine publică în cazul
producerii unor evenimente în zona de responsabilitate;
participarea directă a tuturor componentelor cu atribuții specifice din Ministerului
Afacerilor Interne la realizarea climatului de ordine și siguranță publică;
cunoaşterea permanentă şi supravegherea zonelor cu potenţial criminogen ridicat, a
elementelor infractoare, voiajorilor cât şi a persoanelor care prin modul de comportare aduc
atingere relaţiilor de convieţuire socială;
îmbunătățirea relaţiilor de colaborare între structurile Ministerului Afacerilor Interne
cu atribuii in domeniul asigurării ordinii publice şi a cooperării cu alte instituții abilitate1.
Activitatea de asigurare şi menţinere a ordinii şi siguranţei publice, pentru creșterea
siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale îl reprezintă prevenirea și
combaterea infracţiunilor şi al altor fapte antisociale, garantarea și apărarea drepturilor și
libertăților constituționale, a siguranței cetățenilor, a proprietății publice și private, asigurarea
fluentei traficului rutier, asigurarea climatului necesar funcționării instutuțiilor statului, în
conformitate cu prevederile legii2.
Legea numărul 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Politiei Române stipulează
la articolul 48 că „înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea politiei comunitare pentru ordine
publică la nivelul unităților administrativ teritoriale” se reglementează prin lege.
Prin înființarea Poliției Locale se are în vedere acționarea într-un sistem integrat cu
celelalte structuri, realizat în baza analizei situaţiei operative, în cadrul unui plan unic de
ordine şi siguranţă publică la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, care cuprinde
domeniile, mediile locurile, modalităţile de acţiune potrivit competențelor fiecărei structuri,
forţele şi mijloacele participante realizarea cooperării, coordonarea, controlul şi analiza
activităţilor desfăşurate3.
Astfel, atunci când situația operativă o impune, în activitatea de menținere a ordinii și
siguranței publice, pot fi angrenate, în condițiile legii4,structuri de poliție locală. Integrarea
efectivelor poliției locale în dispozitivul de menținere a ordinii și siguranței publice se face
având în vedere prevederile Planului unic de ordine și siguranță publică și ale Planului de
ordine și siguranță publică al poliției locale5, în baza unor protocoale de cooperare încheiate
între inspectoratele de poliție județene/Direcția Generală de Poliție a Municipiului București
și Autoritatea Administrației Publice Locale.
Conform Ordinului M.A.I. 92/2011, anual sau ori de câte ori survin modifiări în evoluția
situației operative sau cu privire la efectivele de poliție locală participante la activitățile de
menținere a ordinii și siguranței publice, se elaborează un plan de ordine și siguranță publică
al poliției locale. În continuare, art.4 din ordin, planul de ordine și siguranță publică al poliției
1
2
Ibidem.
3
Omai 184/2007 privind planul unic de ordine și siguranță publică.
4
Legea 155/2010 legea Poliției Locale art.2 alin 3-5.
5
Omai 60/2010 privind organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice.
~ 615 ~
locale și hotărârea consiliului local de aprobare a acestuia se înaintează, în copie, structurii
Poliției Române competente teritorial, în vederea asigurării unui management integrat al
misiunilor și acțiunilor desfășurate în scopul menținerii ordinii și siguranței publice de către
toate instituțiile cu atribuții în domeniul de referință.
Prin realizarea activităţilor specifice, în comun cu Poliţia Română şi Jandarmeria, se
elimină paralelismele în activitatea de asigurare a ordinii publice prin sistemul patrulării în
zone rezidenţiale, în parcuri şi zone de agrement1, etc. și totodată, Poliția Locală se
specializează prin acumularea şi punerea în practică a cunoştinţelor de specialitate referitoare
la stabilirea gradului de vinovăţie a persoanelor depistate că au încălcat legea, întocmirea
proceselor verbale de contravenţie sau de depistare, aplicarea sancţiunilor contravenţionale,
efectuarea legitimărilor, controlul bagajelor, conducerea la sediul poliţiei locale sau al
unităţilor/structurilor teritoriale ale Poliţiei Române pe cei care prin acţiunile lor periclitează
integritatea corporală, sănătatea sau viaţa persoanelor, ordinea publică ori alte valori sociale,
precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi
stabilită în condiţiile legii plus alte proceduri ce trebuie aplicate în cadrul sarcinilor de
serviciu2.
Conducerea Ministerului Afacerilor Interne apreciază că, în momentul actual, când
situaţia operativă reclamă prezenţa în stradă a unui număr sporit de elemente de dispozitiv,
pentru menținerea ordinii și siguranței publice se acționează, în sistem integrat, pe teritoriul
unităților admistrativ-teritoriale, conform planului unic de ordine și siguranță publică3.
Planul unic de ordine și siguranţă publică

Planul unic de ordine și siguranța publică este document operativ de lucru prin care se
organizează anual activitatea pentru menținerea ordinii și siguranței pblice pe teritoriul unui
județ sau municipiul București. Planul unic de ordine şi siguranţă publică se elaborează sub
conducerea și atenția şefului inspectoratului de poliţie judeţeană (directorul general al
Direcţiei Generale de Politie a Municipiului Bucureşti), cu participarea tuturor
reprezentanţilor componentelor sistemului integrat de ordine şi siguranţă publică, iar după
consultarea Autorității Teritoriale de Ordine Publică, se prezintă spre aprobare Prefectului4.
Acesta cuprinde:
elementele situaţiei operative;
obiectivele şi zonele de responsabilitate permanente şi temporare, independente şi
comune, precum și acţiuni pentru fiecare componentă a sistemului integrat de ordine publică;
dispozitivele de ordine si siguranţă publică;
forţele aflate la dispoziţie şi suportul logistic;
organizarea cooperării între structurile care asigură menținerea și restabilirea ordinii
și siguranţei publice;
indicatori de performanţă stabiliţi în baza recomandărilor Autorităţii Teritoriale de
Ordine Publică.
La planul unic de ordine şi siguranţă publică se anexează schiţa teritoriului de
competenţă, localitățile și zonele de responsabilitate cu itinerariile de patrulare pentru fiecare
1
Legea 155/2010 legea Poliției Locale.
2
Legea 155/2010 legea Poliției Locale.
3
Omai 60/2010 privind organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței publice.
4
Omai 184/2007 privind planul unic de ordine și siguranță publică.
~ 616 ~
stuctură în parte, tabelul cuprinzând persoanele cu atribuții de organizare și control a forțelor
participante, planuri de colaborare, planuri de acțiune, protocoalele încheiate, precum şi alte
documente utile1. Şefii structurilor de ordine publică ale Politiei şi Jandarmeriei, în cadrul
cooperării, vor stabilii zonele de acţiune, elementele de dispozitiv, precum şi alte forme de
acţiune, în funcţie de situaţia operativă şi forţele participante care vor fi prevăzute în
documentele operative specifice.
Totodată, aceştia se vor informa zilnic despre activităţile îndeplinite şi efectele obţinute,
examinând eficienţa acestora lunar sau de câte ori situaţia impune.
În baza planurilor de ordine și siguranță publică întocmite la nivelul municipiilor,
orașelor, sectoarelor, secțiilor de poliție, municipiilor pe raza cărora sunt înființate secții, și
cu participarea structurilor de ordine care funcţionează în aceste zone, se elaborează planurile
de ordine și siguranță publică pentru fiecare eșalon superior în parte.
În vederea distribuirii în serviciu a poliţiştilor de ordine și siguranţă publică, zilnic se va
întocmi de către șeful compartimentului, avizat de către șeful biroului sau formaţiuni de
ordine publică și aprobat de către șeful unităţii, registrul dispozitivelor de siguranţă publică,
ce va cuprinde:
numărul de ordine al zonei de siguranţă publică și limitele acesteia;
gradul profesional, numele și prenumele poliţiştilor și al celorlalte forțe din sistemul
integrat, repartizate pentru asigurarea ordinii și siguranţei publice în zona de siguranţă
publică;
orele în care se execută serviciul;
semnătura celor nominalizaţi să execute serviciul în cadrul zonelor de siguranţă
publică.
Pentru un control obiectiv asupra sarcinilor trasate la nivelul acestor formațiuni, se
înființează registrul de control al echipelor de siguranţa publica, în care se vor consemna
constatările şefilor ierarhici și a ofiţerilor cu atribuţii in acest domeniu, precum și propunerile
pentru îmbunătăţirea activităţii.
Conducerea și coordonarea, în mod permanent și unitar, a activităţilor desfăşurate pentru
menţinerea ordinii publice, în comun, de componentele sistemului integrat de ordine şi
siguranţă publică, revine reprezentantului Ministerului Afacerilor Interne în plan teritorial,
conducerea nemijlocită a acestora, Şefului I.P.J., respectiv Directorului general al
D.G.P.M.B., iar cea de asigurare şi restabilire a ordinii publice revine comandantului
Batalionului de Jandarmi Judeţean, respectiv comandantului Brigăzii Speciale de Intervenţie
a Jandarmeriei pentru Municipiul Bucureşti2.
Forţele componente în sistemul integrat de ordine şi siguranţă publică
Atribuțiile Poliţiei
Poliția română menține ordinea și siguranța publică la nivel național, „apără viața,
integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte
drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității.”
1
Metodologia de elaborare a planului unic de oridine și siguranță publică.
2
~ 617 ~
Pe teritoriul localităților urbane și rurale, unităţile de poliţie aplică măsuri de menţinere a
ordinii publice, patrulare, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional prin organizarea
unor dispozitive de siguranţă publică cu personal de specialitate. În baza planului de ordine
întocmit anual, teritoriul localităţii prevede delimitarea sectoarelor de siguranță publică și a
zonelor de patrulare (pot fi modificate permanent în funcție de evoluția situației operative)
care permanent sunt acoperite cu echipe de siguranţă publică.
Prin intermediul acestor echipe sunt sprijinite și unitățile de jandarmi cu date și
informații, în scopul asigurării sau restabilirii ordinii și liniștii publice, cu ocazia
desfășurărilor adunărilor publice, manifestărilor cultural-sportive, intervenţia la evenimente
de mică amploare, rezolvarea solicitărilor legitime ale cetăţenilor şi altele asemenea.
În mediul rural, poliţiştii de la posturile comunale, împreună cu autorităţile administraţiei
publice locale, iau măsuri pentru consilierea și protecția persoanelor, precum şi pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului infracțional prin efectuarea actelor de cercetare penală.
Atât în mediul urban, cât și în mediul rural structurile specializate asigură supravegherea,
îndrumarea și controlul traficului rutier, fluidizarea circulației plus alte misiuni specifice, prin
înființarea patrulelor auto compuse din poliţişti de ordine publică şi poliţie rutieră. Politia va
asigura combaterea infracţiunilor prin structurile de specialitate şi patrularea trenurilor de
călători prin dispozitive mixte.
Pe timpul misiunilor executate cu ocazia vizitelor oficiale sau altor activităţi la care
participă demnitari români şi străini, poliția va acţiona, dupa cum urmează:
asigură fluidizarea traficului rutier și însoțește pe traseele de deplasare, coloanelor
oficiale1;
culege şi valorifică date şi informaţii în vederea cunoașterii, prevenirii și combaterii
infracțiunilor sau a altor fapte ilicite2;
facilitează accesul coloanelor oficiale în obiectivele prevăzute în programul vizitei.
În baza planurilor de cooperare pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice în mediul
urban şi rural, Poliţia şi Jandarmeria, vor organiza şi desfăşura activităţi punctuale (filtre,
razii, controale, acţiuni, etc.) în comun, pentru prevenirea, descurajarea şi combaterea
infracţiunilor şi altor încălcări ale legilor în vigoare pe teritoriul localităţilor din competenţă.
Atribuțiile Jandarmeriei
Jandarmeria Română apară, prin mijloacele şi metodele prevãzute de lege, viața,
integritatea corporalã şi libertatea persoanei, proprietatea publică şi privatã, interesele
legitime ale cetãţenilor, ale comunitãţii şi ale statului3.
În afară de atribuțiunile comune cu Poliția Română, răspunde de îndrumarea, organizarea
şi executarea întregii game de misiuni pentru asigurarea ordinii publice cu prilejul întrunirilor
şi manifestaţiilor (mitinguri, marşuri, demonstraţii, procesiuni, acţiuni de pichetare,
promoţionale, comerciale cultural artistice, sportive, religioase, comemorative, vizite oficiale
), precum şi restabilirea ordinii publice în cazul perturbării grave a acesteia, datorată
participării unui public numeros la activitățile precizate. În vederea restabilirii unui climat
liniștit rezultat în urma disputării unor evenimente de acest gen, Jandarmeria este sprijinită
Poliţia Română cu date şi informaţii.
1
Ibidem.
2
Legea 218/2002 rep. privind organizarea și funcționarea Poliției Române art.26.
3
Legea 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române.
~ 618 ~
Jandarmeria, împreuna cu politia, va acţiona pentru asigurarea ordinii publice în staţii, triaje
de cale ferată şi patrularea trenurilor de calatori cu subunități specializate pentru aceste misiuni.
Asigură paza obiectivelor strategice și de importanță deosebită pentru stat, precum și
protecția valorilor speciale și însemnate.
Jandarmeria pune la dispoziţia poliţiei, temporar, în funcţie de resurele disponibile,
efective pentru constituirea patrulelor mixte.
Efectivele din structurile mobile de ordine publică și cele specializate ale Jandarmeriei
Române, vor organiza şi executa misiuni temporare de menţinere a ordinii publice,
concretizate în dispozitive propri, în cadrul sistemului integrat de ordine publică, pentru:
urmărirea și prinderea evadaților, dezertorilor și a altor persoane despre care există
date și indicii temeinice că sunt predispuși la săvârșirea de infracțiuni sau au săvârșit ori care
se sustrag măsurilor preventive, executării pedepselor, etc.1;
menţinerea ordinii şi liniştii publice în staţiuni turistice, montane, deltă şi de pe
litoral sau în alte zone de interes operativ2;
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional şi contravenţional prin
organizarea de acţiuni punctuale executate cu dispozitive proprii în zonele şi mediile
cunoscute de poliţie cu potențial criminogen ridicat3;
participarea la misiuni de salvare-evacuare a persoanelor/turiștilor și bunurilor
afectate de incendii, catastrofe, calamități, etc.4;
prevenirea și combaterea infracțiunilor, ce pun în pericol siguranța statului sau
persoanelor, indepent și în colaborare cu alte structuri;
participarea la misiuni de prevenire şi neutralizare a actelor teroriste pe
teritoriul României5;
participarea, la supravegherea, controlul şi asigurarea protecţiei şi conservãrii
fondului cinegetic şi piscicol natural, a fondului silvic şi de protecţie a mediului, prin mãsuri
caracteristice de prevenire şi combatere a oricãror dispozițiilor legale6.
Suprafața, itinerariile sau arondismentul în care vor acţiona temporar efectivele de
jandarmi, se vor stabili de către comandanţii/șefii structurilor de jandarmi şi poliție
competente teritorial, în funcţie de situaţia operativă şi efectivele avute la dispoziţie, tinând
cont în mod deosebit de prevenirea faptelor antisociale şi realizarea unui climat
corespunzător, în zona de răspundere.
Formaţiunile înfiinţate pentru îndeplinirea misiunilor permanente de menţinere a
ordinii publice, vor acţiona prin dispozitive specifice de ordine publică, pentru:
acoperirea eficientă cu patrule de ordine publică a zonelor date în
responsabilitate pentru menţinerea ordinii publice, descurajarea și constatarea faptelor ce
contravin legilor în vigoare;
identificarea permanentă a situaţiei operative din zona în care acționează, prin
prezența efectivelor în dispozitive;
1
Ibidem.
2
3
Ibidem.
4
5
6
Ibidem.
~ 619 ~
intervenţia operativă la fața locului, cu scopul de a rezolva unele probleme pe
linie de ordine publică;
cooperarea permanentă cu structurile din domeniul de referință pentru
rezolvarea cu operativitate a situaţiilor din competenţa;
a spriji organe administraţiei publice locale cu prilejul desfăşurării unor
activităţi în plan teritorial prin măsuri specifice de ordine publică.
Cu ocazia vizitelor oficiale sau al altor activităţi la care participă demnitari români şi
străini, pe teritoriul României, Jandarmeria, conform dispozițiilor transmise, va asigura
ordinea publică pe timpul desfășurării activităților menționate în programul vizitei, în zona
obiectivelor şi locurilor de desfăşurare a acestora.
Dispozitivele de ordine publică ale Jandarmeriei vor acţiona în zonele de răspundere,
delimitate şi stabilite de comun acord cu Poliția, conform planului unic de ordine şi siguranţa
publică al localităţii şi îşi vor desfăşura misiunile potrivit atribuţiilor şi sarcinilor consemnate
în fișa postului.
Bibliografie:
Constituţia României ediţia 2003;
Legea nr. 218/2002 rep. privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române;
Legea nr. 360/2002 privind statutul politistului;
Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;
Legea nr.155/2010 rep. privind Poliția Locală, cu modificările și completările ulterioare;
Legea 333/2003 rep. privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția
persoanelor;
Strategia Națională de Ordine și Siguranță Publică 2015-2020 ;
HOTĂRÂRE 196/2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului Administraţiei şi
Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului
şi prevenirea criminalităţii stradale;
OMAI 184/2007 privind Planul Unic de Ordine și Siguranță Publică;
OMAI 60/2010 organizarea și executarea activităților de menținere a ordinii și siguranței
publice cu modificările și completările aduse de OMAI 26/2015;
HOTĂRÂRE 787/2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a
autorităţii teritoriale de ordine publică;
ORDIN 92/2011 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare a planului de ordine şi
siguranţă publică al poliţiei locale;
Curs de ”Ordine Publică” colectiv 2001.
~ 620 ~
UN CLIMAT CONTROLAT ÎN ROMÂNIA, REGIMUL
ARMELOR ȘI AL MUNIȚIILOR
A CLIMATE CONTROLLED IN ROMANIA,

THE REGIME OF WEAPONS AND AMMUNITIONS
MANTA Andrei Mihai

Direcția Generală de Poliție a Municipiului București
manta.andrei@gmail.com
Abstract:
In the Romanian law system are presented certain offenses, which have a great
importance. These offenses are provided by Article 342 in the Romanian Penal Code „failure
regime weapons and ammunitions”. As the title of the work, these are described as offenses
relating to commitments for certain activities regulated by law. The problems facing the
authorities in Romania, competent to investigate offenses affecting the regime of weapons and
ammunition, is due to abolition of border controls within the Community. In Romania, any
person who wishes to take possession of a gun purchase permits is required to authorize the
competent bodies in this regard. Since multiplying weapons imposed a regulation in this area,
in Romania have created legal regulations, differentiated according to the needs of society.
Regime of weapons and ammunition, and generally a complex regulation,
complementary in this area is important in terms of public order. Public order is a
harmonious cohabitation, peaceful members of society to be excluded from any abuse that
would involve the use, possession or sale of weapons and ammunition, so stifle into a state of
danger in society. Regardless of the legal system applied, all countries have introduced a
special weapons and ammunition regime. Romania is not a market for illegal firearms
transactions, having an isolated phenomenon character.
Rezumat:
În sistemul de drept român sunt prezentate anumite infracțiuni care au o importanță
deosebită. Aceste infracțiuni sunt prevăzute de articolul 342 din Codul Penal „nerespectarea
regimului armelor și al munițiilor”. Așa cum spune și titlul lucrării, acestea sunt descrise ca
fiind infracțiuni legate de angajamentele pentru anumite activități reglementate de lege. În
România, orice persoană care dorește să intre în posesia unei arme, obligatoriu trebuie să
fie autorizată de organismele competente în acest sens. Problemele cu care se confruntă
autoritățile din România, competente să investigheze faptele care aduc atingere regimului
armelor și al munițiilor, se datorează eliminării controalelor la frontierele intracomunitare.
Întrucât înmulțirea armelor a impus o legiferare în acest domeniu, în România s-au creat
reglementări legale, diferentiate în raport de necesitățile societății.
Regimul armelor și al munițiilor, și în general o reglementare complexă, complementară
în acest domeniu, este importantă sub aspectul ordinii publice. Ordinea publică reprezintă o
coabitare armonioasă, pașnică pentru membrii societații, din care trebuie exclus orice abuz
ce ar implica folosirea, deținerea sau comercializarea armelor și munițiilor, astfel
eradicționându-se o stare de pericol în societate. Indiferent de sistemul de drept aplicat,
~ 621 ~
toate țările au introdus un regim special privind armele și munițiile. România nu reprezintă o
piață ilegală pentru operațiuni cu arme de foc, fenomenul având un caracter izolat.
Keywords: law, weapons and ammunitions, offenses, public order, take possession,
authorize, authorities, investigate, regime, abolitions of border controls, legal regulations,
society.
Cuvinte cheie: Lege, arme și muniții, infractiuni, ordinea publică, să intre în posesie,
autorizată, autoritățile, investigheze, regimul, eliminarea controalelor la frontiere,
reglementări legale, societate.
Prezenta lucrarea vine să dezbată, cercetarea infracțiunilor săvârșite la regimul armelor și

al munițiilor (prin prisma evenimentelor recente), tinând cont de pericolul social al
infracțiunii de nerespectarea regimului armelor și al munițiilor1, în contextul geo-social-
politic actual, şi încearcă un aport la rezolvarea unor astfel de evenimente, contribuind în
aceeași masură la optimizarea metodologiei de soluţionare a unor spețe concrete, întâlnite ce
către organele competente în instrumentarea cauzelor.
În prezent, legislaţia în vigoare2 prevede reglementări precise privind regimul armelor și
al muniţiilor, aspect ce a determinat ca fenomenul infracţional autohton să împrumute unele
moduri de operare din afara granițelor.Vorbim aici de posibilităţile de procurare a acestor
arme și muniţii, cât şi scopurile, care de cele mai multe ori îmbracă aspecte de tip mafiot.
Folosirea armelor de foc, excluzând evenimentele din Decembrie 1989, este cunoscută
pe teritoriul României prin acţiuni violente. Nu mai departe de 1991 aducem în atentia
cititorilor, atacul îndreptat împotriva diplomatului indian la București3, ca mai aproape de
prezent să amintim în 2012 de atacul armat de la coaforul Perla, atentatul la comandă din
cartierul Vitan pus la cale de frații Măraru sau în cazul unor „răfuieli” în municipiul
Bucureşti, dar nu în ultimul rând de recentul eveniment produs la marginea unui cartier
rezidențial din județul Ilfov, având ca victimă un cetățean iranian, găsit împușcat în cap4. Pe
plan extern, unul dintre cele mai recente şi cu impact mediatic semnificativ este atentatul
îndreptat împotriva redacției revistei Charlie Hebdo din Paris5. În România, deţinerea
armelor şi muniţiilor este permisă persoanelor fizice cu obligația de a se înregistra la organele
de poliție, în condiţiile legii, astfel, existând posibilitatea exercitării unui control permanent
asupra modului de deţinere, păstrare, asigurarea securității armelor6 și tragerea la răspundere
în cazurile în care nu s-au respectat condiţiile legii sau au fost comise infracţiuni la regimul
armelor și al munițiilor. Pericolul social al deţinerii ilegale de arme şi muniţii prezintă o
gravitate în plus, cu privire la stabilirea/certificarea identităţii7 făptuitorului, a armei folosite
1
Cod Penalart. 342
2
Legea 295/2004 rep.privind regimul armelor și al munițiilor.
3
http://www.amosnews.ro/arhiva/19-august-1991-atac-terorist-impotriva-ambasadorului-indian-bucuresti-26-
08-2002.
4
http://www.evz.ro/moarte-suspecta-un-iranian-a-fost-gasit-impuscat-in-cap-in-orasul-voluntari.html.
5
http://www.rfi.fr/france/20160107-7-janvier-2015-redaction-charlie-hebdo-decimee-dessinateurs-attentat.
6
HG 130/2005pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii 295/2005 privind regimul armelor
și al munițiilor.
7
OUG 97/2005 rep. privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români.
~ 622 ~
(trasabilitate)1, a scopului urmărit, etc.
Alternativa de pericol social al deţinerii ilegale de arme şi muniţii, o reprezintă traficul
acestora peste granițele ţării în vederea realizării unor profituri materiale, aspecte care vizează
în primul rând tranzitarea teritoriului românesc sau depozitarea acestora în România, până
cedeținătorii vor fi identificaţi și trași la raspundere penală.
Referitor la acest aspect se disting câteva categorii de persoane şi anume:
• cele care au scopuri vulnerabilizante în ţară;
• cele care urmăresc realizarea unor profituri materiale prin acte de comerţ;
• divertisment/agrement;
• apărare.
Deţinerea şi uzul armelor și al munițiilor, fără drept, priveşte şi utilizarea lor în scopul
dobândirii sau capturării faunei de interes cinegetic2, acțiuni care se vor resimţi asupra
noastră şi a viețuitoarelor din regnul animal dintr-un anumit areal geografic.
Fenomenul infracțional la regimul armelor și al munițiilor

Odată cu aderararea României la Uniunea Europeană3 și înglobarea ei în rândul ţărilor
democratice, a adus pe lângă avantajele unor valori necesare rasei umane şi procese generate
de asemuirea libertăţii cu posibilitatea de manifestare a cetățeanului, în afara dispozițiilor
juridice şi morale, general acceptate de societate.
O astfel de situație o reprezintă criminalitatea, cu tot ce presupune asta, proces aflat într-
o tendinţă vizibilă de creştere, comparativ cu alte perioade investigate.
Facând o radiografie amănunțită a aspectelor semnalate și în contextul actual de
securitate și globalizare, s-a desprins concluzia care vizează intensificarea fără precedent a
activităţilor cu afrontla regimul armelor şi al muniţiilor. Cele mai numeroase fapte fiind
comise de indivizi provenind din statele fostei Uniuni Sovietice, precum şi din ţările din
centrul şi sud-estul Europei, rezultând în urma instrumentării cauzelor penale, că în cele mai
multe cazuri, armele introduse în România pentru valorificare sau folosite la comiterea altor
infracțiuni grave, au fost folosite chiar de către cei care le-au introdus.
Ca surse externe (introduse ilegal în țară) de provenință a armelor de foc, incudem:
• „arme de foc și muniții achiziționate de către cetățeni români în străinătate și
introduse ilegal în țară prin punctele de frontieră, fără respectarea prevederilor legale
privind regimul acestora;
• arme de foc și muniții introduse în țară prin punctele de frontieră de către
cetățeni străini, pentru uzul personal sau în vederea înstrăinării acestora pe teritoriul
României;
• arme de foc și muniții provenite din țări sau regiuni în care sunt în derulare
conflicte care implică folosirea armelor de foc;
• armele și munițiile introduse în România prin intermediul serviciilor poștale și de
curierat.”
În ciuda cerinţelor minime pe care statele membre U.E. trebuie să le impună cu privire la
1
HG 2/2016privind propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a
Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme.
2
Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic 407/2006 modificată.
3
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_20.pdf.
~ 623 ~
achiziţionarea şi deţinerea diferitelor categorii de arme de foc şi reglementarea condiţiilor
pentru transferul de arme de foc între statele membre, cu prevederea în acelaşi timp a unor
norme mai flexibile în ceea ce priveşte vânătoarea şi tirul sportiv,impuse prin Directiva
91/477/EEC a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme, diferențele de
ordin legislativ (nearmonizarea) existente în spațiul comunității europene în ceea ce privește
autorizarea pentru procurarea armelor de foc, conduc la dobândirea acestora fără respectarea
prevederilor legale.
În ceea ce privește criminalitatea în domeniul armelor și al munițiilor, datele statistice
înregistrate, evidențiază în continuare faptul că România nu reprezintă o piață ilegală pentru
operațiuni cu arme de foc, fenomenul având un caracter izolat.
Autoritățile din Romănia, prin legislația în materie, stabiles condiții clare pentru autorizare
( bonitate judiciară, verificări specifice, control la domiciliu, etc.), însă în alte state, armele de
autoapărare(gaze irtant lacrimogene și aer comprimat) se circumscriu unui regim juridic
permisiv. Primul impact major cu care ne confruntăm la frontiera de sud a României, îl
constituie legislația permisivă din Bulgaria de unde armele menționate se pot procura doar cu
actul de identitate, ca mai apoi, datorită desființării controlului la frontieră1 să fie introduse în
țară fraudulos prin disimularea acestora sub diferite forme. Un alt factor favorizant al comiterii
infracțiunilor de acest gen este eliminarea controalelor la frontierele intracomunitare2 și
imposibilitatea verificării coletelor poștale și a curierilor, aspect care facilitează introducerea în
țară, prin contrabandă3, a armelor de foc procurate din afara teritoriului național.
Din punct de vedere constructiv și al destinației, mai întâlnim în circuitul ilegal arme
artizanale și militare, rămase în uz într-o pondere semnificativă, datorită evenimentelor cu
influență puternică pentru istoria României, desfășurate în perioada 1989-19994,fenomen ce a
condus la inițierea și organizarea de acțiuni în sistem integrat în vederea identificării acestora.
În continuare, ca o măsură recuperatorie, structurile implicateau continuat cercetările față de
deținători și au ridicat în vederea indisponibilizării armele, ocazie cu care s-a evidențiat faptul
că armele confecționate artizanal au cunoscut o continuă îmbunătățire, utilizatorii asigurându-
se de o eficiență sporită în folosirea lor.
În plan secund, din practica judiciară s-a constatat că în România au existat, izolat,
persoane (grupuri de persoane) care au încercat inițierea sau constituirea /aderarea sau
sprijinirea unor grupări organizate5, cu participarea cetățenilor români, cât și străini, cu
scopulde a facilita traficul de arme. Un pericol iminent care călăuzește la dezvoltarea unor
asemenea grupări, îl identificăm în focarele din zonele de conflict armat din jurul ţării noastre
şi de unde se încearcă tranzitarea sau comercializarea unor arme, în vedere folosirii în:
conflicte stradale spontane, reglarea de conturi sau diferite activități ilicite. Ca urmare a
combaterii fenomenului descris, poliţiştii cu atribuţii pe linia depistării deţinătorilor ilegale de
arme şi muniţii, prin creşterea nivelui de pregătireși perfecționarea metodelor și mijloacelor
specifice de muncă, au identificat moduri de operare deosebite, folosite de deținătorii ilegali
de arme, respectiv:
1
http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/e-
library/docs/schengen_brochure/schengen_brochure_dr3111126_ro.pdf.
2
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/.
3
Legea 86/2006Codul Vamal al României art.271.
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_dup%C4%83_1989.
5
Cod Penal art. 367.
~ 624 ~
• „confecționarea și deținerea ilegală de arme artizanale, care pot fi folosite la
săvârșirea infracțiunilor ce aduc atingere regimului vânătorii și protecției fondului cinegetic,
cât și la reglarea conflictelor intra și inter familiale;
• modificarea armelor neletale supuse autorizării (pistoale cu proiectil din cauciuc,
pentru împrăștierea gazelor iritant lacrimogene sau cu aer comprimat) prin înlăturarea
dispozitivului de semiobturare de pe țeavă și introducerea în mod artizanal de proiectile
metalice în zona de sertizare a cartușelor, precum și modificarea caracteristicilor tehnice de
funcționare a armelor cu aer comprimat astfel încât să poată fi folosite cartușe cu glonț,
acestea fiind transformate în arme letale;
• vânzarea armelor prin intermediul internet-ului. In mod legal, anunturile ce privesc
vânzarea de arme, sunt postate de către deținătorii legali ai acestora, iar tranzacționarea lor
nu este posibilă în afara cadrului legal, ci doar prin intermediul armurierilor autorizați,
urmând ca în baza actelor întocmite de aceștia să se opereze radierea/înscrierea armei de
către organele competente. In afara cadrului legal, au fost depistate persoane care prin
intermediul internetului subteran (DARKNET) comercializează arme. Întreg procesul se
desfășoară folosind soft-uri speciale, furnizate de site-uri specializate care determină
schimbarea automata a IP-urilor, făcând astfel imposibilă localizarea și identificarea
utilizatorului real;
• confecționarea de arme utilizând tehnologia 3D printing, care permite
confecționarea părților componente ale acestora din materiale greu sau imposibil de detectat
de aparatele convenționale (polimer și materiale plastice);
Potrivit unei analize a Departamentului Homeland Security (DHS) din SUA „tehnologia
avansată 3D și faptul că fișiere pentru arme sau părți de arme care să fie imprimate în sistem
3D sun publice și gratuite, precum și dificultatea în a reglementa distribuirea informației pe
internet prezintă riscuri ridicate de Securitate publică.”
„O legislație care ar interzice imprimarea 3D a armelor poate descuraja fenomenul, dar
nu poate opri complet producerea acestor arme. Și dacă practica în sine este scoasă în afara
legii, distribuția online a fișierelor poate fi cel puțin la fel de greu de controlat precum cea a
muzicii sau filmelor piratate”.
• reactivarea armelor dezactivate sau transformate în arme de panoplie, prin
înlocuirea pieselor sau componentelor devenite nefuncționale cu altele noi, fabricate sau
introduse ilegal în țară.”
In privinţa deţinătorilor legali, s-a observat tendinţa la o parte dintre aceştia de a trata cu
superficialitatea modul de păstrare,asigurare şi folosire a armelor, fapt care a generat
pierderea sau furtul acestora, ulterior, în unele cazuriarmele să ajungă în mâna răufăcătorilor
cu scopul de a fi utilizate la săvârşirea de infracţiuni, precum şi accidente cu urmări tragice
pentru ei sau pentru cei din jurul lor.
Din analizele întreprinse în activitatea de cercetare penală la regimul armelor, s-a
desprinscă armele care au făcut obiectul unor altfel de situații au ajuns și în mâna
braconierilor, care împinși de dorința de a obține profituri ilicite, au prejudiciat fondurile
cinegetice, proces ce duce inevitabil la dezechilibrul sistemului ecologic, fiind în multe
situații necesară intervenția recuperatoare a omului.
Practica judiciară în domeniu, a concluzionat că numărul infracţiunilor cu violenţă,
tâlhării, omoruri, reglări de conturi, vătămări corporale, amenințări, șantaj, în care, ca mijloc
~ 625 ~
de intimidare sunt folosite armele de foc, provocând cetățeanului obişnuit o stare de
nesiguranță, de teama constantă că viaţa și integritatea coropală îi este pusă în pericol1, a
crescut.
Speriaţi şi de conflictele de la frontierele de Nord şi Est ale României, ca o contramăsură
de siguranță, din ce în ce mai mulți cetăţenii solicită acordarea autorizaţiei de procurare a
armelor letale/neletale.
Condiții juridice în materie de arme și muniții

În prezent în România, regimul armelor şi al muniţiilor este reglementat prin legea nr.
295/2004 modificată și completată de legea 319/2015, H.G. 130/2005 pentru aprobarea
normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al
muniţiilor și de procedurile interne în acest domeniu care stabilesc ce se înţelege prin arme şi
muniţii, condiţiile generale privind deținerea armelor, dobândirea dreptului de procurare,
deținere, port și folosire al acestora, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice,
efectuarea prelungirii valabilității permisului de armă (viza)2, autorizarea funcționării
poligoanelor de tragere3, efectuarea operațiunilor cu arme4, armurierii5, situațiile în care se
face uz de armă6 și alte operaţiuni.
„Nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor” este o infracţiune distinctă,
prevăzută în Codul Penal - Partea Specială - Titlul VII - Capitolul III - art.342. In lucrarea de
față, ne vom limita în a analiza doar pe câteva dintre acestea, în principal pe cele mai frecvent
întâlnite în spețele intrumentate.
Alineatul 1 reprezintă fapta persoanei care „deţine, poartă, confecţionează, precum şi
orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau
dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără
drept,”continuând cu alineatul 2 care prevede ca infracțiune, „deținerea sau port fără drept
de armă neletală din categoria celor supuse autorizării”.
Următoarele alineate, alin.3 și alin.4 ale articolului menţionat, reprezintă două variante
asimiliate ale infracţiunii prevăzute la alineatele 1 și 2.
La alineatul 4 este prevăzută ca infracțiune, fapta persoanei care „poartă armele prevăzute
în alin. 1 și 2, fără drept, în sediul autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor
persoane juridice de interes public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral.”
Pentru a se putea reține săvârșirea infracțiunii în sarcina faptuitorului, investigarea
criminalistică trebuie să probeze că persoana a purtat arma în sediul autorităților publice...ori
în spațiile unde se organizează alegeri, stabilite prin legea electorală și nominalizate expres de
organele desemnate să pregătească operațiunile de votare7. Condiția ca latura obiectivă a
infracțiunii să fie întregită, se cere ca portul armei să fie „fără drept.” Astfel, organele de
cercetare penală trebuie să stabilească faptul că portul armei în locurile menționate s-a făcut
1
Legea 295/2004 rep. privind regimul armelor și al munițiilor art.14.
2
H.G. 130/2005pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a legii 295/2005 privind regimul
armelor și al munițiilorart.26-27.
3
Idem art.73-78.
4
Idem art.106-109.
5
Idem art.110 și următoarele.
6
Legea 295/2004rep.privind regimul armelor și al munițiilor art.23,27,64.
7
V. Berchesan, Metodologia investigării infracțiunilor, Ed. Paralela 45 București, 1998.
~ 626 ~
„fără drept.”
Potrivit condițiilor legale, în aceste locuri pot purta arme și muniții numai organele
dotate cu arme pentru paza acestor spații, precum și alte persoane care au dreptul să dețină
arme, în situația în care au îndeplinit asemenea obligații legale în legătură cu armele și
munițiile pe care le dețin.
Definiția juridică a termenului „public”este dată de dispozițiile art.176 Cod penal. „Prin
termenul "public" se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice sau alte
persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.”
În continuare, alineatul 5 marchează varianta agravantă a infracțiunii „dacă faptele
prevăzute în alin.1 și alin.3 au ca obiect arme interzise sau muniții, mecanisme ori
dispozitive, ale acestora, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.”
Constituie infracțiune, de asemenea, „nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor,
fapta persoanei care,nu depune arma şi a muniţia la un armurier autorizat în termen de 10
zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă” indicată de alineatul 6.
Următorul alineat și cel din urmă, prezintă „Fabricarea sau asamblarea de arme letale,
de piese sau de munițiie pentru acestea, din orice componente esenţiale traficate ilicit, fără o
autorizaţie eliberată de către o autoritate competentă a statului membru în care are loc
fabricarea sau asamblarea, fără marcarea armelor letale asamblate la data producerii lor,
în conformitate cu prevederile legale” constituie infracțiune.
Obiectul juridic special este format din totalitatea relaţiile sociale a căror ocrotire este
asigurată prin apărarea unui complex de valori sociale:
ordinea publică;
siguranţa socială;
viaţa şi integritatea corporală a persoanei;
capitalul public şi privat, apărare înfăptuită prin reglementarea activităţilor specifice,
care nu ar fi posibile fără o reglementare strictă a modului în care pot fi deținute și folosite
armele.1
Relaţiile sociale a căror respectare se urmăreşte a fi asigurată prin reglementarea
infracţiunilor referitoare la regimul legal al armelor și al munițiilor, sunt protejate și prin
dispoziţiile speciale ale Legii nr. 295/2004 rep. privind regimul armelor și munițiilor2, prin
care se stabilesc atât categoriile de arme și muniții, cât și condițiile în care deținerea, portul,
folosirea și alte operațiuni cu aceste arme și muniții sunt permise în România.3
Obiectul juridic generic al infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi al
muniţiilor, îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale a căror formare şi dezvoltare normală sunt
condiţionate de apărarea unor activităţi reglementate de lege.
Referitor la obiectul material se poate afirma că armele și munițiile apar în anumite
moduri de săvârşire a infracţiunii, ca produs al activităţii infracţionale (cazul confecţionării)
sau ca mijloace care au servit la săvârşirea infracţiunii. În consecință avem expresia „arme și
munții” ca obiect material al infracţiunii prevăzută la art.342 și următoarele din Cod penal şi
în înţelesul prevederilor din Legea nr.295/2004 rep. Potrivit art.179 Cod penal, armele sunt
instrumente, dispozitive sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale, iar la alin.2 se
1
Lazăr V., Drept penal. Partea specială, București: Editura Universul Juridic, 2006.
2
Toader T., Drept penal român. Partea specială, București: Editura Hamangiu, 2011.
3
Boroi Al., Drept penal. Parte specială, București: Editura C.H. Beck, 2006.
~ 627 ~
specifică că sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și
care au fost întrebuințate pentru atac. Această prevedere a alin.2 de la art.179 Cod penal nu
are incidențe asupra dispozițiilor art.342 Cod penal, pentru că aceste obiecte de natură a fi
folosite ca arme nu sunt în esența lor arme propiu-zise.1
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică
care îndeplinește condițiile răspunderii penale.
Deşi infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor este susceptibilă a fi
săvârşită în toate formele de participare, totuşi, la acest capitol sunt anumite divergențe în
teoria juridică. Unii autori au proferat opinia potrivit căruia portul, deținerea sau orice
operațiune privind circulația armelor nu pot există în coautorat, iar nedepunerea armelor și a
munițiilor nu poate avea forme de complicitate. Sprijinim cea de a doua opinie dezvăluită în
doctrina, care afirmă că portul, deținerea și orice operațiune privind circulația armelorpot să
existe în coautorat, mai mult, chiar și la infracţiunea de nedepunerea armei și a munției,
incriminată de alin.6 din art.342 Cod penal este posibil coautoratul, dar și complicitatea.
Având în vedere condițiile art.16 Cod penal putem vorbi și de răspunderea penală în
cazul persoanei juridice, ca subiect activ. Evident, acest fapt nu înlătură răspunderea
persoanei care a avut orice contribuție la săvârșirea acestei infracțiuni.
Subiectul pasiv general al acestor infracţiuni este statul, ca titular al valorilor sociale
puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii.În secundar, însă, orice persoană fizică sau juridică
care este prejudiciată prin săvârșirea acestor infracțiuni este subiect pasiv.2
Infracţiunea de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor este reprezentată în mai
multe variante tip și două variante asimilate.
Variantă tip nu este condiţionată de o situaţie preexistentă, deci în structura şi conţinutul
său juridic intră ca factori competenţi numai conţinutul constitutiv al infracţiunii. La varianta
asimilată intră ca parte componentă o situaţie premisă şi un conţinut constitutiv.
Latura obiectivă este formată dintr-un element material, anumite cerinţe esenţiale,
urmarea imediată şi legătură de cauzalitate.
Elementul material al variantei tip (art.342, alin.1) constă în una din următoarele acţiuni:
deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale,
a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare
a armelor letale, pe când la varianta de la alin.2 elementul material constă în una din actiunile
de deținere sau portul armelor neletale. Pentru existenţa elementului material în acest caz,
este suficient săvârşirea uneia dintre aceste acţiuni. Dacă s-au comis mai multe din aceste
acţiuni, nu s-au săvârşit mai multe infracţiuni, ci una singură, nefiind aplicabile regulile
referitoare la concursul de infracțiuni3.
Deţinerea, în ambele cazuri înseamnă primirea, păstrarea, indiferent dacă deţinătorul a
dobândit arma pentru el sau i-a fost încredinţată spre păstrare şi o deţine pentru altul. Este
indiferent mijlocul prin care a dobândit (cumpărare, donaţie, moştenire, sponsorizare,
închiriere sau comodat)4. Este suficientă deţinerea unei singure arme, deţinerea mai multor
arme constituie o împrejurare ce dă faptei un pericol social mai mare, care atrage pedeapsă,
mai severă.
1
Lazăr V., Loc. Cit.
2
Pascu I., Drept Penal, București: Editura Hamangiu, 2008.
3
V. Dongoroz - Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală.
4
Legea 295/2004 rep. privind regimul armelor și al munițiilor art.17.
~ 628 ~
Sub aspectul încadrării juridice, literatura de specialitate1 precum și practica judiciară, s-
au pronunțat în sensul că detinerea unei arme sau a unei cantități mici de muniție, adică peste
cantitatea de muniție autorizată, îmbracă elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la
alin.1 din art.342 Cod penal.
Portul de armă, indiferent dacă ne referim la armele letale/neletale, înseamnă a avea
asupra sa armă, indiferent de timpul cât durează. Pentru existenţa laturii obiective nu are
importanţă dacă portul de armă este pe faţă sau disimulat.
Confecţionarea de arme presupune producerea lor (arme și munții) şi nu interesează dacă
este realizată de o singură persoană sau mai multe care au lucrat piese componente2.
Orice operaţiuni privind circulaţia armelor înseamnă că orice acţiune care are ca obiect
procurarea sau transmiterea de arme şi muniţii (ex: operaţiuni de producere, transport,
reparare, comerţ, depozitare, de introducere sau de scoatere din ţară, din posesia unei
persoane juridice către o persoană fizică, etc).
Funcţionarea atelierelor de reparat arme înseamnă desfăşurarea organizată în forme şi cu
mijloace de atelier, acţiunii de reparare a armelor3.
În varianta agravată, prevăzută de alin.5 din art.342 Cod penal elementul material, însă,
prezintă o importanță deosebită și anume, acțiunile infracționale de la varianta tip alin.1 și
alin.2 trebuie să fie comise în legătură cu arme interzise sau arme muniții, mecanisme ori
dispozitive ale acestora.
La varianta de la alin.6 din art.342 Cod penal, elementul material constă în omisiunea de
depunere a armei în termenul prevăzut de lege, de către cel căruia i-a expirat perioada de
valabilitate a permisului de armă, în acest caz este o infracţiune de omisiune (necunoaşterea
unei dispoziţii legale extrapenale4.) Pentru nedepunerea armei şi a muniţiei la un armurier
autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă,
subiect activ este calificat, deoarece trebuie să fieo persoană care a avut permis de armă.
Cerinţa esenţială pentru acţiunile de alin.1, respectiv alin.2 este să fie „fără drept” (când
nu sunt respectate condiţiile prevăzute de Legea 295/2004 rep.5)
Se consideră „fără drept” deţinerea sau portul de armă fără permis, la fel în cazul
expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă, al retragerii permisului, în situația în
care deținătorul a decedat sau este declarat dispărutori a pierdut calitatea care a condiționat
acordarea dreptului de deținere, port și folosire, confecţionarea de arme în orice condiţii,
precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau
dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale. Astfel, dacă
armele și munițiile nu au fost predate, ori dupa caz, vândute, donate sau depuse la organele de
poliție ori spre vânzare în magazinele specializate, în termenele prevazute de lege se
consideră că ele sunt deținute fără drept.
În cazul atelierelor de reparat arme, funcţionarea este considerată „fără drept” atunci
când armurierul nu este autorizat în acest sens de către organele abilitate.
În situaţia nedepunerii armei la un armurier autorizat, pentru a constituii latura obiectivă
a infracţiunii prevăzută de art.342 alin.6 sunt necesare următoarele cerinţe esenţiale:
1
V. Dongoroz -Explicații teoretice ale Codului Penal Român P. Specială.
2
V. BerchesanMetodologia investigării criminalistice Ed. Paralela 45 București, 1998.
3
Boroi Al., Loc.Cit.
4
Cod penalart.30;
5
Boroi Al., Loc. Cit.
~ 629 ~
• omisiunea să aibă loc după expirarea termenului fixat de lege;
• săvârşirea oricăreia dintre acţiunile care constituie elementul material al infracţiunii
de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor are ca urmare imediată crearea unei stări
de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin incriminarea faptelor prevăzute de art. 342 C.
P. Între starea de pericol produsă de acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii
şi această acţiune, există un raport de cauzalitate.
Concluzii: În special, regimul armelor și al munițiilor, și în general o reglementare

complexă, complementară în acest domeniu, este importantă sub aspectul ordinii publice.
Ordinea publică reprezintă o coabitare armonioasă, pașnică pentru membrii societații, din
care trebuie exclus orice abuz ce ar implica folosirea, deținerea sau comercializarea armelor
și munițiilor, astfel eradicționându-se o stare de pericol în societate.Indiferent de sistemul de
drept aplicat, toate țările au introdus un regim special privind armele și munițiile. În
România, pentru ca o persoană să intre în posesia unei arme/muniții este necesară o
autorizație, eliberată de organele competente.
Întrucât înmulțirea armelor a impus o legiferare în acestdomeniu, în România s-au creat
reglementărilegale, diferențiate în raport de necesitățile societății, care au condus în trimestrul
I – 2016, comparat cu aceeași perioadă din anul anterior, la scăderea numărului de
evenimente produse cu arme de foc (omor, loviri, ucidere din culpă, tâlhărie, etc.), scăderea
numărului de evenimente în care au fost folosite arme letale și creşterea numărului armelor de
foc şi a muniţiei indisponibilizate în vederea confiscării1.
Bibliografie:
Constituția României, ediția 2003;
Legea 295/2004 modificată și completată de Legea 319/2015;
H.G. 130/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.
295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor;
Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic 407/2006 modificată;
Procedurile și metodologiile privind organizarea și desfășurarea activităților specifice
structurilor arme;
HG 2/2016 privind propunerea de Directivă a Parlamentului European și a Consiliului de
modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii
de arme;
Directiva 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziționării și deținerii de arme;
OUG 97/2005 rep. privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale
cetățenilor români;
Legea 86/2006 Codul Vamal al României;
Codul Penal ediția 2014;
Codul de Procedură Penală ediția 2014;
V. Berchesan Metodologia investigării criminalistice Ed. Paralela 45 București, 1998;
V. Dongoroz - Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală;
Lazăr V., Drept penal. Partea specială, București: Editura Universul Juridic, 2006;
Toader T., Drept penal român. Partea specială, București: Editura Hamangiu, 2011;
1
Analiza situaţiei operative A.E.S.P. 3 luni 2016.
~ 630 ~
Boroi Al., Drept penal. Parte specială, București: Editura C.H. Beck, 2006;
Pascu I., Drept Penal, București: Editura Hamangiu, 2008;
Duvac, C., Tratat de drept penal, Bucure_ti: Editura C.H. Beck, 2009;
www.homelandsecuritynewswire.com
www.foxnews.com;
www.amosnews.ro;
www.evz.ro;
www.rfi.fr;
http://ec.europa.eu;
http://www.europarl.europa.eu;
https://ro.wikipedia.org.
~ 631 ~
SECURITATEA FRONTIERELOR ÎN CONTEXTUL MIGRAȚIEI
MAJORE – PROVOCĂRI ȘI POSIBILE SOLUȚII
BORDER SECURITY IN THE CONTEXT OF MAJOR MIGRATION –

CHALLANGES AND POSSIBLE SOLUTIONS
Drd. MĂRGĂRIT Dora Sonia Georgiana

Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” – SDOPSN
dora.margarit@gmail.com
Abstract:
The migration influx that Europe is facing nowadays triggered not only a humanitarian
and military crisis, but one of trust regarding the capability of national systems in terms of
migration policy management, and ensuring proper border security. European Union is
facing the highest number of forcibly displaced persons since the end of World War II
because of various factors: war, generalized violence and/or deep political crises, poverty,
ethnic and/or religious struggles. Millions of people have fled to safety, shelter and a future
beyond their countries’ borders and into other’s states space.
Effective border security must take into consideration the fluid dynamic of border
management and implement principles of good governance that are permanent adapted to the
constantly shifting reality in order fight terrorism, illegal migration, smuggling and
trafficking and other criminal activities.
Policies related to immigration and border security are framed in a very delicate context
of national security. They need to be approached in an integrated manner, to comprise
simultaneously setting of realistic goals, ensuring necessary resources for implementation,
involvement of legitimate state actors, civil society and mass media in the consolatory
process and externalization of services, to ensure population endorsement, realizing a
transparent communication of results, fast and direct management of potential crises.
Rezumat:
Fluxul migraționist cu care se confruntă Europa a declanșat nu doar o criză de natură
umanitară și militară, ci și una de încredere în capacitatea sistemelor naționale de
gestionare a politicilor migraționiste, inclusiv de asigurare a unei bune securități la
frontieră. Uniunea Europeană se confruntă cu cel mai mare număr de persoane dislocate
forțat de la finalul celui de Al Doilea Război mondial până în prezent din cauza conflictelor
armate, violențelor generalizate și/sau a crizelor politice profunde, sărăciei extreme,
frământărilor de natură etnică sau religioasă. Milioane de oameni s-au refugiat în căutarea
siguranței, a unui adăpost și a unui posibil viitor mai bun în afara granițelor propriei țări și
în spațiul altor state.
O securizare efectivă a frontierelor trebuie să țină cont de dinamica fluidă a
managemenului frontierelor și să implementeze principiile unei bune guvernări, adaptate în
permanență la schimbările constante ale realității pentru a putea contracare eficient
terorismul, migrația iregulară, contrabanda și traficul de persoane, arme și droguri, precum
și alte tipuri de activități de crimă organizată.
~ 632 ~
Politicile de imigrație și de securizare a frontierelor se încadrează în cadrul extrem de
delicat al securității naționale și trebuie abordate de o manieră integrată, care să cuprindă
deopotrivă stabilirea de ținte realiste, asigurarea resurselor necesare în vederea
implementării, implicarea actorilor statali, ai societății civile și a media în procesul
consultativ pentru a asigura sprijinul populației, comunicarea de o manieră transparentă a
rezultatelor și a stăii de fapt, gestionarea rapidă și tranșantă a posibilelor crize.
Keywords: border, challenges, governance of migration, migration flows, mobility,

public policy, push and pull factors, security, trust.
Cuvinte cheie: frontieră, provocări, gestionarea migrației, fluxuri migratorii, mobilitate,

politici publice, securitate, încredere.
Consideraţii introductive
Criza de ordin umanitar și militar, deopotrivă, apărută ca urmare a migrației majore
generată de război,de sărăcia extremă și de lipsa de perspective din țări din Orientul Mijlociu
și continentul African, a avut ca rezultat deplasarea a milioane de oameni care și-au părăsit
țările de origine în căutarea siguranței și adăpostului în interiorul granițelor altor state.
Lucrarea prezentă are ca ţintă inventarierea factorilor care împiedică o bună guvernare a
granițelor, precum și posibile soluții pentru această dinamică atât de fluidă din sfera
securității frontierelor.
În raportul aferent anului trecut al Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor
Unite cifra persoanelor dislocate de confruntări etnice, religioase și politice a fost de 59,5
milioane de persoane, dintre care 20,2 milioane s-au refugiat în afara granițelor propriilor
state. Acest fapt s-a transpus într-o povară nu doar pentru statele învecinate țărilor de origine,
dar și pentru Statele Membre ale Uniunii Europene.
Astfel, afluxul de solicitanți de azil a cunoscut un trend puternic ascendent, dublându-se în
2015 față de 2014 și crescând aproape triplu față de 2013. Numărul total la nivelul anului 2015
a fost de 1.393.285 de aplicații pentru solicitare de azil, mai mult de jumătate din ele fiind
înregistrate în perioada cuprinsă între august și noiembrie 2015, un sfert fiind din partea
cetățenilor sirieni. Dintre aceștia, peste 90 de procente au obținut o formă sau alta de protecție.
Astfel de cifre sunt de natură a ridica semne de întrebare privitoare la capabilitățile
sistemelor statale de gestionare a frontierelor și au potențial de a genera diferite forme de
instabilitate. Indiferent de forma de guvernare, raportat la frontierele naționale toate statele au
aceeași intenție, de a asigura securitatea lor prin permiterea circulației persoanelor sau
bunurilor agreate și stoparea celor indezirabile. Acest lucru poate fi dificil de gestionat în
condiții de criză și încrederea cetățenilor în instituții se poate eroda rapid.
Lucrarea de față își propune să exploreze care sunt factorii care pot genera amenințări la
adresa securității frontierelor în contextul migrației majore și ce recomandări pentru o
gestionare efectivă se pot formula.
Metodologia cercetării
Prezentul studiu are la bază analiza documentară a principalelor documente strategice şi
de politici ale organismelor care au competenţe în materie, precum şi a unor rapoarte şi
cercetări realizate la nivel internaţional, cu precădere de către Înaltul Comisariat al Națiunilor
~ 633 ~
Unite pentru Refugiați și ale Institutului de Politici ale Migrației, și a pornit de la ipoteza
existenţei unei legături de cauzalitate între migraţia majoră, securitatea frontierelor și
potențialul de destabilizare al statelor primitoare, având scopul de a formula o serie de
recomandări pentru factorii decidenți în scopul întării capacității de răspuns a statelor în
această chestiune.
Binomul securitate – frontiere

Frontierele unui stat sunt acele linii trasate între diferite puncte care despart teritoriul
unui stat de teritoriul altui stat și care delimitează suveranitatea acestora, fără a le închide
ermetic, dar asigurând un control care permite, pe de o parte, penetrarea legală de către
mărfuri sau oameni, în condiții clar reglementate și blocarea oricărui tip de mișcare nedorită
la frontieră, fie raportată la bunuri, fie la oameni. Pe de altă parte, cea de a doua menire este
ca statul să ofere protecție și tratament corect persoanelor aflate în interiorul granițelor, fie că
sunt ori nu cetățeni ai săi. Securitatea în acest context apare ca termen corelat cu statul sau
națiunea, mai aproape de definirea clasică a termenului, dar fără a pierde din vedere
dimensiunea ei non-militară, în contextul riscurilor pe care le presupun crima organizată
internațională, traficul de persoane și de droguri, migrația internațională, sărăcia, încălcarea
drepturilor omului etc.
Amenințările cu care statele se confruntă în contextul migrației majore testează
capabilitățile statelor de gestionare a securității propriilor frontiere și sunt cu atât mai
provocatoare în contextul Acordului Schengen, care a creat o zonă aparent lipsită de granițe
statele parte și care permite libera circulație a persoanelor, bunurilor și a capitalurilor.
Această dinamică a granițelor Uniunii Europene a atras după sine o flexibilizare a
instituțiilor naționale responsabile de implementarea politicilor de frontieră, în general
ministerele de interne, de justiție și de afaceri externe având atribuții în diverse grade în acest
domeniu, cu o implicare complementară a ministerului apărării. Politicile de control la
frontieră ale unui stat trebuie să fie reactive și să aibă capacitatea de a se adapta în
permanență la amenințările emergente. Statele și instituțiile responsabile trebuie să aibă
maturitatea necesară de a asigura impermeabilitatea granițelor chiar și în contexte greu de
gestionat sau exterioare lor.
Terorismul și migrația ilegală sunt cele mai cunoscute și vizibile amenințări la adresa
securității frontierelor, în contextul în care prin însăși natura lor aceste fenomene
contestă/neagă existența în sine a ideii de graniță statală. Deși migrația iregulată poate
cuprinde în interiorul ei o serie întreagă de amenințări de securitate prin elemente teroriste,
criminale, traficanți sau contrabandiști, la nivel majoritar ea nu este urmată de acțiuni
violente sau ilegale.
Dilema care apare însă este dată de faptul că prin instituirea de măsuri severe de control
la graniță și eliminarea în măsură tot mai mare a posibilităților de existență a migrației
iregulate se creează contextul necesar pentru contrabanda și traficul de migranți. Se generează
și se întreține un cerc vicios prin creșterea atât a costurilor de securizare a frontierelor, cât și a
penetrării lor ilegale de către elemente criminale. Se escaladează astfel acest carusel al
exploatării vulnerabilității statelor la frontieră într-o confruntare pe care autoritățile au șanse
mari să o piardă în contextul în care resursele lor sunt limitate comparativ cu cele ale
grupărilor infracționale organizate.
Aici statele trebuie să aibă capacitatea de a interveni și a coopera la nivel bilateral și
~ 634 ~
regional, deoarece eforturile unei țări de sporire a securității la frontiere poate genera o
schimbare în ruta migrației către alte state care poate nu au capabilitățile necesare pentru a
face față unei astfel de amenințări. Cooperarea poate îmbrăca forme diverse, de la schimb de
bune practici și tehnologii, la punerea în comun a bazelor de date cu privire la infractori sau
la alte activități specifice.
Statele trebuie să ofere protecție solicitanților de azil. În contextul migrației majore cu
care Europa se confruntă în zilele noastre, provocarea este dată de faptul că multe dintre
aceste persoane nu întrunesc criteriile stipulate în Convenția Națiunilor Unite privind statului
refugiaților din 1951și nu pot beneficia de o formă de protecție internațională, ei având
statutul de migranți economici, dar nici nu pot fi returnați în statele de origine, din varii
motive – eșecul statelor de proveniență de a le asigura protecție efectivă, pentru că nu sunt
semnate protocoale în acest sens etc. Statele au însă obligația să primească și să proceseze
aceste solicitări, acest fapt fiind complicat uneori de fenomenul descris mai sus, de întârzierea
exagerată sau de imposibilitatea returnării, precum și de faptul că este un proces consumator
de timp datorită activismului judiciar, a apelurilor legale.
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate o serie de directive care să acopere
recepția, protecția complementară, locuirea pentru solicitanții de azil, precum și standarde
comune pentru migranții calificați.
În acest context a fost creată în 2005 FRONTEX – Agenția Europeană pentru
Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Uniunii Europene. Această
structură are ca scop nu doar acest tip de coordonare, dar și pregătirea polițiștilor de frontieră,
realizarea de analize de risc, oferirea de asistență tehnică și operațională. În lumina crizei
umanitare cu care se confruntă Europa, rolul FRONTEX a fost consolidat, ca și capacitatea ta
instituțională, inclusiv în termen de buget.
Pentru o creștere a eficienței securității la frontieră sunt imperios necesare o bună
cooperare bilaterală și regională între state, simultan cu asigurarea întăririi capacității
instituționale ale structurilor cu atribuții în domeniu, inclusiv a capabilităților fizice acolo
unde acest lucru este deficitar, continuând expansiunea controlului la frontiere către exterior.
Gestionarea amenințărilor emergente

Creșterea instabilității regionale datorată migrației majore are efecte cu potențial
distructiv la adresa încrederii populațiilor în capacitatea statelor de a-și securiza frontierele,
pe de o parte, și de a oferi protecția necesară, pe de altă parte. Factorii decidenți trebuie să
înțeleagă și să ia în considerare amenințarea emergentă subsidiară unor astfel de mari fluxuri
migratorii, și anume anxietatea propriei populații față de noii veniți și/sau față de politica
propriului stat în această chestiune.
Trebuie luat în considerare faptul că mobilitatea persoanelor care alimentează aceste
fluxuri migratorii majore este hrănită de o puternică dorință de a ajunge în țara de destinație
propusă și de disponibilitatea lor de a plăti orice preț pentru a avea acces la ceea ce își
imaginează că le pot oferi statele primitoare. Acest lucru poate rezulta în creșterea fenomenului
de traficare și contrabandă cu migranți, precum și a costurilor pe care le presupun.
Această dihotomie între percepție și realitate poartă cu sine un mare potențial distructiv,
în ambele sensuri.
În țările de destinație, în care discursul public a fost de încurajare a migrației în contextul
unui puternic declin demografic și a necesității acoperirii unor goluri de pe piața muncii,
~ 635 ~
afluxul mare de migranți care aduc cu ei altă cultură, valori și cutume, fără aportul de
cunoștințe și abilități așteptate, populația majoritară poate dezvolta repede atitudini
nefavorabile. Același sentiment de neadecvare la așteptări îl poate experimenta și populația
migratorie economic, cu efecte greu predictibile. Majoritatea covârșitoare a migranților
traficați sau incluși în circuitul contrabandei sunt bărbați (89%), tineri, care au plătit sume
foarte mari de bani pentru a ajunge în țara de destinație (între 2.000 și 15.000$).
În tot acest tablou complicat statele trebuie să aibă capacitatea de a gestiona aceste forțe
și dezechilibre, inclusiv să separe refugiații cu drept la protecție internațională de migranții
economici care nu se califică la nici un fel de astfel de beneficiu, fără a abdica de la
respectarea drepturilor omului, luând în considerare limitele plasate asupra suveranității
statelor de către angajamente internaționale și/sau supranaționale.
Dacă ne plasăm în sfera de acțiune a scenariului „vicios”, persoanele care se circumscriu
fluxului migrațional major în număr tot mai mare trebuie să plătească un cost tot mai ridicat,
uneori riscurile la care se supun fiind nu doar monetare, ci și de traficare, viol, escrocare,
pericole și deprivări, poate chiar moarte, de-a lungul călătoriei, precum și de expunere la o
viață marginală sau de exploatare la destinație.
Scenariul pozitiv, dar mai puțin probabil în cazul migranților economici, este ca tinerii să
investească în ei în speranța că vor fi selectați de țările puternic dezvoltate pe baza criteriilor
și a nevoilor identificate de acestea.
Oricare ar fi situația, statele trebuie să își adecveze și adapteze politicile imigraționiste
astfel încât să permită integrarea noilor veniți și să asigure coeziunea socială indiferent de
scenariu și să maximizeze potențialele beneficii ale acestui proces.
Securizarea frontierelor trebuie să fie făcută astfel încât să se asigure minimizarea
fluxurilor iregulare, pe de o parte, și temperarea pe cât posibil a creșterii iresponsabile a
fenomenului migraționist, de preferat în cooperare cu alte state.
Trebuie gestionată situația în țara de destinație în termeni de percepții privitoare la
imigranții iregulari care au pătruns pe teritoriul statelor, astfel încât să nu se creeze tensiuni cu
privire la accesul lor la resurse și slujbe și așa puține, la dependența lor de sprijin și ajutoare
sociale care pun presiune pe economii slăbite de o asemenea povară bruscă și impredictibilă.
Alte potențiale anxietăți pot fi legate de efectul pe care migrația majoră și dislocarea a
grupuri mari de persoane o pot avea asupra identității naționale în termeni de limbă, religie,
practici.
Pericolul este ca o percepție referitoare la o astfel de slăbiciune a statului să fie
generalizată la întreaga sa capacitate de gestionare a securității. În acest context se impune o
atentă gestionare atât a fluxurilor migratorii și procesării cererilor de azil, dar și a îndepărtării
rapide a celor care nu au drept de ședere sau la protecție internațională, precum și o mare
flexibilitate în termeni de politici publice din partea statelor, care să le permită adaptarea la o
realitate atât de dinamică.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie ca statul să creeze și să mențină la cote
înalte încrederea propriei populații în capacitatea sa de securizare a granițelor și de gestionare
a sistemului migraționist prin auto-corecție sistematică și transparență. Acest lucru poate fi
realizat cu sprijinul a doi actori foarte importanți – societatea civilă și mediile de comunicare
în masă. Măsura în care acest lucru este posibil diferă în funcție de maniera de organizare a
sistemului politic, de gradul de putere executivă cu care este învestită structura, de disciplina
sistemului politic, dar și de natura tipului de imigrație cu care se confruntă țara de destinație.
~ 636 ~
Încrederea este factorul decisiv în oricare dintre variantele de mai sus, iar acest lucru nu
poate fi obținut decât în contextul în care consultarea publică este un proces continuu și real,
în care societatea civilă este un partener de dialog legitim, care la nevoie poate prelua și
susține servicii externalizate de către guvern pentru a mări capacitatea de sprijinire și
integrare a populației migratoare.
Pentru ca oricare dintre aceste chestiuni să fie realizată, este imperios necesar să fie
asigurat sprijinul populației, iar acest lucru nu exista fără crearea unui discurs pozitiv
consistent, care să penetreze canalele media și să secondeze activitățile întreprinse. Pentru
acest lucru, din nou, cuvântul de ordine este încrederea – oferirea de date în mod direct și
transparent, constant și credibil, cu focus pe rezultate. Clasa politică trebuie și ea să își
adecveze discursul astfel încât să transpară beneficiile pe termen lung pentru societate, faptul
că statul depune toate diligențele necesare asigurării securizării frontierelor sale și evitării
abuzării sistemului de azil, fără a fi prezentate țeluri nerealiste.
Este necesar ca situațiile de criză sau potențial generatoare de conflicte să fie
dezamorsate imediat, să fie abordate de o manieră directă și rapidă, fără a crea premise pentru
escaladare. Nuanțarea și prezentarea factorilor care stau la baza creionării diverselor politici
publice în materie, precum și a rezultatelor intenționale, postate într-un context echilibrat pot
ajuta substanțial statele prin asigurarea suportului popular necesar implementării lor cu
succes. Dar comunicarea nu este suficientă dacă nu sunt oferite și rezultate concrete, cu atât
mai mult când discutăm de securitate publică, transparența fiind obligatorie.
Concluzii şi recomandări
Asigurarea securității frontierelor în contextul migrației majore comportă o serie de
măsuri active și integrate care depășesc sfera doar a controlului.
Sunt factori care influențează direct capacitatea unui stat de a securiza granițele, fie ei
interni sau externi, pornind de la caracteristicile instituțiilor care gestionează procesul,
continuând cu normele sociale și/sau slăbiciunea lor în termeni de resurse și nivel de corupție.
Un element important în acest sens este gestionarea percepțiilor referitoare la capabilitățile
statului și la buna guvernare, inclusiv prin comunicare eficientă și transparentă și aderarea la
principii care au potențialul de a întări încrederea populației cu privire la potențialul de
asigurarea a securității și de răspuns la criză.
Forțele globale exterioare (războaie, conflicte religioase sau etnice, sărăcie externă,
factori de mediu externi), conjugate cu rețele de traficare și/sau contrabandă cu migranți,
necesită o abordare holistică din partea statelor, care să țină în echilibru suveranitatea statului
și protecția drepturilor migranților.
Pentru o creștere a eficienței securității la frontieră sunt imperios necesare o bună
cooperare bilaterală și regională între state, simultan cu asigurarea întăririi capacității
instituționale ale structurilor cu atribuții în domeniu, inclusiv a capabilităților fizice acolo
unde acest lucru este deficitar, continuând expansiunea controlului la frontiere către exterior.
Dilema care rămâne este dată de alegerea pe care statele trebuie să o facă între a întări și
extinde controlul la graniță sau a extinde controale interne de o manieră mai intruzivă. Nu
există răspunsuri simple sau standardizate la această întrebare, soluțiile trebuie adaptate în
funcție de structura de guvernare a fiecărui stat în parte și de provocările specifice cu care
acesta se confruntă, pornind de la standarde comune, agreate la nivel european și consistente
cu reglementările internaționale în materie.
~ 637 ~
Deși au fost înregistrate progrese notabile în ceea ce privește crearea unui sistem
european de azil comun, cu standarde comune de protecție a refugiaților la nivelul Uniunii
Europene, în contextul actualei migrație majore și a crizei induse de aceasta, încă mai există
obstacole majore în operaționalizarea lui deplină.
Asigurarea gestionării eficiente a frontierelor va fi în continuare o provocare în contextul
dinamicii fluide a conflictelor mondiale și a menținerii trendului crescător al migrației,
Statele Membre ale Uniunii Europene fiind obligate să își adapteze în permanență sistemele
de securitate și să își adecveze acțiunile fluxurilor migratorii.
Bibliografie:
Eurostat - First instance decisions on applications by citizenship, age and sex. Annual
aggregated data (rounded). Updated May 4, 2016. http://ec.europa.eu/eurostat/data/database
Frontex – Annual Risk Analysis, Warsaw, 2015
http://frontex.europa.eu/assets/Publications/Risk _Analysis/Annual_Risk_Analysis_2015.pdf
German Marshall Fund of the United States – Transatlantic Trends: Mobility, Migration
and Integration, Washington, 2015
Hansel, Randall și Papademetriou, Demetrious G. – Securing Borders. The Intented,
Unintended, and Perverse Consequences, Migration Policy Institute, Washington DC, 2014
Katwala, Sunder and Will Somerville – Engaging the Anxious Middle on Immigration
Reform: Evidence from the UK Debate, Migration Policy Institute, Washington DC, 2014
Papademetriou, Demetrious G. – Maintaining Public Trust in the Governance of
Migration, Migration Policy Institute, Washington DC, 2016
United Nations High Commissioner for Refugges – World at war: UNCHR Global
Trends, Forced Displacement in 2014, Geneva, 2015
United Nations High Commissioner for Refugges – UNHCR Mid-Year Trends, Geneva,
2015 www.unhcr.org/56701b969.html
~ 638 ~
PROVOCĂRILE ACTUALE ALE UNIUNII EUROPENE
EUROPEAN UNION PRESENT CHALLENGES
IUSEIN Eda
Ministerul Apărării Naționale
eda.iusein@yahoo.com
Drd. MEMET Deniss

Școala Doctorală Ordine Publică și Siguranță Națională
memet.deniss@gmail.com
Abstract:
The European Union is experiencing what many consider to be the worst migration and
refugee crisis since World War II as people flee conflict and poverty, primarily in Syria, Iraq,
Afghanistan, and Africa, but also in South Asia and some Western Balkans countries.
Estimates suggest that over 1 million refugees and migrants sought to enter the European
Union in 2015, and over 80,000 have done so thus far in 20161. As European governments
struggle to cope with the flows of people, the European Union has been widely criticized for
lacking a coherent migration and asylum policy. Forging European Union measures has long
been difficult because of national sovereignty concerns and sensitivities about minorities,
integration, and identity. In this complex and dynamic context, the European security is
subjected to both internal and external challenges. As far as the internal security challenges
are concerned, one may take into account social, economic, energetic, demographic, political
and cultural challenges. The external security challenges consist, in my opinion, firstly in:
globalization, the contemporary economic and financial crisis, global trade, international
migration, the proximity to some frozen conflicts, international terrorism and international
crime. The primordial problem of the imigration wave, that worries the population from the
destination countries is the possible terrorist threat.
Rezumat:
Uniunea Europeană trece, așa cum consideră mulți, prin cea mai mare criză a migrației
și refugiaților de la Al Doilea Război Mondial și până în prezent. Oamenii fug din fața
războiului și a sărăciei, în special din Siria, Irak, Afganistan și Africa dar și din Asia de Sud
și chiar din tările vest balcanice. Estimările sugerează faptul că peste 1 milioan de refugiați
și migranți au intrat în Uniunea Europeană în anul 2015 și peste 80.000 au făcut asta deja
până acum în 2016. În timp ce guvernele Europene încearcă să facă fața valului migraționist,
Uniunea Europeană, a fost aspru criticată pentru lipsa unei politici coerente. Măsurile luate
de Uniunea Europeană au fost greu de adoptat datorită îngrijorării statelor membre asupra
suveranității și sensibilității față de minorități, integrare și identitate. În această dinamică
complexă, securitatea europeană este supusă provocărilor interne și externe. În timp ce
probleme interne îngrijorează, aici având în vedere aspectele sociale, economic, energetice,
1
U.N. High Commissioner for Refugees, Refugee/Migrants Emergency Response-Mediterranean,
http://data.unhcr.org/mediterranean/regional.php.
~ 639 ~
demografice, politice și culutarale, statele europene trebuie să facă fața și problemelor de
securitate externă, cum ar fi globalizarea, crizele financiare, comerțul, migrația
internațională, terorismul internațional și crimele lor. Problema primordială a valului de
imigranți, care îngrijorează populația din tările de destinație, sunt posibilele atacuri
teroriste.
Keywords: migrant, crisis, Romania, refugee, European Union.
Cuvinte cheie: migrant, criză, România, refugiat, Uniunea Europeană.
Provocările pentru securitatea europeană, atât cele interne cât şi cele externe au atât
efecte pozitive, cât şi efecte negative. De aceea şi măsurilor adoptate de către instituţiile UE
şi ale statelor membre cu atribuţii în materie de securitate sunt orientate spre amplificarea
efectelor pozitive generate de unele provocări, pe de o parte, şi spre diminuarea sau
eliminarea, atât cât este posibil, a urmărilor nedorite, pe de altă parte.
Dezvoltare socială şi economică durabilă Dezvoltarea durabilă are menirea să răspundă
nevoilor prezentului fără compromiterea capacităţilor generaţiilor viitoare de a putea
răspunde adecvat la ale lor. Ea comportă trei componente - economică, socială şi de mediu - a
căror luare în seamă la nivel politic trebuie să fie echilibrată. Uniunea Europeană a stabilit o
strategie pe termen lung care vizează consilierea politicilor având ca subiect o dezvoltare
durabilă din punct de vedere economic, social şi al mediului, cu scopul de a ameliora de o
manieră durabilă bunăstarea şi condiţiile de viaţă ale generaţiilor prezente şi viitoare1.
Această strategie fixează un cadru politic la nivelul Uniunii Europene pentru a permite
dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă se sprijină pe patru piloni: economic, social, de
mediu şi internaţional, care trebuie să se întărească reciproc. Consecinţele economice, sociale
şi de mediu din toate politicile trebuie astfel să fie examinate de o manieră coordonată şi luate
în calcul în momentul elaborării şi adoptării lor.
De asemenea, UE trebuie să-şi asume responsabilităţi internaţionale în materie de
dezvoltare durabilă: acestea se impun a fi promovate în afara frontierelor sale, inclusiv
aspectele privind democraţia, pacea, securitate şi libertatea.
Această strategie, care este complementară Strategiei de la Lisabona, se doreşte a fi un
catalizator pentru opinia publică şi pentru decidenţii politici în vederea influenţării
comportamentelor din societate. Ea este axată pe măsuri ce acoperă principalele provocări
identificate, pe măsuri transversale, pe o finanţare adecvată, pe implicarea tuturor părţilor
interesate şi pe o punere în practică şi o urmărire eficace a politicilor. În esenţă, strategia îşi
propune: promovarea şi protejarea drepturilor fundamentale, solidaritatea intra- şi
intergeneraţională; garantarea unei societăţi deschise şi democratice, participarea cetăţenilor,
a întreprinderilor şi a partenerilor sociali; coerenţa şi integrarea politicilor; exploatarea celor
mai bune cunoştinţe disponibile; principiile de precauţie şi ale poluatorului plătitor.
În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile vorbeşte şi de măsuri intersectoriale menite
să contribuie la dezvoltarea durabilă în cadrul UE. În acest sens, un efort special trebuie să
fie făcut în domeniile: educaţiei şi formării profesionale unui mai mare număr de persoane;
1
Stratégie en faveur du développement durable,
http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l 28117_fr.htm
~ 640 ~
inovaţiei ştiinţifice şi tehnice (programe –cadru de cercetare şi dezvoltare şi asociind la
acestea universităţile, institutele de cercetare, întreprinderile şi responsabilii publici);
instrumentelor financiare şi economice (crearea unei pieţe de produse şi servicii mai puţin
poluante şi să modifice comportamentele consumatorilor); comunicării între cetăţeni şi
instituţiile statului; parteneriatelor între actori statali şi nonstatali. În cadrul UE, s-au elaborat
de către instituţiile şi organismele abilitate politici adecvate atingerii obiectivelor stabilite şi
punerii în practică a măsurilor adoptate1. Dezvoltarea socială şi economică durabilă, în
opinia noastră, se constituie în răspunsul cel mai bun dat provocărilor de
securitate reprezentate de globalizare, criza economico-financiară actuală, de comerţul
internaţional şi de criminalitatea organizată, îndeosebi cea transfrontalieră.
Integrarea regională - ca răspuns la globalizare şi comerţul internaţional In opinia
noastră, integrarea regională este modalitatea cea mai eficace a statelor lumii de a răspunde
efectelor negative şi pozitive ale globalizării actuale şi provocărilor lansate în materie de
securitate de către acest fenomen. De fapt, integrarea regională se poate aprecia ca una dintre
caracteristicile dominante ale politicii internaţionale. Ea este un proces ce vizează aducerea
de beneficii, în timp, mai ales, în materie de: 1) stabilizare a păcii şi prevenire a conflictelor;
2) dezvoltare economică; 3) furnizare a bunurilor publice regionale. Necesitatea integrării
regionale este astăzi recunoscută atât de ţările dezvoltate, cât şi de cele în dezvoltare. Ambele
categorii de state văd în aceasta o modalitate de a se adapta adecvat şi eficient globalizării.
Practic, este vorba de faptul că integrarea regională creează condiţiile favorabile
stimulării creşterii economice şi favorizării inserţiei regiunii în economia mondială.
Integrarea regională trebuie să constituie, într-un fel, o etapă prealabilă, o şcoală destinată s ă
pregătească economiile ţărilor regiunii respective pentru a intra în economia mondială
întărinduşi progresiv competitivitatea2. Integrarea regională presupune armonizarea
politicilor economice naţionale şi acţiunea concertată a statelor membre pentru rezolvarea
comună a problemelor de comerţ şi dezvoltare.
Pentru a înregistra progrese în reformele lor structurale, condiţiile socio-politice trebuie
să fie favorabile tuturor statelor. O etapă importantă în realizarea obiectivelor de integrare la
scară mondială, o constituie intensificarea dialogului între ţările în curs de dezvoltare (Sud –
Sud), precum şi între acestea şi avansate (Nord– Sud).
Acest fapt ar permite fiecărei naţiuni o mai bună informare şi crearea unor efecte
multiple, ca, de exemplu: obţinerea de date, informaţii, acorduri şi asistenţă în unele domenii
critice din punctul de vedere al performanţelor: agricultură, securitate alimentară, protecţia
mediului, sănătate; angajarea de consultaţii cu băncile regionale de dezvoltare în vederea
elaborării şi executării unor programe pentru ajutor tehnic şi financiar; studierea
posibilităţilor de acţiune conjugată între Nord şi Sud în domeniul investiţiilor, producţiei şi
comerţului; identificarea căilor de extindere a schimburilor economice, de dezvoltare a
transporturilor, telecomunicaţiilor şi tehnologiei la nivel intraregional. Exemplu reuşit al UE
este urmat şi de alte state din diferite regiuni ale lumii.
Aşa se explică exsitenţa unei multitudini de organizaţii regionale ce au ca scop declarat
fie integrarea economică, fie integrarea politică, fie integrarea financiară sau toate trei la un
1
Integrarea dezvoltării durabile în politicile UE: raport de analiză pe anul 2009 a Strategiei de dezvoltare durabilă a
Uniunii Europene, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2009:0400:FIN:RO:PDF
2
Salia TRAORE, Problématique de l’Intégration Régionale în http://www.maliendeexterieur.mi.mes-
photos.Sallia.pdf
~ 641 ~
loc. Totuşi, cele mai multe tentative de regrupare regională vizează mai ales acorduri
comerciale între statele ce le-au semnat1.
Gestionarea adecvată a migraţiei legale şi stoparea migraţiei ilegale Aceasta
reprezintă răspunsul sintetic dat de către cei în drept, atât la nivel naţional, cât şi comunitar,
provocării numită imigraţie legală şi imigraţie ilegală. Practic, ele sunt două m ăsuri
complementare în care se implică atât UE, ca entitate socială, politică, economică,
demografică, cât şi fiecare stat membru al acesteia.
În punerea lor în operă se impune a fi luat în seamă noul context migratoriu care este
unul contradictoriu. Acest context prezintă o serie de paradoxuri, printre care cele mai
semnificative par a fi următoarele: 1) globalizarea exercită presiuni enorme asupra
liberalizării circulaţiei persoanelor şi favorizează gestionarea mondială a migraţiilor, în timp
ce statele pun în practică politici migratorii din ce în ce mai restrictive în numele
suveranităţii naţionale; 2) ţările dezvoltate cunosc o scădere şi o îmbătrânire a populaţiilor lor
ceea ce le creează importante lipsuri în materie de mână de lucru, dar discursurile
antimigraţie sunt dure în numele securităţii şi al apărării valorilor naţionale fundamentale; 3)
paradigma drepturilor persoanei şi în particular a drepturilor lucrătorilor migranţi pare a fi un
discurs important, politicile migratorii se orientează într-un sens contrar restrângând
drepturile lucrătorilor imigranţi şi a membrilor lor de familie2. Gestionarea adecvată –
eficace, flexibilă, concertată şi operativă - a migraţiei interne şi a celei externe în UE şi statele
membre ale acesteia se întemeiază pe existenţa instituţională şi funcţionalitatea: principiilor
comune de bază privind integrarea în UE3; Pactului european asupra imigraţiei şi azilului4;
Raportului anual asupra imigraţiei şi azilului5; legilor naţionale privind imigraţia şi azilul.
Statele membre ale UE au adoptat, în 2008, un Pact asupra imigraţiei şi a azilului. Pactul
european este un document politic ce evidenţiază provocările de securitate şi nu numai
generate de fenomenul imigraţiei şi al azilului.
Având acest Pact, Europa poate trece la acţiune de o manieră concertată. Aceasta întrucât
pentru prima dată, o strategie comună a fost stabilită, cu obiective clare, cu instrumente
concrete şi un calendar precis. De asemenea, Pactul prezintă angajamentele statelor membre
ale UE şi anume: mai buna organizare a imigraţiei legale; lupta mai bună împotriva imigraţiei
clandestine; întărirea eficacităţii controalelor la frontierele exterioare ale UE; o relaţie directă
a UE cu ţările sursă a imigraţiei.
UE este convinsă că o politică justă, echilibrată şi eficace trebuie să trateze simultan
toate aspectele migraţiei: gestionarea migraţiei legale; lupta împotriva migraţiei ilegale;
sinergia între migraţie şi dezvoltare. În esenţă, Pactul european asupra imigraţiei şi azilului
angajează statele membre în jurul a cinci aspecte importante: 1) organizarea imigraţiei legale
ţinând cont de priorităţile, nevoile şi capacităţile de primire determinate de fiecare stat
1
Thème l’intégration régional, http://www.fph.ch/fr/strategie/thematique/ integration-regionale/theme-
integration.html
2
Victor PICHE, Les travailleurs migrants, nouveaux non-citoyens du monde,
http://redtac.org/possibles/2009/07/31/les-travailleurs-migrants-nouveaux-noncitoyens-du-monde p.1.
3
Forum de consultation (9 decembrie 2009), http://www.migpolgroup.com/
public/docs/events/PrincipesdebasecommunsintegrationdansUE.pdf
4
Le Pacte européen (sur l’immigration et l’asile), http://www.immigration.gouv.fr
5
Troisième rapport annuel sur la migration et l’intégration: aperçu de l’évolution des politiques en matière
d’intégration des ressortissants de pays tiers aux niveaux communautaire et national,
http://www.libertysecurity.org/article1616.html
~ 642 ~
membru şi favorizarea integrării; 2) lupta împotriva imigraţiei clandestine, mai ales asigurând
returul în ţările de origine sau spre o ţară de tranzit, a străinilor în situaţie ilegală; 3) întărirea
eficacităţii controalelor la frontiere; 4) construirea unei Europe a azilului; 5) crearea unui
parteneriat global cu ţările de origine şi de tranzit ce favorizează sinergiile între migraţii şi
dezvoltare1. În acelaşi timp, UE a prevăzut atât măsuri adecvate pentru derularea imigraţiei
legale, cât şi pentru stoparea/limitarea imigraţiei ilegale. Acestea din urmă se referă în
principal la: „închiderea căilor” imigraţiei clandestine înspre Europa din state africane mai
ales; securizarea frontierelor UE; întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE;
înăsprirea controalelor instituţiilor abilitate ale statelor împotriva traficului de persoane;
adoptarea şi punerea în practică a unei legislaţii ferme faţă de imigranţii clandestini.
În ianuarie 2006, numărul de resortisanţi din terţe ţări rezidenţi în UE era de 18,5
milioane, adică 3,8% din populaţia totală a Uniunii2. Aceste cifre arată că imigraţia rămâne
principalul factor de creştere demografică în UE şi cele mai multe state membre cunosc un
sold migrator pozitiv. Raportul anual privind imigraţia şi azilul arată c ă dezbaterea asupra
integrării s-a intensificat, atât la nivel naţional cât şi la nivelul UE. El furnizează informaţii
despre cadrul existent în UE pentru integrarea resortisanţilor din terţe ţări, care se fondează pe
principiile de bază comune în materie de integrare şi pe programul comun pentru integrare.
La nivel naţional, există legi cu privire la imigraţie şi azil3. Deşi, acestea sunt armonizate cu
cele existente la nivel comunitar o anume specificitate rămâne şi este dată de interesele
naţionale ale fiecărui stat îndeosebi în materie de demografie.
Prevenirea şi combaterea terorismului internaţional. Actele teroriste sunt în fiecare zi mai
distrugătoare şi ameninţarea teroristă creează pericole fără precedent. Într-o lume din ce în ce mai
interdependentă, nicio ţară nu mai poate singură să lupte eficace împotriva terorismului
internaţional. Prin urmare, terorismul internaţional este o provocare fundamentală pentru
comunitatea internaţională. De aceea, atât la nivel comunitar cât şi naţional, statele europene
adoptă de o manieră flexibilă măsuri împotriva terorismului internaţional.
Deoarece terorismul reprezintă o ameninţare pentru securitatea, libertatea şi valorile
Uniunii Europene şi pentru cetăţenii săi, acţiunea UE are ca obiectiv să dea un răspuns
adecvat şi adaptat pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Prevenirea, protecţia, urmărirea
şi răspunsul constituie astfel cele patru axe ale abordării globale a terorismului internaţional
ca provocare fundamentală în materie de securitate europeană. UE va insista atât pe
prevenirea şi reprimarea actelor teroriste cât şi pe protecţia infrastructurilor şi cetăţenilor.
De asemenea, UE va acţiona cu toată puterea asupra cauzelor, mijloacelor şi capacităţilor
terorismului. Totodată, o atenţie sporită se va acorda de către cei în drept coordonării
serviciilor represive şi judiciare în cadrul UE şi cooperării internaţionale ca o condiţie a
eficacităţii luptei împotriva acestui fenomen transnaţional.
Tratatul de la Amsterdam a creat bazele unei acţiuni a UE. Astfel, la nivel comunitar
1
Le Pacte européen (sur l’immigration et l’asile), http://www.immigration.gouv.fr, p.3.
2
Troisième rapport annuel sur la migration et l’intégration: aperçu de l’évolution des politiques en matière
d’intégration des ressortissants de pays tiers aux niveaux communautaire et national, http://www.libertyse
curity.org/article1616.html, p.1.
3
Vezi: Immigration, intégration et asile, http://www.assemblee nationale.eu/13/dossiers/immigration_
integration_asile.asp, Loi sur l’immigration au Quebec: Catégorie de l’immigration économique,
http://www.immigration.ca/french/permres-loi.asp, La nouvelle loi sur l'immigration aux Etats-Unis,
http://www.jstor.org/pss/1527712
~ 643 ~
există o „Strategie şi un plan de acţiune” care include1: strategia de luptă împotriva
terorismului; intensificarea luptei împotriva terorismului; infracţiuni teroriste; Programul de
la Haga; strategia europeană de securitate2.
În ceea ce priveşte răspunsul dat actelor teroriste, la nivel comunitar se vor avea în vedere:
mecanismul de cooperare pentru protecţia civilă; finanţarea măsurilor de protecţie civilă
(20072013); alerta preventivă împotriva urgenţelor; raportul privind pregătirea pentru eventuale
urgenţe (2002). Pentru punerea în practică a măsurilor menţionate la nivelul UE există o serie de
instituţii şi organisme3. Reacţia UE şi a statelor sale membre faţă de terorismul internaţional, în
calitatea sa de ameninţare fundamentală de securitate este una realistă. Înainte de toate se are în
vedere faptul că riscul atentatelor nu poate fi în totalitate eradicat.
În caz de atentat este primordial să se: schimbe rapid informaţiile practice şi deciziile ca
şi asigurarea coordonării media (este vorba de un incident transfrontalier); asigure la nivel
naţional şi european solidaritatea, asistenţa şi indemnizarea victimelor terorismului şi a
familiilor lor; aducă o asistenţă cetăţenilor din UE în terţe ţări; protejeze şi sprijine
mijloacele civile şi militare puse în practică în UE în caz de operaţii de gestionare a crizelor.
În scopul cunoaşterii stadiului realizării măsurilor de luptă împotriva terorismului
internaţional, la nivel comunitar, Consiliul European evaluează din 6 în 6 luni progresele
făcute în materie de combatere şi luptă împotriva terorismului. Un dialog politic la înalt nivel
asupra luptei împotriva terorismului trebuie să aibă loc cu fiecare preşedinţie. El va fi asociat
cu Consiliul, Comisia şi Parlamentul European; strategia de luptă împotriva terorismului este
completată cu un plan de acţiune ce va conţine măsurile concrete de luat pentru prevenirea,
protecţia, reacţia şi urmărirea teroriştilor. Comitetul reprezentanţilor permanenţi asigură
urmărirea sistematică şi detaliată a progreselor realizate în materie de luptă împotriva
terorismului. Uniunea Europeană cooperează strâns cu NATO în lupta dusă împotriva
terorismului internaţional.
De fapt, pentru Alianţă lupta terorismului este o prioritate şi se înscrie în programul său
de activităţi curente. Practic, NATO oferă comunităţii internaţionale, deci şi UE, un ansamblu
de mijloace unice în felul lor pentru lupta împotriva terorismului. Mai întâi, Alianţa constituie
un loc de consultare permanentă unde dezbaterile duc la decizii colective. Apoi, ea dispune
de capacităţi militare fără egal. În fine, ea este în centrul unei remarcabile reţele de cooperare
cu un mare număr de parteneri4.
Implicarea UE în gestionarea crizelor şi conflictelor. Interesele Uniunii Europene
vizează mai întâi protecţia statelor sale membre, apoi stabilitatea la frontierele sale şi, în fine,
prosperitatea continentului, adică ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei vecine. UE
dispune de toate mijloacele sociale, politice, economice şi nu numai pentru a-şi asigura în
continuare o dezvoltare durabilă şi de a se implica responsabil, şi semnificativ în soluţionarea
crizelor şi conflictelor din lume. Atingerea unor astfel de obiective se poate produce numai
prin eforturile concertate şi coerente ale statelor sale member.
1
Lutte contre le terrorisme, http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_
terrorism/ index_fr.htm
2
Stratégie européenne de sécurité : « Une Europe sûre dans un monde meilleur»
http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/europe-defense /strategie-europeenne-securite.shtm
3
Vezi: Lutte contre le terrorisme, http://europa.eu/legislation_summa
ries/justice_freedom_security/fight_against_terrorism/index_fr.htm, p.3.
4
L'OTAN et la lutte contre le terrorisme, http://www.nato.int/issues/terro rism/index-fr.html
~ 644 ~
De la începutul anilor 1990, UE a cunoscut numeroase transformări instituţionale în
privinţa relaţiei sale cu internaţionalul. Noi politici au fost create - Politica Externă de
Securitate Comună (PESC), Politica de securitate şi apărare comună (PSAC). În acest sens,
Tratatul de la Lisabona menţionează c ă în ceea ce priveşte „Competenţa Uniunii în materie
de politică externă şi de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum şi
toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici
de apărare comune care poate conduce la o apărare comună” 1. Politica de securitate şi
apărare comună –menţionează sursa citată - face parte integrantă din politica externă şi de
securitate comună. Aceasta asigură Uniunii o capacitate operaţională bazată pe mijloace
civile şi militare. Uniunea poate recurge la acestea în cadrul misiunilor în afara Uniunii
pentru a asigura menţinerea păcii, prevenirea conflictelor şi întărirea securităţii internaţionale,
în conformitate cu principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite. Îndeplinirea acestor
sarcini se sprijină pe capacităţile furnizate de statele membre. Altfel spus, statele membre îşi
menţin caracterul specific al politicii de securitate şi apărare, îşi respectă obligaţiile asumate
faţă de NATO, pun la dispoziţia UE capacităţi militare şi civile pentru a contribui efectiv la
obiectivele stabilite de Consiliul Uniunii iar în caz de agresiunea externă militară a unui stat
membru celelalte state dau ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele. În acest scop, noi
capacităţi au fost înfiinţate – Forţa de reacţie rapidă (FRR), Mecanismul de reacţie rapidă
(MRR), Conceptul de Battlegroups, African peace facility.
Totuşi, UE nu doreşte să rivalizeze cu SUA în materie de securitate şi apărare, ci ea
cooperează şi colaborează strâns în materie de securitate şi apărare colectivă. UE ca putere
liberală privilegiază folosirea instrumentelor civile în soluţionarea crizelor şi conflictelor, dar
care se dotează progresiv cu mijloace militare pentru a fi mai credibilă şi mai eficace în
mediul geostrategic din epoca post-Război Rece. Astfel, UE s-a implicat în soluţionarea unor
conflicte fie din categoria celor îngheţate, fie de altă natură.
De exemplu, Uniunea participă la soluţionarea conflictului transnistrean şi a celui dintre
Rusia şi Georgia apelând la mijloace şi instrumente mai mult diplomatice şi economice, decât
la cele militare. De asemenea, după Pactul de vecinătate86 a iniţiat Parteneriatul Estic87 care
îi permite să se implice activ, responsabil şi conştient în soluţionarea conflictelor îngheţate
din Europa.
Evenimentele din ţările Europei de Est şi ale Caucazului de Sud afectează UE.
Extinderile succesive ale UE au adus aceste ţări mai aproape de Uniune, iar securitatea,
stabilitatea şi prosperitatea lor afectează tot mai mult Uniunea Europeană. Toate aceste ţări,
într-o măsură sau alta, implementează reforme politice, economice şi sociale, şi şi-au
exprimat dorinţa de a se apropia de UE. Politicile faţă de aceste ţări trebuie să fie ferme,
proactive şi neechivoce: prin Parteneriatul Estic, UE oferă partenerilor săi din Est susţinere
concretă şi profundă pentru reformele democratice şi pentru liberalizarea pieţei, contribuind
astfel la stabilitatea lor economică şi politică. Componenta multilaterală a Parteneriatului
Estic asigură UE un instrument adiţional pentru a susţine reformele, înfiinţând un forum
pentru ca cele şase ţări partenere să facă schimburi de experienţă şi de informaţii în cadrul a
patru platforme tematice.
1
Tratatul de la Lisabona, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.
do?uri=OJ:C:2008:115:0013:0045:RO:PDF, p.33.
~ 645 ~
Concluzii
Provocările interne şi externe de securitate cu care se confruntă UE şi statele sale
membre se manifestă ca sistem complex, dinamic şi deschis. Acestea sunt complexe, într-o
continuă expansiune şi interdependente. Efectele lor, favorabile şi nefavorabile, sunt, practic,
cumulative şi cu consecinţe de o mare diversitate. Pe de altă parte, statele membre ale Uniuni
Europene sunt afectate de o manieră diferită de urmările acestor efecte, fie în sens pozitiv, fie
în sens negativ. Prin urmare şi eforturile lor vor avea intensităţi, naturi şi direcţii distincte.
Pentru contracararea consecinţelor nedorite ale provocărilor de securitate, Uniunea
Europeană acţionează coerent şi concertat atât în direcţia amplificării efectelor pozitive, cât şi
a diminuării şi/sau limitării efectelor generate de acest sistem de riscuri, pericole şi
ameninţări de securitate. În acest sens, la nivelul Uniunii sunt adoptate documentele necesare
fundamentării activităţii de realizare a securităţii europene, create instituţiile capabile şi
asigurate resursele materiale, umane şi financiare destinate finalizării cu succes a unei astfel
de misiuni permanente. Statele membre, la rândul lor, prin eforturi individuale contribuie la
asigurarea securităţii naţionale şi a celei europene. În acest sens, atât la nivelul Uniunii cât şi
la cel naţional se acţionează la implementarea următoarele măsuri: dezvoltarea durabilă
socială şi economică; integrarea regională; combaterea terorismului atât intern cât şi
internaţional; controlul migraţiei legale şi ilegale; implicarea activă în soluţionarea
conflictelor şi crizelor de pe continentul european şi din lume.
Cele mai importante propuneri ce se desprind din capitolele studiului sunt: soluţia UE la
criza actuală economico-financiară trebuie să fie una comprehensivă şi să ia în calcul toţi
factorii care intră în ecuaţia acesteia; pentru a evita crearea unor diferenţe mari între
oportunităţile pe care fiecare stat membru le oferă cetăţenilor săi, UE ar trebui să g ăsească un
răspuns coordonat la nivel comunitar pentru problema protecţiei sociale; necesitatea
armonizării intereselor statelor membre în materie de securitate. Ipoteza centrală a studiului a
fost confirmată de analiza făcută provocărilor interne şi externe de securitate ale Uniunii
Europene
Bibliografie:
I. Literatură de specialitate
BAUER Alain, RAUFER Xavier, Violences et insécurité urbaines, Paris, PUF, Que sais-
je?, 1998,
BUZAN Barry, People State and Fears, Brighton, Harvester Press, 1983,
KAHN Sylvain, Geopolitica Uniunii Europene, Editura Cartier Istoric, Chişinău, 2008,
HAACKE, Jürgen, ASEAN’s Diplomatic and Security Culture. Origins, development and
prospects, Antony Rowe Ltd., Chippenham, Wiltshire, Great Britain, 2003,
MICOSSI Stefano, TOSATO Gian Luigi (ed.), The European Union in the 21st Century.
Perspectives from the Lisbon Treaty, Center for European Policy Studies, Brussels, 2009.
II. Materiale de pe Internet
Doc. 7120/10 CO EUR-PREP 8 JAI 182,
Cele cinci obiective strategice în cadrul SSI 2010-2014 sunt (1) destrămarea rețelelor
infracționale internaționale, (2) prevenirea terorismului și combaterea radicalizării și a
recrutării, (3) creșterea nivelului de securitate pentru cetățeni și întreprinderi în spațiul
cibernetic, (4) consolidarea securității prin gestionarea frontierelor și (5) creșterea capacității
de reziliență a Europei în caz de crize și de dezastre.
~ 646 ~
Stratégie en faveur du développement durable, http://europa.eu/legislation_summaries/
environment/sustainable_development/l28117_fr.htm
Integrarea dezvoltării durabile în politicile UE: raport de analiză pe anul 2009 a
Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene,
http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ. do?uri=COM:2009:0400:FIN:RO:PDF
Salia TRAORE, Problématique de l’Intégration Régionale în
http://www.maliendeexterieur .mi. mes-photos.Sallia.pdf
Thème l’intégration régional, http://www.fph.ch/fr/strategie/thematique/
integrationregionale/theme-integration.html
Victor PICHE, Les travailleurs migrants, nouveaux non-citoyens du monde,
http://redtac.org/possibles/2009/07/31/les-travailleurs-migrants-nouveaux-noncitoyens-du-
monde p.1.
Forum de consultation (9 decembrie 2009), http://www.migpolgroup.com/public/docs/events/
PrincipesdebasecommunsintegrationdansUE.pdf
Le Pacte européen (sur l’immigration et l’asile), http://www.immigration.gouv.fr
Troisième rapport annuel sur la migration et l’intégration: aperçu de l’évolution des
politiques en matière d’intégration des ressortissants de pays tiers aux niveaux
communautaire et national, http://www.libertysecurity.org/article1616.html
Le Pacte européen (sur l’immigration et l’asile), http://www.immigration.gouv.fr, p.3.
Troisième rapport annuel sur la migration et l’intégration: aperçu de l’évolution des
politiques en matière d’intégration des ressortissants de pays tiers aux niveaux
communautaire et national, http://www.libertyse curity.org/article1616.html, p.1.
Immigration, intégration et asile, http://www.assemblee nationale.eu/13/dossiers/
immigration_integration_asile.asp, Loi sur l’immigration au Quebec: Catégorie de
l’immigration économique, http://www.immigration.ca/french/permres-loi.asp, La nouvelle
loi sur l'immigration aux Etats-Unis, http://www.jstor.org/pss/1527712
Lutte contre le terrorisme, http://europa.eu/legislation_summaries/
justice_freedom_security/ fight_against_terrorism/index_fr.htm
Stratégie européenne de sécurité : «Une Europe sûre dans un monde meilleur»
http://www.ladocumentationfrancaise.fr/dossiers/europe-defense/strategie-europeenne-
securite.shtm
L'OTAN et la lutte contre le terrorisme, http://www.nato.int/issues/terro rism/index-
fr.html
Tratatul de la Lisabona, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:
2008:115:0013:0045:RO:PDF, p. 33.
~ 647 ~
SECURITATEA SOCIETALĂ ŞI MIGRAŢIA
INTERNAŢIONALĂ
SOCIETAL SECURITY AND INTERNATIONAL MIGRATION
Drd. MEMET Deniss

Școala Doctorală Ordine Publică și Siguranță Națională
memet.deniss@gmail.com
IUSEIN Eda
Ministerul Apărării Naționale
eda.iusein@yahoo.com
Abstract:
International migration has occurred all through history. Each year millions of people leave
their homes and cross national borders in search of better standards of living and greater security
for themselves and their families, undertaking jobs ranging from manual labor to high tech
activities. In the 21st century international migration is one of the key factors that shape the world
in which we live: it plays a central role in global processes of social, economic and political
change. In this context, despite the existence of a modern legislation the migrants are continuing
to be considered by the most populations from the destination countries as intruders that
aggravate the crisis on the labor market, having a big contribution to the growing of criminality
or to the supplement of social assistance budget. Forging European Union measures has long
been difficult because of national sovereignty concerns and sensitivities about minorities,
integration, and identity. In this complex and dynamic context, the European security is subjected
to both internal and external challenges. As far as the internal security challenges are concerned,
one may take into account social, economic, energetic, demographic, political and cultural
challenges. The external security challenges consist, in my opinion, firstly in: globalization, the
contemporary economic and financial crisis, global trade, international migration, the proximity
to some frozen conflicts, international terrorism and international crime.
Rezumat:
Migrația internațională a fost prezntă pe tot timpul istoriei. Anual milioane de oameni
pleacă din case lor, trec frontierele naționale în căutarea unui trai de viața mai ridicat și a
unie securități sporite pentru ei si familiile lor, acceptând de la joburi care implică lucrul
manual, până la activități high tech. În secolul 21, migrația internațională este unul din
factorii cheie care slefuiesc lumea în care trăim, jucând un rol central în procesul de
schimbare globală din punct de vedere social, economic și politic. În acest context, chiar
dacă există legislație modernă, migranții continuă să fie considerați de majoritatea
oamenilor din țările de destinație, ca niște intruși care agravează criza de pe piața muncii,
totodată având o mare contibuție la creșterea criminalității și suplimentării bugetului de
asistență socială. Măsurile luate de Uniunea Europeană au fost greu de adoptat datorită
îngrijorării statelor membre asupra suveranității și sensibilității față de minorități, integrare
și identitate. În această dinamică complexă, securitatea europeană este supusă provocărilor
~ 648 ~
interne și externe. În timp ce probleme interne îngrijorează, aici având în vedere aspectele
sociale, economic, energetice, demografice, politice și culutarale, statele europene trebuie să
facă fața și problemelor de securitate externă, cum ar fi globalizarea, crizele financiare,
comerțul, migrația internațională, terorismul internațional și crimele lor.
Keywords: migrant, crisis, Romania, refugee, European Union.
Cuvinte cheie: migrant, criză, România, refugiat, Uniunea Europeană.
Nu există o definiţie universal valabilă şi acceptată a termenului de „migrant”, dar

definiţia dată de Organizaţia Naţiunilor Unite este foarte pertinentă: „orice persoană care ăşi
schimbă teritoriul unde locuieşte de obicei”1. Astfel, în această categorie nu intră turiştii şi
oamenii de afaceri, deoarece călătoriile lor nu implică schimbarea locului obişnuit de
rezidenţă. Statistic, populaţia migratoare poate fi direct determinată în funcţie de numărul de
străini care se găsesc într-o ţară: cei înregistraţi în funcţie de ţara natală sau acel procent al
populaţiei cu naţionalitate străină.
Confuzia în privinţa migranţilor este exacerbată, deoarece se consideră că naţionalitatea
migrantului trebuie să corespundă cu ţara natală a migrantului, dar naţionalitatea poate fi
schimbată, pe când, locul naşterii nu poate fi modificat, cel puţin din perspectivă legală. Astfel, o
persoană poate fi născută într-un teritoriu, dar poate fi calificat drept străin dacă are părinţi străini
sau invers: o persoană născută poate fi considerată cetăţean naţional, dar caracterizat drept străin
dacă este născut peste hotarele acelui stat. Se poate constata că există o varietate a criteriilor
naţionale în ceea ce priveşte definirea condiţia de imigrant în cadrul statelor lumii. În tabelul de
mai jos, am prezentat criteriile privind condiţia de migrant în Marea Britanie şi Irlanda.
Cine se califică drept MIGRANT în Marea Britanie (M.B.) şi Irlanda2
Născut în M.B. Născut în M.B. Născut în Născut în

Locul de Naţionalitatea Naţionalitatea Irlanda Irlanda
rezidenţă M.B. Irlandei Naţionalitatea Naţionalitatea
M.B. Irlandei
Populaţie Populaţie străină Populaţie străină
autohtonă datorită în M.B. din cauza în M.B. din cauza
Rezidenţă Nu se califică ţării natale ţării natale ţării natale
în M.B. drept migrant Populaţie străină Populaţie Populaţie străină
în M.B. din cauza autohtonă datorită în M.B. din cauza
naţionalităţii naţionalităţii naţionalităţii
Populaţie străină Populaţie străină Populaţie
în Irlanda din în Irlanda din autohtonă datorită
Rezidenţă cauza ţării natale cauza ţării natale ţării natale Nu se califică
1
Caglar OZDEN, Maurice SCHIFF (ed.), „Internaţional migration, economic development and policy”,
Banca Mondială, Washington DC, 2007, p. 19
2
Caglar OZDEN, Maurice SCHIFF (ed.), „Internaţional migration, economic development and policy”,
Banca Mondială, Editura Palgrave Macmillan, Washington DC, 2007, p. 21
~ 649 ~
în Irlanda Populaţie străină Populaţie Populaţie străină drept migrant
în Irlanda din autohtonă în în Irlanda din
cauza Irlanda datorită cauza
naţionalităţii naţionalităţii naţionalităţii
Migraţia internaţională este unul dintre cele mai vechi fenomene sociale. Martin O.
Heisler şi Zig Layton-Henry arată că, înainte de toate, migraţia este o problemă de securitate1.
În antichitate, Grecia şi Roma au apărut şi, mai ales, au dispărut ca state datorită migraţiei.
Abia în timpurile mai recente, migraţia a ajuns să fie studiată din punct de vedere al
securităţii. Uniunea Europeană, printre alte foruri internaţionale, a adoptat o serie de măsuri
pentru a limita efectele negative ale migraţiei. Din perspectivă teoretică, conceptul de
securitate societală include problema migraţiei, ca element cheie.
Pe agenda europeană de securitate, migraţia tratează consecinţele actuale şi potenţiale
asupra securităţii societale datorate prezenţei unui mare număr de imigranţi în ţările Uniunii
Europene. Migraţia afectează profund dreptul de a decide cine poate pătrunde pe teritoriul
unui stat (grup de state), pentru a căpăta rezidenţă şi pentru a lucra. Pe termen mediu şi lung,
migraţia afectează dreptul de a decide compoziţia etnică şi rasială a populaţiei, cultura
publică, securitatea socială, locurile de muncă şi ordinea publică. Între 1945 şi 2000,
statisticile arată că în Europa de Vest au migrat peste 50 de milioane de persoane2. Referindu-
ne la frontiere, migraţia afectează capacitatea statelor de a-şi controla propriile frontiere.
Încât, se poate afirma şi confirma că migraţia, în general şi migraţia de masă, în principal, a
devenit un fenomen de securitate.
Migraţia este expresia unor relaţii sociale dezechilibrate între zonele mai puţin dezvoltate
şi zonele dezvoltate ale lumii. Statul bunăstării din ţările Europei de Vest reprezintă o atracţie
pentru populaţiile din periferia europeană (Europa de Est, Turcia, Africa de Nord). Chiar şi
dificultatea găsirii unui loc de muncă sau o existenţă marginală în Europa de Vest sunt
considerate surmontabile sau preferabile unui statut economic, social şi politic în ţările din
periferie3.
După 1945, stabilirea unor comunităţi semnificative din ţările Lumii a III-a în ţările
industriale avansate a dus la crearea unor "capete de pod" (bridgeheads), care sunt în
permanenţă alimentate de noi valuri de imigranţi. Procesul de stabilire a unei comunităţi de
imigranţi într-o ţară şi transformarea ei în recipient pentru noi imigranţi a fost denumit "lanţ
de imigrare" (chain migration). Migraţia în lanţ înseamnă reîntregirea familiilor, căsătorii
mixte, invitarea rudelor, a apropiaţilor, înfieri, etc4. Este cazul, de exemplu, al comunităţii
turce in Germania, stabilită în anii "50-"60 în Republica Federală, dar care a fost continuu
alimentată cu noi imigranţi. Comunitatea înregistrează la nivelul anilor 2000 peste 2 milioane
de etnici turci stabiliţi legal în Germania.
Dacă imigranţii sunt legal stabiliţi în ţările-gazdă, de ce comunităţile de imigranţi,
1
Ionel Nicu SAVA, „Teoria şi practica securităţii”, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi
Asistenţă Socială, Bucureşti, 2007, p. 53, ediţia online:
http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/carti_psihologie/teoria_si_practica_securitatii_ionel_nicu_sava.php
2
Ionel Nicu SAVA, op. cit., p. 55
3
David HELD, Anthony McGREW, David GOLDBLATT, Jonathan PERRATON, op. cit., pp. 366-367
4
Jef HUYSMANS, „The politics of insecurity: fear, migration and asylum in the EU”, Editura Routledge,
Londra, 2006, p. 43
~ 650 ~
migraţia în lanţ şi fenomenele asociate sunt considerate o posibilă ameninţare la adresa
securităţii?
În viziunea şcolii europene de securitate1, sunt două dimensiuni care impun această
abordare. Mai întâi este vorba de procesul de redefinire socială specific Europei de Vest după
cel de-al doilea război mondial. În condiţiile diminuării funcţiilor externe ale statului
(securitatea era garantată de NATO, coloniile deveniseră independente, o serie de atribute
statale au fost delegate Comisiei de la Bruxelles), societăţile occidentale au realizat un nou
echilibru social sub forma statului bunăstării (welfare state). Statul bunăstării este un stat
universal, se bazează pe includerea tuturor cetăţenilor. Procesul de creare a statului bunăstării
a creat o formă de cetăţenie mai extinsă, mai profundă. Extinderea drepturilor politice şi
economice sub forma organizării sindicale şi corporatiste, negocierea colectivă, sufragiul
universal, libertăţi civile lărgite, accesul la educaţie publică gratuită, sistem de impozitare
redistributiv, sprijin pentru familiile cu venituri mici, asistenţă de sănătate pentru aproape toţi
cetăţenii, locuinţe sociale au fost posibile datorită statului bunăstării. Crearea statului
bunăstării şi asigurarea securităţii militare au creat condiţiile ca politicile publice să se
orienteze îndeosebi către securitatea socială şi economică şi, în paralel, către creşterea
participării politice.
Statul bunăstării a omogenizat societăţile ocidentale, a egalizat şansele sociale, a crescut
participarea socială pentru crearea bunăstării şi pentru distribuţia ei. Sursele interne de
instabilitate au fost diminuate până la dispariţie (sărăcia, minorităţile agresive, şomajul
cronic), astfel încât societăţile Europei Occidentale, sub umbrela de securitatea a NATO şi
sub scutul economic al Uniunii Europene, au atins un optim social, politic şi economic.
Calitatea vieţii în Europa de Vest este cea mai înaltă din lume. Grecia, cea mai "săracă" ţară a
Uniunii Europene avea, în 1990, un produs intern brut pe cap de locuitor de circa 6.000 USD.
Austria, care avea să devină membră UE mai tarziu, înregistra circa 17.000 USD pe cap de
locuitor. Prin comparaţie, Cehoslovacia avea circa 3.500 USD, iar România numai 1.600
USD pe cap de locuitor2.
Evident că acest optim social, obţinut prin eforturi individuale şi comune de ţările
europene, este afectat prin migraţie. Recesiunea economică a UE din anii "90, creşterea
şomajului, competiţia economică cu SUA şi Japonia, susţinerea procesului de extindere a
Uniunii către Europa centrală şi de Est, îmbătrânirea populaţiei au pus în discuţie statul
bunăstării. O serie de evenimente (criminalitate, îndeosebi delicte împotriva persoanei şi
bunurilor personale, violenţă de stradă, ghettouri de imigranţi în periferiile marilor oraşe,
toate surprinse de media), la care se adaugă şomajul pe termen lung, criza locuinţelor,
violenţa în şcoli, mizeria din locurile publice au transferat responsabilitatea situaţiei
comunităţilor de imigranţi. Şomajul, mizeria, lipsa locuinţelor, violenţa în şcoli se datorează
imigranţilor.
Imigranţii s-au transformat, astfel, din muncitori-invitaţi în cetăţeni indezirabili. În opinia
publică se percepe că o parte însemnată a problemelor sociale existente în ţările Europei
Occidentale se datorează imigranţilor. Imigranţii sunt percepuţi ca străini (outsiders), chiar şi
cei care provin din a doua sau chiar a treia generaţie3.
1
Jef HUYSMANS, op. cit., p. 54
2
Jef HUYSMANS, op. cit., p. 57
3
Peter STALKER, „Workers without frontiers: the impact of globalization on international migration”,
Editura Lynne Rienner Publishers, Londra, 2000, p. 84
~ 651 ~
Pe de altă parte, o bună parte a imigranţilor, îndeosebi cei care prin culoarea pielii şi alte
trăsături rasiale se deosebesc evident de populaţia majoritară, se consideră ei înşişi imigranţi.
Un francez imigrant este cetăţean al Republicii şi se bucură de toate drepturile definite juridic
de constituţie, însă nu este considerat un francez adevărat1. Aceasta înseamnă că acordarea
cetăţeniei, obţinerea unui loc de muncă permanent şi a unei rezidenţe stabile nu sunt
suficiente pentru a defini identitatea.
În continuare, în Europa, spre deosebire de America sau Australia, identitatea este
apreciată în funcţie de trăsăturile fizice şi, mai ales, de religie, naţionalitate şi cultură. A fi
american este, de cele mai multe ori, suficient a fi cetăţean. A fi francez, german sau englez
nu se poate dobândi prin cetăţenie. Cele mai multe state europene se consideră state-
naţionale omogene, a căror membri au sentimentul apartenenţei la comunitatea naţională
datorită unor factori unificatori precum: istorie comună, identitate etnică, limbă, cultură şi
experienţă politică.
Imigraţia poate genera riscuri la adresa securităţii în ţările receptoare, în ţările de tranzit
şi în ţările furnizoare de imigranţi, deşi nu de natură militară. În ţările de origine, cel mai
adesea emigrează cetăţenii apţi de muncă. În emigraţia de masă, forţa de muncă este redusă
cu până la 20-30 % în ţara de origine. Apar fenomene sociale ce afectează grav echilibrul
economic şi social: familii dezintegrate, minori nesupravegheaţi, sistem de pensii fără
resurse, etc. Un astfel de exemplu este Republica Moldova.
În ţările de tranzit, fenomenul migraţiei încurajează “industriile traficului cu persoane”:
procurarea documentelor de transport, alegerea destinaţiei finale, identificarea viitorului loc
de muncă.
În ţările receptoare, principala dificultate rezidă în integrarea socială a noilor veniţi. Apar
taberele de refugiaţi, o birocraţie locală pentru procesarea datelor personale ale imigranţilor,
legislaţie, delicvenţă ş.a. Capacitatea instituţiilor sociale, economice, politice, administrative
de a integra un număr mare de imigranţi, rezistenţa unor comunităţi de imigranţi la asimilare,
afectează stabilitatea statelor şi, în acest mod, afectează capacitatea guvernelor de a guverna.
Alături de riscurile societale la adresa securităţii, în ţările de destinaţie apar şi riscuri de
natură militară:
a) activităţi iredentiste, derulate de imigranţi ce încearcă să afecteze procesul politic în
ţările de origine (este cazul minorităţilor albaneze din ţările Europei Occidentale, care s-au
implicat în conflictele din Kosovo şi Macedonia)
b) conflicte importate de grupurile de imigranţi, care conduc la violenţă în ţara gazdă
(este cazul grupurilor de palestinieni, care au provocat acte de violenţă împotriva evreilor)
c) activităţi teroriste (este vorba în principal de grupările tip Al Quaeda, active în
aproape toate ţările occidentale)
d) iniţiative politice ale ţării gazdă de a stopa, prin intervenţie militară, fluxul de
imigranţi în ţările furnizoare (este cazul intervenţiei militare italiene în Albania în anul 1997).
Bibliografie:
BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: politicile extinderii, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2006
1
Iordan Gheorghe BĂRBULESCU, „Uniunea Europeană: politicile extinderii”, Editura Tritonic, Bucureşti,
2006, pp. 431-433
~ 652 ~
HELD, David, McGREW, Anthony, GOLDBLATT, David, PERRATON, Jonathan,
Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2004
HUYSMANS, Jef, The politics of insecurity: fear, migration and asylum in the EU,
Editura Routledge, Londra, 2006
OZDEN, Caglar, SCHIFF, Maurice (ed.), Internaţional migration, economic
development and policy, Banca Mondială, Washington DC, 2007
OZDEN, Caglar, SCHIFF, Maurice (ed.), International migrations, remittances and the
brain drain, Banca Mondială, Editura Palgrave Macmillan, Washington DC, 2006
POPA, Vasile, Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2005
ROŞCA, Dan, Introducere în sociologia populaţiei şi demografie, ediţia a IV-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
SAVA, Ionel Nicu, Teoria şi practica securităţii, Universitatea din Bucureşti, Facultatea
de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bucureşti, 2007, ediţia online
STALKER, Peter, Workers without frontiers: the impact of globalization on
international migration, Editura Lynne Rienner Publishers, Londra, 2000
STIGLITZ, Joseph, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică, Bucureşti,
2005
SZEDLACSEK, Ştefan, Zece căi de a atrage cercetătorii români spre Romania, articol
online din Revista Tinerilor Cercetători Români
VLĂSCEANU, Lazăr, ZAMFIR, Cătălin, Dicţionar sociologie, ediţia online
SURSE INTERNET
www.dictsociologie.netfirms.com
www.romaniaeuropa.com
www.ad-astra.ro
~ 653 ~
CERCETAREA DE CĂTRE ASIGURATORI A CAZURILOR
SUSPECTE DE FRAUDĂ
RESEARCH BY INSURERS SUSPECTED CASES OF FRAUD
Av. MITRAN-COSTACHE Oana-Elena

Av.oanamitrancostache@gmail.com
Abstract:
This subject is very topical at the moment and insurance companies, besides the fact that they
should also collaborate better with their external collaborators, should pay proper attention to
the frauds committed through their own employees. Based on a fraud suspicion, one draws-up the
fraud investigation initiation sheet which culminates with the fraud investigation report. This file
is handled by a person appointed by the insurer and it contains wide, complex evidence to support
the conclusions. In order to prevent and reduce the causes for fraud I would argue that each
insurance company should have its own Antifraud Department which, besides its own employees,
should be in constant connection with external collaborators such as: attorneys specialised in
fraud, technical experts, private detectives etc. At the same time a package of measures should be
drawn-up to regulate the prevention, identification and stopping of fraudulent actions directed
against the respective company with the purpose of causing any type of prejudice; this is
mandatory for the proper operation of the Antifraud Department.
Rezumat:
Acest subiect abordat este de actualitate, iar companiile de asigurări, pe lângă faptul că, ar
trebui să dea dovadă de o mai bună conlucrare și cu colaboratorii externi, ar trebui să acorde
atenția cuvenită și fraudelor care se fac prin intermediul propriilor angajați. Având ca punct de
început, suspiciunea cu privire la o posibilă fraudă, se întocmește fișa de începere a cercetării
antifraudă și, culminează cu referatul de cercetare antifraudă. Acest dosar este instrumentat de
către persoana desemnată din partea asiguratorului, conținând un amplu și complex matrial
probatoriu în susținerea concluziilor. În vederea prevenirii și reducerii cauzelor de fraudă,
apreciez că, fiecare companie de asigurare trebuie să aibă un Departament antifraudă care, să
aibă pe lângă angați, să fie îm permanență în legătură cu colaboratori externi precum: avocați
specializati în cazuri de fraude, experți tehnici, detectivi particulari etc.Totodată elaborarea unui
pachet de măsuri care să reglementeze prevenirea, identificarea și contracararea acțiunilor de
natură frauduloasă, îndreptate împotriva companiei respective, în scopul prejudicierii sub orice
formă; este imperios necesar în buna desfășurare a Departamentului antifraudă.
Keywords: fraud, antifraud, suspicions.
Cuvinte cheie: fraudă, antifraudă, suspiciune.
1. Introducere
Legislația Uniunii Europene, valabilă și pe teritoriul României, permite companiilor de
asigurări RCA1 să investigheze timp de trei luni1 cererile de despăgubire în privința cărora
1
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule
~ 654 ~
există suspiciuni de fraudă.
Conducătorii auto care au suferit pagube în accidente rutiere provocate de alți șoferi,
asigurați RCA, trebuie să cunoască faptul că, legislația conferă companiilor, dreptul de a
investiga dinamica producerii accidentului respectiv, cercetarea autorilor acestora în sistemul
CEDAM, astfel încât suspiciunea de posibilă fraudă să fie înlăturată.
În acest sens, companiile de asigurări emit adrese de informare solicitanților de
despăgubiri (păgubiților), prin care, li se aduce la cunoștință faptul că, a fost sistată plata
pentru a se efectua cercetări suplimentare.
Cercetări care, potrivit legiuitorului se pot întinde pe o perioadă de maxim trei luni, iar la finalul
acestora, asigurătorii sunt obligați să comunice păgubitului un răspuns, care poate fi oferta de
despăgubire în urma analizării dosarului de daună sau un refuz motivat de plată al despăgubirilor.2
"Fie că este vorba despre fraude ușoare/de oportunitate sau de fraude grave, de tipul
accidentelor simulate, trebuie să admitem că ne confruntăm cu un fenomen care a luat
amploare și, care la noi în țară încă nu se pedepsește cum ar trebui. Cea mai eficientă cale de
combatere a acestei probleme este o colaborare mai strânsă între companiile de asigurări.
Cine încearcă să fraudeze astazi o companie, cu siguranță va incerca și cu alta mâine".3
2. Noțiuni tematice
Frauda
- Denumire generică dată faptei prin care o persoană încearcă să realizeze un profit
material de pe urma încălcării legii (de exemplu, prin înşelăciune, delapidare, furt, fals etc.)
sau a nesocotirii drepturilor altei persoane (de exemplu, fraudă în contract);
- Denumire dată oricărei încălcări de lege (fraudă de lege), inclusiv a legii procesuale
prin eludarea dispoziţiilor acesteia.4
Daune frauduloase – fraudulent claims. Daună prin care asiguratul a făcut declarații
false cu privire la informațiile date sau a făcut declarații despre care știa că sunt false, sau care nu
credea că sunt adevărate, sau despre care nu-i păsa dacă sunt adevărate sau false. Dovada probei
este în sarcina asiguratorului, care poate refuza plata despăgubirii indiferent dacă polița conține o
astfel de condiție explicită sau nu. Buna-credință, implicită în toate contractele de asigurare,
impune ca toate solicitările de despăgubire ale asiguraților să fie cinstite. Dacă asiguratul face o
solicitare frauduloasă, toate beneficiile, inclusiv primele de asigurare sunt confiscate.5
Frauda internă – acel tip de fraudă în care sunt implicați salariații asigurătorului,
agenţii de asigurare, manageri, inspectori, directori executivi împotriva companiilor sau a
asiguraţilor. Fraudele interne sunt provocate de:
a) agentul de asigurare care îşi însuşeşte primele încasate, eliberând o poliţă falsă sau
neemiţând nici una,
b) agentul sau asigurătorul, care emite poliţe şi certificate de asigurare false,
c) agentul sau asigurătorul care întocmesc declaraţii de asigurare în fals,
1
Pentru detalii: Irina Sferdian, Asigurări, Privire specială asupra contractului de asigurare din perspectiva
Codului civil, ed. C.H.Beck, București 2013, pg.257
2
A se vedea în acest sens și comentariile online: https://www.rca-ieftin.ro/stiri-asigurari/cat-timp-pot-cerceta-
asiguratorii-cazurile-suspecte-de-frauda-3611.html; Postat de Vlad Alin Andreescu (RCA Ieftin) in data de 2012-03-
29 16:28:41
3
Mădălin ROŞU, Membru al Directoratului OMNIASIG VIG, http://www.constatulamiabil.ro/237_daca-e-
criza--e-frauda-in-asigurari.html
4
http://legeaz.net/dictionar-juridic/frauda
5
Dicționar de asigurări, sub egida UNSAR, C. Bennett, carte apărută la Financial Times, ed. Trei,
București, 2002, pg. 227-228
~ 655 ~
d) inspectorul contabil, care confirmă valabilitate pentru o poliţă reziliată,
e) inspectorul de daune, care constată şi propune la plată pagube inexistente sau produse
de un risc neasigurat.1
Frauda externă – acest tip de fraude sunt cauzate de persoane fizice sau juridice din
exteriorul societăţii de asigurare2, care, prin actele şi faptele lor conduc la plata nejustificată a
unor sume de bani. Astfel, regăsim: înscenări de accidente auto şi provocate în mod voluntar;
înscenări de accidente prin cădere sau alunecare; vandalism înscenat; incendiere intenţionată;
înscenări de furturi auto; înscenări de accidente casnice; supraevaluarea daunelor.3
Înşelăciunea privind asigurările4
(1) Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului,
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.5
3. Analizarea suspiciunilor de fraudă
Astfel, fiecare suspiciune de fraudă va forma obiectul unei analize ample, fie că este vorba
despre o sesizare externă, fie că este vorba despre autosesizare internă, venită din partea unui
angajat al asiguratorului, moment la care, se întocmește Fișa de începere cercetare antifraudă care,
împreună cu dosarul de daună se introduce în sistemul IT, este alocat Departamentului antifraudă.
1
http://www.xprimm.md/documente/seminar2012/asirom.pdf
2
(asiguraţi, păgubiţi, beneficiari ai poliţelor, service-uri de reparaţii, agenţi de asigurare, brokeri de asigurare etc.)
3
4
Art. 245 C.pen.
5
În extenso, comentarii pebaza acestui articol: Mirela Carmen Iacob, Reglementarea infracțiunii de
înşelăciune în noul cod penal, în contextul unor aspecte de drept comparat, Analele Ştiințifice ale Universității
„AL.I.CUZA” IAŞI Tomul LV, Ştiințe Juridice, 2009; Constantin Duvac în Revista Dreptul nr. 6/2012
~ 656 ~
FIŞĂ ÎNCEPERE CERCETARE ANTIFRAUDĂ (pt. daune auto/non auto)
Întocmit
Nume Prenume Inspector Daune Auto / Non Auto
Inspector Daune
auto/non auto Nume Prenume Manager Juridic Regional
Consilier Nume Prenume Director Regional Adj. Daune

Juridic/Manager Juridic
Regional
Nume Prenume Manager daune non auto
Director Regional Adj.
Daune Nume Prenume Director Regional Daune Auto
Manager daune non auto
Director Regional Daune

auto
tel :
mail:
Data întocmirii fişei:
1. Număr dosar de
daună / dosar juridic
2. Tip polita / Număr
poliţă
3. Data emiterii politei si
perioada de valabilitate
4. Agentul sau broker-ul
care a emis polita/
Agentia
5. Asigurat/ Utilizator/
Deţinător
CNP/ CUI,
domiciliu/sediu
6. Marca autoturismului
asigurat /nr.
înmatriculare / Serie
sasiu/
7. Obiectul politei si
localizarea
acestuia(perimetrul
asigurat) *
~ 657 ~
8. Păgubit
CNP/CUI,
domiciliu/sediu
9. Nr. înmatriculare auto
pagubit / Serie sasiu/
Marca autoturismului
10. Data / ora si locul
producerii
evenimentului
11. Data avizării/
comunicării pretenţiilor
12. Rezerva de daună
iniţială/ suma asigurată
/prima / Moneda
(lei/eur)
13. Motivarea Solicitarii
14. Observaţii/
Propuneri:
Director Daune
Generale
Cercetările antifraudă pot fi făcute pentru:

- Suspiciuni de fraudă izvorâte din dosarele de daună,
- Suspiciuni de fraudă izvorâte din: contractele de asigurare, diverse fapte ale
angajaților asigurătorului – logări în sistem, informări pe spețe etc.
Aceste cercetări constă în analizarea declarațiilor persoanelor implicante în accidentul
rutier, a planșelor foto efectuate la locul impactului, deplasarea investigatorului la locul
faptei, întomirea unui raport de expertiză tehnic extrajudiciar.
Prin urmare, investigatorul antifraudă, poate solicita: informații suplimentare atât de la
angajați cât și de la organele statului prezente la fața locului, ulterior momentului producerii
evenimentului rutier; declarații de la participanți; înregistrări de pe camere video – în situația
existenței acestora în preajma locului accidentului și, care, pot desluși împrejurările și factorii
care au determinat producerea accidentului.
4. Referatul de cercetare antifraudă

În urma analizării tuturor probelor administrate în vedere dovedirii/invalidării suspiciunii
de fraudă, investigatorul desemnat cu soluționarea suspiciunii, este obligat să întocmească
Refertaul de cercetare antifraudă, bifând în mod corespunzător constatărilor și, nu în ultimul
rând cu obligațiile ce-i incumbă potrivit regulamentului de ordine interioară și a politicilor
adoptate de departamentul antifraudă din compania respectivă.
Propunerile investigatorului antifraudă trebuie să fie de o consistență clară, echivocă,
raportate la legislația aplicabilă1, a condițiilor de asigurare generale și specifice produsului de
1
Legea nr. 136/1995, Norme ASF etc.
~ 658 ~
asigurare (respectiv RCA sau CASCO), raportat la termenii contractului de asigurare și, nu în
ultimul rând raportat la normele, regulilor și procedurilor interne.
Totodată, investigatorul antifraudă, nu poate reține în cuprinsul referatului de cercetare
antifraudă anumite înscrisuri ori informații confidențiale, care nu pot fi probate sau, care, nu
sunt conforme cu realitatea obiectivă.
În susținerea concluziilor inserate în referatul de cercetare antifraudă, se anexează
totalitatea înscrisurilor, documentelor, planșelor fotografice, măsurători, puncte de vedere
exprimate prin rapoartele de expertiză întocmite de experții tehnici.
După finalizarea referatului antifraudă, acesta este asumat atât de investigator cât și de
persoanele mandatate ale companiei, fiind ulterior postate pe spațiul IT, în format electronic.
Concluziile Referatului de cercetare antifraudă pot avea, în funcție elementele specifice
următoarele rezultate:
Suspiciunea de fraudă nu este dovedită ca fiind fraudă – dosarul de daună este
propus la plată, conform cererii de despăgubire formulată de către păgubit, iar dosarul
antifraudă își urmează cursul intern, specific fiecărei companii.
Suspiciunea de fraudă nu este dovedită, însă se menține – investigatorul trebuie să
își motiveze continuarea menținerii suspiciunii, arătând împrejurările pe care nu le poate
dovedi cu instrumentele de care dispune, iar dosarul antifraudă își urmează cursul intern,
specific fiecărei companii.
Suspiciunea de fraudă este dovedită ca fiind fraudă – în atare situație, pot exista
mai multe propuneri, în funcție de aprecierile investigatorului antifraudă, dintre care,
exemplic:
- Propunere de respingere la plată a cererii de despăgubire formulată de către asigurat1,
- Propunere de formulare a acțiunii în regres împotriva persoanei vinovată de
producerea accidentului, în situația în care s-a achitat către asiguratul CASCO/RCA
despăgubirea solicitată2;
Propunere de formulare a unei plângeri penale împotriva persoanei vinovată de producerea
1
Se comunică asiguratului în scris, prin adresă poștală cu confirmare de primire și/sau în format electronic
prin e-mail.
2
Acţiunea în regres a asigurătorului împotriva terţului vinovat de producerea pagubei. În asigurările de
bunuri, din momentul plăţii asigurătorul se subrogă de drept şi fără nicio formalitate în drepturile asiguratului,
contra celor răspunzători de producerea pagubei.
- Art.22 din Legea nr.136/1995
În cazurile în care pentru pagubele cauzate este responsabilă o terţă persoană nu are importanţă dacă
răspunderea terţului are natură delictuală sau contractuală, subrogarea asigurătorului intervine indiferent că
asigurarea este obligatorie sau facultativă.
În limitele indemnizaţiei plătite şi din momentul plăţii ( a se vedea Tribunalul Suprem, Secţia Civilă, decizia
nr. 4880/1971), în asigurările de bunuri, asigurătorul este subrogat – de drept şi fără nicio formalitate - în toate
drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei. (Curtea de
Apel BucureştI - Secţia A V-A Civilă, Decizia Civilă Nr. 350 din 24.09. 2012) - http://legeaz.net/spete-civil-
2/actiunea-in-regres-a-asiguratorului-350-2012
Art. 2210 cod civil: Subrogarea asigurătorului
(1) În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de
persoane.
(2) Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea
dreptului prevăzut la alin. (1).
(3) Asigurătorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1).
~ 659 ~
accidentului, în situația în care s-a achitat către asiguratul CASCO/RCA despăgubirea solicitată;
Concluzii:
In momentul in care la sediul societăţi de asigurări isi face apariţia asiguratul sau
păgubitul (în funcţie de tipul de asigurare RCA sau CASCO), inspectorul este obligat să
verifice existenţa reală a pagubei. Acest lucru se realizează cu ajutorul fotografiilor făcute
autoturismului avariat, efectuate la sediul societăţii, dacă autoturismul se află in stare de
funcţionare, sau la atelierul auto unde acesta a fost dus. Inspectorul va verifica dacă avariile
constatate corespund celor consemnate in procesul verbal de contravenţie emis de către
organul de poliţie, pompieri, INMH, etc. Ca o precizare, trebuie menţionat faptul că persoana
care a fost implicată intr-un accident, conform O.U.G 2/2001 cu modificările ulterioare,
trebuie să se prezinte la sediul poliţiei si la societatea de asigurare in cel mult 48 de ore de la
producerea evenimentului. In cazuri excepţionale termenul poate fi prelungit pană la 60 de
zile, cu condiţia ca acest termen să nu fie depăsit.
În vederea prevenirii și reducerii cauzelor de fraudă, apreciez că, fiecare companie de
asigurare trebuie să aibă un Departament antifraudă care, să aibă pe lângă angați, să fie îm
permanență în legătură cu colaboratori externi precum: avocați specializati în cazuri de
fraude, experți tehnici, detectivi particulari etc.
Totodată elaborarea unui pachet de măsuri care să reglementeze prevenirea, identificarea
și contracararea acțiunilor de natură frauduloasă, îndreptate împotriva companiei respective,
în scopul prejudicierii sub orice formă; este imperios necesar în buna desfășurare a
Departamentului antifraudă.
Bibliografie:
Florentina Almăjanu, Frauda în asigurări, UNSAR, 2015
Irina Sferdian, Asigurări, Privire specială asupra contractului de asigurare din
perspectiva Codului civil, ed. C.H.Beck, București 2013
Constantin Duvac, Înșelăciunea privind asigurările în Noul Cod Penal, în Revista
Dreptul nr. 6/2012
Mirela Carmen Iacob, Reglementarea infracțiunii de înşelăciune în noul cod penal, în
contextul unor aspecte de drept comparat, Analele Ştiințifice ale Universității „AL.I.CUZA”
IAŞI Tomul LV, Ştiințe Juridice, 2009
Dicționar de asigurări, sub egida UNSAR, C. Bennett, carte apărută la Financial Times,
ed. Trei, București, 2002
https://www.rca-ieftin.ro/stiri-asigurari/cat-timp-pot-cerceta-asiguratorii-cazurile-
suspecte-de-frauda-3611.html; Postat de Vlad Alin Andreescu (RCA Ieftin) in data de 2012-
03-29 16:28:41
http://legeaz.net/dictionar-juridic/frauda
~ 660 ~
SEMNĂTURA ELECTRONICĂ ȘI SECURITATEA
TRANZACȚIILOR PE O PIAȚĂ DIGITALĂ EUROPEANĂ
INCIPIENTĂ
ELECTRONIC SIGNATURE AND TRANSACTIONS’ SECURITY

ON AN INCIPIENT DIGITAL EUROPEAN MARKET
Drd. MORARU Claudiu-Ionuț

Avocat – Cabinet Individual Avocat Claudiu Moraru, executor judecătoresc – suspendat la
cerere, practician în insolvență – Divizia de Insolvență Sud-Vest IPURL, doctorand al Școlii
Doctorale a Facultății de Drept, Universitatea din Craiova
av.claudiumoraru@gmail.com
Abstract:
The European Union intended to complete the construction of the digital single market
by 2015. To reach this ambitious goal, EU started several important initiatives, which proved
unrealistic because to remove barriers, it was necessary to introduce new rules reflecting the
level of development of e-commerce and government. One of these initiatives it’s recently
adopted and mostly unnoticed – Regulation no 910/2014, which established unified rules
throughout EU for recognition of national electronic identification and introduction of new
varities of trust services, that go beyond digital signatures and digital timestamps. The new
tool set the stage for the development of innovative services, cross-border for online
environment that will grow security and transparency in EU information society services. It
takes a lot of effort to popularize fiduciary cross-border services, as preceding Regulation –
Directive on electronic signatures – was not widely adopted in public sector and particularly,
in private sector. Directive 1999/93 / EC will be repealed with effect from July 1, 2016.
A report published by Copenhagen Economics in March 2010 made clear the fact that
the future is digital and the digital economy is an important source of growth and innovation
in EU. Although many things have been made to support digital economy, there is still no
unified digital market. EU is composed of 28 individual digital market divided mostly
because of non-harmonized legal systems of the Member States.
In this regard, Regulation No 310/2014 was adopted on 4 June 2012, and the Commision
adopted a proposal for a Regulation of European Parliament and Council regarding
electronic services of identification and trust services for electronic transactions in the
internal market. Legislative work lasted more than two years. Only minor revisions were
introduces to the original Commision’s proposal. Compared to the proposal for the new
regime of data protection or optional instrument, it can be said that the new regime of
electronic signatures was adopted faster than expected.
Rezumat:
Uniunea Europeană intenționa să finalizeze crearea pieței unice digitale în 2015.
Pentru a atinge acest obiectiv ambițios, UE a inceput mai multe initiative importante, care s-
au dovedit nerealiste intrucat pentru a elimina barierele, era necesara introducerea de noi
reguli care sa reflecte nivelul de dezvoltare al comertului electronic si al guvernarii. Una
~ 661 ~
dintre ele este nou adoptată și în mare măsură neobservata - Regulamentul nr 910/2014,
care a stabilit norme unificate, pe întreg teritoriul UE pentru recunoașterea identificarii
electronice nationale, precum și introducerea unei varietăți de noi servicii de încredere, care
merg dincolo de semnăturile digitale si marcajele de timp. Noul instrument a stabilit bazele
pentru dezvoltarea unor servicii inovative, transfrontaliere in mediul online, care vor creste,
speram, securitatea si transparenta serviciilor societatii informationale in UE. Este nevoie
de mult efort pentru a se putea populariza serviciile transfrontaliere fiduciare, ca precedand
Regulamentul – directiva asupra semnaturilor electronice – nu a fost adoptata la scara larga
in sectorul public si in special, in sectorul privat. Directiva 1999/93/CE va fi abrogata cu
efecte de la 1 iulie 2016.
Un raport publicat de Copenhagen Economics in martie 2010 a făcut clar faptul că
viitorul este digital și economia digitala este o sursă majoră de creștere și inovatie în UE.
Deși au fost făcute multe lucruri pentru a sprijini o economie digitală, încă nu există o piață
unică digitală. UE este compusă din 28 de piețe digitale individuale divizate în mare măsură
datorită sistemelor juridice nearmonizate ale statelor membre.
În acest sens, a fost adoptat Regulamentul nr 910/2014 la 4 iunie 2012, prin care
Comisia a adoptat o propunere de regulament al Parlamentului European și al Consiliului
privind serviciile electronice de identificare și de încredere pentru tranzacțiile electronice pe
piața internă. Lucrarile legislative au durat un pic mai mult de doi ani. Doar revizuirile
minore au fost introduse la propunerea inițială a Comisiei. În comparație cu propunerea
pentru noul regim de protecție a datelor sau instrumentul opțional, se poate spune că un nou
regim de semnături electronice a fost adoptat mai repede.
Keywords: digital market; electronic signature; trust services; electronic identification;

international harmonization; online security.
Cuvinte cheie: piața digitală; semnătura electronică; servicii de încredere; identificare

electronică; armonizare internațională; securitate online.
1. Legislația europeană
Regulamentul 910/2014 este un succesor al vechii directive de acum 15 ani 1999/93/CE
privind semnăturile electronice, care vor fi abrogate cu efect de la 1 iulie 2016, el fiind
modificat succesiv prin mai multe decizii si actualizat prin Regulamentul 1502/2015 in
temeiul art.8 din Regulamentul 910/2014. Regulamentul 1502/2015 urmărește să sporească
încrederea în tranzacțiile electronice în UE, contribuind astfel la creșterea serviciilor de
comert electronic, business electronic și guvernare electronica. Ea diferă de directiva
menționată mai sus, în mai multe moduri. În primul rând, acesta prevede norme unificate, mai
degrabă decât legile naționale doar armonizate, legate de serviciile de încredere. Drept
urmare, statele membre vor fi obligate să abroge legile de punere în aplicare a directivei
privind semnăturile electronice și sa aplice direct prevederile noului regulament. Tendința
spre unificarea, mai degrabă decât armonizarea minimă a legislațiilor naționale referitoare la
serviciile electronice este una dintre caracteristicile dominante ale legislației UE.
În al doilea rând, are un domeniu de aplicare mult mai larg de aplicare. Directiva privind
semnăturile electronice a acoperit diferite tipuri de semnături electronice și condiții pentru
furnizarea de servicii de certificare. Reglementarea 910/2014 a stabilit norme de recunoaștere
~ 662 ~
a sistemelor nationale de identificare electronica, necunoscute anterior. Acesta are in vedere,
de asemenea, tipuri de servicii de încredere, absolut noi, bazate pe PKI, cum ar fi sigiliile
electronice, timbre electronice de timp, documente electronice, servicii de livrare electronice
si servicii certificate pentru autentificarea pe un site. De asemenea, a stabilit norme detaliate
pentru serviciile de incredere (trust services), si in special pentru tranzactiile electronice.
În al treilea rând, conține câteva excepții interesante cu privire la acoperirea acesteia. În
conformitate cu articolul 2 alineatul (2), regulamentul nu se aplică serviciilor de asigurare a
increderii (trust services) prestate în mod exclusiv în cadrul sistemelor închise, care decurg
din dreptul intern sau din acordurile incheiate intre participanți. În consecință, regulamentul
nu va reglementa sistemele de plăți prin e-banking sau e-commerce oferite în exclusivitate
clienților băncii sau e-shop-urilor. Directiva 1999/93/CE nu conține o astfel de limitare.
În al patrulea rând, în ciuda sferei de aplicare în străinătate și cadrului mult mai detaliat
decât cel al predecesorului său, noul cadru va trebui să fie completat de o legislație secundară.
Regulamente de punere în aplicare vor stabili standarde tehnice și organizatorice care să
permită funcționarea serviciilor electronice. Astfel, în prezent, a fost adoptat un singur
regulament de punere în aplicare în ceea ce privește marca de încredere.
Noul regulament este, de asemenea, mult mai detaliat în comparație cu eforturile
internaționale în acest domeniu. Nici Legea model privind semnătura electronică și nici
Convenția din 2005 privind utilizarea comunicațiilor electronice în contractele internaționale
nu se referă la sistemele electronice de identificare sau la serviciile de asigurare a încrederii,
cum ar fi sigiliile electronice. Pentru a realiza o armonizare internațională în acest domeniu,
ar putea fi necesare eforturi suplimentare din partea UNCITRAL.
2. Sisteme de identificare electronică

Conceptul de „identificare electronică” a fost definit ca fiind "procesul de utilizare a
datelor personale de identificare în format electronic, care reprezintă în mod unic, fie o
persoană fizică sau juridică, fie o persoană fizică care reprezintă o persoană juridică ".
Comunicarea Comisiei a precizat că directiva privind semnăturile electronice a reglementat,
în esență, semnăturile electronice, fără a oferi un cadru cuprinzător transfrontalier și
intersectorial pentru tranzacții electronice securizate. Lipsa temeiului juridic care necesită
recunoașterea reciprocă a sistemelor naționale de identificare, cuplate în cadrul
interoperabilității adecvate între astfel de sisteme, a creat reale bariere pe piața internă.
Unul dintre obiectivele Regulamentului este acela de a elimina barierele din calea
utilizării transfrontaliere a mijloacelor electronice de identificare în statele membre. Noul
instrument a introdus recunoașterea reciprocă a sistemelor naționale electronice de
identificare dezvoltate în diferite state membre, în afară de sistemele de calificare legalizată.
Astfel de sisteme sunt sponsorizate de guverne și variază de la sisteme electronice de
identitate (de exemplu, Estonia) la servicii publice on-line care oferă semnături digitale
gratuite cetățenilor, verificand intai identitatea acestora (de exemplu, Polonia).
Din punct de vedere juridic, condiția prealabilă pentru recunoașterea reciprocă a unui sistem
național de identificare este notificarea sa catre Comisie și publicarea sa în Jurnalul Oficial.
Notificarea este un mecanism utilizat pe scară largă în alte domenii ale dreptului UE, inclusiv
obligația de a notifica proiectele de legi cu privire la serviciile societății informaționale.
Regulamentul 910/2014 introduce de asemenea, dispozitii specifice referitoare la
incalcarea securitatii si a obligatiilor. Directiva 1999/93 a avut in vedere numai raspunderea
~ 663 ~
furnizorilor de servicii certificate si „a pastrat tacerea” in ceea ce priveste problema incalcarii
securitatii. Propunerea inițială a Comisiei, de asemenea, nu conținea o prevedere separată în
acest sens. In conformitate cu Articolul 10, o incalcare a unui sistem de identificare sau de
autentificare trebuie sa fie fara intarzieri nejustificate sau suspendata ori revocata de catre
statul membru care face notificarea. De asemenea, celelalte state membre și Comisia trebuie
să fie informate cu privire la incident și - de îndată ce încălcarea este remediată – informate
cu privire la restabilirea serviciului. Incapacitatea statului membru care face notificarea să
rezolve problema rezulta in retragerea schemei electronice de identificare de către Comisie,
care este obligată să publice acest amendament în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
3. Serviciile de asigurare a încrederii (Trust services)

Directiva privind semnăturile digitale, precum și eforturile internaționale în acest
domeniu s-au concentrat timp de două decenii pe stabilirea cadrului legal pentru semnăturile
electronice și digitale. Noul regulament a recunoscut pentru prima oară, pe langa semnăturile
electronice, serviciile on-line care se bazează pe serviciul PKI (Public Key Infrastructure),
care ar putea consolida securitatea tranzacțiilor on-line. De fapt, regulamentul pentru prima
data retine notiunea de "document electronic" , definit ca "orice conținut stocat în format
electronic, în special, text, audio, video sau de înregistrare audio-vizuala." "În conformitate
cu articolul 46 unui document electronic nu i se refuză producerea de efecte juridice și
admisibilitatea ca probă în cadrul unei proceduri judiciare numai pe motiv că acesta este în
format electronic, iar acest standard, va fi aplicat tuturor celorlalte tipuri de trust services
prevăzute în regulament. Această dispoziție poate revolutiona operațiunile zilnice ale
instanțelor naționale, care fie nu au recunoscut documentele în format electronic, fie le-au
admis evaziv.
„Trust service" a fost de definit ca "un serviciu electronic prevăzut în mod normal, în
schimbul unei remunerații, care constă în: (a) crearea, verificarea și validarea semnăturilor
electronice, a sigiliilor electronice sau timbrelor electronice de timp, serviciilor de livrare
electronice inregistrate si certificatelor legate de respectivele servicii sau (b) crearea,
verficarea și validarea certificatelor pentru autentificarea unui site; sau (c) păstrarea
semnăturilor electronice, sigiliilor sau certificatelor legate de aceste servicii.
Evaluarea definitiei este în concordanță cu definitia din Tratatul de la Lisabona a unui
serviciu, care comandă direct (de la un destinatar) sau indirect (de exemplu, de la un agent de
publicitate) remunerația pentru acest serviciu. Dintr-o perspectivă de reglementare, serviciile
de încredere au fost clasificate ca servicii electronice. Ele par să fie strâns legate de serviciile
societății informaționale, care sunt în mod normal, furnizate contra unei remuneratii, la
distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a utilizatorului.
S-ar putea pune problema în ce măsură directiva asupra comerțului electronic se aplică
furnizorilor de servicii de încredere. Acest lucru este valabil în special în ceea ce privește
cerințele de informare, comunicare comercială, contractare on-line sau răspunderea
dispozițiilor intermediarilor. În cazul în care crearea unui certificat are loc offline, atunci
directiva privind comerțul electronic nu este aplicabilă, intrucat serviciul trebuie să fie
furnizat la distanță. Cu toate acestea, multe servicii de încredere vor fi oferite la distanță, de
exemplu autentificarea unui site sau serviciile de livrare înregistrate.
Spre deosebire de serviciile societății informaționale, care sunt supuse unui principiu
destul de complex al tarii de origine, serviciile de încredere se bucură de o clauză foarte
~ 664 ~
simplificată pe piața internă, ceea ce permite furnizorilor de servicii de încredere din alte state
membre sa furnizeze astfel de servicii în alte state membre. În conformitate cu articolul 4: "nu
trebuie să existe nici o restricție asupra furnizarii de servicii de încredere pe teritoriul unui
stat membru de către un furnizor de astfel de servicii stabilit într-un alt stat membru din
motive reglementate de prezentul regulament. Produselor și serviciilor de încredere care sunt
conforme cu prezentul regulament, li se permite să circule liber pe piața internă. "
O prevedere similară se regăsește în directiva privind semnăturile electronice. Rămâne de
văzut dacă de această dată autoritatea de reglementare a UE reușește să încurajeze furnizorii
din alte state membre să intre cu succes pe piețele celorlalte state membre.
Serviciile de încredere reprezintă piatra de temelie a Regulamentului nr 910/2014.
Capitolul III conține 8 secțiuni, care acoperă diverse aspecte ale acestor servicii, variind de la
răspunderea furnizorilor de servicii, la supravegherea cerințelor pentru acesti furnizori de
servicii calificate și la diverse alte tipuri de servicii. În plus, patru anexe specifica cerințele
pentru certificatele calificate pentru semnături electronice, pentru dispozitivele electronice
calificate de creare a semnăturilor, pentru certificatele calificate pentru sigilii electronice si
pentru certificatele pentru autentificarea unui site. Nu în ultimul rând, regulamentele de
punere în aplicare vor oferi norme mai detaliate pentru funcționarea furnizorilor de servicii de
încredere. Până în prezent, Comisia a emis un regulament de punere în aplicare, specificand
faptul ca marca de încredere urmează să fie utilizata de către furnizorii de servicii calificate
pentru a le distinge vizual de serviciile necalificate.
4. Semnăturile electronice
La prima vedere, nimic nou nu a fost adăugat în ceea ce privește semnăturile electronice.
În conformitate cu articolul 3 alineatul (1) "semnătură electronică" înseamnă date în formă
electronică, atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care sunt utilizate de
semnatar pentru a semna. Semnatar înseamnă "o persoană fizică care creează o semnătură
electronică." În consecință, doar oamenii și nu persoanele juridice pot utiliza semnăturile
electronice.
Ca urmare a Legii model privind semnăturile electronice, Regulamentul impune
recunoașterea semnăturilor electronice ordinare care nu îndeplinesc cerințele pentru
semnaturile electronice calificate. Semnaturilor electronice obisnuite nu trebuie sa le fie negat
efectul juridic si admisibilitatea ca mijloc de proba in cadrul unei proceduri judiciare numai
pe motiv ca sunt in forma electronica sau ca nu indeplinesc cerintele unor semnaturi
electronice calificate. De asemenea, regulamentul impune cerintele pentru "semnăturile
electronice avansate" în mod similar cu directiva privind semnăturile electronice. În cele din
urmă, regulamentul recunoaște în mod deschis faptul ca o semnătură bazată pe un certificat
calificat este o semnătură calificata. În consecință, în conformitate cu Directiva 1999/93/CE,
există trei tipuri de semnături electronice: obisnuite/ordinare, avansate si calificate.
În plus, ca urmare a Directivei 1999/93/CE privind semnăturile electronice, noul
Regulament 910/2014 a recunoscut echivalența funcțională între semnătura digitală calificată
și cea olografa. Conform articolului 25 alineatul (1) din Regulament: "o semnătură
electronica, calificata trebuie sa aiba efect juridic echivalent cu cel al semnăturii olografe."
Cu toate acestea, se observă o formulare diferită utilizată în noul Regulament. Pentru prima
oară în perioada întâlnim termenul de "semnatura calificata", pe care Directiva 1999/93/CE
nu l-a folosit. Mai important, în temeiul articolului 25 alineatul (3) din Regulament " o
~ 665 ~
semnătură electronică calificata, emisa in baza unui certificat calificat, eliberata într-un stat
membru este recunoscută ca si fiind calificată în toate celelalte state membre." Directiva
privind semnăturile electronice nu conținea prevederi de asemenea anvergura.
Mai mult, Regulamentul se referă pentru prima oară la semnăturile electronice utilizate
în sectorul public. Directiva privind semnăturile electronice prevede doar că statele membre
pot introduce cerințe suplimentare în ceea ce privește semnăturile digitale în sectorul public,
care a fost uneori folosit pentru a nega recunoașterea echivalenței funcționale dintre
semnaturile calificate si cele olografe, de exemplu in cadrul procedurilor judiciare ale unor
state membre.
În conformitate cu articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul statelor membre, care
impune faptul ca semnăturile electronice avansate trebuie să recunoască alte semnături
avansate sau calificate cel puțin utilizând formatele sau metodele definite în actele de punere
în aplicare care urmează să fie emise de către Comisie. În mod similar, în cazul în care un stat
membru solicita o semnătură electronică avansată bazată pe un certificat calificat, apoi
semnăturile calificate sau a cele avansate folosind certificatele calificate vor fi suficiente. Ca
o regulă de bază, statele membre nu pot solicita utilizarea transfrontalieră a unei semnături
electronice la un nivel de securitate mai ridicat decât semnătura electronică, calificata.
5. Furnizorii de servicii de încredere

Regulamentul nr. 910/2014 conține dispoziții extinse privind prestatorii de servicii de
asigurare a increderii calificati si necalificati. Statele membre au fost investite cu sarcina de a
desemna un organism de supraveghere, care va controla prestatorii de servicii de incredere
calificati, stabiliti pe teritoriul lor, prin intermediul unor activitati anterioare si posterioare de
supraveghere. Organismul de supraveghere va fi, de asemenea, îndrituit să ia măsurile necesare
în ceea ce privește furnizorii de servicii de încredere necalificati stabiliti pe teritoriul lor.
Răspunderea acestor furnizori diferă de modelul adoptat pentru sistemul electronic de
identificare, dar imita dispozițiile existente în directiva privind semnăturile electronice.
Furnizorii de servicii de încredere sunt răspunzători pentru daunele cauzate în mod
intenționat sau din neglijență, oricărei persoane fizice sau juridice, ca urmare a nerespectării
obligațiilor prevăzute în Regulament, dar această expunere poate fi limitata prin informarea
în mod corespunzător a clienților lor ", în avans, asupra limitărilor privind utilizarea
serviciilor pe care le furnizează și în cazul în care aceste limitări pot fi recunoscute unor terțe
părți, furnizorii de servicii de încredere nu sunt răspunzători pentru daunele rezultate din
utilizarea serviciilor care depășesc limitele indicate. " Normele naționale privind răspunderea
vor fi aplicabile, dar Regulamentul transferă sarcina de a dovedi intenția sau neglijența unui
prestator de asttfel de servicii, necalificat, persoanei care solicită daune. Numai în cazul
prestatorilor de servicii de încredere calificati, intenția sau neglijența se prezuma.
De asemenea, Regulamentul specifica cerințele de securitate aplicabile prestatorilor de
servicii calificati si necalificati. În primul rând, este obligatoriu a se adopta măsuri tehnice și
organizatorice corespunzătoare pentru a gestiona riscurile de securitate. După cum s-ar putea
aștepta, Regulamentul nu prevede măsuri specifice, dar prevede orientări. Aceste măsuri
trebuie să fie proporționale cu gradul de risc.
În al doilea rând, asemănător cu încălcarea dispozițiilor de securitate aplicabile
sistemelor e-ID, prestatorii de servicii de asigurare a increderii calificati si necalificati, în
termen de 24 de ore notifică organismul de supraveghere și, după caz, alte organisme
~ 666 ~
relevante asuprea "oricarei încălcari a securității sau pierderi a integrității care are un impact
semnificativ asupra serviciului de încredere furnizat sau asupra datelor cu caracter personal
păstrate în acesta.” Persoanele fizice nu sunt informate, cu excepția cazului în încălcarea este
de natură să le afecteze în mod negativ. În cazul incidentelor transnaționale, furnizorii de
servicii de încredere informează, de asemenea, ENISA, precum și organismele de
supraveghere ale altor state membre.
6. Prestatorii calificati de servicii de asigurare a increderii

Unul dintre semnele distinctive ale noului regulament este un tratament special al
prestatorilor de servicii de asigurare a increderii calificati. Așa cum am menționat, astfel de
furnizori vor fi supravegheati de către organismele de supraveghere stabilite în statele
membre. In plus, acestia vor fi auditati cel puțin o dată la doi ani și vor prezenta raportul de
evaluare a conformității, organismului de supraveghere. Organismul de supraveghere poate
solicita furnizorului de servicii sa remedieze orice nerespectare a Regulamentului și să retragă
statutul calificat în cazul în care nu este în conformitate cu așteptările organismului de
supraveghere.
Caracteristica distinctivă a prestatorilor de servicii calificate este obligația de a verifica
identitatea și eventualele atribute specifice ale persoanei fizice sau juridice căreia i se
eliberează certificatul calificat. În primul rând, furnizorii de servicii calificati ar putea
externaliza verificarea la prestatorii de servicii terti. Legiuitorul a precizat că procesul de
verificare ar putea fi efectuat în mod indirect de către o terță parte, în conformitate cu
legislația națională.
În al doilea rând, verificarea nu trebuie numai să aibă loc în prezența fizică a persoanei
verificate, deschizându-se astfel posibilitatea de a oferi un astfel de serviciu on-line. Cu toate
acestea, înainte de emiterea certificatului, prezența fizică a persoanei fizice sau a
reprezentantului acestuia trebuie să fie asigurată. Prin urmare, de la distanță, verificarea
necesită în continuare o prezență fizică a unei persoane căreia urmeaza sa ii fie emis un
certificat la un anumit moment în timp. Mai mult, regulamentul deschide posibilitatea de a
valida o persoană fizică prin intermediul altor semnături electronice calificate sau a sigiliilor
electronice calificate ale acelei persoane. Nu în ultimul rând, verificarea ar putea fi realizată
și prin utilizarea altor metode de identificare recunoscute la nivel național, care furnizează o
asigurare echivalentă, în ceea ce privește fiabilitatea prezenței fizice pentru a fi confirmata de
către un organism de evaluare a conformității.
Verificarea improprie este de natură să conducă la actiuni in justitie - plangeri. Spre
deosebire de prestatorii de servicii de încredere necalificati, a căror răspundere pentru orice
daune cauzate de nerespectarea prevederilor Regulamentului 910/2014 nu se prezuma și
trebuie dovedită de către persoana fizică sau juridică pretinde prejudiciul, poziția
prestatorului de servicii calificat este exact in sensul opus. Articolul 13 (1) stipuleaza ca
intentia sau neglijenta acestor prestatori se prezuma pana este dovedit contrariul, de catre acel
furnizor de servicii.
Regulamentul impune cerințe suplimentare cu privire la furnizorii de servicii de
încredere calificati cu privire la începerea unui serviciu calificat (notificarea unui organism de
supraveghere), furnizarea de servicii (cerințe detaliate privind de exemplu, verificarea
identității și atributelor persoanelor fizice și juridice, accesul persoanelor cu handicap) și
audituri (cel puțin o dată la 24 de luni, de către un organism de evaluare a conformității). Mai
~ 667 ~
mult decât atât, statele membre au fost investite cu sarcina de a menține și de a publica liste
cu prestatorii de servicii calificate. Furnizorii de servicii calificati din țări terțe vor fi admiși
pe teritoriul european cu condiția sa se incheie un acord special cu o astfel de tara.
Furnizorii de servicii de încredere calificati vor avea, de asemenea, posibilitatea de a
utiliza o marcă de încredere speciala a UE pentru a distinge serviciile lor de cele ale
furnizorilor de servicii obisnuite. Regulamentul de punere în aplicare al Comisiei a introdus
marca de încredere UE pentru furnizorii de servicii calificati. Interesant, culoarea si logo-ul
alb-negru, au fost alese de majoritatea vizitatorilor la un site web prin intermediul unui sondaj
on-line, în urma unei consultări on-line a avut loc în toamna anului 2014. Este, probabil, unul
dintre primele exercițiile de vot on-line în ceea ce privește serviciile publice în UE.
7. Concluzie
Noul regulament a trecut neobservat până acum. Experiența cu adoptarea semnăturilor
digitale arată că astfel de "constructii legale" au de obicei un drum lung si dificil înainte.
Aceasta este si situatia in cazul înființarii de noi servicii transfrontaliere de asigurare a
încrederii sau interoperabilitatii sistemelor de identificare digitala existente în statele
membre: în special instanțele din unele state membre ca si Romania, nici măcar nu au
recunoscut inițierile procedurilor judiciare prin intermediul documentelor electronice semnate
folosind semnăturile electronice calificate emise de către furnizorii de servicii calificate
stabiliți pe teritoriul lor și supravegheati la nivel local.
Noua abordare, printr-un regulament, mai degrabă decât printr-o directivă, poate
modifica radical piața pentru identificarea electronica si serviciile de asigurare a increderii,
oferind un cadru juridic stabil pentru servicii care nu există încă. Unificarea serviciilor de e-
trust nu va necesita punerea în aplicare de către statele membre, dar va necesita adoptarea și
cooperarea între state și părțile private implicate. In orice caz, aceasta este o dezvoltare
enorma pe calea urmarita de UE, anume aceea de a crea o piață unică digitală.
~ 668 ~
ASPECTE PRIVIND CAUZELE ŞI ÎMPREJURĂRILE CARE AU
CONDUS LA APARIŢIA STĂRII DE INSOLVENŢĂ A
HIDROELECTRICA S.A.
ASPECTS REGARDING THE CAUSES AND CIRCUMSTANCES THAT LED

TO THE INSOLVENCY OF HIDROELECTRICA S.A.
Drd. Av. MUNTEANU Nicoleta

Euro INSOL, Bucureşti,
nicoleta.munteanu@borzasiasociatii.ro
Abstract:
Insolvency is a current theme, researched both at national and international level, with
the proposal of creating a common framework of reflection for jurisprudence and analyzing
from a comparative perspective the principal institutions of law specific to the topic.
Economic reality urges lawmakers to apply to economic units in difficulty various
legislative solutions in order to support a possible recovery, both economically and
financially, but also to ensure the protection of those who collaborate with the unit
experiencing the difficulties.
Commercial legislation regulates the commercial activity allowing actors that play on its
arenna, that is traders, greater freedom. As a counterpart, strict obligations in function of the
importance of the values emplozed and of the necessity of keeping the economic system
working.
Traders that undergo judicial actions with certain obligations must obey them, otherwise
prejudices on the creditor arise and on the commercial partners of the former.
A trader engaged in complex and ongoing relations with various supliers (creditors) and
with clients (debitors) entails using a mechanism of payment and colection which, if
interrupted, because of liquidities, determines closing the activity of many commercial actors,
ending the natural circle of operations.
Rezumat:
Insolvenţa este o tema actuală, cercetată la nivel naţional şi international, cu
propunerea de aducere, într-un cadru comun de reflecţie, jurisprudenţa în materie de
insolvenţă, şi examinarea din perspectivă comparată a principalelor instituţii ale dreptului
insolvenţei.
Realitatea economică existentă îndeamnă legiuitorul să aplice companiilor aflate în
dificultate diverse mecanisme legislative, care să sprijine o posibilă redresare, din punct de
vedere economic şi financiar, dar şi protejarea celor care colaborează cu respectivele
companii aflate în dificultate.
Legislaţia comercială reglementează acivitatea comercială, permiţând actorilor ce joacă
pe arena acesteia, comercianţii, o libertate mai mare. În contrapartidă le impune obligaţii
stricte, funcţie de importanţa valorilor vehiculate şi de necesitatea păstrării în funcţiune a
sistemului economic.
~ 669 ~
Comercianţii care sunt supuşi unor raporturi juridice, cu obligaţii asumate, sunt obligaţi
în a le respecta, nerespectarea conducând la prejudicii creditorului obligaţiei respecive şi
partenerilor comerciali ai acestuia.
Un comercian angrenat în relaţii complexe şi continue cu diferiţi furnizori (creditori) şi
cu clienţi (debitori), presupune utilizarea unui mecanism de plăţi şi încasări, care dacă se
întrerupe, din cauza lipsei lichidităţilor, determină întreruperea activităţii mai multor
comercianţi, oprind circuitul firesc al operaţiilor.
Keywords: insolvency, insolvency prevention procedures, debtor, credit, judicial

administrator.
Cuvinte cheie: insolvenţă, proceduri de prevenire a insolventei, debitor, creditor,

administrator judiciar.
Insolvenţa
Este reprezentată de starea patrimonială a companiei, ce se caracterizează prin
insufuciente fonduri băneşti disponibile pentru acoperirea plăţii datoriilor scadente.
Starea de insolvenţă este adesea confundată cu starea de faliment, în special de persoane
care nu uzitează terminologia prin profesie, iar pentru a elimna o astfel de confuzie trebuie
ştiut că:
un debitor aflat în stare de insolvenţă, dacă răspunde anumitor condiţii, prevăzute
expres de lege, intră în reorganizare pe baza unui plan de organizare aprobat de masa credală
şi confirmat de către judecătorul sindic. Activitatea reorganizată dacă devine profitabilă şi
permite plata tuturor creanţelor cu respectarea termenelor şi condiţiilor specificate în plan,
poate fi continuată, fără intervenţia administratorului judiciar sau a judecătorului sindic,
deoarece compania va ieși din starea de insolvenţă și va reintra în circuitul economic.
dacă planul de reorganizare eșuează, compania va intra în faliment. În această
etapă, lichidatorul judiciar va proceda la valorificarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul
debitoarei în vederea acoperii masei credale. După lichidarea patrimoniului și distribuirea
sumelor încasate din valorificarea activelor, compania își va înceta existența, fiind radiată din
registrul unde a fost înmatriculată.
Procedura insolvenței nu are același scop pentru toți participanții. Pentru debitor, acesta
este atins în momentul redresării și continuării activității firești, iar creditorii consideră că
scopul a fost atins dacă gradul de recuperare a creanțelor reflectă pierderea suferită prin
întârzierea momentului distribuirii în favoarea lor față de data deschiderii procedurii.
Concomitent, interesul creditorilor este să păstreze în persoana debitorului un partener de
afaceri. Pentru mediul de afaceri, în general, scopul este realizat dacă procedura judiciară este
transparentă și previzibilă1.
Scopul procedurii de prevenire a insolvenţei este reprezentat de instituirea unei proceduri
colective în ideea acoperirii pasivului debitorului, dar de acordare a şansei de redresare a
activităţii acestuia, în situaţii posibile2.
Procedura insolvenței este una judiciară şi colectivă, aplicată de instanţele judecãtoreşti
1
Turcu I, Tratat de insolvență, Editura. CH Beck, Bucuresti, 2006, p.294
2
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvență, publicatã în MOF nr. 466
- 25/06/2014, art. 2
~ 670 ~
şi anumite organe abilitate de lege, precum judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi
lichidatorul judiciar1 . Aceştia trebuie să asigure, cu celeritate, efectuarea actelor şi
operaţiunilor prevăzute de lege, dar şi realizarea, în condiţii legale, a drepturilor şi obligaţiilor
celorlalţi participanţi.
Societatea comercială de producere a energiei electrice ”HIDROELECTRICA”
S.A.2:
Este o societate comercială pe acţiuni, cu capital majoritar de stat având sediul social în
Bucureşti. Societatea a fost înfiinţată în urma reorganizării Companiei Naţionale de
Electricitate, în 2000, în baza HG nr. 627, având ca obiect principal de activitate - Producţia
de energie electrică.
Este principal producător de servicii de sistem cu o cotă de cca. 74% din totalul
serviciilor de profil la nivel naţional și unul dintre cei mai importanţi producători naţionali de
energie electrică cu o cotă de piaţă de cca. 24,5%.
La data deschiderii procedurii insolvenței, Compania ”Hidroelectrica” deținea 13 sedii
secundare, cu statut de sucursală și era acţionar unic în cadrul a 8 filiale cu personalitate
juridică, înfiinţate în baza HG nr. 857/ 2002.
Ca participant la piaţa de energie electrică, îşi desfăşoară activitatea în baza licenţelor
acordate de către ANRE, reactualizate periodic 3.
Societate era administrată în sistem unitar și avea ca și organe de conducere Adunarea
Generală şi Consiliul de Administrație.
Societatea comercială de producere a energiei electrice ”HIDROELECTRICA” S.A., a
formulat o cerere la Tribunalului Bucureşti Secţia a VII-a Civilă, prin care a solicitat instanței
deschiderea procedurii însolvenței cu propunerea de reorganizare. Prin încheierea de şedinţă
pronunţată, judecătorul sindic a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei
prevăzută de lege şi a numit ca administrator judiciar pe Euro Insol SPRL.
Administratorul judiciar desemnat, a analizat cauzele și împrejurările care au dus
societatea în stare de insolvență și a întocmit un raport în acest sens. În urma analizei
efectuate, acesta a identificat nouă cauze care au dus compania în insolvență.
Dincolo de factori independenţi de modul de organizare şi funcţionare al societãţii
Hidroelectrica, precum obligaţiile impuse de ANRE pe piaţa reglementatã, seceta prelungită sau
preţul apei, există o serie de împrejurări care au condus la apariţia stării de insolvenţă, legate de
modul în care activitatea societăţii a fost gestionată atât din punct de vedere al oportunităţii şi
profitabilităţii economice a unor înțelegeri contractuale, cât şi din punct de vedere al costurilor.
Atribuirea de lucrări de reparații către anumite, filialele la preţuri (de cele mai multe ori
necompetitive) s-au transformat, mai degrabă în centre de cost, decât în centre de profit,
pentru societate.
Acordarea unor sporuri excesive salariaţilor, menținute şi în perioade de productivitate
extrem de scăzută a societăţii cauzate de seceta prelungită; lipsa unei analize critice şi atente a
structurii personalului, sub aspectul numărului de salariaţi, precum şi competenţei acestora la
1
Legea nr. 85/din 25/06/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenșei și de insolvență, publicatã în
MOF nr. 466/25.06.2014, art 41-64
2
Raportul privind cauzele și împrejurãrile care au dus la apariția stãrii de insolvențã a SC
HIDROELECTRICA S.A p.6-8
3
HIDROELECTRICA S.A p.7
~ 671 ~
diverse niveluri, a condus, cu timpul, la dezechilibre logistice şi financiare, determinând
apariţia stării de insolvenţă.
La data deschiderii procedurii insolvenţei societatea avea un numar de 5.239 de angajati
cu contract indiviual de muncă (19% cu vârste sub 40 de ani și 81%, peste 40 de ani)1 ,
încadraţi astfel: 59% - muncitori, 39% - TESA, 2% - maiştri; cu o valoare totală a salariilor
brute de încadrare şi a sporurilor lunare negociate de 20.944.716 lei.
Având în vedere procentul angajaţilor cu vârsta înaintată şi condiţiile Contractului
Colectiv de Muncă, costurile suportate de societate cu personalul aflat în situaţia de
pensionare sunt destul de ridicate.
Supradimensionarea schemei de personal TESA, nivelul salariilor de încadrare, dar şi
sporurile negociate arată existenţa unei presiuni foarte mari asupra costurilor de exploatare,
cu efecte negative în indicatorii de performanţă ai societăţii.
Ponderea salariilor negociate aferente personalului TESA în totalul cheltuielilor cu
salariile de bază negociate, ca medie calculată pentru ultimii trei ani, este de 52%, iar
personalul muncitor şi maiştri, 48%.
Dezechilibru în structura cheltuielilor este asigurat de ponderea salariilor (salariile şi
indemnizaţiile acordate personalului) pentru timpul lucrat 41%, din totalul cheltuielilor, faţă
de ponderea sporurilor, indemnizaþiilor şi a tichetelor de masă acordate 59%.
În ceea ce privește bugetul de venituri şi cheltuieli, societatea prevede, încă de la
construcţia bugetară, pentru anul 2011, dar şi pentru 2012, niveluri de cheltuieli, fară a ține
cont de realitatea economică şi posibilităţile financiare de susţinere. Această situaţie l-a dus
pe administratorul judiciar să concluzioneze că societatea, pe fondul secetei prelungite,
înregistrează un declin al cifrei de afaceri şi se confruntă cu majore dificultăţi financiare.
Seceta severă din 2011 a determinat o scădere majoră a cifrei de afaceri (şi a încasărilor).
Managementul nu restructurează cheltuielile, chiar o parte din cheltuieli (precum cele cu
personalul) cresc, determinând datorii, ce presupun pentru a fi stinse, ieşiri de numerar, dar şi
consecinţe fiscale majore.
Chiar dacă, bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2012 a fost aprobat cu prevederea
posibilităţii efectuării de cheltuieli totale, proporţional cu gradul de realizare a veniturilor
totale, datele demonstrau un dezechilibru real al veniturilor şi al cheltuielilor, având în vedere
că în perioada ultimului trimestru al anului 2011, până la finele primului trimestru al anului
2012 a fost activată clauza de forţă majoră, cu prelungirea pe 2012 a prognozei de
hidraulicitate nefavorabilă pentru societate. Această secetă prelungită din 2012 a scăzut
producţia la un minim istoric care a condus la o diminuare substanţială a veniturilor faţă de
nivelul bugetat (26,5%).
În condiţiile în care cifra de afaceri scade în anul 2011 cu peste 253 milioane lei, faţă de
anul 2010, cheltuielile de personal (mai puţin cele cu formarea profesională) au fost în anul
2011 cu 0,7 milioane lei mai mari decât în anul 2010, iar seceta prelungită, şi în anul 2012,
păstrează acelaşi trend descrescător al cifrei de faceri.
Ponderea impozitului pe profit rezultată prin raportarea impozitului calculat de societate la
rezultatul brut, înregistrează în 2011 o valoare de 83,7%, ceea ce demonstrează cheltuieli efectuate
peste limitele admise de Codul Fiscal şi care nu sunt recunoscute la calculul impozitului pe profit.
1
HIDROELECTRICA S.A., p. 25
~ 672 ~
Exercițiul financiar încheiat la finele anului 2011 (cu abatere semnificativă faţă de
perioadele precedente), conduce la concluzia că ponderea impozitului pe profit în rezultatul
brut contabil reprezintă 83,7%, iar sumele datorate către bugetul de stat sub forma
impozitului pe profit sunt mai mari cu peste 20 de milioane de lei faţă de o situaţie firească.
Scăderea accentuată a pieţei imobiliare dupã 2009 a condus la o suprasarcină fiscală în
legătură cu impozitul datorat pentru bunurile imobile deținute în patrimoniu.
Creanţele au fost recuperate cu întârziere, s-a manifestat o permisivitate ridicată faţă de
debitorii care înregistrează restanţe la plată şi, de cele mai multe ori, fără a calcula dobânzile
şi penalitãțile corespunzătoare.
Au fost imobilizate fonduri importante în stocuri, cu depăşiri ale necesarul de consum,
coducând la o expunere ridicată faţă de riscul de depreciere a acestor stocuri, dar şi la efecte
negative în fluxurile de numerar.
Cheltuieli care nu au legătură cu obiectul de activitate al societăţii (cu protocolul, cu
parcul auto, şi cu donaţii şi sponsorizări) şi care exced posibilităţilor financiare.
Investiţii păguboase pentru societate (mentenanţă sau retehnologizare) la prețuri
supradimensionate faţă de piaţă.
Situația financiară şi performanţele societăţii sunt rezultate a unor decizii manageriale cu
efecte negative luate în procesele organizaţionale operaţionale şi strategice.
Cauzele care au dus la apariţia stării de insolvenţă, factorii interni, dar şi externi (structura de
personal, întocmirea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, seceta prelungită, cadrul
legislativ nefavorabil etc.), prezentate în figura nr. 1, au generat efecte patrimoniale negative,
situaţii conjuncturale ce nu puteau intra în aria de influenţă sau de control a societăţii.
Toate concluziile conduc la exercitarea unui management deficitar, ce a contribuit
substanțial la apariția stării de insolvență, completat de efectuarea unor cheltuieli apărute în
urma aplicării unui contract colectiv de muncă împovărător pentru societate. De asemenea,
presiunile sindicale, ignorante faţă de realitatea economică şi dificultăţile financiare ale
societăţii nu au făcut decât să accentueze situația deloc comodă a acesteia.
Fig. nr. 1 Cauze şi împrejurãri care au condus la insolvenţă

Sursa: Raportul privind cauzele şi împrejurãrile care au dus la apariţia stãrii de
insolvenţã a SC HIDROELECTRICA S.A., p .402
~ 673 ~
Datele conduc la nevoia de redimensionare a nivelului cheltuielilor prin toate mijloacele
capabile să asigure cadrul necesar pentru ca societatea să poată fi reorganizată.
Concluzii
Actuala situaţie economică, destul de dificilă, este completată de viziuni integratoare
asupra legislaţiei insolvenţei, cu accent pe procedura de maximizare a gradului de valorificare
a activelor şi a recuperării creanţelor de către creditori şi nu pe protejarea debitorului,
conform abordărilor anterioare.
Sistemul românesc referitor la insolvenţă, semnificativ reformat, a devenind un sistem
relativ modern şi cuprinzător, dar care are încă nevoie de unele ajustări semnificative pentru
a-i asigura conformitatea cu standardele internaţionale şi pentru a-l face capabil să gestioneze,
în mod eficient, provocările cu care se confruntă într-un dificil climat economic.
Preocuparile privind insolvenţa au drept obiectiv eficientizarea şi creşterea eficacităţii
procedurilor de insolvenţă pentru asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne şi în
momente de criză economică, vizând sprijinirea societăţilor viabile în depăşirea dificultăţilor
financiare şi posibilitatea de a beneficia de o a doua şansă, deosebit de importantă în situaii
de criză economică.
Raportul administratorului judiciar concluzionează că, deşi societatea prezintă o situaţie
financiară dificilă, ea poate fi supusă unui plan de reorganizare, cu şanse de reuşită, aplicând
mãsuri rapide şi eficiente de restructurare a activitãţii. Aceste mãsuri trebuiesc aplicate atât în
perioada de observație, cât şi pe parcursul implementării planului de reorganizare a activităţii
societăţii, având în vedere poziţia pe piaţă deţinută, precum şi nevoia de mărire a averii
societății aflate în insolvenţă (pentru satisfacerea creanţelor înscrise la masa credală), fără a
neglija instabilitatea existentă în mediul de afaceri şi a riscurilor legate de asigurarea
lichidităţilor necesare pentru finanţarea activităţilor operaţionale.
Bibliografie:
Nasz, Csaba, Bela, Procedurile de prevenire a insolvenței, Editura Universul Juridic
Bucureşti, 2015
Turcu,I. Legea procedurii insolvenţei – comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
Bucureşi, 2007
Vaida, Victor, Managementul pieţei de energie electrică, Editura Perfect, 2007
Turcu I, Tratat de insolvență, Editura. CH Beck, Bucuresti, 2006
***Legea nr. 85/din 25/06/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență, publicatã în MOF nr. 466/25.06.2014, cu modificările și completările ulterioare
EURO INSOL SPRL, Raport privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția
stării de insolvență a debitoarei Societatea comercială de producere a energiei electrice
HHIDROELECTRICA S.A., august 2012
~ 674 ~
ROLUL MANAGEMENTULUI PROIECTELOR ÎN STRATEGIA
APĂRĂRII NAȚIONALE A ROMÂNIEI
THE ROLE OF THE PROJECT MANAGEMENT

IN THE NATIONAL DEFENSE STRATEGY OF ROMANIA
Drd. MUŞAT Laura – Noyemy,

Universitatea Națională de Apărare “Carol I”,
laura_noyemy_musat@yahoo.com
Abstract:
The changes that occurred in the current international environment have caused
modifications of priorities of the states agenda's by inclusion of new risks, threats and
vulnerabilities, positioned outside the specific actions of the armed defense, changing, thus,
and the relationship between the various dimensions of the security, the military dimension
being considered insufficient to ensure security and for winning the "war" against these new
types of threats, identified as more dangerous and more numerous compared with the classic
ones. In this context, the national defense must, through an active, preventative and
participative approach and, also, using a variety of resources, to identify and to support
those flexible and appropriate response pathways to the challenges of today's world, the new
risks, threats and vulnerabilities.
For these reasons, to which are added the importance and the need to respect the
commitments and responsibilities assumed by our country, both in its membership in NATO
and EU, in this paper, with the support of the text The National Defense Strategy of the
country for the period 2015-2019, we present the concept of project management as a key
pillar for building the national security and, therefore, as a strategic element for Romania's
national defense. In other words, the scientific assumed objective of this communication is to
transfer the results in the socio-economic practice, facilitating, in this way, the awareness of
the need to access european funds and develop projects, which treated with seriousness and
professionalism, to meet the development needs and institutional modernization, to implement
a number of changes necessary for progress and prosperity of the community and, thus,
participate in maintaining Romania’s stability, peace and security, and, ultimately, to ensure
the success of national defense.
Rezumat:
Transfomările survenite în cadrul mediului internaţional actual au provocat modificarea
priorităţilor agendei statelor prin înscrierea de noi riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi,
poziţionate în afara acţiunilor specifice apărării armate, schimbând, astfel, şi relaţia dintre
diferitele dimensiuni ale securităţii, dimensiunea militară fiind considerată insuficientă
pentru asigurarea securităţii şi pentru câştigarea „războiului” împotriva acestor noi tipuri
de ameninţări, identificate ca fiind mult mai periculoase şi mai numeroase în comparaţie cu
cele clasice. În acest context, apărarea naţională trebuie, printr-o abordare de tip activ,
preventiv şi participativ şi, de asemenea, prin utilizarea unei game variate de resurse, să
~ 675 ~
identifice şi să susţină acele căi de răspuns, flexibile şi adecvate provocărilor lumii de astăzi,
noilor riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi.
Din aceste considerente, cărora li se adaugă importanţa şi necesitatea respectării
angajamentelor şi responsabilităţilor asumate de țara noastră atât în calitatea sa de membru
NATO, cât şi în cea de membru UE, în cadrul acestei lucrări, având ca text suport Strategia
Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, vom prezenta conceptul de
managementul proiectelor ca pilon esenţial pentru construcţia securităţii naţionale şi, implicit,
ca element strategic pentru apărarea naţională a României. Cu alte cuvinte, obiectivul ştiinţific
asumat al prezentei comunicări este transferarea rezultatelor obținute în practica socio-
economică, facilitând, în acest mod, conştientizarea necesităţii accesării fondurilor europene şi
a dezvoltării de proiecte care, tratate cu seriozitate şi profesionalism, să răspundă nevoilor de
dezvoltare şi modernizare instituţională, să implementeze o serie de schimbări necesare pentru
progresul şi prosperitatea comunităţii şi, astfel, să participe la menţinerea stabilităţii, păcii şi
securităţii României și să asigure, în final, succesul apărării naţionale.
Keywords: national defense; extensive national security; project management; structural

instruments/european funds; economic security; social security.
Cuvinte cheie: apărare naţională; securitate națională extinsă; management de proiect;

instrumente structurale/fonduri europene; securitate economică; securitate socială.
Dacă “exerciţiul” managementului proiectelor, în ţările vestice, are, deja, o experienţă de

câteva decenii, în România, lucrurile sunt, încă, la început de drum. În ultimii 10 ani, în special,
nevoia de managementul proiectelor a înregistrat şi la noi o evoluţie spectaculoasă, cu impact
deosebit asupra tuturor tipurilor de organizaţii. În această perioadă, România a trebuit să răspundă
unei provocări majore, aceea de a concepe dezvoltarea în termeni de proiect, de a propune acele
activităţi care creează valoare şi reprezintă soluţii de rezolvare a principalelor probleme,
vulnerabilităţi cu care se confruntă, accentul căzând pe elaborarea şi implementarea strategiilor
coerente de dezvoltare, pe planificare şi organizare, pe accesarea fondurilor europene.
Necesitatea adaptării realiste şi pragmatice a României la evoluţia internaţională şi la
statutul ei de ţară membră NATO şi UE, pe de o parte, şi necesitatea unei abordări active,
anticipative, preventive şi participative pentru gestionarea noilor riscuri, vulnerabilităţi şi
ameninţări la adresa securităţii naţionale, pe de altă parte, au reprezentat principalele direcţii de
cercetare ale acestei lucrări. Mai mult, perspectiva de la care am început conturarea demersului
nostru rezidă în relaţia deterministă dintre două elemente fundamentale, de noutate şi
actualitate, conceptul de securitate naţională extinsă, respectiv managementul de proiect și
instrumentele structurale/fondurile europene ca surse financiare/piloni esenţiali pentru
creşterea nivelului de securitate economică şi socială a României, contribuind, astfel, la
succesul apărării naţionale.
Prin urmare, având în vedere perspectiva modernă şi „multidimensională” oferită de
Strategia Naţională de Apărare, SNAp 2010-2015, conceptului apărarea României: „totalitatea
acţiunilor întreprinse, a mijloacelor şi metodelor specifice necesare pentru a proteja interesele,
valorile şi obiectivele naţionale de securitate de riscurile şi ameninţările la care pot fi supuse”1,
1
Preşedinţia României, Strategia Naţională de Apărare - pentru o Românie care garantează securitatea şi
~ 676 ~
conform căreia, în egală măsură, succesul apărării - obţinerea securităţii - poate fi asigurat prin
îmbinarea mijloacelor militare cu cele politice, economice, sociale, am direcţionat cercetarea
asupra principalelor surse de finanţare comunitare, care pot furniza un suport financiar
consistent pentru toate aceste mijloace.
Ideile, principiile şi liniile directoare ale SNAp 2010-2015 au stat, de altfel, şi la baza
elaborării noii strategii naţionale de apărare, Strategia 2015 - 2019, aprobată de Parlamentul
României pe 23 iunie 20151. În acelaşi timp, însă, conceperea Strategiei 2015-2019 a avut ca
punct de pornire noile realităţi şi nevoi de dezvoltare ale ţării şi, mai mult decât atât, a fost
proiectată pentru a actualiza răspunsul României, „O Românie puternică în Europa şi în lume”2,
la principalele probleme şi aspecte generate atât de calitatea de stat membru UE şi de aliat
NATO, cât şi de mediul de securitate internaţional. De asemenea, prin obiectivele şi conţinutul
său, Strategia 2015-2019 se referă la apărarea ţării şi la securitatea naţională în ansamblu,
„priveşte fiecare cetăţean, societatea în ansamblu, precum şi instituţiile statului”3, susţinând, în
acest fel, schimbările de paradigmă privitoare la conceptul de apărare a ţării şi securitatea
naţională: dimensiunea apărării „se îmbină şi echilibrează reciproc cu o serie de alte dimensiuni
- ordine publică; activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate; diplomaţia;
managementul situaţiilor de criză; educaţia, sănătatea şi demografia.”4
Mai mult, în vederea asigurării convergenţei cu principiile europene de securitate, conform
cărora securitatea şi dezvoltarea sunt plasate într-o relaţie de directă proporţionalitate5,
perspectiva modernă şi multidimensională a SNAp 2010-2015 este abordată, continuată şi
motivată şi de Strategia 2015-2019 prin promovarea conceptului de securitate naţională extinsă
- „fundamentat pe democraţia constituţională şi respectul mutual dintre cetăţeni şi stat - care
vizează interesele care converg spre asigurarea securităţii naţionale, manifestate în următoarele
domenii: apărare (înţeleasă în dubla calitate normativă, de apărare naţională şi apărare
colectivă), ordine publică, activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate, educaţie,
sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice.”6 Această abordare
integratoare şi multidimensională, extinsă a securităţii naţionale, a validat direcţia de cercetare,
conturată de noi încă din octombrie 2014, prin includerea, în rândul riscurilor şi
vulnerabilităţilor la adresa apărării şi securităţii României, a următoarelor variabile ale tematicii
noastre: nerealizarea obiectivelor de dezvoltare ale României, elementele specifice dimensiunii
sociale a securităţii - deficienţele din sistemele naţionale de sănătate, educaţie şi asistenţă
socială, distorsiunile de pe piaţa muncii-, precaritatea resurselor, disparităţile socio-
economice între regiunile şi judeţele ţării, absorbţia fondurilor europene etc.7
Acestor prime direcţii de cercetare li s-a mai alăturat un factor-cheie: problema resurselor -
fenomenul creşterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a
prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010, preluată de pe http://www.antena3.ro/media/comcsatap.pdf,

accesat la 12.05.2016, p. 15.
1
Administraţia Prezidenţială, Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015 - 2019 - O Românie
puternică în Europa şi în lume, Bucureşti, 2015, preluată de pe
http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_ de_Aparare _ a_Tarii _1.pdf, accesat la 15.05.2016, p. 2.
2
Ibidem, p. 4.
3
Ibidem, p. 5.
4
Ibidem, p. 6.
5
Ibidem
6
Ibidem
7
Ibidem, pp. 16-17.
~ 677 ~
acestora. Cu alte cuvinte, este foarte cunoscut faptul că resursele sunt limitate, în timp ce
nevoia, cererea de resurse, se află într-o accentuată tendinţă de creştere, astfel că, problema
acestora şi a gestionării lor într-o manieră eficientă, devine primordială pentru securitatea
oricărei societăţi. Tocmai de aceea, în prezentul studiu, am focalizat analiza asupra noilor surse
de finanţare, aferente perioadei de programare 2014-2020, care, accesate, pot contribui şi
susţine, alături de sursele de finanţare clasice, succesul apărării naţionale.
În acest context, căruia i se alătură seria de avantaje de care România beneficiază în calitate
de stat membru al Uniunii Europene, avantaje printre care se numără şi instrumentele
structurale, a prins contur prezenta cercetare, care își propune să aducă noi puncte de vedere
într-o problematică ea, însăşi, nouă.
Utile acestui demers ne-au fost următoarele documente suport: Strategia Naţională de
Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, regulamentele europene, legislaţia comunitară şi
cea naţională, precum şi Programele Operaţionale aferente actualei perioade de programare,
2014-2020 etc.
1. Delimitări conceptuale
Pornind de la ideea conform căreia orice activitate modernă poate fi privită ca un
proiect, înţelegem necesitatea importanţei acordate, în ultima vreme, conceptului de
management de proiect: “Un proiect este un efort complex, neobişnuit, limitat ca timp,
buget şi resurse, cu performanţe specificate, conceput pentru a satisface nevoile
beneficiarului. La fel ca cele mai multe din eforturile organizate, scopul major al unui
proiect este de a satisface o nevoie a beneficiarului. Dincolo de această similitudine
fundamentală cu orice activitate economică, caracteristicile unui proiect ajută la
diferenţierea acestuia de alte acţiuni ale unei structuri organizate.”1 De asemenea, proiectul
“se caracterizează ca o acţiune unică, specifică, compusă dintr-o succesiune logică de
activităţi componente coordonate şi controlate, cu caracter inovaţional de natură diferită,
realizat într-o manieră organizată metodic şi progresiv, având constrângeri de timp, resurse
şi cost, destinat obţinerii cu succes de noi rezultate complexe, necesare pentru satisfacerea
de obiective clar definite.”2
Mai mult, în literatura de specialitate, managementului de proiect îi sunt atribuite două
dimensiuni: o dimensiune ce implică latura tehnică, (“ştiinţa” managementului
proiectului), care constă în laturile formale, ordonate pur logic, bazată pe sistemul
informaţional şi care include planificarea, programarea calendaristică şi controlul
proiectelor şi o dimensiune ce implică latura socioculturală a procesului, (“arta”
conducerii unui proiect), o latură contradictorie şi paradoxală, aceea a implementării şi
gestionării interfeţei între proiect şi mediul extern.3
De asemenea, tot în literatura de specialitate, termenul de management de proiect este
prezentat ca un instrument de planificare, coordonare, realizare şi control/evaluare al
activităţilor din cadrul proiectelor derulate/implementate în diferitele sectoare ale societăţii.
Elaborarea unui proiect are loc, de regulă, în momentul în care este identificată o nevoie/o
1
Florian BUŞE, Aurelian SIMIONESCU, Nicolae BUD, Managementul proiectelor, Editura Economică,
2
Constantin OPRAN, Sergiu STAN, Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro, Buucureşti, 2008,
p. 62.
3
Ibidem, pp. 36-37.
~ 678 ~
problemă în cadrul unei organizaţii sau în cadrul societăţii, ca răspuns la nevoia/problema
apărută. Drept urmare, aplicabilitatea conceptului de management de proiect este foarte
variată, domeniile în care pot fi aplicate proiectele reunesc atât proiectele generale, de
anvergură, care vizează dezvoltarea – unei/unor organizații, unei/unor comunități -, cât și
proiectele specifice, proiecte mici, care urmăresc obiective restrânse – schimbul de
experiență, organizarea de cursuri/seminarii/conferințe, oferirea de burse de studiu etc.
Dată fiind această complexitate a conceptului subliniată, de altfel, și de numărul mare de
interpretări oferite acestuia atât în literatura de specialitate, cât și în practică, considerăm
necesară, în vederea unei juste delimitări, o scurtă trecere în revistă a celor mai apropiate și
elocvente definiții care privesc domeniul cercetării noastre.
O primă definiție, cea a lui Harold Kerzner, conturează conceptul managementul
proiectelor în jurul următoarelor elemente: „planificarea, organizarea, conducerea și controlul
resurselor unei companii pe termen scurt pentru atingerea unor scopuri și obiective
prestabilite”1. În accepțiunea specialistului în managementul proiectelor, Dennis Lock,
conceptul este definit, de asemenea, ca fiind „un instrument de planificare, coordonare și
control al activităților complexe din proiectele industriale și comerciale moderne”2. În aceeași
direcție tematică se înscrie și definiția regăsită în cartea Lecții de management de proiect,
conform căreia managementul proiectelor se referă la „definirea, planificarea și, ulterior,
managementul, controlul și finalizarea unui proiect”3.
O altă direcție tematică este cea în care se încadrează și accepțiunea lui Larry L.
Richman: managementul proiectelor este „un set de principii, metode și tehnici pe care
oamenii le folosesc cu scopul de a planifica și controla efectiv munca în cadrul unui proiect”4.
Mai mult, pentru Richard Newton, managementul proiectelor reprezintă „o metodologie
formală anume elaborată pentru gestionarea proiectelor”5. Nu în ultimul rând, conceptul este
prezentat ca „o metodă sau un set de tehnici bazate pe principiile de management acceptate,
utilizate pentru planificarea, estimarea și controlul activităților de muncă în vederea ajungerii
la un rezultat final, în cadrul bugetului și în funcție de specificațiile stabilite”6.
Dintre accepțiunile și definițiile regăsite, în literatura de specialitate autohtonă, privitoare
la conceptul managementul proiectelor, le vom prezenta pe următoarele: „procesul de
organizare şi supraveghere a proiectului pentru a asigura realizarea acestuia conform
planificării, în limitele bugetului şi conform specificaţiilor stabilite”7; „un proces de
planificare, organizare și conducere a activităților și resurselor unui proiect cu scopul de a
îndeplini obiective bine definite care au în mod uzual restricții de timp, resurse și cost”8; „un
1
Harold KERZNER, Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling and Controlling,
Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.
2
Dennis LOCK, Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.
3
Tom MOCHAL, Jeff MOCHAL, Lecții de management de proiect, Editura Codecs, București, 2006.
4
Larry L. RICHMAN, Project management step-by-step, American Management Association, New York,
USA, 2002.
5
Richard NEWTON, Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura Codecs, București,
2006.
6
Joseph W. WEISS, Robert K. WYSOCKI, 5 - Phase Project Management - A Practical Planning &
Implementation Guide, Adisson-Wesley Publishing Company, USA, 1992.
7
Simona IOVĂNUȚ, Curs de specializare pentru lucrătorii sociali din mediul rural, Editura Waldpress,
Timişoara, 2001.
8
Constantin OPRAN, Sergiu STAN, op. cit.
~ 679 ~
concept managerial, care poate susţine în mod deosebit din punct de vedere metodic
(organizare procesuală), structural (organizare structurală) şi al managementului resurselor
umane, o activitate complexă într-un mediu dinamic”1; „utilizarea unui set de cunoştinţe,
competenţe, deprinderi, instrumente, metode şi tehnici specifice în vederea îndeplinirii
obiectivelor generale şi specifice ale unui proiect anume. Scopul managementului proiectelor
îl reprezintă obţinerea unui anumit rezultat, respectând constrângerile financiare, de timp, de
calitate şi cele de natură tehnică impuse proiectului”2.
O primă concluzie pe care o putem extrage din aceste definiții este cea conform căreia
managementul proiectelor este considerat un proces dinamic, realizat în cadrul unor anumite
constrângeri, care angrenează resurse adecvate, într-o manieră controlată și structurată cu
scopul/intenția de a realiza o serie de obiective clar definite. O a doua concluzie care se
impune, tot pe această cale, caracterizează managementul proiectelor prin trăsături proprii,
care condiționează asigurarea succesului proiectelor: un proces complex ce implică, pe lângă
cunoştinţe economice şi tehnice de specialitate, o gamă variată de cunoştinţe şi aptitudini
organizatorice, prin intermediul cărora să se poată coordona, în paralel, planificarea optimă a
timpului, conducerea echipei, precum şi gestionarea celorlalte resurse implicate.
În viziunea noastră, conceptul de management de proiect poate fi definit ca fiind
procesul prin care echipa managerială definește, elaborează, planifică, analizează,
evaluează și controlează etapele, activitățile, precum și resursele unui proiect. Așadar, atunci
când vizăm managementul proiectelor ca structură organizatorică, ne referim la un concept de
management, când ne referim la elaborarea proceselor, luăm în calcul o metodă managerială,
iar atunci când facem trimitere, în special, la aspectele de conducere, conturăm conceptul
integrat de conducere.
Un alt concept pe care îl considerăm necesar a fi definit operaţional este conceptul
fonduri structurale.
Pe cale de consecință, Fondurile Structurale şi Fondul de coeziune sunt instrumentele
financiare ale politicii de coeziune economică şi socială comunitare, prin care se sprijină
reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni din statele membre
ale Uniunii Europene şi promovarea, în acest mod, a coeziunii economice şi sociale3.
Regulile generale privind Fondurile Structurale şi de Coeziune, pentru actuala perioadă de
programare, 2014-2020, sunt stabilite prin Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor
dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european,
Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european
pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind
Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi
Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE)
1
Mariana MOCANU, Carmen SCHUSTER, Managementul proiectelor – Cale spre creşterea
competivităţii, Ediția a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004.
2
Alina BÂRGĂOANU, Finanțare europeană, Editura Comunicare.ro, București, 2004.
3
***, REGULAMENTUL (UE) NR. 1303/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI AL CONSILIULUI
din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul European de Dezvoltare Regională,
Fondul Social European, Fondul de Coeziune, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi Fondul
European pentru Pescuit şi Afaceri Maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul
European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune şi Fondul European pentru
Pescuit şi Afaceri Maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului.
~ 680 ~
nr. 1083/2006 al Consiliului, care defineşte regulile generale privind Fondul European
pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune.
La nivel comunitar, principalul instrument de investiţii al UE pentru atingerea
obiectivelor Strategiei Europa 2020: „crearea de locuri de muncă şi generarea de creştere
economică, abordarea problemei schimbărilor climatice şi a dependenţei energetice,
reducerea sărăciei şi a excluziunii sociale”1, politica de coeziune, pentru perioada 2014-
2020, pune la dispoziţie până la 366,8 miliarde de euro pentru a se investi în regiunile,
oraşele şi economia reală a Europei2 şi pentru „a promova o creştere inteligentă, durabilă şi
inclusivă”3. La aceasta va contribui şi definirea mai bună şi mai clară a priorităţilor-cheie ale
Fondului European de Dezvoltare Regională, precum sprijinul pentru întreprinderile mici şi
mijlocii, obiectivul propus fiind dublarea sprijinului, de la 70 la 140 de miliarde de euro pe
durata celor 7 ani4. De asemenea, în toate fondurile structurale şi de investiţii europene va
exista un grad mai mare de orientare spre rezultate, spre performanţă.5 În fine, în cadrul
politicii de coeziune, al dezvoltării rurale şi al fondului pentru pescuit, eficienţa va fi corelată
cu guvernanţa economică pentru încurajarea respectării de către statele membre a
recomandărilor UE din cadrul semestrului european, noua metodă de coordonare a politicilor
economice şi bugetare ale fiecărui stat membru.6
La nivel naţional, ţinând cont de situaţia şi de politicile macroeconomice, alături de
blocajele creşterii la nivel naţional, Guvernul României a stabilit anumite priorităţi de
finanţare pentru utilizarea Fondurilor Europene Structurale şi de Investiţii, priorităţi
prezentate în Acordul de Parteneriat 2014-2020, cu obiectivul global de a reduce
discrepanţele de dezvoltare economică şi socială între România şi statele membre ale UE.7
Altfel spus, politica naţională a României, devenită stat membru UE, s-a racordat tot mai
puternic la principiile şi la reglementările europene.
Un sprijin important în realizarea acestui obiectiv fundamental îl reprezintă Fondurile
Structurale Europene, a căror programare şi implementare efectivă se realizeză prin
intermediul programelor operaţionale - documente aprobate de Comisia Europeană pentru
implementarea priorităţilor sectoriale şi/sau regionale. Aferente actualului cadru financiar,
2014-2020, sunt următoarele Programe Operaţionale: Programul Operaţional Infrastructură
Mare, Programul Operaţional Regional, Programul Operaţional Capital Uman, Programul
Operaţional Competitivitate, Programul Operaţional Capacitate Administrativă, Programul
Operaţional Asistenţă Tehnică şi programele de cooperare transfrontalieră8.
1
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/fonduri_europene/instrumente_structurale/index_ro.htm,
accesat la 17.05.2016.
2
Ibidem
3
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/strategia_europa_2020_semestrul_european/index_ro.htm,
4
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/fonduri_europene/instrumente_structurale/index_ro.htm,
5
Ibidem
6
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/strategia_europa_2020_semestrul_european/index_ro.htm,
7
Acord de Parteneriat 2014-2020, disponibil la adresa: http://www.fonduri-
ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/2014-2020/acord-parteneriat/Acord_de_Parteneriat _2014-
2020_RO_2014RO16M8PA001_1_2_ro.pdf.
8
http://www.fonduri-ue.ro/po-2014-2020.
~ 681 ~
2. Noi surse de finanţare/potenţiale surse de finanţare
Pentru perioada de programare 2014-2020, graţie simplificării structurii instituţionale, se
doreşte ca sistemul de implementare a fondurilor europene să fie mult mai eficient şi mai bine
coordonat. În acest sens, au fost stabilite atribuţii de autoritate de management numai la
nivelul a trei ministere: Ministerul Fondurilor Europene, minister care este autoritate de
management pentru Programul Operaţional Infrastructura Mare, Programul Operaţional
Capital Uman, Programul Operaţional Competitivitate şi pentru Programul Operaţional
Asistenţă Tehnică; Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, care este
autoritate de management pentru Programul Operaţional Regional, Programul Operaţional
Capacitate Administrativă, respectiv pentru programele de cooperare teritorială europeană şi
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale -autoritate de management pentru Programul
Naţional pentru Dezvoltare Rurală, respectiv pentru Programul Operaţional pentru Pescuit.
De asemenea, atât pentru eficientizarea procesului de implementare, cât şi a celui de
coordonare, se iau în considerare lecţiile învăţate din vechea perioadă de programare, 2007-
2013. Mai mult, pentru obţinerea unui impact semnificativ al investiţiilor, se susţine
concentrarea tematică a fondurilor, respectiv continuitatea intervenţiilor sustenabile din
vechea perioadă de programare.
Dintre caracteristicile esenţiale ale cadrului financiar 2014-2020, considerăm necesar a
le prezenta şi a le evidenţia pe următoarele: concentrarea tematică asupra priorităţilor
Strategiei Europa 2020 pentru o “creştere inteligentă, durabilă şi incluzivă”, transpusă în
Cadrul Strategic Comun (CSC) la nivel european; un cadru unic de programare la nivelul
fiecărui Stat Membru – numit Contract/Acord de Parteneriat (C/AP) 2014-2020, care
înlocuieşte Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 şi care acoperă instrumentele
structurale şi fondurile destinate dezvoltării rurale şi pescuitului, respectiv: Fondul European
pentru Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune
(FC), FEADR (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală) şi FEPM (Fondul
European pentru Pescuit şi afaceri Maritime); aceste fonduri, programate prin CSC, vor
contribui la realizarea obiectivelor Uniunii privind o creştere inteligentă, durabilă şi
incluzivă; posibilitatea de a putea elabora programe multi-fond în cazul implementării
instrumentelor structurale; oportunităţi extinse pentru abordarea teritorială a programării; un
accent crescut acordat performanţei şi monitorizării rezultatelor; orientarea specifică a
cheltuielilor către realizarea priorităţilor Uniunii şi delimitarea clară a sumelor alocate în
acest scop; impunerea unor condiţionalităţi macroeconomice, ex-ante şi ex-post pentru
accesarea/cheltuirea fondurilor; simplificarea procesului de implementare şi un mai bun
management al fondurilor.1
Schematic, aceste caracteristici pot fi redate astfel:
1
http://www.eufinantare.info/fonduri-europene-2014-2020.html, accesat la 18.05.2016.
~ 682 ~
Fig. 1. Prezentarea generală a perioadei de programare 2014-2020
Sursa: http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/2014-
2020/po/Prezentare.generala.2014-2020.pdf, accesat la 18.05.2016
În elaborarea documentelor programatice aferente actualei perioade de programare,

2014-2020, s-au avut în vedere atât reglementările europene şi naţionale în domeniu, cât şi
alte documente programatice şi strategice specifice la nivel european şi naţional precum:
strategiile europene orizontale/sectoriale cu impact asupra priorităţilor de dezvoltare şi
obiectivelor care trebuie atinse de Statele Membre - Strategia Europa 2020, strategiile pentru
creştere şi ocupare etc.; regulamentele europene privind Politica de Coeziune, Politica
Agricolă Comună şi Politica Comună în domeniul Pescuitului, Cadrul Strategic Comun,
precum şi regulamentele specifice pentru fiecare Fond în parte, inclusiv cele pentru FEADR
şi FEPM; constrângerile financiare şi condiţionalităţile la nivel european, care determină
alocările financiare la nivelul fiecărui Stat Membru sau la nivel sectorial/regional; fondurile
disponibile şi restricţiile aferente; documentele de planificare şi politicile relevante la nivel
naţional – care vizează aceeaşi perioadă de programare sau o perioadă mai scurtă, dar care au
un impact asupra procesului de planificare sau a obiectivelor stabilite - Programul Naţional
de Reformă, strategiile în domeniul energetic, alte strategii sectoriale de actualitate etc.).1
3. Concluzii
În contextul actual, România trebuie și are obligația să valorifice oportunităţile financiare
existente prin implementarea proiectelor europene în scopul promovării unor politici coerente,
având ca obiectiv continuarea şi aprofundarea procesului de modernizare a societăţii româneşti,
implicând atât consolidarea economică şi instituţională, cât şi creşterea standardelor de viaţă ale
1
Ibidem
~ 683 ~
cetăţenilor săi. Din aceste considerente, în cadrul prezentei cercetări am acordat o atenţie
deosebită identificării şi prezentării noilor surse de finanţare care, accesate prin intermediul
unor proiecte, pot contribui şi susţine, alături de sursele de finanţare clasice, gestionarea
integrată a securităţii şi, implicit, pot asigura succesul apărării naţionale a României.
Având ca punct de pornire aceste rezultate, considerăm necesar ca următoarea direcţie de
cercetare să urmărească şi să realizeze o inventariere a proiectelor care pot genera resurse
pentru apărarea naţională, în special pentru dimensiunile nonmilitare ale acesteia, şi, mai
mult, care se pot transforma în căi, soluţii optime de gestionare şi eliminare a principalelor
riscuri şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a României şi a cetăţenilor acesteia. Nu
în ultimul rând, vom încerca să identificăm şi să propunem soluţii pentru eliminarea unor
constrângeri identificate, precum: lipsa resurselor necesare iniţierii unui proiect; dificultatea
încheierii de acorduri de parteneriat între actorii publici şi cei privaţi în vederea depunerii de
proiecte etc.
Bibliografie:
BÂRGĂOANU, Alina, Finanțare europeană, Editura Comunicare.ro, București, 2004
BUŞE, Florian, SIMIONESCU, Aurelian, BUD, Nicolae, Managementul proiectelor,
Editura Economică, Bucureşti, 2008
IOVĂNUȚ, Simona, Curs de specializare pentru lucrătorii sociali din mediul rural,
Editura Waldpress, Timişoara, 2001
KERZNER, Harold, Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling
and Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003
LOCK, Dennis, Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000
MOCANU, Mariana, SCHUSTER, Carmen, Managementul proiectelor – Cale spre
creşterea competivităţii, Ediția a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2004
MOCHAL, Tom, MOCHAL, Jeff, Lecții de management de proiect, Editura Codecs,
București, 2006
NEWTON, Richard, Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura
Codecs, București, 2006
OPRAN, Constantin, STAN, Sergiu, Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro,
Buucureşti, 2008
RICHMAN, Larry L., Project management step-by-step, American Management
Association, New York, USA, 2002
WEISS, Joseph W., WYSOCKI, Robert K., 5 - Phase Project Management - A Practical
Planning & Implementation Guide, Adisson-Wesley Publishing Company, USA, 1992
***, Acord de Parteneriat 2014-2020, disponibil la adresa: http://www.fonduri-ue.ro/res/
filepicker_users/cd25a597fd-62/2014-2020/acord-parteneriat/Acord_de_Parteneriat_2014-
2020-RO 2014RO16M8PA001_1_2_ro.pdf
***, Administraţia Prezidenţială, Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada
2015 - 2019 - O Românie puternică în Europa şi în lume, Bucureşti, 2015, disponibilă la
adresa: http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia_Nationala_ de_Aparare _ a_Tarii
_1.pdf
***, Preşedinţia României, Strategia Naţională de Apărare - pentru o Românie care
garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare, Bucureşti, 2010, disponibilă la
adresa: http://www.antena3.ro/media/comcsatap.pdf
~ 684 ~
***, REGULAMENTUL (UE) NR. 1303/2013 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI
AL CONSILIULUI din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind
Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune,
Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi Fondul European pentru Pescuit şi
Afaceri Maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul European
de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune şi Fondul European
pentru Pescuit şi Afaceri Maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al
Consiliului
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/fonduri_europene/instrumente_structurale/
index_ro.html
http://www.ec.europa.eu/romania/eu_romania/strategia_europa_2020_semestrul_europea
n/index_ro.html
http://www.eufinantare.info/fonduri-europene-2014-2020.html
http://www.fonduri-ue.ro/po-2014-2020
~ 685 ~
FRAUDE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ
FRAUD IN THE FOOD INDUSTRY
Drd. NEAGU Iulia-Raluca

P.c.c. U.M. 01925, Ploiești
iuliaralucaneagu@yahoo.com
Abstract:
The paper analyzes an area of particular importance in the field of food industry and is
divided into five parts.
I tried to define fraud as found in the Explanatory Dictionary of the Romanian language
,,as committing bad faith, to obtain uses, of acts by prejudice rights of others”. I can list some
examples of food frauds: replacement of key ingredients with cheaper alternatives, wrong
indication on labels of animal species used in meat products, the weight of incorrect labels
selling common foods as organic products, unjustified use of logos indicating the origin or
animal welfare labeling of fish coming from aquaculture as fishing in the wild, falsification
and marketing of foods after their expiration date.
We talked about food additives (known in plain language as E numbers) shall mean
natural or chemical is not consumed as a food in itself and not used as a constituent
ingredient of a food that has or has not nutritional value and plus intentional, a for a
technological purpose (including organoleptic changes) during the production, processing,
preparation, treatment, packing, packaging, transport, storage, or other changes applied
during a food, becoming a component or affect in any way the characteristics of food./1
And not latest about artificial colourants and by the natural color is a feature of the
sensory quality of a food product, which along with shape, size, structure and general
appearance of the product are crucial in visual reception.
Rezumat:
Lucrarea analizează un domeniu de importanță deosebită în domeniu industriei
alimentare și este structurată în cinci părți.
Am încercat să definesc frauda așa cum o găsim în Dicționarul explicativ al limbii
române ca ,,fiind săvârșirea cu rea credință, pentru a obține folose, a unor acte de atingere a
drepturilor altora”. Pot enumera câteva exemple de fraude alimentare: înlocuirea
ingredientelor-cheie cu alternative mai ieftine, indicarea eronată pe etichete a speciilor de
animale folosite în produsele din carne, indicarea incorectă a greutății pe etichete, vânzarea
de alimente obișnuite ca produse bio, folosirea neîndreptățită a unor logo-uri ce indică
originea sau bunăstarea animalelor, etichetarea peștelui provenind din acvacultură ca fiind
pescuit în mediul sălbatic, falsificarea și comercializarea alimentelor după data de expirare
a acestora.
Am vorbit despre aditivii alimentari (cunoscuți în limbaj uzual și ca E-uri) reprezintă
orice naturală sau chimică care nu este consumată ca aliment în sine și nu este folosită ca
ingredient constituent al unui aliment, care are sau nu valoare nutritivă și care se adaugă
intenționat, cu un scop tehnologic (incluzând modificări organoleptice) în timpul producerii,
~ 686 ~
procesării, preparării, tratării, împachetării, ambalării, transportului, stocării, sau în timpul
altei modificări aplicate unui aliment, devenind un component sau afectând într-un fel sau
altul caracteristicile alimentelor./1
Dar nu în utimul rând despre coloranții artificiali cât și de cei naturali, culoarea este o
însușire a calității senzoriale a unui produs alimentar, care, alături de formă, mărime,
structură și aspectul general al produsului, sunt determinante în recepția vizuală.
Keywords: consumers frauds, U.E. food safety, additives, food.
Cuvinte cheie: consumatori, fraude, U.E. siguranța alimentară, aditivi, coloranți,

alimente
1. Introducere
Siguranța alimentară și interesele consumatorilor s-au aflat mereu în centrul activității
Comisiei Europene pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară și a Parlamentului
European în general./2 Însă fraudelor din sectorul alimentar li s-a acordat din ce în ce mai
multă atenție în ultimii ani, ca urmare a cazurilor de etichetare frauduloasă a alimentelor și a
altor fraude din acest sector care au afectat lanțul alimentar din U.E.
Fraude din sectorul alimentar au avut deja un efect negativ asupra încrederii
consumatorilor în lanțul alimentar, creând un mare paradox: alimentele sunt mai sigure ca
niciodată, dar încrederea consumatorilor este una redusă. Există o probabilitate de 260 de ori
mai mare ca un cetățean european să decedeze din cauza gripei decât din cauza unui aliment
nesigur, dar o treime din consumatori nu au încredere în informațiile furnizate pe etichetele
alimentelor.
2. Problema fraudelor
Implementarea și punerea în aplicare a legislației alimentare a U.E. țin de
responsabilitatea statelor membre și aplicarea legii și controlul sunt de cele mai multe ori
limitate la nivel național, astfel încât imaginea de ansamblu la nivel transfrontalier în întreaga
UE este una limitată spre inexistentă.
Din această cauză, Comisia Europeană pentru mediu, sănătate publică și siguranță
alimentară a decis să prezinte un raport din proprie inițiativă care analizează problema
fraudelor din sectorul alimentar și în special următoarele: definiția și domeniul de aplicare ale
acestora; factorii care contribuie la apariția acestora și posibile soluții.3
Parlamentul European subliniază că este nevoie să se cunoască mai multe despre
amploarea, incidența și elementele cazurilor de fraudă din sectorul alimentar din U.E.
Totodată acesta invită Comisia Europeană și statele membre să adune sistematic date cu
privire la cazurile de fraudă și să facă schimb de bune practici în vederea identificării și a
combaterii fraudelor din sectorul alimentar.
Spre deosebire de S.U.A., în U.E. nu există o definiție general acceptată a fraudelor din
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Aditiv_alimentar
2
Raport referitor la criza alimentară, fraudele din lanțul alimentar și controlul acestora (2013/2091 (INI))
Comisia pentru mediu, sănătate publicăși siguranță alimentară. Raport: Esther de Lange
3
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-2013-
0434+0+DOC+ XML+V0//RO
~ 687 ~
sectorul alimentar, cadrul legislativ actual al UE concentrându-se foarte mult pe siguranța
alimentară. Singura orientare generală se regăsește în Regulamentul (CE) nr. 178/2002 de
stabilire a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, în care se menționează
că etichetarea, publicitatea, prezentarea și ambalajul „nu trebuie să inducă în eroare
consumatorii”/1, deși, la nivel practic, aplicarea acestei dispoziții este foarte diferită în rândul
statelor membre, iar numărul controalelor în acest domeniu este extrem de limitat. Prin
urmare, multe dintre fraudele din sectorul alimentar nu sunt descoperite, în special în cazul în
care nu există efecte asupra sănătății publice sau a siguranței alimentare. De aceea este dificil
să se stabilească domeniul de aplicare actual al fraudelor din sectorul alimentar din U.E., deși
cele mai multe părți care și-au adus contribuția la acest raport menționează că acesta pare să
se extindă./2
Conform lui Spink și lui Moyer, formularea „fraude din sectorul alimentar” constituie un
termen folosit pentru a include substituirea, adăugarea, manipularea sau prezentarea eronată a
alimentelor, a ingredientelor alimentelor sau a ambalajului alimentelor sau declarații false sau
care induc în eroare în legătură cu un produs în vederea obținerii unui câștig de natură
economică. Plecând de la această definiție, caracteristicile-cheie ale fraudelor din sectorul
alimentar sunt:
1. nerespectarea legislației alimentare și/sau inducerea în eroare a consumatorilor;
2. sunt comise în mod intenționat;
3. sunt comise în vederea obținerii unui câștig financiar.
Diferitele tipuri de fraude din sectorul alimentar includ falsificarea, substituirea,
manipularea și contrafacerea. Produsele aflate cel mai mult în pericol includ peștele, uleiul de
măsline și alimentele bio.
Cel mai mare risc de fraudă există atunci când riscul de a fi prins este scăzut, iar câștigul
economic potențial este mare. Complexitatea și caracterul transfrontalier ale lanțului
alimentar, în combinație cu atenția acordată în mod predominant siguranței alimentare și cu
caracterul național al controalelor și al aplicării legii, sunt adesea menționate ca factori care
contribuie la riscul scăzut de depistare a fraudelor din sectorul alimentar. Câștigul economic
de pe urma fraudelor este adesea facilitat de regimul de sancțiuni deseori ineficient: sancțiuni
relativ reduse și diferențe mari între statele membre. Alți factori care contribuie la comiterea
de fraude în sectorul alimentar includ criza economică, măsurile de austeritate care afectează
agențiile de control și presiunea din partea sectorului de retail și a altora de a produce
alimente și mai ieftin. De asemenea, ar trebui să se analizeze și rolul comercianților și cadrul
legislativ aplicabil în cazul vânzărilor între întreprinderi. În fine, dovezile conform cărora
organizațiile infracționale sunt din ce în ce mai implicate în fraudele din sectorul alimentar
sunt deosebit de îngrijorătoare.
Deși sănătatea publică și siguranța alimentară rămân în continuare cea mai mare
prioritate, se sugerează Comisiei și statelor membre să-și extindă domeniul de interes,
politicile și controalele pentru a include, pe lângă sănătate și siguranță, și fraudele din
sectorul alimentar.
În primul rând, trebuie definit ce înseamnă o fraudă în sectorul alimentar: o definiție
clară și armonizată are un rol esențial ca bază a unei abordări eficiente la nivel național și la
1
Ibidem 3
2
Ibidem 3
~ 688 ~
nivelul UE.
În al doilea rând, ar trebui consolidat rolul Oficiului alimentar și veterinar al Comisiei
Europene în ceea ce privește cazurile de fraude din sectorul alimentar, la fel și resursele
acestuia. OAV este responsabil cu verificarea respectării cerințelor UE în materie de
siguranță alimentară și calitate a alimentelor. Statele membre ar trebui să colaboreze și mai
mult prin intermediul Europol în legătură cu anchetele de natură transfrontalieră.
În al treilea rând, controalele oficiale ar trebui să vizeze și combaterea fraudelor din
sectorul alimentar, iar autoritățile competente ar trebui să autorizeze și să monitorizeze mereu
organismele de control private care preiau anumite sarcini în ceea ce privește efectuarea
controalelor oficiale. Ar trebui revizuite și normele privind etichetarea intermediară și
comercianții. Parlamentul European consideră că controalele oficiale ar trebui să se
concentreze nu numai probleme de siguranță alimentară, ci și pe prevenirea fraudelor. De
asemenea, acesta salută faptul că propunerea Comisiei de revizuire a controalelor oficiale
include controale suplimentare în ceea ce privește fraudele din sectorul alimentar în cazul
cărora autoritățile competente au motive să suspecteze un comportament fraudulos din partea
unui operator.
În al patrulea rând, sectorul alimentar are el însuși un rol-cheie. Ar trebui încurajate
inițiativele private de creare a unor programe antifraudă, iar o obligație legală pentru
operatorii din sectorul alimentar de a raporta autorităților competente cazuri de comportament
fraudulos din sectorul lor ar putea contribui la depistarea din timp a mai multor cazuri de
fraude și la limitarea pericolelor la adresa sănătății publice.
În al cincilea rând, atitudinea organismelor de aplicare a legii ar trebui să se schimbe și
să treacă de la o abordare administrativă și veterinară la una polițienească, care s-a dovedit de
succes într-o serie de state membre și care ar trebui să aibă la bază realizarea unor profiluri de
risc.
În ultimul rând, sancțiunile ar trebui să fie mai mari și să se ridice la cel puțin dublul
sumei avantajelor economice vizate prin frauda respectivă, iar autorizațiile operatorilor din
sectorul alimentar ar trebui retrase în cazul celor care încalcă în mod repetat legea.
4. Aditivii alimentari
În proporție de 70-80% omul este apă, cu cât înaintăm în vârstă apa din organism se
reduce. Apare nevoia de hidratare pentru a supraviețui, auzim des reclama în care suntem
sfătuiți să consumam minim 2 l de lichide / zi.
Si pentru că și în reclamă nu se spune minim 2 l de apă, omul a început să înlocuiască
aceastăsimplă apă cu diverse lichide, care sunt mai mult sau mai puțin sănătoase.
Experimentând și combinând s-au creeat ,,vestitele răcoritoare”.
Dar aceste ,,răcoritoare” nu domolesc setea din contră ele ne dezhidratează.
Chiar dacă eram destul de mică îmi amintesc de vestitele sucuri Tec, care conțineau
neumărați aditivi alimentari ,, deja celebrele E-uri”, spunea cineva și aspartam țin să clarific
că și acesta este un ,,E”.
Tuturor aditivilor alimentari pe langa litera E le este atribuit și un număr, dar dacă ne
amintim când a început să se vorbească foarte mult în mass media despe E-uri, pe etichetele
produselor începuseră să se pună ,,adevăratul nume” al aditivilor.
Produsele alimentare au o compoziție chimică foarte complexă. Substanţele ce formează
compoziţia chimică a alimentelor se pot clasifica, după provenienţă, în trei clase:
~ 689 ~
- substanţe native
- substanţe încorporate, cunoscute şi sub denumirea de aditivi alimentari,
- substanţe accidentale, care ajung în mod întâmplător în compoziţia alimentelor
În concepția manualului procedural al Comisiei Codex Alimentarius FAO/OMS “aditivul
semnifică orice substanță, chiar de natură microbiologică, care nu este consumată în mod
normal ca aliment și care nu este folosită în mod normal ca ingredient tipic al alimentului,
chiar dacă are sau nu valoare nutritivă, a cărui adăugare în produsul alimentar este legată de
un scop tehnologic (și organoleptic) în fabricarea, ambalarea sau păstrarea produselor
alimentare, cu efect cert sau de la care se așteaptă efecte convenabile (directe sau indirecte)
asupra proprietăților acestora. Termenul nu include contaminanții sau substanțele adăugate în
alimente pentru menținerea sau îmbunătățirea calităților nutritive.”/1
Folosirea aditivilor nu este justificata în cazul în care:
- doza de folosire propusă pune în pericol sănătatea consumatorilor;
- rezultă o diminuare sensibilă a valorii nutritive a produselor alimentare;
- se intenționează mascarea defectelor produsului alimentar sau ascunderea unor defecte
de fabricație sau manipulare;
- se induce în eroare consumatorul.
Conform directivelor 94/35/CEE și 96/83/CE privind îndulcitorii, 94/36/CEE privind
coloranții, 95/2/CE și 96/85/CE privind alți aditivi în afară de îndulcitori, aditivii pot fi:
coloranți, îndulcitori, conservanți, antioxidanți, acidulanți, regulatori de pH, agenți
antiaglomeranți, agenți antispumă, agenți de masă, emulgatori, săruri de emulsionare, agenți
de întărire, potențiatori de aromă, agenți de spuma, agenți de gelificare, agenți de glazurare,
amidonuri modificate, gaze de ambalare, agenti de afânare, stabilizatori, substanțe de
îngroșare, agenți de tratare a făinii etc.
5. Coloranții
Coloranții sunt combinații organice, naturale sau sintetice, ele însăși colorate, dar care au
și proprietatea de a colora. Pentru ca o combinație chimică organică colorată să fie și materie
colorantă, ea trebuie să îndeplinească anumite condiții de solubilitate, de stabilitate la lumină,
sau la alți agenți fizici, de aderență.
Când toată energia radiantă din spectrul vizibil este reflectată de o suprafață opacă,
obiectul respectiv apare alb. Dacă lumina incidentă este parțial absorbită, mai mult sau mai
puțin egal de-a lungul întregului spectru vizibil, obiectul apare gri. Daca absorbția este practic
totală, obiectul este negru.
O substanță apare colorată când, în lumina pe care o reflectă sau o transmite, lipsesc
radiații de anumite lungimi de undă și, ca urmare, spectrele respective prezintă benzi de
absorbție. Acestea se datorează prezenței în moleculă a unor grupe de atomi, numite cromofori,
fiecarui cromofor corespunzându-i una sau mai multe benzi în spectrul vizibil sau ultraviolet.
Poziția benzilor de absorbție ale unui anumit cromofor este influențată de existența în
moleculă a altor cromofori și prin urmare nuanța culorii unui material colorat depinde de
structura chimică a substanței. Nuanța culorii poate fi modificată prin introducerea în
moleculă a diferiților radicali, chiar dacă nu absorb în spectrul vizibil.
Necesitatea folosirii coloranților rezultă din directiva 94/36/CE din 30 iunie 1994 care
1
Codex Alimentarius FAO/OMS
~ 690 ~
menționează că în categoria coloranților intră acele substanțe care se introduc în produsele
alimentare pentru a restabili culoarea produsului alimentar care a fost afectată prin prelucrare,
depozitare, ambalare și distribuție sau care se introduc în produsele alimentare, pentru ca cel
care consumă produsul alimentar să identifice mai bine aroma produsului (există o asociere
între culoare și aromă), respectiv, pentru a colora un produs lipsit de culoare.
Un colorant ideal trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să nu fie toxic și să nu fie cancerogenic la diferite nivele de utilizare;
- să nu conțină impurități toxice;
- pentru a putea fi folosit colorantul trebuie să aibă dispersabilitate și/sau solubilitate
adaptate la încorporarea sa în fază apoasă și/sau în faza lipidică din produsul alimentar;
- să nu imprime gust și miros particular produsului alimentar în care se introduce;
- să fie stabil la lumină atunci când este introdus în produs și se găsește sub formă
solubilizată sau dispersată, la pH cuprins între 2 și 8;
- să nu fie afectat de temperaturile la care se face tratamentul termic (pasteurizare,
fierbere, sterilizare);
- să fie stabil în timpul depozitării produsului alimentar în care s-a introdus;
- să nu reacționeze cu urmele de metale și nici cu agenți oxidanți sau reducători;
- caracteristicile să fie identice de la un lot la altul;
- să poată fi pus în evidență în produsul alimentar prin tehnici analitice adecvate;
- să fie disponibil și relativ economic sub aspectul prețului;
- să fie aprobat prin legislația sanitară în vigoare.
Clasificarea coloranților se poate face după două criterii;
- după natura lor, în care caz pot fi: naturali și sintetici;
- după proprietățile lor tinctoriale în care caz pot fi: galbeni, oranj, roșii, albaștri,
verzi, bruni, negri și cu nuanțe diverse (această clasificare este facută și pentru coloranții
alimentary admiși de UE și FDA-SUA).
În conformitate cu datele existente în literatura de specialitate, sub denumirea de
coloranți naturali se înteleg acele substante colorate care se găsesc în mod natural în
produsele comestibile, din care se obțin prin extracție, respectiv se obțin prin sinteza chimică
(exemple: carotenoidele, clorofilele, antocianele, riboflavina, betainele etc.).1
Coloranții de caramel sunt considerați coloranți alimentari naturali deși nu sunt prezenți
în mod natural în produse comestibile. Ei sunt obținuți prin acțiunea controlată a căldurii
asupra glucidelor nutritive - zaharoză, dextroză, zahăr invertit, sirop de glucoză. Coloranții
naturali se pot obține prin extracție (din pielița strugurilor și tescovină, sfeclă roșie și varză
roșie, afine, coacăze negre – antociani; din ardei roșu – capsantina; din tomate - licopina) și
prin măcinarea corpului uscat al insectei femelă Coccus cacti - roșu coșenilă.
5. Concluzii
Având ca punct de pornire fraudele din industria alimentară, trebuiesc reținute
următoarele aspecte:
• Fraudele cu care se confruntă industria alimentară în fiecare zi: înlocuirea
ingredientelor-cheie cu alternative mai ieftine, indicarea eronată pe etichete a speciilor de
animale folosite în produsele din carne, indicarea incorectă a greutății pe etichete, vânzarea
1
Directiva 94/36/CE
~ 691 ~
de alimente obișnuite ca produse bio, folosirea neîndreptățită a unor logo-uri ce indică
originea sau bunăstarea animalelor, etichetarea peștelui provenind din acvacultură ca fiind
pescuit în mediul sălbatic, falsificarea și comercializarea alimentelor după data de expirare a
acestora;
• Avem nevoie de un cadru legislativ unde să existe o definiție general acceptată a
fraudelor din sectorul alimentar;
• Flosirea aditivilor nu este justificată în toate cazurile;
• Coloranții se împart în două categorii naturali și sintetici. În general sunt folosiți cei
sintetici fiind mai ieftini și având culori mult mai intense și mai plăcute ochiului.
Bibliografie:
Legislație:
Directiva 94/36/CE
Codex Alimentarius FAO/OMS
Raport referitor la criza alimentară, fraudele din lanțul alimentar și controlul acestora
(2013/2091 (INI)) Comisia pentru mediu, sănătate publicăși siguranță alimentară. Raport:
Esther de Lange
Surse internet:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+REPORT+A7-
2013-0434+0+DOC+XML+V0//RO (accesat în data de 10.10.2015)
https://dexonline.ro/definitie/fraud%C4%83 (accesat în data de 10.10.2015)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Aditiv_alimentar (accesat în data de 10.10.2015)
~ 692 ~
PROTECŢIA VICTIMELOR ÎNAINTE ŞI DUPĂ ACTUL
INFRACŢIONAL
THE PROTECTION OF THE VICTIMS

BEFORE AND AFTER THE CRIMINAL ACT
NICA-DINU Elena-Florentina
Consilier juridic
def.elena@yahoo.com
Abstract:
Crime prevention represents a social system, an integral process, which includes general
and special prevention social-criminological research.
Victimologică prevention of crimes can be achieved through measures to ensure the
creation of conditions reduces the risk of having committed offences and eliminate the factors
inducing and victimogeni.
Victimologia is a particularly important factor in organisation of practical measures to
prevent and combat crime and strengthen the entire law order, as it is called to draw the
protective measures for citizens, which would make it possible to avoid situations in which it is
possible to their victimization.
Preventing special-criminological crime comprises measures are directed towards solving
problems directly to prevention. These measures concern not only criminals and individuals
capable of committing crimes, but also the victims, as well as situations where they act.
As the subjects of prevention of victimologice lies the State organs, organizations, and
public and private institutions, people with responsible positions and citizens.
Legal protection and assistance to victims of crime includes compensation for damage
caused by the attacks against the material heritage and violent actions, compensation for moral
damage, moral-psychological rehabilitation of the injured person, as well as its physical
defense against repeated victimisation.
Over the past 20 years have led to an unprecedented development of services for victims.
The growth of these services has turned, slowly, in an industry. Two of the most important
services for victims of crime are information and moral support.
Rezumat:
Prevenirea criminalităţii reprezintă un sistem social, un proces integru, ce include
prevenirea socială generală şi special-criminologică.
Prevenirea victimologică a infracţiunilor se realizează prin măsuri ce asigură crearea
condiţiilor ce reduc riscul săvârşirii infracţiunilor şi înlătură factorii criminogeni şi victimogeni.
Victimologia este un factor deosebit de important al organizării practice a prevenirii şi
combaterii criminalităţii, precum şi al consolidării întregii ordini de drept, deoarece este
chemată să elaboreze măsuri de protecţie pentru cetăţeni, ce ar permite evitarea situaţiilor în
care este posibilă victimizarea lor.
Prevenirea special-criminologică a infracţiunilor cuprinde măsurile ce sunt îndreptate
nemijlocit spre soluţionarea problemelor profilactice. Aceste măsuri privesc nu numai
~ 693 ~
infractorii şi persoanele capabile de a săvârşi infracţiuni, dar şi victimele, precum şi
situaţiile în care acţionează.
În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află organe statului, organizaţii şi
instituţii publice şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţeni.
Protecţia juridică şi ajutorul acordat victimelor infracţiunilor cuprinde, repararea
prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente,
compensarea daunei morale, reabilitarea moral-psihologică a persoanei vătămate, precum şi
apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate.
Ultimii 20 de ani au dus la o dezvoltare fără precedent a serviciilor pentru victime.
Creşterea acestor servicii s-a transformat, încet, într-o industrie.Două din cele mai
importante servicii acordate victimelor infracţiunilor sunt informaţiile şi suportul moral.
Keywords: prevention, criminality, victim, victimological, crimes, criminal.
Cuvinte cheie: prevenire, criminalitate, victimă, victimologică, infracțiune, infractor.
1. Conceptul de prevenire victimologică

Pentru asigurarea unei activităţi eficiente de prevenire a criminalităţii este necesară
desăvârşirea permanentă a sistemului existent de măsuri respective. În acest scop, este
important, ca la elaborarea măsurilor de prevenire, paralel cu particularităţile individuale ale
infractorului, să se acorde o atenţie cuvenită şi situaţiei concrete de viaţă în care a fost
săvârşită infracţiunea. Merită atenţie, în special, cunoaşterea personalităţii şi
comportamentului victimei, care sunt elemente componente ale situaţiei. Aceasta se explică
prin faptul că, într-un şir de cazuri, mai ales la săvârşirea unor astfel de infracţiuni grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave contra persoanei, cum sunt omorurile intenţionate,
vătămările intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi violurile, acţiunile
infractorilor sunt determinate frecvent, într-o anumită măsură, de comportamentul şi calităţile
individuale ale persoanelor vătămate.
Pentru înţelegerea mai profundă a mecanismului infracţiunii sunt insuficiente doar
cunoaşterea şi studierea infractorului. Multe infracţiuni ne demonstrează contribuţia
considerabilă pe care o are persoana vătămată în ceea ce s-a petrecut cu ea, că infracţiunea se
prezintă ca un rezultat al acţiunilor unei perechi formate din infractor şi victimă. Practica
combaterii criminalităţii confirmă încă un adevăr şi anume că infracţiunea putea să nu fie
săvârşită, iar cea începută să se termine fără rezultat, dacă victima probabilă ar fi opus o
rezistenţă cuvenită potenţialului infractor.
Estimarea victimologică a situaţiei de către cercetători presupune studierea situaţiei
psihice a fiecărei părţi, luînd în consideraţie, în primul rând, punctul de vedere al victimei şi
anume: raportul situaţiei psihice a persoanei vătămate cu situaţia victimogenă obiectivă;
raportul situaţiei psihice a persoanei vătămate cu situaţia criminogenă reală, creată şi realizată
în procesul interacţiunii victimei cu infractorul. O astfel de abordare oferă posibilităţi pentru
un studiu mai aprofundat al mecanismelor interacţiunii şi conduitei victimei în situaţiile tipice
care apar la săvârşirea anumitor categorii de infracţiuni.
După cum am mai menţionat relevarea situaţiilor victimogene, tipice anumitor categorii
de infracţiuni, şi descrierea lor ştiinţifică şi ştiinţifico-populară este deosebit de necesară
pentru instruirea victimologică şi educarea juridică a cetăţenilor. Rezultatele studiilor
~ 694 ~
respective sunt importante la elaborarea diferitelor variante de strategii şi tactici pentru
persoanele care, în virtutea unor factori obiectivi sau subiectivi, pot nimeri în situaţii
victimogene.1 Un interes vădit pentru prevenirea infracţiunilor prezintă şi pronosticarea
situaţiilor victimogene, precum şi schimbarea evoluării lor în direcţia dorită, restructurând
atât comportamentul eventualei victime, cât şi al victimizatorului ei probabil. Aşadar,
cercetarea criminologică a personalităţii victimei, a comportamentului ei şi a particularităţilor
situaţiilor victimogene, tipice anumitor categorii de infracţiuni, precum şi utilizarea datelor
respective la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire, orientate asupra unor grupuri ori
persoane concrete, care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate victimală sporită, reprezintă un
potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a criminalităţii.
În literatura de specialitate, prevenirea criminalităţii este considerată drept un sistem
social, un proces integru, care include prevenirea socială generală şi special-criminologică.
La nivel social general, prevenirea victimologică a infracţiunilor se realizează prin măsuri cu
caracter economic, politic, ideologic, organizaţional, juridic, care nu sunt orientate nemijlocit
asupra prevenirii şi combaterii criminalităţii. Aceste măsuri asigură însă, în mod obiectiv,
crearea condiţiilor ce reduc riscul săvârşirii infracţiunilor şi înlătură factorii criminogeni şi
victimogeni.
Prevenirea special-criminologică a infracţiunilor cuprinde măsurile ce sunt îndreptate
nemijlocit spre soluţionarea problemelor profilactice. Aceste măsuri privesc nu numai
infractorii şi persoanele capabile de a săvârşi infracţiuni, dar şi victimele (reale sau potenţiale),
precum şi situaţiile în care ultimele apar şi acţionează în această calitate. Elaborarea şi
realizarea măsurilor orientate asupra victimelor este condiţionată de apariţia şi dezvoltarea
prevenirii victimologice a infracţiunilor, care spre deosebire de cea criminologică tradiţională
este preponderent îndreptată asupra prevenirii comportamentului victimilogic, şi nu criminal.
Sporirea eficacităţii procesului de prevenire a criminalităţii poate fi asigurată atunci cînd se
iau în consideraţie toţi factorii victimogeni (personali şi exteriori), precum şi îmbinările lor
tipice, caracteristice unor sau altor categorii de infracţiuni. Astfel, victimologia devine un factor
deosebit de important al organizării practice a prevenirii şi combaterii criminalităţii, precum şi
al consolidării întregii ordini de drept, deoarece este chemată să elaboreze măsuri de protecţie
pentru cetăţeni, ce ar permite evitarea situaţiilor în care este posibilă victimizarea lor.
În calitate de subiecţi ai prevenirii victimologice se află aceleaşi organe ale statului,
organizaţii şi instituţii publice şi private, persoane cu funcţii de răspundere şi cetăţeni care
realizează prevenirea tradiţională. Bineînţeles că pentru realizarea nemijlocită a prevenirii
victimologice trebuie create organe specializate, subdiviziuni, grupe, organizaţii ce ar asigura
desfăşurarea unei activităţi profesionale în ceea ce priveşte evitarea de către cetăţeni a riscului
victimal şi a victimizării, precum şi recidivei victimizării lor.
Direcţiile principale ale activităţii subiecţilor prevenirii victimologice sunt următoarele:
1) instruirea şi educarea victimologică a cetăţenilor (elaborarea algoritmelor
comportamentului optim în situaţiile victimogene şi antrenamentele speciale);
2) ridicarea gradului de protecţie a persoanelor cu funcţii de răspundere, care se
caracterizează printr-o vulnerabilitate victimală sporită în legătură cu îndeplinirea de către ele
a îndatoririlor de serviciu;
1
Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de
doctor abilitat în drept, Chişinău 2005, pagina 160.
~ 695 ~
3) reducerea maximă a situaţiilor victimogene; evitarea, neutralizarea şi înlăturarea lor;
informarea cetăţenilor.
În colaborare cu structurile statale, o activitate deosebit de fructuoasă privind
inadmisibilitatea victimizării repetate a cetăţenilor, însuşirea de către ei a regulilor de
conduită care le vor permite să evite atentatele criminale, este desfăşurată de organizaţiile
nonguvernamentale. În multe ţări au fost înfiinţate societăţi victimologice, care au adus un
aport important la desăvârşirea practicii de combatere a criminalităţii. In ideea de a combate
criminalitatea şi de a preveni victimizarea prin unirea forţelor, în multe colectivităţi au fost
formate comitete, alianţe, patrule ale părinţilor, vecinilor, fraţilor mai mari etc.
1.1. Asigurarea organizaţională, informaţională şi tactico-metodologică a

prevenirii victimologice a infracţiunilor
Prevenirea victimologică, în calitate de activitate practică1, trebuie organizată în modul
cuvenit şi asigurată informaţional, ceea ce necesită rezolvarea unui şir de probleme:
1) pregătirea specialiştilor în domeniul prevenirii victimologice. Pentru soluţionarea
acestui neajuns este necesară crearea unor instituţii speciale de învăţământ, e de dorit pe baza
Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerului Justiţiei;
2) selectarea profesională pentru angajarea în serviciul organelor afacerilor interne,
respectînd trăsăturile psihologice ale candidaţilor, capacitatea acestora de a se orienta adecvat
în diferite circumstanţe. Acest moment pare a fi departe de prevenirea victimologică, dar are
o importanţă enormă, fiindcă un poliţist neatent, neechilibrat este o potenţială victimă a
infractorului;
3) organizarea unui serviciu psihopedagogic unic în cadrul comisariatelor de poliţie. În
general, pot fi evidenţiate două direcţii ale lucrului consultativ: a) consultaţii cu privire la
mijloacele tehnice de pază a patrimoniului; b) consultaţii cu privire la modalitatea de
comportament, dacă este o situaţie victimogenă. Ţinând cont de faptul că în timpul acestei
activităţi se întâlnesc frecvent situaţii în care este foarte greu de stabilit contactul cu victima,
specialiştii psihologi ar putea să ajute grupul operativ la lucrul cu aceste persoane şi să
organizeze o studiere cuvenită a victimelor;
4) organizarea evidenţei profilactice a persoanelor care au devenit victime sau real pot
fi victimizate. Acest sistem al evidenţei profilactice, reprezentînd doar interes operativ, nu
ţine seamă de calităţile victimologice ale persoanei şi, respectiv, nu poate servi în calitate de
purtător al informaţiei obiective. Evidenţa victimologică va permite reducerea numărului
persoanelor ce sunt luate în evidenţă ca potenţiali infractori şi concentrarea atenţiei şi
eforturilor asupra persoanelor ce necesită măsuri de siguranţă personală şi a patrimoniului
(pentru persoanele cu comportament pozitiv această evidenţă trebuie să fie benevolă)2;
5) crearea documentelor informaţionale speciale pentru obiectele şi spaţiile cele mai
periculoase din punct de vedere victimologic. Aceste documente ar trebui să reflecte:
caracteristicile calitative şi cantitative ale infracţiunilor săvârşite în cadrul obiectului sau al
spaţiului dat; categoriile tipice ale infractorilor şi victimelor în corelaţie cu „legăturile”
1
Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de
doctor habilitat în drept, Chişinău 2005, pagina 166.
2
Karmen, A Crime victims. An Introduction to victimology, California, 1990, pagina 176, citată de Gladchi
Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative, Teză de doctor habilitat în
drept, Chişinău 2005, pagina 167.
~ 696 ~
acestora cu obiectul dat sau spaţiul respectiv; caracterele tipice ale apariţiei şi desfăşurării
situaţiei victimogene. Documentele respective trebuie completate periodic cu date referitoare
la infracţiunile, infractorii şi victimele concrete. Având la dispoziţie asemenea informaţie,
reprimarea nemijlocită a infracţiunilor poate fi completată cu ameliorarea stabilă a situaţiei
prin schimbarea cantitativă a grupurilor de persoane ce furnizează victime ale infracţiunilor;
6) organizarea şi realizarea sistematică a interacţiunii dintre serviciile şi direcţiile
organelor afacerilor interne şi dintre alte organe de stat şi organizaţii nonguvernamentale,
ceea ce ar permite utilizarea mijloacelor şi metodelor activităţii operative de investigaţii atât
în plan informaţional, cât şi în calitate de instrument de influenţă asupra indivizilor „supuşi”
prevenirii victimologice.
2. Posibile măsuri preventive

Realitatea vieţii sociale confirmă adevărul că mulţi cetăţeni, unii din ei cu experienţă
bogată de viaţă şi nivel cultural corespunzător,nu acordă întotdeauna valoarea cuvenită unor
reguli de prudenţă comportamentală şi ajung cu uşurinţă în postură de victime. Cu atât mai
necesară devine această activitate de pregătire antiinfracţională a populaţiei când este vorba
de minori şi tineri ori de persoane cu potenţial de adaptare şi capacitate de orientare
diminuată din cauza vârstei, debilităţii psihice ori nivelului scăzut de cultură si educaţie.1
Din experienţa recentă a organelor judiciare din ţara noastră pe această linie se impune
promovarea unor recomandări adresate publicului larg, care să vizeze varietatea situaţiilor de
posibil risc victimal, punând accentul pe următoarele aspecte:
- evitarea pe cât posibil a contactelor cu persoane cunoscute cu
manifestări violente, care poartă asupra lor cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi
provoacă certuri şi scandaluri şi care, de regulă, din motive minore trec cu rapiditate la
acţiuni de violenţă;
- acordarea unei atenţii deosebite selecţiei relaţiilor cu persoane cunoscute ocazional şi
pe cât este posibil evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi
putem avea oricând surprize neplăcute, mergând până la producerea unor suferinţe fizice şi
morale. Cu deosebire, trebuie evitate relaţiile ocazionale cu cetăţeni care cer găzduire, mai
ales de scurtă durată, la persoane în vârstă, sau care solicită cumpărarea de băuturi alcoolice,
la domiciliul unor producători ce oferă
- în condiţii aparent avantajoase - diverse bunuri, valori sau servicii din categoria celor
considerate deficitare sau mai greu de obţinut care de regulă au provenienţă îndoielnică ori se
referă la activităţi ilegale. In această categoric de multe ori sunt implicate persoane cu
antecedente penale ori cu mod de viaţă parazitar care urmăresc plasarea unor bunuri sau
valori furate ori înşelarea bunei-credinţe a cetăţenilor;
- evitarea de către cetăţeni a frecventării locurilor şi mediilor dubioase unde se consumă
în exces băuturi alcoolice, se practică jocuri de noroc; la fel de utilă este şi evitarea, pe cât
posibil a zonelor aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare\sau poşete) a zonelor
slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale unor infracţiuni de tâlhărie, viol sau
vătămare corporală), precum şi recomandarea ca, în asemenea locuri, îndeosebi pe întuneric
ori la ore târzii, să nu circule femei singure, alegând alte trasee de deplasare, mai sigure, chiar
dacă acestea sunt mai lungi;
1
Maria Voinea, Florin Dumitrescu, Psihologie judiciara, Editura Sitech, Craiova 2005, pagina 83.
~ 697 ~
- îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu să nu deschidă uşa şi să nu primească
în locuinţă persoane necunoscute indiferent de motivul ce-1 invocă (de exemplu, că sunt
trimişi chiar de părinţi); de asemenea, instruirea acestora ca, în zonele unde se joacă, ori în
vecinătatea şcolilor, să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor,
le oferă dulciuri, prăjituri, sau jucării, îi invită la plimbare în parc sau pădure ori care se
autoinvită la domiciliul copiilor sub diverse pretexte (să bea un pahar cu apă), în multe
cazuri, asemenea elemente fac parte din rândul hoţilor (care se informează prin copii despre
starea materială si programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali
periculoşi, care ademenesc şi corup copii -îndeosebi fetiţele - la diverse perversităţi ori care le
violează, în condiţii ce uneori le pun viaţa în primejdie;
- neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea
unor necunoscuţi, pentru a merge la discotecă sau restaurant - eventual cu maşina - în
excursie ori la diverse ceaiuri sau serbări la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni
victimele unor violuri ori acte de perversiune sexuală; recomandarea tinerelor fete să poarte o
vestimentaţie decentă şi să aibă o comportare modestă care să nu incite la acostări;
- avizarea cetăţenilor asupra necesităţii de a fi prudenţi în relaţiile lor cu persoanele
necunoscute, pentru a nu da de înţeles în nici un fel că posedă la domiciliu sume mari de bani,
bijuterii, aparatură electronică, tablouri ori alte valori ce pot tenta infractorii, care s-ar putea
informa despre starea materială chiar prin comportarea imprudentă a victimelor, în acelaşi
sens este necesar să li se recomande acestora să depună sumele de bani la bănci şi CEC, iar
alte valori să le asigure în condiţii corespunzătoare;
- pe cât posibil, mai ales când este vorba de bunuri de valoare şi posesorii acestora sunt
persoane în vârstă, care locuiesc singure, este indicat să nu ofere vânzarea lor prin mica
publicitate (ci pe alte căi), deoarece, pot fi vizate de infractori prin lectura anunţurilor;
- asemenea recomandări sunt necesare şi pentru posesorii de autovehicule care trebuie
convinşi sa nu lase la vedere bunuri, valori sau aparatură ce poate să incite infractorii. In plus,
este bine să se instaleze sisteme antifurt – la autovehicule sau locuinţe - ori cel puţin
încuietori cât mai sigure. In mediul rural, se recomandă cetăţenilor să nu lase uşile ori
ferestrele deschise, iar locuinţele urbane - pentru cei care locuiesc la parterul blocurilor - să
nu lase uşile, ferestrele ori geamurile deschise .
- recomandări similare trebuie făcute şi conducătorilor unităţilor din domeniul
transportului, colectării şi păstrării valorilor monetare, astfel încât să ia măsuri ferme de
asigurare a acestora prin grile metalice, încuietori eficiente, case de bani ori casete metalice
sigure, fixate la sol sau în pereţi şi, după caz, prin instalarea unor sisteme de alarmare. Este
indicat ca în acestea să nu se păstreze peste noapte decât sumele strict necesare, iar când este
nevoie, să se asigure paza acestora - la sume mari chiar cu concursul organelor de poliţie - şi
în permanenţă printre sumele rămase în casă să fie cel puţin un teanc de bani înseriaţi, care să
poată fi mai uşor urmăriţi;
- tot de domeniul pregătirii antiinfracţionale a populaţiei aparţine şi problematica mai
delicată legată de situaţiile când unele persoane ajung în mod nemijlocit în poziţie de victime.
Pentru asemenea situaţii de priză directă cu infractorii trebuie recomandată o comportare care
să vizeze manifestări hotărâte de alarmare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea unor
trucuri, cum ar fi strigarea pe nume a unui bărbat (ca şi cum acesta ar fi în
apropiere),ameninţarea cu un spray care, ar conţine gaze toxice etc. Când alarmarea nu dă
rezultate sau nu are rost (fiind vorba de locuri izolate), victimelor trebuie să li se recomande o
~ 698 ~
atitudine prudentă şi elastică, de tratative diplomatice cu cel în cauză pentru a câştiga timp şi
a nu provoca accentuarea tentativelor de violenţă ale infractorilor. In situaţii limită, când
pericolul este iminent şi deosebit de grav (ameninţare cu cuţitul, grup de infractori) este
indicat ca victima să nu opună rezistenţă şi să ameninţe cu reclamarea faptei pentru a nu-şi
pune în pericol viaţa, acceptând de nevoie un tratament cu pericol mai redus pentru sănătate
sau integritatea fizică;
- alte recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care un cetăţean poate
interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări în sensul de a
nu acţiona de unul singur şi în mod direct, intercalându-se între agresori si eventuala victimă
deoarece riscă să devină el adevărata victimă. Sigur că intervenţia hotărâtă a unor asemenea
cetăţeni poate fi salvatoare, dar ea trebuie să fie orientată şi să nu fie riscantă. In acest sens
este necesar ca cel în cauză să solicite concursul altor celăţeni din apropiere şi numai după
aceea şi cu prudenţă să încerce aplanarea, nu prin forţa fizică proprie ci prin dialog şi crearea
convingerii agresorilor că pot fi anihilaţi.
2.1.Relaţia victimă infractor după încheierea procesului penal

Repararea nedreptăţilor victimelor infracţiunilor prin compensare financiară de către stat
a fost pentru prima dată introdusă de curând. La sfârşitul anilor '60, magistratul englez
Margery Fry şi alţii au militat pentru compensarea de către stat a victimelor infracţiunilor.
Cererile lor au determinat crearea unor programe de despăgubire guvernamentale în Noua
Zeelandă, Anglia, America de Nord, Europa şi alte state.
Aceste programe au operat în ultimul sfert de secol XX şi multe au fost subiecte ale unor
schimbări după estimări şi evaluări. Greutăţile economice şi restrângerile bugetare au limitat
mult scopul compensării, la fel ca şi numărul victimelor care primeau ajutor. Evaluările au
arătat că victimele care au obţinut drepturi în cadrul acestor programe au fost puţine, iar pe de
altă parte aceste compensări au fost mai mult simbolice.
Cele mai multe victime, spre exemplu, ale infracţiunilor de furt, sunt excluse din cadrul
programelor de compensare, neavând nici posibilitatea de a face asigurări private. In patru
din cinci cazuri de infracţiuni asupra proprietăţii, infractorul nu va fi identificat, iar dacă sunt
prinşi, aceştia sunt atât de săraci încât nu se poate obţine nimic de la ei printr un proces civil.
Victimele violenţelor pentru care sunt desemnate schemele de compensare reprezintă o
parte foarte mică din cei care ar trebui să fie ajutaţi, în aproape toate sistemele, primirea
compensaţiilor se face după ce sunt îndeplinite două condiţii legale: raportarea agresiunilor la
poliţie şi cooperarea deplină cu sistemul penal de justiţie. Multe sisteme au mijloace de
verificare pentru a se asigura că victimele sunt persoanele „cele mai sărace din cele sărace".
Multe din scheme nu includ cazuri de violenţă în familie, deşi o mare parte din cazuri se
petrec în acest mediu.
Alte situaţii reduc drastic aceste compensaţii pentru victimele care provoacă ori
contribuie la propria lor victimizare. Dincolo de limitele, ridicol de mici, în care trebuie să se
încadreze victimele - în Anglia minimul este de 1000 de lire sterline - acestea au obligaţia de
a proba victimizarea, iar actul criminal este greu de demonstrat dacă agresorul a fugit de la
locul faptei şi nu există martori.
Cu excepţia victimizării sexuale, foarte multe scheme nu oferă fonduri care să
compenseze suferinţa emoţională şi fizică. Multe victime sunt împiedicate să facă cereri
pentru compensaţii datorită unor proceduri birocratice şi a procesului de investigare. Pentru
~ 699 ~
că au existat multe voci care afirmă că politicienii plătesc victimele infracţiunilor, multe
guverne au decis, în ultimii ani, să transfere răspunderea asupra agresorilor, printr-o amendă -
suprataxă pentru victimă.
Protecţia juridică şi ajutorul acordat victimelor infracţiunilor cuprinde, repararea
prejudiciului material cauzat prin atentatele contra patrimoniului şi acţiunile violente
(infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei), compensarea daunei morale (atât prin
achitări materiale, cât şi prin alte forme de reparare a daunei), reabilitarea moral-psihologică a
persoanei vătămate, precum şi apărarea fizică a acesteia împotriva victimizării repetate.
Teoretic şi în baza practicii existente în statele lumii pot fi propuse următoarele soluţii ale
problemei date:
- repararea prejudiciului cauzat victimei în urma infracţiunii, prin compensările
statului;
- repararea prejudiciului cauzat victimei prin încasarea de la delincvent;
- repararea prejudiciului cauzat victimei prin achitarea primei de asigurare, în cazurile
cînd această persoană anterior a fost asigurată împotriva infracţiunilor;
- repararea prejudiciului cauzat victimei din contul donaţiilor benevole ale membrilor
comunităţii, realizate din sentimentul solidarităţii faţă de persoanele vătămate (fonduri,
organizaţii obşteşti);
- reabilitarea fizică şi moral-psihologică, reintegrarea socială a victimelor, care
cuprinde tratamentul rănilor, patologiilor, depresiunilor de nervi, depăşirea complexului de
vinovăţie, acordarea ajutorului psihologic, social, juridic, formarea opiniei publice în
favoarea victimei, crearea unui confort moral la nivelul micromediului social al victimei;
- realizarea programelor şi măsurilor de apărare fizică a victimelor împotriva
atentatelor în perioada postinfracţională.
3. Despăgubirea dată de infractor

Despăgubirea dată de agresor pentru victimă este una din cele mai noi modalităţi de a
restabili dreptatea, oferind bani acelora care au suferit injurii ori vătămări fizice din acţiunea
sau neglijenţa altora. După introducerea despăgubirii, programele de compensare
guvernamentale au devenit şi mai stricte, despăgubirea către victimă fiind văzută ca o
restabilire a proprietăţii, mult mai obiectivă chiar şi pentru agresiunile cu violenţă. Problema
este că marea majoritate a agresorilor sunt adesea şomeri sau nu au putere financiară pentru a
face posibilă acordarea despăgubirii.
După reanalizarea rezultatelor obţinute la un număr de programe locale din diferite ţări,
Maguire şi Shapland scriau1: „Concluziile par universale. Despăgubirile financiare figurează
numai într-o mică proporţie din cazuri transmise pentru mediere. Cazurile mediate sunt ele
însele în minoritate în comparaţie cu fluxul cazurilor. Modelul dominant este încă acuzarea
ori diferite forme de încetare (ca o cauţiune formală în Anglia şi Scoţia), uneori însoţită de
munca cu agresorul - dar rareori implicând victima".
De cele mai multe ori nici despăgubirea oferită de infractor, cumulată cu cea oferită de
stat, la care se adaugă o eventuală sumă de bani de la o societate de asigurare, nu poate
invinge tendinţa primordială (de multe ori cu tentă razbunătoare) a unei persoane vătămate de
1
M. Maguire, J. Shapland, „Provisions for Victims in an International Context", pagina 228-230, in Victims
of Crime, R.C. Davis, A.J. Lurigio and W.G. Skogan (eds), 2nd edition, London, Sage Publications, 1997, citaţi de
Ştefan Prună, Victimizarea judiciară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 2003, pagina 77.
~ 700 ~
a aplica acelaşi tratament agentului victimizator. Sunt şi situaţii în care se despagubesc urmşii
victimei unei infraciunii de omor prin acordarea de sume bani. Aceste sume variză de la o
speţa la alta, ramânând ca instanţa sa decidă asupra lor, dar se ridică astfel întrebarea: Cât
valorează cu adevărat o viaţă?...
4. Medierea victimă-agresor
O altă dezvoltare importantă în anii recenţi a fost redescoperirea justiţiei restoratorie
(justiţia reparatorie). Justiţia restorativă, practicată pe scară largă în micile societăţi rurale, are
o bogată şi lungă istorie în comunităţile aborigenilor din Australia, primele Naţiuni canadiene
şi comunităţile din nordul Canadei. Deziluzia cvasiuniversală referitoare la sistemul de
justiţie punitiv/retributiv avea să-i forţeze pe cei care doreau o reformă a justiţiei să caute
alternative la sistemul actual de pedepsire.
Susţinătorii justiţiei restorative arată că în afară de efectele devastatoare asupra
agresorilor, familiilor acestora şi a societăţii în ansamblu, sistemul punitiv acţionează, mai
degrabă, pentru intensificarea conflictelor decât pentru rezolvarea lor. In loc să aducă părţile
în dispută mai aproape una de cealaltă, creşte tensiunea dintre ele.
Incepute de către biserica Mennonite, programele de reconciliere victimă - agresor au
fost demarate în SUA şi Canada pe la mijlocul anilor 70, iar după aceea în multe alte ţări.
După Canada şi America de Nord, în urmă cu câţiva ani Consiliul Europei la Strasbourg a
iniţiat un Comitet de Experţi pentru Mediere în Probleme Penale. Raportul Comitetului şi
recomandările au fost publicate în 1999.
In ciuda popularităţii şi interesului noţiunii de reconciliere victimă-agresor, scopul
reconcilierii este greu de pus în practică. In multe programme, obiectivele de bază au fost
asigurarea despăgubirii de la agresor către victimă şi prevederi care să garanteze că obligaţiile
stipulate în actul de mediere sunt îndeplinite în totalitate.
Numele programelor au fost schimbate de la reconciliere victimă-agresor la mediere
victimă agresor, căutându-se soluţiile cele mai adecvate. Cu toată popularitatea de care s-au
bucurat şi se bucură ele nu au reuşit să creeze fisuri importante în actualul sistem de justiţie.
5. Serviciile pentru victimă

Ultimii 20 de ani au dus la o dezvoltare fără precedent a serviciilor pentru victime.
Creşterea acestor servicii s-a transformat, încet, încet, într-o industrie. Expansiunea
programelor, serviciilor pentru victimele infracţiunilor în SUA, Canada, Anglia şi multe alte
ţări nu a redus fenomenul ci, dimpotrivă, acesta s-a extins, acaparând noi sisteme juridice.1
In prezent exista numeroase programe care lucrează „pentru” victime. In cadrul acestor
programe variate există o categorie aparte care încearcă să asigure o asistenţă specială unei
anumite categorii de victime, cum ar fi victimele violenţelor, copii, victimele agresiunilor
sexuale, victime ale violenţei în familie. Aproape peste tot, două din cele mai importante
servicii acordate victimelor infracţiunilor sunt informaţiile şi suportul moral.
Deşi au fost realizaţi paşi importanţi, o mare problemă rămâne încă. In condiţiile în care
suportul moral al victimelor rămâne centrul problemei, bugetul scăzut face ca acest suport să
depindă mult de buna-credinţă şi munca grea a voluntarilor.
1
Ştefan Prună, Victimizarea judiciară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti 2003, pag. 78.
~ 701 ~
Din acest punct de vedere este interesant de observat că, dincolo de mesajul umanist,
serviciile acordate victimelor au căzut într-un con de umbră, datorită, în primul rând,
mecanismelor birocratice care însoţesc aceste servicii, în al doilea rând, accentul cade pe
momentul post victimizare, când răul este deja făcut. Din acest punct de vedere, aceste
orientări nu au avut impact asupra prevenirii victimizării.1
Poate cel mai mare neajuns pe care l-au cauzat cercetării victimologice este că aceste
servicii au apărut ca o reacţie la etapa blamării victimei. Cum orice extremă aduce cu ea ceva
negativ şi această exagerare a dus la stoparea temporară a cercetării obiective a dinamicii
infracţiunilor.
Bibliografie:
Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Criminologie, agresologie,
victimologie, detentologie, Editura All Beck, Bucuresti, 2003;
Ştefan Prună, Victimizarea judiciară, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Bucureşti 2003;
Maria Voinea, Florin Dumitrescu, Psihologie judiciara, Editura Sitech, Craiova 2005;
Mitrofan N., Zdrenghea V. Butoi Tudorel, Psihologie Judiciară, Casa De Editură Şi Presă
Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1997;
N. Mărgineanu, Condiţia umană, Editura ştiinfifică, Bucureşti, 1973;
Al.Roşea, Psihologie generala, Editura, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1975;
Gladchi Gheorghe, Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi
aplicative, Teză de doctor habilitat în drept, Chişinău 2005;
Gladchi Gheorghe, Cercetarea victimologică şi combaterea infracţiunilor grave de
violenţă contra persoanei în Republica Moldova (aspecte criminologice şi juridico-penale).
Autoreferat asupra tezei pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor în drept, Chişinău,
1999;
Iancu Tănăsescu, Bujor Florescu, Victima şi agresorul, Editura INS, Brîncoveni 1994;
1
Ştefan Prună, opera citată.
~ 702 ~
ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND
TRAFICUL DE PERSOANE
CRIMINOLOGICAL ASPECTS ON HUMAN TRAFFICKING
NISTORESCU George Gabriel

Inspectoratul de Poliție Județean Dâmbovița
gabriel.nistorescu@yahoo.com
Abstract:
Human trafficking is one of the most widespread crimes worldwide.
In Romania, the phenomenon development of organized crime in general and trafficking
in particular was favored by the absence of legislation in this area until 2001.
There are a number of causes that generate and sustain the phenomenon of human
trafficking, of which the most important are: low socio-economic standard; unemployment;
low educational level; globalization; existence of conflict zones; lack of information.
In conclusion, we can say that the absence of a legal framework, poor control of borders in
the early 90s, no system of registration of persons who emigrate, poverty, unemployment and
low education level, are all causes that have led the development of human trafficking in
Romania
Human trafficking is a crime that affects not only his victims and their families but
society as a whole.
Once organized trafficking mark their territory in a state or region and is increasing
rapidly and will pose serious risks to the stability of the countries affected.
The main effects are: increased violence to the growth and diversification of organized
criminal groups organized crime; economic destabilization; demographic destabilization;
growth of corruption in the public sector; destabilizing economic investment within; the
phenomenon of children left home by their parents working abroad.
Rezumat:
Traficul de persoane este una dintre infracţiunile cel mai larg răspândite la nivel
mondial.
În România, fenomenul dezvoltării criminalităţii organizate în general şi a traficului de
persoane, în speciale a fost favorizat de absenţa unei legislaţii în acest domeniu până în
2001.
Există o serie de cauze ce generează şi susţin fenomenul traficului de persoane, dintre
care cele mai importante sunt: standardul socio-economic scăzut; șomajul; nivelul
educațional scăzut; globalizarea; existenţa zonelor de conflict; lipsa de informare.
Concluzionând, putem afirma că absenţa unui cadru legislativ adecvat, controlul slab al
graniţelor la începutul anilor 90, lipsa sistemului de evidenţă a persoanelor care emigrează,
sărăcia, şomajul sau nivelul educaţional scăzut constituie tot atâtea cauze care au determinat
apariţia şi dezvoltarea traficului de fiinţe umane în România
Traficul de persoane este o infracţiune care afectează nu doar victimele sale şi familiile
acestora, ci şi societatea în ansamblu.
~ 703 ~
Odată organizat, traficul de fiinţe umane îşi marchează teritoriul într-un stat sau o
regiune şi va cunoaşte o creştere rapidă şi va prezenta riscuri serioase cu privire la
stabilitatea ţărilor afectate.
Principalele efecte sunt: violenţa crescută la nivelul grupurilor criminale organizate
creşterea şi diversificarea crimei organizate; destabilizarea economică; destabilizarea
demografică; creşterea corupţiei în sectorul public; destabilizarea investiţiei economice în
interior; fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor la muncă în
străinătate.
Keywords: human trafficking victims, state institutions, society, groups organized

criminal violence.
Cuvinte cheie: traficul de persoane, victime, institutiile statului, societate, grupări

criminale organizate, violență.
Traficul de persoane este una dintre infracţiunile cel mai larg răspândite la nivel mondial.
Acesta s-a dezvoltat pe fondul unor cauze care diferă de la o regiune la alta, şi de la un mod
de exploatare la altul. Oportunităţile au fost date de existenţa unei largi categorii de persoane
care îşi doreau să emigreze, de slaba educaţie a publicului, ceea ce nu le permitea să distingă
pericolele la care se expuneau, de incapacitatea şi neimplicarea autorităţilor şi de o mare
cerere în străinătate pe piaţa serviciilor sexuale sau a muncii forţate.
În România, fenomenul dezvoltării criminalităţii organizate în general şi a traficului de
persoane, în speciale a fost favorizat de absenţa unei legislaţii în acest domeniu până în
2001.
Singurele infracţiuni care erau legate de traficul de persoane se refereau la proxenetism,
lipsirea de libertate în mod ilegal sau sclavie. De asemenea, sistemul de protecţie a copilului a
fost practic inexistent în primii ani de după Revoluţia din 1989 şi nu a existat control asupra
scoaterii din ţară a copiilor sau a adopţiilor internaţionale. în aceste condiţii, riscurile la care
se expuneau traficanţii erau foarte mici, practic inexistente, ceea ce a favorizat dezvoltarea
rapidă a reţelelor de trafic de persoane, inclusiv minori.
Referindu-ne la societatea românească, dincolo de cauzele economice, apariţia şi
dezvoltarea traficului de persoane a fost în primul rând efectul unei slabe funcţionări a
instituţiilor statului care au fost incapabile să formuleze un răspuns pertinent la noile
provocări1.
Există o serie de cauze ce generează şi susţin fenomenul traficului de persoane, dintre
care cele mai importante sunt:
1) Standardul socio-economic scăzut

Situaţia precară din punct de vedere material este motivul cel mai des întâlnit la
victimele traficului de persoane, indiferent de forma de exploatare pe care o suferă.
De cele mai multe ori, victimele provin din familii dezorganizate, sau în care unul sau
chiar ambii părinţi sunt şomeri, au mari dificultăţi materiale sau au ele însele o situaţie
materială deosebit de grea, în unele cazuri fiind abandonate de soţi şi având copii în
1
www.inssc.ro.
~ 704 ~
întreţinere. Zonele cele mai defavorizate, predispuse la trafic de persoane, sunt Moldova şi
Muntenia , iar relaţia dintre sărăcie şi trafic de persoane se regăseşte în statisticile privind
regiunile din care provin victimele traficului de persoane.
Familiile din care provin victimele traficului de persoane sunt, câteodată, caracterizate de
alcoolism, violenţă în familie şi antecedente penale, dar şi de lipsa afecţiunii parentale. In
foarte multe cazuri sunt întâlnite episoade traumatizante în care victimele au fost implicate în
viol, incest, maltratare, abuz, abandon familial etc.
Carenţele afective existente în mediul familial pot fi considerate una dintre cauzele de
prim rang în complexul etiologic, întâlnindu-se, adesea, situaţii în care însăşi familia este cea
care determină angajarea unor tinere în activităţi de prostituţie, în ţară sau în străinătate.
Marea majoritate a victimelor provin din familii cu modele de comportament negative, care
afişează o atitudine de ostilitate şi indiferenţă în societate. In cazul traficului de minori,
climatul conjugal neadecvat, tensionat între soţi influenţează negativ personalitatea copilului.
Violenţa fizică şi psihică între membrii unei familii alimentează dorinţa copilului de a părăsi
domiciliul, pentru a scăpa de mediul ostil.
2) Şomajul
În actuala conjunctură economică dificilă şi nesigură, numeroase persoane, mai ales cele
cu grad scăzut de profesionalizare, nu îşi găsesc locuri de muncă în ţara de origine, ajungând
să plece în străinătate în căutarea unei slujbe. în acelaşi timp, se evidenţiază nivelul scăzut al
salariilor, care nu acoperă minimul necesităţilor, astfel încât, chiar dacă în situaţii
excepţionale reuşesc să-şi găsească un loc de muncă, aceste persoane sunt de obicei angajate
fără contracte de muncă, prost plătite şi tratate discreţionar de către patroni. Crizele
economice duc la inflaţie galopantă, pierderea pieţelor de desfacere a mărfurilor şi, implicit,
la şomaj.
Nivelul de trai afectează echilibrul economic al familiei, ceea ce determină schimbarea
locului de muncă şi căutarea altuia mai avantajos din punct de vedere financiar. Inegalităţile
între nivelul de dezvoltare între diferite ţări din cadrul Uniunii Europene, şi nu numai, incită
persoanele să plece în străinătate în căutarea unui loc de muncă bine plătit, într-o ţară
civilizată în care munca este apreciată corespunzător.
3) Nivelul educaţional scăzut
Educaţia este cel mai important factor al unei conduite. Ea formează abilităţile necesare
profesionale pe piaţa muncii şi, în acelaşi timp, este o instituţie de control ce impune reguli şi
norme specifice, contribuind la integrarea socială a oamenilor şi la afilierea la un anumit
grup. în acest context, este evident că o educaţie cât mai înaltă şi o cât mai lungă perioadă
petrecută în şcoală constituie un factor de protecţie împotriva traficului de persoane.
Nivelul scăzut de instruire al persoanelor traficate determină acestora o viziune limitată
şi deformată privind modul de integrare în viaţa socială, având drept consecinţă deficienţe de
adaptare.
Mulţi tineri consideră educaţia ca fiind o strategie nefolositoare şi lipsită de valoare
pentru a avea succes în viaţă. Studiile nu sunt văzute ca o modalitate de a dobândi un statut
înalt în România. Modelul persoanei plecate la "muncă"în străinătate, care etalează maşini
scumpe, îmbrăcăminte "de firmă" este idealul multor tineri din ziua de azi.
Şcoala deţine un rol foarte important atât în educarea şi socializarea copiilor, cât şi
pentru punerea în aplicare a unor programe de prevenire a criminalităţii, în general şi a
traficului de persoane, în special. De asemenea, şcoala are menirea să dezvolte aptitudini, să
~ 705 ~
transmită cunoştinţe profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudini pozitive.
Sistemul de învăţământ are obligaţia de a forma tinerilor convingeri ferme privind
raporturile sociale între indivizi, raporturi şi norme bazate pe legi şi norme morale, astfel
încât fiecare individ să conştientizeze faptul că respectarea normelor de drept şi a regulilor de
convieţuire socială este o condiţie fără de care statul de drept nu poate exista, că democraţia
înseamnă libertate dirijată de norme unanim acceptate de societate şi, deci, obligaţia de a fi
respectate de toţi membri săi. Majoritatea infractorilor au carenţe de instruire şi educaţie,
mulţi înţelegând libertatea şi democraţia ca pe o portiţădeschisă spre insultă, spre atentat la
demnitate, sănătate, integritate corporală sau viaţa1.
Carenţele educaţionale pot fi considerate ca fiind cele care precipită, de fapt, procesul
angajării în prostituţie sau proxenetism prin poziţionarea subiectului în imposibilitatea de a
alege o altă alternativă.
Atât traficanţii cât şi victimele, în marea lor majoritate au un nivel de instruire foarte
scăzut, datorat mai ales abandonării timpurii a sistemului şcolar, fiind în acelaşi timp
nemulţumiţi de alternativele educaţionale oferite.
4) Globalizarea
Globalizarea presupune libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi oamenilor, respectiv
posibilitatea de a călători, dintr-o parte într-alta a lumii într-un timp foarte scurt. Aceasta a
determinat eliminarea graniţelor politice şi financiare, fiind caracterizată la scară mare de
acorduri internaţionale şi alianţe2.
Infractorii care fac parte din crima organizată au exploatat la maxim această nouă ordine
mondială, având drept consecinţă dereglarea industriei financiare, dezvoltarea rapidă a crimei
organizate, împărţirea zonelor de influenţă, mobilitate în deplasarea dintr-o zonă în alta, sau
chiar dintr-un stat în altul, ceea ce face dificilă misiunea agenţiilor de aplicare a legii.
5) Existenţa zonelor de conflict
Situaţiile de criză politică sau de conflict, fie că e vorba de război, fie de revoluţie,
creează o stare de confuzie, prăbuşirea sau absenţa structurilor juridice tradiţionale, care este
deosebit de favorabilă dezvoltării tuturor tipurilor de infracţiuni, inclusiv a traficului de
persoane.
În acest context infractorii de profesie au un câmp de acţiune ideal, starea de haos şi
anarhie încurajând la comiterea de infracţiuni. Un exemplu elocvent este războiul din
Kosovo, care a avut drept consecinţă transformarea acestei zone într-un nou centru al
traficului de persoane, începând cu anul 1999, odată cu declanşarea conflictului.
6) Lipsa de informare
Un alt factor care favorizează traficul de persoane constă în lipsa de informare la nivelul
întregii societăţi în raport cu această problematică, referitoare la riscurile şi situaţiile
traumatizante la care sunt supuse persoanele traficate şi, în acelaşi timp, la metodele uzuale
ale traficanţilor de racolare a victimelor.
Deşi traficul a luat o amploare din ce în ce mai vizibilă şi s-au desfăşurat numeroase
campanii de informare şi conştientizare, există în continuare o lipsă de informare frapantă la
nivelul persoanelor cu grad de vulnerabilitate ridicat. Metoda cea mai des întâlnită este cea a
recrutării sub falsa promisiune a asigurării legale a unui loc de muncă bine plătit în
1
Th.Sellin, „Culture Conflict and Crime", New York, Social Science Research Council. 1938, citat de
l.Oancea, „Curs de criminologie”, Editura ALL, Bucureşti, 1994, p. 152.
2 De exemplu: Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord etc.
~ 706 ~
străinătate, iar aceasta încă persistă, deoarece persoanele recrutate au un nivel scăzut de
instruire şi nu pot percepe inadvertenţele din argumentele traficanţilor, nu sunt în măsură să
ceară informaţii suplimentare. Firmele care derulează contracte comerciale prin care promit
plasarea în diferite servicii în Occident nu sunt verificate sub aspectul corectitudinii
informaţiilor oferite, al realităţii unor contracte verificabile cu partenerii străini, al unor
asigurări a contractelor de muncă.
Concluzionând, putem afirma că absenţa unui cadru legislativ adecvat, controlul slab al
graniţelor la începutul anilor 90, lipsa sistemului de evidenţă a persoanelor care emigrează,
sărăcia, şomajul sau nivelul educaţional scăzut constituie tot atâtea cauze care au determinat
apariţia şi dezvoltarea traficului de fiinţe umane în România.
Consecinţele traficului de persoane asupra societăţii

Traficul de persoane este o infracţiune care afectează nu doar victimele sale şi familiile
acestora, ci şi societatea în ansamblu. Traficul de persoane nu trebuie privit doar ca formă de
victimizare a fiinţei umane, ci şi ca o problemă de dezvoltare umană şi socială. Consecinţele
negative ale traficului se extind de la victimele directe (traume fizice şi psihologice,
consecinţe grave asupra sănătăţii persoanelor, dar şi diminuarea şanselor persoanelor de a
duce o viaţă normală, datorită faptului că traficarea împiedică persoana să se comporte ca
membru al societăţii), la comunităţile şi societatea din care acestea provin şi care se confruntă
cu pierderea capitalului uman, cu cheltuieli crescute pentru recuperarea şi reintegrarea socială
a persoanelor traficate.
Odată organizat, traficul de fiinţe umane îşi marchează teritoriul într-un stat sau o
regiune şi va cunoaşte o creştere rapidă şi va prezenta riscuri serioase cu privire la stabilitatea
ţărilor afectate. Principalele efecte sunt:
- violenţa crescută la nivelul grupurilor criminale organizate care au un interes
financiar pe pieţele de exploatare a victimelor. Acesta este îndeosebi cazul traficului pentru
exploatarea sexuală sau cerşetorie, întrucât mizele financiare implicate sunt foarte mari.
Pieţele sexului pe care se găsesc victimele traficului sunt parţial controlate de infractori locali
care acţionează în cooperare cu grupuri importante de traficanţi care pot furniza femei.
Exploatarea minorilor prin practicarea cerşetoriei în pieţele marilor oraşe europene prin care
zilnic trec mii de turişti este o activitate deosebit de profitabilă, ceea ce determină grupările
criminale să îşi dispune zonele de influenţă, conflictele degenerând în violenţă, de multe ori.
- creşterea şi diversificarea crimei organizate. Traficul de persoane nu are loc într-o
izolare ermetică. Odată înfiinţate, reţelele de trafic se diversifică rapid şi dezvoltă relaţii
reciproc avantajoase cu organizaţiile criminale organizate existente care operează în alte
sfere, cum ar fi terorismul, traficul de droguri şi arme etc.
- destabilizarea economică prin intensificarea activităţilor de spălare a banilor;
profitabilitatea traficului de persoane va duce rapid la forme sofisticate de spălare de bani,
intern şi extern, ceea ce poate submina condiţiile de pe piaţa financiară şi comercială şi poate
genera destabilizare economică. Indiferent de forma de trafic, toate activităţile au caracter
ilicit, iar veniturile încasate nu sunt în nici un fel înregistrate, preocuparea traficanţilor fiind
aceea de a introduce banii câştigaţi ilegal în sistemul financiar.
destabilizarea demografică. Traficul de fiinţe umane poate destabiliza populaţiile la
nivel micro şi macro, fie sub aspectul numărului victimelor care sunt traficate în afara ţării de
origine, fie sub aspectul numărului unor anume grupuri etnice sau naţionale care sunt traficate
~ 707 ~
într-o zonă sau piaţă anume în ţara de destinaţie.
- creşterea corupţiei în sectorul public. Infracţiunea de trafic de persoane
favorizează dezvoltarea infracţiunii de corupţie. Natura multi-faţe tată a infracţiunii creează
numeroase oportunităţi de corupţie a oficialilor din diferite instituţii, iar fluxul zilnic de
numerar asigură mijloacele de asubmina întregul efort de combatere a traficului întreprins de
organele de aplicare a legii. într-adevăr, infracţiunea de trafic de persoane şi relaţia sa cu
practicile de corupţie pot fi considerate că ameninţă capacitatea sistemului de justiţie penală
şi încrederea societăţii civile în aceasta. în multe ţări au fost găsite dovezi cu privire la
implicarea oficialilor locali şi a instituţiilor locale de aplicare a legii în tolerarea prezenţei
persoanelor traficate în locurile publice, oferind informaţii cu privire la organizarea acţiunilor
poliţieneşti îndreptate împotriva făptuitorilor, facilitând obţinerea de paşapoarte şi documente
de călătorie pentru persoanele care urmează să fie traficate, fără să le verifice la punctele de
tranzit sau folosind serviciile victimelor traficului, îndeosebi ale prostituatelor, în schimbul
„ochilor închişi".
- destabilizarea investiţiei economice în interior: Această ameninţare poate avea loc ca
un produs cumulat al uneia sau mai multor alte riscuri strategice, de exemplu, atunci când
traficul de persoane a condus la spălare de bani şi la corupţie în sectorul public până într-
acolo încât subminează încrederea în sistemul economic elementar. Acest lucru poate avea un
impact negativ asupra strategiilor privind investiţiile interne ale marilor conglomerate
globale1.
- fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor la muncă în
străinătate. Unul dintre fenomenele care afectează puternic atât societatea cât şi economia
ţării este cel al migraţiei familiilor pentru munca în străinătate. Concret, în ultimii ani, din ce
în ce mai mulţi oameni, preponderent din păturile modeste sau sărace ale populaţiei, aleg să
emigreze fie motivând lipsa unui loc de munca în regiunea de rezidenţă, fie pentru aobţine
salarii mai bune. O parte dintre aceste persoane sunt victime ale traficului de persoane în
scopul exploatării forţei de muncă.
În multe dintre aceste situaţii sunt afectaţi şi copiii, iar fenomenul copiilor rămaşi acasă
în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate a atras iniţial atenţia presei, în special prin
cazuri izolate dar care au impact mediatic puternic. Conform unui studiu al Organizaţiei
UNICEF România2, la scara naţională fenomenul este estimat a fi caracteristic pentru
aproximativ 350.000 de copii, reprezentând circa 7% din totalul populaţiei 0-18 ani, afectaţi
la momentul derulării cercetării, în anul 2008. Mai mult de o treime dintre aceştia, adică
aproximativ 126.000 de copii sunt afectaţi de migraţia ambilor părinţi. Este de necontestat
faptul că atât migraţia cât şi efectele acesteia asupra copiilor prin plecarea la muncă în
străinătate a părinţilor sunt două fenomene extrem de complexe, afectând în mod egal familia
şi societatea.
îngrijorat de numărul tot mai mare de copii rămaşi acasă, cu un părinte sau cu ambii
plecaţi la muncă în străinătate, precum şi de efectele acestui fenomen, Parlamentul European
a adoptat recent o rezoluţie pentru îmbunătăţirea situaţiei copiilor lăsaţi în ţara de origine,
considerând că "există şi aspecte potenţial negative, ce includ riscul unor deficienţe
generalizate în îngrijire, în ceea ce priveşte sănătatea fizică, precum şi al unor efecte legate de
1
Manualul agenţiilor de aplicare a legii in SE Europei, pag 12.
2 Analiza la nivel naţional privind situaţia copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la muncă în
străinătate, colectiv, UNICEF Biroul România şi Alternative Sociale, Buzău, 2008, pag. 12.
~ 708 ~
sănătatea mintală, cum ar fi: depresie, neutilizarea timpului liber pentru joacă şi dezvoltare,
lipsa participării la şcoală şi a participării generale la educaţie şi formare, malnutriţie şi
maltratarea copiilor"1.
Parlamentul European solicită statelor membre ale Uniunii Europene "să ia măsuri în
vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor lăsaţi în ţara de origine de către părinţii lor şi să le
garanteze dezvoltarea normală în ceea ce priveşte educaţia şi viaţa socială". Totodată,
Parlamentul European solicită să existe şi o bună cooperare între state pentru prevenirea
efectelor dăunătoare ale migraţiei asupra familiilor.
După cum am arătat, traficul de persoane afectează persoanele la nivel individual, dar şi
societatea la nivel macro. Toate acestea, constituie un motiv în plus pentru mobilizarea
tuturor agenţiilor de aplicare a legii, dar şi a societăţii civile în lupta pentru eradicarea
traficului de persoane la nivel mondial.
Analiza infracţionalităţii în domeniul traficului de persoane
Analiza criminalităţii organizate în domeniul traficului de persoane este realizată în

scopul configurării premizelor acestui tip de infracţionalitate, precum şi în cel al formulării
ipotezelor în baza cărora să se poată proiecta strategiile viitoare de acţiune.
Datele analizate provin în materia traficului din cazuistica pe trafic de fiinţe umane a
Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate.
Ţări de destinaţie
Premize:
Structura per ansamblu a clasamentului ţărilor de destinaţie ale traficului de fiinţe
umane cuprinde ţările ţintă consacrate – Spania cu o pondere de 33% şi respectiv Italia 29% ;
Printre principalele ţări de destinaţie ale traficului, România se plasează pe locul
3, cu un procent de 10%, după ţările de destinaţie tradiţionale;
O altă prezenţă inedită ca ţară de destinaţie este Polonia; în plus, în cazul acestei
ţări cazuistica este relaţionată mai multor ţări de destinaţie: Grecia-Polonia şi Polonia-
Germania;
2% din traficanţi au acţionat pe mai mule ţări de destinaţie;
În cazuistică apar şi situaţii inedite, mai precis în cadrul segmentului de ţări cu un
procent scăzut „ALTELE”, se numără ţări cum ar fi Emiratele Arabe, Republica Moldova,
Japonia, Brazilia şi Argentina; în ultimele două ţări de destinaţie traficul de fiinţe umane s-a
manifestat sub forma exploatării prin cerşetorie, iar cazul Argentinei dosarul s-a soluţionat
prin neînceperea urmăririi penale aparent „datorită faptului că victima prezenta dizabilităţi
fizice şi locuia împreună cu traficantul, ceea ce îi genera o stare de dependenţă faţă de
traficant şi probabil neconştientizarea faptului că traficantul profita de ea”.
1 Rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 2009 referitoare la copiii migranţilor, care sunt
lăsaţi în ţara de origine.
~ 709 ~
CLASAMENT TARI DE DESTINATIE SPANIA
TRAFIC DE FIINTE UMANE
ITALIA
7% ROMA NIA
1%1%
2% 2%
3% 33% GERMANIA
6%
FRANTA
6%
AUSTRIA
GRECIA
OLANDA
10%
TURCIA
29%
POLONIA
ALTELE
Ipoteze:
Faptul că în activitatea itinerantă privitoare la traficul de persoane s-au identificat în
clasamentul ţărilor de destinaţie, per ansamblu, ţările consacrate, denotă o continuitate a
infracţionalităţii iniţiate în România, cu o stabilitate în ceea ce priveşte destinaţia traficului
S-a intensificat traficul de fiinţe umane în România, ceea ce determină tendinţa de
înscriere în rândul ţărilor ţintă a traficului de persoane
În România traficul de fiinţe umane în scopul exploatării sexuale e vizibil ca
prostituţie, ceea ce necesită ca în acţiunile împotriva acesteia, structurile abilitate să aibă în
rândul priorităţilor şi identificarea victimelor în rândul prostituatelor şi să nu se rezume la
sancţionarea lor
O parte a traficul de fiinţe umane prezintă accente itinerante, probabil ca urmare a
extinderii zonelor de acţiune a unor grupări criminale organizate
Zonele de acţiune ale traficanţilor

Premize:
În topul zonelor de acţiune ale traficanţilor, mai precis judeţele sursă ale criminalităţii
itinerante se situează regiunea corespunzătoare brigăzilor de crimă organizată Bucureşti - cu
o pondere de 21%, Galaţi – 11% şi Ploieşti – 10%
Coroborând datele referitoare la zonele sursă şi de destinaţie ale traficului de
persoane, se observă faptul că traficul pe destinaţia Spania şi Italia îşi are rădăcinile în toate
zonele ţării;
~ 710 ~
TOPUL ZONELOR DE ACȚIUNE ALE
2%
3%
3% BUCURESTI
3% GALATI
21% PLOIESTI
4%
BACAU
4% SUCEAVA
IASI
5%
CRAIOVA
CLUJ
6% 11% TIMISOARA
BRASOV
6% PITESTI
MURES
7% 10% ALBA
7% 8% ORADEA
CONSTANTA
De asemenea, printre celelalte destinaţii ale traficului a căror sursă acoperă toată ţara,
se numără Austria, Franţa şi Germania;
La polul opus situaţiei descrise mai sus, se situează Bulgaria, Cipru, Croaţia, Elveţia,
Japonia, Norvegia, Moldova, Serbia, Slovenia, ţări ţintă care îşi au rădăcinile fiecare doar
într-o singură zonă a României. (ex: Bulgaria-Craiova, Cipru-Bucureşti. Croaţia şi Elveţia-
Timişoara, Japonia şi Serbia-Suceava, Norvegia-Oradea, Moldova-Ploieşti, Slovenia-Piteşti);
Este de remarcat faptul că nucleul traficului pe destinaţia Marea Britanie se axează pe
două regiuni geografice, aflate în zona de competenţă a brigăzilor de crimă organizată
Bucureşti, Craiova, Piteşti (sud) şi Iaşi, Bacău (est).
Ipoteze:
Faptul că Bucureştiul se detaşează în clasament ca principala zonă de acţiune a
traficanţilor, în contextul enunţat anterior, confirmă tendinţa ca România să devină o zonă de
finalitate a traficului, în sensul exploatării pe teritoriul României a victimelor acestora;
În cazul zonelor de acţiune şi sursă ale activităţii criminale itinerante din România
nivelul evidenţiat se datorează îmbunătăţirii activităţii de constatare şi nu neapărat
intensificării traficului;
În ceea ce priveşte destinaţia infracţiunii iniţiate în România se remarcă o stabilitate,
în clasamentul ţărilor ţintă situându-se ţări consacrate.
Bibliografie:
Legea 286/2009 privind Codul Penal.
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane
Rezoluţia Parlamentului European din 12 martie 2009 referitoare la copiii migranţilor,
care sunt lăsaţi în ţara de origine.
~ 711 ~
Th.Sellin, „Culture Conflict and Crime", New York, Social Science Research Council.
1938, citat de l.Oancea, „Curs de criminologie”, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
Analiza la nivel naţional privind situaţia copiilor rămaşi acasă prin plecarea părinţilor la
muncă în străinătate, colectiv, UNICEF Biroul România şi Alternative Sociale, Buzău, 2008.
Manualul agenţiilor de aplicare a legii in SE Europei.
~ 712 ~
SPĂLAREA BANILOR
MONEY LAUNDERING
ONIȚA-AVRAM Adrian
Inspectoratul Județean de Poliție Bihor
Serviciul de Investigare a Criminalității Economice
adrian.onitaavram@yahoo.com
drd. URECHE Traian Cristian

crsti.ureche@hotmail.com
Abstract:
Money laundering is the process of transforming the proceeds of crime, corruption or
kleptomania into ostensibly legitimate money or other assets.However, in a number of legal
and regulatory systems, the term money laundering has become conflated with other forms of
financial crime, and sometimes used more generally to include misuse of the financial system
(involving things such as securities, digital currencies, credit cards, and traditional
currency), including terrorism financing and evasion of international sanctions. Most anti-
money laundering laws openly conflate money laundering (which is concerned with source of
funds) with terrorism financing when regulating the financial system.
Money laundering is also the generic term used to describe the process by which
criminals disguise the original ownership and control of the proceeds of criminal conduct by
making such proceeds appear to have derived from a legitimate source.
Money laundering facilitates corruption and can destabilize the economies of susceptible
countries. It also compromises the integrity of legitimate financial systems and institutions,
and gives organized crime the funds it needs to conduct further criminal activities. It is a
global problem, and the techniques used are numerous and can be very sophisticated.
Technological advances in e-commerce, the global diversification of financial markets and
new financial product developments provide further opportunities to launder illegal profit
and obscure the money trail leading back to the underlying crime.
In these few words I want to present the main methods of achieving the offense of money
laundering techniques used, and their impact on social life.
Also I will also present a real example of money laundering which was completed with
arraignment A recent example of Romanian judicial practice of concealing the illicit origin
of the money through bank transfers successive followed by withdrawing cash.
Rezumat:
Spălarea banilor este procesul de transformare a infracțiunii, corupție sau cleptomania
în bani, aparent legitim. Într-un număr de sisteme juridice și de reglementare, spălarea
banilor termenul a devenit omogenizat cu alte forme de criminalitate financiară, și, uneori,
utilizate, mai general, pentru a include utilizarea abuzivă a sistemului financiar (care implică
lucruri, cum ar fi valori mobiliare, monede digitale, carduri de credit, și moneda
~ 713 ~
tradițională), inclusiv finanțarea terorismului și a evaziunii sancțiunilor internaționale. Cele
mai multe legi de combatere a spălării banilor leagă procesul de spălare a banilor (care este
preocupat de sursă de fonduri), cu finanțarea terorismului, atunci când reglementarea
sistemului financiar.
Spălarea de bani este, de asemenea, termenul generic folosit pentru a descrie procesul
prin care infractorii ascund proprietatea inițială și controlul veniturilor obținute din
activități infracționale prin efectuarea acestor produse care par să fi dintr-o sursă legitimă.
Spălarea banilor facilitează corupția și poate destabiliza economiile țărilor sensibile. De
asemenea, ea compromite integritatea sistemelor financiare legitime și instituțiile, și dă
crimei organizate fondurile de care are nevoie să desfășoare alte activități infracționale. Este
o problemă globală, iar tehnicile utilizate sunt numeroase și pot fi foarte sofisticate.
Progrese tehnologice în comerțul electronic, diversificarea globală a piețelor financiare și a
noilor evoluții de produse financiare oferă oportunități suplimentare pentru a spăla profitul
ilegal și ascunde traseul banilor ce duce înapoi la crima de bază.
În aceste câteva cuvinte, vreau să prezint principalele metode de realizare a infracțiunii,
tehnici de spălare a banilor utilizate, precum și impactul lor asupra vieții sociale.
De asemenea, voi prezenta, un exemplu real de spălare a banilor, care a fost finalizat cu
trimitere în judecată; un exemplu recent al practicii judiciare române de a ascunde
proveniența ilicită a banilor prin transferuri bancare succesive urmate de retragerea de
numerar.
Keywords: money laundering, criminally, goods, prosecution, economic crimes.
Cuvinte cheie: spălarea banilor, criminalitate, bunuri, urmărire penală, infracțiuni

economice
Noțiuni preliminare
România a incriminat spălarea banilor în Legea nr. 656/2002 republicată, privind
prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și instituirea unor măsuri de prevenire și
combatere a finanțării terorismului, Legea nr. 39.2003 privind prevenirea și combaterea
criminalității organizate, Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție.
Astfel, conform Legii 656/2002, republicată, ,,spălarea banilor este fapta persoanei
care, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei infracțiuni, îl schimbă sau îl transferă,
în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite sau în scopul de a ajuta persoana care
a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei. Constituie infracțiune de spălare a banilor și ascunderea sau
disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau
proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din
săvârșirea de infracțiuni, precum și dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri,
cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni”
Pentru a înțelege complexitatea acestui proces, a tendințelor actuale și viitoare, a
metodelor și tehnicilor folosite pentru spălarea banilor și finanțarea actelor de terorism, este
necesară lămurirea unor concepte care stau la baza spălării banilor.
Identificarea tehnicilor și metodelor de spălare a banilor prezintă o importanță deosebită
~ 714 ~
pentru adoptarea celor mai adecvate politici și strategii destinate combaterii criminalității
financiare, precum și pentru identificarea unor noi metode și tendințe, cât și a altor domenii
vulnerabile infiltrării spălării banilor.
Spălarea banilor este un proces extrem de complex, pentru a-și atinge scopurile
infracționale, infractorii financiari folosesc o mare varietate de tehnici, instrumente și
mecanisme.
Subiectul infracțiunii de spălare a banilor, folosindu-se de transferuri electronice
multiple, realizează transferuri de fonduri dintr-un cont sau din mai multe conturi bancare în
conturile mai multor instituții financiare aflate în alte state, fonduri pe care le va redirecționa
dinspre aceste state. Astfel se creează un așa zis circuit multinațional, complex care face
dificilă urmărirea lor de către investigatori.
Nu exista o singura metoda de spalare a banilor. Metodele pot varia de la cumpararea si
vinderea unui obiect de lux (de ex. o masina sau o bijuterie) pana la trecerea banilor printr-o
retea complexa internationala, de afaceri legale si prin companii „scoica” (companii care
exista numai ca persoane juridice fara a detine activitati comerciale sau a desfasura afaceri în
realitate). Initial, in cazul traficului de droguri sau altor infractiuni cum ar fi contrabanda,
furtul, santajul etc., fondurile rezultate iau, in mod curent, forma banilor lichizi care trebuie
sa fie introdusi prin orice metoda in sistemul financiar.
Infracțiunea de spălare a banilor este un proces, o complexitate de operațiuni care
implică o multitudine de activități pentru atingerea scopului urmărit de făptuitor.
Obiectul material al infracțiunii, indiferent sub ce denumire este prezentat în aceste
definiții, bunuri, bani, venituri, profit, active, etc. provine dintr-o infracțiune, având astfel
origine ilicită.
Sintagma ,,spălarea banilor” trebuie să primească o interpretare extensivă, și nu ad
litteram, existând infracțiunea de spălare de bani de fiecare dată când se realizează activități
(operațiuni, tranzacții) care se referă la orice bun, valoare, proprietate, venit, profit care
provine din infracțiuni.
În opinia unor autori, privitoare la proveniența expresiei de spălare a banilor , este aceea
că aceasta ar fi apărut pentru prima dată în perioada prohibiției din Statele Unite ale Americii,
1920- 1933, perioadă în care a fost pus sub acuzație cunoscutul gangster Al Capone pentru
spălare de bani. Pentru a spăla banii proveniți din activități de crimă organizată, Al Capone
adoptase un sistem simplu de achiziționare a mașinilor de spălat, astfel amestecând veniturile
obținute din contrabandă cu cele obținute legal.
Deși fapta de spălare a banilor are precedente istorice, aceasta a devenit infracțiune de
sine stătătoare târziu, după anii 1980, când relația dintre fapta generatoare de bani murdari și
actul propriu-zis de spălare a banilor să fie considerat infracțiune, separat de fapta care a
generat banii murdari. Această tendință apare întâi în Statele Unite ale Americii, în anul
1986, extinzându-se apoi în aproape toată lumea.
Metode de comitere în sfera criminalității

Reguli de bază ale spălării banilor.
a) Anonimatul- este una din regulile spălării banilor prin care tranzacţia cu valori
obţinute din infracţiuni trebuie să fie asemănătoare altor tranzacţii legale din mediul sau locul
unde acestea au loc. În esenţă, numerarul nu trebuie să lase nicio pistă care să conducă la
originea sa. În economiile în care se foloseşte des numerarul pentru achiziţii de mai mică sau
~ 715 ~
mai mare valoare, dispunerea de acesta nu reprezintă niciun risc pentru infractor. Totuşi, în
majoritatea ţărilor, aproape toate tranzacţiile cu sume mari sunt realizate nu cash, ci prin
utilizarea altor mijloace de plată (cecuri, poliţe bancare, cărţi de credit), de aceea cheltuirea
sau depozitarea unor sume mari de bani în numerar creează suspiciuni.
b)Viteza- este o altă oportunitate oferită subiecților infracțiunii de spălare a
banilor.Odată integrați în circuitul financiar, banii pot fi transmiși oriunde și oricând prin
intermediul sistemelor de plăți electronice.
c) Complexitatea. Prin împărţirea fondurilor sale în mai multe tranzacţii si viteza acestor
operatiuni, infractorul face dificilă şi uneori imposibilă munca investigatorilor de a reconstitui
drumul banilor. Complexitatea procesului de spălare a banilor depinde de o serie de factori
precum: complexitatea structurii organizației criminale, tipul activităților infracționale
derulate pe piețele ilicite, volumul veniturilor produse și oportunitățile născute dintre
parteneriatele coluzive sau ilicite dintre organizațiile criminale și instituțiile bancare,
financiare și administrative.
d) Secretul - Prin strictețea secretului financiar, investitorii străini sunt la adăpost de
investigațiile și anchetele judiciare în țara lor de origine. În ciuda faptului că secretul bancar
are un scop legitim şi o justificarea comercială, acesta poate conduce la apariţia unor
paradisuri financiare, ce oferă protecţie infractorilor, la nivel mondial existând aproximativ
un million de corporaţii anonime, ce impun un secret financiar strict şi apără investitorii
străini de investigaţii şi anchete judiciare.
Tehnici de săvârșire a infracțiunii

Astfel, conform tehnicilor elaborate de cercetători și de experți în domeniu, fenomenul
de spălare a banilor se conturează într-un ansamblu de tehnici și scheme corelate într-un
proces dinamic care presupune 3 etape:
1) În etapa iniţială sau de plasarea spălării banilor, infractorul introduce profitul său
ilegal în sistemul financiar. Aceasta se poate face prin împărţirea sumelor mari de bani în
sume mai mici, care sunt apoi depozitate direct într-un cont bancar sau folosite în
cumpărarea unor instrumente financiare
2) După intrarea fondurilor în sistemul financiar, are loc a doua etapă-stratificare. În
această etapă, infractorul întrprinde o serie de modificări sau mişcări ale fondurilor pentru a le
îndepărta cât mai mult de sursa din care provin, cea mai folosită cale fiind cea a transferului
electronic într-o serie de conturi din diverse bănci de pe întreg globul. Sunt preferate acele
zone geografice sau jurisdicţii care nu cooperează cu organele de anchetă specializate în
combaterea acestui fenomen infracţional (paradisuri fiscale).
3) După ce a reuşit să traverseze primele două etape ale procesului de spălare a banilor,
infractorul trece la a treia etapă-integrarea-, în care fondurile intră în circuitul economic
legal. Infractorul poate acum să investească legal fondurile pe piaţa imobiliară, a bunurilor de
lux sau a afacerilor, la alegere.
Cele trei etape se pot desfăşura distinct, dar pot avea loc şi simultan sau, mai des, se pot
suprapune.
Exemple de realizare a infracțiunii de spălare a banilor

Un exemplu recent, din practica judiciară română, de disimulare a originii ilicite a
banilor prin transferuri bancare succesive, urmate de retragerea în numerar, constă în fapta
~ 716 ~
inculpaților de a acționa în cadrul unui grup organizat în vederea traficării și însușirii în mod
ilegal a sumelor de bani din patrimoniul societăților pe care le administrau sau ale căror
resurse financiare le gestionu, dar și în vederea sustragerii de la plata impozitelor și taxelor
către bugetul de stat prin ascunderea surselor impozabile sau taxabile, precum și pentru
disimularea originii ilicite a sumelor de bani obținute în acest fel, prin transferuri bancare
succesive, urmate de retragerea în numerar.
Pentru o mai bună înțelegere a derulării procesului de spălare a banilor prin intermediul
conturilor bancare, consider relevant următorul caz semnalat în activitatea O.N.P.C.S.B.
Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor a fost sesizat de o
bancă comercială asupra tranzacțiilor suspecte realizate de un nerezident X ȘI SC X SRL.
X a primit în contul personal suma totală de 4.400.000 Ron, reprezentând transferuri
bancare efectuate la ordinul SC A. SRL și SC B. SRL, cu justificarea contravaloare contract
de vânzare-cumpărare acțiuni ale SC C. SA.
De asemenea, Oficiul a fost informat și asupra următoarelor aspecte:
SC B. SRL, aflată în stare de faliment deține evidența financiar-contabilă dublă unor
societăți comerciale, inclusiv SC A. SRL, pentru care, deși aflată în faliment, emite facturi
fiscale și documente de încasare.
Persoana care se află în spatele acestor firme este tot un nerezident, Y, rudă cu
nerezidentul X, prin aceasta fiind posibilă obținerea vizelor de ședere pe teritoriul României
și sustragerea de la răspundere a lui Y.
Este de subliniat faptul că prin intermediul acestor societăți comerciale sunt derulate
activități de evaziune fiscală, deoarece nu există case de marcat, nu sunt eliberate bonuri
fiscale, nu sunt înregistrate documente contabile primare, potrivit obiectelor de activitate
prezente în statutul societăților. De asemenea, în operațiunile de schimb valutar nu sunt
solicitate documentele de identitate ale clientului.
Analizând aspectele menționate, se constată următoarele:
- Cetățeanul nerezident X există în baza de date a Oficiului într-o sesizare întocmită în
cadrul acestuia, din analiza căreia rezultă că X a înființat o societate comercială prin
finanțarea achiziției utilajului și închirierea spațiului destinat producției cu bani proveniți din
contrabandă cu țigări pe teritoriul unui stat străin.
- O parte din profitul societății nu figurează în evidențele contabile aceasta fiind transferată
în conturile unor cetățeni apropiați ai lui X, transferul realizându-se de doi cetățeni nerezidenți.
Din analiza conturilor bancare deschise de X la o instituție bancară din România, au fost
identificate următoarele operațiuni:
- Încasarea sumei de 470.000 Ron la ordinul SC A. SRL, suma reprezentând
contravaloarea unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni la SC C. SA, valoarea
tranzacției prevăzute în contract depășind 9.000.000 Ron
- Schimbarea sumei de 470.000 Ron în valută și transferarea acesteia, cu titlu sprijin
familial, de către X în contul lui Z, cetățean nerezident, la o bancă din străinătate
- Depunerea în contul lui X a sumei de 3.900.000 Ron la ordinul SC B. SRL, în temeiul
unui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni la SC C. SA în valoare totală de 1.900.000 Euro
- Schimbarea sumei depuse în 1.300.000 USD
- Transferul acestei sume din contul deschis în România în alte două conturi personale
din străinătate, respectiv 800.000 USD în contul deschis la o bancă din Asia de Sud și
diferența de 500.000 USD la o bancă din Africa de Nord
~ 717 ~
Din analiza acestor date, s-au evidențiat alte aspecte relevante precum:
- X are calitate de acționar principal la SC C. SA și este unic asociat și administrator al
SC D. SRL
- Cesionarea unei părți din acțiunile S C. SA către SC A. SRL, aceasta din urmă având
ca unic asociat și administrator pe Y, ruda lui X
- Y este asociat unic și administrator al firmei SC A. SA
Concluzionând, Oficiul stabilește că fondurile care au fost transferate în contul personal
al lui X, de către cumpărătorii acțiunilor, contravaloarea acestora ar fi trebuit să fie depusă în
conturile societății căreia i-au aparținut acțiunile în calitate de acționar majoritar, respectiv
SC D. SRL. Astfel, există suspiciune asupra originii fondurilor care au fost transferate prin
conturile SC A. SRL și SC B.SRL, pornind de la împrejurarea că X și Y care au calitatea de
unici asociați și administratori ai acestor firme sunt integrați într-un grup de crimă organizată
specializat în activități de contrabandă cu țigări.
Bibliografie
Al. A. Dumitrache - Spălarea banilor, aspecte juridico-penale, Editura Universul Juridic,
București 2013
www.wikipedia.ro
www.google.com
~ 718 ~
CONSUMUL DE DROGURI
THE USE OF DRUGS
ONIȚA-AVRAM Adrian
Inspectoratul Județean de Poliție Bihor
Serviciul de Investigare a Criminalității Economice
adrian.onitaavram@yahoo.com
drd. CARP Bogdan

bogdancarp80@yahoo.com
Abstract:
Drug trafficking and consumption is both a national and an international problem. I will try
in this next few words to emphasize the importance of combating this social phenomenon and the
effect of which he has on social life and the consequences of using drugs in whatever form.
I will describe the terminology of drugs and the many side effects they have on the body
and also on the mental.
Statistics on drug use are at least worrying because there is an important increase in
consumption especially among young people aged.
One of the most harmful health effects from the consumption of illicit drugs, particularly
injectable drugs, is the transmission of HIV and other infectious diseases, notably hepatitis C and
B.
Also, drug use inevitably leads to death, a fact described by several institutions in the
statistics area that they have made by several years.
There are several types of drugs that each of them has side effects on the body and each
of them makes the one who use it to feel different.
Also I will give an example of a story of a girl who was caught in the prison of drugs.
In this story it will be reveal that one of the most common characteristics of drug addicts is
they deny that they have a problem. It seems everyone can see that there is something wrong —
except the addict. Addiction is the only disease that tries to tell you that you don’t have it. If you
are actively abusing drugs, you want to believe that the problem isn’t really there, or that it isn’t
that big of a problem. You want to believe you can control how much or how often you use.
Rezumat:
Traficul de droguri și a consumului este atât o problemă națională cât și o problemă
internațională. Voi încerca în următoarele câteva cuvinte să subliniez importanța combaterii
acestui fenomen social și efectul pe care acesta îl are asupra vieții sociale și consecințele
utilizării drogurilor sub orice formă.
Voi descrie terminologia de droguri și multele efecte secundare ce le au asupra corpului
și, de asemenea, asupra psihicului.
Statisticile privind consumul de droguri sunt cel puțin îngrijorătoare, deoarece există o
creștere importantă a consumului în special în rândul tinerilor. Unul dintre efectele asupra
~ 719 ~
sănătății cele mai nocive ale consumului de droguri ilegale, in special de droguri injectabile,
este transmiterea HIV și a altor boli infecțioase, în special hepatita C și B.
De asemenea, consumul de droguri duce inevitabil la moarte, fapt descris de mai multe
instituții în domeniul statisticii pe care le-au făcut de mai mulți ani. Există mai multe tipuri
de droguri, fiecare dintre ele având efecte secundare asupra organismului și fiecare dintre
ele face ca cel care îl folosesc să se simtă diferit. De asemenea, voi da un exemplu de o
poveste a unei fete care a fost prinsă ,,închisoarea drogurilor”
În această poveste se va sublinia faptul că una dintre cele mai comune caracteristici ale
persoanelor dependente de droguri este faptul că ei neagă că au o problemă. Se pare că
toată lumea poate observa că există ceva în neregulă cu ei- cu excepția dependentului.
Dependenta este singura boala pe care încearcă să-și spună că nu o au. Dacă persoana
abuzează în mod repetat de droguri, dorește să creadă că problema nu este cu adevărat
acolo, sau că nu este atât de mare încât să fie o problemă importantă. Vor să creadă că pot
controla cât de mult sau cât de des utilizează respectivele droguri.
Keywords: drugs, addicted, money, fear, hallucination.
Cuvinte cheie: droguri, dependent, bani, frică, halucinații.
Sensul cel mai apropiat al accepțiunii comune pentru termenul ,,drog” este acela că
drogul reprezintă o substanță solidă, lichidă sau gazoasă, care odată absorbită de organism va
perturba una sau mai multe dintre funcțiile importante ale acestuia, iremediabil de cele mai
multe ori și care influențează negativ starea de percepția și starea de sănătate.
Dependența de droguri reprezintă o nevoie continuă de administrare a drogului fie pentru
a simți anumite senzații dorite, fie pentru a împiedica starea de rău general care se poate
instala prin neadministrarea regulată a drogului. Această dependență este cunoscută sub
denumirea de ,,toxicomanie”, adică obișnuința bolnăvicioasă de a folosi doze repetate și
crescânde de substanțe toxice printre care și stupefiante.
Toxicomanul vede in droguri solutia de a accede la o bucățică de viața in care timpul să nu mai
conteze. Pentru o perioadă scurtă, efemeră, consumatorul cunoaște „iluzia păcii, a calmului sau a
fortei”. Dar după aceste „binefaceri” iși fac apariția si efectele nedorite cum ar fi: dependența si
efectele toxice asupra sistemului nervos, asupra inimii sau a altor organe interne. La început,
majoritatea drogurilor creează o trecătoare dispoziție de bunăstarefizică, o senzatie de euforie, o
liniște sau o exaltare psihică dorite cu orice preț de indivizii care se consumă astfel de substanțe.
Efectele nocive ale drogurilor se regăsesc atât pe plan fizic cât și plan psihic, sanitar și
social, riscul consumului de droguri fiind definitoriu, raportul dintre consumator si drog fiind
asemănător celui dintre stăpân și sclav. Efectele nocive ale consumului si traficului de droguri
se regăsesc atât asupra sănătății fizice si psihice a consumatorului, cât și asupra libertății sale,
astfel incât, timpul în care nu sunt sub influența drogului, toxicomanii și-l consumă în
căutarea lui, in căutarea banilor necesari pentru achiziționarea drogurilor, comit fapte
antisociale uneori cu pericol ridicat.
Statistici cu privire la consumul de droguri în România

În societatea contemporană, consumul droguri constituie una dintre cele mai grave
probleme sociale, strâns asociată cu alte probleme sociale printre care merită a se menționa cu
~ 720 ~
precădere, morbiditatea și criminalitatea. Utilizarea drogurilor sporește din ce în ce mai mult
în rândul tinerilor din lume. Majoritatea utilizatorilor au vârsta sub 30 de ani statistice ce sunt
cel puțin îngrijorătoare.
Statisticile Centrului Internațional Antidrog și pentru Drepturile Omului (CIADO) au tras un
semnal de alarmă în Comisia de Învățământ a Senatului. Potrivit datelor CIADO, 11% dintre elevi
și 25% dintre studenți au consumat cel puțin o dată droguri sau alte substanțe psihoactive.
Un alt studiu realizat de Agentia Nationala Antidrog si Centrul European de
Monitorizare a Drogurilor si a Dependentei de Droguri (EMCDDA) arată că România s-a
transformat dintr-o țară de tranzit în una de consum de substante halucinogene.În plus, s-a
observat si o crestere constantă in ceea ce privește numărul estimat de consumatori
problematici din Bucuresti, acesta fiind apreciat in anul 2011 la 19.265 consumatori
problematici, cu o rată de 20,1 la 1.000 persoane cu vârsta 18-49 ani, comparativ cu 16.867
consumatori problematici și o rata de 17,4, cât arată o estimare realizată pentru anul 2007.
România este unul dintre statele UE cu cele mai mari creșteri ale prevalenței consumului
de substanțe interzise. În doar trei ani, procentele au crescut de la 1,7%, la 4,3%. În 2012 erau
înregistrați în evidențe peste 600.000 de consumatori, numărul real fiind însă cu mult mai
mare. Situația se agravează în rândul tinerilor, peste 11% dintre elevi, respectiv 150.000 de
copii, consumând măcar o dată substanțe interzise.
Creșteri semnificante s-au înregistrat în rândul consumului de etnobotanice și marijuana.
De asemenea, a crescut și consumul de cocaină și heroină. Din cauza drogurilor injectabile,
România a fost declarată, în 2013, drept focar HIV/SIDA. În plus, debutul consumului de
droguri a scăzut de la 16 la 14 ani.
Boli infecțioase legate de consumul de droguri

Unul dintre efectele cele mai nocive pentru sănătate în urma consumului drogurilor
ilicite, şi în special a drogurilor injectabile, este transmiterea infecţiei cu HIV şi a altor boli
infecţioase, în special hepatita C şi B. Legătura dintre drogurile injectabile şi transmiterea
infecţiei este bine stabilită. Reducerea consumului de droguri prin injectare şi a folosirii în
comun a instrumentelor de injectare a devenit prin urmare un obiectiv esenţial al
intervenţiilor serviciilor de sănătate publică în acest domeniu. Studiile demonstrează şi
existenţa unei relaţii între consumul de droguri şi activitatea sexuală cu risc ridicat, sugerând
importanţa crescândă a asocierii intervenţiilor în consumul de droguri cu strategiile de
sănătate publică, având ca scop sănătatea sexuală. În ceea ce priveşte monitorizarea la nivel
european, datele privind bolile infecţioase sunt colectate de către surse regulate de notificare,
care înregistrează injectarea cu droguri ca factor de risc, şi în timpul unor studii speciale la
nivelul populaţiilor consumatoare de droguri din diferite medii.
Decese legate de consumul de droguri

Decesul legat de consumul de droguri este un concept complex. În unele rapoarte se face
referinţă exclusiv la decesele provocate direct de acţiunea substanţelor psihoactive, în timp ce
în alte cazuri se referă şi la decesele în care consumul de droguri a avut un rol indirect sau
incidental (accidente rutiere, violenţă, boli infecţioase). Un raport recent care a analizat
tipurile consecinţelor negative ale consumului de droguri ilicite în Regatul Unit estima că
decesul legat de consumul de droguri este principala consecinţă negativă legată de consumul
de droguri.
~ 721 ~
În prezenta secţiune şi în protocolul OEDT, termenul „decese legate de consumul de
droguri” se foloseşte pentru a desemna decesele provocate direct de consumul de unul sau
mai multe droguri şi care survin, în general, la scurt timp după consumul substanţei.
Alţi termeni care descriu astfel de decese sunt „supradoze”, „intoxicaţii” sau „decese
induse de droguri” sau „decese subite legate de consumul de droguri” .
Între 1990 şi 2003, statele membre ale Uniunii Europene au raportat între 6 500 la peste
9 000 de decese în fiecare an, ceea ce reprezintă în total peste 113 000 de decese în acest
interval. Cifrele menţionate pot fi considerate o estimare minimă, având în vedere că în multe
ţări există probabil o subraportare a cazurilor .
Ratele mortalităţii populaţiei datorată deceselor legate de consumul de droguri au variat
considerabil în ţările europene, variind de la 0,2 la peste 50 de decese la un milion de locuitori (cu
o medie de 13). În majoritatea ţărilor, cifra se încadrează în intervalul de 7–30 de decese la un
milion de locuitori, cu rate de peste 25 în Danemarca, Estonia, Luxemburg, Finlanda, Regatul
Unit şi Norvegia. În rândul bărbaţilor din grupa de vârstă 15–39 de ani, mortalitatea este în mod
caracteristic de trei ori mai ridicată (o medie de 40 de decese la un milion), iar în şapte ţări ratele
sunt de peste 80 de decese la un milion. Decesele legate de consumul de droguri reprezentau, în
2003–2004, 3 % din totalul deceselor în rânduleuropenilor din grupa de vârstă 15–39 ani şi peste
7 % în Danemarca, Grecia, Luxemburg, Malta, Austria, Regatul Unit şi Norvegia. Cifrele
menţionate ar trebui considerate o estimare minimă şi ar trebui să se ţină cont şi de faptul că, în
ciuda îmbunătăţirilor, există încă diferenţe calitative importante ale raportării de la o ţară la alta,
astfel încât comparaţiile directe trebuie făcute cu precauţie .
Tipuri de droguri și de substanțe stupefiante

1. Opiul si derivatii acestuia, morfina si heroina
Opiul este o substantă toxică cu proprietati narcotice extrasa din capsulele unor specii de
mac (Papaveraceae) si întrebuintata ca somnifer, calmant, analgezic, stupefiant.Opiul se
obtine numai pe cale manuală. Recoltarea are loc la circa 12 zile de la căderea petalelor
florilor, atunci cand capsulele ajung la dimensiunea maximă; ea se face prin intermediul
scarificării (capsulele de mac sunt incizate cu niste lame speciale numai până la jumatatea
capsulei), operatie desfasurată numai pe timp frumos.
Heroina este un derivat al morfinei dezvoltat iniţial pentru a trata crizele de abstinenta
create de morfina. Are un efect sedativ, fiind unul dintre drogurile cele mai mortale.
Intoxicarea fizica se produce in câteva luni timp în care organismul ajunge la saturație. Se
administrează de obicei intravenos, deși poate fi și inhalată și fumată. Creează dependență
fizică în câteva săptămâni dacă este consumată frecvent. Consumatorul de heroină este
convins că s-ar putea opri in orice moment dacă ar dori. Pentru a simți în continuare efectele,
persoana consumatoare de heroină este nevoită să crească mereu cantitatea de drog, cu efecte
devastatoare asupra organismului care duc de obicei la supradoză si moarte.
Dependența de heroină îl determină pe consumator să renunțe la valorile sale morale, să
se înstrăineze de familie și prieteni și să ajungă să fure pentru a putea avea bani să-și cumpere
dozele de drog.
2. Cocaina
Cocaina (benzoica-metil-ecgonina) este un alcaloid tropanic cristalin, care se obtine din
frunzele arbustului de coca(Eritroxylon coca). Este un stupefiant cu efect stimulant puternic
al sistemului nervos central, fiind unul dintre cele mai răspândite droguri care produc
~ 722 ~
dependența consumatorului.Se manifestă prin creșterea bunei dispoziții,a atentiei si a
energiei,fiind inlăturate apetitul si nevoiade a dormi. Cele mai cunoscute țări pentru culturile
de coca sunt Bolivia si Peru, dar acestea s-au extins alarmant până în Columbia.Câștigurile
traficantilor sunt extraordinar de mari.Cocaina obtinută din o tonă de frunze de coca atrage
câstiguri de peste un milion de dolari si se obtin aproximativ 2 kg de cocaină.
3. Canabisul (Cânepa) și derivații acestuia – Marijuana, Hasisul si Ganja Canabisul
(cânepa) este o plantă exotică ce crește in regiunile tropicale si subtropicale din Asia, Africa,
America de Sud,Centrala si de Nord, dezvoltându-se bine atât în stare sălbatică, cât și în
conditii de cultură. Există trei specii de canabis: Cannabis sativa, Cannabis indica și Cannabis
ruderalis.Experții O.N.U au constatat că zone mari de cultură de Cannabis sativa se găsesc in
Maroc, Liban, Pakistan, Nepal, Thailanda, Columbia, Jamaica, Mexic,sau chiar in
S.U.A.
4. Ecstazy si derivații – MDA si MDMA
Ecstazy face parte din categoria amfetaminelor, adică a substantelor care măresc
viteza de reacție a corpului.Este un drog relativ nou,preparat in laboratoare prin procedee
chimice.Per total reprezintă grupa derivatilor amfetaminici: MDA, MDMA si altii.
5. L.S.D.
LSD-ul este obtinut din acele ciuperci care se dezvoltă pe secară. La început are un efect
asemănător alcoolului,amețeală,dar apoi se transforma intr-o stare de agitație puternică,plină
de halucinatii vizuale.
6. Etnobotanicele
Etnobotanicele (spice-uri sau condimente) sunt droguri psihoactive ilegale, constând în
amestecuri de ierburi uscate şi diverse piese de plante (frunze, tulpini, rădăcini etc.). După ce
au devenit cunoscute, spice-urile au intrat rapid pe piaţa consumatorilor de droguri, de
exemplu: în rândul tinerilor, aceştia folosindu-le din ce în ce mai frecvent la petreceri.
Etnobotanicele au devenit după “iarbă” cele mai folosite droguri.
În continuare o să descriu în câteva cuvinte momentele de chin prin care a trecut numita
I., care a devenit prizoniera drogurilor și a decis să își dezvăluie trăirile pentru a încerca să
trezească alte persoane la realitate pentru a nu mai fii nevoie să treacă prin ce ea a trecut.
Timp de doi ani, I. a trăit senzaţii pe care nu le poate descrie, ba nici înţelege. A vrut să
uite, să-şi vindece furia adolescentină, să găsească atenţie şi înţelegere, aşa că şi-a înlănţuit
mintea în fumul otrăvurilor consumate, seară de seară, cu gaşca din faţa blocului. În loc să
plece, demonii au rămas şi au fost cât pe ce s-o trimită în ghearele morţii. Acum ştie, a fost o
capcană: "Nu e greu, mai ales pentru cei ca noi: adolescenţi mai rebeli, copii din familii cu
probleme. Scăpaţi din lesă, cum ar veni...".
La 17 ani, elevă în clasa a XII-a la Colegiul T.M.V., adolescenta a decis că trebuie să
lupte ca să-şi învingă dependenţa de etnobotanice. O îngrozeşte gândul că putea sfârşi
asemeni prietenilor şi iubitului ei, care şi-au pierdut viaţa sub efectul stupefiantelor.
Coșmarul a început în urmă cu doi ani. Era în clasa a lX-a şi, după o ceartă cu iubitul, a
coborât în faţa blocului, la gaşca din cartier. Ştia că toţi se drogau. Cineva, nu mai ţine minte,
i-a dat o ţigară, să tragă un fum şi să-i treacă supărarea.A acceptat. Apoi, într-o altă zi, a mai
tras un fum. Şi apoi încă unul, iar de la rău a ajuns la şi mai rău. "Simţeam neliniştea aia că
vreau să fumez, chiar dacă ştiam că nu-mi face bine. Uneori nu fumam până seara, când
ieşeam afară. Apoi am început să trag câte un fum şi la prânz, iar în final chiar şi dimineaţa.
Cam un gram, puţin faţă de alţii, care luau chiar şi 5-6 grame într-o zi. Făceam chetă, iar
~ 723 ~
într-o jumătate de oră aveam marfa", povesteşte I.
Ţigările le preparau băieţii sau chiar ea, în diverse combinaţii de tutun cu etnobotanice.
"Un gram de etnobotanice înseamnă cam cinci ţigări. Le amestecam cu tutun şi le băgam în
foiţe de ţigară. Dar erau şi unii care fumau etnobotanice fără să le mai amestece", explică fata
cu ochii în lacrimi.
Ce simţea? Nu era euforie, ci mai degrabă o agonie. "Aaa, că fumezi iarbă e altceva. Am
fumat şi iarbă, vreo 4 luni. Îţi dă o oarecare stare de linişte. Dar etnobotanicele sunt altceva.
Dacă cineva vă spune că uiţi de toate, să nu credeţi! E o minciună. Cum să vă zic? E ca şi
cum te-ar bate cineva şi ţi-ar da să şi bei. Eşti ca o legumă, devii prizonier în propriul corp.
Stăteam pe bancă, ascultam muzică şi simţeam că nu mă pot mişca. Ca şi cum aş fi fost
paralizată". Cel mai greu a fost când efectul drogurilor se împrăştia. Îi era greaţă, durerile o
sleiau, iar mintea îi cerea să se afunde din nou în "fum".
În cea mai neagră perioadă a încercat chiar să se sinucidă. Întâi a furat pastilele pe care tatăl
ei le lua pentru hipertensiune, a plecat la şcoală şi le-a înghiţit. "Credeam că aşa se va termina
totul, că lumea va scăpa de o chestie care nu produce nimic bun, că nimeni nu avea să regrete!
Cu atât mai puţin eu. Colegii şi profesorii au fost de altă părere. Medicii şi-au dat şi ei silinţa...
”Apoi, cu altă ocazie, a vrut să se arunce de pe balconul de acasă. "Era seară, ai mei se culcaseră.
I-am spus soră-mii că ies să fumez. Când a venit după mine, puţin mai târziu, eram pe balustradă,
pregătită să mă arunc. M-am trezit când trăgea de mine, plângând în hohote".
Atunci a zis I., pentru prima oară, că se opreşte. Dar până s-o facă a mai durat. Între timp, în
jurul ei etnobotanicele provocau tragedii. Unul din cunoscuţi, A., a intrat cu maşina într-un cap de
pod pe Calea Borşului. Alţi doi, I.B. şi R.P., colegi de şcoală, s-au sinucis primăvara trecută
aruncându-se de pe un bloc cu 10 etaje. "Cu cei doi ieşeam împreună de la şcoală, stăteam, ne
drogam împreună. Apoi s-au distanţat, au plecat de acasă şi au murit", îşi aduce aminte fata.
În octombrie a urmat V., care a murit tot la volan, intrând într-un autobuz, în Sântandrei.
Cel mai greu i-a fost, însă, când i-a murit iubitul, F.. "Era portiţa noastră din iad. El ne
spunea bancuri, ne înveselea. A zis că vrea să încerce să se lase de droguri şi s-a internat de
bună-voie la Psihiatrie. După două zile, l-au găsit spânzurat în curtea spitalului. Se pare că
dealerul l-a vizitat şi i-a lăsat marfă. Mi-a spus cineva că i-au găsit în organism
tranchilizante pentru cai. Nu pot să înţeleg cum nu au avut grijă de el! Cum a ajuns să se
spânzure într-un spital? Nu sunt supravegheaţi?".
Moartea lui F. a trezit-o la realitate, iar din acea zi nu s-a mai atins de droguri. "A fost
foarte, foarte greu. Mi-a fost încontinuu rău. Îmi e şi acum. Sevraj. Transpiraţii, insomnie,
stare de nervozitate urâtă. Corpul îţi cere şi tu încerci să nu-i dai", descrie tânăra, scurt şi
fără înflorituri, prin ce trece.
În disperare de cauză, I. a deschis subiectul într-un grup pe Facebook. Aşa a dat peste ea
unul dintre consilierii Centrului de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog care, din vorbă
în vorbă, a reuşit s-o convingă să vină la Centru. Acum, cu sprijinul lui, tânăra pregăteşte deja
o campanie de prevenire a consumului de droguri.
Bibliografie:
www.wikipedia.ro
www.google.com
~ 724 ~
NOUA ABORDARE A POLITICII EUROPENE PRIVIND
GESTIONAREA RISCULUI DE FRAUDĂ A FONDURILOR
STRUCTURALE ȘI DE INVESTIȚII. PARADIGMA “ZERO
TOLERANȚĂ” FAȚĂ DE FRAUDĂ
A NEW EUROPEAN POLICY APPROACH FOR MANAGING THE RISK OF

FRAUD RELATED TO STRUCTURAL AND INVESTMENT FUNDS. THE
PARADIGM OF “ZERO TOLERANCE” TO FRAUD
PARASCHIV Lăcrămioara Gena

Mediator, Birou de Mediator PARASCHIV G. Lăcrămioara Gena,
lacramioaragena@yahoo.com
Abstract:
Strengthening the administrative capacity of national authorities responsible for
managing programs financed by European funds is a major priority of EU Cohesion Policy
in 2014-2020. The success of the EU investment policy depends on the way in which Member
States intend to adapt their administrations (management authorities, certifying authorities,
audit authorities, intermediate bodies) to the European requirements regarding the efficient
use of the community financial assistance and to the antifraud policies. Member states are
directly responsible for the development of management and control systems designed to
prevent and detect the risk of fraud and also for implementing efficient measures in order to
combat fraud including criminal law. The immediate application of all the rules in the field of
the fight against fraud is translated as a paradigm of "zero tolerance" against fraud, a
paradigm very well promoted by the European cohesion policy.
The present paper focuses on the main provisions of the European regulations regarding
the obligations that management authorities must respect in order to provide a sound
management of community funds allocated in the multiannual financial framework 2014-
2020. Also, the article adresses the culture of "ethics" that promoted to the organizational
level plays an important part in strengthening the administrative capacity.
Rezumat:
În cadrul Politicii europene de coeziune aferentă perioadei 2014-2020 un loc prioritar îl
ocupă consolidarea capacității autorităților naționale cu atribuții în gestionarea
programelor finanțate din fondurile comunitare. Succesul acestei politici de investiții depinde
de modul în care statele membre înțeleg să își adapteze administrațiile (autorități de
management, de certificare, de audit, organisme intermediare) la exigențele europene
privind utilizarea eficientă a sprijinului financiar comunitar și politicile antifraudă. Statele
membre sunt direct responsabile de dezvoltarea unor sisteme solide de gestionare și control
proiectate în vederea prevenirii și detectării riscurilor de fraudă și de instituirea de măsuri
eficace de combatere a fraudelor inclusiv sub aspect penal. Imperativul aplicării tuturor
reglementărilor în domeniul luptei antifraudă se poate traduce ca paradigmă a “toleranței
~ 725 ~
zero” față de fraudă, paradigmă pe care politica de coeziune a Uniunii Europene o
promovează.
Prezentul articol se oprește asupra principalelor dispoziții prevăzute de regulamentele
europene cu privire la obligațiile pe care autoritățile de management trebuie să le
îndeplinească în vederea unei bune gestionări a fondurilor comunitare alocate în cadrul
financiar multianual 2014-2020 care să asigure o protecție eficientă a intereselor financiare
ale Uniunii Europene. De asemenea, articolul surprinde și rolul pe care cultura “etică”
promovată la nivel organizațional îl joacă în consolidarea capacității administrative.
Keywords: administrative capacity, control, funds, fraud, investment, protection, “zero”

tolerance.
Cuvinte cheie: capacitate administrativă, control, fonduri, fraudă, investiții, protecție,

toleranță “zero”.
Introducere
Asigurarea unui cadru normativ privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii
Europene s-a realizat concomitent cu procesul de consolidare a construcției europene.
Protecția și cheltuirea eficientă a bugetului UE reprezintă una dintre valorile cheie
promovate pe agenda politicii Uniunii Europene. Tratatul privind Uniunea Europeană și în
special Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene reglementează imperativ
mecanismele și instrumentele de protejare a intereselor financiare ale Uniunii învederând
Comisiei Europene și statelor membre obligația de a coopera în executarea bugetului și
utilizarea creditelor alocate, pe propria răspundere și cu respectarea principiului bunei
gestiuni financiare. Reglementările europene prevăd pentru statele membre, în execuţia
bugetului, și obligaţii de control şi de audit precum şi răspunderile care decurg din acestea.
(art. 317 alin 1 și 2 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene)1.
De asemenea, având în vedere dispozițiile art.59 alin.2 din Regulamentul (CE,
EURATOM) nr. 966/20122, în situația în care Comisia Europeană execută bugetul prin
gestiune partajată, statele membre sunt obligate să adopte “toate măsurile necesare, inclusiv
legislative, de reglementare și administrative, pentru protecția intereselor financiare ale
Uniunii, în special pe cele care garantează că acțiunile finanțate de la buget sunt executate
corect și eficient, în conformitate cu normele sectoriale aplicabile (lit.a) și pe cele care previn,
detectează și soluționează neregulile și frauda (lit.b).” Luând în considerare principiul
proporționalității și a normelor sectoriale, statele membre sunt răspunzătoare pentru
desemnarea organismelor responsabile de gestiunea și controlul fondurilor Uniunii și implicit
pentru supravegherea acestora; “efectuează controale ex ante și ex post și, dacă este cazul,
verificări la fața locului pe eșantioane reprezentative și/sau eșantioane bazate pe riscuri ale
1
Uniunea Europeană, Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 2010,
http://europa.eu/pol/pdf/consolidated-treaties_ro.pdf, 10 mai 2016
2
Regulamentul (UE, EURATOM) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25
octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a
Regulamentului (CE, Euratom) Nr. 1605/2002 al Consiliului, JO L 298, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32012R0966&from=RO , 10 mai 2016
~ 726 ~
tranzacțiilor. De asemenea, acestea recuperează fondurile plătite în mod necuvenit și inițiază
procedurile judiciare necesare în acest scop”. (art.59 alin 2 lit.a și alin.3).
Cu sprijinul Oficiului European de Luptă Antifraudă ( OLAF) care a participat activ la
adoptarea, revizuirea și actualizarea legislației privind executarea bugetului comunitar, a
controlului și monitărizării utilizării fondurilor structurale și de investiții, fără a se aduce
atingere jurisdicțiilor naționale, s-a ajuns la un cadru de reglementare antifraudă coerent care
poate fi implementat la nivelul tuturor direcțiilor generale și serviciilor Comisiei precum și la
cel al autorităților de management din statele membre.
Deși cadrul legislativ european este caracterizat de claritate și stabilitate, ultimul raport
anual al Comisiei Europene1 pentru 2014 reliefează faptul că statele membre au înregistrat
deficiențe, constatându-se 1649 de nereguli de natură frauduloasă (inclusiv suspiciuni de
fraudă și fraude confirmate) care au implicat 538 de milioane EUR din fondurile UE.
“Numărul neregulilor raportate ca fiind de natură frauduloasă a crescut pe partea de
venituri”2. În ceea ce privește cheltuielile, numărul de nereguli a înregistrat o mică scădere
față de anul precedent, însă nesemnificativă având în vedere că și sumele aferente au fost mai
mari. În ceea ce privește aplicarea de măsuri și corective, în 2014, Comisia a adoptat 193 de
decizii de întrerupere a plăților (implicând peste 7,7 miliarde EUR) în cadrul politicii de
coeziune și al dezvoltării rurale, a aplicat 16 decizii de suspendare și corecții financiare în
cuantum peste 2,2 miliarde euro și a emis ordine de recuperare pentru 736 de milioane euro3.
Raportul subliniază că toate reglementările adoptate în materia protecției intereselor
financiare ale UE și măsurile și sancțiunile aplicate pe parcursul anului 2014 pot să asigure o
bună protecție a utilizării fondurilor comunitare. Statelor membre nu le rămâne decât să
depună toate eforturile pentru pentru intensificarea punerii în practică a măsurilor antifraudă.
Consolidarea capacității autorităților de management. Obiectiv cheie al unei

gestiuni financiare responsabile a fondurilor structurale și de investiții pentru perioada
2014-2020
Politica de coeziune a Uniunii Europene, pentru perioada 2014 – 2020, este beneficiara
unei alocări bugetare substanțiale în comparație cu cadrele financiare multianuale precedente
– “ 351,8 miliarde € – aproximativ o treime din bugetul total al UE”4. Caracterizată printr-o
structurare clară a obiectivelor, noua politică investițională aduce schimbări majore printre
care, un loc esențial, îl ocupă creșterea capacității de absorbție a statelor membre și,
indisolubil legat de aceasta, consolidarea capacității administrative cu accent pus pe
managementul responsabil al sprijinului financiar acordat și reducerea costurilor aferente
riscului de fraudă. Factorii-cheie de care depinde creșterea nivelului investițiilor și atingerea
țintelor de dezvoltare economică în comunitatea europeană îl reprezintă “buna guvernanță,
statul de drept și controlul fraudei”5.
1
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, Protejarea intereselor
financiare ale Uniunii Europene — Combaterea fraudei. Raportul anual pe 2014, COM(2015) 386 final, 31 iulie
2015, http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2015/RO/1-2015-386-RO-F1-1.PDF , 11 mai 2016
2
Ibidem, p.5
3
Ibidem, p.6
4
Comisia Europeană, Politica Regională, Principala politică de investiții a UE, 14 ianuarie 2016,
http://ec.europa.eu/regional_policy/ro/policy/what/investment-policy , 10 mai 2016
5
Comisia Europeană, Excellence in Public Administration for competitiveness in EU Member States (2011-2012) , 10
martie 2014, http://ec.europa.eu/DocsRoom/documents/4661/attachments/1/translations/en/renditions/pdf, 10 mai 2016
~ 727 ~
În acest context, una dintre provocările la care statele membre trebuie să răspundă este
asigurarea unei capacități administrative caracterizate de profesionalism și responsabilitate în
administratea fondurilor comunitare.
Noua politică de coeziune, sub aspectul luptei antifraudă, pune accentul pe obținerea de
rezultate de către instituțiile cu atribuții de control și management al fondurilor comunitare.
Rezultatele trebuie să se reflecte în prevenirea și diminuarea riscurilor de fraudă și în
recuperarea prejudiilor cauzate bugetului comunitar având în vedere faptul că pentru 736
milioane de euro Comisia a emis ordine de recuperare1.
La nivel european, sub aspectul consolidării structurilor juridice și administrative, toate
statele membre și-au desemnat Servicii de Coordonare Antifraudă (AFCOS) având ca sarcină
coordonarea protejării intereselor financiare ale UE, facilitarea cooperării efective și schimbul
de informații cu OLAF2 ceea ce reprezintă un pas important spre întărirea capacității de
coordonare și cooperare împotriva fraudei în cadrul comunității.
La nivel național, “rămâne în responsabilitatea statelor membre să-și folosească propriile
AFCOS la capacitate maximă”3. Aceasta nu se poate realiza decât prin implicarea tuturor
organismelor și autorităților cu atribuții de management al fondurilor comunitare.
Un rol important sub acest aspect revine autorităților de management, de certificare și de
audit care au ca sarcină prioritară gestionarea financiară și controlul derulării programelor
operaționale. Ele sunt principalele organisme care vor trebui, așa cum stipulează prevederile
art.125 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului
(regulamentul financiar) 4:
a) să verifice furnizarea de produse și de servicii cofinanțate și faptul că cheltuielile
declarate de beneficiari au fost plătite, precum și faptul că sunt în conformitate cu legislația
aplicabilă, cu programul operațional și cu condițiile de acordare a contribuțiilor pentru
operațiunea în cauză
b) să garanteze că beneficiarii care participă la implementarea operațiunilor rambursate
pe baza costurilor eligibile suportate în mod real dispun fie de un sistem contabil separat, fie
de un cod contabil adecvat pentru toate tranzacțiile referitoare la o operațiune;
c) să instituie măsuri eficace și proporționale de combatere a fraudelor, luând în
considerare riscurile identificate;
1
2015, p.6, http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2015/RO/1-2015-386-RO-F1-1.PDF , 11 mai 2016
2
Regulamentul (UE, EURATOM) nr. 883/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 septembrie
2013 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) și de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului și a Regulamentului (Euratom) nr. 1074/1999 al
Consiliului, Preambul (10), http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2013:248:0001:0022:RO:PDF
3
2015, p.30, http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2015/RO/1-2015-386-RO-F1-1.PDF , 11 mai 2016
4
Regulamentul (UE) NR. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de
stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european,
Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri
maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională,
Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului, JO L 347, 20.12.2013, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1303&from=ES , 12 mai 2016
~ 728 ~
d) să stabilească proceduri pentru a se asigura de păstrarea tuturor documentelor privind
cheltuielile și auditurile necesare pentru a se garanta o pistă de audit adecvată1.
Obligativitatea impusă de noile reglementări europene autorităților cu atribuții de
management vizează și implementarea unor sisteme proprii de control intern al programelor
operaționale pe care le gestionează care să se subscrie prevederilor art 74 al Regulamentului
Financiar și care să asigure:
(a) “descrierea funcțiilor fiecăruia dintre organismele implicate în domeniul gestiunii și
controlului, repartizarea funcțiilor în interiorul fiecărui organism;
(b) respectarea principiului separării funcțiilor între aceste organisme și în interiorul
fiecăruia dintre ele;
(c) proceduri pentru a garanta corectitudinea și regularitatea cheltuielilor declarate;
(d) sisteme informatice de contabilitate, de stocare și transmitere a datelor financiare și a
datelor privind indicatorii, de monitorizare și de raportate;
(e) sisteme de raportare și monitorizare, în cazul în care organismul responsabil
încredințează îndeplinirea sarcinilor unui alt organism;
(f) dispoziții privind auditul funcționării sistemelor de gestiune și control;
(g) sisteme și proceduri care garantează o pistă de audit
(h) prevenirea, detectarea și corectarea neregulilor, inclusiv a fraudei, și recuperarea
sumelor plătite necuvenit, împreună cu dobânzile de întârziere.”
“Aceste sisteme solide de control intern trebuie să fie proiectate și exploatate ca o reacție
proporțională la riscurile identificate în timpul unui exercițiu de evaluare a riscurilor”2.
Pentru implementarea cadrului financiar multiannual 2014-2020, toate sistemele
naționale de control și management ale fondurilor comunitare trebuie să se fie organizate și
orientate către atingerea obiectivelor antifraudă cuprinse în Strategia comună Antifraudă
2014-2020 elaborată de direcțiile Comisiei Europene3 și anume către:
1. “utilizarea ARACHNE, instrument specific de evaluare a riscului care să faciliteze
identificarea, prevenirea și detectarea operațiunilor, a proiectelor, a beneficiarilor și a
contractelor/contractorilor care prezintă riscuri și care servește și ca instrument de prevenție”4;
2. “intensificarea colaborării cu mediul academic în vederea îmbunătățirii eficacității
măsurilor de prevenției și detectare a fraudelor , în special al celor legate de procedura de
achiziții, un interes major fiind acordat lui modus operandi”5;
1
Ibidem, art. 125 (4)
2
Comisia Europeană, Direcția Generală, Fondurile structurale și de investiții europene. Orientări pentru
statele membre și autoritățile programului. Evaluarea riscului de fraudă și măsuri antifraudă eficace și
proporționale, iunie 2014, p.19, https://ec.europa.eu/sfc/sites/sfc2014/files/sfc-
files/guidance_fraud_risk_assessment_ro.pdf , 11 mai 2016
3
European Commission, DG Regional and Urban Policy DG Employment, Social Affairs and Inclusion DG
Maritime Affairs and Fisheries, Joint Anti-fraud Strategy 2015-2020 ERDF, CF, ESF, FEAD, EGF, EUSF AND
EMFF, 23.12.2015, p.32, http://ec.europa.eu/sfc/sites/sfc2014/files/sfc-files/JOINT%20ANTI-FRAUD-
STRATEGY2015-2020.pdf, 13 mai 2016
4
Comisia Europeană, Direcția Generală, Fondurile structurale și de investiții europene. Orientări pentru statele
membre și autoritățile programului. Evaluarea riscului de fraudă și măsuri antifraudă eficace și proporționale, iunie
2014, p.5, https://ec.europa.eu/sfc/sites/sfc2014/files/sfc-files/guidance_fraud_risk_assessment_ro.pdf , 11 mai 2016
5
European Commission, DG Regional and Urban Policy DG Employment, Social Affairs and Inclusion DG
Maritime Affairs and Fisheries, Joint Anti-fraud Strategy 2015-2020 ERDF, CF, ESF, FEAD, EGF, EUSF AND EMFF,
23.12.2015, p.36, http://ec.europa.eu/sfc/sites/sfc2014/files/sfc-files/JOINT%20ANTI-FRAUD-STRATEGY2015-
2020.pdf, 13 mai 2016
~ 729 ~
3. “îmbunătățirea diseminării informațiilor relevante legate de activitățile anti-fraudă
care să ofere tuturor actorilor implicați elemente importante legate de lupta anti-fraudă;
4. asigurarea de programe de training pentru funcționarii autorităților de management și
auditorilor în domeniul prevenirii și detectării fraudei”1;
5. asigurarea unei actualizări permanente cu privire la măsurile anti-fraudă adoptate de
Comisie;
6. intensificarea schimbului de bune practici între statele membre în sfera politicilor
anti-fraudă.
Se poate concluziona că autoritățile de management și certificare au obligativitatea să-și
dezvolte sisteme de control eficiente care să poată “să detecteze comportamentul fraudulos în
timp util”2 și strategii clare care să cuprindă “măsuri ferme, eficace și proporționale de
combatere a fraudei”3.
Mai mult decât atât, având în vedere că utilizarea bugetului comunitar este guvernată de
principiul “gestiunii partajate”4, autoritățile de management trebuie să își stabilească
“mecanisme clare de raportare care să asigure o coordonare suficientă cu privire la aspecte
antifraudă cu autoritatea de audit și organele de anchetă competente din statul membru,
inclusiv autoritățile anticorupție”5, respectiv OLAF.
Comisia își dorește ca la pe parcursul perioadei de programare 2014-2020, statele
membre să-și fi canalizat toate eforturile, prin abordarea unei atitudini de “toleranță zero” față
de orice activitate ilicită care să prejudicieze fondurile structurale și de investiții europene, în
direcția combaterii fraudelor.
Paradigma “toleranței zero” față de fraudă

În evoluția tuturor politicilor privind protecția intereselor financiare ale UE se poate
observa că adoptarea măsurilor legislative, devenite imperative pentru toate statele membre, a
fost completată, pe parcurs, și de implementarea de intrumente de control care să asigure
gestionarea riguroasă a bugetului comunitar, prevenirea și detectarea riscurilor de fraudă și
sancționarea penală a activităților frauduloase. Acest tip abordare se poate traduce ca
paradigmă a “toleranței zero” față de fraudă pe care politica de coeziune a Uniunii Europene
o încurajează.
Această paradigmă se reflectă în valorile etice promovate în cadrul tuturor instituțiilor Uniunii
Europene și implicit al celor aparținând statelor membre care sunt responsabile cu gestionarea
1
Ibidem, p.37
2
3
Ibidem, p.5
4
A se vedea dispozițiile art. 4 din Regulamentul (UE) NR. 1303/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare
regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul
european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul
european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit
și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului, JO L 347, 20.12.2013,
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1303&from=ES , 12 mai 2016
5
~ 730 ~
programelor de dezvoltare. Așa cum subliniază Comisia Europeană, toate autoritățile programelor ar
trebui să se angajeze la toleranță zero față de fraudă, începând cu “adoptarea atitudinii potrivite de
către conducere”1. Cu alte cuvinte, abordează consolidarea capacității administrative integrat
instituind obligativitatea atât a construirii unor sisteme de control eficiente care să răspundă
riscurilor de fraudă cât și și a unei culturi “etice” dezvoltată la nivel intraorganizațional, al
personalului propriu, o cultură care să prevină și să descurajeze un posibil comportament fraudulos.
Asumarea angajamentului de toleranță zero față de fraudă este un imperativ al tuturor
persoanelor responsabile din cadrul autorităților motivat de faptul că de acest angajament este
legată eficacitatea și performanța întregului sistem de control intern. Rolul și responsabilitatea
personalului în detectarea și combaterea fraudei este esențial. Regulamentul Financiar aplicabil
cadrului multianual 2014-2020 a consolidat rolul personalului autorităților de management în ceea
ce privește evaluarea riscului de fraudă atribuindu-le ca obligație ( art.125 ) verificarea furnizării
de produse și de servicii cofinanțate și cheltuielile declarate de beneficiari, plata acestora, precum
și verificarea respectării legislației aplicabile, conformarea cu programul operațional și condițiile
de acordare a contribuțiilor pentru operațiunea în cauză.
Având în vedere că personalului în revine sarcina de a pune în practică măsuri antifraudă
proporționale cu riscurile identificate, deși la nivel european nu au fost elaborate standarde în
acest sens, considerăm că, prin adaptare, pot fi utilizate cele elaborate de OLAF pentru
auditori2, respectiv:
a) să asigure respectarea legalității tuturor activităților desfășurate în cadrul sistemului
de control;
b) “să efectueze evaluări a riscului de fraudă;
c) să efectueze, înainte de începerea punerii în aplicare a programului operațional, o
evaluare a impactului și a probabilității riscurilor de fraudă pentru procesele fundamentale ale
punerii în aplicare a programelor operaționale; această evaluare a riscului de fraudă ar trebui
să se realizeze în fiecare an sau o dată la doi ani, în funcție de nivelurile de risc;
d) să structureze măsurile antifraudă în funcție de patru elemente esențiale din cadrul
ciclului antifraudă: prevenirea, detectarea, corectarea și urmărirea penală;
e) să adapteze măsurile preventive la situațiile specifice;
f) să adopte măsuri adecvate atunci când este detectat un caz de potențială fraudă;
g) să instituie mecanisme clare de raportare pentru suspiciunile de fraudă și pentru
deficiențele de control, impunând o coordonare adecvată cu autoritatea de audit, cu
autoritățile de investigare competente din statele membre, cu Comisia și cu OLAF;
h) să instituie proceduri adecvate pentru monitorizarea corespunzătoare a eventualelor
recuperări ale unor fonduri UE cheltuite în mod fraudulos;
i) să implementeze proceduri corespunzătoare de monitorizare ulterioară, pentru a examina
toate procesele, procedurile și controalele legate de fraudele potențiale sau effective”3.
1
Ibidem, p.5
2
Comisia Europeană, OLAF, Manual, Rolul auditorilor din statele membre în prevenirea și detectarea
fraudelor în domeniul fondurilor structurale și de investiții ale UE. Experiența și practica din statele membre,
2014, https://ec.europa.eu/sfc/sites/sfc2014/files/Handbook%20the%20role%20of%20member%20states'%20audi
tors%20in%20fraud%20prevention%20and%20detection%20RO.doc, 16 mai 2016
3
Ibidem, Anexa 2 – Lista celor șapte criterii de evaluare în conformitate cu cerința esențială nr. 7: Punerea
efectivă în aplicare a unor măsuri antifraudă proporționale, p.42
~ 731 ~
Concluzii
Una din noutățile aduse de politica de coeziune 2014-2020, al cărei obiectiv este
atingerea unui nivel ridicat de competitivitate al Uniunii Europene, o reprezintă accentul pus
pe angajarea unui grad ridicat de răspundere și obținerea de rezultate clare și măsurabile, în
toate domeniile vizate de programul multiannual de dezvoltare. Având în vedere că Uniunea
Europeană traversează o perioadă de limitări bugetare, asigurarea protecției intereselor
finaciare comunitare este imperios necesară. Angajamentul răspunderii implementării celor
mai eficiente sisteme de control, prevenție și detectare a riscurilor de fraudă și aplicarea celor
mai bune măsuri de combatere și sancționare revine, în baza principiului gestiunii partajate, și
statelor membre. Acestea trebuie să depună toate eforturile în vederea consolidării capacității
administrative care să asigure un management performant al utilizării fondurilor structurale și
de investiții, guvernat de principii etice și canalizat pe combatea fraudei.
Bibliografie:
Comisia Europeană, Direcția Generală, Fondurile structurale și de investiții europene.
Orientări pentru statele membre și autoritățile programului. Evaluarea riscului de fraudă și
măsuri antifraudă eficace și proporționale, iunie 2014
Comisia Europeană, OLAF, Manual, Rolul auditorilor din statele membre în prevenirea
și detectarea fraudelor în domeniul fondurilor structurale și de investiții ale UE. Experiența
și practica din statele membre, 2014
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul European și Consiliu,
Protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene — Combaterea fraudei. Raportul
anual pe 2014, COM (2015) 386 final, 31 iulie 2015
European Commission, DG Regional and Urban Policy DG Employment, Social Affairs
and Inclusion DG Maritime Affairs and Fisheries, Joint Anti-fraud Strategy 2015-2020
ERDF, CF, ESF, FEAD, EGF, EUSF AND EMFF, 23.12.2015
Regulamentul (UE) NR. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17
decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare
regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru
dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire
a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social
european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de
abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului, JO L 347, 20.12.2013
Uniunea Europeană, Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, 2010
http://europa.eu
http://eur-lex.europa.eu
~ 732 ~
IMPACTUL ERORILOR ASUPRA ANALIZEI
DE INTELLIGENCE
THE IMPACT OF ERRORS IN INTELLIGENCE ANALYSIS
Drd. PĂTRAȘCU Diana Ecaterina

Academia Naţională de Informaţii ”Mihai Viteazul”
patrascu.d@yahoo.com
Abstract:
Currently, as a result of terrorism development which has profoundly affected the
climate of stability in many areas of the world and of the origins plurality and the nature of
new risks and asymmetric threats, the security research have warned about the errors in
intelligence analysis and about their impact on the decisions from this area.
According to intelligence specialists, the latter terrorist attacks in France and Belgium
have confirmed the overwhelming impact of errors in intelligence analysis and have
indicated, despite the existing signs, that the failure of predictive analysis and the inability to
anticipate risks have allowed the accomplishment of the terrorist actions.
The volume and the complexity of the informations available, starting with the secret and
ending with the public ones, increase the need to identify the mechanism to help assimilating
and interpreting the managed data in such a way that they turn into useful information for
beneficiaries - in this case decision makers.
Only because an unclassified information is available somewhere it does not mean it is
automatically made available to officials when they need it. The intelligence community has
precisely this role, to bring useful information to policy makers, when it is necessary1.
Information, understanding and analyzing it are the most important aspects of a
strategic challenge, the optimal defense decision it depends on the instruments in the field of
intelligence: intelligence gathering, analysis and evaluation of relevant data.
Rezumat:
În prezent, ca urmare a evoluțiilor fenomenului terorist ce au marcat profund climatul
de stabilitate din mai multe zone ale lumii și a pluralităţii originii şi naturii noilor riscuri şi
ameninţări asimetrice, cercetările din domeniul securitar au avertizat asupra erorilor
înregistrate în analiza de intelligence și a impactului acestora asupra deciziilor din acest
domeniu.
Conform specialiștilor în intelligence, atacurile teroriste produse recent în Franța și
Belgia au confirmat impactul covârșitor al erorilor comise în analiza de intelligence și au
indicat că eşecul analizei predictive și incapacitatea de a anticipa riscurile, în pofida
semnalelor existente, au facilitat comiterea acțiunilor teroriste.
Volumul și complexitatea informațiilor disponibile în prezent, începând cu cele secrete și
terminând cu cele publice, sporește necesitatea identificării unui mecanism care să ajute la
1
Laura, PARKER, „The Ordeal of Chaplain Yee”, USA Today, 16.05.2004, articol disponibil la
http://usatoday30.usatoday.com/news/nation/2004-05-16-yee-cover_x.htm.
~ 733 ~
asimilarea și interpretarea datelor gestionate în așa fel încât acestea să se transforme în
informații utile pentru beneficiari - în speță factorii de decizie.
Doar pentru că o informație neclasificată este disponibilă undeva nu înseamnă că
aceasta este pusă la dispoziția oficialilor automat, atunci când aceștia au nevoie.
Comunitatea de intelligence are tocmai acest rol, de a aduce informație utilă factorilor de
decizie, în momentele în care este necesar1.
Informația, înțelegerea și analiza acesteia sunt cele mai importante aspecte ale unei
provocări strategice, decizia optimă în domeniul apărării depinzând de utilizarea
instrumentelor din domeniul intelligence: culegerea de informații, analiza și evaluarea
datelor relevante.
Keywords: intelligence, error, failure, analysis.
Cuvinte cheie: intelligence, eroare, eșec, analiză.
Introducere
În condițiile prezenței tot mai pregnante a amenințărilor asimetrice, procesul de
intelligence implică nesiguranţă şi riscuri, precum şi necesitatea receptării și validării rapide a
unui volum semnificativ de date, situaţie care presupune o adaptare continuă a analiştilor din
serviciile de informaţii, inclusiv la nivel cognitiv.
Managementul incertitudinii este esențial pentru activitatea de intelligence. Pentru a
înțelege și a face față provocărilor cu care statele se confruntă, factorii de decizie trebuie să
facă prognoze cu privire la probabilitatea și consecințele potențiale ale diferitelor evenimente
și scenarii. O funcție critică a comunității de informații este aceea de a sprijini beneficiarii
intelligence în formularea acestor ipoteze, mai ales atunci când acestea depind de factori
caracterizați de incertitudine și complexitate.
În acest demers, analiștii din domeniul intelligence sunt afectați de o serie de factori, pe
care putem să-i denumim generic adversari ai intelligence-ului, care conduc la apariția
erorilor în acest palier de activitate. Acestea sunt generate de caracteristicile și natura
factorului uman dar și de evoluțiile domeniului intelligence, fiind o colecție de limitari
mentale, dileme și imperative contradictorii, interacțiuni paradoxale care blochează deseori
derularea procesului de intelligence2.
De asemenea, includ imperfecțiuni în ahitectura organizațională care nu pot fi schimbate
fără a risca să generezi ale asemenea imperfecțiuni pe alt palier al procesului de intelligence.
1. Factori de decizie
Este bine știut, cu cât cercetăm îndeaproape moduri alternative de acțiune în domeniul
luării deciziei cu atât devenim conștienți de propriile noastre patternuri, dintre cele mai
variate, care ne influențează și limitează modul de acțiune3.
1
Laura, PARKER, „The Ordeal of Chaplain Yee”, USA Today, 16.05.2004, articol disponibil la
http://usatoday30.usatoday.com/news/nation/2004-05-16-yee-cover_x.htm.
2
Philip B., HEYMANN, Terrorism, Freedom and Security: Winning Without War, Cambridge: MIT Press,
2003, pag. 95–96.
3
Richard K., BETTS, Enemies of intelligence. Knowledge and Power in American National Security,
Columbia University Press, New York, 2007, pag.2.
~ 734 ~
Câteodată, luarea unei decizii nu este altceva decât procesul prin care constați că doar un
singur lucru poate fi făcut sau că, din păcate, nu deții multe măsuri la îndemână pentru a
influența lucrurile în direcția agreată de tine. Pe de altă parte, este recunoscut faptul că un
factor de decizie poate stabili într-o anumită măsură, mai degrabă, trenduri de acțiune
viitoare, decât să răspundă, punctual, solicitărilor sau responsabilităților ce-i revin.
Dezastre militare sau erori grave s-au întâlnit în cazul unor state, indiferent de cât de bine
erau informați conducătorii acestora, marile puteri ale lumii nefiind ocolite de erorile în
intelligence, fie pentru că liderii pot interpreta greșit amenințările fie pentru că pot gândi un
răspuns nepotrivit la acestea.
În multe dintre cazurile cunoscute în care au fost comise erori în intelligence, greșelile au
fost, câteodată, efectuate de colectorii informațiilor brute și de cei care produc analizele în
acest domeniu de activitate, dar cele mai frecvente au fost cele efectuate de beneficiarii
informațiilor.
Premizele politice constrâng și influențează percepțiile iar regulile și sarcinile
administrative limitează capacitatea de a reflecta și analiza informația.
Mai mult decât atât, informațiile accesibile indică, rareori, în mod direct, decizia sau
concluzia corectă, cu toate că, în multe cazuri există suficiente date pentru a alerta factorii de
decizie.
Avertismetele sunt rareori perfecte și eșecurile sunt rareori complete.
Începutul secolului XXI a fost marcat de două eșecuri de intelligence majore, atacurile de
la 11 septembrie 2001, organizate de rețeaua teroristă Al-Qaeda, și credința reprezentanților
Administrației americane că regimul condus de Saddam Hussein deține (2003) arme de
distrugere în masă1.
O opinie exprimată ulterior a arătat că erorile puteau fi evitate prin perfectarea normelor
de lucru ale analiștilor, procedurarea activității acestora și a argumentației efectuate în cadrul
analizei2. Îndrăznesc să spun că este o opinie iluzorie, activitatea de intelligence putând fi
îmbunătățită marginal dar nu radical, prin modificarea sistemului de intelligence.
Această iluzie este periculoasă dacă îți oferă credința că anumite modificări în sistem vor
determina considerabil predictibilitatea amenințării, procesul de intelligence depinzând mai
puțin de birocrație și mai mult de intelect și de atenția acordată de factorii de decizie
informațiilor primite.
2. Conceptualizarea erorilor
Studiile de caz referitoare la eșecurile în intelligence sunt nenumărate3, cu toate acestea,
cercetătorii reclamă lipsa unor norme referitoare la intelligence. Este mai corect să spunem că
lipsesc normele unei teorii a intelligence-ului4 ori chiar o strategie despre cum ar trebui să
facem pentru a avea succes, teoriile descriptive despre cum sistemele de intelligence pot
1
Mark M., LOWENTHAL, “Tribal Tongues: Intelligence Consumers, Intelligence Producers”, Washington
Quarterly, 1992.
2
Gregory F., TREVERTON, Reshaping National Intelligence for an Age of Information, New York,
Cambridge University Press, 2001, pag. 180.
3
Loch K., JOHNSON, “Bricks and Mortar for a Theory of Intelligence”, Comparative Strategy 22, nr. 1,
ianuarie 2003.
4
Gregory F., TREVERTON, Seth G., JONES, Steven, BORAZ, Phillip, LIPSCY, „Toward a Theory of
Intelligence: Workshop Report”, Santa Monica, CA: RAND National Security Research Division, 2006.
~ 735 ~
comite erori fiind foarte bine dezvoltate1.
Eșecurile în intelligence pot fi conceptualizate în trei moduri diferite. Primul este cel mai
liniștitor - eșecul în perspectivă, al doilea, este cel mai frecvent întâlnit - patologiile
comunicării, iar cel de-al treilea, cel mai important - paradoxurile de percepție2.
Persoanele neimplicate direct în zona de intelligence sunt preocupate de această
problematică doar atunci când o eroare se întâmplă și le este reținută atenția. Greșeli se
întâmplă în orice domeniu de activitate. Erorile sunt percepute ca fiind semnificative doar
când sunt privite izolat, atunci când le privim în termeni generali realizăm că acestea apar, din
timp în timp, fără a putea fi prevenite.
Cel mai frecvent invocat motiv de apariție a erorilor este o deficiență înregistrată pe
fluxul acumulării informațiilor, comunicării datelor către factorii de decizie și validării
informației, precum și a stabilirii oportunității acesteia.
Acest punct de vedere lasă loc de optimism deoarece implică faptul că remedieri
procedurale pot elimina eroarea. Din acest motiv, de cele mai multe ori, analizele efectuate în
acest domeniu de interes conduc la recomandări în sensul efectuării unor reorganizări și
modificări ale normelor de exploatare.
3. Paradoxuri de percepție
Punctul de vedere cel mai pesimist este că originile eșecului rezidă în dileme sau
probleme nerezolvate pe fluxul procesului de intelligence, reformele creeând, la rândul lor,
noi patologii sau resuscitând unele mai vechi3.
Evitarea eșecurilor în intelligence necesită eliminarea ideilor preconcepute, aceasta fiind
dificil de realizat de către factorii de decizie și palierul politic, implemetarea unor sisteme de
avertizare mai sensibile reduce riscul de surpriză, dar crește numărul de alarme false,
reducând, astfel, receptivitatea la acestea.
Este util să se analizeze problema eșecurilor strategice de informații în scopul obținerii
de indicii cu privire paradoxurile și patologiile omniprezente.
Perfecționarea ciclului de intelligence nu conduce, neapărat, la perfecționarea calității
întregului consum. În ceea ce privește înregistrarea unor erori de intelligence, probleme
cruciale apar pe fluxul dintre procesul de analiză și decizia strategică, putând fi subsumate în
următoarele categorii: atacul preventiv, evaluarea operațională și planificarea apărării.
Predicția în timp util a intențiilor imediate ale inamicului și transmiterea informației către
factorii de decizie este vitală, erori în intelligence cu privire la astfel de situații, în care un
atac putea fi preîntâmpinat, fiind celebre (atacul de la Pearl Harbor - 1941, invazia sovietică
în Cehoslovacia - 1968, sau în Afganistan - 1979, invazia argentiniană din Insulele Falkland -
1982, atacul irakian asupra Kuweitului -1990)4.
Toate au implicat două probleme comune5: în primul rând, informația că un atac iminent
1
Harry Howe, RANSOM, “Strategic Intelligence and Foreign Policy”, World Politics 27, nr.1, octombrie
1974, pag 145.
2
Klaus, KNORR, “Failures in National Intelligence Estimates: The Case of the Cuban Missile Crisis”,
World Politics 16, nr. 3, aprilie 1964, pag. 455, 465–66.
3
David, KAHN, “An Historical Theory of Intelligence,” Intelligence and National Security 16, nr. 3,
septembrie 2001.
4
Roberta, WOHLSTETTER, Pearl Harbor: Warning and Decision, Stanford University Press, Stanford,
1962.
5
Barton, WHALEY, Codeword Barbarossa, MIT Press, Cambridge, 1973.
~ 736 ~
va avea loc a fost disponibilă dar nu a fost exploatată eficient în lanțul de comandă, iar în al
doilea rând, fragmentar, au fost transmise informații către factorii de decizie dar acestea au
fost respinse, deoarece au contrazis estimările strategice ale vremii1.
Cercetările din domeniu au relevat existența mai multor premise urmare cărora au apărut
erorile de intelligence2:
• surpriza este aproape întotdeauna o chestiune procentuală, victimele luând, de obicei,
unele măsuri de protecție ca răspuns la avertismente, dar aproape niciodată acestea nefiind
suficiente;
• obstacolele procedurale împiedică difuzarea avertismentelor - deficiențele de
transmitere a informației către beneficiari survin, de cele mai multe ori, ca urmare a propriilor
practici sau politici de securitate a datelor sau ca urmare a faptului că sunt mixate într-o
multitudine de date irelevante;
• existența unor alarmele false generează o toleranță la receptarea altor avertismente;
• autoritățile au tendința de a amâna luarea unei decizii din dorința de a afla mai multe
informații certe;
• statul victimă nu reușește să anticipeze opțiunile de atac ale inamicului, inovațiile
doctrinare sau tehnice ale acestuia și, prin urmare, respinge fezabilitatea unui atac inamic;
• factorii de decizie interpretează greșit planurile inamice din cauza prezumțiilor
greșite de la care pleacă și presupunerilor eronate că inamicul va fi strategic rațional și nu va
porni un război care nu poate fi câștigat;
• statul victimă simpatizează cu temerile defensive ale inamicului și respinge
posibilitatea mobilizării generale cu scopul de a evita un conflict diplomatic3.
În timp de război, problema esențială constă în măsurarea rezultatelor interacțiunii
capabilităților celor două state și interpretarea corectă a rezultatelor acestora. Odată ce
ostilitățile sunt în curs de desfășurare, luarea de decizii informate necesită evaluarea
eficacității tactice și adaptarea strategiilor de luptă.
S-a constatat că o supraabundență de date ambigue permite oficialilor din intelligence
conectați direct cu zona operațională militară să justifice performanța unităților pe care le
conduc prin realizarea unor evaluări optimiste, în timp ce analiștii structurilor centrale -
neoperaționale- tind să producă mai mult evaluări pesimiste4.
Acest lucru a fost demonstrat de operațiunile declanșate în Irak de SUA. Conform House
Armed Services Committee, "numărul navelor militare irakiene raportate în timpul
conflictului a fi fost scufundate a fost de trei ori mai mare decât cel pe care Irakul le avea cu
adevărat iar totalul rachetelor Scud pretins a fi fost anihilate a fost de patru ori mai mare
decât numărul de rachete pe care regimul de la Bagdad le deținea5.
Spre deosebire de cazurile avertismentelor referitoare la un atac, indicatorii fragmentari
de succes tind să vizeze estimări strategice de ordin general.
Confruntându-se cu estimări diferite, un lider politic tinde să le respingă pe cele care sunt
1
Michael I., HANDEL, Perception, Deception, and Surprise: The Case of the Yom Kippur War, Jerusalem
Paper, nr. 19, Leonard Davis Institute of International Relations, Jerusalem, 1976.
2
Douglas J., MACEACHIN, Predicting the Soviet Invasion of Afghanistan: The Intelligence Community’s
Record, DC: Center for the Study of Intelligence, Central Intelligence Agency, Washington, aprilie 2002.
3
Ephraim, KAM, Surprise Attack: The Victim’s Perspective, Harvard University Press, Cambridge, 1988.
4
David, HALBERSTAM, The Best and the Brightest, Random House, New York, 1972.
5
Richard, RUSSELL, “CIA’s Intelligence in Iraq”, Political Science Quarterly 117, nr. 2, vara 2002.
~ 737 ~
critice, chiar și atunci când acestea reprezintă punctul de vedere al majorității comunității de
informații, și să fie fidel datelor care îi sunt familiare.
Sarcina principală în utilizarea intelligence pentru a dezvolta doctrine și forțe pentru
descurajare și apărare este de a estima amenințările provenite din partea unor potențiali
adversari, atât în ceea ce privește capacitățile cât și intențiile acestora, pe o perioadă de mai
mulți ani1.
4. Instrumente mentale
Oamenii pot folosi instrumente mentale simple, pentru a spori capacitatea acestora de a
îndeplini sarcinile mentale. Aceste instrumente ajuta la depășirea limitărilor în ceea ce
privește percepția, memoria sau structurarea complexă2.
Este un truism că analiștii au nevoie să pună la îndoială ipotezele lor. Experiența ne
spune că atunci când judecățile analitice se dovedesc a fi greșite, acest lucru nu s-a întâmplat
pentru că informația era greșită ci pentru că una sau mai multe presupuneri greșite au fost
necontestate în procesul derulat de analist.
O bună opțiune ar fi ca acesta să pună la îndoială acele ipoteze centrale ale analizei,
analiștii trebuind să se întrebe ce s-ar putea întâmpla ca să contrazică ipoteza lor.
O altă posibilitate ar fi să identifice modele alternative, cadre conceptuale sau interpretări
diferite ale datelor supunându-le analizei altor colegi analiști cu opinii contrare.
O altă dificultate cu care se confruntă analiștii este capacitatea de a analiza fenomene sau
date familiare dintr-o altă perspectivă, fiind dificil de a analiza, „cu ochii adversarului”,
anumite date și a anticipa modul în care adversarul va reacționa la mutarea ta3. În acest sens
este recomandat:
• să adresezi întrebări diferite, schimbând perspectiva din care analizezi fenomenul;
• să începi exercițiul intelectual cu presupunerea că un eveniment la care nu te aștepți a
avut loc de fapt, apoi, revino la situația inițială pentru a explica modul în care acest lucru ar
putea avea loc, concentrându-te pe modul în care s-ar putea întâmpla un fenomen și nu pe
întrebarea referitoare la posibilitatea de a se întâmpla;
• să îți imaginezi că ești adversarul tău, ce decizie ai lua?
• să încerci să susții un punct de vedere minoritar în scopul descoperirii cât mai multor
interpretări contradictorii și a ipotezelor alternative.
5. Concluzii
Pentru a compensa riscul unor eșecuri4 în prognozarea unor atacuri convenționale,
folosirea metodei worst-case scenario ar putea fi cea mai sigură, dar în ceea ce privește
efectuarea unor estimări în domeniul planificării pe termen mediu și lung a domeniului
apărării, această metodă poate implica sacrificii economice care de multe ori se dovedesc
1
Chester, COOPER, “The CIA and Decision-Making,” Foreign Affairs 50, nr. 2, ianuarie 1972.
2
Jim, WOLF, “CIA Inquest Finds US Missed Indian `Mindset”, UPI wire service, iunie 3, 1998.
3
Jon, FALLESEN, Rex, MICHEL, James, LUSSIER, Julia, POUNDS, “Practical Thinking: Innovation in
Battle Command Instruction” , Technical Report 1037, US Army Research Institute for the Behavioral and Social
Sciences, ianuarie 1996.
4
Patrick J., MCGARVEY, “DIA: Intelligence to Please,” în Readings in American Foreign Policy: A
Bureaucratic Perspective, Morton Halperin and Arnold Kanter, Boston: Little, Brown, 1973.
~ 738 ~
inutile1.
Anumite aspecte se interesectează cu toate cele trei categorii menționate și oferă o bază
generală de motivații pentru a lua în considerare efectuarea unor schimbări în sistem. Dar
aceste probleme generale nu sunt foarte susceptibile de a corecta, prin schimbări formale,
apariția unor erori, deoarece este adesea imposibil să separi eșecuri de intelligence de cele
provenite din sfera politică, acestea funcționând interdependent.
Atunci când s-au făcut greșeli în estimarea unor atacuri sau în cadrul operațiunilor de
evaluare, caracterul inadecvat al datelor sau regăsirea acestora într-un cumul de date
nerelevante, afectează obiectivitatea, factorii de decizie eșuând în unele cazuri să interpreteze
informația corespunzător.
Factorii de decizie politică, cu o anumită justificare, nu cred că informațile parțiale sau
avertismentele ambigue ar trebui să exonereze zona de intelligence, considerând că aceasta
are datoria de a le atrage atenția asupra pericolului, și, mai mult, să le ofere indicii cu privire
la cele mai bune decizii strategice ce pot fi luate în acest sens.
În procesul de intelligence, gândirea critică are un rol deosebit de important, acest
demers cognitiv generând atenuarea erorilor generate de ideile predefinite, reevaluarea, de
către factorii de decizie, a propriilor percepţii şi evaluări pe anumite subiecte; limitarea
riscului inducerii voluntare în eroare a analiştilor de către adversari; transparentizarea
mecanismului de gândire, astfel încât toate etapele raţionamentului să fie explicitate şi uşor
de urmărit şi revizuit.
În acest fel, atât ofiţerii de intelligence cât şi beneficiarii informaţiilor nu se vor mai axa
pe rezultatul analizei, ci pe procesul elaborării acesteia, fapt care va genera o realizare mai
eficientă a evaluărilor realizate de specialişti.
Rolul intelligence este de a extrage certitudine din incertitudine precum și de a facilita
adoptarea de decizii coerente într-un mediu incoerent, lipsit de claritate ca urmare a
supraâncărcării datelor contradictorii, printr-o evaluare riguroasă a surselor și a validității
acestora2.
Bibliografie:
BETTS, Richard K., Enemies of intelligence. Knowledge and Power in American
National Security, Columbia University Press, New York, 2007, pag.2.
BETTS, Richard K., Soldiers, Statesmen and Cold War Crises, 2nd ed., New York:
Columbia University Press, 1991, capitolul 10.
COOPER, Chester, “The CIA and Decision-Making”, Foreign Affairs 50, nr. 2, ianuarie 1972.
FALLESEN, Jon, MICHEL, Rex, LUSSIER, James, POUNDS, Julia, “Practical
Thinking: Innovation in Battle Command Instruction” , Technical Report 1037, US Army
Research Institute for the Behavioral and Social Sciences, ianuarie 1996.
HALBERSTAM, David, The Best and the Brightest, Random House, New York, 1972.
HANDEL, Michael I., Perception, Deception, and Surprise: The Case of the Yom Kippur
War, Jerusalem Paper nr. 19, Leonard Davis Institute of International Relations, Jerusalem,
1976.
1
Richard K., BETTS, Soldiers, Statesmen and Cold War Crises, 2nd ed., New York: Columbia University
Press, 1991, capitolul 10.
2
Sherman, KENT, “Estimates and Influence”, Foreign Service Journal, nr. 46, aprile 1969, p.17.
~ 739 ~
HEYMANN, Philip B., Terrorism, Freedom and Security: Winning Without War,
Cambridge: MIT Press, 2003, pag. 95–96.
HOWARTH, Fran, „The Role of Human Error in Successful Security Attacks”, Security
Intelligence, 02.09.2014, disponibil la https://securityintelligence.com/the-role-of-human-
error-in-successful-security-attacks/.
LOWENTHAL, Mark M., “Tribal Tongues: Intelligence Consumers, Intelligence
Producers”, „Washington Quarterly”, 1992.
JOHNSON, Loch K., “Bricks and Mortar for a Theory of Intelligence”, „Comparative
Strategy 22”, nr. 1, ianuarie 2003.
KAHN, David, “An Historical Theory of Intelligence”, Intelligence and National
Security 16, nr. 3, septembrie 2001.
KAM, Ephraim, Surprise Attack: The Victim’s Perspective, Harvard University Press,
Cambridge, 1988.
KENT, Sherman, “Estimates and Influence”, Foreign Service Journal, nr. 46, aprilie
1969, pag.17.
KNORR, Klaus, “Failures in National Intelligence Estimates: The Case of the Cuban
Missile Crisis”, World Politics 16, nr. 3, aprilie 1964, pag. 455, 465–66.
KREPON, Michael, „Failures of intelligence”, Arms Control Wonk, 26.01.2014,
disponibil la http://www.armscontrolwonk.com/archive/404028/failures-of-intelligence/.
MACEACHIN, Douglas J., Predicting the Soviet Invasion of Afghanistan: The
Intelligence Community’s Record, DC: Center for the Study of Intelligence, Central
Intelligence Agency, Washington, aprilie 2002.
MCGARVEY, Patrick J., “DIA: Intelligence to Please”, în Readings in American
Foreign Policy: A Bureaucratic Perspective, Morton Halperin și Arnold Kanter, Boston:
Little, Brown, 1973.
NIELSEN, Nikolaj, „Intelligence errors in Paris attacks lead to growing criticism”, EU
Observer, Brussels, 17.11.2014, disponibil la https://euobserver.com/justice/131143.
PARKER, Laura, „The Ordeal of Chaplain Yee”, „USA Today”, 16.05.2004.
RANSOM, Harry Howe, “Strategic Intelligence and Foreign Policy”, World Politics 27,
nr.1, octombrie 1974, pag 145.
RUSSELL, Richard, “CIA’s Intelligence in Iraq”, Political Science Quarterly 117, nr. 2,
vara 2002.
TREVERTON, Gregory F., Reshaping National Intelligence for an Age of Information,
New York, Cambridge University Press, 2001, pag. 180.
TREVERTON, Gregory F., Jones, Seth G., Boraz, Steven, Lipscy, Phillip, „Toward a
Theory of Intelligence: Workshop Report”, Santa Monica, CA: RAND National Security
Research Division, 2006.
WHALEY, Barton, Codeword Barbarossa, MIT Press, Cambridge, 1973.
WOHLSTETTER, Roberta, Pearl Harbor: Warning and Decision, Stanford University
Press, Stanford, 1962.
WOLF, Jim, “CIA Inquest Finds US Missed Indian `Mindset”, UPI wire service, iunie 3,
1998.
~ 740 ~
ASPECTE ALE CERCETĂRII ACCIDENTELOR AVIATICE
ÎN ROMÂNIA
ASPECTS OF AVIATION ACCIDENTS INVESTIGATION IN ROMANIA
POP Alin-Bogdan
Institutul Național de Criminalistică
pop_alin_bogdan@yahoo.com
Abstract:
Air crash investigations and identification of their causes have a high level of difficulty,
because the source is not, most often, a single cause, but several, interconditioned and
intertwined. Generally, the rate of fatal accidents in civil aviation has remained rather
constant over the last decade. However, the number of accidents could rise over the decades
to come, due to an increase in air traffic and an increase in the technical complexity of
aircraft. A high general level of safety should be ensured in civil aviation of the European
Union and every effort should be made to reduce the number of accidents and incidents in
order to ensure public confidence in air transport. Conducting promptly the safety
investigations of aviation accidents and incidents, improves aviation safety and helps to
prevent the occurrence of other accidents and incidents. Therefore, in order to establish the
truth and the criminal liability of the guilty persons, if they exist, it requires a thorough and
complete scene investigation of the site where the event occurred, being an essential activity
that takes place immediately, with a team well prepared and complex, which should
coordinate documentation of the case, but also should know the specifics of aeronautics in
general and how to conduct a forensic investigation of aviation accidents in particular.
Rezumat:
Cercetarea accidentelor aviatice și identificarea cauzelor acestora are un grad de
dificultate ridicat, deoarece la origine nu se află, de cele mai multe ori, o singură cauză, ci
mai multe, intercondiționate și întrepătrunse. Rata accidentelor mortale în aviația civilă a
rămas destul de constantă în ultimul deceniu. Cu toate acestea, numărul de accidente ar
putea crește de-a lungul deceniilor care vor veni, ca urmare a unei creșteri a traficului
aerian și o creștere a complexității tehnice a aeronavei. În Europa ar trebui să se asigure un
înalt nivel general de siguranță în aviația civilă și ar trebui să se depună toate eforturile
pentru a reduce numărul de accidente și incidente în scopul de a asigura încrederea
publicului în transportul aerian. Efectuarea cu promptitudine a unor investigații privind
siguranța în ceea ce privește accidentele și incidentele survenite în aviație îmbunătățește
siguranța aviației și contribuie la prevenirea apariției de accidente și incidente. Astfel, în
scopul aflării adevărului și tragerii la răspunderea penală a persoanelor vinovate, dacă
acestea există, se va realiza o cercetare minuțioasă și completă a locului unde s-a produs
evenimentul, fiind o activitate esențială și care se desfășoară în regim urgent, cu o echipă
bine pregătită și complexă, care trebuie să coordoneze documentarea cazului, dar și să
cunoască specificul activității aeronautice în general și modalitatea de desfășurare a
investigării criminalistice a accidentelor aviatice în particular.
~ 741 ~
Keywords: aviation accident, investigation, aviation legislation, accident causes, victim
identification.
Cuvinte-cheie: accident aviatic, investigație, legislație în domeniul aviatic, cauzele

accidentului, identificarea victimelor.
Introducere
Rolul omului în sistemul de siguranță aeriană este primordial, indiferent de nivelul de
performanță atins în domeniul dezvoltării tehnologice. Omul este cel care proiectează,
construiește întreține și utilizează aparatele de zbor, iar omul nu este perfect și, de astfel,
nimic din ce creează acesta nu poate fi considerat perfect.
Funcționarea componentei umane la nivelul calitativ cerut și, în final, atingerea
obiectivelor aeronauticii au depins, de-a lungul istoriei, de crearea condițiilor de integrare a
factorului uman în conținutul concret al fiecărei etape de dezvoltare a tehnicii. Dezastrele și
accidentele au apărut cu o frecvență mai mare în situațiile de intoleranță subiectivă sau
obiectivă om-tehnică.
Relațiile om-mașină-mediu au evoluat împreună de-a lungul istoriei aeronauticii. Această
evoluție a fost însoțită de pierderi umane, materiale, datorate accidentelor și incidentelor de
aviație.
Realizările și performanțele tehnice din aviație au fost însoțite și de multe accidente,
unele dintre acestea intrând în sfera penalului și necesitând elucidarea și investigarea lor
științifică, criminalistică, de către organele judiciare.
Mijloacele ultraperfecţionate de la bordul aeronavelor, instalaţiile şi aparatura cu care
sunt dotate au mărit considerabil securitatea zborului, transformând avionul în cel mai sigur
mijloc de transport, dar rata evenimentelor aviatice grave în lume rămâne totuşi de unul pe
săptămână, la originea acestora fiind identificate uneori fapte de natură penală, impunându-se
astfel tragerea celor vinovaţi la răspundere penală.
Pentru a se ajunge la tragerea la răspundere a celor vinovaţi, este necesară o laborioasă şi
complexă activitate de investigare, căutare, administrare şi interpretare de probe, în debutul
căreia se situează obligatoriu cercetarea la faţa locului şi care, în acest domeniu, ce integrează
cele mai recente cuceriri ale ştiinţei, trebuie să se desfăşoare după o procedură specifică.
Competența cercetării accidentelor aeriene

Aeronavele, având din construcţie în structura lor componente tehnice, mecanice,
electronice, hidraulice etc., deci o împletire funcţională a mai multor ramuri ale tehnologiilor
de vârf, necesită în condiţiile producerii unor accidente sau catastrofe aeriene, o cercetare
amănunţită pe mai multe planuri. Primordială pentru activitatea de transport aerian este
siguranţa zborului, avionul fiind în aşa fel construit, încât să poată decola, să se menţină în
aer şi să aterizeze în condiţii de siguranţă totală. În acest sens, componentele sale mecanice,
hidraulice şi electronice principale, care îi asigură calităţile sus menţionate sunt dublate,
uneori chiar triplate de alte sisteme. [2]
Personalul navigant, respectiv piloţii, dispun de o pregătire profesională adecvată şi sunt
antrenaţi pe simulatoare, pentru a face faţă situaţiilor limită, atunci când securitatea zborului
este periclitată prin producerea unor defecţiuni la diferite sisteme ale avionului sau
surprinderea aeronavei de anumite fenomene meteorologice improprii zborului.
~ 742 ~
Plecând de la premisele mai sus menţionate, cercetarea catastrofelor aviatice reprezintă o
activitate complexă bifuncţională, desfăşurată de două comisii, fiecare cu atribuţiuni specifice
şi cu o anumită autonomie, dar care colaborează între ele, în vederea stabilirii cauzelor
producerii catastrofei aeriene şi a persoanelor care se fac vinovate.
Aceste comisii sunt:
1. Comisia de cercetare CIAS;
2. Echipa de cercetare la faţa locului, constituită conform normelor procesual penale,
ale tacticii şi metodicii criminalistice.
Conform prevederilor Anexei nr.13 a Convenţiei de la Chicago, comisia de cercetare este
compusă din:
− şeful comisiei;
− cercetători şi experţi.
Din comisia de cercetare trebuie să facă parte un număr suficient de experţi, care să
acopere toate domeniile de activitate implicate şi să determine cel puţin existenţa minimă a
premiselor de elucidare a cauzelor şi împrejurărilor în care s-a produs incidentul ori
accidentul de aviaţie.
Comisia de cercetare se compune, de regulă, din următoarele subcomisii:
Subcomisia de zbor – care va cuprinde specialişti şi experţi în metodica şi securitatea
zborului, probleme de dirijare aeriană, mijloace de transmisiuni şi protecţie a navigaţiei
aeriene, asigurarea meteorologică a zborului, decodificarea şi prelucrarea datelor preluate de
la înregistratoarele automate ale parametrilor şi ale convorbirilor radio (cutiile negre);
Subcomisia tehnică – care cuprinde specialişti şi experţi în aerodinamică, celule şi
instalaţii de forţă, electromecanică şi automatizări de bord, instalaţii şi aparatură radio-
electronică de bord şi sol etc.;
Subcomisia administrativă – care cuprinde specialişti şi experţi în probleme de: căutare
şi salvare, logistică, medicină, sociologie, psihologie aeronautică, protecţia muncii, asigurări
sociale, finanţe – contabilitate şi un jurist.
De asemenea, în comisia de cercetare pot fi solicitaţi şi specialişti din partea instituţiilor
de proiectare şi construcţie de aeronave, reparatori şi producători de subansamble şi tehnică
aviatică.
Competența Ministerului Transporturilor - Centrul de Investigații și Analiză

pentru Siguranța Aviației Civile
Centrul de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile – CIAS este
organismul tehnic specializat să execute investigațiile privind siguranța aviației civile. CIAS
a fost inființat în anul 2010, conform Legii nr. 55/2010, ca instituție publică cu personalitate
juridică, aflată în subordinea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, prin reorganizarea
Serviciului Investigațăi Transport Aerian.
CIAS este desemnat să organizeze, să conducă, să coordoneze, să controleze și să execute
investigația privind evenimentele de aviație civilă, în scopul determinării faptelor, cauzelor și
împrejurărilor care au dus la producerea acestora și să emită recomandări pentru siguranța aviației
civile, potrivit prevederilor Regulamentului (UE) 996 și ale art. 2 alin. (2) din Ordonanța
Guvernului nr. 51/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 794/2001.
Legea nr. 55/2010 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2009 privind
înființarea, organizarea și funcționarea Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța
~ 743 ~
Aviației Civile, prevede la articolul 2 că CIAS este organismul tehnic permanent specializat
al Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, desemnat să organizeze, să conducă, să
coordoneze, să controleze și să execute investigația tehnică a evenimentelor de aviație civilă
în scopul determinării faptelor, cauzelor și împrejurărilor care au dus la producerea acestora
și să emită recomandări pentru siguranța zborului, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din
Ordonanța Guvernului nr. 51/1999 privind investigația tehnică a accidentelor și incidentelor
din aviația civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 794/2001.
CIAS are ca obiectiv creșterea și menținerea siguranței aeriene la un nivel ridicat prin
emiterea de recomandări privind siguranța zborului bazate pe informații rezultate din
investigațiile tehnice în vederea prevenirii producerii unor incidente și/sau accidente similare
în aviația civilă.
În organizarea și luarea deciziilor, CIAS este independent față de orice structură juridică,
autoritate de reglementare sau de siguranță aeriană, administrator de infrastructură de
transport aerian, operator aerian, precum și față de orice parte ale cărei interese ar putea intra
in conflict cu sarcinile încredințate.
CIAS desfășoară investigații tehnice independent de orice anchetă judiciară și nu are
atribuții în stabilirea vinovăției sau a răspunderii juridice.
Obiectivele investigaţiilor îl constituie prevenirea producerii incidentelor sau
accidentelor, prin determinarea reală a cauzelor şi împrejurărilor care au condus la producerea
acestora şi prin stabilirea recomandărilor necesare pentru siguranţa zborului.
În scopul protejării probelor şi a locului accidentului, sunt interzise accesul altor
persoane decât al celor autorizate de lege, precum şi orice acţiune asupra aeronavei, resturilor
aeronavei şi conţinutului acesteia, cu excepţia cazurilor când intervenţia are ca scop salvarea
de vieţi omeneşti, limitarea distrugerilor datorate incendiului sau a altor cauze, recuperarea şi
protejarea unor materiale periculoase, sau atunci când intervenţia este autorizată de către
organele judiciare1.
Trebuie menţionat şi faptul că pentru orice incident sau accident, activitatea de
investigaţie tehnică se va încheia cu un raport, în funcţie de gravitatea care o va conţine şi
eventualele recomandări privind siguranţa zborului2.
Raportul se face public în cel mai scurt timp, pe cât posibil în decurs de 12 luni de la data
producerii evenimentului, cu amendamentul că va păstra confidenţialitatea asupra identităţii
persoanelor implicate direct în evenimentul investigat şi va conţine numai acele informaţii
necesare stabilirii cauzelor accidentului sau incidentului, precum şi prezentarea măsurilor de
siguranţă a zborului.
În cazul producerii unui eveniment de aviație civilă, este numit un investigator șef,
responsabil pentru coordonarea investigației. Misiunea lui este aceea de a conduce activitățile
de investigație începând de la notificarea evenimentului și până la elaborarea raportului final.
În funcție de circumstanțele evenimentului, investigatorul șef poate apela și la alți
investigatori sau experți, cu scopul de a organiza grupuri de lucru.
Ca o particularitate, putem menţiona că în situaţia în care o aeronavă aparţinând unui alt
stat, ar suferi pe teritoriul românesc un accident care a provocat moartea sau rănirea gravă a
unor persoane, cercetarea se va efectua de către statul român, conformându-se procedurilor
1
O.G. nr.51/19.08.1999 privind Investigaţia tehnică a accidentelor şi incidentelor din aviaţia civilă, art.6,
publicată în M.OF. nr.420 din 31.08.1999.
2
Art.2 din O.G. 51/1999.
~ 744 ~
recomandate de Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale. Totuşi statului în care aeronava
este înmatriculată, i se va acorda posibilitatea să trimită o comisie de observatori, care vor
asista la modul de desfăşurare a anchetei, iar autoritatea aeronautică ce efectuează ancheta are
obligativitatea de a comunica autorităţii celuilalt stat raportul şi concluziile cu privire la
accident, în cazul catastrofei de la Balotești din anul 1995 au participat şi specialişti din
Belgia.
Potrivit legii, activitățile de investigație sunt supuse secretului profesional, având in
vedere că pe parcursul investigației se operează cu anumite informații confidențiale sau
nevalidate, care sunt indispensabile pentru progresul anchetei și care nu pot fi făcute publice
pe parcursul investigației.
Ținând cont că avionul este un mijloc de transport în comun, investigația privind
siguranța în cazul unui accident de aviație este un proces complex, chiar și atunci când sunt
disponibile înregistratoarele de zbor, deoarece – având în vedere nivelul ridicat de siguranță
care este atins în țările avansate, în ceea ce privește sistemul de transport public – un accident
rezultă în mod necesar dintr-un lanț de cauze. Astfel, trebuie luați în calcul toți factorii
posibili care au concurat la producerea accidentului: vremea, pregătirea pentru zbor, controlul
traficului aerian, starea aeronavei, calificările piloților, organizarea companiei aeriene etc.,
toate aceste activități de documentare necesitând eforturi considerabile din partea tuturor
persoanelor implicate in procesul de investigație.
O investigație complexă poate dura și doi ani, în medie, rareori mai puțin, iar uneori
chiar mai mult. Atât timp cât procesul de investigație nu este finalizat, CIAS nu va face
speculații cu privire la orice scenarii posibile ale evenimentului, care nu conferă o întelegere a
cauzelor acestuia și, astfel, nu contribuie la îmbunătățirea siguranței, ci – dimpotrivă – pot
perturba în continuare familiile victimelor și opinia publică.
În continuare prezentăm rezultatele unui studiu realizat de CIAS în anul 2016, privind
frecvența și dispunerea la nivel național a incidentelor grave și a accidentelor aviatice
(imaginile nr 1 și 2), pe o perioadă de 10 ani în intervalul 2006-2015.
~ 745 ~
Imaginea nr. 1: Distribuția incidentelor grave de aviație civilă pe 10 ani
(http://www.cias.gov.ro/index.php/ro/publicatii/studii)
Imaginea nr. 2: Distribuția accidentelor de aviație civilă pe 10 ani

(http://www.cias.gov.ro/index.php/ro/publicatii/studii)
~ 746 ~
Competența Ministerului Afacerilor Interne
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală şi de tactică criminalistică al
cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit o faptă de natură
penală, căutarea, descoperirea, rezolvarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă, precum şi precizarea stării şi poziţiei acestora, în vederea
stabilirii naturii faptei şi evenimentului, identificării persoanelor şi obiectelor care au creat
urmele şi administrării probelor în procesul judiciar.
La nivelul Ministerului Afacerilor Interne a fost elaborat şi este aplicat Ordinul privind
Cercetarea la Faţa locului nr. 182/ 14.08.2009, care are ca obiectiv principal reglementarea
desfăşurării cercetării la faţa locului în mod unitar, cuprinzând proceduri privind desfăşurarea
efectivă a cercetării la faţa locului, proceduri de cooperare între diversele categorii de
persoane implicate în activitate, proceduri pentru depozitarea şi transportul mijloacelor de
probă etc.
Pe de altă parte, în legislaţia românească, baza legală a acestei activităţi de tactică
criminalistică o regăsim în Codul de procedură penală la articolul 192, astfel: “Cercetarea la
faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către
instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau
clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului,
precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.”
Procedurile generale de inspecţie, procedurile specifice de inspecţie şi instrucţiunile
tehnice de inspecţie au fost elaborate de către colectivul Institutului Național de
Criminalistică în colaborare cu şefii grupurilor de lucru zonale și au intrat în vigoare la data
de 20.02.2012, după ce au fost supuse avizării și aprobării factorilor decizionali din
Ministerul Afacerilor Interne, Poliţia Română şi a factorilor decizionali din cadrul Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Institutul Național de Criminalistică și structurile criminalistice teritoriale își desfășoară
activitățile specifice în respectul standardelor internaționale ISO 17025 și ISO 17020. În acest sens,
Procedura specifică de inspecţie a locului faptei în cazul accidentelor aviatice stabileşte principiile
generale ce guvernează activităţile realizate cu ocazia cercetării la faţa locului în cazul accidentelor
aviatice în vederea armonizării şi realizării unitare a acestei activităţi la nivel naţional.
Alinierea la standardul Interpol în ceea ce privește investigarea accidentelor

aviatice și identificarea victimelor
Ca principiu general, locul unde a avut loc dezastrul va fi considerat locul săvârșirii unei
infracțiuni și se vor respecta procedurile de cercetare la fața locului în vigoare, în ceea ce
privește locul faptei, cadavrele/fragmentele de cadavre, obiectele aparținând victimelor sau
alte probe/mijloace de probe.
Se vor respecta regulile primelor măsuri luate la locul producerii evenimentului,
punându-se accent deosebit pe acordarea primului ajutor și salvarea victimelor în viață,
minimalizând, atât cât este posibil, atingerea/ modificarea poziției cadavrelor, obiectelor
personale sau alte probe.
În ceea ce privește activitatea de DVI, prima etapă importantă o reprezintă recuperarea
cadavrelor și a obiectelor personale sau a altor elemente ce pot duce la identificare. Probele
ridicate în această fază în vederea identificării victimelor vor putea fi folosite ulterior și ca
probe în investigarea cauzelor dezastrului.
~ 747 ~
Activități inițiale
Înainte de începerea operațiunilor de cercetare la fața locului, echipa DVI va lua parte la
un instructaj, unde va fi prezentată în linii mari situația de la locul dezastrului și vor fi
desemnate responsabilitățile și sarcinile. Cu această ocazie se vor procura și schițe sau hărți
cu zona dezastrului.
La fața locului se va stabili perimetrul inițial al zonei unde a avut loc dezastrul și se iau
măsuri de marcare, împrejmuire, semnalizare și avertizare/ protecție a probelor, folosind
steguleţe, benzi de restricţionare, conuri de semnalizare etc.
De asemenea, se va stabili o echipă de asigurare a locației și stabilire a sistemului de
control al accesului, precum și ținerea evidenței tuturor persoanelor care intră în zona
cercetată, sub forma unui registru de acces unde se va menționa și momentul intrării/părăsirii
locației. Dacă este necesar se vor instala bariere/cordoane suplimentare și se va restricționa
posibilitatea vizualizării locului dezastrului de către persoane neautorizate.
Personalul criminalistic va pătrunde la locul dezastrului echipat corespunzător, cu
respectarea strictă a normelor de protecţie şi securitate a muncii şi a celorlalte prevederi
legale în vigoare (vor fi folosite costume de protecție, măști, cizme, mănuși de cauciuc, căști
de protecție etc.)
Sectorizarea zonei cercetate

Locul dezastrului va fi cercetat metodic pe baza sectorizării zonei. În funcție de numărul
de criminaliști care participă la cercetare, ansamblul, întinderea și specificul catastrofei,
condițiile atmosferice sau necesitatea respectării anumitor priorități, se vor stabili mai multe
echipe individuale cărora li se va repartiza un sector/mai multe sectoare, în scopul cercetării
amănunțite și complete.
În vederea documentării zonei unde a avut loc catastrofa, este recomandată întocmirea
sectorizării, sub formă de schiță, pentru a permite cercetarea detaliată și fixarea cu exactitate
a cadavrelor/probelor descoperite. Pentru spații întinse (ex. câmp agricol, teren deschis),
fotografia aeriană poate fi de folos în realizarea schiței, în timp ce pentru clădiri mari se vor
folosi planurile clădirii, având etajele individualizate.
Responsabilitatea asigurării faptului că zona cercetată este sectorizată și repartizată
adecvat, în vederea căutării, fixării și ridicării probelor, îi revine ReAC sau coordonatorului
activităților criminalistice.
Pentru locații cum ar fi pistele de aterizare din aeroporturi, terenuri sau alte zone relativ
limitate, poate fi folosită, de asemenea, sectorizarea. Baza de plecare va consta într-un reper
fix și ușor de recunoscut sau se va situa pe o linie imaginară între mai multe astfel de repere.
Față de baza de plecare urmează să se marcheze linii paralele (de ex.cu ajutorul benzii de
împrejmuire) la un anumit interval (minim 10 metri), formându-se zone sub formă de pătrat,
în care urmează să se desfășoare cercetarea amănunțit. Sectorizarea trebuie să cuprindă
întreaga zonă unde a avut loc dezastrul.
Dacă se optează pentru folosirea intervalelor de 10 metri, un sector poate să cuprindă mai
multe intervale, în funcție de numărul potențial de probe din fiecare spațiu. De exemplu, în
cazul unui accident aviatic, spațiile/intervalele de căutare dispuse în partea din spate a
aeronavei pot constitui un singur sector din cauza volumului redus de fragmente din
aeronavă, victime sau alte obiecte de interes. În același timp, locul unde se află partea
principală a fuselajului aeronavei va fi împărțit în mai multe sectoare, având în vedere
~ 748 ~
cantitatea mare de probe. De asemenea, dacă numărul de probe dintr-un interval este foarte
mare, acesta poate fi divizat la rândul său în alte intervale mai mici, putând fi repartizate
echipe suplimentare.
În cazul în care cercetarea se realizează pe teren accidentat, sectorizarea pe intervale
pătrate nu este întotdeauna aplicabilă, astfel că se poate opta pentru folosirea fotografiilor
aeriene, hărți sau o schiță întocmită la fața locului care să acopere terenul cercetat, urmând să
se realizeze sectorizarea în funcție de caracteristicile naturale ale mediului sau alte elemente
antropice: cursuri de apă, garduri, stânci, terenuri agricole delimitate, drumuri, diferite
construcții etc.
În timpul cercetării, conform Ghidului Interpol, se va întocmi o schiță (exemplu în
imaginea numărul 3) prin care se vor documenta toate sectoarele și intervalele cercetate sau
elemente importante din acestea, realizându-se o evidență și o localizare clară (cu opțiunea
inserării inclusiv a coordonatelor GPS) a cadavrelor, fragmentelor umane, obiectelor
personale și a altor elemente de interes pentru cercetarea și identificarea victimelor.
6 1
TRASEUL DE ACCES
5 2
8
7 3
4
Imaginea nr. 3: Schiță cu sectorizarea în cazul unui accident aviatic

(„DVI Guide: INTERPOL 2014”)
Ghidul Interpol nu limitează modalitatea sectorizării la exemplul de mai sus, existând și

posibilitatea aplicării altor metode (cercuri concentrice, dreptunghiuri, pătrate) sau folosirea
~ 749 ~
altui tip de individualizare a sectoarelor. Astfel, sectorizarea locului producerii evenimentului
se poate realiza prin delimitarea fiecărui sector, cu banda de demarcare și indicarea fiecărui
sector în parte cu litere/cifre pe un suport suficient de mare pentru a fi vizibil în fotografiile
de orientare și schiță (ex.: pot fi folosite plăcuțe sub forma literei ”V” inscripționate cu
litere/cifre sau spray-uri cu vopsea pentru scrierea pe suporturi mari, plăci de rigips, de
carton, material plastic etc. A se avea în vedere rezistența la intemperii, având în vedere că
cercetările la fața locului în astfel de situații sunt de lungă durată).
Exemplu de sectorizare: împărțire în patru sectoare: A, B, C și D, iar în cadrul fiecărui
sector probele au fost la rândul lor numerotate de la 1-50. Astfel probele ridicate din sectorul
A din dreptul plăcuței cu nr. 3, vor fi inscriptionațe pe colet cu „A3”, cele ridicate din
sectorul C din dreptul plăcuței cu nr.12, vor fi inscripționate pe colet cu „C12”).
Ridicarea cadavrelor/obiectelor personale

Standardul Interpol prevede următoarele sarcini ce trebuie îndeplinite pentru
ridicarea cadavrelor: descoperirea și recuperarea cadavrelor/fragmentelor umane (dacă este
necesar, cu ajutorul personalului specializat și cu echipament corespunzător), respectiv
identificarea și documentarea locației cadavrelor/fragmentelor umane, căutarea, fixarea și
documentarea locului dezastrului (descriere, fotografii, schiță, marcarea poziției
cadavrelor/fragmentelor umane prin GPS/telemetru, alte sisteme de fixare: Spheron, scanner
3D, laser etc.).
În ceea ce privește documentarea fotografică a cadavrelor, se vor realiza fotografii de
semnalmente, fixarea elementor de identificare, numai după marcarea cadavrelor cu plăcuță
numerotată și etichetă de individualizare cu inscripții lizibile și care să nu poată fi șterse și
alocarea unui număr unic/folosirea unui sistem de individualizare pentru fiecare cadavru prin
atașarea etichetelor/numerelor la cadavre/fragmente umane. Numărul alocat va fi folosit ca
referință și va rămâne același pe întreaga durată a procesului de identificare, iar
marcarea/etichetarea sacului pentru cadavre se va efectua conform numărului alocat cadavrului
și formularele INTERPOL DVI se vor completa cu referire la numărul de identificare.
Metodologia privind ridicarea cadavrelor recomandă respectarea următoarelor
reguli: folosirea unui plan de căutare adaptat zonei; acces controlat – cadavrele și alte
bunuri/obiecte nu vor fi atinse sau mutate până când nu sunt documentate adecvat;
sectorizarea și identificarea locației exacte a cadavrelor (în special cele arse și fragmentele de
cadavre fixate față de poziția celorlalte cadavre/obiecte); fragmentele de cadavre descoperite
în același loc și aflate în legătură directă între ele/cu obiectele personale, vor fi introduse în
același sac de ambalare, iar fragmentele de cadavre care nu sunt în situația de mai sus, vor fi
introduse în saci diferiți. De asemenea, în timpul operațiunilor, nu se vor ridica/nu se vor
introduce obiecte de identificare din/în îmbrăcămintea victimei;
În ceea ce privește bunurile și obiectele personale, se vor efectua următoarele
activități: identificarea locației, fixarea și documentarea exactă a bunurilor și a altor obiecte
personale la locul dezastrului, precum și stabilirea unui centru de colectare a
probelor/bunurilor personale în apropierea locului dezastrului. Trierea bunurilor se va realiza
în funcție de utilitatea lor pentru identificare, după care vor fi fotografiate în vederea
identificării/ grupării lor, se va realiza un opis complet și se vor ambala și eticheta; cu
excepșia obiectelor mari (bagaje), care nu mai necesită ambalare; însă pot fi folosite etichete
în vederea identificării lor ulterioare;
~ 750 ~
Concluzii
Cercetarea accidentelor aviatice și identificarea cauzelor acestora are un grad de
dificultate ridicat, deoarece la origine nu se află, de cele mai multe ori, o singură cauză, ci
mai multe, intercondiționate și întrepătrunse.
Astfel, în scopul aflării adevărului și tragerii la răspunderea penală a persoanelor
vinovate, dacă acestea există, presupune o cercetare minuțioasă și completă a locului unde s-a
produs evenimentul, fiind o activitate esențială și ce se desfășoară în regim urgent, cu o
echipă bine pregătită și complexă, sub o conducere unică - a organului de urmărire penală,
care trebuie să coordoneze documentarea cazului, dar și să cunoască specificul activității
aeronautice în general și modalitatea de desfășurare a investigării criminalistice a accidentelor
aviatice în particular.
În noul context organizatoric al Uniunii de după Tratatul de la Maastricht a devenit tot
mai clar faptul că aceasta trebuie să suporte o serie de reforme prin care să se renunţe la o
gestiune politică tehnocratică. Aceasta trebuie să lase loc dezbaterilor politice, alegerilor
politice ale cetăţenilor ale căror vieţi şi orânduiri sociale sunt marcate zilnic de
particularităţile concrete ale condiţiilor lor sociale, regionale sau naţionale.
Tema cercetării este una inovatoare, în primul rând datorită noutăţii unei abordări
recente, bazate pe un sistem de management performant, specific investigării criminalistice
în domeniul de referință, deoarece perspectiva unei noi dimensiuni de management vizează
latura instituțională, socială, economică, latura calității și, nu în ultimul rând, latura de
pregătire, specializare continuă a personalului care desfășoară, supraveghează activitatea de
cercetare la fața locului a accidentelor aviatice.
Din punct de vedere legislativ, la nivel național, activitatea de cercetare criminalistică în
domeniul de referință este bine definită și reglementată prin diverse acte normative. La nivel
european, trebuie să ţinem seama de reglementările făcute prin Tratatul de la Lisabona cu
privire la domeniul ordinii şi siguranţei naţionale, respectiv la domeniul siguranței spaţiului
de libertate, securitate şi justiţie.
Strategia de securitate a României încearcă să adopte, pe de o parte, regulile jocului
făcute de UE, pe de altă parte se preocupă în mod exclusiv de siguranţa cetăţeanului, în
cadrul statului naţional.
Un punct forte pentru o bună cooperare internaţională la nivel poliţienesc îl reprezintă
generalizarea conceptului de „cooperare”, regăsit în toate strategiile de securitate
internaţionale sau interne ale fiecărui stat.
Cercetarea incidentelor/accidentelor aviatice constituie o activitate extrem de complexă,
pe parcursul căreia se respectă regulile tactice tradiționale ale cercetării criminalistice și
legislația de procedură penală, întâlnindu-se un domeniu specific, cu tehnologie avansată și
cerându-se în definitiv autorităților implicate, organele judiciare pe de-o parte și experți de
altă parte, să interpreteze unitar și corect evenimentul, rolul acetora fiind esențial în stabilirea
adevărului.
În contextul mediului de securitate actual şi al nevoii de cooperare poliţienească
internaţională, managementul cercetării criminalistice a accidentelor aviatice trebuie
redefinit în funcţie de cauzele și împrejurările în care se produc asemenea evenimente cu
consecințe devastatoare.
~ 751 ~
Bibliografie:
Bercheşan V., M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, ed.Little Star, Bucureşti, 2004;
Lupulescu, N., Investigarea accidentelor aviatice, ed. Luceafărul, București, 2005;
Ruiu, M., Investigarea criminalistică a catastrofelor, ed. Estfalia, București, 2010;
Stancu E., Tratat de Criminalistică, ed. Universal Juridic, Bucureşti 2007;
Codul Aerian al Romaniei, consolidat cu Legea nr. 399/2005;
Legea nr. 55/2010 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 26/2009 privind
infiintarea, organizarea si functionarea Centrului de Investigatii si Analiza pentru Siguranta
Aviatiei Civile;
Hotărârea nr. 228 din 30 aprilie 2013 privind desemnarea Centrului de Investigații și
Analiză pentru Siguranța Aviației Civile ca agenție specializată de intervenție;
Hotărârea nr. 1013/2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare
a Centrului de Investigații și Analiză pentru Siguranța Aviației Civile;
Ordonanța nr. 26/2009 privind înființarea și funcționarea Centrului de Investigații și
Analiză pentru Siguranța Aviației Civile;
Ordonanța nr. 51/1999 privind investigația tehnică a accidentelor și incidentelor din
aviația civilă;
Reglementare aeronautică civilă română privind investigația tehnică a accidentelor și
incidentelor de aviație civilă RACR-IAC, ediția 01/2008 din 28/11/2008;
Reglementare aeronautică civilă română privind raportarea evenimentelor de aviație
civilă RACR-REAC, ediția 01/2005 din 10/02/2006;
Regulamentul (UE) nr. 996/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 20
octombrie 2010 privind investigarea și prevenirea accidentelor și incidentelor survenite în
aviația civilă și de abrogare a Directivei 94/56/CE;
Regulamentul (UE) nr. 376/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 3
aprilie 2014 privind raportarea, analiza și acțiunile subsecvente cu privire la evenimentele de
aviație civilă, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 996/2010 al Parlamentului European
și al Consiliului si de abrogare a Directivei 2003/42/CE a Parlamentului European și a
Consiliului, și a Regulamentelor (CE) nr. 1321/2007 si (CE) nr. 1330/2007 ale Comisiei;
Anexa 13 la Convenția Aviației Civile Internaționale: investigarea accidentelor și
incidentelor de aviație;
http://www.interpol.int/INTERPOL-expertise/Forensics/DVI;
http://www.cias.gov.ro/index.php/ro.
~ 752 ~
PREVENIREA ŞI COMBATEREA ACŢIUNILOR TERORISTE
PRIN FORŢELE DE ORDINE PUBLICĂ
TERRORIST ACTIONS BY PREVENTING AND FIGHTING

FORCES PUBLIC ORDER
POPA Corneliu
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita
popacorneliu42@yahoo.com
Abstract:
Terrorism is currently the most aggressive manifestation of social groups wishing
practically not to negotiate but to impose their point of view. If in the past terrorism has
known manifestations especially with direct involvement in the present trend moves
especially towards the psychological factor, namely the threat or pressure.
Terrorism, the scourge of the century by way of manifestation, gained new dimensions,
being a continuous and obvious threat to the national security of states, regional, European
and world.
It can be assimilated to the challenge, maintenance, spreading a state of tension, waiting
an unpleasant or terrifying event under the threat of an imminent assault with attempt on
universally accepted values - moral, material, etc. - Of a society.
Development of society and the evolution of technical and economic gave rise to
unconventional forms of terrorism such as terrorism electronic information, biological,
chemical or psychological and globalization, the fight for the division and redivision of
spheres of influence, social crises, political, economic - financial or otherwise, manifested
frequently give rise to new forms of terrorism and therefore new ways of action.
In this context, the proliferation of terrorism, more and more bodies, organizations and
nations disavow this scourge and because of the overwhelming need to limit or stop the
specific actions of terrorist groups, adopt forms and methods for counteracting constitutes
forces we train in all aspects and use them both independently and within entities specially
constituted and trained with the express purpose of limiting or root out this terrible evil.
Rezumat:
Terorismul reprezintă în momentul actual cea mai agresivă formă de manifestare a unor
grupuri sociale care doresc, practic, nu să negocieze, ci să-şi impună punctul de vedere.
Dacă în trecut terorismul a cunoscut forme de manifestare îndeosebi cu implicare directă, în
prezent tendinţa se deplasează mai ales spre factorul psihologic, adică ameninţarea sau
presiunea.
Terorismul, acest flagel al secolului actual, prin modul de manifestare, a căpătat noi
dimensiuni, fiind o continuă şi pregnantă ameninţare la adresa securităţii naţionale a
statelor, la nivel regional, european dar şi mondial.
Acesta poate fi asimilat cu provocarea, întreţinerea, răspândirea unei stări de tensiune,
de aşteptare a unui eveniment neplăcut sau terifiant sub ameninţarea unei iminente agresiuni
cu atentarea la valorile unanim acceptate – morale, materiale, etc. – ale unei societăţi.
~ 753 ~
Dezvoltarea societăţii şi evoluţia tehnico-economică a dus la naşterea unor forme
neconvenţionale ale terorismului, cum sunt terorismul electronic, informaţional, biologic,
chimic sau psihologic, iar globalizarea, lupta pentru împărţirea şi reîmpărţirea sferelor de
influenţă, crizele sociale, politice, economico - financiare sau de altă natură, ce se manifestă
frecvent, dau naştere unor noi forme de terorism şi implicit unor noi modalităţi de acţiune.
În acest context, al proliferării terorismului, tot mai multe organisme, organizaţii şi
naţiuni, dezavuează acest flagel şi din cauza necesităţii stringente de a limita sau opri
acţiunile specifice grupărilor teroriste, adoptă forme şi metode pentru contracarare,
constituie forţe pe care le pregătesc sub toate aspectele şi le folosesc atât în mod independent
cât şi în cadrul unor entităţi special constituite şi instruite, cu scopul precis de a limita sau de
a smulge din rădăcină acest teribil rău.
Keywords: public order and safety, terrorism, international cooperation, collaboration,

police, gendarmerie, citizen safety.
Cuvinte cheie: ordine şi siguranţă publică, terorism, cooperare internaţională,

colaborare interinstituţională, poliţie, jandarmerie, siguranţa cetăţeanului.
1. Introducere
O definire a terorismului a fost încercată de specialişti, fără însă a putea afirma că
formula cuprinde întreaga complexitate a fenomenului.
Etimologic, cuvântul terorism, provine din latinescul teror - teroris care înseamnă groază,
frică, spaimă.
În studiul lor asupra terorismului, intitulat „Terorismul politic”, Schmidt şi Youngman au
analizat peste 100 de definiţii ale acestuia, observând cele mai frecvente trăsături evocate de
autorii definiţiilor, respectiv: violenţă şi forţă care apar în 83,5% din definiţii, motivaţiile
politice au frecvenţa de 65%, frica şi teroarea în 51% din cazuri iar ameninţarea, efectele
psihologice, conflictul dintre atacator şi victimă, acţiuni bine organizate, pregătite în prealabil
şi metodele, strategiile şi tacticile sunt reflectate în procent de 30,5% până la 47%.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, terorismul este definit ca ,,totalitatea actelor
de violenţă comise de un grup sau de o organizaţie, pentru a crea un climat de insecuritate sau
pentru a schimba forma de guvernământ a unui stat”. The Wordsworth Encyclopedia
apreciază că terorismul reprezintă o violenţă sistematică îndreptată către scopuri politice,
îndeosebi de mică amploare, iar Le petit Larousse apreciază că terorismul reprezintă un
ansamblu de acte de violenţă comise de o organizaţie pentru a crea un climat de insecuritate.
Nu în ultimul rând, Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A. defineşte terorismul ca „o
acţiune violentă, premeditată, având motivaţie politică, comisă de grupuri subnaţionale sau
agenţi secreţi, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante, având ca obiectiv influenţarea
populaţiei sau a unei părţi a acesteia”.
Într-o oarecare măsură, aceste definiţii scot în evidenţă violenţa acţiunilor, motivaţia şi
obiectivele actelor teroriste, care s-au manifestat până la sfârşitul secolului XX, dar nu sunt
atotcuprinzătoare.
Ziua de 11 septembrie 2001, data atacurilor teroriste asupra turnurilor gemene World
Trade Center din Manhattan şi asupra Pentagonului, precum şi seria atentatelor comise în
gările din Madrid, Londra şi teatrul din Moscova au constituit începutul unei noi ere în istoria
~ 754 ~
acţiunilor teroriste şi a modului de manifestare a acestuia, lumea fiind pusă în situaţia
rezolvării acestui complex fenomen, care a luat o amploare nebănuită.
Au urmat alte serii de acţiuni teroriste, cele mai răsunătoare fiind în Franţa la sediul
redacţiei publicaţiei Charlie Hebdo şi teatrului Bataclan.
În acest context, terorismul poate fi prezentat ca fiind o acţiune violentă extremă, comisă
de un grup sau organizaţie, desfăşurată în zone intens circulate sau unde se manifestă frecvent
aglomerări de persoane. Aceasta este îndreptată asupra unor edificii sau obiective importante
ori alte asemenea zone, sau împotriva persoanelor, în scopul provocării de distrugeri masive,
producerii de victime sau pierderi de vieţi omeneşti, de a crea panică şi nesiguranţă în rândul
populaţiei. De asemenea încearcă să creeze neîncredere în forţele de ordine şi siguranţă
publică sau a destabilizării statului de drept, având la bază revendicări de ordin economic,
politic, militar, religios sau de altă natură, considerate ca fiind nesoluţionate.
2. Context
În literatura de specialitate întâlnim numeroase clasificări ale terorismului, fiecare dintre
acestea încercând să explice mai bine fenomenul, fără însă a epuiza subiectul.
Criteriile urmărite în clasificarea formelor de terorism sunt relevate prin domeniul în care
se produce actul terorist, formele şi mijloacele de acţiune utilizate, locul de producere,
mobilul generator de terorism, scopul acţiunii, etc. Astfel, evidenţiem următoarele forme de
terorism:
- în funcţie de scopul acţiunii deosebim, terorism de drept comun, social, politic, de
stat;
- în funcţie de aria spaţială menţionăm, terorism intern sau naţional, internaţional,
transnaţional;
- în funcţie de cauzalitatea specifică distingem, terorism rasist, extremist naţionalist,
neofascist, fundamentalist-religios;
- în funcţie de modalitatea de comitere evidenţiem terorism direct, indirect.
Reglementările privind cooperarea internaţională în domeniul combaterii terorismului au
cunoscut o evoluţie constantă ca urmare a proliferării acestui flagel, data de 11 septembrie
2001 fiind hotărâtoare şi definitorie în acest sens.
Astfel, încă de atunci, Organizaţia Naţiunilor Unite a inclus terorismul printre crimele
internaţionale, elaborând instrumente juridice (convenţii, rezoluţii etc.) care au condus la
adoptarea unor măsuri practice privind cooperarea statelor pentru reprimarea terorismului
internaţional.
De asemenea, Consiliul de Securitate al Europei amintind Rezoluţiile sale din 1999 şi
2001, reafirmă condamnarea fără echivoc a atacurilor teroriste care au avut loc la New York,
Washington, D.C. şi Pennsylvania, la 11 septembrie 2001 şi îşi exprimă hotărârea de a
preveni toate actele similare, prin orice mijloace. Potrivit prevederilor Cartei Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi a ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale reprezentate de
actele teroriste, se recunoaşte necesitatea ca statele lumii să completeze cooperarea
internaţională prin adoptarea de măsuri suplimentare în vederea prevenirii şi combaterii
finanţării şi pregătirii oricăror acte de terorism pe teritoriile lor, prin toate mijloacele legale.
Totodată, la cea de-a 24-a Conferinţă a miniştrilor europeni de justiţie, organizată în
perioada 4-5 octombrie 2001 la Moscova, s-a adoptat Rezoluţia nr. 1 privind lupta contra
terorismului internaţional, prin care se condamnă atacurile teroriste asupra S.U.A. Se
~ 755 ~
reafirmă necesitatea combaterii oricăror forme de terorism şi sunt invitate statele să susţină,
print-un efort constant şi colectiv, iniţierea demersurilor necesare elaborării setului de norme
privind pedepsirea actelor teroriste şi să adopte de urgenţă toate măsurile juridice care se
impun în acest scop. În acest fel, au fost puse bazele pentru Strategia mondială antiteroristă
şi Planul de acţiune al celor 192 de state membre - adoptată în cadrul O.N.U., la 8
septembrie 2006, prin care se abordează global fenomenul, în contextul unei cooperării
internaţionale degrevată de componenta politică.
Ţara noastră participă la efortul comun al Uniunii Europene şi N.A.T.O. pentru a stabili
măsuri şi forme concrete de a reduce vulnerabilitatea la terorism. În acest sens, a armonizat
legislaţia naţională cu cea a entităţilor din care face parte, a adoptat instrumente juridice şi
desfăşoară activităţi intense, prin intermediul structurilor legal abilitate, pentru a contracara
fenomenul. Mai mult, participă în afara graniţelor la acţiuni desfăşurate sub egida
organismelor internaţionale.
Evoluţiile de după 11 septembrie 2001 au impus actualizarea cadrului legal şi
perfecţionarea mecanismului operaţional în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului.
Propaganda fundamentalistă în creştere, în special în mediul virtual, favorizează apariţia de
noi cazuri de radicalizare ori de implicare în acţiuni extremist - teroriste.
Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019 include terorismul în
rândul ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, considerându-1 „o ameninţare persistentă,
cu forme de manifestare dificil de anticipat şi contracarat, inclusiv din perspectiva
identificării şi destructurării fluxurilor de recrutare şi finanţare a acestor activităţi”. În cadrul
principalelor direcţii de acţiune, precum şi a modalităţilor pentru asigurarea securităţii
naţionale a României, este vizată prevenirea şi combaterea terorismului. Implicit, Legea nr.
51 din 29 iulie 1991 (republicată), privind securitatea naţională a României, încadrează de
asemenea, „actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror
activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte”, în categoria ameninţărilor
la adresa securităţii naţionale.
Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului
stipulează că „Prevenirea şi combaterea terorismului se realizează în conformitate cu
prevederile convenţiilor internaţionale privind reprimarea terorismului, la care România este
parte, precum şi cu respectarea reglementărilor internaţionale şi a legislaţiei interne
referitoare la drepturile omului”.
La nivel naţional, activitatea de prevenire şi combatere a terorismului se organizează şi
se desfăşoară în mod unitar, potrivit acestei legi.
Cooperarea în domeniu se realizează prin Sistemul naţional de prevenire şi combatere a
terorismului, (SNPCT), la care participă o serie de autorităţi şi instituţii publice, Serviciul
Român de Informaţii având rol de coordonare tehnică.
Pentru prevenirea şi combaterea fenomenului terorist, Serviciul Român de Informaţii a
fost desemnat, prin hotărâre a CSAT, autoritate naţională în domeniul antiterorist iar, în anul
2002 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat Strategia Naţională de Prevenire şi
Combatere a Terorismului, document doctrinar care stabileşte priorităţile strategice ale
României în domeniu şi, în baza acesteia, a fost creat Sistemul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Terorismului, care include 21 de autorităţi şi instituţii publice cu responsabilităţi
în domeniu, şi al cărui coordonator tehnic este Serviciul Român de Informaţii.
Serviciul Român de Informaţii, prin unităţile sale, execută activităţi informative şi
~ 756 ~
tehnice de prevenire şi combatere a terorismului, execută intervenţia antiteroristă asupra
obiectivelor atacate sau ocupate de terorişti în scopul capturării sau anihilării acestora,
eliberării ostaticilor şi restabilirii ordinii legale, asigură protecţia antiteroristă a demnitarilor
români şi străini, precum şi a altor persoane oficiale, conform normelor stabilite de Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării. De asemenea, Serviciul Român de Informaţii concură la
realizarea protecţiei antiteroriste a demnitarilor protejaţi de Serviciul de Protecţie şi Pază,
când aceştia sunt vizaţi de ameninţări cu acte de terorism.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii colaborează cu alte
instituţii abilitate ale statului, iar la solicitarea acestuia, în funcţie de amploarea şi de natura
acţiunii teroriste, pot fi angrenate, în condiţiile legii, forţe cu misiuni specifice din Ministerul
Afacerilor Interne şi din alte structuri din sistemul securităţii şi apărării naţionale.
În cadrul colaborării interinstituţionale, pentru sprijinirea activităţii Serviciului Român
de Informaţii, sunt implicate structuri de ordine publică ce execută misiuni de asigurare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, apără integritatea persoanei, avutul
public şi privat şi bineînţeles, ordinea şi liniştea publică.
Ordinea publică, este componentă a securităţii naţionale, forţele principale de ordine şi
siguranţă publică fiind constituite din structuri de poliţie şi jandarmi. Aceste structuri sunt
destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace,
pe timpul stării de urgenţă sau în situaţii de criză. Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române defineşte Poliţia ca fiind „instituţia specializată
a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor,
respectarea ordinii şi liniştii publice”. În acelaşi context al definirii instituţionale, Legea
Jandarmeriei nr. 550 din 29 noiembrie 2004 defineşte Jandarmeria Română ca „instituţia
specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Afacerilor Interne, care
exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii
publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi
private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare,
precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de
terorism”. Observăm că definiţia instituţiei jandarmeriei exprimă clar participarea la
combaterea actelor de terorism, iar din atribuţiile specifice sesizăm că Jandarmeria este
abilitată să execute independent, „misiuni de intervenţie antiteroristă la obiectivele aflate în
responsabilitate sau pentru capturarea şi neutralizarea persoanelor care folosesc arme de foc
ori alte mijloace care pot pune în pericol siguranţa persoanelor, bunurilor, valorilor şi
transporturilor speciale”.
Atât Poliţia cât şi Jandarmeria îndeplinesc atribuţii care, prin conţinutul lor, au legătură
directă cu combaterea terorismului, în sensul în care modalităţile de acţiune ale elementelor
teroriste conduc la tulburarea ordinii publice, afectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanei, a proprietăţii private şi publice sau săvârşirea infracţiunilor specifice
elementelor teroriste. Astfel, sunt edificatore următoarele atribuţii ale Poliţiei - aplică măsuri
de menţinere a ordinii si liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de prevenire şi combatere
a fenomenului infracţional şi de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor care
atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi
publice, precum şi a altor interese legitime ale comunităţii - şi ale Jandarmeriei - apără, prin
mijloacele şi metodele prevăzute de lege, viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanei,
~ 757 ~
proprietatea publică şi privată, interesele legitime ale cetăţenilor, ale comunităţii şi ale
statului; execută misiuni de restabilire a ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin
orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare; apără viaţa, integritatea
corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese
legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii.
Totodată, observăm şi participarea la activităţi în cooperare cu alte forţe pentru
combaterea fenomenului terorist. Astfel, Jandarmeria, participă în cooperare cu celelalte
instituţii ale statului abilitate prin lege, la misiuni de prevenire şi neutralizare a actelor
teroriste pe teritoriul României iar Poliţia asigură, direct sau în cooperare cu alte instituţii
abilitate potrivit legii, executarea controalelor tehnice şi intervenţiilor pirotehnice pentru
prevenirea, descoperirea şi neutralizarea dispozitivelor explozive amplasate în scopul
tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau provocării
de daune proprietăţii publice ori private. Ambele instituţii au atribuţii pe linia culegerii de
date şi informaţii, pe care apoi le valorifică în funcţie de competenţele instituţiilor cu care
colaborează şi sunt abilitate cu îndeplinirea respectivelor misiuni. În acest sens, Poliţia culege
informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a altor
fapte ilicite iar Jandarmeria desfăşoară activităţi de cercetare şi documentare, necesare
executării misiunilor specifice.
3. Structuri care desfăşoară misiuni specifice de combatere a acţiunilor teroriste

În cadrul instituţiilor de ordine publică la care ne referim, se evidenţiază următoarele
structuri care desfăşoară misiuni specifice de combatere a acţiunilor teroriste sau asociate
terorismului:
• Poliţia Română prin:
- Inspectoratul General al Poliţiei Române, care conduce, îndrumă şi controlează
activitatea unităţilor de poliţie subordonate, desfăşoară activităţi de investigare şi cercetare a
infracţiunilor deosebit de grave, circumscrise crimei organizate;
- Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate este unitatea specializată din
structura Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu competenţă teritorială generală, care
desfăşoară şi coordonează activitatea de combatere a criminalităţii organizate la nivel
naţional. În cadrul acesteia se regăseşte Serviciul de Combatere a Finanţării Terorismului şi
Spălării Banilor, care desfăşoară activităţi investigative şi de urmărire penală pentru
combaterea infracţiunilor prin care sunt finanţate actele de terorism;
- Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, este unitatea centrală a Poliţiei
Române care gestionează activitatea de intervenţie şi acţiuni speciale şi reprezintă capacitatea
de adaptare instituţională la nevoile de securitate ale societăţii. Serviciul a devenit în aprilie
2007 membru cu drepturi egale a grupului „Atlas”, grup ce reuneşte 41 de formaţiuni de
intervenţie ale poliţiilor statelor membre ale Uniunii Europene, fiind înfiinţat ca răspuns la
valul de atentate teroriste declanşat la 11 septembrie 2001 şi care reflectă colaborarea la nivel
instituţional între structurile europene pentru eliminarea acestui flagel. În cadrul atribuţiilor
funcţionale, serviciul intervine prin metode şi procedee specifice pentru eliberarea ostaticilor,
a persoanelor răpite, sechestrate sau lipsite de libertate în mod ilegal, prinderea şi
imobilizarea persoanelor care se opun măsurilor legale prin violenţă sau folosirea unor arme
de foc, substanţe explozive, toxice sau periculoase ori a altor mijloace distructive. De
asemenea, organizează şi desfăşoară permanent activităţi de sprijin, îndrumare şi control a
~ 758 ~
tuturor Serviciilor pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale din Poliţia Română;
- Direcţia de Ordine Publică, desfăşoară activităţi de prevenire şi combatere a
infracţionalităţii şi a altor fapte antisociale, iar prin structurile sale la nivel teritorial
conlucrează pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a
proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, pentru respectarea
ordinii şi liniştii publice, valori ce sunt afectate de acţiunile teroriste;
- Structurile de intervenţie corespondente, de la nivelul inspectoratelor judeţene, care
îndeplinesc misiuni de menţinere a ordinii publice, de acţiuni speciale, care asigură primele
măsuri în cazul manifestărilor violente, spontane, acţiunilor turbulente, participă la acţiuni în
zone cu criminalitate ridicată şi intervin operativ în zonele unde s-au comis infracţiuni grave
ca răpiri, atacuri armate, completând măsurile iniţiale ale subunităţilor teritoriale de poliţie
sau de investigaţii criminale, care acordă sprijin în cunoaşterea obiectivelor, locurilor şi
mediilor de interes operativ pe linie criminală.
• Jandarmeria Română prin:
- Inspectoratul General al Jandarmeriei Române care planifică, organizează, conduce,
coordonează şi controlează activitatea structurilor din subordine, asigură cooperarea şi
colaborarea cu celelalte instituţii ale statului, organisme şi organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale din ţară şi din străinătate;
- Brigada Specială de Intervenţie a Jandarmeriei Române este destinată executării
misiunilor de asigurare şi restabilire a ordinii publice, asigurării protecţiei instituţiilor
fundamentale ale statului şi neutralizării ameninţărilor grave la adresa acestora;
- Gruparea de jandarmi mobilă este destinată organizării şi executării misiunilor de
asigurare şi restabilire a ordinii publice şi de combatere a infracţionalităţii în zona de
responsabilitate teritorială;
- Unitatea specială de jandarmi este destinată să execute misiuni de pază sau de
protecţie şi apărare a unor obiective, bunuri, valori de importanţă deosebită ori alte misiuni;
- Detaşamentele mobile din cadrul Inspectoratelor de Jandarmi Judeţene, destinate să
execute misiuni de intervenţie în vederea asigurării şi restabilirii ordinii publice şi de
combatere a infracţionalităţii în zona de responsabilitate teritorială;
- Grupe şi detaşamente antiteroriste şi acţiuni speciale din cadrul detaşamentelor
respective a grupărilor mobile de jandarmi destinate să execute misiuni de protecţie şi
intervenţie antiteroristă la obiectivele asigurate cu pază cu efective de jandarmi.
Este utilă menţiunea că doar unele din aceste structuri sunt pregătite pentru astfel de
acţiuni, dar, cu toate acestea, pregătirea specifică atribuţiilor funcţionale este corespunzătoare
şi poate conduce la îndeplinirea cu eficienţă a acţiunilor de combatere a terorismului şi a celor
asociate, având sprijinul celorlalte instituţii care îndeplinesc misiuni de acest gen.
Diversitatea modalităţilor de acţiune manifestate prin acţiunile grupărilor teroriste impun
un studiu atent din partea factorilor de răspundere în vederea prevenirii din timp a unor astfel
de manifestări.
Creşterea amplorii fenomenului terorist, activarea şi reactivarea unor entităţi teroriste şi
apariţia unor noi grupări creează noi responsabilităţi structurilor de ordine publică - Poliţia şi
Jandarmeria Română - iar, în ce priveşte atribuţiile acestora în executarea misiunilor
antiteroriste, ele vor viza în special:
- intensificarea activităţilor de culegere a informaţiilor din zonele de responsabilitate
privind persoanele predispuse a săvârşi astfel de acte;
~ 759 ~
- intensificarea activităţilor de culegere a informaţiilor de la obiectivele şi zonele cu
risc crescut de acţiuni ostile;
- asigurarea, unui control riguros şi eficient asupra activităţilor şi operaţiunilor cu
materiale şi mijloace strategice;
- întărirea măsurilor pentru asigurarea ordinii publice la obiectivele şi zonele cu risc
crescut de producere a acţiunilor ostile;
- executarea unor acţiuni descurajatoare în zonele şi mediile propice producerii de
acţiuni teroriste;
- supravegherea zonelor aglomerate din localităţi prin măsuri specifice;
- întărirea măsurilor pentru asigurarea pazei şi apărării obiectivelor de importanţă
deosebită;
- întărirea cooperării între structurile cu atribuţii în combaterea terorismului.
4. Concluzii:
Ultimele acţiuni desfăşurate de structurile teroriste, instabilitatea socială, economică,
politică sau financiară, actuala migraţie a populaţiei din statele arabe, recrudescenţa acţiunilor
cu caracter de criminalitate organizată, crizele de tot felul care s-au petrecut şi se manifestă la
nivel european şi mondial, atrag atenţia asupra motivelor de îngrijorare în ce priveşte
securitatea naţională, zonală şi europeană a statelor, fiind necesară adoptarea unor măsuri
prompte, hotărâte, pentru creşterea stabilităţii şi securităţii statelor. Drept urmare, instituţiile
abilitate ale statului vor trebui să-şi reconsidere capabilităţile, să-şi diversifice modalităţile de
acţiune şi, nu în ultimul rând, să realizeze o colaborare mai eficientă pentru destructurarea
grupărilor teroriste.
Bibliografie:
Strategia Naţională de Apărare a Ţării din 23 iunie 2015 pentru perioada 2015-2019 -
O Românie puternică în Europa şi în lume;
Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 (republicată), privind securitatea naţională a României,
publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991;
Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului,
publicată în Monitorul Oficial nr. 1161 din 8 decembrie 2004;
Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 privind organizarea şi Funcţionarea Serviciului
Român de Informaţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 3 martie 1992;
Hotărârea de Guvern nr. 196 din 17.03.2005 privind aprobarea Strategiei Ministerului
Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea
siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, publicată în Monitorul Oficial nr.
243 din 23 martie 2005;
Rezoluţia nr. 1 373 din 28 septembrie 2001 adoptată de Consiliul de Securitate în cadrul
celei de-a 4 385-a întruniri;
Dicţionar explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998;
The Wordsworth Encyclopedia, Helicon Publishing Ltd, 1995;
Le petit Larousse, en couleur. Paris, 1995;
Laqueur Walter, The New Terrorism, Oxford University Press, Oxford, 1999;
Terorismul - cauze şi implicaţii de ordin geopolitic - Sesiune de Comunicări desfăşurată
~ 760 ~
la Centrul Cultural al MAI, Bucureşti, Septembrie, 2006;
G-ral de divizie dr. Anghel Andreescu, lt. col. drd. Marian-Valentin Grigoroiu -
Securitatea României în condiţiile contemporane, Bucureşti 2000;
Dr. Mirela Atanasiu, dr. Filofteia Repez - Universitatea Naţională de Apărare „CAROL
I”, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate - Securitatea şi apărarea ţării
în contextul ameninţărilor teroriste, Bucureşti – 2013;
Lector univ. drd. Gheorghe Carp, Terorismul internaţional. Rolul Ministerului
Administraţiei şi Internelor în prevenirea şi combaterea acestui flagel, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2005;
Stanciu Vicenţiu Virgilius, Terorismul şi crima organizată transfrontalieră, Editura
Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2008;
Francois Hollande - preşedintele Franţei, Ştirile PRO TV din 14 nov. 2015;
Marret Jean-Luc, Techniques du terrorisme, PUF, Paris, 2000 (traducere în limba
română de Oana Rizescu, Editura Corint, Bucureşti, 2002);
Buletin de Informare şi Documentare al MAI nr. 2(133)2016;
Prevenirea şi combaterea fenomenului terorist;
https:politiaromana.ro;
www.jandarmeriaromana.ro;
www.mai.gov.ro.
~ 761 ~
PREVENIREA ŞI COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
INFORMATICE LA NIVEL INTERNAŢIONAL
COMPUTER CRIME PREVENTION AND FIGHT AT INTERNATIONAL
POPA Corneliu
Inspectoratul de Poliţie Judeţean Harghita
popacorneliu42@yahoo.com
Abstract:
Since the new millennium, the global economy and security of developed nations have
become completely dependent on information technology and communications infrastructure.
A large number of computer networks and communications systems directly provide
operation of all sectors of public and private spheres, be it about the energy sector
(electricity, oil and gas), transport (rail, sea and air), financial - banking, communications
and telecommunications, emergency services and public, national defense, etc.
Information technology has become one of the integral elements of contemporary
society. Most experts agree that the information revolution is the most significant global
transformation since the Industrial Revolution began in mid-century. XVIII.
Events in the cyber world ( cyberspace ) constantly interacts with events in the real world,
both individuals and entities such as corporations, organizations and institutions shall inform,
communicate, organize, work and make decisions about real life through online environment.
Following the development and improvement of methods and tools for the attack, a
growing number of individuals or entities capable of launching cyber attacks are nationally
significant, and their frequency is increasing.
Currently, the major challenges for state institutions that generate policies for securing
cyberspace are linked to rapid adaptability to changes on information society and close
cooperation, permanent private sector actors that implement information systems and
communications infrastructure.
Rezumat:
Începând cu noul mileniu, economia mondială şi securitatea naţiunilor dezvoltate au devenit
complet dependente de tehnologia informaţiei şi a infrastructurii de comunicaţii. Un număr foarte
mare de reţele de calculatoare şi sisteme de comunicaţii asigură în mod direct funcţionarea tuturor
sectoarelor de activitate din sfera publică şi privată, fie că este vorba despre sectorul energetic
(energie electrică, petrol şi gaze), transport (feroviar, maritim şi aerian), financiar - bancar,
comunicaţii şi telecomunicaţii, servicii de urgenţă şi utilitate publică, apărare naţională etc.
Tehnologia informaţiilor a devenit unul din elementele integrante ale societăţii
contemporane. Cei mai mulţi experţi sunt de acord că revoluţia informaţională reprezintă cea
mai importantă transformare globală de la revoluţia industrială începută la mijlocul sec. XVIII.
Evenimentele din lumea cibernetică (cyberspaţiu) interacţionează permanent cu
evenimentele din lumea reală, atât indivizii cât şi entităţi precum corporaţiile, organizaţiile şi
instituţiile se informează, comunică, se organizează, muncesc şi iau decizii cu privire la viaţa
reală prin intermediul mediului online.
~ 762 ~
Ca urmare a dezvoltării şi perfecţionării metodelor şi instrumentelor de atac, un număr
tot mai mare de indivizi sau entităţi sunt capabile să lanseze atacuri cibernetice semnificative
la nivel naţional, iar frecvenţa acestora este în continuă creştere.
În prezent, provocările majore pentru instituţiile statului care generează politicile pentru
securizarea spaţiului cibernetic sunt legate de adaptabilitatea rapidă la transformările
societăţii informaţionale şi de cooperarea strânsă, permanentă, cu actorii mediului privat,
care implementează infrastructura sistemelor informatice şi de comunicaţii.
Keywords: cybercrime, cyber security, rights and freedoms of citizens, national security,
cyber crime.
Cuvinte cheie: criminalitate informatică, securitate cibernetică, drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, securitate naţională, infracţiune informatică.
1. Introducere
Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor modeme de informaţii şi comunicaţii, condiţie sine
qua non a edificării societăţii informaţionale a avut un impact major asupra ansamblului
social, marcând adevărate mutaţii în filozofia de funcţionare a economicului, politicului şi
culturalului, dar şi asupra vieţii de zi cu zi a individului. Practic, în prezent, accesul facil la
tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor reprezintă una dintre premisele bunei funcţionări a
societăţii modeme.
Spaţiul cibernetic se caracterizează prin lipsa frontierelor, dinamism şi anonimat,
generând deopotrivă oportunităţi de dezvoltare a societăţii informaţionale bazate pe
cunoaştere, dar şi riscuri la adresa funcţionării acesteia (la nivel individual, statal şi chiar cu
manifestare transfrontalieră).
Alături de beneficiile incontestabile pe care informatizarea le induce la nivelul societăţii
modeme, aceasta introduce şi vulnerabilităţi, astfel că asigurarea securităţii spaţiului
cibernetic trebuie să constituie o preocupare majoră a tuturor actorilor implicaţi, mai ales la
nivel instituţional, unde se concentrează responsabilitatea elaborării şi aplicării de politici
coerente în domeniu.
România urmăreşte atât dezvoltarea unui mediu informaţional dinamic bazat pe
interoperabilitate şi servicii specifice societăţii informaţionale, cât şi asigurarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a intereselor de securitate naţională,
într-un cadru legal adecvat. Din această perspectivă se resimte necesitatea dezvoltării culturii
de securitate cibernetică a utilizatorilor sistemelor informatice şi de comunicaţii, adesea
insuficient informaţi în legătură cu potenţialele riscuri, dar şi cu soluţiile de contracarare a
acestora. Cunoaşterea pe scară largă a riscurilor şi ameninţărilor derivate din activităţile
desfăşurate în spaţiul cibernetic, precum şi a modului de prevenire şi contracarare a acestora
necesită o comunicare şi cooperare eficiente între actorii specifici în acest domeniu.
Statul român îşi asumă rolul de coordonator al activităţilor desfăşurate la nivel naţional
pentru asigurarea securităţii cibernetice, în concordanţă cu demersurile iniţiate la nivelul UE şi
NATO. Problematica securităţii cibernetice a devenit prioritară pentru aceste organisme, care
derulează demersuri reglementare necesare dezvoltării mecanismelor de apărare cibernetică.
Incidentele de securitate cibernetică şi atacurile cibernetice majore cu care s-au
confruntat în ultimii ani unele state şi organizaţii internaţionale au determinat conştientizarea,
~ 763 ~
la nivel internaţional, a necesităţii adoptării unor strategii şi politici în domeniul securităţii
cibernetice. Astfel, există în prezent strategii naţionale de securitate cibernetică, precum cele
ale Estoniei, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii, Germaniei şi Franţei, care
fundamentează necesitatea demersurilor pentru dezvoltarea capabilităţilor proprii de
contracarare a atacurilor cibernetice şi stabilesc cadrul de acţiune şi cooperare între diverse
entităţi guvernamentale şi nonguvernamentale pentru limitarea consecinţelor. Conform
acestor strategii, eforturile naţiunilor vizează implementarea unor măsuri de securitate care să
conducă la creşterea nivelului de protecţie a infrastructurilor cibernetice.
2. Context
Conştientizarea existenţei pericolului social al faptelor penale de natură informatică a
atras după sine incriminarea acestora în numeroase state ale lumii.
Legiferarea în domeniul criminalităţii informatice a urmat, începând din anii ’70, mai
multe etape. Primul val a fost determinat de necesitatea protejării dreptului la viaţa privată. Al
doilea val este legat de represiunea infracţiunilor cu caracter economic. A treia serie de
reglementări este legată de intervenţia legislativă în vederea protecţiei proprietăţii intelectuale
în domeniul tehnologiei informatice. Al patrulea val de reforme priveşte reglementarea
distribuirii de informaţii ilegale sau prejudiciabile şi a fost puternic impulsionat la sfârşitul
anilor ’80 de amploarea luată de reţeaua Internet. Al cincilea val este legat de modificările
intervenite în materia dreptului procesual, cu privire la aspectele de procedură penală ridicate
de incidenţa tehnologiei informaţiei, în timp ce al şaselea val priveşte impunerea unor
obligaţii şi limite în materia securităţii informatice.
În acest sens, la nivel internaţional, Consiliul Europei a iniţiat o serie de reglementări cu
privire la criminalitatea informatică. Astfel, dacă în 1995 a fost adoptată Recomandarea nr. R
(95) 13 cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile informaţionale, în
23 noiembrie 2001 a fost semnată la Budapesta Convenţia privind criminalitatea informatică.
Convenţia îşi propune să prevină actele îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi
disponibilităţii sistemelor informatice, a reţelelor şi a datelor, precum şi a utilizării frauduloase
a unor asemenea sisteme, reţele şi date, prin asigurarea incriminării unor asemenea conduite şi
prin încurajarea adoptării unor măsuri de natură a permite combaterea eficace a acestor tipuri de
infracţiuni, menite să faciliteze descoperirea, investigarea şi urmărirea penală a acestora atât la
nivel naţional, cât şi internaţional, precum şi prin prevederea unor dispoziţii materiale necesare
asigurării unei cooperări internaţionale rapide şi sigure.
Legiuitorul român a dat eficienţă cerinţelor prevenirii şi combaterii infracţiunilor
specifice, reglementarea acestora în legislaţia noastră fiind o adaptare firească la realităţi care
nu puteau fi trecute cu vederea.
Reglementarea infracţiunilor informatice în ţara noastră are loc subsecvent ratificării
Convenţiei Consiliului Europei1 privind criminalitatea informatică prin Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic şi, respectiv Legea nr. 161/2003 în Titlul III „Prevenirea şi
combaterea criminalităţii informatice”.
Odată cu noul Cod Penal, legiuitorul a optat pentru reglementarea infracţiunilor
informatice sub acelaşi acoperământ ca soluţie faţă de problema concursului a două legi
1
Cu menţiunea că anumite fapte conexe infracţiunilor informatice, precum permiterea accesului public la
bazele de date pe calculator, care conţin sau constituie opere protejate, erau incriminate anterior prin Legea nr.
8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
~ 764 ~
speciale, însă în titluri distincte, soluţie criticată de unii autori1, fiind considerată una care
diferă formal faţă de vechea reglementare.
În oricare din formele prezentate de legiuitor însă, este certă reglementarea infracţiunilor
informatice în peisajul autohton, chiar şi pentru simplul motiv că, din punct de vedere
statistic, faptele ilicite de natură informatică ocupă poate cel mai important loc în cadrul
formelor de infracţionalitate exportate, cu o arie de comitere care depăşeşte teritoriul naţional,
în strânsă competiţie cu traficul de persoane şi traficul de minori2.
În noul Cod Penal, infracţiunile informatice sunt structurate în partea specială, în funcţie
de valoare socială vizată, astfel;
- Infracţiuni contra patrimoniului - Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace
de plată electronice;
- Infracţiuni de fals - Falsificarea de timbre, monede sau de alte valori - falsificarea de
titluri de credit sau alte valori, punerea în circulaţie de valori falsificate, deţinerea de
instrumente în vederea falsificării de valori - falsul informatic;
- Infracţiuni contra siguranţei publice - Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii
sistemelor şi datelor informatice;
- Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială - Pornografia
infantilă prin mijloace informatice.
Conţinutul noţiunii de faptă penală de natură informatică este deosebit de variat, fiind
abordat din diferite perspective în cadrul lucrărilor de specialitate. Doar o mică parte din
numărul faptelor penale legate de utilizarea sistemelor informatice ajunge la cunoştinţa
organelor specializate în combaterea acestora, astfel încât este foarte greu de realizat o privire
de ansamblu asupra amplorii şi evoluţiei fenomenului.
Dacă este posibil să se realizeze o descriere adecvată a tipurilor de fapte penale întâlnite,
este foarte dificilă prezentarea unei sinteze fundamentate asupra întinderii pierderilor cauzate
de acestea, precum şi a numărului real de infracţiuni comise.
În prezent, „criminalitatea în relaţie cu calculatorul3”, expresie folosită la nivel
internaţional, se poate reduce pur şi simplu la infracţiunile definite în principiile directoare
pentru legiuitorii naţionali, rămânând în sarcina diferitelor state de a adapta această definiţie
la propriul lor sistem judiciar şi la tradiţiile lor istorice.
Noţiunea de infracţiune informatică include infracţiuni foarte diferite, mai mult sau mai
puţin incriminate de fiecare ţară în parte. Odată cu redactarea principiilor directoare pentru
legiuitorii naţionali, nu apare necesară adoptarea, pentru criminalitatea legată de calculator, a
unei definiri formale, care ar crea mai multe dificultăţi decât ar putea aduce explicaţii4.
Infracţiunea cu ajutorul calculatorului a fost catalogată ca fiind orice situaţie în care
calculatorul a fost ţintă a infracţiunii, un instrument de comitere a infracţiunii sau atunci când
acesta este incidental, dar semnificativ legat de comiterea infracţiunii5.
Criminalitatea informatică a fost definită prin Strategia de securitate cibernetică a
1
A. Trancă D. C. Trancă; Infracţiunile informatice în noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p.7
2
A. Trancă, D. C. Trancă; ibidem, op. cit., p. 8.
3
mai sunt utilizate noţiunile de „cybercrime”, „abuz informatic”.
4
M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p.91.
5
Hotărârea nr. 271/2013 pentru aprobarea Strategiei de securitate cibernetică a României şi a Planului de
acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică.
~ 765 ~
României drept totalitatea faptelor prevăzute de legea penală sau de alte legi speciale care
prezintă pericol social şi sunt săvârşite cu vinovăţie, prin intermediul ori asupra
infrastructurilor cibernetice1.
Pentru reglementarea infracţiunilor care ţin de criminalitate informatică, Consiliul
Europei a adoptat o recomandare şi a publicat un raport care cuprindea o listă minimală şi o
listă facultativă de infracţiuni informatice. Lista minimală cuprinde fapte cum ar fi frauda
informatică, falsul informatic, prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru calculator,
sabotajul informatic, accesul neautorizat, interceptarea neautorizată ori reproducerea
neautorizată de programe pentru calculator protejate, iar lista facultativă cuprinde fapte cum
ar fi alterarea datelor şi programelor informatice, spionajul informatic, utilizarea neautorizată
a unui program pentru calculator protejat.
3. Infracţiuni de criminalitate informatică

Cu privire la o clasificare doctrinară a acestor infracţiuni trebuie menţionat că în doctrină
sunt diferite opinii, în continuare fiind prezentată una din cele de interes2. Aşadar, sunt
identificate trei categorii de infracţiuni care se circumscriu fenomenului de criminalitate
informatică, astfel:
- Infracţiuni informatice propriu-zise, unde sunt înscrise toate infracţiunile îndreptate
asupra sistemelor informatice şi a datelor pe care le conţin; vor fi cuprinse aici: accesul ilegal
la un sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice,
perturbarea sistemelor informatice, falsul informatic, frauda informatică;
- Infracţiuni conexe infracţiunilor informatice, infracţiuni al căror element material
constă într-un comportament care facilitează comiterea infracţiunilor informatice propriu-
zise: operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, permiterea accesului public
la bazele de date pe calculator, care conţin sau constituie opere protejate;
- Infracţiuni de drept comun comise prin intermediul sistemelor informatice, astfel de
infracţiuni fiind: pornografia infantilă, falsificarea mijloacelor de plată electronică, deţinerea
de echipamente în vederea falsificării mijloacelor de plată electronică, efectuarea de
operaţiuni financiare în mod fraudulos, infracţiunea de spălare a banilor, infracţiunea de
trădare prin transmitere de secrete etc., în genere vorbindu-se aici de orice altă infracţiune de
drept comun susceptibilă de a fi comisă prin intermediul sau cu ajutorul sistemelor
informatice.
Din analizele făcute cu privire la criminalitatea informatică se evidenţiază următoarele
tendinţe:
-infracţiunile informatice devin din ce în ce mai frecvente. Societatea informaţională
depinde din ce în ce mai mult de calculatoare. Componente importante ale vieţii sociale sunt
coordonate de sisteme informatice. Ca o consecinţă, atacurile prin intermediul şi asupra
acestora se vor înmulţi;
- infracţiunile informatice pot fi comise în zilele noastre de, practic, orice persoană, şi
pot atinge, virtual, toate persoanele. Dacă sistemele informatice constituiau, la apariţia lor,
un atribut al mediilor ştiinţifice, militare şi guvernamentale, în ziua de astăzi, datorită creşterii
performanţelor corelată cu reducerea preţurilor, ele au devenit disponibile oricui;
1
I.A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Ed. Sitech, Craiova, 2014, op. cit., p.25.
2
I.A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Ed. Sitech, Craiova, 2014, p. 18.
~ 766 ~
-infracţiunile informatice au un caracter din ce în ce mai mobil şi din ce în ce mai
internaţional. Procesarea electronică a datelor este din ce în ce mai mult convergentă cu
domeniul telecomunicaţiilor. Infracţiunile informatice sunt, în măsură sporită, comise prin
intermediul reţelelor de telecomunicaţii;
-infracţiunile informatice şi reţeaua Internet prezintă o atracţie specială pentru
grupările crimei organizate. Anonimitatea oferită de reţelele mondiale de calculatoare,
precum şi metodele de criptare a transmiterii mesajelor prin intermediul acestora, corelate cu
imposibilitatea forţelor de menţinere a ordinii publice de a controla fluxul de informaţii
prezintă avantaje deosebite pentru grupările crimei organizate, inclusiv cele cu caracter
transnaţional1.
Legislaţia statelor lumii este în continuă schimbare, datorită dezvoltării tot mai accelerate
a tehnologiei informatice, iar cooperarea internaţională este pusă în faţa unei provocări
continue, produsă de creşterea criminalităţii informatice transnaţionale. Din ce în ce mai
multe state au procedat la armonizarea propriilor legislaţii, iar printre problemele ridicate în
cadrul reuniunilor internaţionale privind combaterea criminalităţii informatice s-a evidenţiat
şi caracterul transfrontalier al acestui tip de infracţiune2.
Limbajul informatic este comun tuturor celor care folosesc calculatoarele, indiferent de
ţara de provenienţă şi de limba vorbită; acest limbaj comun, precum şi mijloacele de
comunicare facile între utilizatori, printr-o reţea specializată, prin Internet sau printr-o simplă
linie telefonică, au adus posibilităţi practice nelimitate de conectare a calculatoarelor din cele
mai îndepărtate colţuri ale lumii şi de accesare a informaţiilor aproape fără niciun efort. De
aceea, este foarte greu de probat o infracţiune în domeniul informatic prin mijloacele clasice,
iar posibilitatea ca infractorul să se afle într-o altă zonă a lumii unde nu poate fi descoperit
este ridicată.
Criminalitatea legată de calculator, implicând o situaţie transfrontalieră, devine tot mai
importantă, existând posibilităţi avansate de înmagazinare, transfer, utilizare şi manipulare de
date prin contact de la mare distanţă, de comunicare şi transmisie rapidă şi la o calitate
ridicată a unei cantităţi nelimitate de date de la un sistem informatic la altul3.
De obicei, statele îşi stabilesc propria jurisdicţie exclusiv în baza teritoriului lor naţional.
Infracţiunea informatică poate fi comisă în parte într-o jurisdicţie, în parte într-o altă
jurisdicţie, iar făptuitorul să se afle oriunde în lume. Obstacole cum ar fi distanţa, controlul de
frontieră, necesitatea prezenţei fizice a autorului infracţiunii nu mai există în astfel de cazuri.
Viteza cu care este comisă o infracţiune informatică, volumul datelor şi sumelor implicate,
distanţa în raport cu locul săvârşirii infracţiunii reprezintă diferenţe nete în comparaţie cu
criminalitatea tradiţională4.
Operaţiunile tehnice strict necesare acestui tip de infracţionalitate pot fi uşor realizate de
persoane care se află pe teritoriul României, graţie potenţialului comunicărilor on-line, însă
victimele vizate nu sunt în marea majoritate a cazurilor cetăţeni români, ci străini.
1
Ghid introductiv pentru aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la criminalitatea informatică, proiectul
RITI dot-Gov, finanţat de către Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională, implementat de către
Internews Network, Inc.p.71.
2
M. Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, op. cit., p.89.
3
I. A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Ed. Sitech, Craiova, 2014, op. cit., p.42 apud. I.
Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.
4
I. A. Barbu, ibidem, op. cit., p.42.
~ 767 ~
Caracterul transfrontalier al faptelor din categoria e-crime nu se limitează însă la
cetăţenia persoanelor al căror patrimoniu este afectat în mod direct, ci se extinde şi asupra
modalităţilor de comitere a faptelor, spre exemplu atât compromiterea ATM- urilor, cât şi
retragerea sumelor în numerar de pe cârdurile donate fiind activităţi pe care infractorii preferă
să le realizeze în alte state, de preferinţă state care nu sunt membre ale Uniunii Europene,
îndepărtate geografic, pentru evidentul motiv că instrumentele de cooperare judiciară cu
organele judiciare din astfel de state vor funcţiona mult mai dificil sau vor necesita un
interval de timp mai lung1.
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate precizează
în art. 2, lit. c care este accepţiunea infracţiunii cu caracter transfrontalier, sau transnaţional,
în sistemul legislativ românesc, identificând caracteristicile acesteia, astfel:
- este săvârşită atât pe teritoriul unui stat, cât şi în afara teritoriului acestuia;
- este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau
controlul său au loc, în tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;
- este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup infracţional organizat, care desfăşoară
activităţi infracţionale în două sau mai multe state;
- este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul
altui stat, caracteristici care se regăsesc în analiza infracţiunilor informatice investigate de
către structurile specializate în combaterea acestora, precum şi în analiza modului de
organizare şi operare a persoanelor implicate în pregătirea şi comiterea unor astfel de fapte.
Internetul a devenit o parte integrantă şi indispensabilă a societăţii şi a economiei
noastre. 80 % dintre tinerii europeni se conectează unii cu alţii şi cu lumea prin intermediul
unor reţele de socializare online, iar valoarea schimburilor comerciale mondiale efectuate
anual prin comerţ electronic atinge aproximativ 8 trilioane USD. Însă, dat fiind că din ce în ce
mai multe aspecte ale vieţii noastre cotidiene şi din ce în ce mai multe tranzacţii comerciale
se realizează online, infracţiunile devin, la rândul lor, din ce în ce mai frecvente. În fiecare zi,
peste un milion de persoane din lumea întreagă sunt victime ale criminalităţii informatice.
Activităţile infracţionale online variază de la vânzarea unor cărţi de credit furate pentru suma
modică de un euro, la furtul de identitate şi la abuzuri sexuale asupra copiilor, mergând până
la atacuri informatice grave împotriva instituţiilor şi a infrastructurilor. Niciun tip de
infracţiune nu este atât de neîngrădit precum criminalitatea informatică, ceea ce determină
autorităţile de aplicare a legii să adopte o abordare transfrontalieră coordonată şi bazată pe
colaborare cu părţile interesate din sectorul public şi privat2. Ca răspuns la aceste provocări,
Comisia Europeană a creat un Centru European de Combatere a Criminalităţii Informatice.
Ca urmare a studiului de fezabilitate privind crearea unui astfel de centru, la cererea
Consiliului, Comisia a propus instituirea unui Centru European de Combatere a Criminalităţii
Informatice (EC3), care face parte din Europol şi reprezintă punctul de convergenţă în lupta
împotriva infracţionalităţii informatice la nivelul UE.
Consiliul Europei s-a remarcat printr-o contribuţie semnificativă la eforturile comunităţii
internaţionale de combatere a criminalităţii informatice. Până în prezent este singura
organizaţie care a reuşit să adopte un instrument internaţional în acest domeniu, respectiv
1
A. Trancă, D. C. Trancă; Infracţiunile informatice în noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, op. cit., p. 66.
2
Combaterea criminalităţii în era digitală actuală: instituirea unui Centru european de combatere a
criminalităţii informatice; Comunicare a Comisiei către Consiliul şi Parlamentul European, 28.03.2012.
~ 768 ~
Convenţia privind criminalitatea informatică, adoptată la Budapesta şi deschisă spre aderare
tuturor statelor.
Încă din anul 2006, Consiliul Europei a furnizat asistenţă la nivel global pentru
implementarea Convenţiei, prin intermediul Proiectului global privind criminalitatea
informatică, dar şi a proiectelor comune cu Uniunea Europeană (www.coe.int/cybercrime)1
De asemenea, Consiliul Europei a susţinut eforturile statelor de a lua măsurile necesare
pentru combaterea infracţiunilor informatice, astfel înfiinţându-se Oficiul Consiliului Europei
în domeniul criminalităţii informatice din Bucureşti, România2.
C-PROC are rolul de a asista statele din întreaga lume în consolidarea capacităţii justiţiei
penale, de a răspunde provocărilor cauzate de criminalitatea informatică şi de probele
electronice, având la bază standardele Convenţiei de la Budapesta privind criminalitatea
informatică. Asistenţa tehnică include suport pentru:
- consolidarea legislaţiilor naţionale, respectarea standardelor statului de drept, a
drepturilor fundamentale ale omului şi protecţia datelor personale;
- pregătirea judecătorilor, procurorilor şi poliţiştilor;
- înfiinţarea de unităţi specializate în domeniul combaterii criminalităţii informatice şi
întărirea cooperării interinstituţionale;
- promovarea cooperării dintre sectorul public şi cel privat;
- protecţia copiilor împotriva violenţei sexuale săvârşite online;
- creşterea eficienţei cooperării internaţionale.
Conform Strategiei de securitate cibernetică a României, spaţiul cibernetic se
caracterizează prin lipsa frontierelor, dinamism şi anonimat, generând deopotrivă oportunităţi
de dezvoltare a societăţii informaţionale bazate pe cunoaştere şi riscuri la adresa funcţionării
acesteia (la nivel individual, statal şi chiar cu manifestare transfrontalieră) iar ameninţările
specifice spaţiului cibernetic se caracterizează prin asimetrie şi dinamică accentuată şi
caracter global, ceea ce le face dificil de identificat şi de contracarat prin măsuri proporţionale
cu impactul materializării riscurilor.
4. Ameninţările spaţiului cibernetic

Ameninţările din spaţiul cibernetic se materializează - prin exploatarea vulnerabilităţilor
de natură umană, tehnică şi procedurală - cel mai adesea în: atacuri cibernetice împotriva
infrastructurilor care susţin funcţii de utilitate publică ori servicii ale societăţii informaţionale
a căror întrerupere/afectare ar putea constitui un pericol la adresa securităţii naţionale;
accesarea neautorizată a infrastructurilor cibernetice; modificarea, ştergerea sau deteriorarea
neautorizată de date informatice ori restricţionarea ilegală a accesului la aceste date; spionajul
cibernetic; cauzarea unui prejudiciu patrimonial, hărţuirea şi şantajul persoanelor fizice şi
juridice, de drept public şi privat.
Pentru a putea răspunde acestor ameninţări, prin Strategia de securitate cibernetică a
României a fost înfiinţat Sistemul Naţional de Securitate Cibernetică (SNSC), care reprezintă
cadrul general de cooperare şi care reuneşte autorităţi şi instituţii publice cu responsabilităţi şi
capacităţi în domeniu, în vederea coordonării acţiunilor la nivel naţional pentru asigurarea
1
Expunere de motive - Legea 33/2014 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul
României şi Consiliul Europei privind Oficiul Consiliului Europei în domeniul criminalităţii informatice din
Bucureşti şi statutul juridic al acestuia, semnat la Bucureşti la 15 octombrie 2013.
2
C-PROC
~ 769 ~
securităţii spaţiului cibernetic, inclusiv prin cooperarea cu mediul academic şi cel de afaceri,
asociaţiile profesionale şi organizaţiile neguvernamentale.
SNSC acţionează pe următoarele componente:
- Componenta de cunoaştere - furnizează suportul informaţional necesar elaborării
măsurilor proactive şi reactive în vederea asigurării securităţii cibernetice;
- Componenta de prevenire - este principalul mijloc de asigurare a securităţii
cibernetice, prin crearea şi dezvoltarea capabilităţilor necesare analizei şi prognozei evoluţiei
stării acesteia;
- Componenta de cooperare şi coordonare - asigură mecanismul unitar şi eficient de
relaţionare în cadrul SNSC;
- Componenta de contracarare - asigură reacţia eficientă la ameninţările sau atacurile
cibernetice, prin identificarea şi blocarea manifestării acestora. Aceasta se realizează în
scopul menţinerii sau restabilirii securităţii infrastructurilor cibernetice vizate, precum şi
pentru identificarea şi sancţionarea autorilor, potrivit legii.
Conform raportului anual al DIICOT, în cursul anului 2014 fenomenul infracţional
informatic a fost caracterizat de o mai bună organizare a grupurilor infracţionale, de
specializarea acestora pe diferite tipuri de activităţi şi folosirea facilităţilor oferite de noile
tehnologii şi de libera circulaţie, de descoperirea unor noi regiuni, considerate exotice, unde
se pot desfăşura astfel de activităţi infracţionale, precum SUA, Mexic, Republica
Dominicană, Columbia, Australia, Japonia, Coreea de Sud, iar preocuparea membrilor
grupurilor infracţionale în a găsi noi produse financiare, sisteme informatice ce pot fi
compromise este permanentă. Produsul financiar ilicit este obţinut utilizând în continuare
sistemele de transfer de bani Western Union si Money Gram.
5. Concluzii
Asigurarea securităţii cibernetice se bazează pe cooperarea la nivel naţional şi
internaţional pentru protejarea spaţiului cibernetic, prin coordonarea demersurilor naţionale
cu orientările şi măsurile adoptate la nivel internaţional, în formatele de cooperare la care
România este parte.
Atacurile informatice au cunoscut o evoluţie şi o diversitate ridicată, cu un pronunţat
caracter tehnic de tipul accesului la sisteme informatice cu depăşirea măsurilor de securitate,
urmat sau nu de alte activităţi infracţionale, de modificarea/alterarea de date informatice,
instalarea de programe maliţioase, perturbarea gravă a funcţionării sistemelor informatice.
Lupta împotriva criminalităţii informatice rămâne o prioritate absolută şi, lăsând
deoparte progresele realizate, există în continuare o serie de obstacole în calea efectuării cu
eficienţă a investigaţiilor în materie de criminalitate informatică şi a urmăririi penale, la nivel
european, a autorilor infracţiunilor. Printre obstacole se numără: graniţele jurisdicţionale,
capacităţile insuficiente privind schimbul de informaţii, dificultăţile tehnice cu privire la
localizarea originii autorilor actelor de criminalitate informatică, diferenţele existente în
capacităţile de investigare şi de expertiză legală, precum şi lipsa cooperării cu alte părţi
interesate, responsabile de securitatea informatică.
Având în vedere dinamismul evoluţiilor globale în spaţiul cibernetic, precum şi
obiectivele României în procesul de dezvoltare a societăţii informaţionale şi implementare pe
scară largă a serviciilor electronice este necesară elaborarea unui program naţional, care – pe
baza reperelor oferite de Strategia de securitate cibernetică a României şi a Planului de
~ 770 ~
acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de securitate cibernetică -
să asigure elaborarea şi punerea în practică a unor proiecte concrete de securitate cibernetică.
Bibliografie:
Anamaria Trancă, Dumitru Cristian Trancă, Infracţiunile informatice în noul Cod Penal,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
Ionuţ A. Barbu, Introducere în criminalitatea informatică, Editura Sitech, Craiova, 2014;
I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998;
Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni în domeniul informatic, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006;
Ghid introductiv pentru aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la criminalitatea
informatică, proiectul RITI dot-Gov, finanţat de către Agenţia Statelor Unite pentru
Dezvoltare Internaţională, implementat de către Internews Network;
Raport de activitate - 2014 – DIICOT;
Combaterea criminalităţii în era digitală actuală: instituirea unui Centru european de
combatere a criminalităţii informatice; Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul
European;
Hotărârea nr. 779/2015 pentru aprobarea Strategiei naţionale de ordine şi siguranţă
publică 2015-2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 763 din 13.10.2015;
Hotărârea nr. 271/2013 pentru aprobarea Strategiei de securitate cibernetică a României
şi a Planului de acţiune la nivel naţional privind implementarea Sistemului naţional de
securitate cibernetică, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 296 din 23.05.2013;
Legea nr. 33/2014 pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul
României şi Consiliul Europei privind Oficiul Consiliului Europei în domeniul criminalităţii
informatice din Bucureşti şi statutul juridic al acestuia, semnat la Bucureşti, la 15 octombrie 2013;
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în
Monitorul Oficial Nr. 50 din 29 ianuarie 2003;
Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, publicată în Monitorul Oficial nr. 483
din data de 5 iulie 2002;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003;
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicată în Monitorul
Oficial nr. 60/26 martie 1996;
Buletin de Informare şi Documentare al MAI nr. 6(131)2015;
Noul Cod penal 2015 - Legea nr. 286/2009 actualizat 2016;
www.securitatea-informatiilor.ro;
www.coe.int/cybercrime;
www.mai.gov.ro.
~ 771 ~
CALITATEA STADIOANELOR, ELEMENT CHEIE ÎN
ASIGURAREA SECURITĂȚII COMPETIȚIILOR DE FOTBAL
THE STADIUM QUALITY, THE MAIN ELEMENT REGARDING

THE FOOTBALL COMPETITIONS SECURITY
Av. Drd. POPESCU Cătălin Eugen

Academia de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București
av.popescu@yahoo.com
Abstract:
The stadium, the proper place for practicing sports competitions and events exhibition,
consisting of a playing field or partially surrounded by the stands, special structures designed
to serve as a place for spectators, and which represents the meeting point of the people. Thus,
to ensure good safety competitions, football stadiums quality is a key element in securing the
football competitions. In this regard, European football's governing body, UEFA, together with
its specialists developed a guide for stadiums quality performance, including, among others,
and security features. This article outlines several aspects of safety measures that builders of
new stadiums have to consider in their building. Besides the design of the stadium, which
involves choosing a hospitable project is an architectural monument, an important issue is the
safety of all participants in football competitions. The choice of location of the new stadium
represents an important point in starting construction, the decisions on matters relating to
location and context of general (or half-urban areas), affordability and environmental impact.
UEFA and specialists in urban locations divided into three categories: urban (downtown),
semi-urban (outskirts) and unincorporated (outside city). Access the audience is the most
important, and it must enter and leave the stadium easily, so you have conceived a definite
strategy for access to public tranport public and private vehicles.
Rezumat:
Stadionul, locul special amenajat destinat practicarii competitiilor sportive si
desfasurarii unor evenimente, format dintr-un teren de joc inconjurat total sau partial de
tribune, structuri special proiectate pentru a servi drept loc pentru spectatori, si care
reprezinta locul de intalnire al societatii. Astfel, pentru a asigura o buna securitate
competitiilor de fotbal, calitatea stadioanelor reprezinta un element cheie in asigurarea
securitatii competitiilor de fotbal. In acest sens, forul conducator al fotbalului european,
UEFA, a elaborat impreuna cu specialistii sai un ghid performant pentru stadioane de
calitate, ce include, printre altele, si elemente de securitate. Prezentul articol reliefeaza
cateva aspecte de siguranta din masurile pe care constructorii de noi stadioane trebuie sa le
aiba in vedere la edificarea acestora. Pe langa designul stadionului, care implica alegerea
unui proiect ospitalier fiind un monument arhitectural, un important aspect este acela al
sigurantei tuturor participantilor la competitiile de fotbal. Alegerea locaţiei noului stadion
reprezinta un punct important in demararea lucrarilor de constructie, deciziile vizand
chestiuni referitoare la locatie si contextul general (urban sau semiurban), accesibilitatea si
impactul asupra mediului inconjurator. UEFA si specialistii in urbanism impart locatiile in
~ 772 ~
trei categorii: urbane (zona centrala a orasului), semiurbane (periferia orasului) si
extravilane (in afara orasului). Accesul publicului spectator este cel mai important, iar
acesta trebuie sa intre si sa iasa din stadion cu usurinta, astfel ca trebuie conceputa o
strategie certa pentru accesul la mijloacele de tranport in comun si la masinile private.
Keywords: stadium, football, security.
Cuvinte cheie: stadion, fotbal, securitate.
1. Stadionul: termen, istoric si evolutie

Stadionul reprezinta un loc amenajat destinat practicarii competiilor sportive si
desfasurarii unor evenimente, format dintr-un teren de joc inconjurat total sau partial de
tribune, structuri special proiectate pentru a servi drept loc pentru spectatori.
Originea stadioanelor este legata de orasul grecesc antic Olympia, unde locuitorii acestui
oras practicau numeroase competitii si alergau pe distante de 192 metri, care reprezenta o
unitate de masura numita “stadion”.
Stadionul din aceasta localitate avea tribunele sub forma unor terase de pamant, care
continea si sectoare destinate conducatorilor locali. In Grecia antica, iar ulterior si in Roma
antica, exista numerosi arhitecti specializati in astfel de structuri menite sa gazduiasca un
numar mare de spectatori, care ulteriori s-au dezvoltat in amfiteatrele destinate spectacolelor
artistice. Astfel, putem distinge intre stadioane si amfiteatre, destinatia acestora fiind diferita,
in functie de tipul de eveniment social organizat. 1
Stadionul implica juxtapunerea a două teatre semicirculare pentru crearea unei locaţii în
care zona spectatorilor să înconjoare complet „scena”, o formă denumită „bol”. Colosseumul
din Roma, care datează din anul 70 şi este una din cele mai reprezentative locaţii de sport din
lume, ilustrează excelent conceptul de „bol”. Pe lângă faptul că a reprezentat o construcţie
excepţională la timpul său, rămâne în uz şi astăzi şi, în mod surprinzător, designul iniţial a
suferit foarte puţine modificări.
Designul stadioanelor s-a dezvoltat mult fata de perioada Greciei si Romei antice,
adaptandu-se in mod continu cerintelor specifice unor multiple discipline sportive, dar si unor
evenimente artistice.
Avand in vedere popularitatea de care da dovada fotbalul – sportul rege – proiectele de
constructie din ultima perioada au vizat constructia unor stadioane menite sa puna accent pe
nevoile specifice acestui sport. Un exemplu este acela ca, daca in trecut stadioanele de fotbal
aveau pista de atletism in jurul terenului de joc, in prezent pistele au fost inlaturate si pe cale
de consecinta tribunele se situeaza in apropierea terenului, fara a se dori insa punerea in
pericol a jucatorilor si oficialilor echipelor ci doar crearea unei atmosfere in timpul meciului.
In vederea edificarii stadioanelor, UEFA a elaborat un Ghid pentru stadioane de calitate
in care a dezvoltat un set complet de recomandari si principii pentru construirea stadionului.
Astfel, trebuie avute in vedere urmatoarele:
• Designul stadionului trebuie să ia în considerare nevoia de a crea structuri ospitaliere
care oferă confort şi siguranţă la niveluri maxime.
• Stadioanele de fotbal sunt privite din ce în ce mai mult ca monumente arhitecturale în
1
UEFA-Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate-2015, p.5
~ 773 ~
cadrul peisajului urban, ce au un impact enorm asupra comunităţilor şi a infrastructurii
înconjurătoare.
• Pot fi construite locaţii impresionante cu bugete relativ limitate, ceea ce înseamnă că şi
cluburile mai mici au posibilitatea de a folosi designuri îndrăzneţe.
• Stadioanele trebuie să servească întregii comunităţii, fiind concepute ca destinaţii
potrivite pentru familii, atât în cazul meciurilor de fotbal, cât şi al altor evenimente.
• Stadioanele trebuie dezvoltate în vederea maximizării potenţialului lor comercial,
integrând o gamă variată de dotări şi facilităţi.
• Designul stadionului trebuie să încorporeze cele mai recente tehnologii pentru a oferi
cele mai bune facilităţi publicului amator de fotbal care aşteaptă din ce în ce mai multe de la
experienţa venirii pe stadion.1
2. Alegerea locului de construire a stadionului

Alegerea locaţiei noului stadion reprezinta un punct important in demararea lucrarilor de
constructie, deciziile vizand chestiuni referitoare la locatie si contextul general (urban sau
semiurban), accesibilitatea si impactul asupra mediului inconjurator.
Trebuie, de asemenea, efectuată o evaluare pe baza altor considerente specifice
stadionului, cum ar fi capacitatea, utilizarea curentă şi viitoare şi profitul previzionat. Este
deosebit de important să fie luată în calcul adecvarea logistică a locaţiei pentru întocmirea
planurilor de urgenţă şi evacuare. Toate aceste aspecte şi decizii trebuie abordate în timpul
întocmirii documentelor principale ale proiectului, de la planul de afaceri până la memoriul
de descriere a proiectului, deoarece vor avea o influenţă majoră asupra dezvoltării ulterioare a
stadionului şi a zonei înconjurătoare. Pe parcursul acestui proces trebuie identificate şi
studiate în detaliu locaţii alternative, înainte de a lua o decizie finală privind locaţia
stadionului.
Astfel, UEFA si specialistii in urbanism impart locatiile in trei categorii: urbane (zona
centrala a orasului), semiurbane (periferia orasului) si extravilane (in afara orasului).
Fiecare dintre aceste locatii prezinta avantaje si dezavantaje.
In ceea ce priveste locatiile urbane, aceste au un mare avantaj in ceea ce priveste accesul
la mijloacele de tranport, insa exista probleme cu parcarile, avand in vedere lipsa de spatiului.
De obicei, in astfel de locatii in ziua meciului arterele adiacente stadionului pot fi
restrictionate traficului auto, fapt ce trebuie foarte bine coordonat de autoritati, politie si
organizatori.
In ceea ce priveste locatiile semiurbane, acesta prezinta un avantaj al costurilor mai mici
ale terenurilor, ceea ce permite constructia unor stadioane pe o suprafata mai mare, oferind
posibilitatea amenajarii mai multor facilitati. Faptul că stadionul este amplasat într-o zonă cu
o densitate mai mică a populaţiei va reduce, de asemenea, impactul evident pe care îl are o
construcţie nouă în zona respectivă, ceea ce va limita riscul posibil de conflicte cu
comunitatea locală. Practic, aceasta locatie ofera multiple argumente solide in favoarea
optarii pentru o locatie semiurbana.
Referitor la locatiile extravilane, chiar daca costurile de constructie ale terenurilor sunt
mult mai mici, acestea prezinta dezavantaje reprezentate de lagaturile cu reteaua de transport
in comun iar accesibilitatea locatiei va avea un aspect negativ.
1
UEFA-Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate-2015, p.30.
~ 774 ~
3. Reguli privind accesibilitatea locatiei
Avand in vedere faptul ca stadionul va gazdui un flux mare de persoane la un interval
scurt de timp in ziua de desfasurare a meciurilor, va exista o presiune semnificativa asupra
infrastructurii locale.
Este foarte importanta studierea infrastructurii existente si adaptarea acesteia la noul
edificiu sportiv ce urmeaza a fi construit, urmand a se analiza reteaua de tranport in comun,
racordarea la utilitatile publice, facilitatile aflate in jurul stadionului, controlul zgomotului si
instalatia de nocturna si iluminat.
Accesul publicului spectator este cel mai important, iar acesta trebuie sa intre si sa iasa
din stadion cu usurinta, astfel ca trebuie conceputa o strategie certa pentru accesul la
mijloacele de tranport in comun si la masinile private.
4. Probleme de securitate ale stadioanelor de fotbal

Avand in vedere numeroase tragedii petrecute pe stadioane dealungul timpului, termenul
de siguranta a spectatorilor a capatat un aspect extrem de important.
Fiind o structura complexa, in stadion este important ca structurile competente sa asigure
o buna desfasurare a competitiilor de fotbal. Poliţia, pompierii, echipele medicale, stewarzii şi
alţi membri ai personalului de securitate trebuie să colaboreze strâns pentru a asigura o
coordonare şi eficienţă maxime în rezolvarea oricărei situaţii de urgenţă.
Este esenţial să fie recunoscută încă de la început nevoia implementării de soluţii de
siguranţă şi securitate bine coordonate şi integrate. Toate serviciile susmenţionate trebuie să
fie implicate în planificarea generală a unui stadion nou, astfel încât toate măsurile structurale
relevante să fie identificate şi implementate cu mult în avans.1
Ca principiu orientativ, UEFA plaseaza notiunile de siguranta si securitate ca fiind cele
mai importante aspecte de luat în considerare la planificarea, proiectarea, construcţia,
funcţionarea şi administrarea oricărui stadion. Experienţa demonstrează că este necesar să se
implementeze o strategie de siguranţă strictă, dar în acelaşi timp atentă la nevoile
oamenilor. Siguranţa personală a celor de pe stadion este de extremă importanta, toate
eforturile trebuind făcute pentru ca toţi spectatorii să poată urmări şi să se poată bucura de
meci într-un mediu sigur. Aspectele de siguranţă ale proceselor de proiectare şi construcţie
trebuie puse întotdeauna pe primul loc, chiar şi în cazurile în care această abordare poate avea
efecte negative asupra altor factori precum confortul.2
Fiecare colt al stadionului (zonele de acces si de iesire, turnichetii, zona de acces
principala, usile antiincendiu, zonele destinate publicului VIP si toate zonele destinate
jucatorilor si presei, trebuie sa respecte in totalitate standardele si reglementarile de siguranta
atat cu privire la protectia impotriva incendiilor, cat si cu privire la protectia muncii.
Stadioanele moderne au fost construite sub stricta supraveghere a organelor UEFA, care
au depus eforturi considerabile pentru a se asigura ca toate stadioanele moderne respecta
conditiile stabilite.
Cluburile, federaţiile şi, nu în ultimul rând, UEFA au depus toate eforturile pentru a se
asigura că toate stadioanele noi, moderne, indeplinesc conditiile unor niveluri extrem de
ridicate de siguranta publica.
Conform Ghidului UEFA, principalele aspecte privind managementul corect al
1
UEFA-Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate-2015, p.44
2
Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate – p. 46
~ 775 ~
siguranţei şi securităţii pe stadion sunt:
• prevenirea şi stingerea incendiilor
• securitatea structurală
• proiectarea arhitecturală
• siguranţa operaţională
• separarea suporterilor rivali
In ceea ce priveste prevenirea si stingerea incendiilor, pentru a preintampina aparitia
unor dezastre, trebuie implementate masuri active (extinctoare si sprinklere) si pasive
(crearea unor compartimente impotriva incendiilor si usi anti foc). Toate acestea trebuiesc
facute intr-o stricta colaborare cu organele locale ale pompierilor.
Referitor la securitatea structurala, structura stadionului trebuie sa respecte cu strictete
reglementarile legislatiei nationale, care variaza de la tara la tara, insa este esential ca in final
sa se poata asigura securitatea publicului spectator.
Proiectarea arhitecturală trebuie sa aiba drept preocupare principala siguranta. La
proiectarea stadionului este necesar sa se evite suprafetele alunecoase pentru podele, sa existe
un iluminat corespunzator, idicatoare clare, zone de acces si circulatie largi si nu in cele din
urma materiale neinflamabile
Trebuie montate balustrade oriunde există riscul de cădere sau este nevoie ca spectatorii
să fie ghidaţi. Aceste balustrade de siguranta trebuie concepute astfel incat sa reziste
sarcinilor si unor forte orizontale. Balustradele coridoarelor şi intrărilor în tribune trebuie
concepute să minimizeze obstrucţionarea axului vizual al spectatorilor. În conformitate cu
standardele de control al clădirilor, pereţii interiori şi exteriori din jurul zonelor de circulaţie
pentru spectatori trebuie să poată rezista la forţe orizontale similare celor aplicate
balustradelor de siguranţă. Chiar si balustradele de siguranta de pe primul rand al nivelurilor
superioare sunt în mod deosebit importante. Acestea pot fi amplasate mai jos decât
balustradele normale, având în vedere că spaţiul din faţa scaunelor nu este considerat un
traseu de circulaţie în majoritatea reglementărilor specifice, astfel că cerinţele standard nu
sunt aplicabile. Trebuie să se asigure că aceste balustrade nu obstrucţionează axul vizual al
spectatorilor, dar trebuie să fie suficient de solide pentru a oferi siguranţa corespunzătoare.
In ceea ce priveste siguranta operationala, Ghidul UEFA prevede ca toate stadioanele sa aiba
un set clar de strategii integrate pentru siguranta si securitate, atat pentru structura stadionului, cat
si pentru zonele invecinate acestuia. Este esenţial ca securitatea să fie centralizată şi ca persoanele
responsabile cu implementarea strategiei să aibă o vedere completă asupra tuturor secţiunilor
importante ale stadionului. Pentru a uşura desfăşurarea operaţiunilor, personalul stadionului
trebuie să se asigure că toate camerele de supraveghere TVCI (televiziune cu circuit închis) sunt
poziţionate corect. Chiar si calitatea audio a sistemului de sonorizare trebuie sa fie superioara
pentru ca spectatori sa aiba o receptie clara a anunturilor de pe stadion.1
Bibliografie:
Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate – UEFA 2015
“Guide to Safety at Sports Grounds” (Ghidul pentru siguranţa pe terenurile de sport),
intocmit de Departamentul Scoţian al Guvernului Regatului Unit-editia a 5-a, Publicat in 2008
1
Ghidul UEFA pentru stadioane de calitate
~ 776 ~
ASISTENȚA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL JUSTIȚIE ȘI
AFACERI INTERNE ÎN CADRUL PARTENERIATULUI ESTIC:
EȘEC SAU OPORTUNITATE. CAZUL AZERBAIDJAN.
THE ASSISTANCE OF THE EUROPEAN UNION IN THE FIELD

OF JUSTICE AND HOME AFFAIRS WITHIN THE EASTERN PARTENRSHIP:
FAILURE OR OPPORTUNITY. AZERBAIJAN CASE STUDY.
PREDA Emanuel-Ionuț
Ministerul Afacerilor Interne, IGPR
emanuel.preda77@yahoo.com
Abstract:
The European Union provides considerable assistance for the Eastern Partnership
countries through its programmes and initiatives, taking into account different evolutions and
progress obtained. However, if several countries have signed the Association Agreement and
others have not obtained considerable results, it is seen not only a justified differentiation
between the approaches towards this countries, but also a differentiated financing of achieved
results. Thus, the Eastern Partnership as a whole and the Azerbaijan involvement in particular
can be considered both a success and a failure, having in mind all stakeholders and interests
needed to be analysed. Azerbaijan has both results and stagnations, with a total different
development, but the financial assistance of the European Union is continuing to be delivered,
regardless civil society reports and complaints. While Azerbaijan has not obtained
considerable results in visa liberalisation or association agreement, it is still one of the EU’s
main strategic partners from the Eastern Partnership. The financial assistance of the European
Union in the region covers main area of development, with special focus on the justice sector
and the justice reform, having in mind its independence, integrity its anticorruption capacities
and respect for human rights, including in Azerbaijan where the civil society is struggling for
freedom of expression and meeting according to several latest reports.
Rezumat:
Uniunea Europeană acordă asistență considerabilă pentru statele Parteneriatului Estic
prin intermediul programelor și inițiativelor sale, având în vedere diferitele evoluții și
progresele obținute. Cu toate acestea, dacă unele state au semnat deja Acorduri de Asociere,
iar altele nu au obținut rezultate considerabile, se observă nu doar o diferențiere justificată
între abordările aplicate diferitor state, dar și o finanțare diferențiată a rezultatelor obținute.
Astfel, Parteneriatul Estic ca un întreg și implicarea Azerbaidjanului, în particular, pot fi
considerate atât un succes, cât și un eșec, având în vedere toți actorii implicați și interesele
ce necesită a fi analizate. Azerbaidjan are atât rezultate , cât și stagnări, cu o dezvoltare total
diferită, dar asistența financiară a Uniunii Europene nu încetează a fi livrată, indiferent de
rapoartele și nemulțumirile societății civile. În timp ce Azerbaidjan nu a obținut rezultate
vizibile în domeniul liberalizării regimului de vize sau a unui acord de asociere, acesta este
în continuare considerat a fi unul dintre principalii parteneri strategici ai UE în cadrul
Parteneriatului Estic. Asistența financiară a Uniunii Europene în regiune acoperă
~ 777 ~
principalele domenii de dezvoltare cu accent deosebit pe sectorul de justiție, reforma justiției,
având în vedere independența, integritatea, capacitatea de combatere a corupției și respect
pentru drepturile omului, inclusiv în Azerbaidjan, unde societatea civilă se luptă pentru
libertatea de exprimare și întrunire, conform ultimelor rapoarte.
Keywords: Eastern Partnership, justice and home affairs, European Union, external
assistance, institutional reforms.
Cuvinte cheie: Parteneriatul Estic, justiție și afaceri interne, Uniunea Europeană,

asistență externă, reforme instituționale.
Relația Uniunii Europene cu statele Parteneriatului Estic

Parteneriatul Estic este o inițiativă lansată în 2009 pentru a susține asocierea politică și
integrare economică cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și
Ucraina.
Chiar dacă inițiativa a fost lansată pentru partenerii est-europeni și din Caucazul de Sud
ai Uniunii Europene, Federația Rusă și Turcia nu au fost incluse în această inițiativă pentru că
acestea au obținut un alt statut în ceea ce privește relația cu Uniunea Europeană, și anume:
Turcia – stat asociat, iar Federația Rusă – partener strategic.
Parteneriatul Estic este inițiativa care susține și încurajează reformele în statele
Parteneriatului Estic în beneficiul cetățenilor săi.
Parteneriatul Estic se bazează pe angajamentul față de principiile de drept internațional și
valorile fundamentale, inclusiv democrație, stat de drept și respectul pentru drepturile și
libertățile fundamentale ale omului, dar și economie de piață, dezvoltarea sustenabilă și buna
guvernare.
Inițiativa în sine reprezintă interesul strategic al Uniunii Europene de a menține și susține
securitatea, stabilitatea și prosperitatea în regiune. Ideea acesteia a apărut încă din 2008, ca
urmare a conflictului din Georgia și urmările acestuia asupra stabilității în regiune și ca
necesitate de a susține cooperarea regională și a îmbunătăți relațiile Uniunii Europene cu
vecinii săi estici.
Crearea unui cadru de politici coerente la nivelul Uniunii Europene pentru statele
partenere care în timp au devenit noii vecini estici ai Uniunii Europene a devenit și o
necesitate.
Deși cele șase state au fost incluse în aceeași inițiativă, care de fapt este o dimensiune
mai restrânsă a Politicii Europene de Vecinătate, totuși Uniunea Europeană s-a angajat să
abordeze partenerii în baza principiului diferențierii și „,mai mult pentru mai mult”.
Angajamentul UE prevedea asigurarea unei cooperări mai strânse și mutual benefice pe de o
parte, și o abordare diferențiată pe de altă parte, bazată pe ambițiile diferite ale statelor
implicate de a-și consolida relația cu Uniunea Europeană.
Fiecare ajutor, facilitate și asistență oferită de Uniunea Europeană ce viza aceste state
partenere erau însă condiționate strict. Astfel, în schimbul reformelor politice și economice,
la nivelul diferitor sectoare, statele Parteneriatului Estic aveau acces la relații contractuale
noi, acorduri de asociere, acorduri de liber schimb aprofundat și comprehensiv, pași concreți
spre liberalizarea regimului de vize, precum și un cadru multilateral pentru a discuta aceste
aspecte.
~ 778 ~
La nivel bilateral relația EU-stat partener din cadrul Parteneriatului Estic a oferit
posibilitatea de a înlocui Acordul de Parteneriat și Cooperare cu un Acord de Asociere și
Acord privind zonele de liber schimb aprofundat și cuprinzător (DCFTA), care în timp a adus
Georgia, Moldova și Ucraina la un nivel nou de cooperare politică și economică cu UE.
Acestea prevăd nu doar un plan pentru reformele necesare, ci și un plan de a aduce statele
Parteneriatului Estic mai aproape de Uniunea Europeană, ca și standarde legislative,
economice, sociale, etc. Acordurile de Asociere prevăd o asociere politică îmbunătățită, un
dialog politic mai eficient și o cooperare mai aprofundată în domeniile justiție și securitate.
Un dialog suplimentar în cadrul cooperării bilaterale se referă la liberalizarea regimului de
vize și facilitarea călătoriilor pentru cetățeni.
Aici diferența o fac celelalte trei state din cadrul Parteneriatului, Armenia având
declarate alte angajamente internaționale, practic opuse Uniunii Europene, cu Azerbaidjan
încercându-se o apropiere1, iar cu Belarus se încearcă o stabilizare a relațiilor printr-o
abordare etapizată și specifică.2
Relațiile multilaterale în cadrul Parteneriatului Estic cuprind o gamă largă de domenii de
cooperare, care vin să răspundă provocărilor cu care se confruntă toate statele implicate și se
referă la democrație și statul de drept, integrarea economică, securitatea energetică, contactele
între oameni, acestea fiind grupate în 4 platforme de bază separate în paneluri și inițiative
pilot.
În domeniul justiție și afaceri interne cooperarea multilaterală a Parteneriatului estic se
referă mai mult la gestionarea frontierelor, reforma în sectorul justiției, anti-corupție, reforma
administrației publice, migrație și azil, Politica de Securitate și Apărare Comună și protecție
civilă.3
Asistența tehnică și financiară oferită de UE statelor Parteneriatului Estic

Pe lângă asistența generală oferită în cadrul Instrumentului de bază pentru vecinătatea
UE (ENPI până în 2013 și ENI 2014-2020), statele Parteneriatului beneficiază de dimensiuni
specifice pentru reformele instituționale în cadrul acestei inițiative.
În cadrul acesteia, statele Parteneriatului Estic au beneficiat până în 2015 de 3,2 mlrd.
Euro în cadrul programelor finanțate de UE (Figura 1).4
Asistența Uniunii Europene pentru statele Parteneriatului Estic se materializează atât în
asistență tehnică și programe implementate cu participarea experților europeni, cât și fonduri
directe pentru susținerea bugetului statelor partenere, modalitate mai nouă, numită suport
bugetar, de care se bucură statele partenere, însă fiecare tranșă achitată în baza contractelor
semnate este condiționată de un șir de realizări și rezultate tangibile, care sunt verificate prin
intermediul misiunilor de evaluare.
Astfel, statele Parteneriatului Estic se bucură de un șir de instrumente disponibile prin
intermediul ENPI, printre care TAIEX, Twinning, SIGMA, Suport Bugetar, Program de
cooperare transfrontalieră, CIB, etc.
Suplimentar la acestea, statele Parteneriatului Estic beneficiază de programe complexe
1
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/eastern-partnership/azerbaijan/
2
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/eastern-partnership/
3
Eastern Partnership – from Prague to Riga. Supporting reforms, promoting change,
ec.europa.eu/enlargement/ neighbourhood/eastern-partnership/ index_en.htm
4
http://eeas.europa.eu/eastern/about/index_en.htm
~ 779 ~
dezvoltate și implementate de consorții de state UE și organizații internaționale, în domenii
specifice de activitate, spre exemplu Cooperarea polițienească în cadrul Parteneriatului Estic
– un program de asistență în domeniul consolidării capacităților polițienești, cu latura sa
bilaterală și multilaterală, implementat de un consorțiu de 8 state UE și organizații
internaționale (ICMPD) din 20131.
Asistența financiară este o componentă importantă a rolului Uniunii Europene în regiune,
iar în 2014 aceasta s-a angajat în alocarea a 730 mln. Euro pentru programele în cadrul
Parteneriatului Estic. Suplimentar la această sumă, alte 550 mln. Euro au fost fondurile
oferite pentru finalizarea programelor inițiate în anii anteriori.2
Programarea multianuală a acestor fonduri se face prin intermediul documentelor Cadru
de Suport Unic, care se referă la fiecare stat în parte în baza acordurilor cadru în vigoare.
Acestea se dezvoltă în prezent în baza orientărilor strategice ale planurilor de acțiuni din
cadrul PEV pentru Armenia și Azerbaidjan și în baza agendelor de asociere pentru Georgia,
Moldova și Ucraina. Pentru Belarus, documentul de programare multianuală poartă
denumirea de Program Indicativ Multianual și este însoțit de un document strategie.
Figura 1: Date generale despre asistența oferită statelor Parteneriatului Estic
• 3.2 miliarde Euro - disponibile statelor partenere de la lansarea

Parteneriatului Estic
• ENPI – Instrumentul pentru Vecinatatea Europeana si Parteneriat :
Instrumentul financiar de baza pentru perioada 2007-2013
• ENI – Instumentul European de Vecinatate : Instrumentul financiar de
baza pentru perioada 2014-2020
• Buget 2010-2013 : 2,5 miliarde din cadrul ENPI
• Buget 2014 : 730 milioane Eur din cadrul ENI
Cazul Azerbaidjan în cadrul Parteneriatului Estic: eșec sau oportunitate
Relația generală a Azerbaidjan cu Uniunea Europeană a început în 1999, odată cu

semnarea Acordului de Parteneriat și Cooperare3, care prevede un cadru comprehensiv și
ambițios de cooperare bilaterală, inclusiv prin semnarea în 2006 a unui plan comun de
acțiuni.
1
http://www.enpi-info.eu/maineast.php?id=554&id_type=10
2
Support for the Eastern Partnership – stories, facts and figures from the European Neighbourhood
Instrument 2014, Luxembourg: Publications Office of the European Union, 2015
3
Acordul de Parteneriat și Cooperarea între Comunitățile Europene și statele membre pe de o parte și
Republica Azerbaidjan pe de altă parte, Jurnalul UE, Volumul 2104, I-36574
~ 780 ~
Acordul prevede cadrul legislativ de bază pentru relațiile bilaterale în domenii precum
dialogul politic, comerț, investiții, cooperare economică, legislativă și culturală.
Odată cu decizia din 2004 a UE de a include Caucazul de Sud în Politica sa de
Vecinătate Europeană, aceasta a decis să-și extindă cooperarea cu Azerbaidjan, fiind semnat
și un Plan de Acțiuni detaliat în 2006, care prevedea cooperarea în domenii precum
democratizarea, drepturile omului, reforma socio-economică, reducerea sărăciei, securitatea
energetică, soluționarea conflictelor și cooperarea sectorială.
Suplimentar a fost semnat și un memorandum de înțelegere în domeniul securității
energetice, iar în 2010 au fost inițiate negocierile pe marginea unui Acord de Asociere.
Dacă până la această etapă totul s-a desfășurat în mare parte conform planurilor generale
ca și cu celelalte state ale Parteneriatului Estic, totuși, astăzi constatăm că Azerbaidjan nu are
semnat încă un Acord de Asociere cu UE, acesta nefiind nici definitivat, existând de
asemenea stagnări și în procesul de liberalizare a regimului de vize cu UE. Abia în 2014 s-a
înregistrat un oarecare progres în acest sens, fiind semnate și intrând în vigoare acordurile de
facilitare a vizelor și de readmisie.1
Dacă în primii ani de independență Azerbaidjan, ca și majoritatea statelor post-sovietice
s-au confruntat cu probleme sociale și economice grave, odată cu creșterea producției de
petrol și dezvoltarea în sectorul economic, comunitatea a cunoscut o considerabilă
îmbunătățire a situației generale.
În decembrie 2012, a fost propusă o strategie nouă pentru a face față provocărilor
existente, mai ales în sectorul de educație și sănătate ”Azerbaidjan – 2020: Viziune asupra
viitorului”2, care își propune un șir de reforme industriale și sociale.
În cei peste 20 de ani de independență, Azerbaidjan a făcut progrese considerabile în
dezvoltarea socio-economică și Guvernul recunoaște că pentru stabilitatea macro-economică
și creșterea sustenabilă pe termen lung este necesar de a diversifica economia și a promova
investițiile.
În acest context, un sistem judiciar funcțional este de o importanță enormă pentru a
atrage investițiile externe și a garanta un mediu de afaceri prietenos, fără a omite însă
tranziția progresivă către un stat democratic modern.
Uniunea Europeană a susținut reforma sectorului de justiție în Azerbaidjan inclusiv prin
intermediul unui program de suport bugetar în perioada 2011-2013 în valoare de 14,5
milioane de Euro în beneficiul Ministerului Justiției. Deși unele rezultate importante au fost
obținute în cadrul acestui program, Azerbaidjan ar trebui să-și continue eforturile pentru a
moderniza în continuare sistemul de justiție, în special în ceea ce privește independența și
integritatea juridicului, așa cum a fost prevăzut și în raportul de progres al PEV din 2012,
20143, dar și declarațiile ulterioare4 în cadrul diverselor Summit-uri ale Parteneriatului Estic.
Pentru a continua rezultatele obținute în programele anterioare, suportul în sectorul
justiției va fi oferit în continuare prin intermediul Planului de Reformare Instituțională
1
http://eeas.europa.eu/azerbaijan/index_en.htm
2
“Azerbaijan 2020: Look Into The Future” Development Concept, 2012,
http://www.president.az/files/future_en.pdf
3
Raportul de Progres PEV 2014, Bruxelles, 25.03.2015, Comisia Europeană,
http://eeas.europa.eu/enp/pdf/2015/ azerbaijan- enp-report-2015_en.pdf
4
Declarația Federica Mogherini, 01.03.2016, vizita în Azerbaidjan,
http://eeas.europa.eu/top_stories/2016/010316_ visits-azerbaijan_en.htm
~ 781 ~
privind statul de drept, drepturile omului și migrația, în valoare de 6,8 mil. Euro. De
asemenea, sectorul justiției a fost selectat ca fiind unul dintre cele trei sectoare focale pentru
suportul oferit în cadrul noii perspective financiare 2014-2017. De asemenea, la momentul
actual Uniunea Europeană dezvoltă și pregătește implementarea Programului de Reformă a
Sectorului de Justiție, precum și implementarea unui proiect de asistență tehnică pentru
consolidarea independenței și integrității sectorului de justiție pentru anii 2016-2018.
Cu toate aceste realizări majore, Azerbaidjan nu se numără însă printre statele
Parteneriatului Estic cu rezultate considerabile în relația de cooperare cu Uniunea Europeană,
nu are semnat un Acord de Asociere, autoritățile încă nu întreprind măsuri concrete în
obținerea rezultatelor necesare pentru liberalizarea regimului de vize cu UE și sunt reticente
în implementarea unor programe sectoriale specifice, cum ar fi Cooperarea polițienească în
cadrul Parteneriatului Estic sau participarea în cadrul PSAC.
Printre problemele de bază pe care le menționează Uniunea Europeană în raport cu
Azerbaidjan se numără deschiderea spre cooperare cu societatea civilă, libertatea de expresie
și de întrunire și respectul pentru drepturile omului.
Pe de altă parte, situația din Nagorno-Karabakh este una specifică, iar Uniunea
Europeană este foarte atentă la ce se întâmplă în regiune și ”susține integritatea teritorială,
independența și suveranitatea Azerbaidjan.”1
Pe de altă parte, Azerbaidjan este un partener strategic pentru Uniunea Europeană, având
în vedere rolul energetic al acestei țări în agenda de alternativă energetică a Uniunii
Europene. Acest lucru este evident și prin faptul că Azerbaidjan primește în continuare
fonduri considerabile pentru reforme, chiar dacă rezultate importante nu sunt vizibile, fiind
ignorat în acest caz principiul diferențierii și „mai mult pentru mai mult”, mai ales în
condițiile în care rapoartele Amnesty International nu arată nici o îmbunătățire în domeniu
drepturilor omului în Azerbaidjan.2
De notat este și faptul că pentru Azerbaidjan o zi favorabilă de extragere a petrolului
aduce un venit echivalent cu fondurile totale oferite pentru reforme implementate cu succes
pentru un an.3
Astfel, din punctul de vedere al Azerbaidjanului și al Uniunii Europene, luând în
considerație aspectul energetic al cooperării, Parteneriatul Estic este un succes și o
oportunitate4.
Pe de altă parte, pentru societatea civilă și organizațiile care luptă pentru drepturile
omului, Parteneriatul Estic ca și inițiativă și implicarea Azerbaidjanului în cadrul acesteia
este mai mult un eșec ca și politică, ca și fonduri risipite, ca și reforme mimate, unde
autoritățile azere își pot impune poziția sa, iar UE poate face declara că Azerbaidjan
desfășoară reforme instituționale.
1
2
https://www.amnesty.org/en/countries/europe-and-central-asia/azerbaijan/report-azerbaijan/
3
http://www.ecfr.eu/article/commentary_azerbaijan3023
4
Leila Alieva, The Eastern Partnership: the view from Azerbaijan, 19 mai 2015, European Council on
Foreign Relations
~ 782 ~
Bibliografie:
Acordul de Parteneriat și Cooperarea între Comunitățile Europene și statele membre pe
de o parte și Republica Azerbaidjan pe de altă parte, Jurnalul UE, Volumul 2104, I-36574
“Azerbaijan 2020: Look Into The Future” Development Concept, 2012,
http://www.president.az/files/future_en.pdf
Building a Stronger Eastern Partnership: Towards an EaP 2.0, Global Europe Centre,
University of Kent, September 2013
"Eastern Partnership' could lead to enlargement, Poland says", EU Observer, 2008-05-27
Eastern Partnership – from Prague to Riga. Supporting reforms, promoting change,
ec.europa.eu/enlargement/ neighbourhood/eastern-partnership/ index_en.htm
http://eeas.europa.eu/eastern/about/index_en.htm
http://eeas.europa.eu/azerbaijan/index_en.htm
https://www.amnesty.org/en/countries/europe-and-central-
asia/azerbaijan/reportazerbaijan/
http://www.ecfr.eu/article/commentary_azerbaijan3023
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/eastern-partnership/azerbaijan/
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/eastern-partnership/
http://www.enpi-info.eu/maineast.php?id=554&id_type=10
Korosteleva, E.A., Natorski, M. and Simao, L.(Eds.), EU Policies in the Eastern
Neighbourhood: the practices perspective, London: Routledge, 2014Leila Alieva, The
Eastern Partnership: the view from Azerbaijan, 19 mai 2015, European Council on Foreign
Relations
Naděžda Šišková, From Eastern Partnership to the Association. A Legal and Political
Analysis, Cambridge Scholars Publishing, 2014
Raportul de Progres PEV 2014, Bruxelles, 25.03.2015, Comisia Europeană,
http://eeas.europa.eu/enp/pdf/2015/ azerbaijan- enp-report-2015_en.pdf
Support for the Eastern Partnership – stories, facts and figures from the European
Neighbourhood Instrument 2014, Luxembourg: Publications Office of the European Union,
2015
Visegrad 4 the Eastern Partnership: Towards the Vilnius Summit, Research Center of the
Slovak Foreign Policy Association, Bratislava, October 2013
~ 783 ~
COOPERAREA POLIȚIEI DE FRONTIERĂ CU STRUCTURILE
SIMILARE DIN BULGARIA ȘI GRECIA
COOPERATION OF BORDER POLICE WITH SIMILAR STRUCTURES FROM

BULGARIA AND GREECE
RABOJ Nicu-Florian
Poliția de Frontieră
nicuraboj72@yahoo.com
Abstract:
Ilegal migration from the past few years towards the community territory and the
Schengen space has a upward trend comparing with the previous period because of the effects
of the economic crisis, politic, climate and health of different Global regions, so the pressure of
this phenomenon is growing. The movement of some category of population had a close bond
with their social or professional role, effect of some military conflicts, political or religious
differences, economic problems, avoiding the dangers of any kind. So all the member countries
of the european communitty space agreed with the implementation of a common politic for
migration at the european level.Migration as such is not illegal. In any case, it becomes illegal
when individuals by themselves or helped by organised crime groups enter clandestinely a
country, the conclusion being the they do not enter or stay in that country legitimately.The
definition of Europol, pursuant to the provisions on the convention on creation of Europol, of
organised illegal migration is: deliberately organised activities for facilitating, in consideration
of financial benefit, the entry, residence or employment in European Union member states,
contrary to the rules and conditions applicable to member states.
Rezumat:
Migratia ilegala din ultimii ani catre comunitatea europeana si spatiul Schengen are un
trend ascendent comparativ cu perioada anterioara datorita efectelor crizei economice, politice,
climatice si sanatatii din diferite regiuni ale lumii si astfel presiunea acestui fenomen este in
crestere. Deplasarea diferitelor categorii de populatie are o stransa legatura cu rolul lor social si
profesional, efecte ale unor conflicte militare, politice sau religioase evitand pericolele de orice
tip. Asadar toate statele membre ale spatiului european au cazut de acord pentru a implementa o
politica comuna pentru migratie la nivel european.Migratia in sine nu este ilegala aceasta devine
ilegala cand indivizi insisi sau asistati de grupurile de crima organizata intra in tari clandestin
ceea ce duce la concluzia ca ei nu intra sa stea legitim in acea tara. Definita Europolului conform
cu prevederile de infiintare a Europol al organizarii migratiei ilegale este:activitati organizate cu
intentie de a facilita pentru un beneficiu financial intrarea rezidena sau angajarea in munca pe
teritoriul statelor membre impotriva regulilor si conditiilor aplicabile in statele membre.
Keywords: Migrationist phenomenon, European space, police cooperation, joint

operation, ilegal migration.
Cuvinte cheie: Fenomen migrationist, spatiul european, cooperare politieneasca,

operatiune comuna si migratie ilegala.
~ 784 ~
FENOMENUL MIGRATIEI ILEGALE
Deplasarile unor anumite categorii de populatie au avut o legatura stransa cu rolul lor
social ori profesional, rezultat al unor conflicte militare, divergente politice ori religioase,
probleme economice, evitarea pericolelor de orice natura. Ordinea din interiorul frontierelor
unui stat este o obligatie a acestuia, acesta fiind intr-o stransa legatura cu comunitatea
internationala.In cazul migratiei exista o relatie: factor- cauza –efect.
Factorii sunt: demografici(deplasarea populattilor din tarile in curs de dezvoltare in state
industrializate cu o natalitate mica), economici( cautrea locurilor de munca mai bine platite),
politici (regimuri totalitare sau intolerante).
Cauzele sunt complexe si diverse, cum ar fi foametea, saracia, somajul, conflictele
armate ori religioase, catastrofele naturale,conflictele politice.Pentru urmatoarea perioada
gestionarea fenomenului migratiei ilegale constituie o prioritate urmare a cooperarii mai bune
cu statele terte. Vechiul continent are mari probleme pe linia migatiei ilegale urmare a
instabilitatii din mai multe state ale lumi, dar in principal celor din imediata vecinatate ( Siria,
Afganistan, fostele state iugoslave, Cecenia), astfel trebiuesc intreprinse eforturi pentru a fi
impiedicate tragedii( ex. M.Mediterana).
Acest fenomen al migratiei ilegale este un ajutor fantastic pentru gruparile si
organizatiile teroriste deoarece acestea isi pot deplasa in diferite puncte de interes membrii,
pentru a putea organiza actiuni terorist.Fenomenul migrationist daca este bine gestionat poate
avea un rol deosebit in dezvoltarea economica a statelor de destinatie, dar poate duce si la
cresterea nivelului de trai al statelor de provenienta ale imigrantilor. Astfel toate tarile
membre ale spatiului comunitar european au fost de acord cu implementarea unei politici de
migratie comuna la nivel european.
CARATERISTICI SI EVOLUITII ALE MIGRATIEI ILEGALE

Datorita evenimentelor din lumea araba, din ani anteriori,dar si crizei din Siria, tara
noastra si statele europene se confrunta cu instabilitatea din imediata vecinatate a frontierelor
comunitare. Cele mai vizate frontiere din punct de verdere al fluxului migrationist sunt
frontiera turco- bulgara si frontiera elena in zona mediteraneana. Tara noastra este o zona de
tranzit pentru imiganti ilegali care doresc sa ajunga in statele mai dezvoltate ale spatiului
european. Astfel intalnim state de traditie ca: Moldova, Turcia, China si un noi tarii unde sunt
probleme datorate miscarlior sociale cum ar fi: Afganistan, Siria, Iraq. Statele care se
confrunta cu un aflux masiv de imigranti ilegali sunt: Bulgaria, Grecia dar si Turcia.Se
preconizeaza o crestere a fenomenului migrationist in zona tari noastre,datorata pozitiei
geografice din calea rutelor folosite de imigranti, motiv pentru care schimbul de informatii de
interes operativ pe linia acestui fenomen prin intermediul reprezentantilor misiunilor
diplomatice ori oficiilor consulare, dar si instituttilor cu atributii in acest domeniu , vor avea
un rol important in stapanirea si metinerea unei presiuni scazute la frontierele Romaniei.
Migratia ilegala din ultimi ani spre teritoriul comunitar si spatiul Schengen are o tendinta
ascendenta comparativ cu perioada anterioara datorita efectelor crizelor economice, politice,
climatice si sanatate din diferite regiuni ale Globului, astfel presiunea acestui fenomen este in
crestere.Consecinta a fanatismului religios din zona Iraq, adepti ai Statului Islamic, grup de
jihadisti au ocupat si controleaza zone importante de la frontiera dintre Siria si Iraq, populatia
din acesta regiune a trecut in Turcia, iar de aici intentioneaza sa mearga catre state din Europa
de Vest. Acestia folosesc ruta balcanica, atat pe cai maritime (Grecia, Italia), cat si pe uscat (
~ 785 ~
Bulgaria, Turcia). Datorita implicari statelor membre in zona Greciei pe ruta balcanilor de
vest a avut loc o scadere a fenomenului in ultima perioada, iar incepand cu sfarsitul anului
2014 s-a activat si traseul maritim din Marea Neagra catre Romania si Bulgaria. Au
identificate aspecte care pot influenta pe termen lung, situatia operativa din zona
balcanica:continuarea conflictului din Siria, intrtinerea unor focare teroriste in
Iraq,continuarea conflictului israeliano- palestinian, incertitudinea situatiei pe linie de
migratie adoptata de catre Turcia, acest satat avand un rol foarte importantin zona, intrucat
Istabulul este considerat principalul nod in drumul imigrantilor catre Europa de Vest.
Agentia FRONTEX,dar si alte institutii specializate au in vedere eventualitatea
deschideri unei rute pe Marea Neagra, fapt ce nu trebiue neglijat, asfel este nevoie de
armonizarea eforturilor tuturor statelor in vederea diminuari factorilor care concura la
proliferarea fenomenului migrationist din regiunea Mari Negre si a Balcanilor.
COOPERAREA INTERNATIONALA
Politia de Frontiera Romana a participat la 14 operatiuni comune in anul 2015, la un
Exercitiu de interventie rapida si 2 proiecte pilot organizate sub egida FRONTEX.
In anul 2015, P.F.R. a detasat in cadrul operatiunilor FRONTEX:
242 politisti de frontiera;
2 nave maritime;
7 autospeciale cu termoviziune;
11 echipaje canine;
23 autospeciale de patrulare;
43 autoturisme de serviciu;
aparatura de vedere pe timp de noapte si aparate portabile cu termoviziune.
Potrivit Agentiei FRONTEX, in anul 2015, Politia de Frontiera Romana se situeaza pe
primul loc avand in vedere numarul de zile desfasurate de expertii romani cat si al numarului
de experti detasati cu statut S.G.O.(Seconded Guest Officers) in actiunile sub egida
FRONTEX.Intr-un clasament al rezrvelor nationale de experti,Romania ocupa un onorabil
loc cinci, fiind devansata de tari ca: Spania, Germania, Olanda si Portugalia. Au fost incheiate
in cursul anului trecut, planuri de cooperare cu structurile similare din Republica Bulgaria,
Republica Moldova, Republica Serbia, Republica Ungaria si Republica Ucraina, dar si cu
state membre ale Uniunii Europene, in baza acestora desfasurandu-se actiunu in echipe mixte.
Dinamica de personal:
aproximativ 95% procent de incadrare cu personal;
peste 82% din personalul incadrat isi desfasoara activitatea in domeniul operativ si
18% in cadrul structurilor suport;
aproximativ 73% din totalul personalului isi desfasoara activitatea la frontiera externa
a Uniunii Europene ( frontiera cu Ucraina, Republica Moldova, Marea Neagra si Serbia).
Pregatire profesionala:
2.648 politisti de frontiera au participat la cursuri organizate de catre institutiile de
invatamant ale P.F.R., M.A.I. sau firme specializate;
1.909 politisti de frontiera au participat la activitati de pregatire complementare
(seminarii, simpozioane, consfatuiri, operatiuni comune, sesiuni de instruire si comunicari
stiintifice);
270 politisti de frontiera au participat la cursuri de pregatire, specializare si
~ 786 ~
perfectionare organizate sub egida FRONTEX;
peste 90 experti din Statele Membre au participat la cursuri si grupuri de lucru in
unitatile de invatamant ale PFR, partenere FRONTEX.
Antrenare / motivare personal:
1.724 politisti de frontiera recompensati;
53 politisti de frontiera sanctionati disciplinar, din care 2 au fost destituiti din functia
publica.
In urma masurilor implementate pe linia prevenirii si combaterii actelor de coruptie, in anul
2015, la nivelul Politiei de Frontiera Romane s-au inregistrat 172 cazuri de rezistenta la
coruptie (desistari), fiind sesizate imediat structurile teritoriale D.G.A.
Cele mai semnificative cazuri au fost inregistrate la nivelul I.T.P.F. Iasi si I.T.P.F. Giurgiu,
valoarea sumelor promise de catre autorii infractiunii ajungand la 4.500 de euro.
Caz semnificativ
La P.T.F. Giurgiu- Rutier, in data de 11.05.2016, pe sensul de intrare in Romania, s-a
prezentat un autocamion, care din documentele prezentate la controlul de frontiera rezulta ca
transporta rulouri de ata, pentru o firma din Germania.La controlul de frontiera s-a constatat
ca numarul sigiliului aplicat nu corespunde cu numarul sigiliului din documentul de insotirea
a marfii emis de autoritatile vamale turcesti, fapt pentru care mijlocul de transport a fost
selectat pentru linia a II-a de control. In urma acestei decizii, soferul turc a insistat sa ofere
suma de 1.600 euro, pentru a nu fi controlat, unuia dintre politistii de frontiera care facea
parte din echipa de control. In urma denuntului formulat de politistul de frontiera, impreuna
cu structurile abilitate s-a organizat si realizat prinderea in flagrant a cetateanului turc in timp
ce oferea cu titlu de mita, suma de 1.500 euro. Cu ocazia verificarii compartimentului de
marfa, au fost descoperite ascunse 37 de persoane din care 24 barbati, 6 femei si 7 copii.
Persoanele in cauza au declarat ca au trecut fraudulos din Turcia in Bulgaria, iar soferul turc
i-a imbarcat in camion, contra sumei de 2.500 euro fiecare, intr-o parcare de langa Sofia, cu
scopul de a ajunge in Germania. Soferul camionului, a fost cercetat sub aspectul savarsirii
infractiunii de "dare de mita" si "trafic de migranti", mijlocul de transport a fost retinut iar
persoanele descoperite ascunse au fost predate autoritatilor de frontiera din Bulgaria in
vederea continuarii cercetarilor si stabilirea identitatilor.
Resurse materiale: Nivelul actual de dotare asigura suportul misiunilor operative
specifice Politiei de Frontiera Romane, gradul de inzestrare al mijloacelor de mobilitate si
supraveghere de la structurile P.F.R. fiind cuprins intre 45 si 80%.
De asemenea, se continua actiunile de implementare si asigurare a mentenantei Sistemului
Integrat de Securizare a Frontierei si s-a asigurat mentenanta sistemelor SCOMAR (Sistem de
supraveghere la Marea Neagra) si SCOD (Sistemul de Supraveghere la Dunare). S-au
modernizat sistemele de comunicatii voce-date si au fost executate lucrari de constructie si
reabilitare la mai multe sedii ale structurilor P.F.R.
PROIECTE FINALIZATE IN ANUL 2015

Proiectul "Frontiere Inteligente" - SMART BORDERS, finantat de Comisia
Europeana prin Agentia EU LISA, a fost finalizat in luna septembrie si a fost un succes din
punct de vedere al impactului, eficientei si acuratetii datelor prelevate. P.F.R. a participat in
acest proiect alaturi de alte 7 state membre, testele avand loc in 20 de puncte de trecere a
frontierei dintre care 2 au fost la frontiera romana, respectiv la Sculeni si Iasi-feroviar.
~ 787 ~
Proiectul "Schimb de Tablouri situationale Romania - Bulgaria", proiect incheiat cu
succes, finantat din Fondul Frontierelor Externe - Actiuni Comunitare.
2 proiecte pentru infiintarea Unitatii de Informatii pentru Pasageri in Romania (RO
UIP), respectiv pentru schimb de informatii intre unitatile infiintate in alte 5 state, finantate
prin Programul ISEC si Fondul de Securitate Interna Politie - Actiuni Comunitare.
Proiectele EUCISE (Common Information Sharing Enviroment for Maritime
Surveillance in Europe) si CISE ROM - care vizeaza o platforma comuna de realizare a
schimbului de informatii in vederea supravegherii domeniului maritim al Uniunii Europene.
Proiectul de cooperare in domeniul migratiei ilegale si protectiei drepturilor omului
cu Moldova si Ungaria, finantat prin Mecanismul Norvegian, finalizat cu succes.
Totodata, Politia de Frontiera Romana coordoneaza proiectul de cercetare-dezvoltare
EWISA, la care participa si autoritatile de frontiera din alte 3 state membre U.E.
De asemenea, au continuat actiunile de implementare a Programului de Detectare si
Descurajare a Contrabandei Nucleare (NSDD) derulat in baza Acordului dintre Ministerul
Internelor si Reformei Administrative din Romania si Departamentul Energiei din Statele
Unite ale Americii cu privire la cooperarea in domeniul prevenirii traficului ilicit cu substante
nucleare si alte materiale radioactive.
Programul consta in asistenta acordata Politiei de Frontiera Romane in ceea ce priveste
furnizarea echipamentului si a materialelor, precum si in efectuarea instruirii si livrarilor
prevazute in Acord. In anul 2015, au fost puse in functiune sistemele de detectare a
materialelor nucleare si radioactive amplasate la P.T.F. Aeroport Henri Coanda Bucuresti,
P.T.F. Albita si P.T.F. Stanca Costesti, in total, existand pana in prezent, 60 de sisteme fixe
reprezentand portaluri de detectie a radiatiei nucleare pentru vehicule si pietoni, 108 sisteme
mobile de detectie a radiatiei constand in dispozitive portabile, dozimetre si pagere, 6
autovehicule dotate cu mijloace de detectie a materialelor nucleare si radioactive si 6
detectoare portabile de radiatii (tip rucsac).
PRIORITATI PENTRU ANUL 2016

Politia de Frontiera Romana isi propune implementarea masurilor ce vizeaza domeniul
frontierei cuprinse in Programul de Guvernare, strategiile nationale, precum si actele
normative comunitare.
Prioritatile Politiei de Frontiera Romane pentru anul 2016 sunt:
Continuarea procesului de optimizare a structurii organizatorice a Politiei de
Frontiera Romane, in scopul crearii unei institutii functionale, compatibila cu structurile
similare din tarile membre ale Uniunii Europene si capabila sa combata eficient fenomenele
infractionale transfrontaliere;
Gestionarea activitatilor pe linia prevenirii si combaterii fenomenului migrationist la
frontierele Romaniei;
Monitorizarea si evaluarea in permanenta a modului de actiune privind controlul
frontierei de stat,urmarind respectarea prevederilor legale.
Operationalizarea UNIP prin conectarea unui numar cat mai mare de transportatori
aerieni si asigurarea cooperarii cu celelalte autoritati competente in vederea procesarii datelor
PNR;
Mentinerea fermitatii si consecventei in activitatile de prevenire si combatere a
coruptiei si a faptelor de natura a aduce atingere imaginii institutiei;
~ 788 ~
Mentinerea la un nivel ridicat al gradului de pregatire a personalului propriu in
vederea aplicarii aquis-ului Schengen;
Participarea politistilor de frontiera la diverse cursuri de pregatire si formare
profesionala, in conformitate cu nevoile existente in indeplinirea atributiilor de serviciu;
Continuarea participarii la operatiunile comune desfasurate sub egida Agentiei
FRONTEX, precum si la stabilirea masurilor comunitare viitoare din domeniul gestionarii
frontierelor externe ale Uniunii Europene;
Participarea la misiunile internationale organizate sub egida Organizatiei Natiunilor
Unite, Uniunii Europene sau altor organisme internationale;
Dezvoltarea colaborarii, in cadrul Forumului de cooperare la Marea Neagra, in
special in privinta prevenirii si combaterii migratiei ilegale si a infractionalitatii
transfrontaliere pe mare;
Mentinerea schimbului operativ de date si informatii pentru realizarea prevederilor
stipulate in acordurile bilaterale incheiate de Romania cu celelalte state, privind preluarea
reciproca a persoanelor aflate ilegal pe teritoriul unuia dintre statele contractante;
Desfasurarea activitatilor necesare pentru absorbtia la un nivel maxim a fondurilor
comunitare nerambursabile destinate securizarii frontierei externe a Uniunii Europene.
28 aprilie 2016
Sute de persoane salvate din apele Mării Egee, într-o singură lună, de poliţiştii de
frontieră români aflaţi în misiunea Frontex din Grecia
~ 789 ~
26 aprilie 2016
Aproximativ 100 de persoane salvate din apele Mării Egee de poliţiştii de frontieră aflaţi în misiune
Frontex în Grecia
Potrivit unui comunicat al IGPF transmis marți AGERPRES, polițiștii de frontieră,

membri ai echipajului navei maritime 'Ștefan cel Mare' din dotarea Gărzii de Coastă, revin
acasă după o misiune Frontex care s-a desfășurat în Marea Mediterană timp de trei luni de
zile. În perioada 27 decembrie 2015 — 5 aprilie 2016, nava maritimă de supraveghere
"Ștefan cel Mare" din dotarea Poliției de Frontieră Române a participat la Operațiunea
Comună "EPN TRITON 2016", organizată de Agenția Europeană Frontex (Agenția
Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor
Membre ale Uniunii Europene), care s-a desfășurat la frontierele maritime externe ale UE.
"S-a avut în vedere întreprinderea de măsuri comune pe linia controlului fluxurilor
migraționiste la frontierele maritime ale spațiului comunitar, creșterea operativității
schimbului de date și informații între autoritățile de aplicare a legii din aceste țări, precum și
un schimb eficient de experiență între polițiștii de frontieră europeni. Polițiștii de frontieră
români au executat 8 misiuni, cu un total de 71 zile de patrulare, timp în care nava Gărzii de
Coastă a parcurs 8.358 mile marine", se arată în comunicat. Pe durata misiunilor, echipajul
navei a supravegheat și monitorizat peste 1.803 mijloace navale de diferite dimensiuni care
au tranzitat zona de patrulare, în scopul prevenirii migrației ilegale și a altor infracțiuni de
frontieră. Obiectivul principal al Operațiunii Comune "EPN TRITON 2016" a fost
reprezentat de asistarea autorităților italiene în supravegherea și controlul frontierelor
maritime ale Uniunii Europene, precum și de căutare și salvare a persoanelor aflate în
dificultate pe mare (Search and Rescue) la frontiera externă a UE. Activitatea este o
continuare a operațiunilor de control la frontieră organizate de Frontex, în cadrul cărora
Poliția de Frontieră Română a avut o contribuție semnificativă, atât din punct de vedere al
mijloacelor tehnice, cât și din punctul de vedere al numărului, al profilurilor și al
profesionalismului experților detașați, aprecierile venind atât din partea autorităților italiene,
~ 790 ~
cât și din partea Agenției Frontex. Operațiunea a fost finanțată de către Agenția Frontex. De
asemenea, ca urmare a angajamentelor asumate de țara noastră de a contribui la efortul
european de gestionare a fluxului de migranți din Grecia, în perioada următoare Poliția de
Frontieră Română va contribui cu resurse umane și mijloace tehnice suplimentare în cadrul
unui alt proiect coordonat de Agenția Frontex — "Poseidon Rapid Intervention" — Grecia. În
perioada imediat următoare, Poliția de Frontieră Română va detașa, în zona operațională a
misiunii Frontex din Grecia, 62 de polițiști de frontieră, o navă maritimă, un autocar și cinci
autospeciale de patrulare, țara noastră având cea mai consistentă ofertă de sprijin, după cele
ale Franței și Germaniei, se mai arată în comunicat.
Bibliografie:
Directiva Consiliului 2001/51/EC din 28 iunie 2001 pentru completarea art.26 din
Conventia de implementare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
(http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/site/en/oj/2001/I187/I 18720010701en00450046.pdf)
Comunicarea Comisiei catre Consiliu si Parlamentul European – Evaluarea politiciilor
UE in domeniul libertatii, securitatii si justitiei (http://www.cor.europa.eu/cms/pages/
documents/const/en/Avis/com20060332en01%5B1%5D.pdf)
Comunicarea Comisiei catre Consiliu si Parlamentul European – Implementarea
Programului Haga: drumul inainte (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/
com2006 0331en01.pdf)
Decizia 2008/615/JAI din 23 iunie 2008 privind intensificarea cooperării transfrontaliere
în vederea combaterii terorismului şi a criminalităţii transfrontalier
Decizia 2008//616/JAI din 23 iunie 2008 privind punerea în aplicare a Deciziei
2008/615/JAI
Decizia 2008/617/JAI din 23 iunie 2008 privind îmbunătăţirea cooperării dintre unităţile
speciale de intervenţie ale Statelor Membre ale Uniunii Europene în situaţii de criză.
UK Parliament, House of Lords, FRONTEX: the EU external borders agency European Union -
Ninth Report, European Union Committee, London, 26 February 2008, sursă on-line
disponibilă la adresa http://www.publications.parliament.uk/pa/ld200708/ldselect/
ldeucom/60/6002.html.
~ 791 ~
FENOMENUL DE GLOBALIZARE ŞI INFLUENŢA SA ASUPRA
MODULUI DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂŢII
ECONOMICO-FINANCIARE
GLOBALIZATION AND ITS INFLUENCE ON THE MANIFESTATION

OF ECONOMIC AND FINANCIAL CRIME
RADU Cătălin
Şcoala Doctorală „Ordine Publică şi Siguranţă Naţională”
cata.radu-19@gmail.com
Abstract:
Banking and financial crime has a direct negative impact on the proper execution of
investment needs, while also being the cause of labor market deregulation law, marketing,
consumption, production itself, generating an unfair competitive climate.
As can be seen even today, the globalization of world markets and an unprecedented
increase links between the economies of each country, favored the development of world
economy and transnational organized crime, financial crime phenomenon banking.
A continuous growth of capital from activities specific crime, financial and banking, has
boosted the need of recycling these funds so that was reached alarming situation that the
leaders of the underworld and the operators involved in money laundering can control and
influence in some countries, important sectors of economy, finance, politics and
administration.
The unprecedented expansion of the systems was another prerequisite that favored the
movement of capital.
The main effect of economic globalization is the movement of extremely rapid capitals
around the world, producing a real dematerialization of money, although the coins and paper
money still circulating, most monetary transactions involving electronic transfers, network
computer world can be used for conducting financial transactions p traditional, ultra-fast
and extremely difficult to follow. Complex protocol implemented by way of a computer
network, ordinary money are converted into virtual currency transactions concluded after
being untraceable, ensuring an absolutely anonymous.
Rezumat:
Criminalitatea financiar-bancară are un impact negativ direct asupra nevoilor de derulare
corespunzătoare a investiţiilor, fiind totodată şi cauza de dereglare a pieţei muncii legale,
desfacerea, consumul, producţia propriu-zisă, generând un climat concurenţial neloial.
Aşa cum se poate observa chiar în zilele noastre, globalizarea pieţelor lumii dar şi o
amplificare fără precedent a legăturilor existente între economiile fiecărei ţări, au favorizat
dezvoltarea economiei mondiale dar şi a crimei organizate transnaţionale, a fenomenului
criminalităţii financiar-bancare.
O creştere continuă a capitalurilor obţinute în urma activităţilor specifice criminalităţii
financiar-bancare, a determinat o creştere a necesităţii reciclării acestor fonduri, astfel încât
~ 792 ~
s-a ajuns la situaţia îngrijorătoare că liderii lumii interlope şi operatorii implicaţi în spălare
de bani să poată controla şi influenţa în unele ţări ale lumii, sectoare importante din
economie, finanţe, politică şi administraţie.
Expansiunea fără precedent a sistemelor informatice a reprezentat o altă premisă care a
favorizat circulaţia capitalurilor1.
Principalul efect al globalizării economice este acela al circulaţiei extrem de rapide a
capitalurilor pe întreg mapamondul, producând o adevărată dematerializare a banilor,2 cu
toate că monedele şi banii de hârtie încă mai circulă, cele mai multe tranzacţii monetare
implică transferurile electronice, reţeaua informatică mondială putând fi folosită p pentru
efectuarea unor tranzacţii financiare tradiţionale, ultrarapide şi extrem de greu de urmărit.
Pe calea unui protocol complex implementat în reţeaua de calculatoare, banii obişnuiţi sunt
transformaţi în monedă virtuală, tranzacţiile încheiate ulterior fiind imposibil de urmărit,
asigurându-se un caracter anonim absolut.3
Keywords: globalization, financial crime, money laundering, banking, European Union.
Cuvinte cheie: globalizare, criminalitate financiară, spălarea banilor, sistemul bancar,

Uniunea Europeană.
Fenomenul globalizării şi accesul tot mai facil la pieţele naţionale alături de expansiunea
societăţilor comerciale transnaţionale, lansate în multiple domenii de activitate determină a
creştere a posibilităţii utilizării instituţiilor financiar bancare în scopul unor activităţi
infracţionale. Centrele off-shore, caracterizate ca zone cu under-regulated and non-
cooperative jurisdictions 4 sunt utilizate intens de către societăţi care desfăşoară activităţi
infracţionale în scopul spălării banilor.5
Datorită circuitelor sofisticate existente în zona financiar bancară atât banii liciţi dar şi
cei obţinuţi din activităţi criminale (traficul de droguri şi armament, contrabandă, deturnări de
fonduri, la care se adaugă sumele obţinute ca urmare a marilor acte de corupţie, evaziune
fiscală, trafic de fiinţe umane, înşelăciune în domeniul financiar-bancar sau prin intermediul
calculatorului) pot fi investiţi în afaceri legale rezultând o disimulare a provenienţei.
Această afirmaţie este susţinută, de altfel, de constatarea că spălarea banilor a devenit a
treia afacere ca valoare la nivel mondial.6
1
Orice operator poate obţine informaţii referitoare la cotaţiile valutare sau fluctuaţiile preţurilor pe marile
pieţe de capital, putând comanda prin intermediul reţelelor informatice orice operaţiuni şi tranzacţii din diverse
zone ale lumii. http://www.ceccarbucuresti.ro/userfiles/raport%20anual%20de%20activitate.pdf
2
C. Voicu, Spălarea banilor murdari, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, p. 11.
3
N. Ghinea, C. Bolboşanu, D. Călinoiu, Spălarea banilor şi finanţarea terorismului, Ed.Phobos, Bucureşti,
2008, p. 9.
4
„Under-regulated juridictions” – se referă la sistemele juridice în care reglementarea normativă în una sau
mai multe din următoarele domenii - drept financiar, fiscal, dreptul societăţilor comerciale, drept valutar, penal,
administrativ – nu atinge standardele prevăzute de instrumentele juridice internaţionale în vederea protejării
integrităţii sistemelor financiare. „Non- co-operative jurisdictions” – are în vedere sistemele care nu răspund
cerinţelor de cooperare juridică internaţională, nesemnând sau neratificând instrumentele de cooperare
internaţională elaborate de ONU, Consiliul Europei, OECD, s.a.
5
A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/2003, p. 99.
6
N. Ghinea, C. Bolboşanu, D. Călinoiu, Spălarea banilor şi finanţarea terorismuui, Ed. Phobos, Bucureşti,
2008..p.125.
~ 793 ~
Sofisticatul mecanism al criminalităţii financiar-bancare funcţionează, în cele mai multe
cazuri, cu sprijinul, consultanţa şi expertiza specialiştilor din domeniul financiar-bancar, al
investiţiilor şi al pieţei de capital.1
Mai mult de atât, criminalitatea financiar-bancară a devenit un fenomen internaţional,
necesitând o abordare serioasă atât la acest nivel, dar şi la cel naţional.2
Evoluţia fenomenului criminalităţii economico-financiare se află în strânsă corelaţie cu
dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă a
disfuncţionalităţii acestuia3.
În ultimii ani, în contextul în care România este stat membru UE4, s-au făcut unele
progrese în prevenirea şi combaterea crimei organizate şi a corupţiei, atât în plan legislativ,
cât şi în cel al aplicării în practică a legislaţiei5.
În ceea ce priveşte legislaţia penală, s-au elaborat norme legislative care definesc şi
incriminează activităţile cuprinse în sfera criminalităţii economico-financiare organizate, care
permit ridicarea operativă a imunităţii unor personalităţi oficiale care s-ar afla în astfel de
structuri, care permit folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere şi înăsprirea sancţiunilor
pentru persoanele depistate că practică acte de criminalitate economico-financiară6.
Aşa cum era de aşteptat, au fost realizate strategii preventive destinate, printre altele,
ocrotirii instituţiilor financiar-bancare. Astfel, aceste strategii au căutat să instruiască în
domeniul tehnic, economic şi juridic organele abilitate să combată criminalitatea economico-
financiară, în scopul unei mai bune înţelegeri a operaţiunilor financiare, al limitării secretului
bancar, al întăririi rolului instituţiilor financiare în semnalarea operaţiunilor dubioase, al
extinderii cooperării dintre sistemul financiar-bancar şi organele abilitate pentru combaterea
şi reducerea criminalităţii economico-financiare.
Strategia de prevenire a criminalităţii organizate7 acoperă un domeniu foarte întins şi
diversificat, iar sectoarele şi subiectele care solicită atenţie sunt într-o continuă schimbare. De
aceea s-au făcut studii privind factorii care favorizează apariţia sau infiltrarea crimei
organizate în diferite domenii. De exemplu, existenţa cererii de bunuri şi servicii prohibite
oferă organizaţiilor criminale posibilitatea de a obţine profituri frauduloase8.
Practica demonstrează că în perioada actuală a crescut exploziv criminalitatea
organizată9.
Elaborarea unei lucrări în domeniul criminalităţii economico-financiare în sistemul
bancar din România, deşi face parte dintr-un domeniu discutat, este necesară din mai multe
puncte de vedere.
În primul rând dezvoltarea unor abordări anterioare referitoare la prezentarea şi
analizarea conceptului de criminalitate economico-financiare în sistemul bancar.
Deşi asemenea studii au mai fost realizate, modul de abordare este diferit din perspectiva
1
C. Voicu, op. cit. p. 12.
2
Gh. Mocuţa, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Ed. „Noul Orfeu”, vol. I, Bucureşti, 2004, p. 140.
3
D. Banciu. - Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed. „Lumina Lex", Bucureşti, 2002, p. 146
4
www.stop-traficuluidefiinteumane.blogspot.com/
5
N. Ghinea, Managementul investigării fraudei care afectează interesele financiare ale UE, Ed.Sitech,
Craiova, 2008.p.57.
6
N. Ghinea şi colab., Combaterea criminalităţii din sistemul bancar, Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 9.
7
H.G. nr. 2209/2004 privind aprobarea Strategiei Naţionale de Combatere a Criminalităţii Organizate
8
V. Bîrle, Frauda fiscală, Ed. Teora, Bucureşti, 2005, p. 110
9
I. Bidu, Crima organizată transfrontalieră, Ed. ANI, Bucureşti, 2004, p. 36
~ 794 ~
analizei politicii penale de îmbunătăţire a legislaţiei.
În al doilea rând, adaptarea unor abordări anterioare prin prezentarea tendinţelor
legislative internaţionale în domeniu, precum şi reflectarea acestora în legislaţia română.
Nu în ultimul rând vom face analiza elementelor conexe dreptului penal care ajută
înţelegerea fenomenului pe de o parte, şi aplicarea eficientă a legii, prin mijloace specifice, în
combaterea ei.
Toate acestea vor ajuta la identificarea unor soluţii pentru situaţii deja existente ori la
îmbunătăţirea cadrului legislativ, astfel încât legislaţia română să deţină mijloacele eficiente
de combatere a criminalităţii economico-financiare în sistemul bancar din România.
Globalizarea şi influenţa sa asupra sistemului bancar internaţional

Conceptul de globalizare financiară are în vedere crearea unei pieţe mondiale a banilor, a
unei pieţe financiare globale, a unui sistem financiar global, a cărui apariţie şi dezvoltare se
bazează pe fenomenul de dereglementare a pieţelor financiare naţionale, pe apariţia şi
dezvoltarea unor noi instrumente financiare şi pe expansiunea băncilor şi a altor instituţii
financiare internaţionale. Globalizarea financiară presupune amplificarea volumului
fluxurilor financiare de capital şi cresterea intensităţii acestora, procese a căror mărime poate
fi comensurată în funcţie de gradul de deschidere a pieţelor financiare naţionale, de nivelul de
angrenare financiară şi de gradul de integrare financiară.1 Deschiderea pieţelor financiare
naţionale se referă la eliminarea restricţiilor legale asupra tranzacţiilor financiare
internaţionale. Nivelul de angrenare financiară se referă la gradul de implicare naţională în
activitatea financiară globală şi poate fi măsurat prin indicatori cum sunt: ponderea activelor
financiare străine pe pieţele naţionale, gradul de implicare a instituţiilor financiare străine pe
pieţele financiare interne, ponderea activelor financiare interne pe pieţele străine, gradul de
implicare a instituţiilor financiare naţionale pe pieţele financiare externe, aportul naţional la
diverse fluxuri financiare globale etc. Termenul de integrare financiară presupune existenţa
unei convergenţe a preţurilor şi a randamentelor unor pachete de active financiare similare, pe
diferite pieţe financiare naţionale2.
Aspecte ale globalizării financiare contemporane

Dezvoltarea şi diversificarea fără precedent a instrumentelor financiare, accelerarea
proceselor de dereglementare a pieţelor financiare naţionale, expansiunea extraordinară a
instituţiilor de credit şi servicii financiare, precum şi a instituţiilor financiare internaţionale au
generat apariţia şi funcţionarea a ceea ce se numeşte sistem financiar global.
Astăzi, atât dobânzile, cât şi cursurile valutare, elemente cardinale ale politicii
macroeconomice naţionale, nu se mai pot stabili doar în raport de cerinţele pieţei interne, ci
în contextul larg al pieţelor financiare globale.
Sistemul global al finanţelor cuprinde3:
a) fluxurile internaţionale de capital reprezentând fluxuri transfrontaliere de active
şi credite pe termen scurt sau lung care cuprind:
• investiţii externe directe în străinătate;
1
www.academia.edu/6282347/Globalizarea_financiară
2
http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/globalizarea_financiara_si_efectele_acesteia_i_1073.html
3
Chiru Giorge Viorel rezumat teza de doctorat „CRIMINALITATEA ECONOMICO-FINANCIARĂ ÎN
SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA”- Academia de Poliţie 2011
~ 795 ~
• împrumuturi bancare internaţionale acordate în valută sau monedă naţională;
• obligaţiuni internaţionale emise pentru creditori/debitori din străinătate cuprinzând
promisiunea de a plăti suma specificată de bani la o dată prestabilită şi dobânda convenită;
• investiţii de portofoliu, adică investiţii în acţiuni sau obligaţiuni pe termen lung,
producătoare de venituri din distribuirea profitului;
• acţiuni internaţionale, acţiuni ale unei companii emise pentru persoane din străinătate;
• fluxuri monetare internaţionale privind cumpărarea şi vânzarea de valută;
• asistenţa financiară guvernamentală pentru sprijinirea dezvoltării altor ţări.
b) fluxuri brute de capital, care cuprind fluxurile totale de capital ce ies dintr-o
economie sau intră în aceasta;
c) fluxuri nete de capital, care reprezintă diferenţa dintre fluxurile brute ce intră şi
ies din economie.
După anii ’50 au crescut şi s-au extins foarte rapid fondurile în „eurodolari”, prin
depunerea sumelor în dolari din fosta URSS1 în băncile europene, fenomen care s-a
dezvoltat şi în alte valute, generând extrem de rapid o piaţă euro-valutară. Extinderea
foarte rapidă a tranzacţiilor eurovalutare s-a datorat faptului că, prin operaţiunile în
valută, băncile se puteau sustrage asupra reglementării privind, în special, operaţiunile
asupra capitalului. Firmele americane care operau în Europa au început să-şi depoziteze
câştigurile pe plan local, fără să le rapatrieze, evitând controalele asupra capitalului.
Sporirea pe piaţa europeană a disponibilităţilor în valută a creat posibilitatea acordării de
credite în valută, concomitent cu apariţia pieţei euro-obligaţiunilor, cu ajutorul cărora se
puteau efectua operaţiuni într-o altă monedă decât cea naţională.
După o perioadă de avânt şi fertilitate a monedei americane, pe plan internaţional, în
perioada anilor 1960, a apărut şi s-a intensificat curentul şi speculaţiile privind neîncrederea
că puterea dolarului ar putea fi menţinută în condiţiile unei creşteri semnificative a inflaţiei şi
deficitului comercial.
Evenimentele au avansat defavorabil şi au culminat la 15 august 1971 cu anunţul
preşedintelui Nixon că dolarul nu mai era liber convertibil în aur, care a şocat pieţele
financiare mondiale şi a anticipat prăbuşirea cursurilor valutare fixe şi a întregului sistem de
la Bretton Woods. Încercările timide de reabilitare a dolarului nu au dat rezultate, şi s-a
deschis piaţa cursurilor valutare flotante, în care valoarea valutelor este stabilită în funcţie de
raportul între oferta şi cererea de valută pe piaţa mondială.
Decesul sistemului de la Bretton Woods a fost urmat în 1973 de creşterea de către OPEC
de peste patru ori a preţului petrolului, ceea ce a condus la înregistrarea unui flux uriaş de
fonduri valutare din ţările importatoare către cele exportatoare. Confruntate cu o cantitate
imensă de disponibilităţi valutare, ţările exportatoare având o capacitate limitată de utilizare a
acestor sume au procedat la investirea excedentelor în valută pe pieţele internaţionale. S-a
ajuns, astfel, în perioada 1960-1980, la creşterea considerabilă a lichidităţilor valutare ale
băncilor internaţionale, fiind deschisă şi susţinută calea pentru acordarea unui volum de
credite fără precedent ţărilor în curs de dezvoltare.
Începând din anii 1960, când fluxurile de capital erau nesemnificative, acestea au ajuns
în 1977 la circa 900 miliarde dolari (total net al emisiunilor noi de împrumuturi şi obligaţiuni)
faţă de nivelul total al stocurilor de credite şi obligaţiuni în circulaţie de circa 7.700 miliarde
1
biblioteca-digitala-online.blogspot.com/...fluxurile-internationale-de-capital.html
~ 796 ~
dolari la începutul anului 1988.
Creşterea capitalului colectat prin sistemul bancar internaţional şi emisiuni de obligaţiuni
a crescut considerabil, depăşind atât nivelul producţiei mondiale, cât şi pe cel al comerţului
internaţional. Concomitent cu creşterea rapidă, fluxurile financiare private s-au diversificat,
cuprinzând: investiţii externe directe, împrumuturi bancare internaţionale, acţiuni,
instrumente financiare noi, obligaţiuni internaţionale.
Începând din anii 1980, cea mai mare creştere a tranzacţiilor financiare internaţionale au
înregistrat-o instrumentele financiare noi, în primul rând derivatele financiare (instrumente
provenite din alte produse financiare), în care plata principală reprezintă doar o fracţiune din
valoarea totală a produsului (derivate futures, contracte cu opţiune şi swaps).
Analiza tranzacţiilor cu produse derivate evidenţiază că, în perioada 1986-1996,
instrumentele financiare tranzacţionate la bursă au crescut de circa 16 ori, de la 620 miliarde
dolari la 9.890 miliarde dolari. S-a înregistrat o creştere de peste 7 ori a produselor derivate
fără intermediar (over the counter – OTC), tranzacţionate în funcţie de solicitările specifice
ale cumpărătorului, iar contractele cu opţiune o creştere de circa 3 ori.
Tranzacţiile pe pieţele valutare, situate pe plan secund până în anii 1970, au încălzit
dezbaterile şi analizele teoretice, devenind un fenomen complex şi dinamic, care se
desfăşoară practic fără întrerupere 24 de ore din 24. Apariţia reţelelor performante de
transmitere a informaţiilor Swift, Reuters, Tolerate, Bloomberg a asigurat unitatea pieţelor şi
funcţionarea lor continuă.
Valoarea totală anuală a pieţei valutare a crescut de la 17.500 miliarde dolari în anul
1979, la peste 300.000 miliarde dolari în 1995 şi 450.000 miliarde dolari în anul 2003.
Creşterea, în perioada 1979-2000, a volumului pieţei valutare de peste 25 ori, mult mai
mult decât tranzacţiile cu bunuri şi servicii, a mărit considerabil interesul analiştilor şi
observatorilor pentru relaţiile financiar-bancare internaţionale.
Astăzi, volumul tranzacţiilor valutare, care se ridică la o medie zilnică de peste 1.500
miliarde dolari, este mai mare de circa 3 ori decât valoarea comerţului internaţional, ceea ce
evidenţiază că pentru o operaţiune comercială piaţa impune mai multe operaţiuni de schimb
derivate (mişcări de capital, arbitraje şi tehnici moderne de gestiune a riscului de schimb).
Dezvoltarea puternică a pieţei valutare a avut loc sub influenţa unor factori favorizanţi,
cum ar fi:
• suspendarea definitivă a controlului asupra schimbului monetar în U.E. începând cu 1
iunie 1990;
• liberalizarea fluxurilor financiare între state membre U.E.;
• înlăturarea segmentării pieţelor şi modernizarea sistemului financiar-bancar;
• dezvoltarea şi diversificarea instrumentelor oferite operatorilor;
• reducerea costurilor tranzacţiilor prin introducerea unor noi tehnologii de prelucrare şi
transmitere la distanţă a informaţiilor; sistemul SWIFT s-a impus ca o reţea de
telecomunicaţii rezervată exclusiv băncilor, cu un grad ridicat de fiabilitate, siguranţă şi
confidenţialitate;
• îmbunătăţirea situaţiei datoriei publice, ca urmare a unor măsuri severe de contractare
şi gestionare a acesteia.
Progresele înregistrate în domeniul tehnologiei prelucrării şi transmiterii la distanţă a
informaţiilor bancare au asigurat premisele necesare dezvoltării fără precedent a tranzacţiilor
~ 797 ~
financiare internaţionale:
• preţul extrem de scăzut pentru un volum ridicat şi o diversitate mare de produse oferite
beneficiarului;
• desfăşurarea operaţiunilor în timp real, 24 de ore din 24;
• executarea rapidă a calculelor complexe de risc pentru orice produs, oricât de sofisticat.
Organismele internaţionale specializate, cât şi guvernele naţionale ale statelor dezvoltate
au avut un rol esenţial în procesul încurajării dezvoltării unui regim specializat de
reglementare în domeniul finanţelor, concretizat în încheierea de acorduri internaţionale de
reglementare a tranzacţiilor transfrontaliere cu titluri de valoare. Sunt semnificative acţiunile
întreprinse de Organizaţia Internaţională a Comisiilor pentru Titluri de Valoare (organism
format din treisprezece autorităţi financiare naţionale de reglementare) pentru stabilirea de
standarde internaţionale de monitorizare, supraveghere şi reglementare a activităţilor
financiare transfrontaliere. Toate aceste evoluţii reflectă, în fapt, tranziţia către dezvoltarea
unei activităţi financiare globale şi oferă garanţia investitorilor că aceste pieţe respectă
standardele minime de reglementare şi siguranţă a tranzacţiilor.
Elaborarea şi promovarea unor standarde internaţionale comune de reglementare reprezintă
o cauză directă a globalizării financiare şi, în acelaşi timp, semnifică scăderea controalelor
guvernamentale asupra pieţelor financiare. Cu toate că guvernele şi băncile centrale, în special
ale statelor dezvoltate, au promovat extinderea finanţelor internaţionale private, acestea nu mai
au nici voinţă, dar nici puterea să mai exercite controlul asupra finanţelor globale, interesele
capitalului global în mişcare câştigând o victorie semnificativă.
Extinderea fluxurilor financiare transfrontaliere a ajuns în faza în care sistemele financiare
devin din ce în ce mai angrenate în sistemul financiar global, fenomen deschis şi amplificat de
liberalizarea pieţelor de capital şi, totodată, de reglementarea pieţelor financiare.
Globalizarea pieţelor financiare are efecte semnificative asupra politicii
macroeconomice, administrării cursurilor de schimb, stabilităţii întregului sistem financiar
global.
Globalizarea financiară a sporit presiunea asupra guvernelor din ţările angrenate în acest
proces pentru implementarea pe plan intern a măsurilor de politică monetară restrictivă şi a
impus sancţionarea ţărilor cu o politică monetară inflaţionistă cu o primă de risc la
împrumuturile contractate. În acest fel, o piaţă financiară cu tendinţe clare de liberalizare
exercită presiuni puternice asupra guvernelor de a adopta o politică monetară fermă, restrictiv
antiinflaţionistă.
Totodată, fenomenele noi privind circulaţia liberă a capitalului, inovaţia şi de regle-
mentarea financiară, creează dificultăţi guvernelor şi băncilor centrale de a controla masa
monetară, ratele dobânzilor şi impactul acestora asupra activităţii productive şi inflaţiei.
În acest context, băncile centrale continuă să controleze ratele dobânzilor la creditele pe
termen scurt, cu influenţe reduse macroeconomice, dar dobânzile la creditele pe termen lung
care condiţionează decisiv evoluţiile economice majore au tendinţe de aliniere la pieţele
globale, puţin influenţate de autorităţile naţionale.
Raţiunea supremă care a justificat, impus şi accentuat liberalizarea şi mobilitatea
circulaţiei capitalului, este strâns legată de necesitatea finanţării din împrumuturi externe a
nevoilor de împrumuturi interne. Pe de altă parte, autorităţile guvernamentale care-şi exercită
puterea într-o piaţă financiară închisă, în condiţiile unei cereri crescânde de împrumuturi, tind
să crească dobânzile, comparativ cu împrumuturile de pe pieţele globale, care, fiind mai
~ 798 ~
relaxate, exercită presiuni mai reduse asupra ratei dobânzii.
În condiţiile pieţelor globalizate, ratele dobânzilor pe termen lung sunt, de regulă, mai
mari pentru statele ale căror economii înregistrează deficite bugetare mari şi un grad de
îndatorare publică ridicat.
Concluzia generală care se poate reţine este aceea că prin mecanismele şi practicile pe
care se bazează globalizarea financiară stimulează elaborarea şi implementarea unor strategii
macroeconomice bazate pe:
• politici macroeconomice prudente, cu riscuri evaluate şi acoperite;
• rate scăzute, stabile şi controlate ale inflaţiei;
• politică monetară fermă şi restrictivă;
• disciplină fiscală severă.
Disciplina fiscală capătă o semnificaţie deosebită în condiţiile globalizării financiare,
întrucât aceasta poate avea influenţe majore asupra procesului de angrenare a unei economii
naţionale în sistemul financiar global.
Deschiderea şi apetenţa către globalizare a unui sistem fiscal este apreciată prin:
a) stabilitatea sistemului fiscal şi caracterul predictibil al măsurilor fiscale pe baza
cărora investitorii pot lua decizii pe termen scurt şi/sau mediu;
b) disciplina fiscală, comportamentul contribuabililor în raport de obligaţiile fiscale,
gradul de conformare voluntară în respectarea prevederilor legislaţiei fiscale;
c) credibilitatea sistemului fiscal, apreciată prin încrederea că obligaţiile fiscale sunt
stabilite pentru toţi contribuabilii, corect, fără discriminare şi că întreaga masă a veniturilor
impozabile este fiscalizată;
d) flexibilitatea, capacitatea sistemului fiscal de a reacţiona la schimbările şi
evoluţiile performante ale economiei.
Globalizarea financiară
Elementele care contribuie la globalizare sunt schimbările tehnologice, costurile din ce în
ce mai reduse ale transporturilor şi comunicaţiilor, amplificarea schimburilor comerciale şi
interdependenţa financiară dintre ţări.
Globalizarea la nivelul indivizilor înseamnă, uniformizare, eliberarea de sub restricţiile
tradiţionale (de tip moral); efectul este de descompunere pe ansamblu.
Globalizarea la nivel economic favorizează apariţia monopolurilor gigantice, eventual a
oligopolurilor. Dispare posibilitatea protejării locale a pieţei (odată cu dispariţia graniţelor),
deci şansele ca noi jucători să apară pe piaţă se diminuează. Favorizează companiile deja
existente pe piaţă şi le vor da posibilitatea să-si îmbunătăţească poziţia. Favorizează
dezvoltarea comerţului, concentrările de putere în rândul corporaţiilor multinaţionale,
divizarea regiunilor lumii pe zone specializate de producţie industrială sau agricolă1.
Schimbările sunt cele mai interesante la nivel politic. Aparitia unui ,,top-power” şi
dispariţia în timp a puterii reprezentate de guvernele naţionale poate duce la un control foarte
eficient al indivizilor.
Statele îşi păstrează caracterul naţional şi suveran, totuşi din ce în ce mai mult, statul este
văzut ca fiind prea mic pentru problemele mari şi prea mare pentru problemele mici2.
1
N. Ghinea şi colab., Combaterea criminalităţii din sistemul bancar, Ed. Sitech, Craiova, 2009, p. 66.
2
Ele sunt nevoite să răspundă azi provocărilor globale (poluare, terorism, razboi informaţional), ceea ce
~ 799 ~
Acestea sunt principalele coordonate ale fenomenului de globalizare, a căror amprente
sunt evidente şi în domeniul financiar-fiscal.
Dinamica globalizarii financiare

Dinamica globalizării financiare a fost asigurată de dezvoltarea accelerată a noilor
tehnologii ale informaţiei şi ale telecomunicaţiilor, care au permis interconectarea pieţelor
financiare prin intermediul reţelelor de calculatoare, sateliţilor şi al internetului. A avut loc o
creştere explozivă a operaţiunilor financiare, astfel că, dacă în anii 70 valoarea tranzacţiilor
valutare zilnice se ridica la 18 miliarde de dolari, în 2004 aceasta ajunsese la 1,9 trilioane de
dolari.
Fluxurile de capital (investiţii de portofoliu, finanţări pe termen scurt şi investiţii
directe), în 1988 reprezentau 7% din PNB mondial. În 1998 ele ajungeau la 15%. În acelaşi
timp, de notat ca valoarea tranzacţiilor pe pieţele valutare era în 1998 de 55 ori mai mare
decât valoarea schimburilor comerciale mondiale1.
,,Pieţele financiare caută să atragă în permanenţă noi capitaluri. Dacă există tot timpul
mai mulţi bani în circulaţie pe o piaţă speculativă, jocul avantajează automat mai mulţi
câştigători decât perdanţi. Pentru ca jocul să continue, e necesar ca sfera financiară să nu
înceteze, ci să crească(..) E motivul pentru care în SUA, Japonia şi în multe ţări europene,
piaţa financiară aspiră an dupa an, fonduri de pensie, asigurari, inclusiv medicale, şi o parte a
salariilor.” 2
Volumul imens de tranzacţii este efectuat de un numar restrâns de mari conglomerate
financiare, care combină servicile bancare, de asigurari, investiţii, comerţul cu produse
financiare derivate. Filialele unor ING, Allianz, Fortis, Credit Suisse, Citigroup, au luat cu
asalt Europa, Asia şi America, iar extinderea lor continuă în forţă spre China3.
Băncile alături de marile corporaţii financiare, au pornit în lume în cautarea celor mai
profitabile plasamente pentru imensele excedente de capital pe care le adăpostesc. Printre
ţintele preferate se numără Europa de Est şi Centrală, Rusia şi China. Conform unor statistici,
excesul de fonduri din Europa este estimat la 32-35 miliarde de dolari, iar creşterea acestuia
ajunge la 10% anual.
Fenomenul de globalizare a dus totodată la consolidarea şi concentrarea activităţilor
financiare în câteva centre mondiale precum Londra, New York, Frankfurt, Zurich, Hong
Kong şi Tokyo, membre de elită ale retelei restrânse de plăci turnante ale finanţelor.
Consecinţa acestei polarizări era descrisă astfel de Saskia Sassen, profesor de sociologie la
Universitatea din Chicago: ,,din punct de vedere financiar, o ţară mică, slabă va fi, fie
complet ignorată, fie distrusă de sistem.” Conform acestei ordini financiare, distrugerea poate
surveni şi ca urmare faptului ca tranzacţiile cu moneda unei ţări nu se mai desfăşoară pe
teritoriul acesteia, ci în centre ieşite din jurisdicţia sa, astfel că atacurile speculative asupra
determină o intensificare a cooperării pe principii de subsidiaritate - deocamdată la nivel regional.

1
Dinamica spectaculoasă a mişcărilor de capital şi-a menţinut ritmul ascendent an după an, alimentată de
intrarea în circuit a noi actori financiari.
2
www.csm1909.ro/csm/linkuri/16_01_2009__20245_ro.pdf Eva Joly în lucrarea sa ,,Notre affaire a tous”.
3
Consolidarea acestor actori de prim rang ai globalizarii, s-a facut prin valuri de achiziţii şi fuziuni
internaţionale a caror serie e departe de a se fi încheiat. Riscurile implicate de o asemenea concentrare se răsfrâng
inevitabil asupra sucursalelor multinaţionale conectate în reţea. Dispunând de instrumente de control diferenţiate,
în lipsa unei coordonări internaţionale, statele pe teritoriul cărora operează aceste mari firme financiare, se pot afla
în mare dificultate în cazul când acestea ar întâmpina probleme de insolvabilitate.
~ 800 ~
devizelor, scapă controalelor guvernamentale incapabile de a taxa aceste tranzacţii.
Concluzia firească este aceea că organizaţiile care activează în spatele legii în domeniul
financiar bancar se comportă şi sunt adevărate „companii multinaţionale” cu scop ilicit însă.
De aceea este din ce în ce mai greu să se stabilească originea reală a veniturilor, atâta
timp cât ele îşi investesc beneficiile obţinute din activităţi ilicite în economia legală, după ce
acestea au fost spălate.
Bibliografie:
A. Jurma, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/2003
C Giorge Viorel, rezumat teza de doctorat „CRIMINALITATEA ECONOMICO-
FINANCIARĂ ÎN SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA”- Academia de Poliţie, 2011
C. Voicu, Spălarea banilor murdari, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999
D. Banciu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed. „Lumina Lex",
Bucureşti, 2002
Gh. Mocuţa, Criminalitatea organizată şi spălarea banilor, Ed. „Noul Orfeu”, vol. I,
Bucureşti, 2004
I. Bidu, Crima organizată transfrontalieră, Ed. ANI, Bucureşti, 2004
N. Ghinea, C. Bolboşanu, D. Călinoiu, Spălarea banilor şi finanţarea terorismului, Ed.
Phobos, Bucureşti, 2008
N. Ghinea, Managementul investigării fraudei care afectează interesele financiare ale
UE, Ed.Sitech, Craiova, 2008
V. Bîrle, Frauda fiscală, Ed. Teora, Bucureşti, 2005
Surse web:
www.stop-traficuluidefiinteumane.blogspot.com/
www.academia.edu/6282347/Globalizarea_financiară
http://www.flacarais.ro/cms/site/f_is/news/globalizarea_financiara_si_efectele_acesteia_
i_1073.html
biblioteca-digitala-online.blogspot.com/...fluxurile-internationale-de-capital.html
~ 801 ~
CRIMINALITATEA “WHITE COLLAR”
“WHITE COLLAR” CRIMINALITY
Drd. ȘARGU Irina Petronela

Academia de Poliție Al. I. Cuza – București
Avocat – Baroul Constanta
irina.sargu@gmil.com
Abstract:
White collar criminals... Al Capone called them „legitimate criminals” in contrast to those
who were more known underworld and were called „ violent criminals.” ,,White collar”
criminals commit acts which were defined by Sutherland as a violation of criminal law by
people with high socio-economic status as part of their occupational class.White collar crimes
in criminology vision are professional offenses committed by persons occupying high social
and economic position and they consist in crimes committed by representatives of higher socio-
economic institutions. Although white collar crime category to be assigned and offenses
committed by civil servants and officials, however, first of all, this crime is manifested by
economic crimes. Whichever category they fall, white collar crimes are harder to identify than
other types of crime and therefore are less punished. Since most of these crimes are committed
by persons with important official positions which have a privileged social position that allows
manipulation of the law, they manage to avoid the vast majority of legal sanctions. Nowadays it
is difficult to believe that these efforts to impose the law to the white-collar criminals, could be
stopped. This is because the public contribution has increased lately and it is likely that
obstacles law enforcement not to have in the near future support they received so far.
Rezumat:
Infractorii „white collar”...Al Capone îi denumea “ infractori legitimi”, contrastând astfel
cu infractorii de drept comun, și pe care îi cunoaștem drept infractori violenți. Infractorii
,,white collar” realizează acțiuni infracționale ce au fost definite de către Sutherland ca
încălcări ale legilor penale de către indivizi ce ocupă poziții economico sociale importante, în
strânsă legătură cu locul lor de muncă sau cu activitatea lor profesională. Infracțiunile comise
de “ gulerele albe” în viziunea criminologilor reprezintă fapte cu conținut infracțional legate
de profesie, săvârșite de către persoane poziții sociale și economice importante, sau care dețin
funcții semnificative în instituții, având astfel putere de decizie.
Dealtfel, acest tip de infracțiuni sunt asimilate celor comise de către funcționarii publici,
și se manifestă cu precădere în sectorul economico-financiar.
Indifferent din ce categorie ar face parte sau în oricare s-ar încadra, acest tip de
infracțiuni sunt mai dificil de identificat prin prisma conținutului lor la limita legii, și drept
urmare sunt mai greu de pedepsit.
Având în vedere că cele mai multe din aceste fapte sunt comise de persoane ce dețin
calități oficiale importante, având o poziție socio-economică și nu rareori politică
importantă, având la îndemână intrumente de manipulare a legii, acestea reușesc deseori să
evite sancțiunile.
~ 802 ~
E greu de crezut că incercările de de impunere a rigorilor legii și pentru aceste persoane
nu își vor atinge în final scopul. Contribuția societății civile și a publicului larg a crescut în
importanță în ultima vreme, obstacolele întâlnite de către oamenii legii până acum putând fi
înlăturate incet dar sigur.
Keywords: white collar, official positions, crimes, law.
Cuvinte cheie: gulere albe, funcții oficiale, infracțiuni, lege.
Economia societății democratice funcționează prin intermediul mecanismelor de piață si

celor mai profunde principii aplicabile democrației.
Instituțiile financiare și companiile de asigurări au la baza principiul forței obligatorii –
pacta sunt servanta.
Pe baza acestui principiu stabilim acorduri, realizăm contracte și ne înțelegem reciproc
cand vine vorba de bussines, creându-se prezumția ca partenerul nostru contractual va avea
un comportament corect și iși va îndeplini în mod onest partea sa din înțelegerea asumată.
Membrii societății pot avea încredere unul în celălalt în privința faptului că acordurile
asumate vor fi respectate. Acesta este principiul bunei credințe – uberrimae fidei.
Atunci când se înmulțesc activitățile cu caracter infracțional, echilibrul pieței scapă de
sub control, deoarece algoritmul aritmetic de asigurare al acestui echilibru va deveni
vulnerabil, organizațiile criminale fiind capabile să distrugă democrații.
Spre exemplu, s-a estimat că mafia italiană deține 15% din din securitatea mondială,
indiferent ce formă ar lua aceasta.1
Dacă Mafia își propune să provoace negativ siguranța pieței economice, manipulând
acest volum de control pe care il deține, piața s-ar schimba într-un mod atât de dramatic încât
ar putea ajunge în colaps.
Antonio Maria Costa, fostul șef al UNODC2 din Viena a argumentat pe tot parcursul
mandatului său ca organizațiile criminale ( crima organizată) și criminalitatea gulerelor albe (
white collar crimes) pot destabiliza sistemele democratice.
Nu există nici un etalon acceptat universal, pentru ceea ce înseamnă crima organizată și
corupție.
Organismele internaționale de multe ori evita abordarea acestei probleme, în timp ce
specialiștii în științe sociale au dezvoltat definiții relevante, dar contradictorii.
În același timp, cetățeanul de rând are o concepție clară despre ceea ce constituie miza jocului.
Corupția include mita dată funcționarilor publici, problemele legate de accesul la informații,
comisioanele ilegale în achizițiile publice, jocul prețurilor prin mecnismul furnizor-intermediar-
beneficiar, toate fiind puncte de plecare pentru inițierea și aplicarea legilor anti-corupție.
Criminalitatea transnațională este percepută ca o activitate ilicită întreprinsă și susținută
de grupuri criminale organizate care operează dincolo de frontierele naționale.
Oricum ar fi definită, crima organizată reprezintă una dintre tendințele cele mai
distructive pentru societate, provocând pagube materiale mari și este de natură să aducă
atingere integrității și reputației instituțiilor de stat și a statului însuși.
1
Theil, Michael, Kractcoski, Peter C., Edelbacher, Max. : “ Financial Crimes: A Threat to Global Security”
2
Biroul Națiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor si Criminalității
~ 803 ~
În istoria recentă, s-a constatat un important aflux de refugiati în zona centrală, de sud si
vest a Europei, devenind o amenințare pentru societățile din țările bogate. Atât criminalitatea
de drept comun, cât și criminalitatea organizată, au cunoscut o rată de creștere importantă.
Atât organismele însărcinate cu aplicarea legii cât și sistemele judiciare, au început să
întâmpine dificultăți în gestionarea acestor situații, iar cetățenii au început să se simtă
nesiguri și neajutorați.
Jay S. Albanese, faimos profesor de criminologie, scrie în White Collar Crime in
America : “ Încercările de a explica comportamentul deviant, infracțional al individului
cunosc istorie îndelungată, care traversează granițele biologiei, psihologiei, sociologiei, și a
multor altor discipline.” 1
Spre deosebire de criminologia individului, criminologia organizațiilor ( și a indivizilor
membri ai organizațiilor criminale) a atras atenția cercetătorilor și a decidenților politici, doar
recent.
Spre deosebire de infracțiunile comise de indivizi, este mult mai dificil a identifica și
atribui motivații semnificative, calități și caracteristici distinctive entităților corporative și
celor care lucrează cu acestea.
Tendințele sociale moderne promovate de globalizare, au dat naștere unor noi forme de
criminalitate organizată, făcându-le mai periculoase ca oricând.
Expansiunea tehnologiei informaționale și comunicațiilor, dezvoltarea proceselor
economice și a comerțului mondial, creșterea mobilității persoanelor, noi moduri de transport,
precum și multe alte tendințe contemporane ajuta grupurilor criminale organizate să
funcționeze nu numai la nivel local, ci și pe scena mondială.
În mod clar, cadrul politic, social și economic care a evoluat în epoca globalizării
facilitează activitățile grupurilor infracționale organizate.
Acesta este cazul particular al țărilor, din Europa Centrală și de Sud-Est, unde există o
presiune intensă exercitată de diferite organizații mafiote implicate în trafic de droguri sau
trafic de ființe umane, activități infracționale de tip “ gulere albe “, iar abuzul instituțiilor de
stat sau mecanisme corupte în ceea ce privește privatizarea capitalului social.
Statele membre ale Uniunii Europene au început să acorde mai multă atenție luptei
împotriva crimei organizate din Europa de Sud-Est începând cu anii 1970, formând Grupul
Trevi ca un forum informal de cooperare între ministerul de interne și agențiile de poliție.
Odată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, grupul a fost încorporat în așa-numitul "al
treilea pilon" al Uniunii Europene.
Cu toate acestea, organismul de cel mai relevant și eficient în lupta UE împotriva crimei
organizate se regăsește în sesiunea ordinară a miniștrilor de interne și justiției din cadrul
Consiliului Europei.
Alte instrumente importante sunt agenția europeană pentru de aplicare a legii Europol,
organizație care facilitează schimbul de informații, efectuează analize operaționale, oferă
experți și suport tehnic, si unitatea de cooperare judiciară Eurojust, care servește ca organ
executiv al rețelei judiciare europene.
Parcursul și dezvoltarea criminalității gulerelor albe

Așa cum bine se observă în istoria recentă, criminalitatea gulerelor albe este cu mult mai
răspândită , decât la momentul când a fost definite pentru prima data, în anii 1940.
1
Jay S. Albanese, White-collar Crime in America, Prentice Hall, 1995
~ 804 ~
Intenția unui infractor, tip “ guler alb” este de a înșela pe cineva cu intenția de a se
îmbogăți pe sine însuși sau pe o terță persoană, în mod ilegal.
Aceasta este definiția internațională unanim acceptată, și este preluată în mare măsură de
codul penal român, prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune: art. 244 : “ Înşelăciunea
(1) Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.”
În activitățile de bussines și în tranzacțiile individuale, victimele sunt înșelate prin
diferite tipuri de acțiuni sau inacțiuni. Întrebarea care se ridică este: unde începe frauda și
când coincide cu infracționalitatea de tip “ gulere albe” .
Un punct de plecare în reprezentă fraudarea taxelor de stat. în Europa, economiile “ din
umbră“ s-au dezvoltat îndeosebi în țările cu taxe și impozite de nivel ridicat.
Corupția în politică
Corupția în lumea politică a erupt cu virulență în ultimele două decenii. Odată cu valul
de scandaluri care au expus faptele mai marilor lumii politice, corupția a devenit din ce în ce
mai greu de ascuns. Epoca de după războiul rece a adus o mai mare transparență proceselor
oficialilor guvernamentali și o independență sporită a procurorilor și judecătorilor. În acest
sens, corupția din lumea politică se impune din ce în ce mai mult a fi examinată din
perspectivă transnațională.1
Strâns legată fiind de alte sectoare transfrontaliere, cum ar fi piața internaționala de
afaceri, cea financiară, criminalitatea organizată la nivel global, corupția politica transcende
contextul național și a intrat pe deplin în sfera politicii mondiale.
La nivel guvernamental, politicile transnaționale sunt deseori umbrite de șefi de stat sau
de guverne corupți, acest fapt afectând peisajul politic sau felul în care comunitatea
economică internațională interacționează cu acesta.
La nivel interguvernamental, Uniunea Europeană, Națiunile Unite și alte organisme
politice internaționale au devenit noii actori în lupta împotriva corupției, fiind însă ele însele
vulnerabile în fața fraudei și a scandalurilor de corupție.
Transparency International definește corupția ca fiind „ abuzul de încredere al oamenilor
politici în scopul beneficiului propriu” , fiind privită ca o particularitate infracțională,
imlicând abuzul de autoritatea publică cu care aceste persoane au fost învestite prin vot.2
Corupția din sfera politică poate lua diverse forme, de la acceptarea mitei de la
funcționari și /sau companii, până la finanțări ascunse ale partidelor politice și fraudă
electorală, mituirea judecătorilor, cumpărarea voturilor și furtul din activele statului.
Politicile financiare reprezintă o arie extrem de vulnerabilă în fața corupției, incluzând d
exemplu cumpărarea de voturi, numirile în diverse funcții de stat realizate pe criterii
financiare dar și abuzul asupra resurselor statului.
Cumpărarea de voturi este asociată adesea cu delapidarea fondurilor publice sau cu
folosirea de contribuții ilegale pentru campaniile electorale, pentru a plăti voturi.
O altă formă de corupție politică constă în vânzarea funcțiilor publice, respectiv poziții
1
http://www.transparency.org/what-is-corruption(accesat la data de 10.05.2016)
2
http://www.transparency.org (accesat la data de 10.05.2016)
~ 805 ~
profitabile și influente, apoi, mituirea judecătorilor, poliției, ofițerilor din armată, jurnaliștilor,
pentru le cumpăra bunăvoința sau complicitatea.
Referindu-ne la fondurile ilicite, politicientii sunt vulnerabili în fața grupurilor de interese și a
companiilor, putând oferi în schimbul mitei concesii politice cum ar fi institurea de amendamente
profitabile, întârzierea aplicării unor legi sau direcționarea contractelor către plătitorii mitei.
Media joacă un rol important în devoalarea corupției, dar este în același timp un
instrument puternic în mâinile politicienilor, accesul acestora la spațiul media fiind absolut
necesar pentru manipularea cetățenilor în primul rând și a evoluției piețelor, apoi.
Este în continuare dificil a controla și trage la raspundere politicienii, atâta timp ât sunt
în plină exercitarea a atribuțiilor lor, în acest sens impunându-se reformarea legislației. În
particular, legislația internațională în materie de cooperare și colucrare împotriva corupției,
privește palierul spălării banilor, secretul bancar.
Concluzii
Există nume sonore de politicieni corupți, întreaga lume fiind martora unei lungi liste de
foști și actuali șefi de stat investigați pentru infracțiuni de corupție, unii dintre ei fiind deja
judecați și condamnați.
Corupția însă nu apare doar nivelul politicii naționale, orgnismele internaționale și
interguvernamentale fiind de asemeni afectate , acestea creând uneori involuntar spațiul
propice pentru dezvoltarea corupției.
Ambele, Uniunea Europeană dar și Națiunile Unite, sunt instituții care s-au confruntat cu
fenomenul corupției, având slăbiciuni structurale create de schimbările instituționale și
programatice.
Se pare că unele state membre, în mod deliberat tolerează corupția și frauda în diverse
sectoare, acolo unde urmăresc și așteaptă beneficii economice și politico-electorale, unii
analiști afirmând chiar că s-a creat o piața transnațională a fraudelor în Uniune.
Una in cele mai comune explicații oferite pentru apariția fraudei se concentrează pe
programele instituționale ce pot contribui inclusiv la întreținerea acestui fenomen. Cea mai
mare parte din fondurile comunitare sunt colectate de statele membre, de aceea cele mai
multe situații de detectare, investigare și punere sub acuzare a responsabililor oficiali corupți,
sunt gestionate prin politicile sistemelor judiciare din respectivele state.
Această situație permite disiparea acțiunilor de fraudă printre statele membre, deoarece
prejudiciul se împarte către mai multe dintre ele, în schimb beneficiul revine unuia singur.
Iată așadar cum tolerarea fraudei într-un anumit sector, oate în mod bizar să conducă a un
beneficiu intern, obținut însă în mod ilegal.
Bibliografie:
Theil, Michael, Kractcoski, Peter C., Edelbacher, Max., “Financial Crimes: A Threat to
Global Security”
Biroul Națiunilor Unite pentru Combaterea Drogurilor si Criminalității
Jay S. Albanese, White-collar Crime in America, Prentice Hall, 1995
http://www.transparency.org
http://www.transparency.org/what-is-corruption
~ 806 ~
CONEXIUNI ÎNTRE ACTIVITATEA BANCARĂ ŞI
OPERAŢIUNILE DE SPĂLAREA BANILOR
CONNECTIONS BETWEEN BANK ACTIVITIE AND MONEY LAUNDERING

OPERATIONS
Drd. ŞCHEAU Mircea Constantin

mirceascheau@hotmail.com
Abstract:
Without claiming to state an infallible truth, we believe that, whatever their nature,
conflicts present to a greater or lesser extent an economic side. Maintaining an outbreak or
identify the levers for stability immediately refer to resources. We can talk about local
incidents, regional or global, we can take into account small-scale conflicts, armed attacks or
wars between nations and we discover that behind them are often economic interests. Based
on the rational motivation principle of irrational acts, mechanisms, can be triggered that can
produce effects difficult to calculate on the long term. Prevention and fighting are two
concepts that can take effect only under the conditions of a realistic legislation. It discussed a
lot lately about globalization under construction and about it’s effects but, a good
collaboration between the institutions of the European Union state members can deliver
positive effects.
Financial transfers interfere with the moving chain of resources and can, if they are
carefully monitored, break joined rings. A criminal organization cannot survive and is not
recognized as true unless it succeeds in building the mechanism which is based on a set of legal
structures that serve to hide criminal activities and capitalize the reinvested profits thus
building their credibility. In a negative sense, the crime economy as a by-product of the global
economy mixes in all its structures with the legal economy within which it reproduces itself
assisting even to a symbiosis of both. What is most of times behind financial engineering? It is a
question that involves limited answers only by the imagination of the operators.
Rezumat:
Fără a avea pretenţia enunţării unui adevăr infailibil, putem considera că, indiferent de
natura lor, conflictele prezintă într-o măsură mai mare sau mai mică o latură economică.
Întreţinerea unui focar sau identificarea unor pârghii de stabilitate fac trimitere imediată la
resurse. Putem discuta despre incidente locale, regionale sau globale, putem să luăm în
calcul conflicte de mică anvergură, atacuri armate între naţiuni sau chiar războaie mondiale
şi vom descoperi că în spatele acestora se află de multe ori interese economice. Bazate pe
principiul motivaţiei raţionale a actelor iraţionale, se pot declanşa mecanisme ce pot
produce efecte greu de calculat pe termen lung. Prevenţia şi combaterea sunt două concepte
care pot să producă efecte doar în condiţiile unei legislaţii realiste. S-a discutat destul de
mult în ultima perioadă despre globalizare în construcţie şi despre efectele acesteia dar, o
bună colaborare între instituţiile statelor componente ale Uniunii Europene poate să livreze
efecte pozitive.
~ 807 ~
Transferurile financiare se interpun în lanţul de miscare a resurselor şi pot, în situaţia
în care sunt atent monitorizate, să rupă verigile imbinate. O organizație criminală nu poate
supravieţui şi nu este recunoscută ca fiind veritabilă decât dacă reuşeşte să contruiască un
mecanism ce se bazează pe un ansamblu de structuri legale care servesc la disimularea
activităților infracționale și la valorificarea profiturilor reinvestite, clădindu-le
credibilitatea. În sens negativ, economia crimei ca subprodus al economiei globale se
amestecă în toate structurile sale cu economia legală în care se reproduce, asistând chiar la
o simbioză a celor două. Ce se află de multe ori în spatele ingineriilor financiare? Este o
întrebare care poate comporta răspunsuri limitate doar de imaginaţia operatorilor.
Keywords: globalization, financial transfers, money laundering, cybercrime, bank.
Cuvinte cheie: globalizare, transferuri financiare, spălarea banilor, criminalitate

informatică, bancă.
1. Noţiuni introductive
Urmele pot să fie „puţin acoperite” în situaţia în care, fără să se schimbe forma, banii sunt
plimbaţi prin mai multe conturi bancare dar, indiferent dacă banii murdari sunt transformați din
lichidităţi în depozite bancare sau din depozite bancare în certificate de investiţii, „spălătorul”
nu câștigă nimic în ceea ce priveşte siguranţa dacă nu reuşeşte să confere o aparență de
legitimitate fondurilor pe care le-a obţinut. Este inutil să schimbi forma capitalurilor dacă
statutul acestora nu a fost modificat şi dacă utilizarea acestor bani nu este plauzibilă în raport cu
masele financiare pe care le presupun. Nu poţi să gestionezi milioane sau miliarde de dolari
similar cu gestiunea unei case de amanet sau un a unui simplu market. Tocmai de aceea,
alegerea tehnicilor de reciclare depinde în primul rând de nivelul atins de organizația criminală
și de sumele pe care aceasta este capabilă să le manipuleze. Un al doilea element ce este luat în
considerare priveşte scopul utilizării ulterioare şi necesitatea generată de variaţia perioadei de
disponibilitate a sumei. Analizând situaţia în care banii trebuie rapid cheltuiţi şi reinvestiţi, nu
vor fi utilizate tehnici de economisire de lungă durată în schimb, în situaţia în care nu contează
lichiditatea şi creşte nevoia de capitalizare, importantă devine transparenţa sau mai exact lipsa
de transparenţă a plasamentelor. Gradul de dinamicitate este direct proporţional cu nevoile
organizatiei criminale sau ale posesorului fondurilor şi cu constrângerile cu care aceştia se
confruntă. Ca exemplu, constrângerea legată de volum depinde de constrângerea privind
legalitate, precauțiile adoptate și complexitatea tehnicilor trebuind să se adapteze nivelului de
presiune exercitată de către autoritățile. Legalitatea fondurilor devine proporțională cu
onorabilitatea deținătorului lor. Schimburile realizate în interiorul unei comunităţi etnice dar
ermetice poate să îngreuneze mult munca investigatorului.
De nereglementarea financiară au profitat în decursul timpului mai multe companii.
Procedeele de spălare necesită uneori o adevărată industrie compusă dintr-o multitudine de
activități fantomă în colaborare cu altele care sunt reale şi în perfectă legalitate. Multiplicarea și
diversificarea metodelor de spălare sfârșesc prin a naște o economie virtuală, unde se instaurează
iluzia. Faptul că această economie implică şi activitățile legale reale nu poate decât să
perfecționeze mirajul. O economie fictivă capătă forma unui edificiu solid și util. Spălarea
elementară vizează transformarea lichidităților ,,murdare” în bani proprii prin cel mai scurt circuit
posibil şi fără tehnici complexe. Operațiunile sunt punctuale, episodice şi de mică importanță
~ 808 ~
destinate pentru cheltuielile de consum imediat. Spălarea elaborată corespune dorinței de a
reinvesti rezultatul obţinut din activităţi ilegale în activități legale, ceea ce presupune sume mai
mari, periodicitate regulată şi care justifică circuitele stabile de reciclare. Dacă originea fondurilor
masive ce se doresc a fi comasate într-un timp foarte scurt nu va putea fi justificată prin
mijloacele economiei tradiționale spălarea va deveni mult sofisticată. Pe de altă parte însă, dacă
nu există nicio constrângere legată de factorul timp, nu este ciudat că sumele mai importante care
trebuie disimulate sunt mai mai ușor de spălat şi circuitele financiare internaționale garantează o
securitate sporită marilor operațiuni? Anumite tehnici sunt nedetectabile și conduc la un paradox
aberant al globalizării infracționalității ce devine cu atât mai puţin vizibilă cu cât gradul de
importanţă al acesteia creşte. Există voci care afirmă că marea spălare este invizibilă și rămâne o
sursă de prosperitate financiar bancară deloc neglijabilă1.
Infracţiunile de spălarea banilor prin natura lor sunt infracţiuni subsecvente şi complementare
infracţiunilor generatoare de bani murdari, în cazul nostru discutând despre fonduri provenite din
criminalitate informatică. La nivel mondial, conform unui evaluări realizate la finalul anilor 2000
de Pino Arlacchi2, asistam la o creştere zilnică de aproximativ un miliard de dolari a profiturilor
crimei injectate pe pieţele financiare. De atunci, datorită evoluţiei tehnologice cifrele este posibil
să fi suferit serioase modificări. Chiar dacă estimarea spălării banilor în cazul fondurilor provenite
din criminalitate informatică e mai delicată datorită costurilor variabile adiacente3 ce includ
printre altele şi corupţia, putem presupune că în ansamblu, aceste costuri nu absorb, mai mult de
50% din fondurile iniţiale. Se doreşte analizarea unor situaţii privite din perspectiva instituţiilor
legale şi propunerea unor soluţii integrate care să protejeze societatea în general şi sistemul
financiar în special în faţa agresiunilor externe. Misiunea nu este deloc una facilă atât timp cât
factorul uman se poate constitui într-o veritabilă cheie de boltă – în sens pozitiv sau negativ.
Contabili care oferă consultaţii de specialitate grupărilor infracţionale, avocaţi care utilizează
companii offshore pentru a spăla bani, fonduri de administrare utilizate pentru cumpărarea de
valori imobiliare din bani murdari, oficiali guvernamentali care spală fonduri publice, transferuri
ilegale prin intermediul organizaţiilor non-profit, angajaţi ai companiilor deţinute de stat implicaţi
în corupţie la nivel înalt în scopul spălării de fonduri, sunt doar câteva exemple edificatoare.
2. Indici de anomalie şi tehnici de simulare

Pentru a acţiona ca un paravan pentru anumite companii sau pentru persoane fizice în
relaţiile ulterioare de afaceri, conturile bancare pot fi deschise uneori de intermediari
profesionişti care pot ajunge în timp să opereze cu grupuri de conturi pentru a mări aria
operabilitate şi pentru a îngreuna depistarea urmelor. În plus, operând pe subconturi, pot să
fie deschise conturi comune şi de avocaţi sau diverşi agenţi pentru clienţi diferiţi sau pot să
fie administrate conturi în numele unor fonduri monetare, fonduri de pensii sau fonduri
mutuale. Lista ce conţine suspiciunile de bază, fără a avea pretenţia unei limitări, este deja
consacrată: comportamentul clientului, evitarea solicitărilor de raportare si de păstrare a
1
Jean de Maillard - Un monde sans loi, Éditions Stock, 1998, Paris
2
Giuseppe (Pino) Arlacchi - profesor de sociologie la Universitatea din Sassari numit în anul 1997 director
general al Oficiului Națiunilor Unite de la Viena și Director Executiv al Oficiului pentru control al drogurilor și de
prevenire a infracțiunilor (ODCCP) cu rang de subsecretar general, https://en.wikipedia.org/wiki/Pino_Arlacchi
3
Facem referire la intermediarii legali care oferă în cunoştinţă de cauză/sau nu ajutor indirect: jurişti,
consilieri financiari, bancheri, companii care furnizează produse şi mijloace logistice, politicieni şi funcţionari
publici, etc.
~ 809 ~
înregistrărilor, spălarea banilor prin intermediul tranzacţiilor cu numerar, spălarea banilor
prin intermediul conturilor/subconturilor bancare, spălarea banilor prin intermediul
transferurilor electronice bancare, spălarea banilor prin intermediul operaţiunilor externe,
spălarea banilor prin intermediul operaţiunilor de credit, spălarea banilor prin intermediul
tranzacţiilor legate de investiţii şi caracteristicile privind documentaţia de credit si garanţiile.
Indicii de anomalie fac referire la tranzacţiile care nu sunt conforme cu profilul clientului,
când avem de-a face cu utilizări anormale ale conturilor/subconturilor prin care se
tranzacţionează valor mobiliare, când prin conturile/subconturile inactive mai mult timp se
tranzacţionează brusc sume foarte mari, când sunt implicate jurisdicţii straine fără o
conexiune logică în legătură cu tipul de afacere, când se dispune implicarea, eliminarea unor
persoane ce aveau dreptul de a dispune operaţiuni în conturi/subconturi sau modificarea
identităţii lor fără un motiv explicit, când sunt implicate în tranzacţii părţi neidentificate, cînd
clientul pare să acţioneze în numele unei alte persoane fizice/juridice nedeclarate, când
clientul combină în mod nejustificat operaţiunile personale cu cele de afaceri, etc1.
Indicii de anomalie fac trimitere directă exact la tehnicile utilizate. Anonimatul fiind una
dintre regulile de bază ale spălării banilor, în scopul meţinerii anonimatului adevăratului
beneficiar, infractorii targhetează instituţiile financiar bancare şi de asigurări care nu au
implementate reguli stricte de identificare şi monitorizare a tranzacţiilor, care nu respectă
standardele de reglementare a riscului şi care au dezvoltat un comportament duplicitar in ceea
ce priveşte supravegherea naţională şi internaţională. Tehnicile de simulare sau de disimulare
a originii fondurilor cuprind în cadrul tranzacţiilor comerciale false elemente legate de
supraevaluarea preţului bunurilor, achiziţiile neânregistrate, returnarea de împrumuturi
fictive, plata unor poliţe de asigurare pentru bunuri fictive care nu au fost niciodată evaluate
real, cumpărarea şi revinderea de bunuri fictive, etc. În afara celor menţionate anterior, în
cazul tehnicilor din sectorul asigurărilor, banii proveniţi din activităţi infracţionale pot să fie
usor repuşi în circulaţie datorită faptului că produsele şi serviciile sunt oferite de brokeri de
asigurare şi agenţi care nu sunt sub directul control al companiei care lansează şi gestionează
produsul. Este mediul ideal pentru banii proveniţi şi din criminalitate informatică deoarece,
plata unor poliţe se poate face direct în contul bancar al unei persoane fizice/juridice
atribuindu-se astfel fondurilor caracterul legal sau de onorabilitate.
În etapa de plasare a fondurilor, tehnicile utilizate este necesară uneori complicitatea
băncii. Se urmăreşte introducerea fondurilor ilegale în fondurile legale şi transformarea
valorilor/instrumentelor monetare. Activităţile desfăşurate pe internet, pariurile în cazinourile
online şi contrabanda de numerar iau în considerare sistemele diferite de transmitere a banilor.
În etapa de stratificare, un rol foarte important îl au companiile offshore a căror
„activitate” este susţinută prin intermediul tranferurilor electronice multiple. Societăţile cu
titluri nominale şi la purtător precum şi vânzarea acţiunilor cumpărate cu numerar sunt alte
două tehnici de startificare.
Pentru etapa de integrare a banilor în circuitul legal se utilizează cardurile de credit,
achiziţia de bunuri imobile şi afacerile legitime, chiar dacă toate acestea au avut poate la bază
scheme de împrumut returnat şi tranzacţii comerciale fantomă pe baza unor documente false.
Trecerea sumelor prin mai multe companii legale le fac deosebit de greu detectabile ulterior2.
1
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor – Ghidul de Tranzacţii Suspecte, 2004
2
Manual de Instruire privind Combaterea Spălării Banilor şi a Finanţării Terorismului – Proiect finanţat de UE
~ 810 ~
3. Etape de investigare a unei infracţiuni de spălarea banilor
Aşa cum am menţionat anterior, datorită faptului că operaţiunea de spălarea banilor este
una conexă unei infracţiuni predicat care să genereze banii murdari şi este condiţionată de
săvârşirea acesteia, ordinea în care se instrumentează cazurile trebuie să ţină cont în mare
măsură de faptul că cercetarea trebuie realizată simultan şi probaţiunea în mod unitar.
În cazul organelor de cercetare în general şi ai poliţiei judiciare în special pentru care
procurorul pe baza ordonanţei de delegare dispune efectuarea anumitor acte de cercetare
penală, în scopul soluţionării în termen a Sesizărilor Oficiului Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor şi a punerii în aplicare a legislaţiei în vigoare, pe lângă acţiuni
sub acoperire şi culegere de informaţii, se efectuează activităţi privind încadrarea informativă
a persoanelor din grupul infracţional implicate în operaţiuni de spălarea banilor în scopul
identificării legăturilor, mediilor frecventate, mijloacelor de transport utilizate, a mijloacelor
de comunicaţie şi a stabilirii bunurilor mobile şi imobile asupra cărora se poate institui
sechestru asigurator. Se contactează instituţiile şi organizaţiile ce pot pune la dispoziţie probe
şi mijloace de probă necesare documentării activităţii infracţionale şi se solicită spijinul
structurilor specializate din cadrul S.R.I., S.I.E., M.A.I. , etc1. în vederea realizării de
investigaţii calificate privind supravegherile operative, combinaţiile informativ operative, etc.
Activităţile de cercetare penală ce trebuiesc desfasurate în dosarele de spălarea banilor
includ şi solicitările de la Oficiul Registrului Comerţului a dosarelor de constituire şi
funcţionare ale societăţilor comerciale asupra cărora planează suspiciunea de implicare în
operaţiuni de spălarea banilor, verificările la administraţiile financiare competente cu privire
la situaţia raportărilor depuse de societăţile în cauză şi la direcţiile de taxe şi impozite locale
în a căror rază teritorială îşi au declarate domiciliile/reşedinţele persoanele fizice sau juridice,
verificările la Autoritatea Naţională a Vămilor referitoare la operaţiunile de comerţ exterior şi
se solicită, cu avizul procurorului, de la operatorii de telefonie fixă şi mobilă listingurile
convorbirilor telefonice.
În cazul în care este necesară percheziţionarea mai multor imobile, se organizează cu
ajutorul unităţilor speciale de intervenţie rapidă si de supraveghere operativă, acţiuni de
descindere simultană în toate locaţiile. Se iau toate măsurile pentru evitarea distrugerii sau
deteriorării mijloacelor de probă şi se ridică documentele, înscrisurile, sistemele informatice
şi unităţile de stocare a datelor. Sunt conduse la unităţile de parchet în baza mandatelor de
aducere emise de procuror, persoanele care fac obiectul cercetărilor în dosarul penal şi care
sunt identificate la locaţiile percheziţionate.
La acestea se adugă şi operaţiunile de cercetare penală ce trebuie desfaşurate în dosarele
de spălarea banilor prin intermediul sistemului bancar, acţiuni ce includ şi monitorizarea
conturilor bancare şi a conturilor asimilate. De la Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia
Generală de Reglementare a Colectării Creanţelor Bugetare se solicită situaţia conturilor şi a
subconturilor deschise în lei sau valută iar de la unităţile bancare, cu avizul procurorului şi în
conformitate cu dispoziţiile legale referitoare la secretul profesional/bancar, se solicită
dosarul de deschidere a conturilor/subconturilor, rulajul şi documentele ce au stat la baza
operaţiunilor, urmărindu-se în special tipurile de operaţiuni efectuate: creditări/debitări
1
Pentru efectuarea unor constatări mult mai amănunţite se poate apela la specialişti din cadrul Institutului
Naţional de Criminalistică, Ministerului Finanţelor Publice, Băncii Naţionale a României, Oficiului Naţional
pentru combaterea spălării banilor, etc.
~ 811 ~
intrabancare şi intrabancare, transferuri între conturi şi transferuri externe, schimbul valutar la
licitaţie şi operaţiunile cu numerar, etc. Se verifică documentaţia depusă cu ocazia deschiderii
conturilor sub aspectul concordanţei identităţii persoanelor şi a certificării copiilor
documentelor de identitate de către funcţionarii bancari şi se confruntă cu actele autentice
prezentate de clienţi privind persoanele fizice/juridice1, se verifică înregistrările video cu
persoanele care efectuează operaţiunile, se verifică modul de întocmire şi respectare a
circuitului documentelor bancare şi modul de verificare al specimenelor de semnătură, a
conformităţii documentelor şi identificare a persoanelor care se prezintă pentru efectuarea
operaţiunilor. Acţiunile de monitorizare a conturilor bancare implică înregistrarea şi
supravegherea efectivă în condiţii de confidentialitate a tuturor operaţiunilor care se
desfasoară prin contul/subcontul bancar, identificarea tuturor persoanelor care depun sau
ridică bani din contul/subcontul bancar, urmărirea modului de depunere a diferitelor sume,
urmărirea şi identificarea conturile unde se solicită virarea sumelor de către titularul de cont
sau de către deponent/împuternicit şi comunicarea fără întârziere către procuror a tuturor
datelor rezultate împreună cu extrasele de cont zilnice şi documentelor ce au stat la baza
operaţiunilor efectuate.
4. Concluzii
Cele expuse anterior se pot constitui într-un demers ce are drept scop lansarea unor
provocări legislative în sensul modificării atitudinii generale a companiilor de stat şi private
în faţa agresiunilor cibernetice. Criminalitatea economică legată de criminalitatea informatică
nu a devenit doar peste noapte un sector în plină expansiune. Accentuând, un magistrat italian
aflat la conducerea Unităţii de coordonare a luptei antifraudă a Comisiei Europene2 afirmă
printre altele despre grupările criminale organizate că ,,sunt ancorate în profunzime în
realitatea politică, instituțională și economică a timpului nostru”. În detrimentul maximizării
profiturilor ilicile, în situaţia în care se instalează „rutina”, putem asista la dezvoltarea unei
particularităţi a grupării criminale şi anume aceea de a fi în simbioză cu tipul de economie
proprie domeniului şi modului de acţiune. Rezultă de aici o variaţie privind proliferarea sau
demultiplicarea ca efecte a constrângerilor economice. Globalizarea infracţionalităţii nu mai
este privită ca o posibilitate de a acţiona într-un spaţiu din ce în ce mai larg într-un singur
domeniu, ci de a penetra cât mai multe domenii de activitate radiind din acelaţi punct.
„Specializarea” nu mai conduce la o îngustare a adresabilităţii, ea permiţând identificarea
unor breşe asemănătoare din zone diferite, economia infracțională, la fel ca economia legală,
cuprinzând companii mici, mijlocii și grupări multinaționale. Pieţele sunt împărţite dar
alianţele devin necesare pentru încheierea acordurilor de spălarea banilor. De aici până la
organizarea unui jaf sistematic nu mai este decât un pas. Întreaga planetă financiară poate fi
în pericol deoarece crizele bursiere pot fi exploatate conducând la un efect de domino şi nicio
„infirmerie” economică nu va putea să trateze fără pierderi plăgile cangrenate3. O multitudine
de societăți paravan, de intituţii financiar-bancare şi de asigurări infiltrate de organizațiile
criminale şi de companii fictive care desfăşoară activităţi între ele, dau impresia derutantă a
unei armonii raționale în care fiecare operațiune devine credibilă natural. Chiar dacă ţările
1
Facem referire la datele ce apar pe documentele de identitate şi la cele care apar în înputernicirile notariale,
delegaţii, procuri, acte eliberate de Oficiul Registrul Comerţului, etc.
2
Alberto Perduca
3
~ 812 ~
Uniunii Europene împărtăşesc aceleaşi valori ale drepturilor omului, au opinii diferite
referitoare la intervenția justiției. Arsenalul de reglementare a liberei circulații a persoanelor
bunurilor și serviciilor în domeniile agricol, industrial și sportiv este prevăzut în cele mai
mici detalii dar, în materie judiciară, statele persistă să aibă viziuni diferite. Banii nu au
granițe şi uneori specialiștii finanțelor negre se pot retrage în spatele unor legi protecționiste,
binevenite crimei organizate. Lumea nu are granițe decât pentru magistraţi. În etapa actuală a
legislației europene, șansele oferite unui magistrat să destuctureze o rețea criminală
internaţională sunt mult diminuate. Ca exemplu, atunci când o comisie rogatorie se adresează
unei alte ţări va trebui să aştepte destul de mult timp înainte ca informaţiile solicitate de către
magistrat să îi fie transmise. În plus, peste spațiile naționale globalizarea a suprapus un nou
spațiu, aproape virgin numit spațiul internațional, care nu reclamă nicio suveranitate. Ca
infractor, pentru a avea succes este suficient să dispui de mijloace care să-ţi permită
organizarea echipei în rețele suple și flexibile capabile să exploateze resurse ca internetul,
piețele financiare sau sistemele de compensare care la rândul lor utilizează zilnic alte sisteme1
şi companii. Dereglementarea s-a impus singură în momentul în care finanțele internaționale
s-au eliberat de constrângerile statelor.
Investigaţiile recente la fel ca cele din secolul trecut au demonstrat că în acelaşi lanţ
infracţional se pot depista grupări din zona industrială, financiar – bancară şi de asigurări, din
zona funcţionarilor publici şi a organismelor care ar trebui să acţioneze şi să reacţioneze în
vederea combaterii şi a reducerii criminalităţii. Nu este nevoie ca o persoană să comită o
anumită faptă, este suficient ca într-un moment să ezite2 să-şi facă datoria pentru ca urmările
să producă efecte ce pot fi clasificate într-un domeniu în afara legii.
Se pune întrebarea - s-a pierdut războiul contra banilor negri fără ca măcar acesta să fi
început? Multe obstacole sunt doar politice? În universul finanțelor virtuale organele de
cercetare şi urmărire penală precum şi magistraţii se pot lovi în orice moment de frontierele
ireale ale criminalităţii. Pe lângă avantajele incostestabile, globalizarea financiară a introdus
şi calul troian al marii infracționalități în sânul democrațiilor. Pentru a face față unei
puternice crime organizate, eforturilor reunite necesare construirii unei Europe Unite a
industriei, cercetării sau a agriculturii, trebuie să fie prelungite și în domeniul judiciar. Ideea
unui spațiu judiciar comun poate rezolva prin uniformizare multe probleme. În acest sens au
fost emise un set de propuneri care menţionau printre altele garantarea eliminării secretului
bancar în cazul cererilor de ajutor reciproc internațional în materie penală emise de
autoritățile judiciare ale diferitelor țări semnatare, acolo unde acest secret poate fi invocat,
acordarea permisiunii oricărui judecător european să se adreseze direct altui judecător
european, prevalarea transmisiunii imediate și directe a rezultatelor investigațiilor solicitate
de către comisiile rogatorii internaționale, fără să se mai facă recurs intern în statul căruia i s-
a cerut, revizuirea Convenției Europene de într-ajutorare judiciară în materie penală, întărirea
asistenței mutual administrative în materie fiscală, etc. S-a solicitat în plus libera circulație a
informațiilor judiciare, crearea unui parchet european pentru combaterea fraudelor din
bugetul comunitar, a cărui competență să cuprindă toate formele de criminalitate financiară şi
măsuri imediate contra sistemelor financiare europene care vor refuza aplicarea unei
veritabile cooperări judiciare și bancare, etc. Prin punerea în practică a principiului egalităţii
1
Sisteme financiar bancare şi de asigurări
2
Complicitate pasivă
~ 813 ~
în faţa legii, sperăm în construirea unui edificiu în care democrația și finanțele să nu mai fie
antinomice1.
Este adevărat că Uniunea Europeană în varianta cunoscută acum diferă foarte mult ca
structură de aceea a anilor 1990. Chiar dacă au fost trasate graniţele teritoriale, nu au fost încă
rezolvate problemele de ideologie şi cele de abordare juridică unitară. O aceeaşi infracţiune
este privită şi judecată diferit în două state componente ale aceleiaşi uniuni. Dacă în cazul
codurilor fiscale, datorită decalajelor economice existente, sunt justificate până la un punct
sistemele financiare diferite, în cazul construcţiei unor componente solide în faţa agresiunilor
criminale considerăm că ar trebui lărgită paleta de domenii cu abordare comună.
Bibliografie
Jean de Maillard - Un monde sans loi, Éditions Stock, 1998, Paris;
Manual de Instruire privind Combaterea Spălării Banilor şi a Finanţării Terorismului
Proiect finanţat de UE;
Mircea Constantin Şcheau – Spălarea banilor şi finanţarea terorismului versus
managementul strategic al infrastructurilor critice, Revista de Ştiinte Militare editată de Secţia
de Ştiinţe Militare a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România – Nr.3 (24) Anul XI,
Bucureşti, 2011;
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor – Ghidul de Tranzacţii
Suspecte, 2004;
Prezentare IGPR – Aspecte teoretice şi practice în materia spălării banilor, 2015;
https://en.wikipedia.org/wiki/Pino_Arlacchi.
1
~ 814 ~
SECURITATE MODERNĂ COMPREHENSIVĂ
MODERN COMPREHENSIVE SECURITY
Conf. univ dr. SECUREANU Florin Adrian,

Spitalul Clinic Nicolae Malaxa
Universitatea Titu Maiorescu – Facultatea de Medicina
a_secureanu@yahoo.com
Abstract:
In terms of comprehensiveness, objectively, security expands to become all-
encompassing, thus acquiring as many components. So it is that today, in the modern security
are very many new sizes, sectors or components, such as scientific and technical,
technological and innovative food, health, intelligence, ecological, legal, religious, etc.
By integrating the developing countries in different areas create an expansion of
successive security, tending final global security concerns as a factor of integration,
development and security of the complex social and state entities.
As a result of modernity and comprehensiveness of security was identified and defined
more and more human security. Which means that man is the center of security concerns, it is
actually both its creator and beneficiary. Consequently, policy makers is required to make
choices regarding the content of human security as a model applicable to the specific
conditions of the entity which manages. So we are dealing with a real strategic doctrine on
developing and improving human security.
Rezumat:
Din punctul de vedere al comprehensivitatii, in mod obiectiv, securitatea se extinde,
devenind atotcuprinzatoare, dobandind astfel cat mai multe componente. Asa se face ca
astazi, in domeniul securitatii moderne sunt foarte multe noi dimensiuni, sectoare sau
componente, precum stiintifico-tehnica, tehnologico-inovatoare ,alimentara, sanitara,
intelligence, ecologica, juridica, religioasa, etc.
Prin integrarea pentru dezvoltare a unor state in diferite areale se creeza o extindere
succesiva a securitatii, tendinta fiind securitatea globala ca factor final al preocuparilor de
integrare, dezvoltare si securitate ale entitatilor statale si sociale pe areal.
Ca urmare a modernitatii si comprehensivitatii securitatii s-a identificat si definit tot mai
mult securitatea umana. Prin care se intelege ca omul este in centrul preocuparilor de
securitate, fiind de fapt atat creator cat si beneficiar al acesteia. In consecinta, factorul
politic de decizie este obligat sa faca optiuni privind continutul securitatii umane aplicabile
ca model la conditiile specifice ale entitatii pe care o manageriaza. Deci, avem de-a face cu o
adevarata doctrina strategica privind realizarea si perfectionarea securitatii umane.
Keywords: the legal framework for intelligence; modern comprehensive security; social
security.
Cuvinte cheie: cadrul legal de intelligence; securitatea moderna comprehensiva;

securitatea sociala.
~ 815 ~
In lumea de azi sunt cateva elemente care modeleaza conceptul de securitate si il
innobileaza prin atribuirea unor caracteristici definitorii. Astfel, ea se alatura altor concepte
fundamentale (globalizare, dezvoltare, integrare, etc.) pe panoplia noii ordini mondiale aflata
putin dincolo de startul realizarii.
Pe baza caracteristicilor de:moderna si comprehensive, securitatea se impune obiectiv in
sfera relatiilor internationale, acum si in perspectiva, ceea ce face ca in intelesul tuturor
caracteristicile sa fie considerate implicite.
1. CARACTERISTICI PRINCIPALE
Conceptul de securitate s-a innobilat prin dobandirea si recunoasterea a doua
caracteristici principale, care o deosebesc tot mai mult de ceea ce a fost in evolutia sa. Este
vorba de modernitatea si comprehensivitatea securitatii.
Cercetarea noastra stiintifica ne permite sa afirmam ca securitatea moderna aparţine
timpurilor noastre, este creatia noastra, iar noi devenim beneficiarii starii de (in)securitate.
Despre securitatea moderna putem vorbi de putina vreme, deci este recenta si actuala,
insoteste complexitatea relatiilor internationale si vizeaza entitati statale si sociale oriunde ar
fi acestea.
Elementele de noutate ale acesteia reies din faptul ca urmareste atent tendintele din
entitatile statale, sociale si deopotriva din sfera relatiilor internationale, baleand orizonturi
viitoare pe diferite termene, fiind de fapt în pas cu progresul actual si generand la randul ei
progres.
Factorul timp este insotitorul securitatii moderne: trecutul o determina sub aspectul
nevoii de perfectionare, realitatea prezenta si dinamica o defineste ca stare, iar perspectiva si
prospectiva o fac complexa si deosebit de utila in descifrarea evolutiilor internationale.
Caracteristica de moderna apare si ca urmare a faptului ca beneficiază de progresul
recent al ştiinţei şi tehnicii. Mecanismele proceselor de securitate fiind tot mai mult bazate pe
rezultatele recente si specifice ale ştiinţei şi tehnicii, grupate in ceea ce se poate denumi ca
fiind o adevarata arta strategica, deci un management superior si eficient in realizarea
dezideratelor de securitate comprehensiva.
Caracteristica de comprehensiva a aparut in a doua jumatate a secolului trecut pe fondul
devenirii unor entitati statale ca puteri economice si in consecinta s-a pus cu mai multa
acuitate problema securitatii moderne.
Dimensiunea economica a securitatii moderne a devenit treptat dominanta in evolutia
interna si internationala a entitatii statale cu influente majore asupra factorului social. Drept
consecinta nevoia de securitate moderna s-a evidentiat tot mai mult atat in mediul intern al
entitatii statale si sociale, cat si in cel international.
Ca urmare am asistat la extensia securitatii in toate componentele organizational-
functionale ale entitatii statale si societale si astfel aparitia a mai multor dimensiuni de
securitate (1) cum ar fi bunaoara: economica, sociala, umana, urbana, sociala, societala,de
mediu, ecologica, sanitara, alimentara, culturala, juridica, etc. Sunt de remarcat in acest
context doua aspecte:
- cuprinderea tot mai larga a domeniilor sociale si societale ale entitatii statale;
- situarea omului cu realitatile sale mai mult in sfera preocuparilor de securitate moderna;
Dar aceasta extindere in plan intern a determinat si o extensie tot mai activa in plan
extern, asa fiind necesar si posibil sa apara ca expresie de comprehensivitate securitatea
~ 816 ~
locala/vecinatate, regionala (pe un areal determinat geografic) si zonala (mai extinsa
continental).
Dezbaterile pe teme privind extinderea conceptului de securitate moderna nu s-au
incheiat, se afirma in continuare in legatura cu relevanta tot mai clara a unor domenii in care
securitatea moderna are nevoie sa se manifeste, insa fara a ignora latura militara. Pe de alta
parte, securitatea comprehensiva permite legaturi extinse in afara entitatii statale pentru
protectia mediului, ecologie, mediul sanitar,etc, evidentiind astfel si faptul ca se trece dincolo
de entitatea statala in relatiile internationale.
Securitatea moderna comprehensiva trebuie înţeleasă în strânsă legătură cu factorii de
insecuritate la care ea trebuie să răspundă:
- ameninţări politice: instabilitatea politică internă, eşecul statului, terorismul, incalcarea
drepturilor omului;
- ameninţări economice: sărăcia, creşterea discrepanţei dintre ţările sărace şi cele bogate,
crizele financiare internaţionale, impactul unor entitati statale puternice economic asupra
precaritatii economice din vecinatate;
- ameninţările la adresa mediului: dezastrul nuclear, schimbările ecologice globale,
degradarea pământului şi a apelor, lipsa hranei şi a celorlalte resurse;
- ameninţările sociale: conflictele majoritate-minoritate, suprapopularea, crima
organizată, traficul de droguri transfrontalier, comerţul ilegal, imigraţia masivă necontrolată
şi epidemiile.
Prin modernitate si comprehensivitate securitatea apare cu un grad mai mare de
maturitate, presupune preocupari constante si bazate pe un management superior, in care
entitatea statala are nevoie mult mai mult de entitatile sociale (2). Extensia securitatii
moderne catre toate elementele organizational-functionale ale unei entitati statale are in vizor
omul si entitatile sociale ca fauritori si beneficiari de securitate.
2. TIPOLOGIE DE SECURITATE – EXPRESIE COMPREHENSIVITATII

SECURITATII MODERNE
Pe baza caracteristicii de comprehensivitate a securitatii modern, a aparut o adevarata
tipologie de securitate cuprinzand dimensiuni/domenii ale securitatii care au in preocuparile
lor directe sau indirect, in principal, factorul uman. Acestea au un nucleu de baza de la
securitatea moderna inconjurat de cateva specificitati definitorii, care-i dezvolta continutul.
Dintre cele ce vizeaza omul in mod direct enumeram ca tipologie de securitate moderna:
sociala, comunitara, publica, societala, umana, de mediu, ecologica, sanitara, alimentara si a
alimentului pe care le vom prezenta succint in continuare.
In mod indirect cateva tipuri de securitate moderna sunt foarte aproape de om, cum ar fi
bunaoara: economica, energetica, urbana, juridica, culturala, etnico-religioasa, intelligence,
asupra carora ne vom opri ulterior cu cateva elemente de prezentare analitica.
Securitatea sociala este un tip de securitate moderna referitoare la evolutiile naturale ale
oamenilor cu privire la afirmarea/mentinerea si protejarea identitatii lor colective afirmata
prin cultura, religie, limba, valori si interese politice,etc. (3).
Aceasta este de fapt preocuparea majora a comunitatilor de a nu fi asimilate de altele mai
mari, in conditiile unor factori integratori (dezvoltarea si glogalizarea) sau a extinderii limbii
engleze ,ca limba de circulatie internationala.
In aceeasi ordine de idei natiuni traditionale incep sa se infricoseze in legatura cu
~ 817 ~
imigratia actuala, care, in conditiile viitoare pot coplesi sau asimila populatii locale intregi.
Aceeasi problema apare si in cazul realizarii unor entitati suprastatale si supranationale care
prin integrarea unor areale si natiuni pot duce la o diminuare sau chiar la disparitia
elementului national local.
Efectele precum privirea imigrantilor ca pe o amenintare la securitatea sociala si de aici
aparitia unor aspecte de rasism si xenofobie, nu sunt bune si in consecinta securitatea sociala
poate fi realizata si in conditiile unei multietnicitati, cu conditia ca responsabilitatile nationale
sa ofere solutii mereu constructive.
Securitatea sociala poate avea si o exceptie legata de caracterul comun (de limbă,de
interese) a unui grup social ai cărui membri trăiesc împreună sau posedă bunuri materiale
comune, au interese comune si formeaza o adevarata colectivitate, cum ar fi totalitatea
persoanelor care trăiesc în aceeaşi localitate, intr-un areal definit geografic,ori un ansamblu
de areale ce apartin mai multor state, unite prin interese economice, politice şi culturale
comune. Aceasta exceptie se numeste securitate comunitara si se bazeaza pe faptul ca trăiesc
în acelaşi loc şi au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi norme de viaţă etc.
In situatia cand securitatea moderna vizeaza expres o colectivitate de oameni, devenind
proprie acesteia ca atitudine, manifestare si opinie/parere a colectivităţii fata de viaţa politică
şi administrativă dintr-o entitate statala, cu efecte asupra întregii societăţi si care este
accesibila pentru toţi membrii societăţii sau este pus la dispoziţia tuturor ori care are loc în
prezenţa unui mare număr de oameni, ea devine securitate publica.
In evolutie sociala comunitatile umane au format deseori ansambluri unitare, sisteme
organice închegate de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, al căror fundamente l-au
constituit relaţiile socio-economice de grup (organizat) în care au trait si trăiesc. Cu alte
cuvinte este vorba despre asociaţii de persoane organizate potrivit unui anumit scop, putand
sa devina chiar o categorie socială. In diferite situatii ele au devenit organizaţii cu caracter
(inter)naţional, obştesc, cultural,etc., cu scopul de a promova unele idei sau acţiuni de interes
general. Asa a aparut si forma de securitate societala, care in viziunea noastra, astazi are un
rol foarte important intre celelalte dimensiuni/componente ale securitatii moderne.
Plecand de la realitatea secolului XXI, in cadrul careia securitatea moderna se
concentreaza tot mai mult pe individ, identificam si definim dimensiunea umana a securitatii.
Securitatea umana a fost promovata pentru prima data printr-un Raport de Dezvoltare,
apartinand ONU din 1993,in care principala prevedere era faptul ca indivizii si nu statul fac
obiectul securitatii moderne fie macar ca oamenii sunt tot mai interconectati (5).
Analizandu-se guvernanta din unele entitati statale s-a emis adevarul ca opresivitatea,
saracia si injustitia sunt doar cativa dintre factorii politici care genereaza insecuritatea
entitatilor statale si sociale in plan international prin terorism si imigratie masiva.
In cadrul modern al securitatii, dimensiunea sa umana vizeaza asadar protejarea
indivizilor fata de factorii de insecuritate, bazati pe violenta si in esenta consta in asigurarea
protejarii nucleului vital al tuturor vietilor umane, astfel incat sa sporeasca libertatea si
implinirea umana (6). Aceastea se pot realiza prin implicarea pentru garantarea drepturilor
fundamentale ale omului, a dezvoltarii economice, a justitiei sociale, a educatiei si a
serviciilor de sanatate.
Un rezultat evident in ultima vreme al securitatii umane il reprezinta Conventia de la
Ottawa privind interzicerea minelor terestre pe timpul conflictelor armate si in alte
imprejurari cu manifestarea in exces a violentei.
~ 818 ~
O cercetare stiintifica atenta a problemei prezentate retine atentia si asupra faptului ca,
securitatea umana implica si un efort de a aplica justitia pentru cei care incalca drepturile
omului,fie prin interventie umanitara pentru a proteja indivizii de forte opresive, fie prin
dezvoltarea responsabilitatii de a proteja.
In ultimele decenii in fata securitatii moderne au stat problemele legate de mediu. Asa s-
a constientizat necesitatea unei dimensiuni de mediu in cadrul securitatii moderne,denumita
frecvent securitatea de mediu/mediului. In mod deosebit ea consta pe de o parte in protejarea
omului fata de factorii de insecuritate generati de mediu, iar pe de alta parte si protejarea
mediului impotriva daunelor provocate de om, pentru a reduce probabilitatea ca omul sa
sufere direct ori indirect de pe urma acestor daune.
In practica securitatii de mediu moderne s-au identificat doua tipuri de factori de
insecuritate:
- dezastrele naturale:cutremure, stari meteo in exces si altele;
- probleme antropice/create de om: incalzirea globala, stricarea raportului vegetal pe
diferite areale, subtierea stratului de ozon, armele geofizice si meteorologice .
Mediul reprezinta cadrul natural pentru existenta umana. Orice dauna produsa este o
amenintare grava asupra fiintei umane si in consecinta poate conduce la conflicte de maxima
violenta, la conflicte pentru rezurse (6). In acest spectru de mare relevanta este tripticul:
populatie-resurse-consum, in intregime in curs de degradare cu efecte grele pentru
securitatea umana.
Perspectiva privind securitatea mediului apare ca rezultat al constientizarii tot mai mult
ca problemele de mediu nu pot fi rezolvate de entitati statale si sociale in mod individual,
intrucat ele sunt transfrontaliere. Ca urmare, problemele de mediu genereaza si alte
dimensiuni ale securitatii moderne, cea a securitatii colective (in paralel cu cea a NATO) si
cea a securitatii prin cooperare.
Individul si comunitatile umane traiesc si se dezvolta intr-un mediu existential vital, care
formeaza ambienta sau ambientalul activitatilor lor si cu care intra intr-o panoplie de relatii
firesti. Aceste relatii trebuie protejate si controlate bilateral formand astfel o alta dimensiune
a securitatii moderne, inrudita cu cea sociala si cu cea umana.
Concret este vorba despre trei aspecte ale securitatii ecologice:
- protejarea raportului om-mediu, cu evidentierea unui echilibru bilateral in care
individul este un beneficiar al mediului pe care si-l creaza;
- protejarea si controlul raportului dintre populatie si ambianta sau ambiental, cu
parametru de naturalete a ambiantei;
- studierea raportului dintre biocenoza (tot ce este viu) si mediu pastrandu-se
biodiversitatea naturala.
In practica securitatii moderne, dimensiunea ecologica apare in cateva ipostaze de
urmarit si pastrat in stare de echilibru:
- securitate ecologica industriala care are in vedere interacţiunea dintre ecosistemele
antropologice naturale şi diferitele ramuri industriale, ca urmare a emanatiilor de produşi
secundari toxici, rezultaţi din activitatea acestora şi răspândirea lor în mediu;
- securitatea ecologica mentala cu privire la individul uman şi fenomenele lui mentale,
conştiente sau inconştiente, normale sau patologice, ce apar structurate pe conştiinţa de sine,
personalitatea, toate în raport cu mediul de viaţă;
- securitatea ecologica sociala ce vizeaza relaţiile dintre om şi mediul natural şi social,
~ 819 ~
inclusiv relaţiile dintre fenomenele şi instituţiile sociale şi spaţiile în care ele se amplasează
(oraşe, întreprinderi, locuinţe etc.), influenţele lor reciproce;
- securitatea ecologica spirituala care trebuie sa se ocupe de raporturile dintre indivizii
umani, dar într-o anumită ambianţă culturală.
Putem concluziona ca securitatea ecologica este deosebit de complexa, este tot mai
prezenta datorita configuratiilor noi ale mediului si omul nou ca rezultat al profundelor
transformari produse in existenta sa si in consecinta este necesar sa se afirme tot mai mult.
In plan socio-uman securitatea moderna isi mai defineste o dimensiune, cea sanitara, care
se refera la starea de sanatate si igiena a populatiei si vizeaza ocrotirea si ingrijirea sanatatii
publice. Normalitatea se evidentiaza prin pastrarea unei stari generale bune de sanatate a
oamenilor si prin asigurarea sanatatii publice. Acest din urma aspect se bazeaza pe bunastarea
sanitara (calitatea vietii cel putin satisfacatoare in detrimentul mizeriei si saraciei) si starea de
salubritate a intregii populatii (asigurarea conditiilor sanitare si de igiena publica).
In practica securitatii moderne avem de-a face cu sisteme sanitare proiectate dupa criterii
sociale dinamice si complexe pentru a putea face fata cerintelor si exigentelor integrarii si
dezvoltarii sociale.
Ca urmare a demografiei existente irational in Lume au aparut areale statale si sociale cu
grave probleme de foamete si malnutritie.In consecinta este necesar ca oamenii sa nu fie
cuprinsi de teama amenintarilor de a nu putea sa se hraneasca individual ori in comunitati.
Asa a aparut securitatea alimentara si a alimentului ce trebuie privita de la nivelul
individual,pana la cel global. In esenta preocuparile in domeniu sunt grupate in patru aspecte
,toate la fel de importante:
- disponibilitatea hranei pentru intregul factor uman si cu continuitate rezonabila;
- accesibilitatea hranei, adica oamenii sa aiba acces la produse alimentare cu continuitate;
- acceptabilitatea - cei ce se hranesc sa accepte traditional si cultural hrana necesara;
- adecvarea prin aceea ca alimentatia trebuie sa fie comestibila si sanatoasa, iar
producerea ei sa fie sustenabila, fara a ameninta generatiile viitoare in legatura cu reducerea
ei;
Securitatea alimentului are in vedere asigurarea produselor de baza ale alimentatiei
rationale si sanatoase a omului, in conditiile in care genetica poate aduce grave deservicii
adecvarii alimentatiei, adica sa nu fie atat de sanatoasa ca pana acum.
Apreciem, asadar, ca securitatea alimentara si a alimentului este o nevoie umana
fundamentala si ca atare preocuparile pentru ca foametea si malnutritia sa nu ameninte
niciodata oamenii (8).
Fata de cele prezentate, in final dorim sa prezentam trei concluzii:
- multitudinea dimensiunilor securitatii moderne care privesc direct factorul uman, ajuta
foarte mult la dirijarea mult mai selectiva a efortului de securizare in planul societatii,
comunitatilor si entitatilor statale;
- aceasta multidimensionalitate a securitatii moderne, care este tot mai mult socio-umana,
permite si o extindere pe areale intinse a unor componente, corespunzatoare interrelatiilor pe
care oamenii le realizeaza pentru interese comune si recunoscand valori similare; extinderea
securitatii moderne pe areale sociale si de entitati statale este o expresie a comprehensivitatii
acesteia;
- componentele securitatii moderne cu implicatii indirecte socio-umane permit integrarea
si dezvoltarea pe areale extinse, ceea ce obliga la realizarea colectiva, comuna, prin cooperare
~ 820 ~
a securitatii umane, pe baze de obiective ale unor interese negociate si acceptate in spectrul
globalizarii.
2. SECURITATE NATIONALA COMPREHENSIVA

Caracteristica de comprehensivitate a securitatii moderne se vede cu usurinta la nivelul
national al securitatii, care, in principal si conform teoriilor realiste, se refera la protejarea
entitatii statale si sociale impotriva factorilor de insecuritate (interni si externi), la adresa
valorilor si intereselor proprii.
La nivel national si acum exista situatia ca interesele si factorii de insecuritate sunt
identificati, definiti si chiar perceputi in mod diferit de catre elementele politice, diferente
esentiale existand in legatura cu natura si amploarea lor. In consecinta, dezacord apare si
privind reactiile adecvate, ce trebuie asumate fata de actiunea conjugata a factorilor de
insecuritate, deseori masurile si actiunile propuse fiind contestate.
Studiile de specialitate ne arata ca elementul principal si final al securitatii nationale
ramane supravietuirea statului in conditiile complexe si fluide din relatiile internationale. Dar
aceasta apare oarecum diferentiat, in functie de nivelul de stabilitate si dezvoltare al entitatii
statale. Un stat stabil si puternic este preocupat mai mult de factorii de insecuritate externa
(dimensiunea militara are o valoare de suficienta), in timp ce un stat mai slab se fereste de
factorii de insecuritate interna (dimensiunile politica, sociala si umana fiind esentiale).
Dar preocupari de securitate politica, sociala, umana si militara, despre care s-au facut
afirmatii mai sus, depind de puterea economica, aceasta la randul ei tine de securitatea
energetica s.a.m.d. In felul acesta este usor de remarcat extinderea securitatii nationale pe
domeniile vietii materiale si spirituale devenind astfel comprehensiva.
Cu alte cuvinte, alaturi de apararea statului, prin securitatea nationala comprehensiva se
asigura si protejarea calitatii vietii cetatenilor. Aceasta dubla cerinta obliga securitatea
nationala sa se extinda cu preocupari concrete si privind dimensiunile societala,
educationala, culturala, etnico-religioasa, mediul, ecologia etc.
In ultima vreme, pe fondul comprehensivitatii securitatii nationale si moderne s-a
redeschis dilema securitatii sub forma: de cata putere hard de securitate nationala au nevoie
entitatile statale pentru a fi in siguranta? Recunoscand ca o relatie nepotrivita intre puterea
militara si securitatea nationala ar putea genera mai multa amenintare si de aici o cursa a
inarmarilor (9).
In consecinta, se tinde spre integrarea in structuri comune/colective de securitate
moderna, in cadrul carora sa se evidentieze mai mult o responsabilitate nationala decat o
putere de securitate statala in exces. Deci elementul national trebuie sa vizeze mai mult
participarea la securitatea internationala prin forme de cooperare de securitate, eliminandu-se
incet dar sigur gandirea traditionala a securitatii militare.
Odata cu aprecierea ca omul si comunitatile umane sunt beneficiarii securitatii nationale
moderne au aparut mai multe elemente noi si concrete in tripticul doctrina de securitate-
politica de securitate-strategia de securitate.
Doctrina de securitate nationala face parte din doctrinele politice si evidentiaza optiunile
factorului politic din intreaga cunoastere si invatatura privind securitatea moderna cu privire
la ceea ce se preteaza de aplicat in securitatea nationala a entitatilor statale si sociale.
Ca atare, se prezinta sub forma unui sistem inchegat de principii ,care interpreteaza in
mod coerent realitatea si normalitatea interna si internationala si recomanda o modalitate de
~ 821 ~
actiune in functie de anumite optiuni si scopuri politice si ideologice.
Pe baza doctrinei de securitate nationala se ofera elementele necesare pentru
configurarea dimensiunilor acesteia, mai ales a celor cu referire directa la individ drept
creator si beneficiar de normalitate si in stransa legatura cu valorile, interesele si obiectivele
de securitate care trebuie sa stea la baza entitatii statale si sociale.
Prin continutul ei elaborat si asumat doctrina nationala de securitate trebuie sa prezinte o
conceptie asupra situatiei sociale (pe toate planurile), o viziune asupra evolutiei sociale (pe
termen scurt si mediu) si un ideal social (cu caracter de motivatie si angajare individuala si
colectiva).
Politica de securitate nationala reprezinta o activitate deosebit de complexa si dinamica
de guvernare a securitatii entitatii statale si sociale printr-un flux infodecizional coerent si
consistent, in vederea directionarii dezvoltarii acesteia catre interesele si obiectivele
nationale, pentru normalitate interna si externa pe baza de alocare de resurse adecvate (10).
Altfel spus, politica de securitate nationala este de fapt un ansamblu de activitati, masuri
si actiuni legate de exercitarea institutionala a puterii de securitate cu participarea si in
beneficiul cetatenilor. Astfel, politica de securitate nationala devine o politica publica
orientata spre rezolvarea problemelor din domeniile securitatii moderne, generand la randul ei
politici publice pentru fiecare dimensiune de securitate moderna la nivel national.
Practica in domeniul analizat dezvaluie faptul ca in materie de politica de securitate
nationala comprehensiva se au in vedere aspectele care tin de individ, comunitate, societate,
factorul uman in ansamblu si pot fi:
- distributive: autorizeaza sau inlesnesc ceva pentru indivizi;
- redistributive: modifica drepturi, avantaje, venituri pentru factorul uman;
- de reglementare: stabilesc reguli, conduite, drepturi, restrictionari pentru factorul social;
- constitutive: care sugereaza si ofera proceduri, algoritmi, modele de respectat de fiecare
individ sau comunitate in parte.
Pe baza celor afirmate mai sus, politica de securitatea nationala priveste factorul
uman in trei ipostaze: ca specie (bio),ca producatori (forta de securitate privita economic,
sanitar, etnic, religios, educational) si ca cetateni (membri ai unei comunitati politice cu
drepturi si indatoriri, cu relatii interpersonale si interese). Numai asa se poate evidentia binele
pe care politica de securitate nationala il proiecteaza, il transforma in deziderat si il
infaptuieste pentru factorul uman.
Strategia de securitate nationala arata un anumit mod de a actiona in conditiile unei
situatii complexe si dinamice,bazata pe competitivitate si vointa pentru atingerea unui scop
major, situatie caracterizata prin (a)normalitate intr-un grad diferit de manifestare.
In acest sens, apreciem strategia de securitate nationala ca fiind stiinta si arta utilizarii
fortelor, situatiilor si resurselor de securitate nationala pentru a oferi suportul maxim in
vederea realizarii politicii nationale de securitate.
Ca practica, se dispune de un plan strategic care poate cuprinde: cunoasterea realitatii,
formularea conceptiei de actiune,scopurile si obiectivele, etapele de actiune, fortele si
resursele la dispozitie, procedura de actiune si managementul, toate stabilite cu luarea in
consideratie a oportunitatilor si constrangerilor existente sau care pot aparea in mediul de
securitate intern si international.
Odata cu integrarea in sisteme de securitate regionale sau zonale entitatile statale
beneficiaza de organizarea securitatii moderne comprehensive a acestora si care vizeaza
~ 822 ~
factorii externi de insecuritate. In mediul intern securitatea moderna vizeaza participarea la
securitatea prin cooperare.In aceste circumstante, mai vorbim doar de responsabilitatea
nationala in legatura cu tripticul de securitate moderna (doctrina-politica-strategie).
Bibliografie:
James C Hsiung, Comprehensive Security:Challenge for Pacific, Asia, University of
Indianopolis Press,
Robinson Paul,op.cit,
Buzan, Bary, Peoples,States and Fear:an Agenda for International Security Studies,
Lodon, 1991,
Commission on Human Security,Human Security Now.New York,2003,
Kaldor, Mary,Human Security,Cambridge: Polity,2007
Dalby,Simon,Environmental Security,Minneapolis:University of Minnesota Press, 2002,
„The Quest for Food Security in the Twenty-First Century”, Canadian Journal of
DevelopmentStudies,vol.19.Special Issue,1998,
Robinson,Paul,Op.cit.,
Tamas,Sergiu,Op.cit
~ 823 ~
SECURITATEA UMANĂ ÎN CONTEXTUL
SECURITĂȚII MODERNE
HUMAN SECURITY IN THE CONTEXT OF MODERN SECURITY
Conf. univ dr. SECUREANU Florin Adrian,

Spitalul Clinic Nicolae Malaxa
Universitatea Titu Maiorescu – Facultatea de Medicina
a_secureanu@yahoo.com
Abstract:
The practical side of the human security concept we considered useful as a research tool
in the problems posed by securitate.Concret analysis can identify the status of human
security, but also the main targets or implement adjustment policies and programs that aim
to improve the parameters of multi dimensional existence.
In this sense, it appears with enough significance generating scientific knowledge in
addition to the social, societal and community as a result of the concrete and result in
sufficient detail the operational concept of human security.
By doctoral scientific research findings offer some references in the configuration of the
human condition, showing some correlation able to deepen the debate so far to alter perceptions
and develop along new dedicated efforts of sustainable development of human security.
Rezumat:
Latura practică a conceptului de securitate umană l-am considerat ca fiind utila ca
instrument de cercetare în problemele pe care le ridică o analiza de securitate.Concret se pot
identifica starea de securitate umană,dar şi vectorul principal de implementare sau de
ajustare a politicilor şi programelor ce urmăresc îmbunătăţirea parametrilor multi
dimensionali ai existentei.
În acest sens,apare cu suficienta semnificatie generarea de cunoastere stiintifica in
plus a mediului social,societal si comunitar,ca urmare a rezultatului concret si in detaliu cu
suficienta al operaţionalizării conceptului de securitate umana.
Prin rezultatele cercetarii stiintifice doctorale oferim si cateva referinţe în domeniul
configurării condiţiei umane, evidenţiind si unel corelaţii în măsură să adâncească
dezbaterea, să modifice percepţiile de pana acum şi să dezvolte pe noi baze eforturile
dedicate dezvoltării sustenabile a securitatii umane.
Keywords: human security; state and human security; security and human insecurity.
Cuvinte cheie: securitate umana; statul si securitatea umana; securitatea si

insecuritatea umana.
1.Aspecte generale
Evenimentele trecute si mai recente din Lume şi în mod special situaţia din unele state
europene,africane si din Orientul Mijlociu,au atras si atrag atentia si reacţia comunităţii
~ 824 ~
internaţionale în virtutea unui principiu umanitar al responsabilitatii de a proteja ,evidentiind
odata in plus importanţa securităţii umane ca o noua referinţă în dialogul international actual
pe probleme de securitate.Este bine sa ne amintim discursurile ţinute de diferite personalitati,
în cadrul unor manifestari internationale privind probleme de existenta bazate de principiile
securităţii umane tot mai mult recunoscute,dar si apreciate şi promovate ca aspi-raţii ale
oamenilor cu determinare fundamentala şi valoare universal valabila.
Este vorba despre factorul uman, care trebuie sa aiba reprezentarea în guvernare , sa fie
eliberat de violenţă şi frică,dar cu şansa de a trăi în demnitate şi mai ales de aşi pune în
valoare abilităţile (Hilary Clinton,Londra, 2011).
Aceste cerinte grupate intr-un princupiu fundamental au devenit o problema extrem de
serioasa, fiind la nivel international urmărite ca obiective de perspectivă pentru initiativele si
aranjamentele de securitate globala angajate drept conditii pentru rezolvarea crizelor produse
in unele state ale Lumii.
Implicarea statelor pentru punerea în aplicare a rezoluţiilor ONU bazate pe principiul de
mai sus cu privire la situatia umanitara din diferite locuri nu trebuie sa ne surprindă.In aceasta
chestiune avem in vedere printer altele proximitatea unor teatre de operaţii (şi desigur
implicaţiile evidente ale acestei vecinătăţi),dar si constituirea de capabilităţi operational-
actionale de care sa se dispuna pentru a participa international la o abordare în mod
comprehensiv a situaţiilor complexe de criză, asigurând in acelasi timp si condiţiile necesare
demarării coordonate a eforturilor integrate de stabilizare şi reconstrucţie, în parteneriat cu
organizaţii internaţionale guvernamentale sau aparţinând societăţii civile.
Un exemplu cu valoare de argument în acest sens este operaţia NATO din Afganistan
(ISAF), ce continua sa promoveze imaginea unei alianţe politico-militare cu mare
flexibilitate, ce pune un accent tot mai puternic pe cooperarea cu alte state,dar si cu
organizaţiile civile,impreuna pentru un efort coordonat şi integrat de realizare a unei stări
suficiente de securitate umană.
Aceasta ,dupa parerea noastra poate fi interpretata drept echivalentul stabilizării unei
situaţii de criză si ca prim pas către dezvoltarea socio-economică pe principii care sunt
subordonate si intereselor de securitate umană.
In cercetarea noastra am abordat destul de larg si intens evolutiile si dezvoltările pe care
conceptul de securitate umană le-a cunoscut si parcurs ,cu investigarea suportului instituţional
de care acesta se bucură,dar am analizat si eforturile
depuse în multiple medii de abordare ştiiniţifica şi politica internaţionale în vederea
operaţionalizării sale.
Am plecat de la studiul a ceea ce se cheama situatia absenţei fricii descoperind ca este
vorba de a căuta să se impună ca subiect esenţial primatul protecţiei indivizilor în faţa
conflictelor cu violenta.Am apreciat in cercetarea noastra ştiinţifică că aceasta poate fi o
viziune ca abordare de valoare minimă si restrânsă a conceptului de securitate umană.
In continuare ,am dezvoltat ideea si am procedat la asocierea ameninţării violente cu alte
forme de inechitate socio-economică şi politică.In consecinta ,o astfel de abordare am
considerat ca asigura dimensiuni suficient de realiste şi gestionabile demersurilor analitice in
continuare, operând ca urmare cu termeni precum asistenta in caz de urgenta,prevenirea si
finalizarea unor conflicte si conflicttialitati,(re)constructia pacii.
Cercetarea nu s-a oprit aici adaugand o componentă de baza problemei analizate , care a
sugerat si ulterior a impus o adevărată transformare în modalitatea de interpretare a ideii de
~ 825 ~
suveranitate statală si anume conceptul denumit responsabilitatea de a proteja.
Folosind si dezideratul absenţei nevoilor, ca o condiţie de bază a securităţii umane ,am
realizat conceptual extins al acesteia pornind de la premiza că foametea, bolile şi dezastrele
naturale ucid de fiecare data mai mulţi oameni decât războaiele, genocidul şi terorismul la un
loc si in consecinta a fost necesară asocierea acestora la alte ameninţări vizand componentele
securităţii umane.
Eliberarea de nevoi(eliminarea grijilor), dincolo de necazurile asociate violenţei( în
diferitele ei forme de manifestare), promovează în mod foarte larg necesitatea analizei de
detaliu a aspectelor care aduc atingere continutului acceptat ca definind securitatea
individului,dar punând accentul destul de intens pe obiective de dezvoltare.
Rezultă din cele prezentate pana aici că securitatea umană şi dezvoltarea umană sunt
doua concept puternic interconectate, prin trei elemente fundamentale.Este vorba despre
focalizarea pe populaţie, perspectivele multidimensionale şi identificarea sărăciei şi
inechităţii ca surse ale vulnerabilităţii individului.
O punere in practica a dinamicii strategiilor, planurilor si programelor de statuare a unei
stări de securitate umană garantata din perspectiva absenţei nevoilor impune, de fiecare data ,
presupune un sistem de guvernare cu caracteristici de transparenta şi
responsabilitate,permanent ancorat în legalitate si o administraţie publica la fel de
responsabilă şi eficientă,care sa asigure in integrum drepturile sociale, economice,politice şi
civile reale, toate acestea in fond definesc condiţiile de buma guvernare .
Libertatea de a trăi în demnitate inseamna privilegiul beneficiului accesului la drepturi
civile şi politice precum : dreptul inerent la viaţă, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime,
la arest sau detenţie ilegală,dreptul la prezumţia de nevinovăţie, la un proces rapid şi corect,
dreptul la liber sufragiu, la intimitate,la libertatea de expresie, asociere şi întrunire. In
cercetarea noastra stiintifica am apreciat ca această libertate trebuie sa include şi drepturile
economic-social- cultural,precum dreptul la hrană, sănătate, educaţie şi protecţie socială,
dreptul la muncă,de a participa la viaţa culturală a comunităţii şi a se bucura de beneficiile
progresului ştiinţific şi a aplicaţiilor sale.
Demnitatea, ca dimensiune a trăirii am asociato analizei noastre intrucat presupune
absenţa oricărei forme de deprivare, ca:foametea, manifestarea ignoranţei, incapacitatea de a
fi normal, dizabilitatea şi boala.In aceste circumstante,si oamenii trebuie să fie în măsură să
se protejeze de orice formă de discriminare,de aspecte de insecuritate,de abuzuri sau de
nedreptate.In plus chiar , ei trebuie să fie pregatiti să participe activ şi consistent la procesele
democratice ,care le vor influenta vieţile şi viitorul .
In lucrari recunoscute international(rapoartele Secretarului general al ONU), apare
frecvent sintagma libertatea de a trăi în demnitate, care se leagă atât de drepturile omului cât
şi de regimul de drept şi democraţie, aspecte ce se prezinta distincte fata de nevoile de
securitate ale individului ,care se poate confrunta cu violenţa sau cu alte nevoi de care depind
supravieţuirea şi viata sa.
Pe baza celor prezentate pana acum ,pe care le putem socoti intemeiat drept repere
viabile ne permitem sa detaliem modelul conceptual al securităţii umane prin identificarea si
definirea principalelor referinţe, care pot oferi un contur şi sant capabile sa sprijine
dezvoltarea valenţelor practice ale dimensiunilor eliberării de frică şi eliberării de nevoi.
In viziunea noastra,acestea este necesar sa fie exprimate în realităţi concrete, sa fie
ancorate în evenimente şi sa fie dependente de decizii,numai astfel evidentiind ascendente şi
~ 826 ~
marcând diferenţe în timp şi spaţiu în ce priveşte dimensiunile de securitate
economică,politica, alimentară, a sănătăţii, de mediu,personală, a comunităţii etc.
Astfel, am prezentat , fără pretenţii de exhaustiv si definitiv,o serie de abordări menite să
contribuie cu suficienta la clarificarea conceptuală şi sa consolideze bazele necesare
operaţionalizării conceptului de securitate umană.
În incheiere dorim sa prezentam cu satisfactie ca in România,s-a inregistrat o contribuţie
importantă în acest domeniu prin elaborarile unui grup de cercetători şi colaboratori in cadrul
unui Proiect cu tema"Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor la
adresa securităţii umane" derulat in cadrul
Academiei Forţelor Terestre "Nicolae Bălcescu" Sibiu.In concret si in detaliu proiectul
este de fapt o cercetare stiintifica cu o abordare multidisciplinara si laborioasa ,ce focalizare
pe o serie largă de problematici de interes major în domeniul securităţii umane.
2.Securitatea umana din perspectiva stiintifică

Sustinem că securitatea umană nu poate fi un subiect care sa poata fi asumat
în exclusivitate de studiile de securitate, nici macar de cele sociologice, economice,
politice sau de catre ştiinţa geografică.Cercetarea cu atentie a continutului însă găseşte
susţinere necesară pentru conturarea si dezvoltarea conceptului şi pentru definirea
semnificaţiilor sale în oricare dintre aceste discipline si domenii ale stiintei.
Geografia, dupa opinia noastra,desigur prin mijloacele specifice abordărilor sale
tradiţionale, contribuie mult mai semnificativ la buna înţelegere a legităţilor si principiilor
securităţii umane şi chiar la operaţionalizarea conceptului.In consecinta,asa a aparut geografia
umană (componenta a stiintei geografiei) şi de ce nu chiar si geografia fizică – dar din
perspectivă umană, care asigură poate cea mai mare parte din suportul necesar dezvaluirii
stiintifice a securităţii umane.
Astfel,prin obiective de cercetare stiintifica prestabilite, modalităţi de cercetare
ştiinţifică adecvate şi instrumente de lucru specifice,speram sa putem oferi o bază de plecare
concludenta in abordarea multidisciplinară si multidimensionala asupra conceptului.
Am plecat de la spatiul de referinţă al geografiei umane,care se refera la o modalitate în
care un areal este gestionat constient de către comunităţi umane.Am adaugat deopotriva ca
măsură si impactul pe care arealul, prin caracteristicile sale, îl poate avea asupra existentei
evolutive şi destinului oamenilor,ceea ce ne-a oferit o semnificaţie majoră în
operaţionalizarea conceptului de securitate umană.
La finalizarea definirii conceptului am putut sa concretizăm ca este vorba despre sisteme
teritoriale în baza utilizarii unor indicatori de siguranţă,de suficienţă a resurselor ,de libertate
si mobilitate, ce poate sa asigure formal un anumit nivel (status) de securitate umană.
Am ajuns la concluzia ca toate acestea nu se pot realiza fara exploatarea capacităţilor de
sondare pentru cunoasterea vieţii umane,politice, culturale, sociale şi economice prin mijloace şi
tehnici de cercetare stiintifica in care sa fie incluse si cele specifice geografiei umane.
În consecinta, pentru geografia umană am descoperit ca operează cu o serie de concepte
de baza,precum spaiu, regiune, regionalizare, loc, localizare, teritoriu,
teritorialitate,comunitate şi naţiune.Toate acestea se adaptează în mod necesar si suficient
efortului de definire şi operaţionalizare a conceptului de securitate umană,dar permit in
acelasi timp si asimilarea unui nou concept stiintifice necesar identificarii şi delimitari unui
areal sau a unui sistem teritorial,denumit statusul de securitate umană.
~ 827 ~
Abordarea multidimensionala a conceptului de securitate umana ne-a permis sa
evidentiem mai mult si cu relevanta faptul că geografia umană cuprinde o multitudine de
concept, care contribuie direct sau indirect la definirea unui tablou complex al realităţilor
dinamice ce definesc intrega existent umană într-un areal dat.In afara de acestea mai apar şi o
serie de determinante proprii şi anume: geografia culturală, geografia dezvoltării, geografia
economică, geografia sănătăţii, geografia politică şi geopolitica, geografia religiei, geografia
socială, geografia urbană ş.a.
Dintre cele enumerate s-a detaşat cu predilecţie geografia dezvoltării, caracterizată prin
definirea si abordarea unor standarde de viaţă şi de calitate a vieţii de care se bucură sau
trebuie sa se bucure factorul uman într-un sistem teritorial/ areal dat, care se bazeaza in
principal pe dezvoltarea ca proces al schimbării,avand drept scop să influenţeaze pozitiv viaţa
individuala si a comunităţilor.
Avem de-a face cu o aplecare cu multa atentie pe analiza indicatorilor economici, politici
şi sociali,care ajuta geografia dezvoltării si numai astfel contribuie la dimensionarea
elementului geografic ca vector de influenţă al unui cadru larg al dezvoltării.Ca rezultat ,se
întregeste spectrul determinismului în materie,se contabilizeaza conexiunea nedorită a relaţiei
si anume transformările pe care mediul înconjurător le suferă ca urmare a procesului de
dezvoltare multilaterală.
Plecand de la realitatea ca geografia politică studiază relaţia de influenţă reciprocă dintre
procesele politice şi structurile de areal/spaţiu,dupa tripticul populaţie – stat – teritoriu am
oncluzionat ca statul (puterea de stat), relaţiile internaţionale (geopolitica) şi localităţile(
comunităţile),toate trei , asigură trecerea către abordarea semnificaţiei de delimitare a unor
sisteme teritoriale pe baze de criterii de securitate umană,la fel ca si înţelegerea dinamicii
acestora ori a logicii decizionale şi acţionale care se bazează pe aceste fundamente.
Suplimentar,apreciem ca abordarea analitică a componentelor puterii de stat,are in vizor
si măsura în care legitimitatea acesteia se intemeiază pe un suport popular cat mai larg,pe
conexiunea şi parametrii presiunii exercitate asupra proceselor de guvernare de către
societatea civilă, dar frecvent şi de către unele instanţe supranaţionale (aceasta în virtutea
tratatelor şi drept consecinta a participării la diferite forme de asociere),toate devenind cu
mai multa relevanta pentru studiul sistemelor de securitate moderna care se evidentiază în
domeniul securităţii umane.
Ca o prima consecinţă, abordarea analitica si sistematizată a securităţii umane din perspectivă
geografică ajuta mai convingator si la investigarea gradului de reprezentare şi interrelaţionare a
conceptului de interes de securitate la nivelul a diferite entitati teritoriale( de la sisteme teritoriale
definitorii pentru anumite entitati comunitare până la sistemul teritorial global).
In acest cadru a aparut ca necesara si inserarea abilă a conexiunilor şi semnificaţiilor
securităţii umane la nivel de teritoriu/areal, ca rezultantă a prezenţei şi acţiunii umane , mai
ales în ceea ce priveşte naţiunea.Elementul de definire comuna fiind considerata
comunitatea umană caracterizată prin unitate de teritoriu, conştiinţa identităţii istorice şi
culturale şi unitatea de limbă şi religie.
Dezvoltarea cercetarii in aceasta privinta ne-a condus la ideea ca globalizarea ,cu una
din perspectivele ei uniformizarea sociala, poate aduce cu sine, în cateva circumstanţe,
depăşirea modelului etnicităţii în favoarea modelului comunităţii condensate în jurul unor
idealuri mai mult si mai evident raportate la interese de securitate umană.
De la aceasta tendinta am putut prefigura entitatea umana politică a unor noi areale
~ 828 ~
teritoriale marcate de carcateristica - unitate în diversitate, dar de cele mai multe ori depasind
principiile clasice ale organizării politice a teritoriului.
Pentru studiul mai de detaliu al problemei am utilizat metoda inductiv-deductiva, prilej
cu care am prezentat principalele caracteristici de securitate umană, pornind de la esenţa sa
holistica si pe acest temei concluzionand ca suma realităţilor de securitate la nivel individual
defineste o starea de securitate,care la randul ei este determinantă si pe baza trăirilor
subiective în materie de satisfacere a trebuinţelor fundamentale la nivel personal.
Metoda analizei şi sintezei a permis aprofundarea proceselor securităţii umane, abordând
pentru fiecare in parte aspecte ce compun genul proxim al conceptului:eliberarea de nevoi,
eliberarea de frică, libertatea de a trăi în demnitate şi protecţia faţă de hazarde.
Asa sa ajuns la concluzia ca aceste aspect/procese ale securităţii umane sunt evidentiate
de cativa indicatori obiectivi şi subiectivi,dar a căror abordare descriptivă determină oricand
nuanţe privind înţelegerea procesual-organica a securităţii prin optica determinismelor de
natură geografică, socială, culturală, religioasă, economică, desigur in dinamica evoluţiei
temporare a acestora.
Ca urmare am dedus ca exista de fapt o diferenţiere intre sistemele teritoriale pe baza
indicatorilor de securitate umană,care stau ca temei de constituire a bazelor ideatice pentru
tipologii noi de geopolitică şi geostrategie.Este bine cunoscut ca pana nu de mult se lucra cu
o linie imaginara, care delimita nordul bogat de sudul subdezvoltat,acum acesta tinde să îşi
piardă relevanţa geopolitică.
In present diferenţele în materie de bunăstare se raportează la un alt numitor comun si
nou, anume individul/comunitatea şi starea multidimensională a securităţii sale.La randul lor
,acestea au devenit criteria mai noi si definesc sisteme teritoriale cu statusuri distincte privind
securitatea umană, urmărite atat în dimensiunea lor temporal,cat şi în cea spaţială.
Acum se pune problema evaluarii dupa criterii de performanţa,care au multiple
semnificaţii,precum fundamentarea si implementarea unor politici de dezvoltare sectorială,
îmbunătăţirea si dezvoltarea calitatii serviciilor sociale,crearea unor regiuni pe baza de
programe de dezvoltare şi nu lipsite de importanta conturarea mai exigent a criteriilor
responsabilităţii de a proteja, în virtutea cerinţei de respectare universală a drepturilor
fundamentale ale omului.
Ca o concluzie rezultata din cercetarea stiintifica afirmam ca spaţiul vital din geopolitica
devine, din perspectiva cerintelor si exigentelor securităţii umane, un spaţiu de vitalitate al
comunităţii,prin faptul ca asistam la un transfer de utilitate de la suportul geografic pentru
factorul social către cuantificarea modalităţii de valorizare multidimensională a sistemului
teritorial în beneficiul populaţiei existente.
3.Sisteme de securitate cu implicatii in domeniul securitatii umane

Transformarile petrecute in sistemul internaţional cu aparitia unui model de ierarhii
(re)definite şi cu un regim (re)divizat al distribuţiei puterii (influenţei) au facut posibile
aparitia pe scena Lumii a unui spectru larg de atitudini relaţionale folosite de o mai multi
actori cu relevanţa internationala,ce a oferit astfel noi dimensiuni
doctrinelor,politicilor,strategiilor şi realităţilor din domeniul securităţii moderne.
Acum, structuri organizaţionale şi reţelele multidimensionale de relaţionare definesc
sistemele de securitate care genereaza,gestionează şi determină starea de securitate
umană.Avem in vedere un spectru larg de comunităţi umane cu subordonare
~ 829 ~
diferita,organizări arhaice (de factură tribală),dar si pe unele ce conturează un anumit tip de
identitate, dobândită printr-o apartenenţa fie la o localitate, regiune, stat,fie la o organizaţie,
care pot contribui la ameliorarea poziţiei individului în materie de securitate moderna,
asigurând confortul necesar dezvoltării personale.
Dupa un prim criteriu ,cel de reprezentare funcţional-teritorială distingem sisteme
teritoriale de securitate caracterizate printr-o uniformitate a statusurilor si accesului în
materie de securitate umană,cum ar fi: comunităţile, statele, grupările de state (pivotând în
jurul unor seturi de interese comune, în special de natură economică, culturală şi socială),
alianţe de state (cu focalizare pe securitatea naţională/ de bloc) şi uniuni de state (ca expresie
integratoare a democratizării avantajelor
valorilor şi a plusvalorii generate de un spaţiu de securitate comun).
Alaturi de organizarile de mai sus,in plan multidimensional există si alte două sisteme
,ele modelează cateva repere de securitate umană prin pârghii specifice:
-organizatiile societăţii civile (ca factor de presiune pe infodecizia referitoare la
dezvoltarea socială sau asupra hotararilor deciziilor de interes public);
-organizaţiile internaţionale (ca instanţe suprastatale) cu rol regulator fie în relaţiile
dintre state,fie în ceea ce priveşte promovarea şi prezervarea unor seturi de valori şi drepturi
ce privesc nemijlocit fiinţa umană.
4.Statul si securtatea umana

Statul rămâne, în continuare, principalul element calauzitor ca sistem de securitate ,la
care se raportează/racordeaza fiinţa umană din punctul de vedere al existenţei şi
perspectivelor de viata. Prin mecanisme complexe si adecvate dezvoltate în timp, statul( într-
o formulă ideală) ramane garantul securităţii fizice şi demnităţii cetăţenilor,promovând treptat
premizele bunăstării şi asigurând tot mai mult libertatea individuală de exprimare şi opţiune.
Facem observatia - cu toate că subiectul securităţii umane nu este centrat pe stat,
viziunile, strategiile,politicile de acţiune şi măsurile care se iau cu efecte în sfera/domeniul
securităţii umane aparţin în cea mai mare parte acestuia. Este de asemenea usor de remarcat
faptul că, prin conceptele securitatii naţionale moderne, sunt tot mai frecvent promovate
obiective care dezvolta domeniul prezervării valorilor statului cu cele specific securităţii
umane.
Dar facem si precizarea ca ceea ce defineşte orientarea unui stat modern si democratic
este calitatea procetăţean a măsurilor ce decurg din aceasta, fapt ce reclamă politici integrate
în baza focalizării pe obiective de securitate umană.In consecinta si altfel spus, să ducă la
prezervarea suveranităţii prin sporirea legitimităţii statului, ca protector al cetăţeanului şi
promotor al intereselor acestuia.
In urma cercetarilor stiintifice s-a observat că presiunile în acest sens vin din două
direcţii:
-evoluţia multidimensională a populaţiei proprii, care se constientizeaza mereu într-o
Lume în transformare (bazat pe democratizare) şi începe să îşi modifice reperele în domeniile
standardelor de viaţă;
-diluarea rigidităţii înţelegerii conceptului de suveranitate,ca urmare atât a conceptului
responsabilităţii de a proteja, cât şi de presiunile politico-economice externe specifice
globalizării.
Afirmam ,asa cum o fac si altii ca securitatea fiecărei naţiuni trebuie inteleasa/ concepută
~ 830 ~
în context mult mai larg, cu acceptarea unor ierarhii şi dinamici multidimensionale, dar care
in nici o situatie sa nu faca rabat de la interesele elemen
tului unic care le defines si anume fiinţa umană (comunităţile/ congregaţiile umane).
Cercetarea noastra stiintifica doctorala ne-a permis sa afirmam ca orice deviaţie de la
aceste repere duc la aparitia si existenta inca a unor state eşuate,adica entităţi incapabile să îşi
exercite funcţiunile de bază din punct de vedere al controlului teritorial,al coerentei si
consistenţei la nivel politic ori insuficientei si ineficienţei funcţionale, cu urmari dintre cele
mai devastatoare în ceea ce priveşte nivelul stării de securitate umană în arii de referinţă.
5.Domeniul substatal al securitatii umane

In elaborarea noastra am apreciat ca domeniul substatal al securităţii umane devine de
maximă importanţă mai ales în analiza oricăror probleme cu referire la libertăţile pe care
conceptual se poate atribui fiinţei umane.Avem in vedere faptul că, la acest nivel de
cunoastere si reprezentare, ajungem la stadiile organizării sociale care ne apropie de
problemele şi cerintele concrete, dar particularizate, ale indivizilor şi comunităţilor.
Convergenta problemelor de securitate in general si de securitate umana in special,
focalizata pe individ,conferă acestuia un drept de exprimare mult mai mare si aparte,spunem
noi dincolo de simpla reprezentare prin sistemele societatii democratice.
Pornind de la realitatea faptului că omul este o fiinţă socială,care se dezvolta între niste
repere(ale evolutiei grupului de apartenenţă şi aspiraţiile grupului de referinţă),apreciem ca
justificata pe deplin o dezvoltare a studiului cadrului substatal al securităţii umane din
perspectiva securităţii comunităţilor umane(securitatea aşezărilor umane).
O altă dimensiune substatala a sistemului de securitate umană , totodată si una dintre
componentele de bază pe care societatea modernă se structurează, pe lângă fundamentele
economice şi politice, este reprezentată de componenta societăţii civile (ca factor de
legitimare/ amendare a realităţilor normate formal la nivel de stat sau suprastatal).
Am apreciat ca este necesar de a explica sintagma societate civilă , pe care am utilizat-o,
în timp,ca fiind pentru desemnarea a două realităţi distincte:
-societatea organizată ca stat,cu functii,responsabilitati,management si (re)-surse;
-o sferă a vieţii sociale coexistentă statului,reglementată de o anumită ordine legală, dar
autonomă şi aflată într-un echilibru cu acesta.
Aici am apreciat ca este cazul sa exprimam o remarca si anume ca voluntarismul puterii
de stat permite libera manifestare in sfera publica a intereselor private.Prin aceasta facem o
delimitare a ceea ce reprezintă, ca suport ideatic şi ca expresie consacrata, societatea
civilă,care astfel devine lămuritoare în exprimarea gradului de libertate in expresie a
comunităţilor.
Diferite elemente ale societatii civile,precum Fundaţia Naţională pentru Dezvoltare
Comunitară ,afirma ca societatea civilă este reprezentată instituţional de organizări sociale şi
civice voluntare,dar considerate ca temelie a unei democraţii funcţionale, care au libertatea şi
abilitatea de a se implica în fluxul infodecizional privind dezvoltarea socială sau pentru
deciziile de interes public, promovând scopuri şi valori proprii.
Drept concept din sfera securitatii umane , aceasta defineste de fapt forme asociative de
format apolitic,fara a fi părţi ale unei instituţii fundamentale a statului sau ale sectorului de
afaceri (mediul privat) si care activeaza pentru a interveni pe lânga factorii de decizie
institutionala, pe lânga instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, în sensul apărării
~ 831 ~
drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă , în baza iniţiativei
voluntare a acestora.
In completarea celor prezentate mai sus mai precizam ca acestor forme organizaţionale,
care definesc la nivel instituţional societatea civilă, li se adaugă şi manifestările spontane şi
efemere ale oamenilor reuniti in diferite ocazii sau anumati de un scop/interes comun.
Ca rezultat al cercetarii stiintiifice prezentam(numai enumerativ) cateva modalităţi prin
care organizaţiile si structurile societăţii civile se pot angaja în asigurarea unei stări de
securitate umană mai îmbunătăţite: garantarea bunăstării materiale;sprijinirea si sustinerea
accesului la serviciile publice; furnizarea si accesul la asistenţă în orice domeniu; asigurarea
educaţiei civice; facilitarea accesului la informaţie;reprezentarea dorinţelor si cererilor
justificate;determinarea creşterii transparenţei şi responsabilităţii in procesele politico-
administrative;promovarea legitimităţii si legalitatii permanente în relaţie cu
guvernarea;creşterea coeziunii sociale , atât în procesul de consolidare a democraţiei, cât şi în
eforturile de construire a păcii în zonele afectate de flagelul războiului.
Specialistii,dar si noi apreciem relevanţa acestor acţiuni,prin faptul ca o societate civilă
active si eficienta a devenit o a treia forţă societal si globală, ce sustine monopolul puterii
lumii economice şi al liderilor politici,acest dual operational-actional reprezentând de fapt
polii de putere statală
6.Domeniul suprastatal al securitatii umane

Domeniul suprastatal al securităţii umane se incadreaza intre subiectele legate de existent
continua sau discontinua a unui nivel minim al stării de securitate umană, ce se plaseaza
dincolo de limitele geografice şi de competenţă functional ale statului.Concret,distingem:
- ecarturile reprezentate de domeniul geopolitic global,caracterizat printr- un mare grad
de eterogenitate;
-nivelul regional, a cărui mărime se prezinta prin areale cu o geometrie variabilă,
ordonată de diverse funcţionalităţi politice, economice, sociale, militare, identificate si
definite prin mai multa omogenitate, coerenţă individuală şi complexitate
Asa se face ca regiunile geopolitice (în calitate de entităţi ce se definesc prin unitatea
caracteristicilor geografice cu determinari asupra manifestarilor acţiunilor politice şi
economice comune) au tendinta să se consolideze structural in interior prin parcurgerea
catorva etape integraţioniste tot mai evidente.
După unii specialisti , regiunile mai prezinta o caracteristica-apar ca limitate de spaţii
discontinuii, fie din perspectivă geografică,fie prin focalizarea unor referinţe calitative de
natură socio-culturală, cu un rol moderator în manifestarea proceselor precum globalizarea
localului şi localizarea globalului
In aceste conditii , avem de-a face si cu cateva viziuni şi instanţe ce reglementeaza
forme special de (re)organizare prin reunirea statelor în asociaţii, federaţii, confederaţii sau
uniuni, desigur cu garantia unor tratate sau convenţii bi/multilaterale ori prin potentialul
superior regulator al unor organizaţii internaţionale, dar şi cu emergenţa unor vectori de
influenţă in plan regional
Uniformizarea ce apare ca rezultat al globalizarii tinde să determine,deopotriva teoretic
si practic, dispariţia diferenţelor de organizare dintre diferite teritorii.Ca urmare, acest proces
complex si dynamic trebuie direcţionat exclusiv către standardele de securitate umană,
urmărind,totodata si pastrarea valorilor identitare,pe baza de efort si implicare elaborata,la
~ 832 ~
care să se asocieze si cateva programe bine coordonate şi mult mai abil implementate.
În cercetarea noastra am abordat prin analiza comparata aspectele calitative ale
securităţii umane, raportate la diferite niveluri si modele de reprezentare geopolitică si am
remarcat pana la urma ca diferenţele (exprimate numai prin indicatori specializaţi) sunt
conştientizate ca decalaje,care la randul lor determina atat sisteme de referinţă,cat şi fluxuri
de mobilitate.
Apoi am constatat in continuare ca suma diferenţelor( exprimată prin indicatori agregaţi),
conturează un tablou destul de fidel al disparităţilor teritoriale, care determină identificarea si
definirea orientărilor în materie de securitate umană. Asa cum au rezultat din analiza
noastra,ele pot evidential forme diferite de manifestare – de la fenomenul (i)migraţionist ,
până la confruntarea violenta in unele cazuri.
O prima problema pe care am constatat-o proprietăţile specifice spaţiului geopolitic
decurg din variabilitatea cantitativă şi calitativă a relaţiilor locale, regionale sau globale ce se
statornicesc intre componentele mediului natural, social, economic şi activitatea politică.
In consecinta, apreciem ca dezvoltarea, la nivel global, a unui mare număr de organizaţii
şi agenţii internaţionale indică o atenţie crescută a statelor cu privire la viaţa economică şi
socială a popoarelor.
In alta ordine de idei,sprijinul reciproc pe care statele şi-l acordă bilateral sau multilateral capătă
o importanţă aparte, securitatea sociala/umana depăşind tot mai mult barierele naţionale,evadand
succesiv si gradual catre diferite dezvoltări si limite teritoriale regionale/zonale.
Dar ca o parte negativa afirmam ca disfuncţiile interne sau cele de relaţionare externă
ale statelor se fac prezente prin tensiuni,a caror evolutie de la stări de criză pana la conflicte
armate, capata diferite reprezentări,toate în funcţie de nivelul organizational de referinţă
(comunitate, stat, sistem), dar cu efecte negative majore si inevitabile la nivel individual.
Asadar constatand ca apar distorsiuni ale stării de normalitate privind securitatea unama
la nivele diferite evidentiem necesitatea intervenţiei sistemelor de securitate configurate atent
si adecvat în vederea diminuării riscurilor identificate. Pentru acest caz subliniem rolul pe
care organizaţiile internaţionale interguvernamentale îl au în privinta securităţii,incepand de
la procesul de evaluare continuă a situaţiei de securitate regionala şi globala,apoi continuand
cu o analiza cu reconsiderarea in permanentă a priorităţilor de securitate regională şi globală
şi pana la urma si adaptarea concepttelor si sintagmelor de securitate moderna în raport cu
noile evoluţii din toate domeniile de referinţă.
Bibliografie:
Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, www.fdsc.ro, 2010
COCEAN, Pompei, Geografie regională, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,2013
FRĂSINEANU, Dragoş, Geopolitica, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
coordonarea în cadrul abordării comprehensive, 2007
FRUNZETI, Teodor, Cunoaşterea şi contracararea factorilor de risc şi a vulnerabilităţilor
la adresa securităţii umane (I), în Gândirea militară românească nr. 1/2009, www.defense.ro
FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară
(Studii strategice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009
~ 833 ~
TERORISMUL - O PROBLEMĂ GLOBALĂ
TERRORISM - A GLOBAL ISSUE
SIMION (STĂNILĂ) Andreea Florina

Inspectoratul de Poliție Județean Brăila
andreeastanila99@yahoo.com
Abstract:
Terrorism has become one of the most serious threats, both to internal stability and
political order of states, and to peace and international order. The current trend of
international terrorism is unequivocally determined by the worldwide evolution, more
eloquently attested, so by its increasing geographically and the frequency and severity of
terrorist acts in many countries of the world. Sizing which currently has the threat of
terrorism, first the fanatical component of Islam, is the result of dramatic changes in the
world, the situation requiring permanent means of counteracting the design and their
improvement and strengthening.
The terrorism evolution is worrying, cyberterrorism already knowing an extremely rapid
evolution. It covers not only Internet networks, but also initiating unprecedented blows,
neutralizing elements of an organization's decision- target, cross-border and transnational. It's
about the databases attack of the management systems, nuclear security systems, biological and
financial structures that a terrorist organization consider best to solve its interests, arranged
anywhere on the globe. Currently terrorist acts are often the result of plans scrupulously
organized and premeditated prepared whose consequences are spectacular, yet intensely
serious, which certifies that terrorist organizations have made great progress in the sphere of
pragmatic conceptual thinking and practical realization thereof.
As the terrorism is an undeniable danger that includes all sides of social life, it is
imperative that all authorized forces of a democratic state structures to focus attention and
effort to mitigate, contain and liquidate the social scourge. Its social danger undermines the
being of the state and its democratic institutions which is why only through joint, coherent,
well organized and coordinated actions this scourge can be stemmed whose existence is
destabilizing states and nations.
Rezumat:
Terorismul a devenit una dintre amenințările cele mai grave, atât la adresa stabilității și
ordinii politice interne a statelor, cât și la adresa păcii și ordinii internaționale. Tendința
actuală a terorismului internațional este în mod neîndoielnic determinată de evoluția la
scară mondială, fapt atestat tot mai elocvent, atât de sporirea lui din punct de vedere
geografic cât și de frecvența și gravitatea actelor teroriste în multe din statele lumii.
Dimensionarea pe care o are în prezent pericolul terorismului, în primul rând
componenta fanatică a islamismului, reprezintă urmarea unor schimbări spectaculoase în
lume, situația existentă impunând cu acuitate conceperea permanentă de mijloace de
contracarare precum și perfecționarea și consolidarea acestora.Evoluția terorismului este
ingrijorătoare, ciberterorismul cunoscând deja o evoluţie extrem de rapidă. El vizează nu
~ 834 ~
doar reţele Internet, ci şi iniţierea unor lovituri fără precedent, de neutralizare a elementelor
decizionale ale unei organizaţii-ţintă, transfrontaliere şi transnaţionale. Este vorba de
atacarea bazelor de date ale sistemelor de conducere, ale sistemelor de securitate nucleară,
biologică şi financiară ale structurilor pe care o organizaţie teroristă le consideră optime
pentru rezolvarea intereselor sale, dispuse oriunde pe globul terestru.
În momentul de față actele teroriste sunt de cele mai multe ori rezultatul unor planuri
scrupulos organizate și premeditat pregătite ale căror consecințe sunt spectaculoase, dar
totodată extrem de grave, fapt ce atestă că organizațiile teroriste au realizat un progres
deosebit în sfera gândirii conceptual pragmatice și a realizării practice a acestora. Întrucât
terorismul este un pericol de necontestat care cuprinde toate laturile vieții sociale, este
imperios necesar ca forțele abilitate din toate structurile unui stat democratic să își
concentreze atenția și efortul pentru a diminua, stopa și lichida acest flagel.Pericolul social
pe care îl reprezintă acesta subminează însăși ființa statului și a instituțiilor sale
democratice, motiv pentru care numai prin acțiuni comune, unitare, bine organizate și
coordonate poate fi stăvilit acest flagel a cărei existență destabilizează state și națiuni.
Keywords: information terrorism, public order, national security, terrorist group,

informative-operative structures, special services, nuclear weapons, biological weapons,
cyberterrorism.
Cuvinte cheie: terorism informațional, ordine publică, securitate națională, grupare

teroristă, structuri informativ-operative, servicii speciale, arme nucleare, arme biologice,
ciberterorismul.
1.Terorismul-noțiune, caracteristici și cauze

În zilele noastre, prin amploarea și formele sale de manifestare, terorismul a devenit o
problemă globală fiind una dintre amenințările cele mai grave, atât la adresa stabilității și
ordinii politice interne a statelor, cât și la adresa păcii și ordinii internationale. Terorismul
este un fenomen complex și contradictoriu și se manifestă din cele mai vechi timpuri prin
atentate la viața conducătorilor de stat sau prin acțiuni violente indreptate împotriva unor
categorii sociale considerate ca fiind opozante obiectivului propus, cu scopul de a stabiliza
viața socială, de a schimba conducerea sau de a impune o anumită conduită membrilor din
cadrul unei comunități.
Proporțiile terorismului au devenit alarmante, omenirea contemporană fiind îngrozită și
neputincioasă față de actele de terorism care pun în pericol valorile materiale, spirituale și
ceea ce este și mai grav, suprimă viața unor persoane adesesa inocente.Prin terorism, ca
metodă de acțiune, se înțelege practicarea teroarei.El desemnează acte de natură să provoace ,
într-un anumit mediu, un sentiment de teamă intensă, prevestitoare a unui rău inevitabil, cu
alte cuvinte, acte intimidante sub toate raporturile. Actul de terorism a avut întotdeauna un
scop similar descurajării generale, victima fiind mai puțin importantă decât efectul general
asupra unui grup anume, căruia îi este adresat actul exemplar.Ca urmare, terorismul, deși
produce victime individuale, este un act îndreptat împotriva colectivității.Teroarea este un
fenomen natural iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia. Pentru ca un act
să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie neapărat să producă și
teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective și
~ 835 ~
psihologice între populație și putere.1
În opinia specialiștilor români, “terorismul este cel mai nociv efect al puterii, în sensul că
legitimează forța cea mai brutală și folosirea ei lipsită de orice scrupul, în care singura regulă
este cea dictată de terorist, fie el un individ, un grup sau un stat.”2Elementul psihologic al
terorismului rezidă în intenția pe care o manifestă autorul actului.Subiectul activ are
conștiința, indiferent dacă acțiunea este comisă cu intenție directă sau indirectă, că fapta pe
care o săvârșește va avea drept efect scopul pe care îl urmarește.Intenția reprezintă atitudinea
psihică a autorului infracțiunii în raport cu acțiunea pe care o săvârșește.Actul de terorism se
poate prezenta, sub formele cele mai felurite, prin raport la obiectul pe care vrea să-l atingă
sau la țelul către care tinde autorul.
Terorismul reprezintă ansamblul acțiunilor și amenințărilor credibile, cu acțiuni ilegale
care îndeplinesc cumulativ următoarele caracteristici:
• este premeditat și urmărește să creeze o atmosferă de frică și teroare
• este indreptat împotriva unui segment sau obiectiv mai larg decât victimele vizate
• implică atacuri la întîmplare sau împotriva unor ținte simbolice, inclusiv la adresa civililor
• actele de violență săvârșite sunt privite de societate ca depășind cu mult sfera
normală, prin încălcarea normelor sociale sau crearea unei stări de furie
• este folosit pentru a influența aspecte ale comportamentului politic, forțând oponenții
să cedeze in fața pretențiilor teroriștilor
• uzeză de mijloace și metode violente sau distructive acumulate și își propune în mod
deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teama, panică, sens
în care sunt organizate și derulate, astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal
și să inducă publicului percepția scopurilor de fond urmărite
• sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor
războiului în caz de conflict armat.
Terorismul a devenit în zilele noastre international sau transnational prin faptul că au
apărut organizații și grupări teroriste care, prin metodele folosite și întinderea acțiunilor pe
care le întreprind, depășesc frontierele unei țări și includ naționali din diferite
state.Internaționalizarea terorismului este urmată atât de extinderea zonelor sale de acțiune,
cât și de schimbări calitative în metodele de acțiune, recurgându-se la asasinate, răpiri, lansări
de bombe, atacuri nucleare, atacuri armate, amenințări,etc.Totodată, acesta afectează nu
numai ordinea internă a unui stat, ci însăși relațiile acestuia cu alte state, refugierea autorilor
actelor de terorism pe teritoriul altor state ducând la complicații în relațiile internaționale. La
baza apariției și proliferării acestui fenomen stau cauze sau factori care continuă să-l genereze
și să-l adâncească.Varietatea și complexitatea acestor cauze fac din acest fenomen una dintre
cele mai complicate probleme ale zilelor noastre.Printre principalele cauze ale terorismului se
pot enumera deteriorarea situației economice a mai multor state ale lumii având efecte
precum sărăcia, șomajul, inflația, nesiguranța socială, virulența tot mai crescută a unor
fenomene infracționale( crima organizată, imigraționismul, violența) și interferarea acestora
cu planuri și acțiuni teroriste dar și insuficienta structurare a instituțiilor care au ca atribuții
combaterea fenomenelor infracționale grave.
1
C.Nicolescu, C.S.Bădele, Prevenirea și combaterea terorismului pe plan intern și internațional, ed. Aius,
2012, pag.11
2
V.Măgureanu, Putere și terorism, vol. Nr.1-2,2003, pag.51
~ 836 ~
2. Terorismul informațional - o nouă formă de manifestare a terorismului
Tendința de evoluție care se prefigurează este tot mai violentă și îndreptată asupra unor
ținte civile, cu folosirea unor arme tot mai distructive, cum sunt cele de nimicire în
masă(arme nucleare, biologice, radiologice sau chimice) ori neconvenționale, cum ar fi
transformarea unor avioane de pasageri în adevărate rachete de croazieră.Noile tehnologii pot
duce la apariția unor noi forme de manifestare a terorismului și la mutații radicale a
practicilor de luptă antiteroriste tradiționale care trebuie să se adapteze la noile realități, prin
controlul actelor teroriste, în vederea menținerii unui climat de echilibru. De menționat este
faptul că se previzionează noi fronturi de acțiune și obiective ale teroriștilor, observându-se
că omenirea a trecut deja în epoca superterorismului, de o factură cu totul nouă.Un exemplu
în acest sens îl reprezintă terorismul informational care este reprezentat de acele acțiuni
întreprinse pentru a degrada sau a manipula sistemele informationale ale autoritaților
concomitent cu apărarea activă a sistemelor proprii.
O formă distinctă de terorism informațional o reprezintă terorismul cibernetic care
implică operațiuni de distrugere, refuzare, falsificare sau dislocare a informațiilor din
calculatoare sau rețele, prin modificarea secretă a datelor și informațiilor.Acesta vizează
pătrunderea în sistemele de telecomunicații și rețelele de calculatoare ale operatorilor publici
sau independenți, pentru introducerea unor semnale prin care pot declanșa catastrofe in
traficul de călători, în sistemul energetic, pot bruia cu mesaje proprii radioul și televiziunea,
răspândind astfel panică sau incitând la violență. Un atentat asupra instalațiilor care asigură
transmiterile poate provoca o tulburare în relațiile internationale, împiedicând buna
desfășurare a vieții interstatale, interumane, la nivel continental sau chiar global. Pericol
pentru siguranța națională poate rezulta și din folosirea sistemelor informatice pe linia
proliferării unor concepții extremiste sau în direcția constituirii unor baze de date cuprinzând
informații de un interes specific, care să se constituie într-un factor de risc.Pericolul constă și
în realizarea de viruși informatici pentru a distruge conținutul bazelor de date cu caracter de
stat, acțiuni deosebit de periculoase pentru siguranța sistemelor informatice internationale.
O problemă o constituie utilizarea la scară largă a criptării solide, metodă imposibil de
descifrat care diminuează capacitatea autorităților de a lupta împotriva terorismului.De altfel,
criptările indescifrabile permit traficanților de droguri, teroriștilor, bandelor violente să-și
comunice intențiile distructive fără teama de a fi interceptați și descifrați.Acest tip de criptare
le permite să păstreze într-o arhivă electronica dovezile intențiilor lor criminale, fără ca
cineva să le poată desluși, cât și dovezile infracțiunilor săvârșite, excluzând posibilitatea ca
factorii însărcinați cu aplicarea legii să ajungă la ele.Această nouă utilizare a criptării în
domeniul terorismului international este considerată de specialiști foarte periculoasă, forța
distructivă a tehnicilor informatice fiind așa de mare, încât ar trebui incluse în categoria
“armelor de distrugere în masă”.Totodată, se estimează că un atac informatic este capabil să
blocheze rețele de comunicații sau pe cele care asigură tranzacțiile bancare, ori să paralizeze
sistemele computerizate din cadrul centrelor pentru apărare națională.
Importanța pe care a căpătat-o internetul în strategia numeroaselor grupări și organizații
extremist-teroriste se poate explica prin ușurința cu care acest mijloc este utilizat pentru
satisfacerea necesităților de comunicare, teroriștii apreciindu-l ca fiind cea mai eficientă
modalitate de legătură pentru coordonarea acțiunilor oriunde în lume.Specialiștii în domeniu
apreciază că internetul constituie una dintre cauzele creșterii numărului de atentate săvârșite
~ 837 ~
prin utilizarea explozibililor,apreciindu-se că fenomenul “terorismului prin internet” tinde să
capete proporții îngrijorătoare, din cauză că tot maimulte personae pot căpăta relativ ușor,
acces la informții referitoare la armamentul convenționalși chiar la arme de distrugere în
masă.1 .
Posibilitatea păstrării anonimatului emițătorilor de mesaje, caracterul descentralizat al
rețelei Internet, dependența crescândă a instituțiilor statului de rețele computerizate, precum
și numărul din ce în ce mai mare de utilizatori sunt factori favorizanți care determină apelarea
la acest sistem de către organizațiile teroriste, extremist și separatist.Rețeaua internet poate
servi și la mediatizarea acțiunilor teroriste săvârșite și a ideologiei extremiste.În acest mod a
fost posibilă transmiterea ordinelor de executare a atentatelor, sub acoperirea unor mesaje și
mediatizarea acțiunilor violente și a atentatelor.Folosirea rețelei internet de către grupările
teroriste este incontestabilă și teroriștii vor continua să o utilizeze pentru promovarea ideilor,
strategiilor, acțiunilor teroriste, putând astfel submina siguranța națională a statelor și pune în
pericol omenirea.Pe măsură ce tehnologia devine din ce în ce mai importantă în viața socială,
probabilitatea unor agresiuni de natură cibernetică va crește exponențial cu dezvoltarea
acestora și astfel li se oferă teroriștilor noi vulnerabilități, ale căror efecte nu pot fi
cuantificate.
3.Prevenirea și combaterea actelor de terorism

3.1.Instituții specializate în prevenirea și combaterea actelor de terorism
Instituțiile din Sistemul Național de Prevenire și Combatere a Terorismului desfășoară
activități specifice, individual și în cooperare, în conformitate cu atribuțiile și competențele
lor legale, în scopul prevenirii și combaterii tuturor categoriilor de manifestări specific
teroriste și de activități de natură să le genereze, să le alimenteze ori să le favorizeze în orice
mod. Principalele instituții cu atribuții în prevenirea și combaterea terorismului sunt serviciile
speciale.Aceste structuri informativ-operative se particularizează de structurile militare și
paramilitare(polițenești) prin flexibilitatea acțională și organizațională, capacitatea de
adaptare la situații inedite și crize în desfășurare, versatilitate și nivel înalt de
profesionalism.Din această categorie amintim Serviciul Român de Informații, Serviciul de
Protecție și Pază, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale.
Alegerea S.R.I. în calitate de coordonator tehnic al Sistemului Național de Prevenire și
Combatere a Terorismului, se întemeiază pe capacitatea acestui serviciu de a acționa pe
întreaga suprafată a României, în toate mediile de interes operativ, precum și pe faptul că
această instituție dispune de structuri specializate în activități anti și contrateroriste(Brigada
Antiteroristă a S.R.I.).Alături de acest serviciu singura structură care dispune de forțe
specializate în combaterea terorismului, atât la palierul antiterorist, cât și la cel contraterorist
este Seviciul de Protecție și Pază.
De asemenea, misiunea-cadru a S.P.P. și anume protecția instituțiilor fundamentale ale
statului și a reprezentanților acestora, face din această structură operativ-informativă
principalul instrument de combatere a amenințărilor teroriste, alături de S.R.I., instituția
titulară cu combaterea terorismului în România.În ceea ce privește Serviciul de Informații
Externe și Serviciul de Telecomunicații Speciale, aceastea completează acțiunea serviciilor
anterior menționate pe fondul de prevenire și combatere a terorismului prin extinderea
1
Ioan Bari-Probleme globale contemporane, ed.Economica, 2003, pag.454
~ 838 ~
efortului anti și contraterorist și spațiile externe ale României, prin manipularea judicioasă a
datelor și informațiilor vitale pentru acest efort.
Toate aceste servicii speciale reprezintă o comunitate informativ-operativă bazată pe
principul complementarității și coerenței în cooperare, fapt care impune tuturor acestor
instituții ca în condițiile păstrării propriilor lor identități funcționale în conformitate cu
prevederile cadrului legal , să se interrelaționeze în cadrul sistemului de o manieră care
asigură simultan un statut egal și relații echilibrate pe toate coordonatele activității și o
concepție coerentă, integrată asupra problematicii abordate și măsurilor angajate ori necesar a
fi derulate.
Alături de substructurile specializate ale Ministerului Apărării Naționale și Ministerului
Afacerilor Interne serviciile informativ-operative prezentate mai sus reprezintă vârful de
lance a întregului Sistem National de Prevenire și Combatere a Terorismului din România.
O caracteristică definitorie a terorismului o constituie apetența operatorilor teroriști
pentru achiziția de fonduri și resurse logistice necesare pentru mutarea rapidă a bazelor de
operații în diferite orașe sau chiar pentru transferul transfrontalier al acestora.Din acest motiv,
poliția reprezintă o instituție operativ-informativă în efortul de combatere a terorismului
întrucât din punct de vedere structural are rădăcini adânci în comunitățile locale, posedând o
prețioasă bancă de date privitoare la elementele extremiste, bandele de răufacatori, filierele
traficanților, locuri predilecte de întâlnie a delincvenților.Teroriștii au nevoie de contacte cu
lumea interlopă pentru a-și asigura baze logistice sau operative într-o zonă nouă de operații
iar achiziționarea de imobile, de mașini, de materiale explozive, culegerea de informații și
toate celelalte activități premergatoare unui atentat provoacă distorsiuni sesizabile în mediile
interlope, și poliția prin informatorii ei poate realiza iminența dezvoltării unei potențiale crize
de natură teroristă.Astfel, instituțiile polițienești au urmat trei direcții principale de dezvoltare
și anume:
1. îmbunătățirea tehnicilor de culegere a informațiilor, a procedurilor de infiltrare și
supraveghere și eficientizarea protocoalelor de computerizare a datelor
2. îmbunătățirea relațiilor de cooperare și coordonare a operațiunilor antiteroriste
desfășurate la nivel național între agenții și structuri ale polițiilor naționale sau comunitare
3. creșterea rolului cooperării internaționale și a schimbului de date și informații privind
terorismul internațional, stabilirea competențelor național, regionale și internaționale în
rezolvarea crizelor de natură teroristă, in special în caul dezvoltării transfrontaliere.
Un rol important îl are și armata, aceasta reprezentând un rezervor de specialiști în
intervenție pirotehnică, trăgători de elită, instructori de parașutism, scafandrerie de lupta,
tehnică de transmisiuni, imagerie tactică, sisteme de arme sofisticate.Din acest motiv, armata
ca instituție poate fi folosită ca suport logistic și forță de de sprijin tactic de o valoare
inestimabilă.În ceea ce privește implicarea directă a forțelor armate în rezolvarea unei crize
de natură teroristă, aceasta trebuie să intervină numai în ultimă instanță, în momentul în care
structurile civile mandatate cu menșinerea sau restaurarea ordinii publice sunt evident
depășite de situație, existând potențialul de declanșare a unui război civil.
3.2.Măsuri de prevenire și combatere a terorismului

Conceptual, prevenirea criminalității comportă două determinări: prevenirea
postdelictuală care desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au suferit
condamnare și prevenirea predelictuală ce desemnează un proces social neîntrerupt care
~ 839 ~
implică un ansamblu de măsuri sociale luate de organele de stat în vederea preîntâmpinării și
eliminării risccurilor eventuale de comitere de infracțiuni prin identificarea, neutralizarea și
înlăturarea surselor socio-umane subiective și obiective care sunt susceptibile să înlesnească
sau să favorizeze săvârșirea de fapte antisociale.Combaterea desemnează ansamblul de
măsuri juridico-penale luate de organele de stat specializate pentru realizarea scopului
procesului penal și anume constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie
infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată penal
conform vinovăției sale.
Unul dintre obiectivele majore ale demersurilor naționale de prevenire și combatere a
terorismului îl reprezintă identificarea, monitorizarea și evaluarea constantă a tuturor
riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților pe coordonatele securității naționale, angrenate
de preocupările, intențiilor, acțiunilor și inacțiunilor.Un alt obiectiv îl reprezintă protejarea
teritoriului național, a cetățenilor și obiectivelor românești de activitățile asociate
terorismului, prin toate categoriile necesare de activități instituționalizate vizând prevenirea
apariției terorismului internațional și diminuarea riscurilor la adresa securității naționale,
generate de nucleele terorismului internațional care ar putea implanta și acționa împotriva
unor ținte de pe teritoriul țării, independent sau în asociere cu diverse alte entități străine sau
autohtone.
Participarea la eforturile internaționale de prevenire și combatere a fenomenului terorist
pe diferite spații geografice este un alt obiectiv ce poate fi adus la îndeplinire prin schimburi
de informații și cooperarea în planul aplicării legii cu privire la intenții, preocupări și acțiuni
de natură teroristă ori care favorizează apariția, dezvoltarea terorismului,precum și prin
participarea cu forțe armate specializate la operațiuni militare multilaterale derulate conform
rezoluțiilor ONU, destinate materializării obeictivelor de asigurare a securității și stabilității
internaționale pe linia prevenirii și combaterii terorismului.Misiunile pe dimensiunea
prevenirii terorismului se exercită prin activități informativ-operative, derulate în interiorul și
exteriorul teritoriului național și care au ca priorități penetrarea și controlul informativ al
mediilor de interes, culegerea și procesarea analitică a datelor culese pe filiere informativ-
operative, stocarea/arhivarea unitară a datelor obținute din toate categoriile de surse, protecția
contrainformativă a obiectivelor ce ar putea constitui ținte directe ale acțiunilor teroriste și
operațiuni speciale destinate în principal descurajării intențiilor și eliminării premiselor de
risc terorist.
Totodată se desfășoară activități împotriva fluxurilor de alimentare cu resurse umane a
organizațiilor teroriste derulate în interiorul și exteriorul teritoriului național care includ
blocarea/limitarea drastică a influxului de cetățeni străini cu predispoziții spre activități
asociate terorismului, monitorizarea deplasărilor călătorilor străini proveniți din spații
sensibile, aflați pe teritoriul național ca destinație finală sau în tranzit, stabilirea unui cadru
legal adecvat unui mecanism funcțional eficient, menit să împiedice înființarea pe teritoriul
național a unor asociații, ligi, fundații ce pot constitui acoperiri pentru derularea de activități
adiacente terorismului.
O alta misiune de prevenire o reprezintă desfașurarea activităților împotriva fluxurilor de
alimentare cu resurse auxiliareși mijloace specifice de acțiune a entităților teroriste.O astfel
de misiune este adusă la îndeplinire prin limitarea sau anularea posibilităților de dobândire și
utilizare de nucleele teroriste a locuințelor, mijloacelor de transport, telecomunicații, de
comunicare în masă, monitorizarea și blocarea mișcării fondurilor identificate ca
~ 840 ~
reprezentând resurse financiare pe entitățile teroriste, precum și blocarea accesului
organizațiilor teroriste la armament, muniții, explozibili, dispozitive și substanțe chimice,
biologice, nucleare.Tot o măsură de prevenire o reprezintă activitățile de informare și relații
publice, prin care cetățenii să fie informați adecvat în legătură cu modalitățile în care se pot
proteja cel mai eficientde riscurile teroriste și să colaboreze activ cu instituțiile din sistem în
prevenirea și combaterea terorismului.
Misiunile specifice combaterii terorismului se exprimă prin:
1. activități de sancționare a preocupărilor și faptelor asociate terorismului care includ
toate demersurile de urmărire judiciară soldate cu reținerea, arestarea, condamnarea penală în
țară sau extrădarea teroriștilor
2. intervenția antiteroristă nemijlocită atunci când se derulează ori s-au produs atacuri
teroriste
3. participarea la operațiuni de prevenire și combatere a terorismului, prin cooperare
internatională, conform prevederilor legale referitoare la astfel de situații.
4.Concluzii
Terorismul nu este un fenomen nou în Europa. Acesta reprezintă o amenințare la adresa
securității noastre, la adresa valorilor societăților noastre democratice și la adresa drepturilor
și libertăților cetățenilor europeni.Putem spune că acesta se prezintă ca un fenomen complex,
cu manifestări extrem de violente,desfășurate de cele mai multe ori prin surprindere și
împotriva unor ținte precise, care în general nu se pot apăra.Terorismul face parte din acele
amenințări asimetrice permanente, flexibile, aleatoare, greu de anticipat, supravegheat,
controlat și contracarat, care mențin o stare permanentă de alertă, de teamă și nesiguranță.
Pentru succesul în diminuarea și eradicarea fenomenului terorist se impun a fi
monitorizate și analizate toate amenințările și riscurile de natură teroristă.Accentul trebuie
pus pe latura preventivă, astfel ca fenomenul să fie ținut sub control pentru a nu fi necesar să
se intervină printr-o ripostă contrateroristă. Ţara noastră poate participa la acţiunile pentru
combaterea terorismului pe toate palierele strategice, operative şi tactice şi prin toate
mijloacele adecvate. Combaterea criminalităţii economice şi sociale, lichidarea corupţiei,
reducerea infracţionalităţii, crearea unui mediu de afaceri sigur şi bine protejat (prin lege, dar
şi prin acţiuni specifice), distrugerea reţelelor de traficanţi şi securizarea frontierelor sunt doar
câteva dintre măsurile absolut necesare pentru dezactivarea unui mediu favorabil
terorismului. De asemenea, angrenarea ţării noastre pe linia descurajării statelor care sprijină
sau sponsorizează terorismul implică demersuri susţinute de valorizare a prevenţiei în lupta
antiteroristă, precum şi a redimensionării performante a activităţii specifice în domeniu, pe
linia contracarării surselor de alimentare şi întreţinere a fenomenului terorist.
Mai mult, activitatea statului român pe linia prevenirii şi combaterii actelor de terorism
s-a intensificat considerabil după data de 11 septembrie 2001, când toate statele lumii au
realizat că niciodată nu pot fi suficient de bine pregătite pentru a putea lupta cu aceast flagel
al societăţii umane în continuă perfecţionare, activitate concretizată în diferite legi, dar şi prin
înfiinţarea de organizaţii guvernamentale antiteroriste, aliniate la cerinţele şi normele Uniunii
Europene, la care România a aderat în anul 2007. În acest sens,România a participat şi
participă activ cu forţe logistice şi militare la toate misiunile internaţionale, cum ar fi cea din
Irak sau din Afganistan.Chiar dacă România, până în prezent nu a fost o ţară ţintă a atacurilor
teroriste, o dată cu asumarea responsabilităţilor pe linia combaterii fenomenului terorist,
~ 841 ~
coalizând cu marile state ale lumii în acest sens, ar putea trece de la o ţară de tranzit sau de
resurse pentru pregătirea actelor de terorism, la o ţară vizată pentru eventuale atentate
teroriste. Din acest motiv se impune continuarea luptei antiteroriste cu aceiaşi intensitate ca
după data de 11 septembrie 2001, pentru a se putea menţine un climat de normalitate şi
securitate, atât de necesar pentru dezvoltarea sănătoasă a unui stat democratic.
Bibliografie:
A.Andreescu și colectivul–“Terorismul internațional,flagel al lumii contemporane”,ed.
M.A.I,București 2003
Ioan Bari-„Probleme globale contemporane”, ed.Economica București,2003
Ion Bodunescu-„Terorismul-fenomen global”, ed.Odeon București, 1997
James F.Dunningan-„Noua amenințare mondială cyber-terorismul”, ed. CurteaVeche ,
2009
Andrew Lloyd, Peter Mathews-„Bioterorismul-flegelul mileniului III”, ed. Hiparion cluj
Napoca,2002
V.Măgureanu- „Putere și terorism”, vol. Nr.1-2,2003
Constantin Nicolescu, Cosmin S. Bădele-„Prevenirea și combaterea terorismului pe plan
intern și internațional”, ed.Aius Craiova,2012
O. Pop – „Aspecte criminologice privind terorismul intern si international”, Editura
Mirton, Timisoara , 2003
Vasile Simileanu-,, Radiografia terorismului” Colecţia GEOPOLITICA, EdituraTOP
FORM, Bucureşti, 2004
~ 842 ~
EFECTELE SOCIALE ALE TRAFICULUI DE PERSOANE
SOCIAL EFFECTS OF HUMAN TRAFFICKING
Drd. SIMUS Roxana

Academia de Poliţie “Al. I. Cuza”
Şcoala Doctorală “Ordine publică şi siguranţă naţională”
roxsim90@yahoo.ro
Abstract:
Trafficking has now become a widespread phenomenon worldwide, basically
accompanying globalization. Despite the consensus on the dynamics of phenomenon, there is
no consensus on the size of the phenomenon. Trafficking, like many other social phenomena
is a phenomenon whose dimensions are difficult to determine due to some particularities of
manifestation thereby, the official data manage to capture only a small part of the
phenomenon. Human beings are reduced to the condition of the goods are sold and resold
increasingly more expensive as mere objects and are then exploited by traffickers who earn
substantial profits.
Trafficking with different purposes of exploitation, is an international phenomenon of
organized crime, with serious consequences for safety, health and fundamental rights of
victims. This phenomenon has become alarming, Romania is a country of origin and transit
for victims. Caught in the trap of traffickers, victims are subjected to humiliating treatment
and exploited in slavery. In many cases, victims have suffered physical and psychological
injuries so severe that, from a medical standpoint, is no longer possible a full recovery and
return to the initial physical and mental health.
Currently all information obtained shows that the human damages caused by ignoring
these types of crimes are increasing, especially as the number of children who fall prey to the
scourge of a significant increase.
Rezumat:
Traficul de persoane a devenit acum un fenomen răspândit în întreaga lume care, în
principiu, însoțește globalizarea. În ciuda consensului asupra dinamicii fenomenului, nu
există nici un consens cu privire la dimensiunea fenomenului. Traficul, la fel ca multe alte
fenomene sociale este un fenomen ale cărui dimensiuni sunt dificil de determinat din cauza
unor particularități de manifestare, astfel, datele oficiale reușesc să captura doar o mică
parte a fenomenului. Ființele umane sunt reduse la condiţia de bunuri, sunt vândute și
revândute din ce în ce mai scump ca simple obiecte și apoi sunt exploatate de către traficanți
care obțin profituri substanțiale.
Traficul de persoane cu diferite scopuri de exploatare, este un fenomen internațional
al crimei organizate, cu consecințe grave asupra siguranței, sănătății și a drepturilor
fundamentale ale victimelor. Acest fenomen a devenit alarmant, România este o țară de
origine și de tranzit pentru victime. Prinse în capcana traficanților, victimele sunt supuse
unui tratament umilitor și exploatate în sclavie. În multe cazuri, victimele au suferit leziuni
fizice și psihice atât de grave încât, din punct de vedere medical, nu mai este posibilă o
~ 843 ~
recuperare completă și o revenire la starea de sănătate fizică și mentală inițială.
În prezent, toate informațiile obținute arată că pagubele provocate de ignorarea acestor
tipuri de infracțiuni sunt în creștere, mai ales ca numărul de copii care cad pradă flagelul
înregistrează o creștere semnificativă.
Keywords: trafficking in human beings, the notion of victim, victim assistance, protection
of victims, social reintegration of victims of trafficking.
Cuvinte cheie: trafic de persoane, notiunea de victimă, asistenţa victimelor, protecţia

victimelor, reintegrarea socială a victimelor traficului de persoane.
Consideraţii. Noţiunea de victimă.

Cele mai multe practici criminale conţinute de formele de exploatare a victimelor
subordonează activităţi socialmente inacceptabile sau măcar moralmente controversate.
Traficul de persoane a atras oameni cu variate aderenţe şi condiţionări culturale, etnice, de
status socioeconomic, dar, înainte de toate, oameni cu structuri emoţionale diferite, cu
registre de nevoi sociale, economice, emoţionale, psihologice, educaţionale sau religioase ori
de apartenenţă socială, la fel de variate.
În registrul faptelor antisociale delicvenţionale ce au ca subiect fiinţa umana, Codul
penal şi Codul de Procedură Penală conţin prevederi generale care conduc la încadrarea
legală a faptei şi urmarea regulilor generale şi speciale ale procedurii penale.
O victimă a unei infracţiuni înseamnă întotdeauna o fiinţă umană, subiect central al
victimologiei. Literatura de specialitate consideră victima „orice persoană umană care suferă
direct sau indirect consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni
criminale”1.
În ceea ce priveşte noţiunea legală de victimă a traficului de persoane, Agenţia Naţională
Împotriva Traficului de Persoane şi instituţiile componente ale Grupului interministerial de
lucru pentru coordonarea şi evaluarea activităţii de prevenire şi combatere a traficului de
persoane au elaborat un proiect legislativ de modificare şi completare a Legii nr. 678/2001 ce
a urmărit şi introducerea unei definiţii de victimă, precum şi, cooperarea instituţiilor şi
organizaţiilor cu atribuţii în domeniu în vederea constituirii unui mecanism naţional de
identificare şi referire a victimelor traficului de persoane2.
Urmare acestor demersuri, în cuprinsul dispoziţiilor Mecanismului naţional de
identificare şi referire a victimelor traficului de persoane3 se prevede ca definiţie operaţională,
sensul termenului de victimă a traficului de persoane, ca desemnând orice persoană fizică,
despre care există informaţii că a suferit o vătămare fizică sau psihică, o suferinţă
emoţională, o pierdere economică sau o vătămare gravă a drepturilor sale fundamentale,
1
Mitrofan N., „Victima şi victimologia. Rolul victimei în comiterea infracţiunii în psihologie judiciară”,
Casa de editură „Şansa”, Bucureşti, 2000, p. 91
2
Raport privind situaţia traficului de persoane în România 2007, Proiecte de acte normative în proces de
avizare
3
Adoptat prin Ordinul nr. 335/2881/1990/1072/266/A.6880/409/C/2353/C din 2007/2008 al ministrului
internelor şi reformei administrative, al ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului, al ministrului sănătăţii
publice, al ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse, al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, al ministrului afacerilor externe, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.
şi al ministrului justiţiei, publicat în M.Of., P. I, nr. 849 din 17 decembrie 2008
~ 844 ~
prin acţiuni sau inacţiuni care încalcă legislaţia penală, în materia prevenirii şi combaterii
traficului de persoane.
Mecanismul naţional de identificare a victimelor traficului de persoane clasifică
victimele infracţiunilor de trafic de persoane, în victime directe şi victime indirecte, acestea
din urmă fiind soţul, copiii şi cei aflaţi în întreţinerea victimelor directe, decedate prin
săvârşirea infracţiunilor, prin excludere, toate celelalte, afectate de trafic ori exploatate, fiind
cele directe.
Potrivit unei alte clasificări a victimelor infracţiunilor, elaborate de către Hans von
Hentig, plecând de la diferenţierea victimelor înnăscute de victimele societăţii, în ultimele
sale lucrări utilizând drept criterii factori psihologici, biologici şi sociali, sunt persoane cu
risc crescut de a fi traficate:
- Victimele nevârstnice, în special minorii, cu lipsa discernământului sau prezenţa lui
diminuată, nedezvoltaţi fizic şi fără experienţă sunt uşor de manipulat şi pot constitui victime
sigure, printre cele mai frecvente forme de victimizare, fiind: răpirea, utilizarea la activităţi
infracţionale, abuzul sexual.
- Femeile ca victimă sunt întâlnite mai ales în cazul infracţiunilor cu conţinut sexual,
de regulă cele tinere, iar cele mai în vârstă devin victime ale infracţiunilor motivate material;
- Vârstnicii pot deveni victime ale infractorilor care urmăresc estorcarea lor materială
sau exploatarea condiţiei lor precare din punct de vedere fizic;
- Consumatorii de alcool şi de stupefiante sunt expuşi în mare măsură;
- Imigranţii sunt şi ei o categorie a victimizării întrucât imigrantul este expus prin
pierderea legăturilor sociale vitale ajungând într-un grad extrem de neajutorare datorat
lipsurilor materiale, imposibilităţii de comunicare prin necunoaşterea limbii vorbite.
Efectele sociale ale traficului de persoane.

Respectarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă astăzi una dintre valorile
civilizaţiei democratice. Violarea drepturilor omului este, în primul rând, o frustare pe care
fiecare dintre membrii societăţii o resimte puternic. Încălcarea unor drepturi precum libertatea
de exprimare sau libertatea religioasă sunt în prezent fenomene intolerabile în societatea
contemporană.
Traficul de persoane s-a extins astăzi în întreaga lume, iar consecinţele sale afectează nu
doar un stat anume, ci practic societatea globală. Putem spune că traficul a devenit nu doar o
problemă socială, ci o problemă transnaţională, cu o cauzalitate şi implicaţii profunde.
Traficul de persoane nu trebuie privit doar ca formă de victimizare a fiinţei umane, ci şi
ca o problemă de dezvoltare umană şi socială. Este o formă de victimizare a fiinţei umane
pentru că este în esenţă o relaţie de exploatare a acesteia. În acelaşi timp, traficul este un
fenomen ce afectează profund dezvoltarea fizică, intelectuală şi psihologică a persoanelor şi
care pune în pericol funcţionarea acestora în cadrul societăţii. Consecinţele negative ale
traficului se extind de la victimele directe, la comunităţile şi societatea din care acestea provin
şi care se confundă cu pierderea capitalului uman, cu cheltuieli crescute pentru recuperarea şi
reintegrarea socială a persoanelor traficate.
În ceea ce le priveşte pe victimele propriu-zise, consecinţele pe care le au de înfruntat
sunt mult mai grave decât în cazul victimelor oricărui alt tip de infracţiune. Astfel, vorbim de
o deteriorare a sănătăţii fizice şi psihice ale acestora drept urmare a violenţelor şi abuzurilor
continue la care sunt expuse.
~ 845 ~
Victimele traficului sunt vulnerabile la violenţă şi abuzuri în fiecare dintre etapele
traficării, începând încă din faza de recrutare când, în unele cazuri, traficanţii apelează la
răpirea şi constrângerea victimei. Abuzurile asupra victimelor continuă în multe situaţii şi în
faza de transportare către locul de exploatare propriu-zis, la violenţele propriu-zise
adăugându-se de această dată călătoria în condiţii improprii, precum şi regimul de odihnă şi
hrană inadecvat.
În faza de exploatare propriu-zisă, efectele asupra sănătăţii victimelor sunt deosebit de
grave, violenţele şi abuzurile continue ducând la o prejudiciere în multe cazuri ireparabilă a
sănătăţii lor. Din punct de vedere medical, regimul brutal la care sunt supuse face ca
victimele traficului să se confrunte cu probleme precum contuzii, pierderi de greutate,
fracturi, probleme dentare, gastro-intestinale sau dermatologice, precum şi un risc crescut de
infecţii şi handicapuri dobândite în urma bătăilor sau în încercarea de a fugi.1 În cazuri
extreme, victimele care refuză să îndeplinească cerinţele explotatorilor sau încearcă să fugă,
sunt ucise. La acestea, în cazul victimelor supuse exploatării sexuale, se adaugă bolile cu
transmitere sexuală, inclusiv SIDA.
Violenţele fizice, la care se adaugă izolarea socială şi controlul permanent, precum şi
condiţiile concrete în care trebuie să lucreze afectează sănătatea psihică a victimelor. Stresul
cronic pe care îl resimt victimele traficului are drept efect o serie de tulburări psihologice:
simptome psihosomatice (insomnie, nervozitate, coşmaruri etc), schimbări comportamentale
(retragere, suspiciune, iritabilitate, agresivitate, impulsivitate, încercări de sinucidere, depresii
etc) şi probleme cognitive (confuzie, dezorientare, pierdere de memorie, imposibilitatea de
concentrare)2.
Efectele se resimt mai puternic în cazul în care persoanele traficate sunt copii. Cu cât este
mai scăzută vârsta victimei, cu atât sunt mai puternice traumele psihologice şi medicale pe
care le resimte aceasta.
De asemenea, un alt aspect grav al traficului constă în diminuarea şanselor persoanelor
de a duce o viaţă normală. Procesul de traficare reprezintă în mod real o stopare a dezvoltării
capitalului uman. Dată fiind vârsta scăzută a victimelor, traficarea este echivalentă cu
abandonarea studiilor şi deci cu o educaţie precară ce nu îi va permite victimei integrarea pe
piaţa muncii.
Traficul de persoane nu afectează doar victima propriu-zisă, ci şi familia acesteia şi
comunitatea în întregul său. Traumele psihologice pe care le-a suferit persoana traficată se
resimt şi la nivelul familiei sale, legăturile familiale sunt afectate, iar de multe ori integrarea
socială este compromisă, nu doar datorită slabelor capacităţi ale victimei, ci şi stigmatizării şi
izolării pe care aceasta le are de înfruntat.
Stigmatizarea persoanelor traficate, mai ales în cazul exploatării sexuale a acestora,
constituie un alt factor care îngreunează procesul de reintegrare socială a victimelor. O
femeie care s-a prostituat (chiar forţat) este încă desconsiderată în multe culturi şi
culpatibilizată pentru situaţia în care se află.
Victimele traficului de persoane sunt cel mai adesea marginalizaţi sau excluşi social.
Marginalizarea presupune imposibilitatea individului de a funcţiona ca membru deplin al
1
Cathy Zimmerman, The Health Risks and Consequences of Trafficking in Women and Adolescents.
Findings from a European Study, London School of Hygiene & Tropical Medicine, 2003, p. 45
2
U.S. Department of State, Trafficking in Persons Report 2006, U.S. Department of State Publication 11335,
Office of the Under Secretary for Global Affairs, 2006, p. 38
~ 846 ~
societăţii, incapacitatea sa de a se realiza în cadrul acesteia, de a urma modelul social
promovat de aceasta. Cel mai des legată de accesul la resursele economice, marginalizarea
presupune incapacitatea individului de a-şi asigura un minim decent de viaţă urmând
modelele sociale promovate de societate. Acest lucru este îngreunat de resursele educaţionale
de care dispune individul. Toate aceste lucruri au repercursiuni asupra vulnerabilităţii la
trafic.
Traficarea în vederea exploatării sexuale constituie un risc la adresa sănătăţii publice
datorită răspândirii unor boli cu efecte sociale dintre cele mai grave. În aceste condiţii,
asistenţa medicală nu se reduce doar la victimele traficului, ci şi la clienţii victimelor şi la
posibilii lor parteneri, ceea ce presupune mobilizarea unor resurse materiale importante în
vederea tratamentului şi asistenţei acordate.
Asistenţa, protecţia şi reintegrarea socială a victimelor traficului de persoane.

Asistenţa, protecţia şi reinserţia socială a victimelor traficului de persoane presupune o
abordare complexă, atât din punct de vedere teoretic cât şi practic; de asemenea, nu trebuie
omis un aspect important, ce depinde de calitatea executării lui şi de reactivitatea socială, şi
anume prevenirea şi stoparea fenomenului.
Dacă ne referim la ţara noastră, asistenţa, protecţia, reintegrarea socială a victimelor
traficului de persoane precum şi supravegherea la nivel comunitar a persoanelor cu potenţial
ridicat de a fi traficate au evoluat odată cu dezvoltarea fenomenului, ulterior manifestării lui
sau preîntâmpinându-i efectele.
Pentru ca evenimentele traumatice să fie percepute de individ ca fiind stresante, acestea
trebuie să îndeplinească trei condiţii şi anume1:
- Gradul de control asupra evenimentului. Cu cât un eveniment este mai puţin
controlabil cu atât este mai probabil ca el să fie perceput ca stresant.
- Imposibilitatea de a controla evenimentul, de a-l opri să aibă loc, creşte intensitatea
stresului, pe când convingerea că putem controla evenimentele reduce starea de anxietate
chiar dacă nu exercităm niciodată acest control;
- Predictibilitatea. Aceasta reprezintă capacitatea de a prezice apariţia unui eveniment
stresant, chiar dacă individul nu-l poate controla, reduce de obicei severitatea stresului. În
cazul unui şoc impredictibil nu poate exista nici o perioadă de siguranţă, pe când în cazul
unui şoc predictibil subiectul se poate relaxa într-o anumită măsură până când un semnal îl
avertizează că un şoc este pe cale de a se produce;
Măsura în care evenimentele stresante pun la încercare limitele capacităţilor individului
şi stima de sine. Nivelul de la care un eveniment devine stresant diferă de la un individ la
altul. Fiecare persoană este înzestrată cu un potenţial unic de rezistenţă la conflict, stres,
frustare şi are propria experienţă de viaţă personală, caracteristici ce-l pot ajuta să se adapteze
sau să facă faţă mai uşor situaţiilor stresante.
Evenimentele traumatice pot afecta stima de sine şi-i pot reduce nivelul acesteia. De
exemplu: o victimă a traficului de fiinţe umane repatriată şi întoarsă în satul său poate fi
stigmatizată şi etichetată de autorităţi dar şi de restul persoanelor din comunitate ca fiind
prostituată. Această situaţie va face mai dificil procesul de reinserţie socială a acesteia.
Vulnerabilitatea stimei de sine este determinată şi de importanţa, autoritatea persoanei cu care
1
L.R.Atkinson, C.Atkinson, R.Smith, „Introducere în psihologie”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
~ 847 ~
aceasta interacţionează şi este mai sensibilă la respingerea socială decât la acceptarea socială.
În România, serviciile de protecţie şi asistenţă sunt oferite victimelor traficului de
persoane fie în centre de asistenţă şi protecţie a victimei, fie în centrele sau adăposturile
organizaţiilor neguvernamentale, după cum urmează:
- Centre guvernamentale de asistenţă şi protecţie a victimelor adulte ale traficului de
persoane, înfiinţate în baza Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane;
- Centre guvernamentale de tranzit pentru minori victime ale traficului de persoane sau
minori neînsoţiţi;
- Centre guvernamentale pentru refugiaţi, cetăţeni străini, aflate în administrarea
Oficiului Român de Imigrări;
- Centre de asistenţă aflate în administrarea ONG.
Potrivit legislaţiei naţionale, furnizorii de servicii sociale pot organiza şi acorda servicii victimei
la domiciliul acestora, în centre de zi sau în centre rezidenţiale. Pe lângă aceste centre specifice
adresate victimelor adulte sau minore ale traficului, în funcţie de situaţia locală/regională, nevoile
identificate ale victimelor, victimele pot fi asistate în alte tipuri de centre rezidenţiale aflate în
subordinea DGASPC, destinate categoriilor de persoane aflate în situaţie de risc.1
De asemenea, copiii victime ale traficului de persoane pot fi adăpostiţi/asistaţi/protejaţi şi
în centr de primire în regim de urgenţă pentru copii victime ale diferitelor forme de abuz. Există
cel puţin câte un astfel de centru public în cadrul fiecărei DGASPC, din cele 41 de judeţe ale
ţării şi din cele 6 sectoare administrative ale municipiului Bucureşti.
Potrivit legii, România facilitează cetăţenilor străini, victime ale traficului de persoane,
întoarcerea în ţara lor de origine fără nici o întârziere nejustificată şi le asigură transportul în
deplină securitate până la frontiera statului român, dacă nu este prevăzut altfel în acorduri
bilaterale.
Bibliografie:
Mitrofan N., „Victima şi victimologia. Rolul victimei în comiterea infracţiunii în
psihologie judiciară”, Casa de editură „Şansa”, Bucureşti, 2000;
Raportul privind situaţia traficului de persoane în România 2007, Proiecte de acte
normative în proces de avizare, www.anitp.ro;
Cathy Zimmerman, The Health Risks and Consequences of Trafficking in Women and
Adolescents. Findings from a European Study, London School of Hygiene & Tropical
Medicine, 2003;
U.S. Department of State, Trafficking in Persons Report 2006, U.S. Department of State
Publication 11335, Office of the Under Secretary for Global Affairs, 2006;
L.R.Atkinson, C.Atkinson, R.Smith, „Introducere în psihologie”, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2002;
Adrian Iacob, Constantin-Victor Drăghici, Ionuţ-Valentin Marin Herman, Andreea-Xenia
Marin Herman, „Aspecte privind traficul de fiinţe umane”, Editura Sitech, Craiova, 2013.
1
Adrian Iacob, Constantin-Victor Drăghici, Ionuţ-Valentin Marin Herman, Andreea-Xenia Marin Herman,
„Aspecte privind traficul de fiinţe umane”, Editura Sitech, Craiova, 2013
~ 848 ~
ARESTAREA PREVENTIVĂ PE „SUSPICIUNI REZONABILE”
ÎN LUMINA NOILOR DISPOZIŢII PROCESUAL PENALE
THE DETENTION OF PERSONS DURING A CRIMINAL INVESTIGATION

BASED ON THE „REASONABLE SUSPICION” OF COMMITING A CRIME, IN
THE LIGHT OF THE NEW PENAL PROCEDURE CODE
STANCIU Mihai-Alexandru
Procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa
mihaistanciu1987@yahoo.com
Abstract:
The New Penal Procedure Code was enforced on the 1th of February 2014, which
brought a series of major changes regarding the penal procedure institutions, as they were
known by then.
One of the most important, reported to the negative effects produced to the right of freedom,
as a constitutional right of every person, are the changes brought to the measures of prevention.
Shortly after the enforcement of the new code, new changes have been made regarding the
measures of prevention, generated by some omissions in the new penal procedure law or by the
fact that some legal texts were uncorrelated, which made the use of the institutions difficult.
In the context of legal instability, new projects of changing the law have been initiated.
One of those, under the declared purpose of bringing higher protection against arbitrary and
abuse of power, threaten to make the use of these institutions more difficult, but not in the
benefit of the penal trial.
Among these projects, two of them are very interesting to analyze, by the changes that
they propose, which one hand contain a lot of uncorrelated texts with the legal norms in use,
and on the other hand tend to restrain the possibility of using the institution of arrest, without
taking in consideration the negative consequences on the penal trial or even on public
security.
Rezumat:
Intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedura Penală, la data de 01 februarie 2014, a
adus cu sine o serie de modificări majore ale instituţiilor de drept procesual penal, astfel cum
acestea erau cunoscute în vechea reglementare, dintre care unele dintre cele mai importante,
raportat la efectele negative pe care dispunerea acestora le are asupra libertăţii de mişcare a
persoanei ca drept fundamental al acesteia, sunt cele privind măsurile preventive.
În referire la măsurile preventive, la scurt timp după intrarea în vigoare a codului, s-
au produs noi modificări ale unora dintre dispoziţiilor legale, generate de lacune legislative
sau de necorelări între textele de lege, ce făceau dificilă realizarea în condiţii optime a
actului de justiţie.
Profitând de contextul instabilităţii noilor norme procesuale, s-au iniţiat diferite
proiecte de lege prin care s-a urmărit modificarea şi a altor dispoziţii, dintre care unele, sub
pretextul acordării unei protecţii sporite împotriva arbitrariului şi abuzului din partea
organelor statului, riscă să lipsească de conţinut scopul acestor măsuri.
~ 849 ~
Dintre proiectele la care am făcut referire, două captează atenţia prin modificările
propuse, care pe lângă necorelările cu celealte dispoziţii în materie, urmăresc să restrângă
posibilitatea organelor judiciare de a dispune măsura arestării preventive în cursul urmăririi
penale, fără luarea în calcul a consecinţelor negative asupra desfăşurării în condiţii optime a
procesului penal şi chiar asupra siguranţei publice.
Keywords: new Penal Procedure Code, measures of prevention, law project, arrest,
reasonable suspicions, founded clues, evidence, clues.
Cuvinte cheie: noul Cod de Procedură Penală, măsuri preventive, proiect de lege,
arestare preventivă, suspiciuni rezonabile, indicii temeinice, probe, indicii.
Prin adoptarea Noului Cod Penal şi a Noului Cod de Procedura Penală s-a urmărit
modernizarea legislaţiei penale din România care să răspundă imperativelor creării unei
justiţii adaptate aşteptărilor sociale şi creşterii calităţii acestui serviciu public, precum şi
nevoii de a face faţă şi a combate cât mai eficient fenomenul infracţional aflat în continuă
schimbare, în special prin diversificarea metodelor de comitere a faptelor antisociale, dar şi
prin lezarea unor relaţii sociale noi, ceea ce a impus incriminarea unor noi fapte de natură
penală.
Cu toate acestea, încă de la intrarea în vigoare a celor două acte normative, organele
judiciare au întâmpinat probleme în punerea acestora în aplicare, generate pe de o parte de
formularea neclară a unor dispoziţii legale, iar pe de altă parte de existenţa a numeroase
necooncordanţe între dispoziţiile legale sau chiar de omisiunea reglementării unor proceduri
în integralitatea lor, exemplu în acest sens fiind nereglementarea procedurii judecării
contestaţiei împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus
asupra măsurilor preventive, cale de atac prevăzută însă de dispoziţiile legale.
Pentru aceste motive, Noul cod de procedură penală a suferit mai multe modificări,
primele fiind adoptate prin OUG nr. 3/2014, publicată în Monitorul Oficial în data de 7
februarie 2014, deci la numai o săptămână de la intrarea în vigoare a codului, fiind urmate şi
de alte modificări sau chiar de declararea ca neconstituţionale a mai multor dispoziţii legale,
în prezent fiind în dezbatere mai multe proiecte legislative de noi modificări ale normelor de
procedură penală, în timp ce Curtea Constituţională a fost sesizată cu judecarea mai multor
excepţii cu privire la neconstituţionalitatea unora dintre normele procesual penale.
Printre proiectele legislative de modificare a dispoziţiilor legale la care am făcut referire,
atrag atenţia două dintre acestea, înregistrate la Senat cu nr. L95/2015 şi L315/2015, proiecte
care cuprind modificări, printre altele şi cu privire la condiţiile luării măsurii arestării
preventive, primul dintre acestea fiind avizat favorabil de Senat la data de 11.05.2015, în timp
ce al doilea a fost respins de către Senat la data de 07.09.2015, dar care va fi analizat prin
prisma consecinţelor deosebit de grave pe care le-ar fi produs dacă o asemenea lege era
promulgată.
Cu privire la proiectul legislativ înregistrat sub nr. L95/2015 se constată că printr-un
amendament adus acestui proiect şi admis de Comisia juridică se urmăreşte înlocuirea
sintagmei „suspiciune rezonabilă”, astfel cum este prevăzută în prezent la condiţiile
dispunerii măsurilor preventive cu cea de „indicii temeinice”, astfel cum era reglementată de
vechiul cod de procedură penală, în sensul că articolul 202 alin. 1 din Noul Cod de procedură
~ 850 ~
penală care prevede că „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii
temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi
dacă...” se modifică şi va avea următorul cuprins: „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă
din probe rezultă indicii temeinice că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi dacă...”.
În motivarea soluţiei propuse, s-a arătat că noua formulare "dacă există probe sau indicii
temeinice din care rezultă că o persoană a săvarşit o faptă prevăzută de legea penală" este mai
apropiată de principiul de drept, consacrat, conform căruia cercetarea în stare de libertate este
regula, iar dispunerea unor masuri de arest să fie excepţia, ori potrivit dispoziţiilor actuale,
arestarea preventivă a devenit posibilă pe simple "suspiciuni rezonabile", rezonabilitate care
duce la o doză de arbitrariu întrucât nu poate fi cuantificată.
Înainte de a face aprecieri cu privire la oportunitatea unei astfel de modificări legislative,
trebuie să pornim de la analiza dispoziţiilor legale actuale.
În prezent, pentru a se putea dispune măsura arestării preventive, trebuie întrunite
cumulativ condiţiile generale prevăzute de art. 202 NCPP pentru oricare dintre măsurile
preventive prevăzute de lege şi condiţiile speciale prevăzute de art. 223 NCPP şi să existe
unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute de textul legal care permit luarea măsurii
arestării preventive.
În ceea ce priveşte condiţiile generale prevăzute de art. 202 NCPP, acestea se cer a fi
îndeplinite în cazul dispunerii oricăreia dintre măsurile preventive, indiferent de gravitatea
acesteia şi vizează următoarele aspecte:
- să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o
persoană a săvârşit o infracţiune;
- măsura să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al
împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată
ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
- să nu existe o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale
dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP;
- măsura preventivă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de
care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei.
În ceea ce priveşte condiţiile speciale, art. 223 alin. 1 NCPP prevede că măsura arestării
preventive poate fi luată „numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul
a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii (...)”.
Din analiza condiţiilor generale şi speciale se observă că în fapt acestea din urmă
reprezintă în parte o reluare a uneia dintre condiţiile generale, respectiv cea privind existenţa
unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care să rezulte însă doar
din probe. Prin urmare, dacă pentru măsurile preventive ale reţinerii şi controlului judiciar
suspiciunea rezonabilă poate izvorî şi din indicii temeinice, în cazul arestării preventive (şi al
controlului judiciar pe cauţiune şi al arestului la domiciliu – în cazul ambelor impunându-se
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 223 NCPP la care fac trimitere), aceasta trebuie să
rezulte exclusiv din probe în sensul art. 97 NCPP.
Astfel, potrivit art. 97 NCPP, constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Desigur, probele trebuie să fii fost obţinute
~ 851 ~
prin unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege sau printr-un alt mijloc de probă care
nu este interzis de lege.
În ceea priveşte indiciile temeinice, cu toate că în actualul Cod de procedură penală nu se
prevede o definiţie legală a noţiunii, apreciem că înţelesul este cel definit în legislaţia
anterioară unde la art. 681 se prevedea că „sunt indicii temeinice atunci când din datele
existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta”.
În jurisprudenţă s-au formulat mai multe definiţii ale sintagmei „indicii temeinice”, una
dintre acestea1 arătând că sunt „elemente de fapt care provin din alte izvoare decât mijloacele
legale de probă, cum ar fi o plângere, un denunţ, un raport informativ, surprinderea în
apropierea locului faptei, etc.”, în timp ce o altă definiţie2 vizează că indiciul reprezintă „o
faptă, împrejurare, situaţie care, luată în sine, nu are valoare probatorie, constituind numai
temeiul unor bănuieli susceptibile de a orienta activitatea judiciară, dar care, atunci când se
încadrează într-un sistem de elemente în perfectă concordanţă între ele, precum şi în raport cu
probele existente în cauză, poate servi la cunoaşterea adevărului într-o cauză penală”.
Faţă de distincţia făcută între condiţiile generale şi speciale, precum şi în aplicarea
principiul genus per speciem derogatur, judecătorul urmează a analiza propunerea de arestare
preventivă doar prin prisma probelor existente la dosarul cauzei la momentul respectiv pentru
a-şi forma convingerea despre existenţa sau nu a acelei suspiciuni rezonabile privind
săvârşirea infracţiunii, iar nu şi prin prisma indiciilor temeinice.
Cu privire la sensul sintagmei de suspiciune rezonabilă, de asemenea nedefinit în
legislaţia procesual penală, acesta este cel rezultat din jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (raisons plausibles – reasonable suspicion), anume acela de existenţă a
unor fapte, date sau informaţii care să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este
posibil ca o persoană să fii săvârşit o infracţiune, rezonabilitatea sau plauzibilitatea acestor
suspiciuni pe care are a se întemeia arestarea fiind de altfel elementul esenţial al protecţiei
împotriva unei privări de libertate arbitrare.
Este important a fi reţinută precizarea făcută de instanţa europeană în sensul că faptele ce
au dat naştere bănuielilor sau suspiciunilor în discuţie nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele
necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită
acuzaţie, ci acestea au a fi probate în faza ulterioară urmăririi penale declanşate împotriva
persoanei reţinute3. Absenţa inculpării sau trimiterii în judecată a acestei persoane nu
presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de
săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c din
Convenţie.
Revenind la proiectul de lege şi la amendamentele menţionate, constatăm în primul rând
o necorelare, scăpată din vedere de iniţiatorii acestora, de natură a face lipsite de efecte
juridice modificările propuse. Astfel, observăm că se propune modificarea dispoziţiilor art.
202 alin. 1 NCPP care privesc condiţiile generale de dispunere a tuturor măsurilor preventive,
dar nu şi a dispoziţiilor art. 223 NCPP care vizează condiţiile speciale de luare a măsurii
arestării preventive, care îşi păstrează forma actuală şi care, ca orice reguli speciale, derogă
de la regulile generale şi se aplică cu prioritate.
1
Gr. Gr. Theodoru, op. cit., p. 369.
2
G. Antoniu, C. Bulai, op. cit., p. 219.
3
Murray c/Royaume-Uni, nr. 300-A, §55.
~ 852 ~
În aceste condiţii, judecătorul chemat să se pronunţe asupra stării de arest preventiv îşi va
forma în continuare convingerea prin raportare la dispoziţiile art. 223 din forma actuală care
prevăd că arestarea se poate dispune dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârşit o infracţiune, chiar dacă condiţiile generale în care pot fi dispuse oricare
dintre măsurile preventive ar prevedea că acestea pot fi dispuse dacă din probe rezultă
indicii temeinice că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, înlăturându-se
sintagma „suspiciune rezonabilă”.
Trecând peste această necorelare şi care probabil va fi remediată în etapele următoare ale
procesului legislativ, se pune întrebarea firească ce consecinţe juridice ar produce
modificările propuse.
După cum am arătat, în fapt, aceste modificări vizează o reîntoarcere la soluţia legislativă
adoptată în vechiul cod de procedură penală, potrivit căreia arestarea preventivă se dispunea
atunci când judecătorul îşi forma convingerea pe baza probelor existente la dosarul cauzei la
acel moment procesual, dacă există sau nu indicii temeinice că persoana a săvârşit
infracţiunea pentru care era cercetată, în sensul că din datele existente în cauză rezulta
presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a
săvârşit fapta.
Se constată astfel că soluţia legislativă din vechiul cod nu diferă în esenţă de cea din noul
cod, ci în ambele situaţii, presupunere rezonabilă sau suspiciune rezonabilă, trebuie să existe
suficiente date sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv şi imparţial că este
posibil ca o persoană să fii săvârşit o infracţiune. Nicio altă interpretare a dispoziţiilor actuale
în sensul că judecătorul ar fi ţinut de simpla sa apreciere subiectivă nu poate fi primită, acesta
fiind obligat să interpreteze legea în litera şi spiritul ei şi în concordanţă cu principiile statuate
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste precizări, considerăm că modificările propuse sunt fondate pe o
percepţie greşită a iniţiatorilor proiectului în sensul că în prezent judecătorul nu dispune
arestarea în toate cazurile doar pe probe, ci uneori o dispune doar pe baza unor indicii
rezultate de multe ori din denunţuri, astfel cum se speculează în mod frecvent în spaţiul
public, ceea ce este bineînţeles de natură să aducă atingere în mod grav dreptului la libertate
al persoanelor. Această concluzie se desprinde şi din faptul că iniţiatorii proiectului au
urmărit să modifice art. 202 alin. 1 din NCPP care, după cum am arătat, prevede că măsurile
preventive pot fi luate dacă din probe sau din indicii temeinice, deci şi doar din indicii
temeinice, rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit fapta prevăzută de legea
penală.
Evident, problema este una falsă, deoarece după cum am mai menţionat, doar reţinerea şi
controlul judiciar pot fi dispuse şi doar în baza unor indicii temeinice, în timp ce restul
măsurilor preventive, printre care şi arestarea preventivă, se pot dispune doar atunci când din
probele administrate în cauză rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana a comis
infracţiunea, astfel cum prevede art. 223 din NCPP, articol scăpat din vedere de iniţiatorii
proiectului de modificare legislativă.
În concluzie, apreciem că dacă proiectul de lege va fi adoptat, singurele schimbări aduse
vor fi acelea că reţinerea şi controlul judiciar vor putea fi dispuse, la fel ca şi în cazul
celorlalte măsuri preventive, doar în cazurile în care din probe, iar nu şi doar din indicii
temeinice, rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit infracţiunea, soluţie care
aduce într-adevăr un plus de garanţii împotriva arbitrariului în luarea acestor măsuri, dar care
~ 853 ~
nu produce însă efectele urmărite de iniţiatori, arestarea preventivă urmând a se dispune în
continuare în aceleaşi condiţii şi cazuri ca şi în prezent.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea proiect legislativ la care am făcut referire, ce este
înregistrat la Senat sub nr. L315/2015, constatăm că lucrurile sunt mult serioase, consecinţele
adoptării unui astfel de proiect fiind dintre cele mai grave, unele dintre modificări fiind
menite să lipsească de finalitate practică măsurile preventive care sunt luate în scopul
asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau
inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unei alte
infracţiuni.
Prin unele dintre modificările propuse se doreşte schimbarea condiţiilor generale şi
speciale în care pot fi dispuse măsurile preventive în sensul că art. 202 alin. 1 NCPP
(consacrat condiţiilor generale) se modifică şi va următorul conţinut: „Măsurile preventive
pot fi dispuse dacă există probe concrete din care rezultă dincolo de orice îndoială că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni”, în timp ce art. 223
alin. 1 NCPP (consacrat condiţiilor speciale) se modifică şi va avea următorul conţinut:
„Măsura arestării preventive poate fi luată (...) numai dacă există probe din care rezultă,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit o infracţiune (...)”.
În motivarea soluţiei propuse, se arată că măsurile preventive au un caracter excepţional,
ori sintagme precum „suspiciune rezonabilă” sau „indicii temeinice” permit organelor
judiciare să dispună măsurile preventive numai pe bază de indicii şi suspiciuni, chiar dacă au
unele dubii, ceea ce vine în contradicţie cu caracterul de excepţie al acestor măsuri.
De asemenea, se doreşte modificarea art. 103 alin. 2 NCPP care ar avea următorul
conţinut: „(...). Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că
acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială.”, precum şi a art. 396 alin. 2 NCPP care
ar avea următorul conţinut: „Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, în afara
oricărei îndoieli, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.”
În motivarea soluţiei se arată că reglementarea actuală care permite condamnarea unei
persoane atunci când s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta a săvârşit
infracţiunea vine în contradicţie cu principiul enunţat la art. 4 alin. 2 din NCPP care prevede
că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului, fiind astfel esenţială
înlocuirea sintagmei „dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu sintagma „în afara oricărei
îndoieli”.
Analizând modificările expuse, constatăm în primul rând unele necorelări între art. 202
alin. 1 NCPP privind condiţiile generale în care pot fi dispuse măsurile preventive şi art. 223
alin. 1 NCPP privind condiţiile speciale în care pot fi dispuse o parte dintre acestea, printre
care şi arestarea preventivă, în sensul că la condiţiile generale se prevede sintagma „dincolo
de orice îndoială” în timp ce la condiţiile speciale se prevede sintagma „dincolo de orice
îndoială rezonabilă”.
Cu privire la acest aspect, apreciem că este vorba despre o scăpare a iniţiatorilor
proiectului, întrucât este greu de crezut că s-a dorit ca măsurile preventive ale reţinerii şi
controlului judiciar, care fac trimitere doar la dispoziţiile generale prevăzute de art. 202
NCPP, să poată fi luate în condiţii mai grele decât măsurile preventive ale controlului judiciar
~ 854 ~
pe cauţiune, arestului la domiciliu şi arestării preventive, care fac trimitere la dispoziţiile
speciale prevăzute de art. 223 NCPP, cu toate că acestea din urmă sunt mai grave.
În al doilea rând, la analiza problemei de fond ale modificărilor propuse, se constată că
scopul măsurilor preventive, astfel cum este enunţat de dispoziţiile legale, ar deveni unul pur
formal, deoarece a lua aceste măsuri doar după ce s-a stabilit dincolo de orice îndoială
rezonabilă că persoana vizată a săvârşit infracţiunea, presupune administrarea tuturor
probelor în cauză pentru lămurirea situaţiei de fapt, a împrejurărilor în care fapta a fost
comisă, a identificării tuturor participanţilor şi a stabilirii vinovăţiei acestora, activităţi
specifice fazei de judecată când toate probele sunt administrate în condiţii de
contradictorialitate, cu posibilitatea oferită inculpatului de a-şi exercita toate drepturile la
apărare, printre care studierea dosarului, solicitarea de probe, formularea de memorii sau
ridicarea de excepţii, ceea ce desigur vine în contradicţie cu scopul măsurilor preventive.
În condiţiile arătate, se pune întrebarea ce măsuri pot fi luate împotriva unor persoane
bănuite de săvârşirea unor infracţiuni dintre cele mai grave, cum sunt cele de violenţă, contra
vieţii sau contra libertăţii sexuale, când spre exemplu, autorul este prins în flagrant, în
apropierea comiterii faptei şi acesta nu recunoaşte fapta comisă, fiind necesar a se administra
toate probele care în prezent sunt cerute pentru condamnarea sa, printre care audieri,
expertize, percheziţii, supravegheri tehnice, ridicări de obiecte şi înscrisuri, etc., procedură ce
poate dura de la câteva zile pănă la câteva săptămâni, luni sau uneori, în mod excepţional,
ani, perioadă de timp în care organele judiciare nu ar avea nicio cale de a înlătura starea de
pericol pe care lăsarea autorului faptei în libertate o reprezintă pentru societate.
Evident, soluţia propusă vine în totală contradicţie cu interesele generale ale societăţii şi
vine să servească interesele private al unor grupuri de persoane, în contextul actual al
arestărilor preventive tot mai dese ale unor persoane din sfera publică.
În ceea ce priveşte modificările cu privire la condiţiile în care instanţă poate dispune
condamnarea unei persoane, constatăm că a dispune condamnarea doar în situaţia ideală a
stabilirii în afara oricărei îndoieli, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat, presupune ca orice îndoială, oricât de neînsemnată, să conducă la achitarea
persoanei cercetate, ceea ce desigur nu este de acceptat.
În concluzie, apreciem că dispoziţiile legale actuale referitoare la arestarea preventivă
oferă suficiente garanţii împotriva unor abuzuri din partea organelor statului şi sunt în deplină
concordanţă cu standardele CEDO.
Bibliografie:
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole,
Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
Gr. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău şi alţii, Noul Cod de procedură penală
comentat, Ed. Hamangiu, 2014.
~ 855 ~
COMUNICAREA PUBLICĂ
ÎN CADRUL MINISTERULUI PUBLIC
THE PUBLIC COMMUNICATION IN THE PUBLIC MINISTER
STANCIU Mihai-Alexandru
Procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa
mihaistanciu1987@yahoo.com
Abstract:
The Public Minister acts especially in the domain of preventing and fighting criminal
activities, which is a public service and it is made through prosecutor`s offices.
Acting in the interest of the society, it is important that the public opinion is well
informed about the activity of the prosecutors in order to stay confident that the persons who
break the law and commit crimes, the most serious acts against social order, are trialed and
punished.
An important role in this process is played by the media who is the link between the
Public Minister and the public opinion. In order to inform the public correctly and in a
complete manner, it is essential that every prosecutor’s office has a spokesman who acts by a
set of rules that put a balance between on one hand, the interests of people involved in the act
of justice, who could have their rights affected by the leak of information in the press, and on
the other hand, the right of public opinion to have access to public information.
An increased interest in knowing information regarding the criminal investigation exists
in cases that are highly presented in the media, such as medical errors, serious traffic
accidents or corruption in the public service, situations which, in the absence of an adequate
communication, could lead to so called “crisis situations”.
Rezumat:
Ministerul Public are ca principală misiune asigurarea respectării legii, acţionând în
domeniul prevenirii şi combaterii activităţilor infracţionale, activitate realizată prin
intermediul parchetelor.
Acţionând în interesul societăţii, este important ca opinia publică să fie bine şi corect
informată pentru a conferi şi menţine încrederea că faptele de natură infracţională, cele mai
grave în ordinea faptelor antisociale, nu rămân nepedepside, iar cei ce se fac vinovaţi de
comiterea lor sunt urmăriţi penal, judecaţi şi condamnaţi.
Un rol important în acest proces este jucat de mass-media care asigură legătura dintre
Ministerul Public şi opinia publică. Pentru o cât mai bună comunicare, la nivelul fiecărei
unităţi de parchet este desemnat câte un purtător de cuvânt, care trebuie să acţionează după
un set de reguli bine stabilite care să permită realizarea unui echilibru pe de o parte, între
interesele persoanelor participante la procesele penale, ce ar putea fi vătămate în drepturile
şi intereselor lor prin divulgarea în presă a unor informaţii din dosar şi pe de altă parte,
dreptul publicului de a avea acces la informaţiile de interes public.
Un interes sporit pentru cunoaşterea informaţiilor din dosare există în cazurile intens
mediatizate, vizând spre exemplu culpe medicale, accidente rutiere grave sau corupţie în
~ 856 ~
sfera funcţionarilor publici, împrejurări de natură să conducă, în lipsa unei comunicări
adecvate, la aşa numitele “situaţii de criză”.
Keywords: spokesman, mass-media, public information, the right to be informed, Public

Minister, crisis situations.
Cuvinte cheie: purtător de cuvânt, mass-media, informaţii publice, dreptul de a fi

informat, Ministerul Public, situaţii de criză.
Aspecte generale
Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012,
cu modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015, a fost adoptat
Ghidului privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media.
Scopul avut în vedere la realizarea acestui ghid a fost asigurarea unei comunicări publice
predictibile, coerente şi unitare care să faciliteze accesul publicului, prin intermediul presei, la
informaţiile de interes public.
S-a apreciat astfel că instanţele şi parchetele trebuie să permită reprezentanţilor mass-
media să îşi îndeplinească rolul de informare a opiniei publice. Acestor instituţii le revine
totodată obligaţia ca, în cadrul activităţilor prin care se realizează comunicarea cu mass-
media asupra problemelor de interes public din activitatea instanţelor şi parchetelor, să
vegheze să nu fie încălcate alte drepturi recunoscute de legislaţia internă şi internaţională
(protecţia vieţii private şi de familie, prezumţia de nevinovăţie, imparţialitatea actului de
justiţie etc.)
Pentru a exista astfel o practica unitară în rândul instanţelor şi parchetelor, prin
elaborarea ghidului, s-a avut în vedere indicarea modalităţilor în care sistemul judiciar poate
asigura transparenţa în comunicarea publică, în condiţiile respectării normelor procedurale şi
fără afectarea drepturilor persoanelor implicate în proces.
În acelaşi timp s-a urmărit adoptarea unor măsuri de natură să contribuie la
uniformizarea modului de comunicare a informaţiilor de interes public de către instituţiile din
sistemul judiciar, în funcţie de un set de criterii cu privire la procedurile judiciare (corecta
informare a opiniei publice, buna desfăşurare a procesului, prezumţia de nevinovăţie,
conservarea probelor, evitarea presiunii suplimentare în derularea procedurilor etc.).
La realizarea acestui ghid au fost avute în vedere dispoziţiile din legislaţia naţională care
reglementează domeniul informaţiilor de interes public, dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie, imparţialitatea actului de justiţie şi prezumţia de nevinovăţie, precum şi principiile
care se desprind din instrumentele juridice internaţionale şi regionale în domeniile menţionate
(art. 6 paragraf 1 şi 2, art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale).
Structurile de comunicare şi purtătorul de cuvânt

Înainte de a trece la analizarea modurilor concrete în care se realizează comunicarea
publică în cadrul sistemului judiciar în general şi în cadrul parchetelor în special, se impun a
fi abordate anumite aspecte de ordin organizatoric.
Astfel, la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, instanţelor şi parchetelor
~ 857 ~
funcţionează, în subordinea directă a conducătorului instituţiei, structura de comunicare.
Consiliul Superior al Magistraturii, instanţele, respectiv parchetele, numesc un purtător de
cuvânt şi un înlocuitor al acestuia, din rândul procurorilor, judecătorilor, consilierilor
asimilaţi magistraţilor, după caz, sau, prin concurs, un absolvent al facultăţii de jurnalistică
sau un specialist în comunicare. Purtătorul de cuvânt este, de regulă, şi şeful structurii de
comunicare.
În general, purtătorul de cuvânt sau înlocuitorul acestuia este cel care furnizează date şi
informaţii de interes public către mass-media. Nu este permis judecătorilor, personalului
auxiliar de specialitate şi personalului conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor să
furnizeze informaţii privind cauzele deduse judecăţii sau instrumentate de parchet, aceste
persoane având obligaţia să îndrume solicitanţii către structurile de comunicare. Procurorii
pot furniza direct mass-mediei date şi informaţii de interes public, în condiţiile Ordinului
Procurorului General nr. 116/2007 privind desfăşurarea activităţii de relaţii cu mass-media în
Ministerul Public, şi dacă nu se încalcă alte ordine şi dispoziţii în vigoare.
Conducătorii de parchete pot emite comunicate prin care să fie exprimată în mass-media
poziţia instituţiei pe care o reprezintă.
Regula impune ca persoanele din cadrul structurilor de comunicare să fie disponibile în
orice situaţie în timpul orelor de program, dar în situaţii excepţionale, purtătorilor de cuvânt li
se pot solicita informaţii şi în afara orelor de program. Pentru a putea fi contactaţi de către
orice persoană interesată din rândul mass-media, s-a prevăzut ca datele de contact oficiale
(nume, adresa, telefon, fax, e-mail) ale purtătorilor de cuvânt şi ale structurilor de comunicare
de la toate instanţele, parchetele şi Consiliul Superior al Magistraturii să fie publicate pe
paginile de internet ale instituţiilor de apartenenţă, o listă centralizatoare a acestor informaţii
fiind afişată pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv pe pagina
de internet a Ministerului Public.
Având în vedere volumul mare de informaţii de interes public, s-a prevăzut ca structura
de comunicare sau după caz purtătorul de cuvânt, să beneficieze de sprijinul eficient al tuturor
departamentelor şi structurilor instituţiei pentru realizarea activităţilor specifice.
În cazurile ce presupun o poziţie sau reacţie instituţională la o situaţie excepţională,
purtătorul de cuvânt va solicita dispoziţii exprese din partea conducătorului instituţiei, care
vor fi urmate întocmai.
În cazul în care sunt solicitate informaţii referitoare la însăşi activitatea desfăşurată de
către purtătorul de cuvânt în calitatea sa de magistrat sau informaţii referitoare la un dosar
aflat în instrumentarea sa, comunicarea acestor date se va realiza de către conducătorul
instanţei/parchetului sau de o altă persoană desemnată de acesta.
Reguli generale
Pentru a se realiza o corectă informare a spaţiului public este necesar a se asigura în
prealabil informarea celor chemaţi să asigure transmiterea informaţiilor de interes public către
presă. În acest sens, structurile de comunicare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii
şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întocmesc zilnic revista presei
centrale şi o comunică tuturor instanţelor şi parchetelor prin intermediul structurilor de
comunicare de la nivelul acestora. Vor fi înglobate, prioritar, articole de presă şi
înregistrări/transcrieri audio-vizuale privind sistemul judiciar, cazurile deferite justiţiei,
modul de gestionare a acestora, documentare referitoare la calitatea activităţii actului de
~ 858 ~
justiţie şi a magistraţilor.
În situaţia în care, în mass-media, sunt identificate articole referitoare la activitatea unor
magistraţi, precum şi modul în care aceştia au investigat sau gestionat soluţionarea unui caz,
structurile de comunicare/purtătorul de cuvânt informează preşedintele instanţei/conducătorul
parchetului. În situaţia în care sunt identificate aspecte ce ţin de competenţa Consiliului
Superior al Magistraturii se va informa şi structura de comunicare/purtătorul de cuvânt din
cadrul Consiliului.
În cazul unor materiale mass-media care valorifică informaţii eronate în legătură cu
procedurile judiciare, cu activitatea magistraţilor implicaţi în desfăşurarea acestora sau cu
activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor şi parchetelor, purtătorul de
cuvânt informează conducerea instituţiei şi asigură, de îndată, informarea corectă a opiniei
publice, prezentând situaţia reală şi/sau exprimând poziţia instituţiei faţă de problemele
semnalate.
În acest scop, purtătorul de cuvânt va depune diligenţe pentru exercitarea dreptului la
replică sau rectificare şi va solicita instituţiei care a difuzat materialul de presă, acordarea
unui spaţiu pentru exprimarea dreptului la replică sau rectificarea datelor şi informaţiilor.
Solicitarea împreună cu replica sau rectificarea se publică pe pagina de internet a instituţiei
lezate şi pe pagina de internet www.infocsm.ro .
Cu privire la regulile aplicabile în faza de urmărire penală, fază a procesului penal în care
competenţa de a comunica informaţii privind dosarele penale aparţine exclusiv parchetelor, se
impune precizarea că parchetele sunt obligate să asigure, în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 544/2001 şi ale Legii nr. 677/2001, informarea corectă şi promptă a reprezentanţilor mass-
media cu privire la activitatea desfăşurată.
Comunicarea parchetelor cu mass-media se desfăşoară cu respectarea limitelor stabilite
prin actele normative care reglementează activitatea acestora, precum şi prin alte acte
normative care conţin dispoziţii privind activitatea desfăşurată de instituţiile menţionate.
Accesul reprezentanţilor mass-media la informaţiile care rezultă din activitatea parchetelor
trebuie exercitat astfel încât să nu aducă atingere valorilor ocrotite de lege. De aceea, sunt
necesare măsuri din partea autorităţilor judiciare pentru a asigura un raport de
proporţionalitate între limitarea accesului la informaţiile publice şi protecţia valorilor sociale
ocrotite. Autorităţile judiciare vor indica motivele pentru care o informaţie având acest
caracter este exceptată de la comunicare.
Reguli speciale aplicabile în faza de urmărire penală

Comunicarea Ministerului Public cu mass-media în timpul urmăririi penale se realizează
cu respectarea specificului acestei faze a procesului penal, care se desfăşoară fără publicitatea
caracteristică judecăţii şi cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, protecţia vieţii private şi
de familie, evitarea perturbării sau periclitării bunei desfăşurări a urmăririi penale şi punerii
în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora.
În niciun caz dosarele aflate pe rolul parchetelor nu pot fi studiate de reprezentanţii
mass-media, accesul acestora la informaţiile de interes public privind stadiul în care se află
cercetările efectuate în cauză realizându-se prin emiterea de comunicate sau prin comunicarea
de informaţii la cerere, în condiţiile legii.
Pentru ca o persoană să nu afle din presă că este cercetată, înainte de a i se fi comunicat
în mod oficial învinuirea ce i se aduce, s-a prevăzut ca răspunsurile la solicitările de
~ 859 ~
informaţii privind stadiul actelor de cercetare reprezentanţilor mass-media să poată fi făcute
numai după ce există suspect în cauză. Dacă fapta ce formează obiectul dosarului penal
prezintă un grad de pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public pot fi
comunicate informaţii despre începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi măsurile
dispuse în cauză în vederea identificării făptuitorului sau pentru strângerea probelor, cu
excepţia situaţiei în care prin transmiterea acestor informaţii s-ar periclita rezultatul anchetei.
Informaţiile menţionate se referă la următoarele aspecte: s-a început urmărirea penală, s-
a pus în mişcare acţiunea penală, s-a luat măsura reţinerii, s-a solicitat instanţei competente
luarea/prelungirea măsurilor preventive, s-a finalizat urmărirea penală, s-a dispus o soluţie de
netrimitere în judecată, s-a dispus trimiterea în judecată, fiind întocmit şi înaintat rechizitoriul
către instanţă. Comunicatele sau comunicările de informaţii la cerere pot cuprinde şi
informaţii cu privire la persoana faţă de care măsurile au fost dispuse, fapta reţinută şi
încadrarea juridică a acesteia şi motivele care au determinat adoptarea soluţiei sau luarea
măsurii respective.
Comunicarea informaţiilor privind existenţa unui suspect în cauză şi a măsurilor dispuse
faţă de acesta poate fi făcută din oficiu sau la cererea reprezentanţilor mass-media, numai
după ce persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduce la cunoştinţă această calitate
sau, dacă aceasta nu este posibilă, numai după luarea măsurilor necesare pentru aducerea la
cunoştinţă.
Informaţiile privind existenţa unei plângeri sau denunţ pe rolul organelor de urmărire
penală referitoare la posibila săvârşire a unor fapte de natură penală, precum şi datele
cuprinse în aceste acte de sesizare nu sunt publice. În mod excepţional, în situaţia în care
autorul sesizării anunţă în mod public că acest act a fost înregistrat la organul de urmărire
penală, se poate confirma sau infirma de către unitatea de parchet competentă împrejurarea
respectivă. În cazul sesizării organelor de urmărire penală din oficiu, pot fi emise comunicate
în acest sens cu acordul procurorului de caz.
Având în vedere interesul primordial al statului de înfăptuire a actului de justiţie, în
detrimentul interesului general al societăţii de a fi informată, s-a prevăzut că accesul la
categoriile de informaţii menţionate poate fi restricţionat dacă procurorul de caz apreciază că
prin comunicarea acestora se periclitează rezultatul anchetei.
Informaţiile privind actele procedurale efectuate în timpul anchetei penale, cum ar fi
audierea persoanelor - indiferent de calitatea acestora, ridicările de documente şi obiecte,
percheziţiile domiciliare sau informatice pot fi comunicate după realizarea acestor activităţi şi
dacă divulgarea acestora nu afectează mersul anchetei penale sau dreptul la imagine ca parte
a dreptului la viaţă privată al persoanelor implicate. Informarea publică referitoare la aceste
activităţi judiciare poate fi realizată prin una din următoarele modalităţi:
Prin confirmarea efectuării activităţilor judiciare menţionate la acest alineat, la solicitarea
reprezentanţilor mass-media;
Prin emiterea unui comunicat cu privire la faptul că s-au derulat activităţile judiciare
menţionate la acest alineat;
În cazul în care, prin raportare la împrejurările concrete ale unei cauze, se apreciază că
prin informarea publicului asupra activităţilor judiciare desfăşurate poate fi afectat mersul
anchetei penale, se va comunica faptul că, în acel moment al anchetei nu pot fi făcute
precizări, urmând ca imediat ce stadiul cercetărilor va permite să fie emis un comunicat.
În mod excepţional, dacă reprezentanţii mass-media sunt prezenţi la locul
~ 860 ~
unde se desfăşoară activităţile menţionate şi nu există riscul afectării mersului anchetei penale
sau dreptul la imagine ca parte a dreptului la viaţă privată al persoanelor implicate, se va
confirma existenţa unei proceduri în curs.
După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, în cazul faptelor care prezintă un grad de
pericol social ridicat sau justifică un interes deosebit pentru public, parchetele vor da
comunicate prin care vor informa opinia publică cu privire la emiterea rechizitoriului şi
trimiterea în judecată a persoanelor faţă de care s-au efectuat cercetări.
Reprezentanţilor mass-media nu le pot fi eliberate copii sau extrase din actele sau
înscrisurile referitoare la probele din dosarele aflate pe rolul organelor de urmărire penală şi
nici copii ale înregistrărilor audio/video realizate în cadrul procedurii de identificare şi
reţinere a persoanelor sau executare a mandatului de arestare, de flagrant ori în alte momente
procedurale din cursul anchetei penale provenind de la autorităţile judiciare.
Prin excepţie de la regula enunţată pot fi puse la dispoziţia reprezentanţilor mass-media
imagini ale obiectelor, bunurilor, sumelor de bani sau ale altor valori care au făcut obiectul
infracţiunii sau de care persoanele cercetate s-au folosit la săvârşirea faptelor ori au rezultat
din comiterea acestora, precum şi a spaţiilor în care acestea au fost găsite.
La cerere, reprezentanţilor mass-media le pot fi eliberate extrase ale rechizitoriului, ale
acordurilor de recunoaştere a vinovăţiei sau ale actelor prin care au fost luate următoarele măsuri
procesuale: începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale faţă de suspect, punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive care intră în competenţa procurorului,
luarea măsurii reţinerii şi sesizarea instanţei competente în vederea luării măsurii arestului la
domiciliu sau a arestării preventive; extrasul va cuprinde situaţia de fapt, după asigurarea
protecţiei datelor cu caracter personal, eliminarea pasajelor din care rezultă informaţii prin a căror
divulgare se încalcă dreptul la respectarea vieţii private, precum şi a celor referitoare la probe şi
analiza acestora. Cererea se aprobă de către purtătorul de cuvânt al parchetului, cu consultarea
procurorului de caz, sau în lipsa acestuia, a conducătorului parchetului. Din cuprinsul extraselor
trebuie să rezulte numele suspectului sau inculpatului, încadrarea juridică a faptelor pentru care se
efectuează cercetări şi situaţia de fapt reţinute în cauză.
În cazul soluţiilor de clasare sau de renunţare la urmărirea penală se pot elibera, la cerere,
copii, din care în prealabil au fost eliminate datele cu caracter personal, pasajele din care
rezultă informaţii prin a căror divulgare se încalcă dreptul la respectarea vieţii private,
precum şi cele care se referă la conţinutul unor probe şi măsuri dispuse, dacă prin
menţionarea acestora se periclitează desfăşurarea procesului penal în alte cauze. Cererea se
aprobă de către purtătorul de cuvânt, cu consultarea conducătorului parchetului.
Gestionarea situaţiilor de criză

Situaţia de criză poate fi definită drept o împrejurare neprevăzută care poate pune în
discuţie responsabilitatea unei instituţii în faţa opiniei publice şi care poate deteriora imaginea
publică a acesteia.
Sistemul judiciar, ca oricare alt sistem din structura societăţii, este susceptibil să
cunoască situaţii de criză, cu atât mai mult cu cât este un sistem deschis, în care relaţia cu
opinia publică este definitorie şi este supus unui permanent „conflict" între rigoarea obiectivă
a legii şi inerentul subiectivism caracteristic justiţiabililor.
Calificarea unei împrejurări drept situaţie de criză presupune întrunirea cumulativă a
următoarele criterii: producerea unui eveniment a cărui gravitate sau amploare este de natură să
~ 861 ~
creeze tulburări şi reacţii puternice în rândurile opiniei publice (explozii, incendii, atentate,
accidente rutiere, navale sau aviatice, accidente de muncă, luarea unor măsuri procesuale
împotriva unor persoane cu notorietate, a unor magistraţi, etc.), evenimentul să suscite interesul
sporit al presei, rezultat din numărul mare de solicitări de informaţii, şi/sau evenimentul să se fii
produs în afara orelor de program (week-end, sărbători legale sau în cursul nopţii).
Pentru a gestiona o situaţia de criză, purtătorul de cuvânt trebuie, într-o primă fază, să dea
asigurări jurnaliştilor că urmează să le fie prezentate, în cel mai scurt timp, informaţii şi un punct
de vedere oficial cu privire la evenimentul petrecut, măsură menită să atenueze tensiunea venită
din partea jurnaliştilor şi să ofere purtătorului de cuvânt o perioadă de timp în care să se poată
informa cât mai complet în legătură cu toate aspectele privind evenimentul care s-a produs.
Este de recomandat ca purtătorul de cuvânt să ia legătura, pe de o parte, cu conducătorul
parchetului pentru a stabili modalitatea de abordare a situaţiei de criză şi de transmitere a
informaţiilor către presă (conferinţă de presă, comunicat de presă postat pe pagina de internet
a instituţiei şi transmis concomitent pe e-mail jurnaliştilor sau comunicare telefonică ori
intervenţie audio-video), iar pe de altă parte cu reprezentanţii celorlalte instituţii implicate, în
vederea unei informări unitare a mass-media şi a evitării neconcordanţelor dintre punctele de
vedere oficiale transmise către opinia publică. În acest sens este de menţionat că o situaţie de
criză poate fi cauzată printre altele şi de organizarea deficitară a schimbului de informaţii,
prin intermediul mass-media, dintre instituţii şi opinia publică.
Purtătorul de cuvânt trebuie să analizeze toate informaţiile obţinute şi să le sistematizeze,
astfel încât să acopere punctual, pe cât posibil, fiecare solicitare a presei, pentru a evita
situaţia în care să nu poată oferi răspunsurile aşteptate de presă asupra aspectelor esenţiale şi
să solicite „o amânare” pentru a reveni cu completări. Orice ezitare sau lacună resimţită în
informaţiile comunicate, se răsfrânge în mod direct asupra modului în care opinia publică
percepe capacitatea unităţii de parchet de a ancheta şi soluţiona cauza penală.
În acest sens, purtătorul de cuvânt trebuie să aibă în vedere faptul că destinatarul final al
informaţiilor oferite nu este presa, ci opinia publică. Percepţia oamenilor asupra justiţiei şi,
implicit, încrederea în justiţie sunt determinate, într-o foarte mare măsură, de ştirile apărute în
mass-media. Din acest motiv, în relaţia cu mass-media, purtătorii de cuvânt trebuie să dea
dovadă de transparenţă, rapiditate, disponibilitate, adaptabilitate, iniţiativă, capacitate de
anticipare şi tratament nediscriminatoriu faţă de instituţiile de presă.
Este de evitat adoptarea de către purtătorul de cuvânt a unor atitudini de negare, de
eludare, de denaturare a dimensiunii şi consecinţelor unui eveniment care se identifică a fi
situaţie de criză. Nu se va adopta niciodată o atitudine de refuz de a oferi informaţii de tipul
„no comment” sau o atitudine de confruntare.
Bibliografie:
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482 din 1 iunie 2012, cu
modificările şi completările aduse prin Hotărârile Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii nr. 573 din 6 mai 2014 și nr. 1376 din 17 decembrie 2015, privind Ghidului
privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media;
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public;
Legea nr. 677/2001 privind prelucarea datelor cu caracter personal.
~ 862 ~
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN
DOMENIUL COMERŢULUI ILEGAL CU SPECII PERICLITATE
INTERNATIONAL POLICE COOPERATION IN ILLEGAL TRADE

WITH ENDANGERED SPECIES
Drd. STROESCU Iuliana

stroescu.iuliana@gmail.com
MAXIM Iulian
maxim.iulian@gmail.com
Abstract:
Environmental crime is a serious and growing international problem, and one which
takes many different forms. Broadly speaking, wildlife crime is the illegal exploitation of the
world’s wild flora and fauna, while pollution crime is the trade and disposal of waste and
hazardous substances in contravention of national and international laws.
In addition to these clear and present crimes, new types of environmental crime are
emerging, such as carbon trade and water management crime. Environmental crime is not
restricted by borders, and can affect a nation’s economy, security and even its existence. A
significant proportion of both wildlife and pollution crime is carried out by organized
criminal networks, drawn by the low risk and high profit nature of these types of crime. The
same routes used to smuggle wildlife across countries and continents are often used to
smuggle weapons, drugs and people. Indeed, environmental crime often occurs hand in hand
with other offences such as passport fraud, corruption, money laundering and murder.
The INTERPOL Environmental Crime Programme is dependent on external sources for
its funding. This financial support comes from a number of different sources: government
agencies and departments from our member countries, non-governmental agencies, and
charitable funds and organizations. INTERPOL also accept technical and logistical
assistance from a similar range of sources .
In today’s global economy there is a need for an international strategy to deal with this
type of crime. As the only organization with a mandate to share and process criminal
information globally, INTERPOL is uniquely qualified to lead these efforts.
Rezumat:
Infracţionalitatea în domeniul mediului înconjurător este o problemă internaţională
acută şi în continuă dezvoltare ce capătă aspecte diferite tot mai frecvent. La modul general,
infracţiunile ce au ca obiect speciile sălbatice reprezintă exploatarea ilegală a florei şi
faunei mondiale, în timp ce poluarea ca şi infracţiune este comerţul, dar şi eliminarea
substanţelor reziduale cu nerespectarea legilor naţionale şi internaţionale.
Pe lângă aceste tipuri de infracţiuni concise şi actuale, noi forme ale criminalităţii de
mediu îşi fac simţită prezenţa, precum comercializarea certificatelor verzi privind emisiile de
~ 863 ~
carbon şi infracţionalitatea în domeniul apelor. Infracţiunile împotriva mediului nu sunt
restricţionate de frontiere şi pot afecta economie unei naţiuni, securitatea şi chiar existenţa
acesteia. Un procent important din infracţiunile împotriva vieţii sălbatice şi referitoare la
poluare este săvârşit de reţele de crimă organizată, atrase de riscurile mici şi profiturile
mari aduse de acest gen de infracţiuni. Rutele folosite pentru contrabanda cu specii protejate
sunt deseori utilizate pentru traficul de arme, dorguri şi persoane. Este o realitate faptul că
infracţiunile împotriva mediului sunt asociate cu alte fapte ilicite cum ar fi falsificarea
paşapoartelor, corupţia, spălarea banilor şi crima. 1
Programul INTERPOL cu privire la criminalitatea de mediu are nevoie de surse externe
pentru finanţarea sa. Aceste fonduri au origini diferite: pot proveni de la agenţii
guvernamentale şi departamente ori direcţii ale statelor membre INTERPOL, dar şi de la
organizaţii şi fundaţii caritabile. INTERPOL acceptă, de asemenea, sprijin şi asistenţă
tehnică şi logistică de la aceleaşi surse menţionate mai sus.
În economia globală de astăzi este nevoie de o strategie internaţională care să aibă în
atenţie acest tip de criminalitate. Ca singura organizaţie cu atribuţii în comunicarea şi
procesarea informaţiilor de natură penală la nivel global, INTERPOL are calificarea
necesară pentru a conduce aceste eforturi.2
Keywords: environmental crime, endangered species, INTERPOL.
Cuvinte cheie: criminalitatea de mediu, specii periclitate, INTERPOL.
Infracţionalitatea în domeniul mediului înconjurător este o problemă internaţională acută

şi în continuă dezvoltare ce capătă aspecte diferite tot mai frecvent. La modul general,
infracţiunile ce au ca obiect speciile sălbatice reprezintă exploatarea ilegală a florei şi faunei
mondiale, în timp ce poluarea ca şi infracţiune este comerţul, dar şi eliminarea substanţelor
reziduale cu nerespectarea legilor naţionale şi internaţionale.
Pe lângă aceste tipuri de infracţiuni concise şi actuale, noi forme ale criminalităţii de
mediu îşi fac simţită prezenţa, precum comercializarea certificatelor verzi privind emisiile de
carbon şi infracţionalitatea în domeniul apelor. Infracţiunile împotriva mediului nu sunt
restricţionate de frontiere şi pot afecta economie unei naţiuni, securitatea şi chiar existenţa
acesteia. Un procent important din infracţiunile împotriva vieţii sălbatice şi referitoare la
poluare este săvârşit de reţele de crimă organizată, atrase de riscurile mici şi profiturile mari
aduse de acest gen de infracţiuni. Rutele folosite pentru contrabanda cu specii protejate sunt
deseori utilizate pentru traficul de arme, dorguri şi persoane. Este o realitate faptul că
infracţiunile împotriva mediului sunt asociate cu alte fapte ilicite cum ar fi falsificarea
paşapoartelor, corupţia, spălarea banilor şi crima. 3
În economia globală de astăzi este nevoie de o strategie internaţională care să aibă în
atenţie acest tip de criminalitate. Ca singura organizaţie cu atribuţii în comunicarea şi
procesarea informaţiilor de natură penală la nivel global, INTERPOL are calificarea necesară
pentru a conduce aceste eforturi.4
1
I. Suceavă, Interpol la început de mileniu, Ed. Meronia, 2011, pag. 25
2
http://www.interpol.int/Crime-areas/Environmental-crime/Environmental-crime
3
I. Suceavă, Interpol la început de mileniu, Ed. Meronia, 2011, pag. 25
4
http://www.interpol.int/Crime-areas/Environmental-crime/Environmental-crime
~ 864 ~
Cooperarea internaţională în prevenirea şi combaterea comerţului ilegal cu specii
protejate este o necesitate, specificul acestei forme a infracţionalităţii organizate este dat de
multitudinea statelor implicate: statele pe teritoriul cărora se capturează speciile rare, statele
tranzitate şi statele ce reprezintă finalul călătoriei acestor animale şi plante.
Pe lângă alte organizaţii poliţieneşti, organizaţii non-guvernametale, dar mai ales cele
guvernamentale, INTERPOL încearcă să apară ca un instrument de apărare a acestor specii
rare traficate tot mai des contra unui venit profitabil. Dat fiind caracterul global al economiei
actuale, este necesara o strategie internaţională pentru a face faţă unor astfel de infracţiuni. Ca
unică organizaţie abilitată să partajeze şi să proceseze date cu caracter penal la nivel global,
INTERPOL este singurul calificat să conducă astfel de eforturi.
Ca şi organizaţie, INTERPOL desfăşoară următoarele activităţi:
• operaţiuni globale şi regionale pentru destructurarea reţelelor criminale aflate în
spatele infracţiunilor contra mediului utilizând investigaţii bazate pe informaţii;
• coordonarea şi dezvoltarea manualelor de bune practici privind aplicarea legii,
ghidurile şi alte resurse;
• oferirea accesului la mijloacele şi serviciile INTERPOL pentru agenţiile care aplică
normele de Dreptul mediului prin consolidarea legăturilor lor cu Birourile Naţionale Centrale
ale Interpol;
• colaborarea cu Environmental Compliance and Enforcement Committee (ECEC)
pentru a dezvolta strategii şi directive.
Environmental Compliance and Enforcement Committee

Environmental Compliance and Enforcement Committee (ECEC) aduce împreună înalţi
funcţionari şi factorii de decizie din toate 190 de ţări membre ale Interpolului pentru a oferi
consiliere strategică cu privire la aspectele relevante şi de a valorifica sprijinul la nivel
mondial. Creat în 2012, ECEC a înlocuit fostul Comitet al Criminalităţii de Mediu şi continuă
să sprijine INTERPOL în identificarea modelelor emergente şi tendinţe în domeniul aplicării
infracţiunilor împotriva mediului.
Comitetul acţionează ca un forum în care funcţionarii de aplicare a legii se întâlnesc
pentru a discuta noi strategii şi practici, împărtăşesc experienţei şi expertize, şi construiesc
legături de cooperare internaţională, care sunt vitale în lupta împotriva criminalităţii
internaţionale de mediu. Prima întâlnire a ECEC a avut loc în noiembrie 2013 la Nairobi,
Kenya.
Pentru a sprijini Comitetul în munca sa există trei grupuri de lucru care desfăşoară
proiecte în domenii specifice:
1. Grupul de lucru pentru infracţiunile împotriva vieţii sălbatice
2. Grupul de lucru pentru infracţiunile de poluare
3. Grupul de lucru pentru infracţiunile de pescuit
Grupul de lucru pentru infracţiunile împotriva vieţii sălbatice (Wildlife Crime

Working Group)
Grupul de lucru pentru infracţiunile împotriva vieţii sălbatice al INTERPOL iniţiază şi
desfăşoară o serie de proiecte pentru combaterea braconajului, traficului sau deţinerii ilegale
de floră sau faună protejată
~ 865 ~
Infracţiunile împotriva vieţii sălbatice, cum ar fi braconajul, traficul cu fildeş ilegal sau
exploatarea ilegală a speciilor protejate, poate duce la dispariţia unora dintre aceste specii
rare, ameninţarea biodiversităţii şi deteriorarea gravă a ecosistemelor care susţin existenţa
noastră. Problemele nu se limitează la state individuale, întrucât plantele şi animalele sunt
traficate peste frontiere, iar efectele generale ale infracţiunilor împotriva faunei sălbatice
contribuie la încălzirea globală şi la schimbările climatice, problemă extrem de actuală a
politicii externe a statelor. În mod evident, în economia globală de astăzi este nevoie de o
strategie internaţională pentru a face faţă infracţiunilor împotriva faunei sălbatice. Grupul de
lucru pentru infracţiunile împotriva vieţii sălbatice al INTERPOL aduce laolaltă investigatori
specializaţi din întreaga lume pentru a lucra în cadrul activităţilor proiectate la nivel
internaţional şi încurajează totodată participarea experţilor de mediu din întreaga lume pentru
a maximiza impactul global al proiectelor actuale şi pentru a trasa noi iniţiative.
O altă organizaţie ce prezintă interes în acest domeniu este Consorţiul Internaţional pentru
Combaterea Infracţiunilor Împotriva Speciilor Sălbatice (The International Consortium on
Combating Wildlife Crime).
Consorţiul Internaţional pentru Combaterea Infracţiunilor Împotriva Speciilor

Sălbatice (ICCWC)
Compus din cinci mari organizaţii internaţionale (Secretariatul Convenţiei asupra
Comerţului Internaţional cu Specii Protejate de Faună şi Floră, INTERPOL, Biroul ONU
privind Drogurile şi Criminalitatea, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Vămilor),
ICCWC formează o alianţă puternică în lupta împotriva infracţiunilor în legătură cu viaţa
sălbatică. ICCWC oferă sprijin determinat şi coordonat în aplicarea legii, desfăşurând acţiuni
pe teren, cu scopul final de a aduce infractorii în faţa justiţiei. Infracţiunile împotriva speciilor
sălbatice sunt în strânsă legătură cu spălarea de bani, frauda, contrafacerea şi violenţa.
Desfiinţarea reţelelor criminale transnaţionale din spatele comerţului internaţional ilegal cu
floră şi faună sălbatică necesită un răspuns coordonat la nivel mondial.
ICCWC urmăreşte să se asigure că autorii infracţiunilor grave împotriva speciilor
sălbatice vor avea parte de sancţiuni mai aspre, având în vedere situaţia actuală în care
posibilitatea descoperirii făptuitorilor şi sancţionarea lor este prea scăzută. De asemenea,
Consorţiul are în vedere implementarea de tehnici şi tehnologii moderne, în scopul
combaterii criminalităţii împotriva speciilor rare, cum ar fi livrările supravegheate şi
utilizarea de tehnică criminalistică în cadrul operaţiunilor desfăşurate.1
Sub umbrela ICCWC, Comisia Europeană contribuie cu aproape două milioane de euro,
de peste trei ani pentru INTERPOL. Aceasta finanţare va sprijini "Proiectul Lupta
Împotriva Infracţiunilor contra Speciilor Sălbatice (Project Combat Wildlife Crime)" în
eforturile sale de a asigura consolidarea obiectivelor sale pe termen lung, de a îmbunătăţi
schimbul de informaţii la nivel internaţional ţi de a coordona aplicarea dispoziţiilor
documentului. La un nivel mai larg, acesta va contribui, de asemenea, la o mai bună
guvernare şi la lupta împotriva corupţiei.2
Activitatea de cooperarea poliţienească la nivel mondial pe linia comerţului ilegal cu specii
protejate a organizaţiei INTERPOL este vizibilă în cadrul operaţiunilor desfăşurate în cadrul ei.
1
https://cites.org/eng/prog/iccwc.php
2
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-12-1428_en.htm
~ 866 ~
Una dintre cele nai recente operaţiuni este Operaţiunea Worthy II (2015), o operaţiune
INTERPOL care vizează traficul cu fildeş în Africa, ce a dus la 376 de arestări, confiscarea a
4,5 tone de fildeş de elefant şi corn de rinocer şi investigarea 25 grupări criminale implicate
în comerţul ilicit.1 Operaţiunea Worthy II s-a desfăşurat între lunile ianuarie şi octombrie
2015 şi a implicat organele de aplicare a legii din 11 state africane: Etiopia, Kenya, Malawi,
Mozambic, Namibia, Africa de Sud, Sudan, Swaziland, Tanzania, Uganda şi Zambia. Pe
lângă fildeş şi corn de rinocer, mii de alte produse animale au fost confiscate, inclusiv 2,029
solzi de pangolin, 173 broaşte ţestoase vii, 55 kg de castraveti de mare, dinţi de mistreţ
african, piei de feline de talie mare, de pangolin şi piton şi carcasele de antilopă, precum şi
532 runde de muniţie cinci arme de foc şi două puşti artizanale. Scopul operaţiunii Worthy II
a fost acela de a consolida răspunsurile coordonate de aplicare a legii în privinţa infracţiunilor
împotriva speciilor sălbatice prin colaborarea transfrontalieră a mai multor agenţii, schimb de
informaţii şi analiză sistematică, precum şi utilizarea unor tehnici de investigare avansate.
Acesta a fost susţinut de Proiectul Wisdom al INTERPOL care vizează comerţul ilegal cu
fildeş şi corn de rinocer. Francis Rwego, şeful Biroului Regional pentru INTERPOL Africa
de Est în Nairobi, este sigur de faptul că operaţiunea Worthy II a fost o iniţiativă de succes
pentru ţările implicate, în special, întâlnirile premergătoare operaţiunilor şi ateliere de lucru
care au oferit ofiţerilor abilităţile necesare pentru a efectua faza operaţională în mod eficient.
Ţările participante au emis 25 de avize INTERPOL sau alerte internaţionale, în timpul
operaţiunii Worthy II: 7 notificări roşii pentru persoanele urmărite, 4 notificări albastre pentru
culegerea de informaţii despre aceste persoane, 10 notificări violet oferind informaţii cu
privire la modul de operare comun, şi o notificare verde avertizând alte state cu privire la
infractorii cunoscuţi. În timpul operaţiunii, echipe de sprijin au fost dislocate în Kenya şi
Tanzania şi, de asemenea, în ţările din Asia, inclusiv Singapore şi Thailanda, unde s-au
confiscat mai multe tone de fildeş de elefant şi de corn de rinocer. De asemenea, în faza pre-
operaţională, au avut loc reuniuni naţionale de coordonare, pentru a permite poliţiei şi
agenţiilor vamale să stabilească priorităţile de acţiune în domeniu. În acest scop, Sudanul a
desfăşurat Seminarul Naţional de Securitate a Mediului (NESS), în luna mai 2015, cu
sprijinul Proiectului Wisdom şi Biroului Regional INTERPOL din Nairobi.
O altă operaţiune importantă este Operaţiunea Paws II. Este o operaţiune INTERPOL
împotriva traficului cu specii protejate, ce a servit ca un memento de Ziua Mondială a
Mediului (5 iunie) asupra rolului esenţial pe care îl joacă colaborarea internaţională pentru
aplicarea Dreptului Mediului în protejarea resurselor naturale ale lumii de efectele
devastatoare cauzate de infracţiuni. Desfăşurată între lunile aprilie şi mai ale anului 2015, în
peste 17 ţări din Asia şi din afara acesteia, Operaţiunea Paws II (Protecţia Speciilor Sălbatice
din Africa) viza reţelele criminale implicate în comerţul ilegal cu animale protejate.
Operaţiunea a încercat să îmbunătăţească comunicarea şi schimbul de informaţii între ţări la
nivel regional şi global, inclusiv prin investigaţii cibernetice, informaţii şi analiza ADN-ului,
precum şi activităţi comune de punere în aplicare care implică poliţie, serviciile vamale şi
agenţiile ce protejează viaţa sălbatică.
Directorul Biroului de Investigaţii Central (CIB) al Poliţiei Nepal, Hemant Malla, a
declarat că "operaţiunile precum Paws II au promovat parteneriatul mai larg şi colaborarea între
agenţiile de aplicare a legii la nivel regional şi internaţional. De fiecare dată când vom aresta
1
http://www.interpol.int/News-and-media/News/2015/N2015-231
~ 867 ~
astfel de infractori, stopăm activităţile lor de braconaj, iar acţiunile de punere în aplicare
contribuie la protecţia populaţiilor de tigri sălbatici din lume." În timpul operaţiunii, după ce
poliţia Nepal a confiscat oase şi piei de tigru dintr-un sat la graniţa dintre India şi Nepal,
INTERPOL a facilitat schimbul de informaţii dintre anchetatorii din ambele ţări pentru a-i ajuta
să identifice şi să aresteze un presupus braconier de tigri. Suspectul, Ramjas Banjara, încă este
în arest în Bardia, Nepal. Printre rezultatele investigaţiilor desfăşurate în cadrul operaţiunii a
fost inclusă şi emiterea unei notificări INTERPOL de tip violet privind modul de săvârşire a
contrabandei şi a metodele de ascundere a animalelor sălbatice traficate. 1
În cadrul operaţiunii Paws II lupta este îndreptată împotriva infractorilor. Aceasta subliniază
importanţa cercetărilor bazate pe informaţii şi analiză a acestora, care pot duce la descoperirea şi
prinderea infractorilor din spatele acestor infracţiuni. În timpul operaţiunii, mai mult de 13 tone de
produse din pangolin au fost confiscate, reprezentând aproximativ 1.000 de animale, la o valoare
estimata de peste strada 2 milioane de dolari. Numai în Singapore, autorităţile au confiscat
aproape 1800 de bucăţi de fildeş de elefant, 4 bucăţi de corn de rinocer şi 22 bucăţi de dinţi de
feline de talie mare, în valoare de aproximativ 5,2 milioane de dolari în total. Prin iniţiative, cum
ar fi Proiectul Predator (tigrii şi feline mari asiatice)2 şi Proiectul Wisdom (elefanţi şi rinocerii),
INTERPOL sprijină ţările membre în eforturile lor de a investiga şi de a analiza informaţiile
referitoare la capturile de fildeş efectuate în timpul operaţiunilor. În plus faţă de organizaţii, cum
ar fi Wildlife Enforcement Reţeaua Asia de Sud (SAWEN), USAID şi Fondul Internaţional
pentru Bunăstarea Animalelor (IFAW), ţările participante la Operaţiunea PAWS II au mai fost:
Bangladesh, Bhutan, Cambodgia, China, India, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Nepal,
Singapore, Thailanda, Vietnam, cu sprijin din partea Australiei, Canadei, Rusiei şi Statelor Unite
ale Americii.
INTERPOL a desfăşurat şi alte operaţiuni ce vizează găsirea a 139 de infractori urmăriţi
în 36 de ţări membre pentru infracţiuni care includ pescuitul ilegal, traficul cu specii
protejate, comerţul ilegal şi depozitarea deşeurilor în locuri nepermise, exploatare forestieră
ilegală şi comerţul ilicit cu fildeş.
România s-a numărat în 1923 printre statele membre fondatoare. În 1938, cea de-a XIV-a
Sesiune a ICPC a avut loc la Bucureşti. După o perioadă de inactivitate în cadrul organizaţiei,
România a redevenit, în 1973, membru cu drepturi depline, cu ocazia celei de a 50-a sesiuni a
Adunării Generale, de la Viena, fiind primul stat din regiune care a revenit în INTERPOL, după
cel de-al Doilea Război Mondial. Anul trecut, în perioada 19 — 21 mai 2015, a avut loc la
Bucureşti cea de-a 43-a ediţie a Conferinţei Regionale Europene a INTERPOL, în cadrul căreia
s-a discutat despre securitatea frontierelor, terorism, criminalitate informatică, corupţie, precum
şi despre cooperarea poliţienească. În deschiderea conferinţei, secretarul general al INTERPOL,
Jurgen Stock, a amintit că România se confruntă şi ea cu provocările de securitate din lumea
întreagă. Problema cea mai pregnantă a ţării noastre este pescuitul ilegal de sturioni şi
caviar din Dunăre. Totuşi, conducerea INTERPOL este convinsă că, în faţa acestor ameninţări,
România şi-a dovedit angajamentul ferm pentru cooperarea poliţienească, prin utilizarea în mod
eficient a instrumentelor puse la dispoziţie de INTERPOL, cu scopul de a-i proteja nu doar pe
cetăţenii români, dar şi pe cei din Europa şi din lumea întreagă.
1
http://www.interpol.int/News-and-media/News/2015/N2015-076
2
J. A. Mills, Blood of the Tiger: A Story of Conspiracy, Greed, and the Battle to Save a Magnificent Species,
Ed. Beacon Press U.S.A. 2015, pag. 34
~ 868 ~
Bibliografie:
I. Suceavă, Interpol la început de mileniu, Ed. Meronia, 2011
J. A. Mills, Blood of the Tiger: A Story of Conspiracy, Greed, and the Battle to Save a
Magnificent Species, Ed. Beacon Press U.S.A. 2015
http://www.interpol.int
http://europa.eu
https://cites.org
~ 869 ~
TENDINŢE ÎN EVOLUŢIA HACKTIVISMULUI TERORIST
TERRORIST HACKTIVISM DEVELOPMENTS
Drd. ȘTEFĂNESCU Daniela

Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul”
mariandanastefan@yahoo.com
Abstract:
Cyberspace is constantly under assault. Spies, thieves, cyber saboteurs as well as those
who are willing to "break" the computer systems steal personal data and commercial secrets,
vandalize websites, disrupt services by sabotaging data, systems, placing viruses to
computers and launching worms, and perform fraudulent transactions. Banks and financial
systems are a popular target for cybercriminals. The reason is usually a financial one, and
perpetrators have stolen or tried to steal tens of millions of dollars.
These attacks are facilitated by tools increasingly powerful and easy to use, which are
freely available on thousands of websites on the Internet. To that end, hacking activities
which until recently have had a social substrate, are gaining political valences and have
become a tool used including by terrorist groups. So far, the actual impact of terrorist
hacktivism has been small but unequivocally terrorist groups are seeking assistance in
cyberspace. Al Qaeda and the Islamic State, the two brands of terrorism, are using now on a
daily basis the virtual environment mainly for recruitment and dissemination of radical
message. Thus, specific sophisticated hacker attacks are just a step away.
It is therefore increasingly important to focus not only on the attackers, but especially on
vulnerabilities of critical infrastructures and on the disastrous consequences that a possible
attack may have on them. The fact that increasingly more objects are connected to the
Internet make them vulnerable to cyber attacks that can be carried out by people recruited
online by terrorists who give you the impression that their fight is fair, that they fight against
injustice.
Rezumat:
Spaţiul cibernetic este în mod constant sub asalt. Spioni, hoţi, sabotori cibernetici,
precum şi cei care sunt dornici să „spargă” sistemele informatice, fură date personale şi
secrete comerciale, vandalizează site-urile web, perturbă servicii, sabotează date şi sisteme,
virusează calculatoare şi lansează viermi, efectuează tranzacţii frauduloase şi hărţuiesc
persoane fizice şi juridice. Băncile şi sistemele financiare sunt o ţintă populară pentru
criminalii cibernetici. Motivul este, de obicei, financiar, şi autorii au furat sau au încercat să
fure zeci de milioane de dolari.
Aceste atacuri sunt facilitate de instrumente din ce în ce mai puternice şi uşor de utilizat,
care sunt disponibile gratuit pe mii de site-uri web de pe Internet. În acest context,
activităţile de hacking care până nu demult aveau un substrat social, încep să capete valenţe
politice şi să devină un instrument folosit inclusiv de grupările teroriste. Până în prezent,
impactul concret al hacktivism-ului terorist a fost redus, însă grupările teroriste caută fără
echivoc asistenţă în domeniul cibernetic. Statul Islamic şi Al Qaeda, cele două mărci ale
~ 870 ~
terorismului, folosesc în mod cotidian acum mediul virtual în principal pentru recrutare şi
diseminare a mesajului radical. De aici la a recurge la atacuri sofisticate specifice
hackerilor nu mai este decât un pas.
De aceea este din ce în ce mai important să ne concentrăm nu numai asupra
atacatorilor, dar, mai ales, asupra vulnerabilităţilor din infrastructurile critice şi
consecinţelor dezastruoase pe care un eventual atac le poate avea asupra acestora. Faptul că
din ce în ce mai multe obiecte sunt conectate la Internet le fac vulnerabile în faţa atacurilor
cibernetice care pot fi efectuate de persoane recrutate online de terorişti care le dau impresia
duc o luptă dreaptă împotriva nedreptăţii.
Keywords: hacktivism, terrorism, cyber atacks, activism, regulation.
Cuvinte cheie: hacktivism, terorism, atacuri cibernetice, activism, reglementare.
Argument
Teroriştii s-au mutat în spaţiul virtual pentru a facilita formele tradiţionale de terorism,
cum ar fi atentatele. Ei folosesc Internetul pentru a comunica, a coordona evenimente şi a-şi
promova agenda lor. Deşi o astfel de activitate nu constituie terorism cibernetic în sensul
strict, ea arată că teroriştii au unele competenţe în ceea ce priveşte folosirea de noi tehnologii
informaţionale.
În 1996, sediul central al liderului terorist Ossama ben Laden din Afganistan a fost
echipat cu calculatoare şi echipamente de comunicaţii. Experţi egipteni "afgani" în tehnologia
comunicaţiei au ajutat la crearea unei reţele de comunicaţii care a fost folosită pentru Internet,
e-mail şi pentru promovarea unor buletine de informare electronice. Activiştii Hamas au
folosit şi ei camere de chat şi e-mail pentru a planifica operaţiunile şi coordona activităţile,
îngreunând demersurile oficialilor de securitate israelieni de a le urmări mesajele şi a le
decoda conţinutul. Până şi tradiţionalele Forţe Armate Revoluţionare din Columbia (FARC)
utilizează e-mailul pentru comunicate de presă.
Web-ul este deosebit de popular ca un mediu care ajunge la o audienţă globală. De
exemplu, după ce grupul terorist peruvian Tupac Amaru a luat cu asalt reşedinţa ambasadorului
japonez de la Lima, la 17 decembrie 1996, şi a luat ostatici 400 de funcţionari diplomatici,
politici şi militari, simpatizanţii din Statele Unite şi Canada au postat mesaje de solidaritate pe
site-uri web. Un site a inclus chiar şi desene detaliate ale reşedinţei şi asaltului planificat.
Mulţi terorişti folosesc metode de criptare pentru a-şi ascunde comunicaţiile şi fişierele
stocate. Hamas, de exemplu, a folosit comunicaţii criptate pe Internet pentru a transmite hărţi,
imagini şi alte detalii referitoare la atacuri teroriste. Ramsey Yousef, un membru al grupului
terorist internaţional responsabil pentru bombardarea World Trade Center din 1994 şi
aruncarea în aer a unui avion la Manila la sfârşitul anului 1995, a folosit fişiere criptate pe
laptopul său. Fişierele, pe care oficiali guvernamentali americani le-au decriptat, conţineau
informaţii referitoare la planurile de a arunca în aer alte unsprezece avioane comerciale din
SUA în Extremul Orient. Cultul Aum Shinrikyo, care a atacat metroul din Tokyo în martie
1995, omorând 12 persoane şi rănind peste 6000, de asemenea, a folosit metode de criptare
pentru a-şi proteja înregistrările computerizate, care au inclus planurile şi intenţiile de a
desfăşura arme de distrugere în masă în Japonia şi Statele Unite ale Americii.
~ 871 ~
Atacuri cibernetice motivate politic şi social
Pe fondul schimbării de paradigmă şi a revoluţiei informaţionale la care am asistat în
ultimii ani, poate fi spus că organizaţiile teroriste manifestă tendinţe de adaptare la mediu.
Din punct de vedere psihologic, două dintre cele mai mari temeri ale timpurilor moderne
sunt combinate în termenul "hacktivism terorist". Teama de victimizare aleatoare, violentă se
îmbină bine cu neîncrederea şi teama categorică de tehnologie. Chiar înainte de 11
septembrie, o serie de exerciţii au identificat vulnerabilităţi evidente în reţelele de
calculatoare ale sectoarelor militare şi energetice din SUA. După atentate, discursul de
securitate şi terorism a prezentat proeminentul terorism cibernetic, promovat de actorii
interesaţi din cercurile politice, de afaceri şi de securitate. Terorismul cibernetic este, desigur,
o opţiune atractivă pentru teroriştii moderni, care apreciază anonimatul, potenţialul său de a
provoca daune masive, impactul său psihologic şi atractivitatea pentru mass-media.
Terorismul este în mod normal asociat cu atacuri efectuate în sprijinul obiectivelor politice
şi sociale. Numeroase atacuri informatice au fost astfel motivate. De exemplu, în 1998,
gherilele etnice Tamil au atacat ambasadele din Sri Lanka cu 800 de e-mailuri pe zi, pe o
perioadă de două săptămâni. Mesajele spuneau: "Suntem Tigrii Negri ai Internetului şi facem
acest lucru pentru a perturba comunicaţiile". Potrivit serviciilor de informaţii, acesta a fost
primul atac cunoscut efectuat de către terorişti împotriva sistemelor informatice ale unei ţări.
Tot în anul 1998, protestatarii spanioli au „bombardat” Institutul pentru Comunicaţii
Globale (CIG) cu mii de mesaje e-mail false. Protestatarii au virusat, de asemenea, conturile
personalului şi membrilor CIG, înundând pagina lor de web cu comenzi false de carduri de
credit şi ameninţând că vor recurge la aceleaşi tactici împotriva organizaţiilor care utilizează
serviciile Institutului. Ei au cerut ca CIG să nu mai găzduiască site-ul pentru Euskal Herria
Journal, o publicaţie cu sediul în New York de sprijinire a independenţei bascilor.
Protestatarii au susţinut că CIG sprijină terorismul deoarece o secţiune de pe paginile web
conţinea materiale ale grupului terorist ETA, care şi-a asumat responsabilitatea pentru
asasinarea unor funcţionari şi reprezentanţi de securitate spanioli şi pentru o serie de atacuri
asupra instalaţiilor militare. CIG a cedat, în cele din urmă, şi a închis site-ul din cauza
"bombardamentelor pe e-mail".
Mass-media a adoptat termenul hacktivism în timpul conflictului din Kosovo din 1998 -
1999, atunci când activişti din întreaga lume au lansat atacuri DoS1 şi au şters site-uri web sau
le-au deturnat pentru a protesta împotriva războiului şi a ţărilor angajate în conflict. Grupul
american Team Spl0it posta "opriţi războiul" pe un site al US Federal Aviation Authority;
uniunea hakerilor ruşi posta "opriţi agresiunea teroristă împotriva Iugoslaviei” pe un site al
Marinei SUA şi grupul sârb Mâna Neagră (Crna Ruka) efectua atacuri de negarea serviciilor
împotriva computerelor deţinute de către Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, precum
şi alte entităţi. Chiar şi hacktiviştii chinezi s-au implicat, în modificarea site-urilor din SUA şi
lansarea unor atacuri DoS în urma bombardării accidentale a ambasadei lor din Belgrad.
Sfârşitul anilor 1990 a însemnat, de asemenea, apariţia Electronic Disturbance Theater
(EDT), un grup de activişti din New York, care amesteca politica radicală cu instrumentele IT
şi arta. Acţiunile iniţiate de EDT au avut drept scop sprijinirea zapatiştilor mexicani prin
inundarea site-urilor mexicane şi guvernamentale americane în 1998, dar ulterior şi-au extins
obiectivele şi ţintele protestând faţă de politicile în materie de globalizare şi capitalism, fiind
1
Denial of Service
~ 872 ~
in iniţiatorii conceptului de nesupunere civilă electronică. Electrohippies, un alt grup de
hacktivişti, a derulat campanii pe web împotriva Organizaţiei Mondiale a Comerţului atunci
când a avut loc întâlnirea în Seattle la sfârşitul lui 1999. Toate aceste campanii necesită
participarea în masă pentru a avea efect şi, astfel, sunt mai potrivite pentru a fi utilizate mai
degrabă de către activişti, decât de grupuri relativ mici de terorişti care operează în secret.
Terorism versus haktivism

În timp ce incidentele sus-menţionate au fost motivate de raţiuni politice şi sociale, fie că
au fost suficient de dăunătoare sau înfricoşătoare, nu putem să le considerăm acte de terorism
cibernetic, în contextul în care niciunul dintre aceste atacuri nu a condus la violenţă sau
rănirea persoanelor. Atât EDT şi Electrohippies şi-au considerat operaţiunile ca acte de
nesupunere civilă, analoage protestelor de stradă, nu ca acte de violenţă sau de terorism.
Aceasta este o distincţie importantă. Cei mai mulţi activişti, dacă participă la un marş în
stradă sau pe web, nu sunt terorişti.
Cu toate acestea, există câteva indicii că unele grupuri teroriste urmăresc terorismul
cibernetic, fie singure, fie în combinaţie cu acte de violenţă fizică. În februarie 1998, Clark
Staten, director executiv al Institutului pentru cercetare şi reacţie în cazuri de urgenţă din
Chicago (ERRI), a declarat, în faţa Subcomisiei pentru tehnologie, terorism şi informare a
Guvernului din cadul Comisiei juridice a Senatului, că "membri ai unor organizaţii
extremiste islamice au încercat să dezvolte o reţea de hackeri pentru a sprijini activităţile lor
pe calculator şi chiar să se angajeze în atacuri ofensive informaţionale în viitor".
Din cauză că infrastructurile critice în societăţile actuale sunt conectate în reţea prin
intermediul calculatoarelor, ameninţarea potenţială a hactivism-ului terorist este alarmantă.
Hackerii, cu toate că nu sunt motivaţi de aceleaşi obiective care inspiră teroriştii, au
demonstrat că indivizii pot avea acces la informaţii sensibile şi la funcţionarea serviciilor
esenţiale. Teroriştii, cel puţin teoretic, ar putea, astfel, să urmeze exemplul hackerilor şi apoi,
după ce au spart sistemele guvernamentale şi computerele private, pot distruge sau cel puţin
afecta sectoarele militare şi serviciile financiare ale economiilor avansate. Dependenţa tot mai
mare a societăţilor noastre de technologie a creat o nouă formă de vulnerabilitate, oferind
teroriştilor şansa de a aborda obiective care altfel ar fi cu totul inatacabile, cum ar fi sistemele
de apărare naţionale şi sistemele de control a traficului aerian.
În noiembrie 1998, Detroit News a relatat că Ibrahim Khalid, care susţinea că este un
membru al grupului separatist indian militant Harkat-ul-Ansar, a încercat să achiziţioneze
software-ul militar de la hackeri, care l-ar fi furat de la Departamentul Apărării. Tentativa de
cumpărare a fost descoperită atunci când un hacker, în vârstă de 18 de ani, care îşi spunea
Chameleon, a încercat să încaseze un cec de la Ibrahim în valoare de 1.000 de dolari.
Chameleon a spus că nu avea software-ul şi i l-a dat lui Ibrahim, ci că acesta l-ar fi obţinut,
împreună cu alte informaţii sensibile, de la un alt hacker.
Armata Republicană Provizorie Irlandeză a contractat serviciile unor hackeri pentru a
pătrunde în sisteme informatice şi a dobândi adresele de domiciliu ale oficialilor din cadrul
agenţiilor de aplicare a legii şi al serviciilor de informaţii, dar datele au fost utilizate pentru a
elabora planuri de a ucide ofiţerii într-o singură "noapte a cuţitelor lungi" în cazul în care
Guvernul britanic nu îndeplinea condiţiile de încetare a focului. Acest caz ilustrează modul în
care teroriştii pot utiliza hacking-ul ca o modalitate de a dobândi informaţii în sprijinul
violenţei fizice, chiar dacă nu îl utilizează pentru a provoca pagube în spaţiul cibernetic.
~ 873 ~
Recent, operaţiuni mai sofisticate au scos în evidenţă următorii paşi probabili pentru
hacktivism-ul terorist. În decembrie 2014, Citizen Lab de la Universitatea din Toronto a
anunţat identificarea unui malware personalizat, aparent dezvoltat pentru a viza activiştii anti-
ISIS de pe teritoriul revendicat de grup. O bucată de cod identifică adresa IP a victimei şi o
trimite, împreună cu alte informaţii de sistem, la o adresă de e-mail aleasă de hacker,
dezvăluind astfel identitatea şi localizarea proprietarul computerului. Programul a fost,
probabil, conceput pentru a viza disidenţi pentru hărţuire, violenţă sau ucidere. Această
integrare a spionajului cibernetic cu terorismul convenţional este o noua frontieră pentru
hackeri. Atacul din 25 aprilie 2015 asupra postului francez TV5MONDE de către suporterii
Statului Islamic, care au scos site-ul din reţea în întregime, a fost un alt punct de referinţă.
Măsurat în termeni de capacitate disruptivă, aceasta a fost probabil cel mai avansat exemplu
de hacktivism terorist de până în prezent: un memento puternic că şi comunicaţiile şi reţelele
de urgenţă pe care ne bazăm zi de zi pot fi uşor perturbate şi chiar la o scară mult mai mare.
Ameninţarea cibernetică reprezentată de grupurile teroriste de astăzi arată mai puţin ca un
război şi mai degrabă ca o formă de hacktivism - utilizarea metodelor de subversiune sau
sabotaj online, de multe ori de către actori cu conexiuni slabe cu reţeaua, pentru a stimula o
agendă politică.
În cadrul acestor reţele oportuniste de afiliere, este în mare măsură irelevant dacă un hacker
are o legătură operativă cu o organizaţie teroristă. Orice simpatizant poate folosi instrumente
digitale pentru a bloca site-uri ca o măsură de propagandă, pentru a încuraja acte de violenţă sau
pentru a cauza perturbări economice. Ca răspuns, firmele şi guvernele pot face mai mult pentru
a-şi îmbunătăţi apărarea, educa utilizatorii şi monitoriza capabilităţile hacktiviştilor.
Atacurile cibernetice, în mod tradiţional, au nevoie de resurse financiare şi tehnice
semnificative disponibile numai pentru actori statali sau grupări majore de crimă organizată.
Prin comparaţie, arsenalele digitale teroriste rămân imature.
Până în prezent, impactul concret al hacktivism-ului terorist a fost redus. Dar există
câteva motive de îngrijorare de care trebuie să ţinem cont:
• Ameninţări uşor de urmărit: cu mai mulţi bani, mai mult talent şi mai mult timp.
• Ameninţări asimetrice: provoacă pagube, dar conservă resursele teroriste.
• Cultură redusă în domeniul securităţii cibernetice: cei mai mulţi cetăţeni au o
practică redusă în domeniu.
• Experţi din ce în ce mai mulţi: figuri bine-cunoscute, capabile (de exemplu,
Junaid Hussain de la Statul Islamic) au în vedere recrutarea de nativi digitali din state şi firme
occidentale.
În anul 2011, As-Sahab, ramura mass-media a Al Qaeda, a lansat un film în care chema
programatorii talentaţi să se alăture cauzei: "În lumea de astăzi, este loc pentru Mujahideenii
sub acoperire... care operează în mod inovator din propriile lor case, sate şi oraşe ... acest
este Jihadul electronic".
Dar relaţiile care conectează hackerii auto-identificaţi ca jihadişti cu grupurile care îi
susţin, precum şi legăturile dintre hacktivişti, rămân în mare parte neclare. Responsabilitatea
pentru intruziuni a fost revendicată de mai mulţi, printre care CyberCaliphate, divizia de
hacking a Statului Islamic, Team System Dz, Global Islamic Caliphate, FallaGa şi Z
Company Hacking Crew. Problema este că se cunosc puţine despre înfiinţarea oricăruia
dintre aceste "grupuri", la nivelul specialiştilor în combaterea terorismului ridicându-se chiar
întrebări cu privire la existenţa lor.
~ 874 ~
Dezbateri despre securitatea naţională, inclusiv securitatea spaţiului cibernetic, atrag
mereu actori politici cu agende care se extind dincolo de problema specifică şi dezbaterea
asupra terorismului cibernetic nu a fost o excepţie de la acest model. De exemplu, Yonah
Alexander, un cercetător în domeniul terorismului la Institutul Potomac, un think tank cu
legături strânse cu Pentagonul, a anunţat în decembrie 2001, existenţa unui "Irak Net".
Această reţea se presupune că a constat din mai mult de o sută de site-uri create peste tot în
lume de Irak încă de la mijlocul anilor nouăzeci pentru a lansa atacuri DoS împotriva
companiilor americane. "Saddam Hussein nu va ezita să folosească instrumentul cibernetic
pe care îl deţine. . . . Nu se pune problema dacă o va face, ci când. Statele Unite ale Americii
sunt linia frontului", a susţinut Alexander.1 Oricare ar fi fost intenţiile autorului, o astfel de
declaraţie a fost în mod clar de natură să susţină argumentele pentru o politică agresivă a
SUA faţă de Irak. Nu există nici pănă acum dovezi ale unui "Irak Net".
Un factor care distinge hacktivism-ul de războiul cibernetic este lipsa de comandă şi
control. Avem toate motivele să suspectăm că jihadul electronic este, în prezent, o mişcare
fără lider: lupi singuratici şi "grupuri" de lupi singuratici care cooperează în funcţie de
oportunităţi, de multe ori, afiliindu-se sau luându-şi angajamente permanente. Unii dintre
aceşti hackeri au, fără nicio îndoială, conexiuni în Siria, unde atât Statul Islamic, cât şi Al
Qaeda se bucură de refugiu. Alţii, prin contrast, probabil, se întâlnesc doar online. Alţii nu au
avut niciodată contact cu vreun jihadist cunoscut, dar în schimb sunt autoradicalizaţi şi
înarmaţi digital.
Exemplul mişcărilor descentralizate de pe Internet sugerează cât de dificil este să
încadrezi, să nu mai vorbim de încercarea de contracara astfel de grupări. Cei mai cunoscuţi
hacktivişti din lume, justiţiara grupare Anonymous, sunt încă un mister în ceea ce priveşte
organizarea, după mai mult de un deceniu de atacuri lansate. Cum spunea reporterul Chris
Landers, "Anonymous este un grup, în sensul că un stol de păsări este un grup. De unde ştim
că sunt un grup?. Pentru că ei călătoresc în aceeaşi direcţie".2
Provocări legislative
În contextul în care ameninţările evoluează, o varietate de pârghii - stimulente mai bune
pentru asigurarea securităţii cibernetice, un schimb mai bun de informaţii despre ameninţări
şi, mai presus de toate, o conştientizare mai bună a publicului pot contribui la un Internet mai
sigur. Guvernele trebuie să monitorizeze îndeaproape - şi să facă publice - acţiunile din ce în
ce mai sofisticate ale hacktiviştilor afiliaţi terorismului.
În acest sens, un prim pas l-ar constitui reglementarea în legislaţia internaţională a ceea
ce ar reprezenta hacktivism-ul de factură teroristă. Grupul de experţi ONU a analizat
provocarea reprezentată de atacuri sponsorizate sau derulate de un stat. Ei au descoperit că
dreptul internaţional şi, în special, Carta Naţiunilor Unite, se aplică în spaţiul virtual.
Recomandările specifice au inclus că "statele trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile
internaţionale în ceea ce priveşte actele greşite derulate pe plan internaţional care pot fi
atribuite acestora. Statele nu trebuie să folosească proxy-uri pentru a comite acte ilicite la
nivel internaţional".3
1
Ralf Bendrath "American Cyber-Angst and the Real World", publicat în 2003 în Bombs and Bandwidth
2
Disponibil la http://www.chrislanders.net/serious-business
3
Disponibil la https://treaties.un.org/doc/publication/ctc/uncharter.pdf
~ 875 ~
Chiar dacă acest principiu este acceptat, poate fi dificil de aplicat hacktivism-ului terorist
sau acţiunilor sponsorizate de state. Motivul este pur şi simplu că hacktivism-ul nu se
încadrează în categoria utilizării forţei. Deşi dreptul internaţional al conflictelor armate, în
special Articolul 2 alineatul (4) din Carta ONU, interzice statelor membre să utilizeze sau
ameninţe cu folosirea forţei împotriva altor state (cu excepţia autoapărării), nu interzice, în
mod explicit, operaţiuni care nu utilizează forţa.
Deoarece cele mai multe atacuri cibernetice, inclusiv cele ale hacktiviştilor, nu se
încadrează în categoria conflictului armat şi a utilizării forţei, Centrului de Excelenţă NATO
pentru apărarea în domeniul cibernetic (CCDCOE) a elaborat Manualul Tallinn, un document
realizat de un grup internaţional de experţi pentru apărarea în domeniul cibernetic, care aplică
inclusiv principiile jus in bello şi jus ad bellum la războiul cibernetic. Cunoscut ca Tallinn
2.0, grupul de experţi a examinat modul în care normele referitoare la suveranitate se aplică
operaţiunilor informatice şi obligaţiile statelor de a opri daunele provocate de atacurile
informatice. Regula 11 din Manualul Tallinn arată că: "O operaţiune cibernetică constituie o
utilizare a forţei atunci când dimensiunea şi efectele sale sunt comparabile cu operaţiunile
non-cibernetice ridicandu-se la nivelul de utilizare a forţei”.1
În loc de concluzii...
Deşi multe dintre deficienţele sistemelor computerizate pot fi corectate, este efectiv
imposibil să fie eliminate toate. Chiar dacă tehnologia în sine oferă condiţii bune de
securitate, aceasta este frecvent configurată sau utilizată în moduri care crează oportunităţi de
atac. În plus, există întotdeauna posibilitatea existenţei unor persoane din interior, care să
acţioneze individual sau în mod concertat cu alţi terorişti, abuzând de capacităţile lor de
acces.
Următoarea generaţie de terorişti va creşte într-o lume digitală, cu instrumente de
hacking tot mai puternice şi mai uşor de utilizat aflate la dispoziţia lor. Ei ar putea realiza
potenţial sporit al terorismului cibernetic, mai ales că nivelul lor de cunoştinţe şi abilităţi
legate de hacking va fi mai mare. Hackerii şi persoanele din interior ar putea fi recrutate de
către terorişti sau s-ar putea autorecruta pentru a deveni terorişti cibernetici. Unii ar putea
recurge la acţiuni motivaţi de probleme de politică cibernetică, făcând spaţiul cibernetic un
loc atractiv pentru efectuarea unui atac. Terorismul cibernetic devine mai atractiv în contextul
în care lumea reală şi virtuală este tot mai interconectată, cu un număr din ce în ce mai mare
de dispozitive fizice conectate la Internet. Unele dintre acestea pot fi comandate de la
distanţă. Teroriştii, de exemplu, ar putea folosi roboţi utilizaţi în telechirurgie. Dacă aceste
sisteme nu sunt atent securizate, derularea unei operaţiuni care să provoace daune fizice poate
fi la fel de facilă ca penetrarea unui site-ul web.
Creşterea grupărilor hacktiviste, lejer organizate ilustrează o nouă dimensiune a
ameninţării cibernetice reprezentate de organizaţiile teroriste proeminente, de la Al Qaeda la
Statul Islamic al Irakului şi Al-Sham (ISIS). Un "11 septembrie cibernetic" este puţin probabil
să aibă loc în viitorul apropiat, dar suntem martorii unei schimbări importante: grupările
teroriste beneficiază din ce în ce mai mult de suportul ad-hoc al simpatizanţilor digitali.
Chiar şi fără o legătură operativă cu un grup desemnat, aceşti susţinători pot provoca
daune substanţiale - pot şterge platforme web, pot perturba servicii online, pot înşela indivizi
1
Disponibil la https://ccdcoe.org/tallinn-manual.html
~ 876 ~
pentru propriul lor beneficiu, pot efectua atacuri "cinetice". Până în prezent, impactul concret
al hacktivism-ului terorist a fost redus, însă grupările teroriste caută fără echivoc asistenţă în
domeniul cibernetic.
Bibliografie:
Dorothy Denning, „The Rise of Hacktivism”, în Georgetown Journal of International
Affairs, 8 septembrie 2015
George Lucas, Ethics & Cyber Warfare - Law and Order for a Lawless Frontier, Oxford
University Press, 2016
Larrisa Paul, „When Cyber Hacktivism Meets Cyberterrorism”, 19 februarie 2001, în
Indianna University of Pennsylvania Library, disponibil la
http://www.lib.iup.edu/comscisec/SANSpapers/paul.htm
Liyin Yeo, „Is Hacktivism A Form of Terrorism?”, 24 februarie 2015, în The Inquirer
disponibil la http://www.dvcinquirer.com/opinion/2015/02/24/hacktivism-a-form-of-terrorism/
Ty McCormick, „Hacktivism: A Short History” în Foreign Policy, 29 aprilie 2013
„The Difference Between Hacktivism and Cyber Terrorism” în InfoBarrel Technology 18
decembrie 2009, disponibil la http://www.infobarrel.com/The_Difference_Between_Hacktivism_
and_Cyberterrorism
https://ccdcoe.org/tallinn-manual.html
https://treaties.un.org/doc/publication/ctc/uncharter.pdf
http://www.chrislanders.net/serious-business
~ 877 ~
SCURTE CONSIDERAŢII PPRIVIND ORGANIZAREA
MINISTERULUI PUBLIC
BRIEF COMMENTS ON THE ORGANIZATION

OF THE PUBLIC MINISTRY
Drd. TELICEANU Viorel-Gabriel

Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa
teliceanuviorel@yahoo.com
Abstract:
The Public Ministry has a fundamental role in the realization of justice. It was
established by the Romanian Constitution, as a part of judicial authority, which is made up of
prosecutors organized in prosecutor's offices.
At the moment, the organization of the Public Ministry is regulated by Law no.304/2004.
According to it, the principles that lead the prosecutors activity are the principle of
legality, impartiality and hierarchical control principle.
The main responsibilities of the Public Ministry, exercised by prosecutors, consist in
carrying out criminal prosecution in the cases and conditions stipulated by law, management
and supervision of the criminal investigation activity of the police authorities, courts
notification for trial of criminal cases, according to the law, the exercise of civil action, in
cases provided by law, participation to the Court sessions, and appeals against judgments.
The Public Ministry consists of the High Court of Cassation and Justice Prosecutor's
Office, Courts of Appeal Prosecutor's Offices, High Courts Prosecutor’s Offices, Court of
Justice Prosecutors' Offices and Military Prosecutor’s Offices.
Although not part of the institutions within the national system of public order and
national security, Public Ministry's activity is closely related to police activity, with the
common, major objective of combating crime.
Public Ministry is perfectible, and, in perspective, I appreciate that it must strengthen its
independence in relation to other state powers, and in particular when it comes to the
executive power exercised by the Minister of Justice.
Rezumat:
Un rol fundamental în realizarea actului de justiţie revine Ministerului Public. Acesta a
fost instituit prin Constituţia României, ca o componenta a autorităţii judecătoreşti, ce este
alcătuit din procurori, organizaţi în parchete.
În acest moment, organizarea Ministerului Public este reglementată de Legea
nr.304/2004.
Potrivit acesteia, principiile sub a căror autoritate îşi desfăşoară procurorii activitatea
sunt principiul legalităţii, al imparţialităţii şi principiul controlului ierarhic.
Principalele atribuţii ale Ministerului Public, exercitate prin procurori, vizează
efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducere şi
supraveghere a activităţii de cercetare penală a organelor de poliţie, sesizarea instanţelor
judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în
~ 878 ~
cazurile prevăzute de lege, participarea în condiţiile legii, la şedinţe de judecată şi
exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Ministerul Public este constituit din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele
de pe lângă judecătorii, şi parchetele militare.
Deşi nu este parte a instituţiilor din cadrul sistemului naţional de ordine publică şi
siguranţă naţională, activitatea Ministerului Public este strâns legată de activitatea poliţiei,
având ca obiectiv comun major combaterea criminalităţii.
Ministerul Public este perfectibil, şi, în perspectivă, apreciez că se impune întărirea
independenţei acestuia în raport de alte puteri ale statului, şi, în special de puterea executivă
ce îşi exercită atribuţiile prin ministrul justiţiei.
Keywords: Public Ministry, judicial authority, prosecutors, independence.
Cuvinte cheie: Ministerul Public, autoritate judecătorească, procurori, independenţă.
Într-o lume globală complexă, dinamică şi conflictuală, puternic afectată de criza

economică şi financiară, siguranţa cetăţenilor şi ordinea publică reprezintă obiective
fundamentale ale guvernării ţării noastre. Ele au ca domeniu de referinţă drepturile
fundamentale ale omului, ordinea constituţională şi se înfăptuiesc în contextul participării
active la construcţia europeană, cooperării euroatlantice şi evoluţiilor globale.
Ca stat membru al Uniunii Europene şi Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord,
România face parte dintr-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, bazat pe valori, interese
şi obiective comune, pe principiile şi normele democraţiei, statului de drept şi pe
caracteristicile economiei de piaţă.
Asigurarea unui act de justiţie eficient, accesibil şi de calitate reprezintă o aşteptare
legitimă a cetăţenilor unei societăţi întemeiate pe respectul normei de drept. Modul în care este
înfăptuită justiţia influenţează în mod direct coordonatele fundamentale de funcţionare a
societăţii româneşti, precum separaţia puterilor în stat, securitatea juridică, dezvoltarea
economică. Toate aceste elemente sunt reflectate, în final, în standardul de viaţă al cetăţenilor.
În acest context, un rol fundamental la realizarea justiţiei revine Ministerului Public,
componentă a autorităţii judecătoreşti, ce este alcătuit din procurori organizaţi în parchete.
Ministerul Public a fost instituit, prin art.131 şi 132 din Constituţia României, ca o
magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile
şi libertăţile cetăţenilor.
Actuala reglementare constituţională a Ministerului Public şi a statutului procurorilor
este menţinută, astfel cum a fost instituită prin Constituţia României din anul 1991.
În ţara noastră, instituţia procurorilor a fost introdusă în anul 1831, prin articolele 216-
218 din Regulamentul Organic al Valahiei şi prin Regulamentul privind îndatoririle
procurorilor adoptat de obşteasca adunare a Valahiei în anul 1832.
Potrivit acestora, se orânduiau pe lângă judecătorii şi divanuri procuri numiţi de Domn
pentru a priveghea cu scumpătate pravila şi regulamentele, potrivindu-se a se săvârşi
întocmai hotărârile judecăţii şi a se îngriji pentru toate câte privesc asupra pazei, bunei ordini
şi liniştii publice.
~ 879 ~
Iniţial procurorii funcţionau pe lângă Înaltul Divan, pe lângă Divanurile judecătoreşti, pe
lângă tribunalele comerciale şi judeţene.
Odată cu organizarea judecătorească instituită prin legea din anul 1865, procurorii
funcţionau pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe lângă curţile de apel şi pe lângă
tribunale, organizare care s-a păstrat, în principiu, până în anul 1952, şi apoi, tradiţia vechii
organizări judecătoreşti a fost reluată în anul 1992.
Prin Legea nr.92/1992, privind organizarea judecătorească, se revine la vechea tradiţie,
înlăturându-se organizarea judiciară de sorginte sovietică. În titlul III, legea reglementează
organizarea Ministerului Public, din care fac parte Parchetul General de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel, parchetele de pe lângă tribunale şi
parchetele de pe lângă judecătorii.
Potrivit reglementării, activitatea Ministerului Public era organizată potrivit principiilor
legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Ministrul justiţiei putea da dispoziţie scrisă, prin procurorul general, procurorului
competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire a infracţiunilor despre care
avea cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiunile necesare apărării
interesului public. Nu puteau fi date, însă, dispoziţii pentru oprirea procedurii de urmărire
penală legal deschise.
Este de menţionat că cele mai importante aspecte din cariera procurorului, precum
numirea în funcţie avansarea şi transferarea, operau din dispoziţia ministrului justiţiei, la
propunerea procurorului general.
Se relevă astfel un control profund pe care ministrul justiţiei îl avea asupra magistraţilor
procurori şi asupra organizării şi funcţionării Ministerului Public.
Ulterior, legea a suferit modificări în sensul îmbunătăţirii, apreciem noi, a statutului
procurorilor.
Anul 2004, reprezintă un an de profunde transformări în sistemul judiciar românesc,
inclusiv pentru Ministerul Public, trasând principiile pentru câştigarea reală, efectivă şi
meritată a independenţei procurorilor.
Astfel, rolul ministrului de justiţie, funcţie încărcată cu o profundă însemnătate politică,
în administrarea treburilor Ministerului Public şi în ceea ce priveşte cariera magistratului
procuror, se diminuează în mod substanţial.
O bună parte dintre atribuţiunile ministrului justiţiei sunt translatate Consiliului Superior
al Magistraturii, organul reprezentativ al magistraţilor, care dobândeşte o importanţă
deosebită din acest moment, în tot sistemul judiciar românesc.
Legea nr.304/2004, care instituie noua ordine, asigură stabilitate, independenţă şi
predictibilitate Ministerului Public în ansamblul său, în raport cu orice altă autoritate şi puteri
ale statului.
Sintagma „sub autoritatea ministrului justiţiei” nu a fost eliminată nici din Constituţie şi
din nici Legea nr.304/2004, şi, deşi nu are nici o consecinţă concretă, continuă să ostracizeze
magistratul procuror, care nu a fost considerat un magistrat independent în apreciezea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, în primul rând datorită acestei sintagme.
Astfel, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea apreciază că tribunal, în sensul dat de către
aceasta, este numai organul care răspunde unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de
executiv, iar procurorii sunt subordonaţi, mai întâi procurorului general, apoi ministrului de
~ 880 ~
justiţie, aşa încât nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă1.
Apreciem că de lege ferenda, se impune eliminarea acestei sintagme, astfel încât, nici
măcar la nivel simbolic, ministrul de justiţie să nu mai poată fi suspectat că poate încălca
independenţa procurorilor.
De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii a susţinut necesitatea întăririi actualului
statut la procurorului, prin consacrarea principiului constituţional al independenţei acestuia.
În prezent, procurorii, ca şi judecătorii, au statutul constituţional de magistraţi, identic cu
cel al judecătorilor.
Că este aşa, a statuat chiar Curtea Constituţională în considerentele deciziei
nr.866/28.11.2006, care susţine, în esenţă, că nu poate exista o discriminare între statutul
magistratului judecător şi cel al magistratului procuror.
Procurorii se bucură de independenţă profesională, astfel încât nu li se poate impune o
soluţie sau o judecată de valoare.
Principalele atribuţii ale Ministerului Public, exercitate prin procurori, vizează efectuarea
urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea
activităţii de cercetare penală a organelor de poliţie, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru
judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de
lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti
Principiile constituţionale sub a căror autoritate îşi desfăşoară procurorii activitatea sunt
principiul legalităţii, al imparţialităţii şi principiul controlului ierarhic.
Principiul legalităţii este specific activităţii procurorilor care, în virtutea sa, au obligaţia
ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile
legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea
unor măsuri, fie în alegerea procedurilor.
Astfel, acţionând pe baza principiului legalităţii, procurorul nu poate refuza începerea
urmăririi penale sau punerea în mişcare a acţiunii penale în alte cazuri decât cele prevăzute de
lege şi nici nu are dreptul să solicite instanţei de judecată achitarea unui inculpat vinovat de
comiterea unei infracţiuni, pe motiv că interesele politice, economice, sociale sau de altă
natură fac inoportună condamnarea acestuia.
Principiul imparţialităţii decurge din natura apartenenţa procurorilor la autoritatea
judecătorească, şi din rolul de a reprezenta interesele generale ale societăţii.
Prin aplicarea principiului controlului ierarhic se asigură îndeplinirea de către toţi
procurorii din sistemul Ministerului Public a funcţiei lor de reprezentare a intereselor întregii
societăţi, fără discriminare şi părtinire.
Ministerul Public este conceput piramidal, dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine, astfel încât principiul controlului ierarhic este pe
deplin aplicabil.
Cod de procedură penală prevedea o incongruenţă legislativă raportată la dispoziţiile
art.64 alin.3 din Legea nr.304/2004, care stipulează că soluţiile adoptate de procuror pot fi
infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale,
pe când art.304 din Cod de procedură penală precizează că atunci când procurorul ierarhic
superior constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este
1
Hotărârea Vasilescu contra României din 22 mai 1998
~ 881 ~
dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat.
Această diferenţă de opţiune legislativă nu exista între Legea nr.304/2004 şi vechiul Cod
de procedură penală.
Spre deosebire de vechea reglementare, Legea nr.304/2004 nu mai prevede în beneficiul
ministrului de justiţie atributul de a da dispoziţie scrisă, prin procurorul general, procurorului
competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire a infracţiunilor.
Deşi nu este reglementat drept principiu constituţional, procurorii se bucură de
independenţă, principiu prevăzut în mod expres de dispoziţiile art.64 alin.2 din Legea
nr.304/2004.
Astfel, în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de
verificare a conduitei judecătorilor şi procurorilor, intervenţia procurorului ierarhic superior,
în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei.
Ministerul Public este format din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunalele pentru minori şi familie şi
judecătorii, şi parchetele militare.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea
parchetelor din subordine.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este conducătorul întregului
Minister Public, şi este ajutat de un prim-adjunct şi un adjunct.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizat sub formă de secţii
(secţia de urmărire penală şi criminalistică, secţia judiciară, secţia de resurse umane şi
documentare, secţia parchetelor militare), servicii şi birouri.
Întrucât realităţile au relevat nevoia unor specializări, în cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au înfiinţat două structuri cu totul aparte, şi anume
Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, structuri autonome, conduse fiecare de câte un procuror şef, asimilaţi
primului adjunct al procurorului general.
Cele două structuri au competenţa în a combate infracţiunile de mare corupţie şi
infracţiunile de mare criminalitate organizată.
Cu toate acestea şi parchetele de pe lângă instanţele de judecată au în competenţa
investigarea infracţiunilor de corupţie sau crimă organizată.
Activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr.43/2002, care îi stabileşte şi competenţa de a efectua urmărirea penală, iar
activitatea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
este reglementată de Legea nr.508/2004.
Direcţia Naţionale Anticorupţie este privilegiată, putem spune, în raport cu legislaţia
existentă, spre deosebire de celelalte structuri de parchet.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.13 alin.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.43/2002, în cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din
cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza
disjunsă.
Această dispoziţie, fără a rămâne doar la nivel simbolic, are şi un efect practic, în sensul
că, dacă procurorul care a dispus disjungerea cauzei preconizează o soluţie de trimitere în
~ 882 ~
judecată se învesteşte cu soluţionarea cauzei, iar, în măsura în care nu se preconizează o astfel
de soluţie poate dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea
parchetului competent, încărcându-l pe acesta cu o cauză care ar fi putut fi soluţionată de
procurorul învestit iniţial, şi îngreunând în acelaşi timp activitatea de urmărire penală la cel
din urmă parchet.
Apare aşadar o inechitate, în opinia noastră, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe
ori, cauzele disjunse şi trimise unităţilor de parchet competente, sunt deja de mai mult timp
pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Un alt punct nevralgic al relaţiei dintre activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, pe de-o
parte, şi celelalte unităţi de parchet, o reprezintă activitatea de cercetare a poliţiei judiciare.
Astfel, poliţia judiciară care funcţionează detaşată în cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie sau poliţiştii care îşi desfăşură activitatea sub coordonarea procurorilor Direcţiei
de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, efectuează numai
acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii care îi coordonează.
Se naşte astfel ipoteza ca, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă instanţele
competente să nu se poată folosi de resursele constând în poliţiştii care lucrează sub
coordonarea procurorilor DNA sau DIICOT, însă aceştia se pot dispune ca poliţia judiciară ce
funcţionează în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie sau în cadrul structurilor
subordonate, să efectueze acte de cercetare cu privire la faptele pe care le investighează.
Deşi structura Ministerului Public este una armonioasă, de coeziune, pot apărea totuşi şi
astfel de sincope, de natură să inducă o oarecare concurenţă neloială între structurile aceluiaşi
sistem.
Necesitatea specializării procurorilor, cu un obiectiv clar, respectiv creşterea eficienţei,
s-a impus inclusiv la nivelul unităţilor de parchet competente de pe lângă instanţe, astfel că
Ordinul ministrului justiţiei nr.2632/C /2014, privind regulamentul de ordine interioară al
parchetelor, a impus procurorilor generali sau prim-procurorilor, repartizarea lucrărilor de
soluţionat procurorilor din subordine, raportat la o anumită specializare a acestora.
Principalele atribuţii ale Ministerului Public, exercitate prin procurori, vizează efectuarea
urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea
activităţii de cercetare penală a organelor de poliţie, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru
judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de
lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată şi exercitarea căilor de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Se observă astfel că există o legătură organică între activitatea procurorului de
investigare a infracţiunilor, lato sensu, şi activitatea poliţiei judiciare, îndreptată în acelaşi
scop, respectiv combaterea infracţionalităţii.
Această legătură este întărită de legislaţia în vigoare, care uneşte traiectoria activităţii
procurorului şi a poliţiei judiciare din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, dar şi prin
obiectivele comune stabilite cum ar fi cele adoptate în Strategia naţională de ordine şi
siguranţă publică 2015-2020, adoptată prin Hotărârea de Guvern nr.779/2015.
Astfel, provocările la adresa securităţii interne sunt deopotrivă în sarcina Ministerului
Public şi a Ministerului Afacerilor Interne, obligate să performeze împreună în scopul
obţinerii celor mai bune rezultate.
Deşi Ministerul Public este, fără nici un dubiu, parte componentă a autorităţii
~ 883 ~
judecătoreşti, nu putem să facem abstracţie de apropierea acestuia de sistemul de ordine
publică şi siguranţă naţională, împreună cu care contribuie la respectarea legii.
Apropierea dintre acestea este dată atât de modurile de organizare, fiind sisteme
piramidale, disciplinate, prevăzute în legile ce le reglementează modul de organizare, dar
chiar de Codul de procedură penală care prevede o legătură organică între efectuarea
urmăririi penale de către procuror, şi conducerea şi supravegherea, de către acesta, a
activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare.
Mai mult decât atât, încălcarea normelor de competenţă a organelor de urmărire penală
nu atrage sancţiunea nulităţii absolute, astfel încât nu există riscul ca acte de procedură
efectuate de organele de cercetare ale poliţiei judiciare cu încălcarea normelor privind
competenţa – în sensul că organul de cercetare penală efectuează acte de procedură aflate în
competenţa obligatorie a procurorului – să fie lovite de nulitate absolută, decât în cazul
existenţei unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel.
De dată recentă este chiar decizia Curţii Constituţionale nr.51/2016, referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.142 alin.1 din Codul de procedură penală,
care aşează într-o paradigmă neechivocă rolurile celor două instituţii în efectuarea urmăririi
penale în cadrul procesului penal1.
În considerentele sale, decizia Curţii asigură un loc confortabil organelor de cercetare ale
poliţiei judiciare, alături de procuror, ca unice organe de urmărire penală – cu excepţia
organelor de cercetare penală speciale – apte să efectueze urmărirea penală, să administreze
probatoriu şi să aprecieze dacă sunt sau nu temeiuri să fie sesizată instanţa de judecată în
vederea înfăptuirii justiţiei.
Această decizie a instanţei de contencios constituţional vine să adauge o coeziune
suplimentară binomului procuror-poliţist, coeziune care s-a manifestat inclusiv prin Legea
nr.255/2013, de completare a art.6 din Legea nr.364/2004, în sensul că la evaluarea
profesională a poliţiştilor din cadrul poliţiei judiciare care se realizează de către şeful
nemijlocit se va ţine cont şi de referatul conducătorului parchetului sub coordonarea,
controlul şi conducerea căruia îşi desfăşoară activitatea aceştia.
În contextul actual, există opinii care susţin că trecerea poliţiei judiciare din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne în subordinea directă a Ministerului Public, ar duce la
creşterea eficienţei activităţii de urmărire penală.
Fără a respinge trecerea poliţiei judiciare în subordinea Ministerului Public, apreciez totuşi,
că această mişcare nu constituie un panaceu pentru eficientizarea activităţii de urmărire penală,
pentru simplu fapt că scăderea sau creşterea calităţii activităţii de urmărire penală, este în relaţii de
condiţionare directă cu volumul de muncă, care actualmente este ridicat, şi chiar cu salarizarea
resurselor umane, şi mai puţin cu modul de organizare a procesului muncii.
Deşi Ministerul Public este un sistem performant, stabil şi predictibil, apreciem că se
impune, cu necesitate, îmbunătăţirea legislaţiei actuale astfel încât, numirea procurorilor în
funcţii de conducere de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism, să se dispună de Consiliul Superior al Magistraturii, organul suprem,
reprezentativ şi legitim să facă astfel de numiri, şi pentru a exclude total orice interferenţă din
partea altor autorităţi şi puteri ale statului în activitatea de înfăptuire a justiţiei.
1
Decizia Curţii Constituţionale nr.51/16.02.2016
~ 884 ~
În acelaşi timp, într-o perspectivă rezonabilă, se impune cu necesitate, scoaterea
Ministerul Public de sub autoritatea ministrului justiţiei, şi instituirea, cu rang constituţional,
a principiului independenţei magistratului procuror.
Bibliografie:
Hotărârea Vasilescu contra României din 22 mai 1998;
Decizia Curţii Constituţionale nr.345/18.04.2006;
Legea nr.304/2004.
~ 885 ~
CRIZA MIGRAȚIEI ÎN VIZIUNEA JURISPRUDENȚEI
RECENTE A CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE
EU MIGRATION CRISIS IN THE VIEW OF THE RECENT CASE LAW

OF THE COURT OF JUSTICE OF EUROPEAN UNION
Drd. VĂCARU Alexandra

Societatea Civilă de Avocați NNDKP
alexandra.vacaru@gmail.com
Abstract:
In the context of terrorist attacks against Member States and of the migration crisis in
full development, the need for the European Union to equip itself with a strong internal
security policy is more pressing than ever.
Ensuring internal security is primarily the responsibility of Member States, but in front
of a cross-border danger, the desired result can be achieved only through cooperation and
solidarity.
The current socio-political context brings to the forefront of the Union two crises whose
magnitude is unprecedented in the history of European construction. Although both the
objectives of the Treaties, and the manner of achieving them have given rise to an
international organization based on the compromise of the transfer of sovereignty, the
current crises situations of the Member States that require the establishment of a common
strategy both internally and at European level, challenge the very foundations of the Union.
The problem of migration wave creates a situation of uncertainty for EU internal
security, thus the main remedy currently being negotiated by Member States within the Union
is to secure its external borders. However, until a compromise solution under the current
negotiation processes is found, Member States have been forced to implement their own
measures to secure their borders, which can sometimes raise an issue of compatibility with
EU law rules.
Although covered by the shared competence of the Union, the Area Freedom, Security
and Justice has been mostly Europeanized through a series of EU legislative measures
aiming at establishing a minimum of uniform rules.
The migration crisis at the EU's external borders, the behavior of applicants for
international protection, as well as the reaction of sovereignty of Member States have created
a propitious environment for an abundant litigation before the EU courts.
Bearing in mind the effects of ECJ’s preliminary ruling judgments, the interpretation
offered to EU directive and regulations concerning the Area Freedom, Security and Justice is
extremely important for the establishing of the limits of asylum policy within EU, which may
have direct effects on the internal security of the Union.
Rezumat:
În contextul atacurilor teroriste îndreptate împotriva statelor membre și al crizei migrației în
plină desfășurare, necesitatea ca Uniunea Europeană să se doteze cu o politică de securitate
internă pe măsura amenințărilor cu care se confruntă este mai stringentă ca oricând.
~ 886 ~
Asigurarea siguranței interne este în primul rând în sarcina statelor membre, însă în
fața pericolului transfrontalier, rezultatul scontat nu poate fi atins decât prin cooperare și
solidaritate.
Contextul socio-politic actual aduce în prim-planul intereselor Uniunii două crize a
căror amploare este fără precedent în istoria construcției europene. Deși atât obiectivele
fixate de Tratate, cât și modalitatea de realizare a acestora au dat naștere unei organizații
internaționale bazate pe compromisul transferului de suveranitate, situațiile de criză în care
se regăsesc statele membre și a căror combatere necesită stabilirea unei strategii comune
atât pe plan intern, cât și la nivel european, pun la grea încercare însăși temelia Uniunii.
Problema valului de migrație creează o situație de incertitudine pentru asigurarea
securității interne a Uniunii, iar principalul remediu negociat în prezent de statele membre în
sânul Uniunii constă în securizarea frontierelor externe ale acesteia. Cu toate acestea, până
la atingerea unui compromis prin soluțiile în curs de negociere, statele membre au fost
forțate să pună în aplicare propriile măsuri de securizare a frontierelor lor, care uneori pot
ridica o problemă de compatibilitate cu condițiile impuse de dreptul Uniunii.
Deși intră în domeniul de competență partajată a Uniunii, Spațiul Libertate, securitate și
justiție a fost în mare parte europenizat printr-o serie de acte normative care urmăresc
stabilirea unor reguli minime de uniformizare impuse statelor membre.
Criza migrației la granițele externe ale Uniunii, conduita solicitanților protecției
internaționale precum și reacțiile suverane ale statelor membre au creat mediul propice
apariției unui contencios tot mai abundent în fața instanțelor Uniunii.
Având în vedere efectul hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțate în
cadrul trimiterilor preliminare, interpretarea oferită de aceasta normelor minime fixate de
actele de drept derivat este importantă pentru fixarea cadrului politicii de azil, care ar putea
avea efecte directe asupra siguranței interne a Uniunii.
Keywords: area of freedom, security and justice; asylum; migration crisis; EU internal
security; Dublin System; Article 267 TFEU; CJEU case-law.
Cuvinte cheie: spațiul libertate, securitate și justiție; azil; criza migrației; securitate
internă UE; Sistemul Dublin; Art. 267 TFUE; jurisprudența CJUE.
Dacă Uniunea a reușit să își câștige statul de unică formă de federalizare printre
organizațiile internaționale interguvernamentale, izbândind prin intermediul competențelor
dobândite (exclusive și partajate) să creeze mijloacele de compromis necesare realizării unei
ordini juridici proprii și autonome, pe piedestalul tradițiilor vechiului continent, noile
contexte socio-politice pun acest rezultat sub semnul întrebării.
Între a își stabili autonomia în cadrul sistem riguros și coerent față de alte ordini
juridice internaționale și a se impune în fața pericolului nesupunerii propriilor state membre,
maestra transferului de suveranitate este greu încercată de realizarea celui mai mare
compromis de până acum – asigurarea propriei sale securități în balanță cu idealurile de
uniformizare.
Atât anul trecut, cât şi anul acesta au fost puternic marcate de două crize fără precedent
de la data fondării Uniunii, criza migrației și atacurile teroriste din noiembrie 2015, respectiv
martie 2016.
~ 887 ~
În ceea ce privește valul imigrărilor, conform datelor statistice oferite de Organizația
Internațională a Migrației1, aproximativ 191.134 de imigranți și refugiați au intrat pe teritoriul
Uniunii, pe cale maritimă, de la începutul anului, până la data de 21 mai 2016, în principal în
Grecia, Italia, Spania și Cipru.
Singurul remediu preconizat de statele membre și ardent dezbătut în cadrul Consiliului
Uniunii Europene și Consiliului European în ultimele luni constă în întărirea rapidă a
frontierelor externe ale Uniunii. Europa depune eforturi pentru a găsi soluții adecvate prin
care să rezolve ambele probleme prin mijloace comune. Spre exemplu, Comisia Europeană a
lansat recent, la data de 6 aprilie 2016, o dezbatere privind viitorul cadru pentru sisteme de
informații mai puternice și mai inteligente în ceea ce privește gestionarea frontierelor și
securitatea internă2. Propunerea Comisiei privește un proces de îmbunătățire a gestionării
datelor, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a normelor UE de protecției a
datelor cu caracter personal și stabilește o serie de acțiuni menite să îmbunătățească
funcționarea și interoperabilitatea sistemelor de informații existente și a eventualelor sisteme
noi, pentru a răspunde lacunelor în materie de informații.
Cu ocazia adoptării acestei Comunicări, Comisarul pentru migrație și afaceri interne, a
subliniat că: „atacurile teroriste de pe teritoriul UE au relevat amenințarea care există la adresa
securității noastre, chiar în timp ce ne confruntăm cu o criză a migrației fără precedent.
Schimbul de informații reprezintă punctul comun al celor două domenii”. Comisia a lansat și un
proiect de regulament3 care a instituit un sistem „Entry/Exit” la frontierele externe ale Uniunii.
La data de 4 mai 2016, Comisia a lansat de asemenea reforma de revizuire a
Regulamentului 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului
membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-
unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid4
(Dublin III) și a actelor sale de punere în aplicare, menită să eficientizeze regimul azilului
european comun.
Până la soluționarea negocierilor asupra unor mijloace apte să atingă rezultatul dorit de
statele membre și asigurarea îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de dreptul Uniunii, care să
confere coerență politicii integraționiste de până acum, reacțiile statelor membre direct
afectate în interesul propriu, nu au întârziat să apară față de solicitările de protecție
internațională.
O serie de excepții de ordine publică au fost ridicate de diferite state din UE, pentru a își
securiza frontierele proprii și pentru a aplica un regim restrictiv în fața valului de imigranți.
Fără a intra în detalii, deoarece prezentul studiu își propune să insiste asupra modalității în
care Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) alege să se pronunțe
asupra anumitor aspecte cauzate de aceste crize, vom oferi doar câteva exemple, întocmai
pentru a sublinia greutatea sarcinii care apasă umerii judecătorului Uniunii, absent de la masa
1
Date actualizate la data de 24 mai 2016, disponibile la: http://www.iom.int/news/mediterranean-migrant-
arrivals-2016-191134-deaths-1370, sursă online, accesată la data de 27 mai 2016, ora 19:30.
2
Comunicat de presă, Comisia Europeană, Comunicarea din data de 6 aprilie 2016, disponibil la:
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-1248_ro.htm, sursă online, accesată la data de 28 mai, ora 10:47.
3
Disponibil la http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what-we-do/policies/securing-eu-borders/legal-
documents/docs/20160406/regulation_proposal_entryexit_system_borders_package_-_swd_en.pdf, sursă online,
accesată la data de 28 mai 2016, ora 20:30.
4
Publicat în JOUE L 180 din 29 iunie 2013, pp. 31–59.
~ 888 ~
negocierilor între statele membre și unicul actor în măsură să protejeze coerența politicilor
UE prin propria sa jurisprudență.
Austria a beneficiat de o derogare temporară pentru a închide frontiera cu Slovenia.
Ungaria, Germania și Danemarca au adoptat măsuri restrictive cu privire la tratamentul impus
migraților în baza Convenției de la Geneva din 19511. Prin astfel de măsuri, statele membre
au transferat în mare parte o serie de refugiați de pe teritoriul lor către teritoriul primelor state
de destinație din UE, criza astfel dobândind proporții mai mari.
Convenția de la Geneva interzice statelor semnatare sancționarea penală a refugiaților
pentru pătrunderea ilegală pe teritoriul altui stat, în condițiile în care aceștia aduc la
cunoștința autorităților motivația situației în care se regăsesc. În cursul anului trecut Guvernul
Ungariei a operat o modificare legislativă în materie penală, prin care intrarea ilegală pe
teritoriul statului a fost prevăzută cu titlu de delict sancționabil cu până la 3 ani închisoare.
Totodată, Convenția de la Geneva prevede posibilitatea de a exclude de la beneficiul
acordării protecției internaționale refugiații nedemni, în condiții expres prevăzute, pentru
fapte de o anumită gravitate, sancționate cu un anumit tip de pedepse2. Ca măsura de
securitate pentru situațiile interne cauzate de prezența imigranților din ultimul timp,
Germania a extins domeniul de aplicare al acestei dispoziții prevăzând posibilitatea excluderii
de la beneficiul protecției internaționale pentru orice tip de infracțiune3.
Inevitabil astfel de restricții din partea statelor membre, care derivă din suveranitatea
acestora, determină declanșarea unor litigii la nivel național, care vor oferi ocazia Curții să se
pronunțe cu titlu preliminar asupra modalității în care actele instituțiilor UE, reglementând
diverse aspecte legate de politica comună de azil și migrație, ar trebui interpretate sau în ce
măsură acestea sunt conforme sau nu cu alte norme de drept UE sau principii.
Înainte de a analiza jurisprudența CJUE în materie, sunt necesare câteva aspecte
preliminare legate de competențele UE în domeniul azilului și imigrării, precum și o
retrospectivă a modalității în care acestea au fost reglementate până în prezent.
Spațiul „libertate, securitate și justiție” face obiectul celui de-al V-lea Titlu al Tratatului
privind Funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare „TFUE” sau „Tratatul de la
Lisabona”) și însumează, conform dreptului primar în vigoare, politicile privind controlul
efectuat la frontieră, imigrarea și azilul și cooperarea judiciară civilă (pilonul I al fostei
reglementări UE), cooperarea polițienească și cooperarea în materie penală (care constituiau
cel de-al III-lea pilon - JAI).
Tratatul de la Lisabona a eliminat ce-al de-al III-lea pilon al UE în favoarea unui cadru
instituțional unic, păstrând specificitatea domeniilor reglementate, dar extinzând
1
Convenția privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, publicată în Monitorul Oficial
nr. 148/17 iulie 1991(denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).
2
Art. 1F din Preambulul Convenției prevede că:
Dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase sa se
creadă:
a) că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra umanității, in sensul instrumentelor
internaționale elaborate pentru a prevedea dispoziții cu privire la aceste crime;
b) că au comis o crima gravă de drept comun în afara țării de primire, înainte de a fi admise în aceasta ca
refugiați;
c) că s-au făcut vinovate de acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
3
Pentru mai multe informații a se vedea http://www.dw.com/en/how-easy-is-it-to-deport-refugees-out-of-
germany/a-18966170, sursă online, accesată la data 28 mai 2015, ora 17:35.
~ 889 ~
competențele instituțiilor în cadrul punerii în aplicare al acestor politici. Deși Spațiul
„libertate, securitate, justiție” intră în competența partajată a Uniunii potrivit art. 4 din
Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare „TUE”), ea figurează totuși
printre obiectivele construcției europene [art.3 alin. (2) din TUE]. Pentru aducerea la
îndeplinire a obiectivelor urmărite, Uniunea și-a propus o serie de deziderate în vederea
europenizării unor materii ce intrau în competența statelor membre, care s-au realizat într-o
mai mică sau mai mare măsură, procesul fiind îngreunat din diferite rațiuni, unele dintre ele
neputând fi prevăzute la momentul revizuirii tratatelor. Printre acestea a figurat și crearea
unui regim comun de azil.
Sistemul nu a fost admis de toate statele membre, trei dintre ele solicitând un sistem
derogatoriu de la cooperarea polițienească și în materie penală, respectiv Irlanda de Nord,
Regatul Unit și Danemarca1.
În contextul evoluției obiectivelor UE în aceste materii, în special realizarea unui spațiu
comun în materie de libertate, securitate și justiție, intervenția CJUE ca factor regulator era
absolut necesară, motiv pentru care, în ciuda restricțiilor prevăzute expres în reglementarea
anterioară, prin intrarea în vigoare a TFUE, CJUE a dobândit competența de a se pronunța, cu
titlu preliminar și asupra acestor aspecte, actualmente reglementate prin acte de drept UE.
Sistemul european comun de azil cuprinde un număr de acte normative care au ca scop
determinarea rapidă a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil,
denumite în mod colectiv „sistemul Dublin”. În cazul în care solicitantul protecției
internaționale are legături cu mai multe state membre datorate situației tranzitării acestora,
fără a formula cererea în primul stat în care intră, este necesară stabilirea unor criterii care să
fixeze condițiile și criteriile determinării statului responsabil. Statele au în același timp
posibilitatea retrimiterii solicitanților către alte state membre, care au obligația în anumite
condiții să îi reprimească.
Actele normative în vigoare, care formează cadrul legislativ al sistemului Dublin sunt: (i)
Regulamentul Dublin III; (ii) Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie
2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului
de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil prezentate într‐unul dintre statele membre de către un
resortisant al unei țări terțe și (iii) Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului
European și al Consiliului din 26 iunie 2013 („Regulamentul Eurodac”). Acest cadru
normativ este completat de o serie de Directive.
Dat fiind prezentul context socio-politic de la nivelul Uniunii, contenciosul în materie de
protecție internațională este în plină creștere înaintea Curții de Justiție. Vom ilustra câteva
exemple din jurisprudența recentă, pronunțată de la începutul anului 2016, în cadrul unor
hotărâri preliminare.
Potrivit art. 267 TFUE, CJUE este competentă să statueze asupra interpretării Tratatelor
și asupra interpretării sau validității actelor adoptate de instituțiile Uniunii2.
1
Pentru analiza derogărilor formulate de aceste state, a se vedea François- Xavier Priollaud și David
Siritzky, Le Traité de Lisbonne. Texte et commentaire article par article des nouveau Traités Européens (TUE-
TFUE), Editura La documentation Française, Paris, 2008.
2
Cauzele 105/79, Godard, Ordonanța din 27 iunie 1979; C-297/88 și C-197/89, Dzodzi, 18 octombrie 1990,
pct. 31; C-222/04, Cassa di Risparmioe di Fireze, 10 ianuarie 2006, pct. 63; C-453/04, Innoventif, 1 iunie 2006,
pct. 29; C-533/08, TNT Express Netherland, 4 mai 2010, pct. 59 etc.
~ 890 ~
Curtea nu este așadar competentă să se pronunțe cu privire la normele de drept
internațional și nici cu privire la interpretarea și validitatea normelor de drept intern. În
măsura în care aspecte ce țin de politica de azil și imigrare au făcut obiectul europenizării,
acestea vor putea face și obiectul interpretării CJUE.
I. Cauza C-601/15 PPU

La data de 15 februarie 2016, Curtea s-a pronunțat în cauza C-601/15 PPU1, asupra unei
trimiteri preliminare în procedură de urgență, adresate de o instanță din Olanda cu privire la
interpretarea art. 8 alin. (3) primul paragraf lit.e) din Directiva 2013/33/UE din 26 iunie 2013
de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională2.
Cererea preliminară a fost adresată în cadrul litigiului principal care opunea reclamantul,
respectiv dl. JN, Secretarului de Stat pentru Securitate și Justiție din Olanda. Intrat pe
teritoriul Olandei în anul 1995, reclamantul din litigiul principal a formulat mai multe cereri
de azil care au fost respinse de autoritățile olandeze.
În 2014 în cadrul unei acțiuni formulate de reclamant împotriva deciziei Secretarului de
Stat prin care a fost dispusă părăsirea imediată a Uniunii și a fost emisă o interdicție de
intrare pe o perioadă de zece ani împotriva acestuia, Tribunalul din Haga a respins în mod
definitiv acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Conform susținerilor instanței de trimitere, din dosarul principal reiese că, între 25
noiembrie 1999 și 17 iunie 2015, reclamantul a fost condamnat de douăzeci și una de ori la
pedeapsa amenzii sau a închisorii, pentru infracțiuni care constituiau în majoritate furturi.
Pentru săvârșirea respectivelor infracțiuni reclamantul a fost plasat în mod repetat în detenție,
de unde a formulat o a patra cerere de azil, fiind în imposibilitatea de a fi audiat cu privire la
această solicitare din cauza unor probleme de sănătate. În acest context, reclamantul a fost din
nou plasat în detenție ca solicitant de azil, la data de 14 septembrie 2015, în temeiul
dispozițiilor naționale cu privire la străini, de transpunere a art.8 alin.(3) primul paragraf lit.e)
din Directiva 2013/33. Astfel, potrivit autorităților olandeze, chiar dacă persoana în cauză, în
urma acestei a patra cereri de azil, ar avea dreptul de ședere legală în Olanda în temeiul legii
naționale, plasarea sa în detenție era justificată în cadrul protecției securității naționale sau a
ordinii publice, întrucât a fost condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni și era suspectat de
săvârșirea altora.
Reclamantul a formulat o acțiune împotriva deciziei de plasare în detenție, care a dat
naștere litigiului principal în cadrul căruia a fost adresată întrebarea preliminară. În calea de
atac, reclamantul a susținut că detenția sa este contrară art.5 alin. (1) lit.f) a doua teză din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”), care prevede
că: „detenția unui străin nu se poate justifica decât prin faptul că se află în curs o procedură
de expulzare sau de extrădare”. Astfel, în opina reclamantului, menținerea sa în detenție,
atunci când acesta locuiește în mod legal în Olanda în așteptarea unei decizii privind cererea
sa de azil, ar fi contrară CEDO.
În contextul argumentelor invocate de reclamant, instanța de trimitere a formulat
întrebările preliminare în sensul efectuării de către Curte a unui control de validitate cu
1
CJUE, Hotărârea pronunțată în cauza C-601/15 PPU, J.N., 15 februarie 2016, ECLI:EU:C:2016:84.
2
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a
standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională, publicată în JOUE L 180, p. 96.
~ 891 ~
privire la art. 8 din Directiva 2013/33, raportat la dispozițiile art. 6 și 52 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”) și la jurisprudența CEDO,
potrivit căreia detenția unui solicitant de azil încalcă art. 5 din Convenție dacă rațiunea
impunerii acestei măsuri nu a fost îndepărtarea solicitantului.
Analiza efectuată de CJUE în motivarea acestei hotărâri este importantă pentru
jurisprudența ulterioară în materie de azil, pe de o parte și de măsuri derogatorii permise
statelor membre, pe de altă parte și nu în ultimul rând, pentru modalitatea în care se va aplica
Directiva pe viitor.
În primul rând, prezenta cauză reprezintă prima ocazie a CJUE de a se pronunța asupra
unui aspect delicat în contextul actual al crizei imigranților, respectiv posibilitatea impunerii
detenției solicitanților de azil, din perspectiva drepturilor fundamentale protejate atât la
nivelul Uniunii, cât și din perspectiva CEDO, pentru rațiuni de ordine publică și siguranță
națională.
În al doilea rând, hotărârea vine să consolideze jurisprudența anterioară referitoare la
nivelul protecției drepturilor fundamentale în ordinea juridică a Uniunii Europene, de data
aceasta, în situație de criză. Astfel cum reiese din punctul 47 al hotărârii, din interpretarea
coroborată a art.6 și a art. 52 din Cartă, precum și jurisprudența citată, „drepturile prevăzute
de art. 6 din Cartă corespunde drepturilor garantate la art. 5 din CEDO, iar restricțiile la care
poate fi supusă în mod legal exercitarea drepturilor consacrate la prima dintre dispoziții nu le
pot depăși pe cele permise de CEDO în textul celei de-a doua dispoziții”1.
Atâta timp cât drepturile prevăzute de Cartă nu au caracter absolut, fiind permisă
imixtiunea statelor membre în limita absenței atingerii substanței dreptului protejat și a
necesității și proporționalității măsurii adoptate la nivel național, nimic nu e surprinzător în
soluția Curții de a lăsa la aprecierea autorităților naționale necesitatea impunerii unei
asemenea măsuri pentru situații concrete, permise cu respectarea testelor enunțate mai sus.
În ceea ce privește validitatea dispoziției în cauză, Curtea a conchis la punctul 70 din
hotărâre, că „legiuitorul Uniunii, adoptând art. 8 alin. (3) primul paragraf lit.e) din Directiva
2013/33/UE, a respectat justul echilibru dintre dreptul la libertate al solicitantului și cerințele
eferente protecției securității sociale și a ordinii publice”.
În acest context, în urma examinării art. 8 alin. (3) primul paragraf lit.e) din Directiva
2013/33/UE, Curtea a decis că aceasta nu a relevat nici un element de natură să afecteze
validitatea dispoziției în considerarea art. 6 și 52 din Cartă.
II. Cauza C-695/15 PPU

Cauza C-695/15 PPU are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de o
instanță din Ungaria prin care s-a solicitat interpretarea unor dispoziții din Regulamentul nr.
604/2013 (Regulamentul Dublin III), precitat.
Astfel, cum subliniază Avocatul General Juliane Kokott în Concluziile formulate în
cauză, „această speță se situează în contextul sosirii în masă, în Uniunea Europeană, a unor
resortisanți ai unor țări terțe dornici să traverseze Ungaria pentru a intra pe teritoriul unui alt
stat membru”2.
Întrebarea preliminară a fost adresată în contextul unui litigiu național între dl. Mirza și
1
Pct. 47 din Hotărârea pronunțată în cauza C-601/15.
2
Concluziile Avocatului General, formulate la data de 23 februarie 2016, în cauza C-695/15 PPU, pct.1.
~ 892 ~
autoritatea națională de migrație, prin care se solicita anularea deciziei de refuz a cererii de
protecție internațională a reclamantului și a fost stabilită îndepărtarea acestuia de pe teritoriul
statului.
Domnul Mirza este un cetățean pakistanez, care a pătruns ilegal pe teritoriul Ungariei,
din Serbia, în vara anului trecut. Odată prezent în fața autorităților maghiare, reclamantul a
depus o primă cerere de protecție internațională, însă pe parcursul procedurii de soluționare a
acesteia, dl. Mirza a părăsit locul de ședere care îi fusese desemnat. În acest context, la
finalizarea procedurii, în temeiul art.28 din Directiva 2013/32/UE privind procedurile
comune de acordare și retragere a protecției internaționale, cererea reclamantului a fost
considerată retrasă implicit.
Surprins pe teritoriul Cehiei, în timp ce încerca să ajungă în Austria, dl. Mirza a făcut
obiectul unei proceduri de retrimitere în Ungaria conform prevederilor art.18 Regulamentului
Dublin III, în baza căruia Ungaria avea obligația de a îl reprimi și de a îi permite să formuleze
o nouă cerere de protecție internațională, deoarece cererea inițială a fost retrasă înainte de
soluționarea ei efectivă în fața unei instanțe.
În cadrul celei de-a doua proceduri, dl. Mirza a trebuit să demonstreze faptul că acesta
nu era în siguranță pe teritoriul Serbiei (stat în tratative de aderare la UE și inclus pe lista
țărilor terțe considerate sigure din perspectiva Regulamentului Dublin III1), cu riscul ca
solicitarea sa să fie declarată inadmisibilă. În cele din urmă, reclamantul nu a putut face
dovada eventualului pericol îndreptat împotriva sa în Serbia, iar cererea sa a fost declarată
inadmisibilă de către autoritățile maghiare.
În cadrul acțiunii având ca obiect anularea deciziei de refuz a autorității competente,
instanța de trimitere a solicitat Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea mai multor
dispoziții din Regulamentul Dublin III, în procedură de urgență, deoarece reclamantul făcea
obiectul unei măsuri de detenție.
Instanța de trimitere solicită să se stabilească în primul rând dacă art.3 din Regulament
trebuie interpretat în sensul că dreptul de a trimite un solicitant de protecție internațională
către o țară terță sigură poate fi exercitat de un stat membru și ulterior admiterii de către
acesta că este responsabil de examinarea cererii.
Curtea subliniază că atât Regulamentul cât și Directiva 2013/32/UE fac parte integrantă
din sistemul european de azil comun. În același timp, CJUE arată că Regulamentul se
limitează la stabilirea criteriilor și mecanismelor de determinare a statutului responsabil de
examinarea solicitării, fără a face mențiuni cu privire la o eventuală interdicție de trimitere
către un stat terț sigur. Totodată, dreptul statului de trimitere trebuie să fie exercitat în limita
garanțiilor asigurate de Directiva 2013/32/UE, cu precizarea că acest din urmă act normativ
nu trebuie să aducă atingere prevederilor procedurale prevăzute de Regulament.
Din analiza prevederilor celor două acte normative, Curtea conchide că nimic nu se
opune ca un stat membru să admită că este responsabil de examinarea unei cereri de protecție
internațională și să trimită ulterior solicitantul către o țară terță sigură, iar acest aspect nu are
legătură cu obligațiile ce decurg din art. 18 al Regulamentului referitoare la finalizarea
procedurii de examinare începute. O interpretare diferită, ar crea, în viziunea Curții, riscul
unui tratament mai favorabil pentru solicitantul care fuge din statul în care a formulat cererea
1
Serbia a formulat o cerere de aderare la UE în 2009. Comisia Europeană a emis un aviz pozitiv, iar
Consiliul i-a acordat statutul de țară candidată în 2012.
~ 893 ~
în raport cu un solicitant care așteaptă finalizarea procedurii în respectivul stat și crearea
condițiilor favorabile declanșării unui asemenea risc ar fi contrare obiectivului
Regulamentului care are ca scop prevenirea expresă a unei circulații secundare, în afara
uniformizării pe care o prevede.
A doua întrebare vizează contextul concret al cauzei și al reglementărilor maghiare care
instituie o prezumție de inadmisibilitate a cererilor solicitanților care vin de pe teritoriul
Serbiei, considerat de Ungaria un stat terț sigur, dacă solicitantul a formulat inițial o cerere în
respectivul stat terț. Ceea ce solicită instanța de trimitere este dacă există o obligație de
informare a statului de retrimitere către Ungaria, în cazul acesta Cehia, de a avea cunoștință
despre reglementările și practica autorităților maghiare. Or, din capul locului, Curtea
subliniază că legislația unui stat și practica administrativă a acestuia cu privire la interpretarea
noțiunii de stat terț sigur nu au incidență asupra determinării statului responsabil și a
transferului către acest stat membru și nu trebuie să afecteze dreptul solicitantului la o cale de
atac efectivă împotriva deciziei de transfer sau de refuz.
Cea de-a treia întrebare vizează interpretarea art.18 alin. (2) din Regulament în contextul
obligației de a relua procedura examinării de la stadiul în care a fost întreruptă de statul
responsabil, atunci când solicitantul este retrimis de către un stat membru. În răspunsul său,
Curtea, făcând din nou trimitere la drepturile solicitantului, precizează că art. 18 din
Regulament are ca scop garantarea unei examinări a cererii solicitantului în condițiile impuse
de Directiva 2013/32/UE pentru cererile în primă instanță, dar că actul normativ nu obligă ca
procedura de examinare să fie reluată din stadiul în care a fost întreruptă.
Revenind la concluziile Avocatului General, încă de la începutul analizei speței, Juliane
Kokotte sugerează Curții faptul că posibilitatea măsurii de îndepărtare nu ridică probleme de
principiu, ci dimpotrivă, în speță aceasta este prevăzută de textele legislative, problema reală
situându-se cu privire la tratamentul acordat solicitantului onest care nu părăsește teritoriul
statului care a admis că este responsabil de examinare1.
În prezent, pe rolul Curții sunt înregistrate mai multe trimiteri preliminare izvorâte din
litigii cauzate de situația crizei imigranților din statele membre, urmând ca CJUE să se
pronunțe cu privire la mai multe aspecte ce intră în cadrul normativ al sistemului Dublin și
care trebuie să contrabalanseze cu obiectivele de protecție a garanțiilor ce decurg din Carta
drepturilor fundamentale, pe de o parte și cu asigurarea securității interne a Uniunii, pe de
altă parte.
Răspunsurile oferite de CJUE instanțelor naționale de trimitere au autoritate de lucru
judecat pentru respectiva instanță și se impun celorlalte instanțe ale statelor membre cu
autoritate de lucru interpretat. Odată interpretată o normă de drept UE în cadrul mecanismului
preliminar, interpretarea Curții intră în corpul dispoziției legislative UE.
Stabilirea unei soluții contrare hotărârilor preliminare de către instanțele, care au efect
erga omnes, cât și adoptarea sau menținerea unei norme contrare jurisprudenței CJUE,
supune Guvernul statului membru respectiv riscului declanșării unei acțiuni în constatarea
neîndeplinirii obligației de stat membre, potrivit art. 258 TFUE.
În concluzie, prin hotărârile pe care le pronunță în cadrul întrebărilor preliminare
adresate de instanțele naționale confruntate cu solicitări de protecție internațională în
contextul crizei migrației actuale, Curtea stabilește limitele cadrului de aplicare a politicii de
1
Pct. 4 din Concluzii, cauza C-695/15 PPU.
~ 894 ~
securitate internă, fiind singura în măsură să accepte justificări derogatorii din partea
statelor membre și singura care va fixa nivelul protecției garanțiilor ce decurg din Carta
drepturilor fundamentale, sub presiunea amenințării teroriste pe de o parte, și sub atenta
lupă a Curții Europene a Drepturilor Omului care va veghea menținerea unui nivel de
echivalență în protecția oferită drepturilor fundamentale, pe de altă parte.
Bibliografie:
Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliu European și
Consiliu, din 20 aprilie 2016, COM(2016) 230 final
Convenția de la Geneva din 1951
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de
stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională
François-Xavier Priollaud și David Siritzky, Le Traité de Lisbonne. Texte et
commentaire article par article des nouveau Traités Européens (TUE-TFUE); Editura La
documentation Française, Paris, 2008.
http://ec.europa.eu/dgs/home-affairs/what-we-do/policies/securing-eu-borders/legal-
documents/docs/20160406/regulation_proposal_entryexit_system_borders_package_-
_swd_en.pdf.
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-16-1248_ro.htm.
http://www.dw.com/en/how-easy-is-it-to-deport-refugees-out-of-germany/a-18966170.
http://www.gdr-elsj.eu/2016/05/20/asile/dublin-is-dead-long-live-dublin-the-4-may-
2016-proposal-of-the-european-commission/
http://www.iom.int/news/mediterranean-migrant-arrivals-2016-191134-deaths-1370
Laurent Coutron, L'obligation de renvoi préjudiciel à la Cour de justice: Une obligation
sanctionnée?, Bruylant, Bruxelles, 2013
Regulamentul 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a
statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate
într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
www.curia.europa.eu
~ 895 ~
EUROJUST ȘI INSTITUȚIA MAGISTRATULUI DE LEGĂTURĂ
EUROJUST AND LIAISON MAGISTRATE INSTITUTION
Chestor principal de poliţie, lector univ. dr. VASILE Viorel

Inspectoratul General pentru Imigrări
viorel.vasile@mai.gov.ro
Abstract:
Eurojust is a judicial cooperation body set up following the European Council Decision
on Tampere (15-16 October 1999) in order to improve the fight against
serious crime. In Romania, the Council decisions regarding Eurojust were
translated by GEO no. 123/2007 on certain measures to strengthen judicial cooperation with
European Union Member States, approved with amendments by Law no. 85/2008.
The role of Eurojust is to stimulate and improve the coordination of investigations and
prosecution activities conducted by competent authorities in the Member States and to
strengthen cooperation between those authorities, in particular by facilitating the execution
of requests international judicial assistance and extradition. Eurojust cooperates with other
agencies, especially with European Police Office, Anti Fraud Office and with third countries.
Eurojust's competence covers various types of crimes: terrorism,
drug trafficking, counterfeiting, money laundering, cybercrime, crimes against public or
private property, including fraud and corruption, crimes which offenses the financial
interests of the European Communities, crimes against the environment and membership in a
criminal organization.
Eurojust is composed from 28 national members, one from each EU member state.
Eurojust supports and strengthens judicial cooperation in penal matter.National members,
acting individually or as a Colleagues, interfer on the criminal concrete cases when national
authorities need consolidated coordination or must exceed difficulties on the practical use of
judicial cooperation.
Eurojust reforming is one of the priorities of the current EU Commission. By proposal
for a Regulation of the European Parliament and the Council concerning the European
Union Agency on Criminal Justice (Eurojust) is following to strengthen and increase the
efficiency of Eurojust activities , both operational and administrative, Eurojust becoming the
European Union Agency for Cooperation in Criminal Justice.
Rezumat:
Eurojust este un organism de cooperare judiciară înfiinţat în urma deciziei Consiliului
European de la Tampere (15-16 octombrie 1999) în scopul îmbunătăţirii luptei împotriva
formelor grave de infracţionalitate. În România, deciziile Consiliului privind Eurojust au fost
transpuse prin OUG nr. 123/2007 privind unele măsuri pentru consolidarea cooperării
judiciare cu statele membre ale Uniunii Europene, aprobată cu modificări prin Legea nr.
85/2008.
Rolul Eurojust este acela de a stimula şi îmbunătăţi coordonarea investigaţiilor şi
activităților de urmărire penală desfăşurate de autorităţile competente din statele membre şi
~ 896 ~
de a consolida cooperarea dintre aceste autorităţi, în special prin facilitarea executării
cererilor de asistenţă judiciară internaţională şi de extrădare. Eurojust cooperează cu alte
agenții, în special cu Oficiul European de Poliție, Oficiul de Luptă Anti Fraudă, precum și cu
statele terțe.
Competenţa Eurojust acoperă diferite tipuri de infracţiuni: terorismul, traficul de
droguri, traficul de persoane, contrafacerea, spălarea banilor, criminalitatea informatică,
infracţiunile contra patrimoniului public sau privat, inclusiv frauda şi corupţia, infracţiunile
care afectează interesele financiare ale Comunităţilor Europene, infracţiunile contra
mediului şi apartenenţa la organizaţii criminale.
Eurojust este format din 28 de membri naţionali, câte unul din fiecare stat membru al
Uniunii Europene. Eurojust sprijină și consolidează cooperarea judiciară în materie penală.
Membrii naționali, acționând individual sau în calitate de Colegiu, intervin în cazuri penale
concrete, atunci când autoritățile naționale au nevoie de o coordonare consolidată sau
trebuie să depășească dificultățile în utilizarea practică a cooperării judiciare.
Reformarea Eurojust reprezintă una din priorităţile mandatului actualei Comisii. Prin
propunerea de Regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind Agenţia
Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiţie Penală (Eurojust) se urmăreşte
consolidarea şi creşterea eficienţei activităţii Eurojust, atât operaţional, cât şi administrativ,
aceasta urmând să devină Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiţie
Penală.
Keywords: Eurojust, judicial cooperation, EU agencies, transborder criminality,

assistance, European Union, reformation, national members.
Cuvinte cheie: Eurojust, cooperare judiciară, agenţii UE, criminalitate transfrontalieră,

asistenţă, Uniunea Europeană, reformare, membri naţionali.
Eurojust este un organism de cooperare judiciară, creat pentru a contribui la asigurarea

unui nivel ridicat de siguranţă într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. A fost înfiinţat
în urma deciziei Consiliului European de la Tampere (15-16 octombrie 1999) în scopul
îmbunătăţirii luptei împotriva formelor grave de infracţionalitate printr-o coordonare optimă a
investigaţiilor şi activităților de urmărire penală desfăşurate pe teritoriul a mai mult de un stat
membru, cu respectarea deplină a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
La 14 decembrie 2000, la inițiativa Franței, Belgiei, Suediei și Portugaliei, a fost
înfiinţată, în mod oficial, unitatea provizorie de cooperare penală numită „Pro-Eurojust”,
care își avea sediul în clădirea Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles, Belgia. Membrii
Naționali (numiți la acea vreme Corespondenți Naționali) au încercat şi au testat diferite
concepte, menite să consolideze lupta împotriva formelor grave de infracţionalitate, prin
facilitarea coordonării investigaţiilor şi activităților de urmărire penală din cadrul Uniunii
Europene. Pro-Eurojust şi-a început în mod oficial activitatea pe 1 martie 2001 și a
reprezentat proiectul-pilot al Eurojust, având printre alte scopuri și testarea principiilor ce vor
sta la baza formării Eurojust. Eurojust a fost, la rândul său, instituit în timpul Președinției
Spaniole a Uniunii Europene, prin Decizia din 28 februarie 2002, ca organism al Uniunii
Europene, având personalitate juridică (Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de
instituire a Eurojust, în scopul consolidării luptei împotriva formelor grave de
~ 897 ~
infracţionalitate, 2002/187/JAI). Eurojust este primul organism permanent creat în scopul
cooperării judiciare în spaţiul juridic european, fiind finanţată de la bugetul general al Uniunii
Europene. La data de 29 aprilie 2003, Eurojust și-a mutat sediul în Haga, Olanda, unde
funcționează și în prezent.
Cadrul legal al funcționării Eurojust a fost modificat inițial prin Decizia 2003/659/JAI a
Consiliului din 18 iunie 2003 şi ulterior prin Decizia 2009/426/JAI a Consiliului din 16
decembrie 2008, în baza articolului 31 din fostul Tratat privind Uniunea Europeană, astfel
cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa. În România, deciziile Consiliului privind
Eurojust au fost transpuse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 123/2007 privind
unele măsuri pentru consolidarea cooperării judiciare cu statele membre ale Uniunii
Europene, aprobată cu modificări prin Legea nr. 85/2008 şi modificată prin Legea nr.
35/2012.
Rolul Eurojust este acela de a stimula şi îmbunătăţi coordonarea investigaţiilor şi
activităților de urmărire penală desfăşurate de autorităţile competente din statele membre,
precum şi de a consolida cooperarea dintre aceste autorităţi, în special prin facilitarea
executării cererilor de asistenţă judiciară internaţională şi de extrădare. Eurojust sprijină în
orice mod posibil autorităţile competente ale statelor membre pentru a eficientiza
investigaţiile şi activităților de urmărire penală desfășurate de acestea în cazurile de
infracţionalitate transfrontalieră.
La cererea unui stat membru, Eurojust poate oferi asistenţă pentru investigaţiile şi
urmăririle penale desfăşurate de respectivul stat membru şi în relaţie cu un stat care nu este
membru al Uniunii, în cazul în care a fost încheiat un acord de cooperare în acest sens sau
dacă există un interes fundamental pentru oferirea unei astfel de asistenţe.
Eurojust cooperează cu alte agenții, în special cu Oficiul European de Poliție, Oficiul de
Luptă Anti Fraudă, precum și cu statele terțe și găzduiește secretariatele Rețelei Judiciare
Europene, Rețelei Europene de experți privind Echipele Comune de Anchetă și Rețelei
privind Genocidul, în conformitate cu deciziile Consiliului.
Competenţa Eurojust acoperă aceleaşi tipuri de infracţiuni pentru care este competent şi
Europol, cum ar fi terorismul, traficul de droguri, traficul de persoane, contrafacerea, spălarea
banilor, criminalitatea informatică, infracţiunile contra patrimoniului public sau privat,
inclusiv frauda şi corupţia, infracţiunile care afectează interesele financiare ale Comunităţilor
Europene, infracţiunile contra mediului şi apartenenţa la organizaţii criminale, precum și
pentru orice alt tip de infracțiune comis în legătură cu unul din tipurile menționate anterior.
Pentru alte tipuri de infracţiuni, Eurojust poate oferi asistenţă, în funcție de obiectivele sale,
numai la cererea unei agenții de aplicare a legii dintr-un Stat Membru.
Eurojust poate solicita autorităţilor competente ale statelor membre vizate să ia în
considerare efectuarea următoarelor activități :
- să investigheze sau să urmărească penal anumite fapte;
- să se coordoneze între ele;
- să accepte că una dintre ţări este mai bine plasată decât cealaltă pentru a efectua
urmărirea penală;
- să formeze o echipă comună de anchetă sau
- să pună la dispoziţia Eurojust informaţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care
îi revin;
- să efectueze activități investigative speciale sau să ia orice alte măsuri considerate
~ 898 ~
necesare pentru investigație sau activitatea de urmărire penală.
Mai mult, Eurojust poate la rândul său:
- să se asigure că autorităţile competente se informează reciproc în privinţa
investigaţiilor şi activităților de urmărire penală în legătură cu care a fost sesizat;
- să asiste autorităţile competente, realizând cea mai bună coordonare posibilă a
investigaţiilor şi activităților de urmărire penală;
- să ofere asistenţă în vederea îmbunătăţirii cooperării dintre autorităţile naţionale
competente;
- să coopereze şi să se consulte cu Reţeaua Judiciară Europeană (EJN), folosind baza
de date a acesteia şi contribuind la alimentarea ei;
- în conformitate cu obiectivele sale, poate încerca să îmbunătățească cooperarea şi
coordonarea dintre autorităţile competente şi să înainteze cereri de asistenţă judiciară, atunci
când acestea: sunt formulate de autoritatea competentă a unui stat membru, vizează
investigaţia sau activitatea de urmărirea penală efectuată de respectiva autoritate într-un
anumit caz, şi necesită intervenţia Eurojust în vederea unei acţiuni coordonate;
- poate oferi asistenţă Oficiului European de Poliție, în special prin furnizarea de
puncte de vedere privind analizele efectuate la nivelul Europol şi
- poate furniza sprijin logistic, în special în ceea ce privește organizarea întâlnirilor de
coordonare, efectuarea traducerilor și punerea la dispoziție a interpreților.
Eurojust este format din 28 de membri naţionali, câte unul din fiecare stat membru al
Uniunii Europene. Aceştia sunt detaşaţi, în conformitate cu legislaţia naţională din statul pe
care îl reprezintă, fiind de profesie judecători, procurori sau ofiţeri de poliţie cu o competenţă
echivalentă. Statutul, durata mandatului, natura şi limitele puterilor judiciare conferite
fiecărui membru naţional sunt prevăzute de legislaţia naţională a statului membru care l-a
desemnat, însă durata mandatului trebuie să fie de cel puțin 4 ani. Statele Membre pot numi
adjuncţi şi asistenţi care să îi ajute şi să-i suplinească pe membri naţionali.
Eurojust sprijină și consolidează cooperarea judiciară în materie penală. Membrii
naționali, acționând individual sau în calitate de Colegiu, intervin în cazuri penale concrete,
atunci când autoritățile naționale au nevoie de o coordonare consolidată sau trebuie să
depășească dificultățile în utilizarea practică a cooperării judiciare și a instrumentelor de
recunoaștere reciprocă.
Toate datele și informațiile care fac obiectul cooperării dintre Eurojust și Statele Membre
trebuie să fie direcționate prin intermediul membrului național. Membrii naționali, în calitatea
lor de autorități naționale competente, în acord cu o autoritate națională competentă sau la
cererea acesteia și de la caz la caz, pot exercita următoarele competențe:
(a) emiterea și completarea cererilor de cooperare judiciară și a deciziilor privind
cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de punere în aplicare a
principiului recunoașterii reciproce;
(b) executarea în statul lor membru a cererilor de cooperare judiciară și a deciziilor
privind cooperarea judiciară, inclusiv a celor privind instrumentele de punere în aplicare a
principiului recunoașterii reciproce;
(c) dispunerea în propriul stat membru a măsurilor de anchetă considerate necesare în
cadrul unei reuniuni de coordonare organizate de Eurojust pentru a oferi asistență autorităților
naționale competente interesate de o anchetă concretă și la care autoritățile naționale
competente interesate de anchetă sunt invitate să participe;
~ 899 ~
(d) autorizarea și coordonarea livrărilor supravegheate în statele lor membre.
Membrii naționali, în calitatea lor de autorități naționale competente, în cazuri urgente și
în măsura în care nu au posibilitatea de identificarea sau contactarea în timp util a autorității
naționale competente, pot:
(a) să autorizeze și să coordoneze livrările supravegheate în propriile state membre;
(b) să execute, în ceea ce privește statul lor membru, o cerere de cooperare judiciară sau
o decizie privind cooperarea judiciară, inclusiv privind instrumentele de punere în aplicare a
principiului recunoașterii reciproce.
Membrii naționali, membrii adjuncți sau asistenții acestora sunt invitați să participe la
toate echipele comune de anchetă la care participă statul lor membru și pentru care se
furnizează finanțare comunitară în cadrul instrumentelor financiare aplicabile. Fiecare stat
membru stabilește dacă membrul național participă la echipa comună de anchetă ca autoritate
națională competentă sau din partea Eurojust.
Decizia Comună 96/277/ JHA din 22 aprilie 1996 stabilește cadrul schimbului de
magistrați de legătură pentru îmbunătățirea cooperării judiciare între Statele Membre ale
Uniunii Europene și a fost adoptată de Consiliu în baza articolului K3 al Tratatului Uniunii
Europene. Astfel, sarcinile magistraților de legătură ar trebui în mod normal să includă orice
activitate realizată pentru a încuraja și accelera toate formele de cooperare juridică, în special
prin stabilirea de legături directe între departamentele competente și pot include orice
activitate legată de înțelegerea reciprocă a sistemului legal și informațiilor legale de bază ale
statelor implicate.
În scopul facilitării cooperării judiciare cu statele terțe în cazurile în care Eurojust
furnizează asistență în conformitate cu Decizia 2009/426/JAI, Colegiul poate detaşa
magistrați de legătură într-un stat terț, sub rezerva unui acord cu respectivul stat. Înainte de
începerea negocierilor cu un stat terț, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, îşi dă
aprobarea în acest sens. Eurojust informează Consiliul cu privire la orice intenție de începere
a unor astfel de negocieri, iar Consiliul poate adopta orice concluzii pe care le consideră
adecvate. Magistratul de legătură trebuie să aibă o anumită experiență de lucru în cadrul
Eurojust şi cunoştințe adecvate privind cooperarea judiciară şi să cunoască modul de
funcționare al Eurojust.
Detaşarea magistratului de legătură în numele Eurojust este supusă consimțământului
prealabil al magistratului şi al statului membru al acestuia. În cazul în care magistratul de
legătură detaşat de Eurojust este selecționat dintre membrii naționali, adjuncți sau asistenți,
acesta este înlocuit în funcția sa de către statul membru și încetează să aibă dreptul de a
exercita competențele care i-au fost conferite în acest sens.
Până acum Eurojust nu a făcut uz de posibilitatea de a detașa un magistrat de legătură
într-un stat terț, acest lucru fiind remarcat și la nivelul Consiliului cu ocazia analizării
activității Eurojust. În prezent, la sediul Eurojust își desfășoară activitatea câte un magistrat
de legătură din Statele Unite ale Americii și Norvegia, iar din 2015 acestora li s-a alăturat și
un reprezentant al Elveției.
Reformarea Eurojust, prin aşezarea acestuia pe noua bază juridică oferită de articolul 85
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Tratatul
de la Lisabona, precum şi formularea unei propuneri de regulament privind instituirea
Parchetului European, în aplicarea articolului 86 din TFUE, reprezintă priorităţi ale
mandatului actualei Comisii. Odată cu intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de
~ 900 ~
la Lisabona, Eurojust nu îşi mai regăseşte reglementarea la nivelul dreptului primar al UE în
articolul 31 şi următoarele din Tratatul privind Uniunea Europeană, ci în articolul 85 TFUE
care prevede consolidarea Eurojust şi reorganizarea acestuia prin intermediul unui regulament
al Parlamentului European şi al Consiliului, adoptat potrivit procedurii legislative ordinare
(co-decizie).
Prin propunerea de Regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind
Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiţie Penală (Eurojust),
prezentată de Comisia Europeană la data de 17 iulie 2013, se urmăreşte consolidarea şi
creşterea eficienţei activităţii Eurojust, atât operaţional, cât şi administrativ, aceasta urmând
să devină Agenţia Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiţie Penală.
Fiind vorba de un regulament, acesta prezintă avantajul aplicabilității directe în dreptul
naţional, fără a fi nevoie de transpunerea în dreptul intern, aşa cum este cazul deciziilor
Consiliului. Astfel, în prezent, prin legea naţională, unele state membre ale Uniunii Europene
(între care şi România) au acordat membrilor naţionali un statut care le permite să îşi
îndeplinească în bune condiţii misiunea, în timp ce alte state membre le-au acordat membrilor
lor naţionali puteri limitate. Adoptarea unui regulament, care se va aplica direct în toate
statele membre, va conduce la o aplicare unitară a legislaţiei europene privind Eurojust şi,
implicit, la o mai mare eficacitate a acestei agenţii. Articolul 85 din TFUE delimitează mai
clar competenţele Eurojust la faza de cercetare şi urmărire penală și conferă Eurojust puteri
mai mari decât în prezent. Astfel, se creează premisele ca Eurojust să poată începe cercetări
penale (în continuare va putea doar să ceară autorităţilor naţionale începerea urmăririi penale)
şi să ia o decizie obligatorie în caz de conflict de competenţă. De asemenea, transpunerea
prevederilor art. 85 va conduce la eficientizarea activităţii Eurojust.
Bibliografie:
Acţiunea comună din 22 aprilie 1996 privind cadrul pentru schimbul de magistraţi de
legătură în ameliorarea cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene
Decizia Consiliului din 28 februarie 2002 de instituire a Eurojust, în scopul consolidării
luptei împotriva formelor grave de infracţionalitate, 2002/187/JAI
Decizia 2003/659/JAI a Consiliului din 18 iunie 2003
Decizia 2009/426/JAI a Consiliului din 16 decembrie 2008
Decizia Consiliului privind consolidarea Eurojust și de modificare a Deciziei
2002/187/JAI a Consiliului de instituire a Eurojust în scopul consolidării luptei împotriva
formelor grave de criminalitate
http://eurojust.europa.eu/about/background/Pages/History.aspx
http://eurojust.europa.eu/press/PressReleases/Pages/2014/2014-07-10.aspx
Council conclusions on the Eurojust Annual Report 2013.
~ 901 ~
LEADERSHIP-UL ÎN INSTITUȚIILE PUBLICE
LEADERSHIP IN PUBLIC INSTITUTION
Drd. VOICULESCU Narcisa Ioana

D.G.A.S.P.C. Dâmbovița
ioana.voiculescu1980@yahoo.ro
Abstract:
The success of public administration reform is conditioned by aspects of organizational
order, capacity for strategic planning, capacity for changeand leadership, ability to promote
and coordinate the organization al development. Leadership is extremely important when it
comes to relationships among members of the organization and motivation of staff within
public organizations. Therefore, leadership, especially leaders, are the centre of any
discussion about solving the current issues and building the future on public administration
in Romania.
Leadership is very important for the government of Romania is in a continuous process
of reform, trying to move from a pre-bureaucratic administrative overheads sistema, one
post-bureaucratic. In this sense, the concept of leadership plays a key role, considering the
role of leadership in establishing the vision, the role of management in direcţieişi the efficient
use of available resources.
Any attempt at reform must consider the implementation of a management system part of
a modern, efficient, which is on the one hand responsible for his actions and at the same time
be responsive to citizens' needs. The other side of reform should focus on the promotion of
authentic leaders at the forefront of public organizations to provide the necessary vision in
the right direction and lead the whole process. Without those two components, a successful
administration reforms are relatively low.
Rezumat:
Succesul reformei administraţiei publice este condiţionată de aspectele de ordin
organizaţional, a capacităţii de planificare strategică, a capacităţii pentru schimbarea
conducerii, a abilităţii de a promova şi coordona dezvoltarea organizaţiei. Conducerea este
extrem de importantă atunci când este vorba de relaţiile dintre membrii organizaţiei şi
motivaţia personalului din cadrul organizaţiei publice. Aşadar, conducerea, în special
conducătorii, sunt centrul oricărei discuţii despre rezolvarea problemelor curente şi a
construirii viitorului în administraţia publică din România.
Leadership-ul este foarte important pentru administrația din România care se află într-
un proces de continuă reformă, încercând să treacă de la un sistema dministrativ pre-
birocratic, la unul post-birocratic. În acest sens, conceptul de leadership joacă un rol
esențial, dacă ținem cont de rolul liderilor în stabilirea viziunii, a direcțieiși de rolul
managementului în utilizarea eficientă a resurselor avute la dispoziție.
Orice încercare de reformă trebuie să aibă în vedere implementarea pe de-o parte a
unui sistem managerial modern, eficient, care să fie pe de-o parte responsabil pentru
acțiunile sale și în același timp să fie receptiv la nevoile cetățenilor. Cealaltă latură a
~ 902 ~
reformei trebuie să se axeze asupra promovării unor lideri autentici în fruntea organizațiilor
publice care să ofere viziunea necesară și să conducă în direcția corectă întregul proces.
Fără cele două componente, succesul unei reforme a administrației sunt relativ reduse.
Keywords: leadership, public administration, public institutions, leader, manager.
Cuvinte cheie: conducere, administrație publică, instituții publice, lider, manager.
1.Leadership-ul. Rolul liderului în cadrul organizațiilor publice.

Domeniul de studiu al leadership-ului este foarte complex și de aceea o definiție unanim
acceptată a acestui termen nu a fost enunțată până la momentul actual. În acest moment există
numeroase definiții ale acestui concept, destul de diferite, chiar dacă au drept subiect același termen.
În general, definițiile se împart în două categorii, și anume: cele care vorbesc despre
leadership ca fiind un proces sau ca fiind niște trăsături. Definițiile leadership-ului drept
proces prezintăleadership-ul caun proces de influențare a celorlalți îndreptat spreîndeplinirea
anumitor activități/obiective. În timp ce în definițiile care fac legătura între leadershipși ideea
de trăsături, se prezintă conducereadrept trăsături/caracteristici pe care liderul le dețineși pe
care le folosește pentru a-și determina subordonații să realizeze anumite obiective/sarcini.
Cercetările realizate cu privire la leadership și management din ultimele decenii aduc
dovezi că leadership-ul flexibil, adaptabil este esențial pentru majoritatea managerilor.
Dovada provine din folosirea mai multor metode de cercetare și multiplele teorii. Leadership-
ul flexibil, adaptabileste important, în mod special, atunci când sunt schimbări substanțialeîn
situația și comportamentele de leadership care sunt relevante pentru aceasta1.
Liderul este o parte importantă din angrenajul oricărei organizații, astfel încât reușitele
sau eșecurile de la nivel organizațional sunt echivalate cu capacitatea sauincapacitatea sa de a
conduce organizația. Liderul, persoana cea mai vizibilădin cadrul instituției publice, este atent
analizat din punct de vedere al acțiunilor realizate, iar capacitatea sa de a conduceva face
obiectul unei analize ori de câte ori vine vorba de succes sau eșec. Dacă în cazul
organizațiilor private estemai ușor de stabilit influența stilului de conducere practicat de
liderul organizației asuprarezultatelor sale, în sectorul public conducerea unei instituții este o
problemă mai complexă. Putem afirma că datorită acestor percepții apare o conexiune între
stilul deleadership practicat de conducătorul organizației și performanța organizației.
Deținerea poziției de lider presupune ocuparea unui loc distinct în arhitectura organizațională
și oferăaccesul la un tip de comportamente și abordări diferite de cele ale majorității membrilor
(evident, atâtatimp cât sunt justificate de dorința conducătorului de a satisface interese comune);
această pozițiepresupune responsabilități și oferă oportunități și beneficii; de aici sensibilitatea
crescută a acestei arii şipresiunile permanente exercitate în cadrul ei2.
Liderii/conducătorii organizațiilor, indiferent dacă sunt publice sau private,
reprezintăbarometrul la care se raportează cineva când vorbește despre modul în care funcționează
acea organizație. De aceea, este extrem de important să se vadă care este rolul liderului, efectele
1
Gary YUKL, The Importance of Flexible Leadership in Robert B. KAISER (Chair), The Importance,
Assessment, andDevelopment of Flexible Leadership, Practitioner Forum presented at the 23rd Annualconference
of the Society for Industrial-OrganizationalPsychology, April, 2008, San Francisco, CA, p. 1.
2
Călin HINŢEA, Leadership şi procese de luare a deciziilor în administrația publică, Revista Transilvană
de Ştiinţe Administrative, 2(11), 2004, p. 46.
~ 903 ~
pe care le generează în cadrul organizațieiși felul în care funcționarea acesteia s-ar putea
îmbunătăți prin folosirea influenței pecare liderul o are în interiorul acesteia, identificându-se
astfel soluțiide eficientizare a organizațiilor, astfel încât să devină mai eficienteși competitive.
2. Importanța leadership-ului în contextul reformării administrației publice

Apariția și dezvoltarea leadership-ului în cadrul administrației publice din România nu
reprezintă un concept nou în dezbateri, la fel cum nu reprezintă un concept nou pentru alte
state de pe glob. Sigur că între administrația publică din România și cea din alte țări sunt
foarte multe diferențe, care țin de modul în care este perceput și administrat sectorul public în
prezent și cum ar trebui să fie văzut în viitor. Tocmai din acest motiv, o soluție la multe dintre
problemele cu care se confruntă sectorul public din România ar putea fi dezvoltarea unui
anumit tip de leadership care să ofere soluții generale și punctuale pentru fiecare dintre
structurile administrative publice ale statului român.
Leadership-ul este considerat atât de teoreticieni, cât și de responsabilii politici și
administrativi ca fiind unul dintre cele mai importante elemente care contribuie la succesul
sau la insuccesul organizațiilor și, deci, la dezvoltarea organizațională. Atunci când
organizațiile, indiferent dacă sunt din sectorul public sau privat, suferă un dezastru din punct
de vedere economic, politic sau administrativ, explicația cea mai ușor de folosit se referă la
lipsa leadership-ului sau a calității lui deficitare. În domeniul public, acest lucru se
concretizează în furnizarea unor servicii de proastă calitate pentru cetățeni.
Multe dintre activitățile organizațiilor și instituțiilor care operează în domeniul public se
referă la realizarea unor programe locale sau guvernamentale, respectarea unor prevederi legale
sau la îndeplinirea unor obiective. Aceste activități strategice se află în responsabilitatea
conducerii organizațiilor. Astfel, se poate spune că, de multe ori, leadership-ul este cel mai
important factor atunci când se analizează dacă s-a atins sau nu un obiectiv. În fond, cine
altcineva să-și asume responsabilitatea în caz de eșec dacă nuconducerea organizației?
Leadership-ul este, de asemenea, extrem de important atunci când este vorba despre
elațiile statuate între membrii organizațieiși de motivarea personalului în cadrul
organizațiilor/instituțiilor publice. Având în vedere faptul că angajații - funcționarii publici –
din cadrul unei organizații publice sunt, în mod curent, beneficiarii unei stimulări deficiente
din punct de vedere material, conducerea instituției trebuie să compenseze aceste lipsuri
materiale și să stimuleze funcționarii prin folosirea unor mijloace non-materiale pentru
atingerea obiectivelor instituției.
Un management public eficient începe cu găsirea persoanelor potrivite, care sunt
competente și suficient de îndrăznețe pentru acontesta status quo-ul format în acea
organizație/instituție. ”O preocupare generală pentru sistemul public la toate nivelurile
rămâne integritatea dar, în aceeași măsură, profesionalismul și competența pentru
exercitarea funcției deținute rămân problematice. Problemele vizează categorii largi de
angajați publici, de la consilierii locali aleși la funcționarii publici de carieră și personalul
contractual, în timp ce managementul performanței este, în prezent, un concept necunoscut
pentru administrația publică românească”1.
1
Center for European Policy Analysis (C.E.P.A.),România în „punctul critic”-Promovarea statului de drept, a
guvernanței și a leadership-ului public - Concluziile Grupului de Lucru din cadrul Inițiativei S.U.A-România, 2014, p.38,
disponibil pe site-ul internet http://cepa.org/sites/default/files/CEPA%20ROM%C3%82NIA%20%C3%8EN%20
PUNCTUL%20CRITIC%20Iulie2014.pdf
~ 904 ~
Succesul reformei administrației publice este condiționat de aspecte de
ordinorganizațional, de la capacitatea de planificare strategică la capacitatea de schimbare și
lacapacitatea leadership-ului de a promova și coordona dezvoltarea organizațională.
Instituțiile publice, în aceeași măsură cu cele private, au o mare dependență de calitatea
leadership-ului pentru a acționa în mod eficient și eficace. O conducere performantă este
capabilă să orienteze resursele existente de o manieră suficientă și necesară susținerii
dezvoltării organizaționale.
Problema leadership-ului în administrația publică a generat numeroase și profunde
dezbateri în literatura de specialitate, instituțiile publice fiind percepute ca fiind incapabile,
comparativ cu organizațiile private, să implementeze și promoveze un stil de leadership
performant. Țările foste comuniste au fost direct și brutal confruntate cu necesitatea reformei
sistemului managerial din sectorul public, datorită lipsei cronice de eficiență existentă la
nivelul conducerii administrației. De foarte multe ori, din păcate, atât în România cât și în
celelalte țări est europene reforma administrativă a fost realizată doar la nivelul de adoptare
unor noi legi și reglementări – acesta fiind singurul instrument de schimbare administrativă.
Acest lucru a condus la apariția unor structuri noi, incapabile să implementeze și managerieze
schimbarea și să atingă un nivel de eficacitate și eficientă acceptabil și mai ales dorit.
Leadership-ul se dovedește că are un rol deosebit de important în realizarea reformei în
administrația publică din România tocmai pentru că accentuează două din cele mai
importante aspecte ale reformei: necesitatea schimbării și oamenii – funcționarii publici.
Leadership-ul se manifestă astfel pe două planuri: în relațiile dintre oameni și în schimbare
comportamentală și instituțională.
Pentru a înlătura numeroasele dificultăți de gestionare în administrația publică, se
impune un efort de a înțelege problemele sub aspecte actuale ale instituțiilor publice1. În
România se impune schimbarea instituțiilor publice, ceea ce se traduce de fapt prin
schimbarea mentalității și a comportamentului funcționarilor, fapt care dovedește, încă o dată,
că instituțiile românești, care trec prin reformă, au nevoie de lideri noi care să inspire
încrederea oamenilor. Liderii politico-administrativi, în cadrul instituțiilor publice, pot ajuta
la răspândirea, promovarea și menținerea noilor valori ce sunt necesare pentru a se realiza o
reformă a sectorului public.
În timp ce leadership-ul public include în mod clar conducătorii administrației centrale,
ca lideri politici, viziunea leadership-ul în viitor tinde să-și lărgească conținutul. Acesta
presupune căliderii din administrație sunt agenți de schimbare răspândiți în cadrul
organizațiilor publice pentru a continua procesul reformei prin abilitatea lor de a convinge, de
a motiva angajații publici și de a le orienta eforturile pentru o cauză comună.
3. Procesul de influențare a liderilor asupra angajaților în funcții publice

Așa cum putem observa din cel de mai sus prezentate, procesul de influențare trebuie
realizat conștient și intenționat de către un lider. În acest sens, puterea de influență poate fi
considerată ca o calitate sau capacitate a liderului de a influența comportamentul celor din jur
într-o manieră dorită. Folosirea cu succes a influenței poate și trebuie să producă modificări
1
Ariana-Lavinia MOȘ, Ana PĂDUREAN, Leadership-ul în administrația publică din România comparativ
cu leadership-ul, administrației publice din alte țări, Management Intercultural, Volumul XIV, Numărul 2
(26)/2012, p. 36.
~ 905 ~
ale opiniilor, atitudinilor și convingerilor, precum și ale comportamentelor evidente ale celor
supuși acțiunii directe a liderului.
De multe ori, totuși, apare o problemă de percepție datorită faptului că influența este
asociată cu relațiile de putere din cadrul instituțiilor și deci cu metodele coercitive. Astfel, pot
fi identificate două teorii diferite în ceea ce privește metodele ce pot fi ori sunt folosite de
către lideri în procesul de influențare a subordonaților:
a. prima teorie, bazată pe conceptul de leadership, statuează că procesul de
influențare este străin de mijloacele coercitive (Cornescu, 2004)1;
b. a doua teorie conchide că în demersulde influențare a unei persoane sau a unui
grup de persoane, liderii pot apela atâtla puterea lor de a convinge pe ceilalți (putere de
persuasiune), cât și la mijloace coercitive (Gortneret all., 1997)2.
Astfel, putem afirma că leadership-ul, ca și concept, este caracterizat de următoarele
trăsături:
• este un proces de influențare intenționată;
• este un fenomen de grup – pentru a vorbi despre leadership e nevoie de un grup de
„adepți” ai liderului;
• este un fenomen orientat spre obiective – mai precis, activitatea liderului are în spate un
set de obiective care trebuie atinse de „adepți”;
• este un proces mai degrabă inspirațional, non-material – punând accent pe latura
informală a relațiilor interpersonale.
În conducerea organizației, liderii pot folosi o abordare de tip coercitiv fără a fi blamați
pentru aceasta, funcția pe care ei o ocupă în cadrul organizațiilor, permițându-le o astfel de
abordarea relațiilor. Totuși, cele două tipuri de abordări sunt total diferite, cea coercitivă și
cea non-coercitivă, mai ales în ceea ce privește procesul de influențare și efectele acestuia. În
principiu, se presupune că un lider ar trebui să folosească metode de influențare coercitive
atunci când metodele de persuasiune eșuează sau atunci când nu cunoaște astfel de metode.
Kipins, Schmitd, Swaffin-Smith și Wilkinson (1984)3consideră că pot fiidentificate 7
tipuri de strategii de influențare a oamenilor:
a. Rațiunea – ca metodă de persuasiune ce implică folosirea tuturor informațiilor,
situațiilor, evenimentelor sau a altor mijloace de evidențiere pentru formulare a unor
argumente logice care să sprijine liderul în procesul de influențare;
b. Prietenia – pentru a influența o persoană, liderul apelează la sprijinul și
bunăvoința persoanei respective sau folosește măgulirea;
c. Coalizarea – este o tactică prin care liderul mobilizează celelalte persoane din
cadrul organizației pentru a convinge o persoană să facă ceva;
d. Căderea la învoială – se referă la negocierea pe baza folosirii recompenselor
materiale sau pe baza unui schimb de favoruri;
e. Agresivitatea – folosirea abordării directe și în forță pentru a determina opersoană
să facă ceva;
1
Viorel CORNESCU, (coord.), Managementul organizației - ghid practic, 2004, Editura All Beck,
București.
2
H.F. GORTNER, J. MAHLER, J., J.B. NICHOLSON,OrganizationTheory. A Public
Perspective,Secondedition, Fort Worth, TX: HarcourtBrace College, 1997.
3
D. Kipnis, S. Schmitd, C. Swaffin-Smith and J.Wilkinson, Patterns of Managerial Influence:
ShotgunManagers, TacticiansandBystanders’, Organizational Dynamics, vol. 12/1984, nr. 3, pp. 58-67.
~ 906 ~
f. Autoritatea superioară – această tactică se referă la câștigarea sprijinului
autorității(lor) superioare din punct de vedere ierarhic pentru legitimarea cererilor;
g. Sancționarea– prevederea unor sancțiuni (scăderea salariului), pentru persoanele
care nu-și fac treaba așa cum li s-a spus1.
Un alt teoretician (Yukl, 2006)2 prezintă o perspectivă similară privind tipurile de
influență exercitate de lider pornind de la premisa că exercitarea influenței se referă în
principal la obținerea cooperării membrilor organizației, în baza considerării pozitive a
obiectivelor și a atracției exercitate de lider:
a. Persuasiunea rațională – Agentul folosește argumente logice și evidența factuală
pentru a convinge o persoană că o propunere sau o solicitare este viabilă și capabilă să
realizeze obiectivele desemnate;
b. Inspirația – Agentul face o solicitare sau propunere care trezește entuziasmul unei
persoane prin apelul la valorile, idealurile și aspirațiile, sau prin creșterea încrederii în sine
ale acesteia;
c. Consultarea – Agentul stimulează participarea unei persoane în planificarea unei
strategii, activități sau schimbări pentru care suportul și asistența acesteia sunt necesare; sau
agentul este gata să modifice o propunere pentru a ține cont de preocupările sau sugestiile
unei persoane;
d. Apropierea – Agentul uzează de rugăminți, flatare, comportament prietenesc etc
pentru a construi o stare de spirit favorabilă a unei persoane înainte de a-i solicita acesteia
ceva;
e. Atribute personale – Agentul apelează la sentimentele de loialitate sau prietenie ale
unei persoane înainte de a-i solicita acesteia ceva;
f. Schimb – Agentul oferă un schimb de favoruri, indică realizarea unei reciprocități
ulterioare sau promite o împărțire a beneficiilor dacă persoana vizată realizează ceea ce i se
cere;
g. Tactici de coaliție – Agentul caută ajutorul altora pentru a convinge o persoană să
facă ceva sau agentul folosește suportul altora ca un motiv pentru ca persoana vizată să se
declare, de asemenea, de acord;
h. Tactici de legitimare – Agentul caută să stabilească legitimitatea unei solicitări prin
clamarea autorității sau dreptului de a o face, sau prin verificarea consistenței acesteia cu
politicile, regulile, practicile și tradițiile organizaționale;
i. Presiunea – Agentul folosește solicitări, amenințări, verificări frecvente sau
repetări persistente pentru a influența persoana vizată să facă ceea ce se dorește.
Se poate observa că există nenumărate metode prin care liderul poate influența o
persoană sau un grup de persoane pentru a face ori a nu face ceva. De asemenea, se poate
afirma că unele tipuri de influență se bazează mai mult pe abilitățile liderului, cum sunt
rațiunea, inspirația sau consultarea, sau altfel spus, pe puterea și capacitatea de persuasiune a
acestuia. Acest lucru nu înseamnă că pentru a influența un grup, chiar și folosind aceste
tehnici, un lider nu are nevoie de puterea care să-l pună înpoziția de a fi ascultat. Altfel spus,
1
Kipnis, D., Schmitd, S., Swaffin-Smith, C. şiWilkinson, J., Patterns of Managerial Influence:
ShotgunManagers, TacticiansandBystanders’…op. cit, citat de Călin HINŢEA, Tudor ŢICLĂU, Gyorgy
JENEI,Management și leadership în sectorul public. O analiză comparativă a conceptelor, Revista Transilvană de
Științe Administrative, nr.2(26)/2010, p. 33.
2
Gary YUKL, Leadership in organizations, Sixthedition,UpperSaddle River, NJ, PrenticeHall, 2006.
~ 907 ~
cu cât spectrul tehnicilor de influențare cunoscute și aplicate de către un conducător, este mai
mare, cu atât șansele acestuia de a influența funcționarii cresc considerabil.
4. Caracteristicile leadership-ului în instituțiile publice

În urma studierii modului de conducere a instituțiilor publice, reflectat în presă și
lucrările de specialitate, se poate considera că există coagulat un set de concluzii referitoare la
stilurile de leadership-ul folosite în administrația publică din România:
-conducătorii/liderii din administrația publică locală se circumscriu unei zone
manageriale de compromis pe cele două variabile de analiză: resursa umană și structurile.
Este interesant că leadership-ul prestat nu se încadrează în stilul autoritar, așa cum ar fi fost
poate de așteptat. Un conducător nu folosește, în mod constant, același stil de conducere.
Abordarea situațională a leadership-ului ne spune că acest fapt nici nu este de dorit, pentru că
aspectele specifice fiecărui caz în parte sunt foarte importante atunci când conducătorul
trebuie să aleagă un anumit stil de conducere. Totuși, stilul de leadership caracteristic
persoanelor ce ocupă funcții de conducere poate fi clasificat ca fiind preponderent (în mare
măsură) autoritar sau democratic1.
Evident, aici trebuie să luăm în considerare atât profilul grupului analizat (o parte sunt
lideri administrativi instalați pe filieră politică, conform jocului electoral) cât și posibilitatea
unor răspunsuri „dezirabile”.
-cu toate că liderii administrației publice se arată interesați de nivelul scopurilor, în
special atingerea acestora, instituțiile publice din România suferă încă profund în ceea ce
privește capacitatea de definire a unui sistem coerent de planificare strategică – esențial din
punctul de vedere al dezvoltării organizaționale;
- capacitatea de a defini, la nivel operațional, obiectivele individuale ale liderului sau la
nivel de unitate administrativă, deși recunoscută la nivelul conducerii, suferă încă. Gradul de
internalizare a obiectivelor în rândul funcționarilor este foarte scăzut, iar capacitatea de adaptare
a structurilor organizaționale la obiectivele și scopurile strategice ale instituției de cele mai
multe ori lasă de dorit, constatându-se o lipsă de atașament endemică cu privire la acestea.
5. Concluzii
Leadership-ul este foarte important pentru administrația din România care se află într-un
proces de continuă reformă, încercând să treacă de la un sistem administrativ pre-birocratic,
la unul post-birocratic. În acest sens, conceptul de leadership joacă un rol esențial, dacă ținem
cont de rolul liderilor în stabilirea viziunii, a direcției și de rolul managementului în utilizarea
eficientă a resurselor avute la dispoziție.
Chiar dacă sistemul administrativ românesc a suferit numeroase schimbări în ultimii 26
de ani este relativ dificil de identificat în practică manifestarea celor două concepte așa cum
au fost ele definite și analizate în teorie. Primul pas spre o aplicare reală este conștientizarea
importanței lor și mai apoi înțelegerea implicațiilor fiecăruia la nivel teoretic. De aceea, este
necesar de a clarifica noțiuni teoretice fundamentale legate de cele două astfel încât ele să
poate fi utilizate în practica administrativă într-un mod cât mai aproape de cel deziderat.
Orice încercare de reformă trebuie să aibă în vedere implementarea pe de-o parte a unui
1
Cristina MORA, Leadership și dezvoltare organizațională în administrația publică locală din România,
Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (21)/2008, p. 30.
~ 908 ~
sistem managerial modern, eficient, care să fie pe de-o parte responsabil pentru acțiunile sale
și în același timp să fie receptiv la nevoile cetățenilor. Cealaltă latură a reformei trebuie să se
axeze asupra promovării unor lideri autentici în fruntea organizațiilor publice care să ofere
viziunea necesară și să conducă în direcția corectă întregul proces. Fără cele două
componente, succesul unei reforme a administrației sunt relativ reduse.
Bibliografie:
Adina FILIP, Analiza stilului de leadership în administrația publică din
România,Revista Transilvană de Științe Administrative 1 (36)/2015.
Ariana-Lavinia MOȘ, Ana PĂDUREAN, Leadership-ul în administrația publică din
România comparativ cu leadership-ul, administrației publice din alte țări, Management
Intercultural, Volumul XIV, Numărul 2 (26)/2012.
Călin HINŢEA, Tudor ŢICLĂU, Gyorgy JENEI, Management și leadership în sectorul
public. O analiză comparativă a conceptelor, Revista Transilvană de Științe Administrative,
nr.2(26)/2010.
Călin HINŢEA, Leadership şi procese de luare a deciziilor în administrația publică,
Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, 2(11), 2004.
Cristina MORA, Leadership și dezvoltare organizațională în administrația publică
locală din România, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (21)/2008.
D. Kipnis, S. Schmitd, C. Swaffin-Smith and J. Wilkinson, Patterns of Managerial
Influence: ShotgunManagers, TacticiansandBystanders’, Organizational Dynamics, vol.
12/1984, nr. 3.
Gary YUKL, Leadership in organizations, Sixthedition, UpperSaddle River, NJ,
PrenticeHall, 2006.
Viorel CORNESCU, (coord.), Managementul organizației - ghid practic, 2004, Editura
All Beck, București.
H. F. GORTNER, J. MAHLER, J., J.B. NICHOLSON, OrganizationTheory. A Public
Perspective, Secondedition, Fort Worth, TX: HarcourtBrace College, 1997.
Gary YUKL, The Importance of Flexible Leadership in Robert B. KAISER (Chair), The
Importance, Assessment, andDevelopment of Flexible Leadership, Practitioner Forum
presented at the 23rd Annualconference of the Society for Industrial-
OrganizationalPsychology, April, 2008, San Francisco, CA.
Center for European PolicyAnalysis(C.E.P.A.),România în „punctul critic”-Promovarea
statului de drept, a guvernanței și a leadership-ului public - Concluziile Grupului de Lucru
din cadrul Inițiativei S.U.A-România, 2014, disponibil pe site-ul internet
http://cepa.org/sites/default/files/CEPA%20ROM%C3%82NIA%20%C3%8EN%20PUNCTU
L%20CRITIC%20Iulie2014.pdf
~ 909 ~
CONDUCERE VERSUS MANAGEMENT
LEADERSHIP VERSUS MANAGEMENT
Drd. VOICULESCU Narcisa Ioana

D.G.A.S.P.C. Dâmbovița
ioana.voiculescu1980@yahoo.ro
Drd. ANTOFIE Marcela

marcela.antofie@yahoo.com
Abstract:
Organizations provide its managers with legitimate authority to lead, but there is no
assurance that they will be able to lead effectively. Organizations need strong leadership and
strong management for optimal effectiveness.
In today's dynamic workplace, we need leaders to challenge the status quo and to inspire
and persuade organization members. We also need managers to assist in developing and
maintaining a smoothly functioning workplace.
In the same time, their presence inside the organization is influenced by the similarities
and differences between manager and leader?
Is a need for both types of leaders in an organization or is it is sufficient one, depending
there objectives?
Leaders are those who make changes, and managers are used to apply them. However,
implementing these changes in the organization is not easy, so managers have the strength to
apply these new ideas. Therefore, the balance between the roles of manager and leader roles
is essential for the organization to ensure that the best results are obtained.
The current dynamics of the market and in the workplace, organizations need leaders to face
new challenges and to turn them into organizations that have achieved a competitive advantage
in the market. Organisations need managers to use resources efficiently and to maintain proper
operation of the business. Therefore, an organization should have well balanced combination of
leaders and managers are sufficiently robust to be able to fulfill their goals.
Rezumat:
Organizaţiile furnizează managerilor săi autoritate legitimă de a conduce, dar nu exista
nicio asigurare că ei vor fi în măsură sa conducă în mod eficient. Organizaţiile au nevoie de
o conducere puternică şi de un management puternic.
La locul de muncă dinamic de astăzi, avem nevoie de conducători pentru a provoca
status qu-ul şi de a inspira şi convinge membrii organizaţiei. Avem de asemenea nevoie de
manageri pentru a ajuta la dezvoltarea şi de a menţine lin funcţionarea locului de muncă.
În acelaşi timp, prezenţa lor înăuntru organizaţiei este influenţată de asemănările şi
diferenţele între manager şi conducător?
Este nevoie de ambele feluri de conducători într-o organizaţiei sau este suficient unul, în
funcţie de obiective.
~ 910 ~
Liderii sunt cei care fac modificări, iar managerii sunt folosiți pentru a le aplica. Cu
toate acestea, implementarea acestor modificări în viața organizației nu este ușoară, astfel
ca managerii au o rezistență în a aplica aceste noi idei. De aceea, echilibrul dintre rolurile
managerului și rolurile liderului este esențial pentru ca organizația să se asigure că se obțin
cele mai bune rezultate.
În dinamica actuală a piețelor și de la locul de muncă, organizațiile au nevoie de lideri
pentru a face față noilor provocări, dar și pentru a le transforma în organizații care au și
obțin un avantaj competitiv pe piață. Organizațiile au nevoie de manageri pentru a utiliza în
mod eficient resursele și de a menține funcționarea corectă a activității. De aceea, o
organizație bine echilibrată ar trebui să aibă o combinație de lideri și manageri suficient de
solidă pentru a reuși să-și îndeplinească scopurile.
Keywords: leadership, leader, management, manager, leadership versus management.
Cuvinte cheie: conducere, lidere, management, manager, conducere versus management.
1. Leadership-ul
Leadership-ul și management-ul sunt adesea considerate practic concepte care se
suprapun. Dar așa este? Există o diferență între cele două concepte sau Leadership-ul este o
fațetă a managementului și prin urmare, nu pot fi separate? Practic, toate organizațiile -
marile corporații, mediul academic, teoreticieni, cercetători și autori - sunt preocupați de
diferența dintre cele două concepte.
Conceptul de leadership a fost de interes de mai multe mii de ani, fiind studiat de
filozofii greci timpurii, cum ar fi Platon și Socrate, până la multitudinea de guru ai
management-ului și leadership-ului, ale căror cărți umplu rafturile librăriilor de specialitate și
de consum.
Cu toate acestea, nevoia de conducere eficientă niciodată nu a fost exprimată mai
puternic decât acum. Se susține că, în aceste schimbări apărute la nivel global, leadership-ul
deține răspunsul nu numai la succesul indivizilor și organizațiilor, ci la sectoare, regiuni și
națiuni întregi.
În ciuda recunoașterii importanței leadership-ului, există în continuare un anume mister
cu privire la ceea ce este de fapt acest concept sau cum poate fi definit. Într-o analiză a
leadership-ului, Stogdill (1974) a concluzionat că există ”aproape la fel de multe definiții ale
conducerii cate persoane care au încercat să definească conceptul"1 - și asta a fost acum 40
de ani.
În centrul problemei definirii leadership-ului se află două dificultăți fundamentale. În
primul rând, la fel ca noțiunile de "iubire", "libertate" și "fericire", leadership-ul este un
construct complex deschis interpretării subiective. Orice persoană are propria sa înțelegere
intuitivă a ceea ce este leadership-ul, bazat pe un amestec de experiență și învățare, care este
dificil de fi capturat într-o definiție succintă.
În al doilea rând, modul în care leadership-ul este definit și înțeles este puternic
influențată de pozițiile teoretice ale diverșilor autori. Aceștia sunt cei care văd leadership-ul
1
Ralph M. STOGDILL, Handbook of Leadership: A Survey of Theory and Research, Free Press, New York,
1974, p. 259.
~ 911 ~
ca o consecință a unui set de trăsături și caracteristici pe care le posedă "liderii", în timp ce
alții vizualizează leadership-ul ca o problemă socială, proces care se desprinde din relațiile de
grup. Astfel de puncte de vedere divergente vor duce întotdeauna la o diferență de opinie cu
privire la natura leadership-ului.
"Leadership-ul pare a fi, la fel ca puterea, un concept esențial contestat"1. Grint (1997)
identifică patru probleme care fac ca un consens asupra unei definiții comune a Leadership-
ului foarte puțin probabil2.
În primul rând, există o problemă "proces" - o lipsă de acord cu privire la faptul că
Leadership-ul este derivat din calitățile personale (adică trăsături) ale liderului sau dacă un
lider induce followership3 prin ceea ce el/ea face (adică un proces social).
În al doilea rând, există o problemă de "poziționare" - este liderul responsabil în baza
autorității alocate în mod formal sau în baza influenței informale?
O a treia problemă este una de "filozofie" - liderul exercită o influență intenționată,
cauzală, cu privire la comportamentul adepților sau acțiunile lor sunt aparent determinate de
context și situație sau chiar atribuite retroactiv?
A patra dificultate este una de "puritate" - este liderul parte componentă a indivizilor sau
grupului/grupurilor și asta este un fenomen pur uman?
În plus față de aceste afirmații relativ teoretice Grint (1997) distinge, de asemenea, între
atitudinile față de constrângere, mai ales ca unele definiții ale leadership-ului au tendința de a
prezenta mai mult influența pur non-coercitivă a acestuia în vederea atingerii obiectivelor
comune (și social acceptabile).
Într-o analiză recentă a teoriei conducerii, Northouse (2004) a identificat patru teme
comune în modul în care leadership-ul tinde să fie conceput:
(1) leadership-ul este un proces;
(2) leadership-ul implică influență;
(3) leadership-ul apare într-un context de grup;
(4) leadership-ul implică realizarea unor obiective.
El definește leadership-ul ca ”un proces prin care un individ influențează un grup de
persoane fizice pentru a atinge un obiectiv comun”4.
Aceasta este o bună definiție, dar încă localizează individul ca sursă de conducere. Un
concept mai colectiv al leadership-ul apare dintr-o revizuire a acestei definiții realizată de
către Yukl (2002): ”Cele mai multe definiții ale leadership-ului reflectă ipoteza că este vorba
de un proces de influență socială în care intenționat influența este exercitată de către o
singură persoană (sau grup) asupra altor persoane sau grupuri pentru a structura activitățile
și relațiile într-un grup sau organizații”5.
1
Walter Bryce GALLIE,,Essentially contested concepts, Proceedings of the Aristotelian Society, 1955, p.
56.
2
Keith GRINT, Leadership: classical, contemporary and critical approaches, Oxford, Oxford University
Press, 1997.
3
Acest concept reprezintă capacitatea unui individ de a urma un lider – este procesul social reciproc al
leadership-ului, conform Donelson R. FORSYTH, Group dynamics (6th ed.). Belmont, CA: Wadsworth Cengage
Learning, 2014.
4
Peter G.NORTHOUSE, Leadership: Theory and Practice (3rd Edition). London, Sage Publications Ltd,
2004, p. 3.
5
Gary YUKL, Leadership in organizations, 5th Edition, Upper Saddle River, N.J., Prentice-Hall
International, 2002, p. 3.
~ 912 ~
2. Management-ul
Managementul este un termen generic și supus multor interpretări. O serie de idei
contrastante sunt folosite pentru a explica ce înseamnă management și activitatea unui
manager. Există, prin urmare, diferite moduri de abordare a studiului și a cunoștințelor cu
privire la management.
De asemenea, au fost dezbateri frecvente cu privire la faptul dacă managerii se nasc sau
sunt ”făcuți” sau dacă managementul este o artă sau o știință.
Răspunsul la întrebarea este cu siguranță o combinație a ambelor. chiar dacă există
anumite calități înnăscute pentru un manager bun, totuși este nevoie ca managerii talentați să
fie încurajați și să lise permită dezvoltarea profesională prin intermediul unei orientări
adecvate, educație, formare și experiență.
Management-ul este despre a copia cu complexitate. Practicile și procedurile sale sunt în
mare parte un răspuns la una dintre cel mai semnificative dezvoltări ale secolului XXI:
apariția și funcționarea organizațiilor mari.
Fără un management bun, organizațiile mari tind să devină haotice în moduri care
atentează chiar la existența lor. ”Managementul bun aduce un grad de ordine și consistență
dimensiunilor cheie ale organizațiilor cum ar fi calitatea și profitabilitatea produselor”1.
Katz definea managementul drept ”determinarea direcției unui grup sau organizații din
poziții executive, administrative sau de supervizare” (Katz,1955)2. Katz credea că
”responsabilitățile managementului sunt de obicei orientate către sarcini și implică dezvoltarea
personalului, mentoratul persoanelor cu potențial și rezolvarea conflictelor, cu menținerea
eticii și disciplinei” (Katz, 1955). Mai mult decât atât, Kotter a definit managementul ca o
”activitate care are în sarcină planificarea, organizarea, bugetarea, coordonarea și
monitorizarea activităților unui grup sau organizații” (Kotter, 2001)3. Northouse definea
managementul drept ”un proces care prin setul de obiective definite sunt îndeplinite prin
utilizarea eficientă a resurselor” (Northouse, 2007)4. Astfel, managementul, în general, poate fi
considerat un proces folosit pentru a duce la îndeplinire scopurile organizației. Managerii se
concentrează în conducerea formală și controlul asistenților, resurselor, structurilor sau
sistemelor din cadrul organizației. Ei au drept scop obiective pe termen scurt, evită orice riscuri
și stabilesc un mod de lucru standard, pentru a îmbunătății eficiența.
3. Leadership versus Management

Există o controversă continuă cu privire la diferența dintre leadership și management. Nu
toți managerii acționează ca un lider. De multe ori se presupune că oricine într-o funcție de
conducere este un lider, dar nu toți liderii pot gestiona. Leadership-ul este realizat de oameni
care nu sunt în poziții de management (de exemplu, un lider informal). De aceea, unii
cercetători susțin că, deși managementul și leadership-ul se suprapun, cele două activități nu
sunt sinonime5. Gradul de suprapunere este un punct de dezacord6. Leadership-ul și
1
John P. KOTTER, What leaders really do, Harvard Business review, 1990, (2001 reprinted), p. 4.
2
Robert Lee KATZ, Skills of an effective administrator, Harvard Business Review, 33(1), 1955, pp. 33-42.
3
John P. KOTTER, What leaders really do?, Harvard Business Review, 2001, Vol. 79 Issue 11, pp. 85-96.
4
Peter G. NORTHOUSE, Leadership: Theory and Practice. Thousand Oaks: SAGE Publications, 2007.
5
Bernard M. BASS, The Bass handbook of leadership: Theory, research, and managerial applications. New
York, NY: Simon & Schuster, 2010.
6
Gary YUKL, Leadership in organizations, 7th Edition, Upper Saddle River, New Jersey, Prentice, Hall, 2010.
~ 913 ~
managementul implică un set unic de activități sau funcții. John Kotter (1990a1, 1990b2)
susține că Leadership-ul și managementul sunt două sisteme de acțiune distincte, dar
complementare în cadrul organizațiilor3. Mai exact, el afirmă că ”în Leadership este vorba
despre adaptare la schimbările apărute în organizație și în afara ei, în timp ce
managementul este pe cale să facă față complexității”4. Motivația (leadership-ul) și
implementarea (managementul) sunt funcții care coexistă obligatoriu în practica actuală a
organizațiilor, Kotter sugerează, de altfel, că ”e nemulțumit de dependența conceptuală
tradițională cu privire la carismă în recunoașterea liderilor”5.
„Bineînțeles, nu orice conducător poate fi bun atât ca lider cât și ca manager. Unele
persoane au capacitatea de a deveni manager excelenți dar și niște lideri puternici. Alții au
un mare potențial de lideri, dar dintr-o varietate de motive, au mari dificultăți în a deveni
manageri puternici. Companiile inteligente valorizează ambele categorii de conducători și de
activități și muncesc mult pentru a le face parte a echipei”6.
În concluzie, atât timp cât leadership-ul și management-ul au funcții similare, este
important să facem distincție între acestea. Misiunea primară atât a leader-ilor cât și a manager-
ilor este legata de modul cum ajung să-și îndeplinească scopurile. Managerii își exercită
controlul printr-o putere formalizată, iar liderii își folosesc viziunea atat prin inspirație, cat și
prin motivație, reușind să-și atragă ”adepții”. Punând în balanță atât rolul managementului, cât
și al leadership-ului, credem că au un rol critic în succesul oricărei organizații. Mai mult decât
atât, câteodată este esențial pentru manageri să fie lideri de succes7.
Pentru a evidenția cât mai corect asemănările și deosebirile istorice, este necesară
prezentarea unor cunoscute comparații dintre lideri și manageri. Primul profesor care a avut o
luare de poziție în acest subiect a fost Abraham Zaleznik, prin articolul reper publicat în
Harvard Business Review în anul 19778. Zaleznik consideră că atât liderii cât și managerii au
o contribuție valoroasă, deși diferită, la viața organizației, întrucât liderii promovează
schimbarea prin noi abordări, iar managerii susțin stabilitatea și status quo-ul.
Tabel 1. Caracteristicile leadership-ului și ale managementului
Caracteristicile leadership-lui Caracteristicile management-ului

Zaleznik (1977)
Centrat pe oameni Centrat pe sistem și structură
Are adepți Are subordonați
1
John P. KOTTER, A force for change: how leadership differs from management, New York, London, Free
Press; Collier Macmillan, 1990.
2
3
Ibidem, p. 3.
4
John P. KOTTER,The leadership factor. New York, Free Press, 1987.
5
Shaun R. TREAT, The myth of charismatic leadership and fantasy rhetoric of cryptocharismatic
memberships. Department of Communication Studies - Graduate Faculty. Louisiana, Louisiana State University
and Agricultural and Mechanical College, Thesis (Ph. D.)-Louisiana State University, Baton Rouge, 2004, p. 74.
6
7
Pentru amănunte cu privire la acest subiect a se vedea Laurie J. MULLINS, Management and
Organizational Behavior. 9th edition, Harlow, England, Pearson Education, 2010.
8
Abraham ZALEZNIK, Managers and Leaders: Are They Different?,Harvard Business Review,
no.55/May/June, 1977, p. 67-78.
~ 914 ~
Are influență informală Are autoritate formală
Își asumă riscuri Minimizează riscurile
Facilitează decizii Ia decizii
Face lucrurile corecte Face lucrurile corect
Are perspectivă largă Are perspectivă limitată
Transformațional Tranzacțional
Stabilește strategii Adoptă planuri
Are viziune Aprobă bugete
Acceptă provocări Menține status quo-ul
Are valori Respectă reguli
Inovează Standardizează
Bennis (1989)1
Este inovativ, creativ Administrează
Este original Este o copie
Dezvoltă Menține status quo-ul
Centrat pe oameni Centrat pe sistem și structură
Inspiră încredere Se bazează pe control
Are perspectivă largă Are perspectivă limitată
Pune întrebări – ce? și de ce? Pune întrebări – cât? și când?
Privește către orizont Privește către linia finală
Este creator Este imitator
Provoacă statusquo-ul Acceptă status quo-ul
Este propriul om Este clasicul soldat de bază
Face lucrurile corecte Face lucrurile corect
Chapman (1989)2
Își promovează operațiunile Își protejează operațiunile
Caută responsabilitățile Acceptă responsabilitățile
Își asumă riscuri calculate Minimizează riscurile
Generează oportunități de a se Acceptă oportunități de a se
exprima exprima
Stabilește scopuri ”nerezonabile” Stabilește scopuri ”rezonabile”
Provoacă angajații problemă Pacifică angajații problemă
Tinde să stabilească un mediu de Tinde să stabilească un mediu de
lucru excitant lucru confortabil
Folosește puterea cu forță Folosește puterea cu prudență
Deleagă sarcini cu entuziasm Deleagă sarcini cu prudență
Vede subordonații ca adepți Vede subordonații ca angajați
Bennis and Goldsmith (1997)3
1
Warren G. BENNIS, Managing the dream: leadership in the 21st century. Journal of Organizational
Change Management, 2(1), 1989, pp. 6-10.
2
E. N.CHAPMAN, Leadership, USA: Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1989.
3
Warren G. BENNIS, Joan GOLDSMITH, Learning to Lead: A Workbook on Becoming a Leader, updated
~ 915 ~
Inovează Administrează
Este original Este o copie
Dezvoltă Menține status quo-ul
Investighează realitatea Accepta realitatea
Centrat pe oameni Centrat pe sistem
Inspiră încredere Se bazează pe control
Are o perspectivă largă Are o perspectivă limitată
Pune întrebări – ce? și de ce? Pune întrebări – cât? și când?
Privește către orizont Privește către linia finală
Este creator Este imitator
Provoacă status quo-ul Acceptă status quo-ul
Este propriul om Este clasicul soldat de bază
1
Northouse (2007)
Stabilește direcția Plănuiește și bugetează
Creează o viziune Stabilește agenda
Clarifică problema la scară largă Stabilește calendare
Stabilește strategii Alocă resurse
Aliniază oameni Organizează și se ocupă de
personal
Are scopuri în comunicare Pune la dispoziție structura de
comunicare
Caută angajamentul Plasează forța de muncă
Creează echipe și coaliții Stabilește reguli și proceduri
Motivează și inspiră Controlează și rezolvă problemele
Inspiră și energizează Dezvoltă sistemul de stimulare
Deleagă sarcini Generează soluții creative
Satisface nevoile nesatisfăcute Ia măsuri corective
4. Concluzii
Liderii sunt cei care fac modificări, iar managerii sunt folosiți pentru a le aplica. Cu toate
acestea, implementarea acestor modificări în viața organizației nu este ușoară, astfel ca
managerii au o rezistență în a aplica aceste noi idei. De aceea, echilibrul dintre rolurile
managerului și rolurile liderului este esențial pentru ca organizația să se asigure că se obțin
cele mai bune rezultate.
Mai mult decât atât, conducerea aceasta duală devine o necesitate în fiecare organizație, în
special în lumea afacerilor, astfel încât să facă față schimbărilor rapide și diferite din acest secol.
Din analiza realizată rezultă că se poate ajunge la eficacitatea necesară unei corecte
funcționări a oricărei organizații doar în cazul în care aceasta are o conducere puternică și un
management puternic. În dinamica actuală a piețelor și de la locul de muncă, organizațiile au
nevoie de lideri pentru a face față noilor provocări, dar și pentru a le transforma în organizații
Ed., Addison-Wesley, Reading, MA, 1997.

1
Peter G. NORTHOUSE, Leadership: Theory and Practice. Thousand Oaks: SAGE Publications, 2007.
~ 916 ~
care au și obțin un avantaj competitiv pe piață. De asemenea, organizațiile au nevoie de
manageri pentru a utiliza în mod eficient resursele și de a menține funcționarea corectă a
activității. De aceea, o organizație bine echilibrată ar trebui să aibă o combinație de lideri și
manageri suficient de solidă pentru a reuși să-și îndeplinească scopurile.
Bibliografie:
Bernard M. BASS, The Bass handbook of leadership: Theory, research, and managerial
applications. New York, NY: Simon &Schuster, 2010.
Warren G. BENNIS, Managing the dream: leadership in the 21st century. Journal of
Organizational Change Management, 2(1), 1989.
Warren G. BENNIS, Joan GOLDSMITH, Learning to Lead: A Workbook on Becoming a
Leader, updated Ed., Addison-Wesley, Reading, MA, 1997.
E. N. CHAPMAN, Leadership, USA: Prentice Hall, Englewood Cliffs, 1989.
Donelson R. FORSYTH, Group dynamics (6th ed.). Belmont, CA: Wadsworth Cengage
Learning, 2014.
Walter Bryce GALLIE, Essentially contested concepts, Proceedings of the Aristotelian Society,
1955.
Keith GRINT, Leadership: classical, contemporary and critical approaches, Oxford, Oxford
University Press, 1997.
Robert Lee KATZ, Skills of an effective administrator, Harvard Business Review, 33(1), 1955.
John P. KOTTER, What leaders really do?, Harvard Business Review, 2001, Vol. 79, Issue 11.
John P. KOTTER, What leaders really do?, Harvard Business Review, 1990, (2001 reprinted).
Laurie J. MULLINS, Management and Organizational Behavior. 9th Edition, Harlow,
England, Pearson Education, 2010.
Peter G. NORTHOUSE, Leadership: Theory and Practice, 3th Edition, London, Sage
Publications Ltd, 2004.
Peter G. NORTHOUSE, Leadership: Theory and Practice, Thousand Oaks, Sage Publications,
2007.
Gary YUKL, Leadership in organizations, 5th Edition, Upper Saddle River, New Jersey,
Prentice-Hall International, 2002.
Gary YUKL, Leadership in organizations, 7th Edition Upper, Saddle River, New Jersey,
Prentice-Hall, 2010.
John P. KOTTER, A force for change: how leadership differs from management, New
York, London, Free Press; Collier Macmillan, 1990.
John P. KOTTER, What leaders really do, Harvard Business review, 1990, (2001 reprinted).
John P. KOTTER,The leadership factor. New York, Free Press, 1987.
Shaun R. TREAT, The myth of charismatic leadership and fantasy rhetoric of
cryptocharismatic memberships. Department of Communication Studies - Graduate Faculty.
Louisiana, Louisiana State University and Agricultural and Mechanical College, Thesis (Ph.
D.)-Louisiana State University, Baton Rouge, 2004.
Ralph M. STOGDILL, Handbook of Leadership: A Survey of Theory and Research, Free
Press, New York, 1974.
Abraham ZALEZNIK, Managers and Leaders: Are They Different?, Harvard Business
Review, no.55/May/June, 1977.
~ 917 ~
ANALIZĂ PRIVIND SISTEMUL ȘI STRATEGIA DE
SECURITATE CIBERNETICĂ ÎN SPANIA
ANANLYSIS OF THE CYBER SECURITY SYSTEM AND STRATEGY

IN SPAIN
Drd. VLANGĂR Mădălina

Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”
madalina.vlangar@mai.gov.ro
Abstract:
In a relatively short time, Spain has developed a cyberspace management system meant
to enable a view to the national state of affairs, make a detailed action plan, establish
strategic priorities and identify implementation schemes.
The national cyber security strategy (ECSN) developed the ESN-2013 provisions on
cyberspace protection, in order to implement coherent and structures measures to prevent,
protect, detect and respond to cyber threats. ECSN is an integtaed model based on engaging,
coordinating and harmonizing all actors and state resources, as well as the public-private
partnership. Considering the transnational character of cyber security, cooperation with the
EU and other regional and international bodies is an essential point of this integrated model.
The cyber security strategy deals with the following basic instruments: information,
innovation, investment in human resources, patience, consistency, stability, and acts in
complete legal and institutional accord with the other national strategies concerning
technological, economic, educational, industrial, security and defense policies.
Rezumat:
Într-o perioadă de timp relativ scurtă, Spania a dezvoltat un sistem de gestionare a spațiului
cibernetic care să permită contextualizarea stării de fapt la nivel național, să traseze un plan de
acțiune detaliat, să stabilească prioritățile strategice, să identifice modalitățile de implementare.
În strategia de securitate cibernetică națională (ECSN) sunt dezvoltate prevederile
ESN-2013 în materie de protecție a spațiului cibernetic, în scopul implementării coerente și
structurate a măsurilor de prevenire, apărare, detecție și răspuns la amenințările cibernetice.
ECSN reprezintă un model integrat și se bazează pe implicarea, coordonarea și armonizarea
cu toți actorii și resursele statele, precum și pe parteneriatul public-privat. Având în vedere
caracterul transnațional al securității cibernetice, cooperarea cu UE și alte organisme
regionale și internaționale reprezintă un punct esențial al acestui model integrat.
Strategia de Securitate cibernetică are în vedere instrumente de bază ca: informație,
inovație, investiție în resursele umane, răbdare, permanență, stabilitate și funcționează în
deplină armonie legislativă și instituțională cu restul strategiilor naționale referitoare la
politici tehnologice, economice, de educație, industrie, securitate și apărare.
Keywords: cyber space, crisis situations, strategy, critical infrastructure.
Cuvinte cheie: spațiu cibernetic, situații de criză, strategie, infrastructuri critice.

~ 918 ~
1. Context normativ și instituțional în materie de securitate națională
Decretul Regal 385 din 31 mai 2013 aduce o contribuție semnificativă în privința
abordării conceptului de securitate în Spania, atât în plan legislativ, cât și instituțional. Astfel,
prin acest act normativ s-a înființat Consiliul National de Securitate (CNS), aprobându-se
totodată Strategia de Securitate a Spaniei 2013 (ESN 2013). ESN 2013 este cel de-al doilea
document de acest tip, prima strategie de securitate in Spania fiind elaborata in anul 2011.
În Decretul Regal nr. 385/31.05.2013 se încearca definirea conceptului de securitate
natională, plecând de la definiția tradițională legată de apărare și trecând prin multiple
abordări internaționale ale sintagmei. Deși nu este dată o definiție în sensul clasic al
cuvântului, ESN 2013 se referă la securitate ca la un concept multidisciplinar și global, cu
componentă militară, politică, economică, socială, de mediu și drepturi ale omului.
Consiliul National de Securitate (CNS) este organismul statal suprem în materie de
securitate națională și este format din:
a) Președintele Guvernului/Primul Ministru (PM), care îl și prezidează, cu excepția
cazurilor în care este prezent regele
b) Vicepreședintele Guvernului și Ministrul Președinției Guvernului
c) Miniștrii următoarelor ministere: Ministerul de Externe și Cooperare, Ministerul
Apărării, Ministerul de Finanțe si Administrație Publică, Ministerul de Interne, Ministerul
Transporturilor, Ministerul de Industrie, Energie și Turism, Ministerul Economiei și
Competitivității.
d) Directorul Cabinetului Președinției Guvernului, Secretarul de Stat pentru Afaceri
Externe, Șeful de Stat Major al Armatei, Secretarul de Stat pentru Securitate și Secretarul de
Stat- Director al Centrului Național de Informații (CNI).
Pentru exercitarea optimă a funcțiilor sale și la decizia PM, convocarea CNS poate privi
doar membrii cu competențe directe în agenda supusă dezbaterilor. Pe de altă parte, titularii
altor portofolii ministeriale pot fi convocați ori de cîte ori temele din ordinea de zi se referă la
competențele respectivelor ministere și pot avea repercusiuni asupra siguranței naționale.
Directorul de Cabinet al Presedinției Guvernului asigură funcția de Secretar al CNS.
Directorul adjunct al Președinției Guvernului conduce Departamentl de Securitate Națională
și este, de asemenea, convocat la reuniunile CNS:
CNS îndeplinește următoarele funcții:
a) Asistă PM în formularea politicilor de securitate națională.
b) Dictează direcțiile necesare în materie de planificare și coordonare a politicii de
Securitate Națională
c) Dirijează și coordonează liniile de acțiune în situații de criză.
d) Supervizează funcționarea adecvată a Sistemlui de Securitate Națională
e) Verifică îndeplinirea obiectivelor din Strategia de Securitate Națională, promovează și
impulsionează revizuiri dacă este cazul.
f) Promovează și impulsionează elaborarea de noi strategii când este cazul și procedează
la aprobarea acestora.
g) Aprobă Raportul Anual de Securitate Națională.
h) Impulsionează propunerile legislative necesare pentru îmbunătățirea Sistemului de
Securitate Națională și integrarea Sistemului Național de Gestionare a situațiilor de Criză.
i) Ia cunoștință de orice situație care afectează în mod direct securitatea națională.
La inițiativa CNS se pot crea Comitete Specializate ca organisme de suport în contextul
~ 919 ~
unor situații definite în Strategia de Securitate Națională (ESN) sau când gestionarea unor
situații de criză o impune.
CNS se reunește la inițiativa Președintelui Guvernului cel puțin de două ori pe semenstru
sau de fiecare dată când este necesar. La propunerea PM, CNS prezintă un raport informativ
regelui cel puțin o dată pe an.
2. CSN aprobă Strategia de Securitate Cibernetică

CNS a celebrat reuniunea sa constitutivă la 11.06.2013, fiind prezidat de rege, ulterior în
același an fiind convocat de două ori, prilejuri cu care au fost aprobate mai multe documente.
La data de 05.12.13, în şedinţa Consiliului Naţional de Securitate, prezidată de PM Mariano
Rajoy, au fost aprobate două documente:
• Strategia de securitate cibernetică naţională din Regatul Spaniei; (ECSN)
• Strategia naţională de securitate maritimă.
ECSN conține cinci capitole:
1. Spaţiul cibernetic şi securitatea - în care este definit spaţiul cibernetic şi
implicaţiile din punct de vedere al siguranţei naţionale.
2. Scopul şi principiile directoare de securitate cibernetică în Spania- în care sunt
stabilite liniile directoare pentru utilizarea în siguranţă a spaţiului cibernetic, cu respectarea
principiilor referitoare la: coordonarea guvernamentală, proporţionalitatea, raţionalitatea,
eficienţa şi cooperarea internaţională. Practic, este vorba de o reiterare a principiilor stabilite
prin ESN-2013, cu aplicație directă în securitatea cibernetică.
3. Obiectivele de securitate cibernetică – urmăresc utilizarea în condiţii de siguranţă a
sistemelor de informații şi telecomunicaţii (TIC), precum şi consolidarea capacităţilor de
prevenire, de apărare, detectare, analiză, cercetare, recuperare şi răspuns în cazul atacurilor
cibernetice.
4. Linii de acţiune ale securităţii cibernetice naţionale – sunt trasate în funcție de
obiectivele stabilite.
5. Securitatea cibernetică în sistemul de securitate naţional - stabileşte structura
organică în domeniul securităţii cibernetice care constă din trei entități: CNS, Comitetul
Specializat de Securitate Cibernetică (cu caracter proactiv, cu funcția principală de a
implementa politicile de securitate cibernetică) și Comitetul Specializat de Situație (cu
caracter reactiv, având ca obiectiv gestionarea situațiilor de criză). Ambele comitete
acționează de manieră complementară sub directa coordonare a CNS.
Sistemul de securitate cibernetică în Spania are ca entitate centrală Consiliul National
de Securitate Cibernetică (CNCS). CNCS are ca scop asistarea PM în dezvoltarea
politicilor de securitate națională în domeniul apărării cibernetice. Presedinția CNCS este
anuală și rotativă și se asigură pe rând de către Ministerul Președinției Guvernului, Ministerul
de Interne, Ministerul Industriei, Energiei și Turismului, Ministerul Apărării, și Ministerul de
Externe și Cooperare. CNCS a fost creat în februarie 2014, funcționând sub presedinția
Centrului Național de Informații (CNI), din cadrul Ministerului Președinției Guvernului,
reprezentat de generalul Feliz Sanz Roldan. În anul 2015, Ministerul de Interne, reprezentat
de Jorge Fernandez Diaz, are președinția CNCS. CNCS se reunește cel puțin bilunar, la nivel
de cel putin subdirector general și are un carácter flexibil în ceea ce privește componența,
putând încorpora și alți reprezentanți din mediul public sau privat.
~ 920 ~
3. Instituții implicate în apărarea cibernetică
A) INCIBE- Institutul Național de Cibersecuritate -este o societate de stat din cadrul
Ministerului Industriei, Energiei și Turismului, cu sediul central în Leon și un birou în
Madrid. A fost fondat în anul 2006 și a funcționat sub denumirea de INTECO- Institutul
National de Tehnologie a Comunicațiilor. Misiunea INCIBE este de a întări capacitatea de
securitate cibernetică, precum și încrederea în serviciile societății de informații, de a
coordona eforturile făcute de organismele naționale și internaționale din domeniu. INCIBE
acționează ca instrument tehnic al Centrului Național pentru Protecția Infrastructurilor
Critice (CNPIC) pentru gestionarea incidentelor de securitate TIC în infrastructurile critice.
Atenția sporită acordată de guvernul spaniol apărării cibernetice, poate fi dedusă din sporirea
bugetului INCIBE. Daca în 2013, INCIBE i-a fost repartizat un buget de 12 milioane de
euro, în anul 2014 a beneficiat de 17 milioane de euro.
B) Centrul Național pentru Protecția Infrastructurilor Critice (CNPIC) din cadrul
Ministerul de Interne. Rolul acestei instituții este de a impulsiona și coordona mecanismele
necesare pentru garantarea siguranței infrastructurilor furnizoare de servicii de bază, încurajând
participarea tuturor componentelor acestui sistem, în funcție de competențele fiecăruia. Prin
integrarea eforturilor colective se pretinde conturarea unui model de securitate bazat pe
încredere reciprocă, pe parteneriatul public-privat care să conducă la minimizarea
vulnerabilităților infrastructurilor critice. În cadrul CNPIC a fost creat Oficiul de Coordonare
Cibernetică (OCC) care centralizează toate datele referitoare la criminialitatea cibernetică,
terorismul cibernetic și siguranța cibernetică pentru protecția infrastructurilor critice. OCC este
punctul de contact al Ministerului de Interne pentru orice elemente legate de securitate
cibernetică, având ca obiectiv central dezvoltarea capacităților de securitate cibernetică și
îmbunătățirea coordonării între forțele și corpurile de securitatea ale statului în acest domeniu.
C) Comandamentul Întrunit de Apărare Cibernetică (MCCD) subordonat Statului
Major al Armatei (SMA)- creat la 19 de februarie 2013, prin Ordinul Ministrului Apărării
nr. 10/2013 este o structură operativă, responsabilă de planificarea și executarea acțiunilor de
apărare cibernetică ale rețelelor TIC ale forțelor armate. De asmenea, contribuie la formularea
unui răspuns adecvat la amenintările din spațiul cibernetic sau la alte agresiuni care por afecta
apărarea națională. MCCD este încadrat cu 70 de persoane, (49 militari şi 21 civili). Este
structura care colaborează la toate nivelurile cu NATO şi forţele armate din statele alíate și se
află în prezent în proces de dezvoltare a capacităţilor de apărare, exploatare şi reacţie. La
nivelul Statului Major al Forţelor Aeriene spaniole există, de asemena, o structură
responsabilă de apărarea cibernetică și care este amplasată în subordinea MCCD, având ca
obiective: apărarea sistemelor specifice, sprijinirea MCCD în cadrul efortului complex pe
acest domeniu, protejarea sistemelor de comunicaţii aparţinând Forțelor Aeriene. Se află în
curs de finalizare un sistem de acreditare a tuturor sistemelor IT din cadrul Forțelor Aeriene,
care se preconizează să se finalizeze în anul 2015. Se preconizează în același timp crearea
unui centru de incidente. La nivelul Statului Major al Forţelor Navale a fost creată a altă
structură cu capabilităţi de apărare cibernetică. La nivelul Statului Major al Forţelor
Terestre (SMFT) a fost creată o structură de apărare cibernetică din anul 2006. Din 2009 s-a
elaborat un plan de acţiune pentru apărarea sistemelor militare împotriva unor atacuri
cibernetice, iar în 2013 s-a desfăşurat un exerciţiu experimental cu implicarea tuturor
capabilităţilor deţinute. Se studiază elaborarea unei arhitecturi pentru schimbul de informaţii
în timp real cu celelalte State Majore ale altor categorii de forţe armate. SMFT deţine un
~ 921 ~
sistem automatizat de răspuns în cazul unui atac cibernetic.
D) Centrul Criptologic Național (CCN), din cadrul CNI, Ministerul Președinției
Guvernului. Are în responsabilitate siguranța sistemelor TIC ale statului, care procesează,
stochează sau transmit informații în format electronic, care prin lege sunt cifrate sau
clasificate. În contextul dezvoltării cooperării dintre CCN și Ministerul Finanțelor și
Administrației Publice se remarcă implementarea sistemului de alerta timpurie SARA
(sistemul de aplicații și rețele pentru administrație)-pentru facilitarea detectării atacurilor
direcționate către administrațiile publice, ca măsură de apărare adoptată în ultima perioadă.
Într-un timp foarte scurt, Spania a dezvoltat la nivel normativ și instituțional o rețea de
gestionare a spațiului cibernetic foarte eficientă. Anii 2013-2014 au marcat pași importanți în
domeniul securității cibernetice, punându-se bazele, pe lângă CNCS și MCCD și altor
structuri ca:
A) CERT pentru Securitatea Industriei și de Interne (Computer Emergency Response
Team). A fost creat în martie 2013 ca urmare a cooperării dintre Ministerul de Interne si
Ministerul Industriei, Energiei și Turismului ca instrument de reacție împotriva atacurilor
cibernetice. Are sediul la INCIBE, în Leon și este încadrat cu 90 de experti. Analizeaza zilnic
apoximativ 4 milioane de incidente. De asemenea, are ca scop creșterea capacității de
recuperare a rețelelor și infrastructurilor afectate de terorismul cibernetic. De la crearea sa,
amenințările cibernetice au fost reduse semnificativ la nivel numeric, fiind în special
neutralizate atacurile infrastructurilor critice, ca aeroporturile și serviciile de aprovizionare.
CERT pentru Securiatatea Industriei și de Interne colaborează strâns cu Centrul Național
de Protecție a Infrastructurilor Critice (CNPIC), fortele și corpurile de securitate ale statului
și cu INCIBE. Implementarea sistemului de alertă timpurie pentru internet de către 48 de
organisme (8 comunități autonome, 7 societăți comerciale strategice) permite CERT pentru
Industrie și Interne să detecteze în timp real atacurile suferite de aceste organisme.
B) Direcția TIC (Tehnologii de Informații și Comunicații) a Administrației
Generale a Statului- creată în septembrie 2013, depinde de Ministerul Președinției
Guvernului și de Ministerul de Finanțe și Administrație. Competențe: elaborează,
coordonează și direcționează strategia TIC în sectorul public administrativ, supravheghează
și elaborează propunerile în legătură cu politicile de achiziții de bunuri informatice,
consolidează infrastructurile și serviciile orizontale în domeniul administrației electronice,
elaborează un catalog de servicii comune centralizate, optimizează sistemul de publicații web
ale sectorului public, studiul și implementarea unui model optim de difuzare a informațiilor și
de reutilizare a infrastructurilor și aplicațiilor sectoriale și promovarea dezvoltării aplicațiilor
în liniile trasate de acest model.
C) SYSRED- Divizia de Servicii și Supraveghere a Rețelelor Aeroporturilor și de
Navigație în cadrul AENA (Autoritatea Spaniolă de Navigație Aeriană)
4. Concluzii
A) Se constată că atât factorul politic, cât şi structurile cu atribuții în domeniul siguranţei
naţionale au devenit tot mai conştiente de posibilele ameninţări din spaţiul virtual. Spania a
decis să se alinieze unor ţări precum SUA, Marea Britanie şi China care au dezvoltat anterior
o politică normativă și instituțională de apărare cibernetică eficientă, dorind să aibă un rol
activ în securitatea propriilor sisteme de comunicaţii şi infrastructurii critice.
B) Pentru implementarea strategiilor/substrategiilor și planurilor de acțiune, guvernul
~ 922 ~
urmărește sporirea capacității de mobilizare a resurselor disponibile, totodată alocând sume
importante bugetelor instituțiilor implicate, impulsionând din punct de vedere economic realizarea
obiectivelor propuse. Guvernul își asumă responsabilitatea pentru punerea în aplicare și urmărirea
îndeplinirii obiectivelor, precum și permanenta adaptare la noile realități. Adaptabilitata este un
punc cheie, care are în vedere factorul global și noile amenințări.
C) S-a reușit definirea mecanismelor de nivel înalt care să favorizeze schimbul de
informații între sectorul public și cel privat pentru a face față incidentelor de securitate
cibernetică, favorizând astfel crearea unei rețele informative în domeniul cibernetic, cu
respectarea totodată a drepturilor cetățeanului.
D) S-a reușit crearea unui sistem transversal, flexibil, cu capacitate crescută de
adaptabilitate și coordonare, care prioritizează acțiunile și răspunsurile multilaterale și
cooperarea, capabil sa diferențieze riscurile imediate de cele care implică o analiză apriorică
acțiunii, în deplină concordanță cu resursele financiare și umane și cu stabilitatea
instituțională. Guvernul a răspuns întru-un mod eficient nevoii de păstrare a securităţii
spaţiului cibernetic, cu impact major asupra problemelor care afectează securitatea naţională,
competitivitatea economiei spaniole şi, în general, progresul şi prosperitatea societăţii.
E) Caracteristici ale sistemului nou conturat sunt transparența, împărțirea responsabilității,
cooptarea actorilor care în sistemele de securitate tradiționale au fost excluși, inclusiv a
societății civile și încurajarea responsabilității instituționale și civice. Ca element inovator,
asistăm la implicarea tuturor structurilor statului, a sectorului privat, mediului universitar şi civil
autohton în planul de apărare cibernetică elaborat la nivel naţional. Pe această linie se înscriu
Aprobarea Agendei Digitale de către Ministerul de Industrie, Energie și Turism, ca strategie a
guvernului pentru dezvoltarea economiei și societății digitale în Spania în perioada 2013-2015
și lansarea Planului de Acțiune-Încrederea in Mediul Digital 2013-2015. Alocarea a 59
milioane de euro pentru implementarea Planului de încredere în mediul digital 2013 - 2015,
avînd ca obiectiv securitatea în mediul cibernetic este un indicativ al angajamentului guvernului
spaniol față de această problematică. .S-a afirmat la nivel politic că se simte nevoia angrenării
în acest domeniu atât a structurilor statului responsabile de apărarea cibernetică, cât şi a
sectorului privat, educaţie, industrie, universitar şi că este foarte important ca cetăţeanul spaniol
să participe individual la îmbunătăţirea siguranţei în mediul digital, pentru că astfel contribuie
la îmbunătăţirea securităţii statului. Există discuții despre elaborea unei strategii privind
educaţia cetăţenilor pe domeniul IT, pornind de la învăţământul preşcolar. În sensul consolidării
parteneriatului public-privat, au în permanență loc reuniuni între societăți comerciale cu impact
strategic (banci, lanțuri de magazine, societăți de asigurări, de furnizare energie electrică și
combustibili, de transport) și reprezentanți ai guvernului (din cadrul Ministerului de Interne,
Ministerului Industriei, Energiei și Turismului etc) în vederea identificării și coordonării
instrumentelor exstente pentru combaterea amenințărilor cibernetice.
Bibliografie:
Strategia de Securitate a Spaniei 2013 (ESN 2013)
Decretul Regal 385 din 31 mai 2013
~ 923 ~
CONSIDERAȚII PRIVIND MIGRAȚIA
ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
CONSIDERATIONS ON MIGRATION INTO THE EUROPEAN UNION
Drd. VLANGĂR Mădălina

madalina.vlangar@mai.gov.ro
Abstract:
The European Union has long attracted millions of immigrants. Most of these come
legally, yet not all. Immigration is both an opportunity and a challenge for Europe. Legal
immigrants are needed to fill some gaps on the labor market in the EU, as EU population is
getting older while natality is decreasing. However, the EU needs to put an end to the illegal
immigration and cooperate with other countries to agree upon the voluntary repatriation of
the immigrants who do not hold legal documents.
The EU also has the duty to protect the people who genuinely seek asylum, as they hope
to avoid persecution or serious harm. The European leaders aim at designing a joint strategy
to help each country to face challenges and receive opportunities. This is the reason why they
agreed upon a European Pact on illegal migration.
Opinions on migration vary. While business leaders in many EU countries request more
immigrant workers to cover their vacancies, other voices claim that the EU is flooded by
immigrants without legal status. Reliable statistics are sometimes difficult to find and most often
misinterpreted. This paper addresses the statistics for the main types of immigrants in context.
Rezumat:
Uniunea Europeană a atras, de-a lungul timpului, milioane de imigranți. Majoritatea
acestora pătrund în mod legal, însă nu toți. Imigrația reprezintă atât o oportunitate, cât și o
provocare pentru Europa. Imigranții legali sunt necesari pentru a completa anumite lipsuri pe
piața forței de muncă din UE, deoarece populația UE înregistrează o îmbătrânire, iar rata
natalității este în scădere. Totuși, UE are nevoie să pună capăt imigrației ilegale și să coopereze
cu alte țări pentru a conveni asupra repatrierii în mod voluntar a imigranților fără forme legale.
De asemenea, UE are datoria de a proteja persoanele care caută într-adevăr azil, dorind să
scape de persecuție sau de vătămări grave. Scopul liderilor europeni este de a concepe o strategie
comună, pentru a ajuta fiecare țară să facă față provocărilor și să beneficieze de oportunități.
Acesta este motivul pentru care au convenit asupra unui Pact european privind imigrația ilegală.
Opiniile asupra imigrației pot fi extrem de diferite. În timp ce liderii din domeniul
afacerilor din multe țări UE solicită mai mulți lucrători imigranți pentru a ocupa locurile de
muncă vacante, alte voci susțin că UE este inundată de imigranți fără forme legale. Cifrele
fiabile sunt uneori greu de găsit și cel mai adesea sunt greșit interpretate. În prezentul
document, punem cifrele pentru principalele tipuri de imigranți în context.
Keywords: immigrants, temporary restrictions, economic development.
Cuvinte cheie: imigranți, restricții temporare, dezvoltare economică.

~ 924 ~
1. Introducere
Imigrația în UE este și va rămâne o realitate în viața de zi cu zi. Imigranții fac parte din
țesătura economică și culturală a Uniunii Europene. Aceștia sunt prezenți la toate nivelurile
forței de muncă, răspunzând unor nevoi cărora nativii nu le pot răspunde. Aceștia includ
specialiști în domeniul IT foarte calificați, asistenți medicali și alte profesii din domeniul
sănătății, precum și lucrători care îndeplinesc sarcini pe care cetățenii UE nu mai doresc să le
realizeze. Provocarea este astfel de a se asigura că imigrația este în beneficiul tuturor – al
cetățenilor și al societății UE, al imigranților și al familiilor acestora și, pe cât posibil, al țării
de origine a acestora din urmă.
Fiecare stat UE este liber să identifice numărul și tipul de lucrători imigranți de care are
nevoie și să le emită acestora permise de muncă și de ședere. Țările-gazdă sunt în acest caz
responsabile cu integrarea imigranților și a familiilor acestora în noua lor țară. Totuși,
imigrația este un aspect delicat. UE și statele sale membre convin că este nevoie atât de o
gestionare atentă, cât și de o mai mare cooperare.
Imigrația ilegală1 în UE trebuie redusă din cauza multiplelor sale consecințe negative,
precum și a legăturilor acestui fenomen cu grupurile criminale și traficul de ființe umane. De
asemenea, devine dificilă identificarea refugiaților autentici. Foarte adesea, persoanele care
circulă vin în grupuri mixte. Acestea includ imigranți al căror motiv principal este să caute o
viață mai bună în Europa și imigranți care vin pentru a scăpa de persecuție și de încălcări
grave ale drepturilor omului.
Imigrația ilegală și publicitatea care i se acordă sporesc preocupările anumitor țări și
regiuni din UE referitoare la probleme de siguranță și umanitare. Statele membre ale UE
lucrează așadar împreună pentru a descuraja persoanele să pătrundă ilegal pe teritoriul UE și
pentru a ajunge la acorduri privind modul de repatriere al celor care fac totuși acest lucru.
Numărul persoanelor care sosesc din afara frontierelor UE a crescut în ultimii ani, odată
cu mărirea diferenței dintre țările bogate și cele sărace, iar numărul conflictelor locale și
regionale la porțile Europei și mai departe a crescut. Călătoriile mai ușoare reprezintă un alt
factor.
La începutul secolului, migrația netă în UE era mult sub un milion pe an; în schimb, în
prezent, cifra anuală se situează la 1,75 milioane.
Totuși, statisticile privind migrația netă furnizează numai un indicator. Acestea captează
diferența dintre noii sosiți în UE și rezidenții care pleacă. Ele nu fac diferența între imigranții
pe motive economice și alți noi rezidenți precum studenții sau cei care vin din alte motive
decât cele economice.
În ultimii ani, cea mai mare parte a noilor permise de ședere au fost acordate membrilor
familiilor imigranților deja instalați (aproximativ 35 %), urmând noii lucrători imigranți (28
%) și studenții (15 %).
Din cele 18,5 milioane de resortisanți din țări terțe care locuiesc legal în UE, cei mai
numeroși provin din Turcia (2,3 milioane), Maroc (1,7 milioane), Albania (0,8 milioane) și
Algeria (0,6 milioane). Numărul locuitorilor născuți peste hotare este mai mare de atât. Mulți
imigranți obțin cetățenia țării lor gazdă și nu mai apar în cifrele statistice.
Fiecare cetățean al UE are dreptul de a trăi și de a lucra în orice altă țară din UE. Acesta
1
Imigratia ilegala reprezinta acel fenomen de patrundere a unor personae de catetenie strain ape teritotoriul
statului nostru pe baza unor documente de calatorie false, falsificate sau de provenienta ilegala.
~ 925 ~
este unul dintre beneficiile cele mai concrete ale apartenenței la UE de care se bucură
cetățenii săi. Pentru unii dintre ei, acest fapt a implicat mutarea din țări mai sărace către țări
mai bogate, în general în Europa de nord-vest, pentru a beneficia de salarii mai mari și de
condiții mai bune de viață. Totuși, acest fenomen nu s-a înregistrat într-un singur sens. Mulți
migranți au ales să facă schimbarea în cealaltă direcție, în special odată cu ieșirea la pensie.
Aceștia schimbă clima dură a Mării Nordului sau a Mării Baltice cu a țărmurilor mai blânde
ale Mediteranei.
Până de curând, un număr relativ mic de cetățeni UE s-au mutat în afara granițelor. Însă
migrația economică de la est la vest a crescut după extinderile din 2004 și 2007, ca urmare a
diferenței de bunăstare dintre noile membre, mai sărace, și restul Uniunii. Cele mai bogate
regiuni din UE a celor 27 de națiuni erau de nouă ori mai bogate decât cele mai sărace dintre
acestea și aveau locuri de muncă de oferit. Migranți din Polonia și statele baltice s-au
îndreptat către Germania, Irlanda și Regatul Unit, în timp ce românii, din motive culturale și
lingvistice, au căutat de lucru în Italia și în Spania.
Totuși, această tendință s-a atenuat. Odată cu criza economică, sunt mai puține locuri de
muncă disponibile în 2009, în țările-țintă. Pe de altă parte, această atenuare se datorează și
scăderii diferenței dintre nivelurile de bunăstare din vechile și noile state ale UE, ceea ce
încurajează anumiți migranți să se reîntoarcă acasă. Anumite țări din UE au limitat inițial
afluența de lucrători din noile state membre, însă aceste restricții temporare sunt eliminate
treptat.
UE necesită mai mulți lucrători din afara granițelor sale. Aceștia au o importanță vitală
pentru asigurarea creșterii economice și a prosperității. Acest aspect se va accentua în viitorii
ani, odată cu îmbătrânirea populației UE și cu reducerea forței de muncă. Acest fenomen de
îmbătrânire este o tendință pe termen lung care trebuie rezolvată, chiar dacă șomajul crește pe
perioada crizei economice, în 2009.
Imigranții, în special imigranții calificați, vor juca un rol semnificativ pentru menținerea
nivelurilor de șomaj, deținând locuri de muncă esențiale și ajutând la finanțarea pensiilor
pentru numărul tot mai mare de pensionari.
Imigrația poate reprezenta doar o soluție parțială. Trebuie avute în vedere alte moduri de
a răspunde provocării îmbătrânirii populației și scăderii forței de muncă. Acestea includ
creșterea natalității și atragerea mai multor persoane, în special a femeilor, în câmpul muncii,
făcând mai ușoară îmbinarea carierei cu viața de familie. De asemenea, putem încuraja
persoanele să lucreze mai mult timp prin acordarea de educație și formare pe tot parcursul
vieții.
În cadrul Uniunii Europene, fiecare stat membru își stabilește propria politică de
imigrație. Este liber să decidă asupra procedurilor de intrare, asupra tipurilor de locuri de
muncă disponibile pentru imigranți, asupra țărilor de origine ale acestora și asupra numărului
de persoane care vor fi admise. Totuși, liderii la nivel de UE au recunoscut că imigrația este o
prioritate comună și că țările lor se confruntă cu provocări similare. Prin urmare, au decis să
coordoneze aspecte importante ale politicii de imigrație.
Acestea includ imigrația ilegală și integrarea imigranților și a familiilor acestora în
structurile economice și sociale locale. Au convenit, de asemenea, asupra unei abordări
comune pentru a face față problemei majore legate de imigranții ilegali: modul de
interceptare și de repatriere a acestora, precum și o cooperare mai strânsă cu țările de tranzit
și de origine.
~ 926 ~
În ceea ce privește imigrația legală, UE a introdus un set de norme comune pentru
reîntregirea familiei. Acestea le permit membrilor direcți de familie – soția și copiii neadulți
ai cuplului – să i se alăture unui imigrant care s-a stabilit legal într-o țară UE de cel puțin un
an. Fiecare dintre țări poate extinde domeniul de aplicare al legii, dacă dorește acest lucru,
pentru a include părinții și copiii necăsătoriți cu vârste mai mari ai imigrantului.
O a doua lege comunitară specifică faptul că, după o ședere de cinci ani într-o țară, un
imigrant legal poate solicita statutul de rezident pe termen lung, ceea ce îi permite, printre
altele, să ocupe un loc de muncă sau să urmeze o formare profesională într-o altă țară din UE.
Alte acte legislative stabilesc condiții comune de admitere a studenților și a cercetătorilor în
UE.
Anumite țări din UE au introdus sisteme naționale pentru a atrage imigranți competenți și
foarte competenți în anumite sectoare. Aceste domenii includ tehnologia informației și
ingineria, în care nu există suficienți cetățeni UE calificați pentru a ocupa posturile vacante.
UE face eforturi pentru a stabili un astfel de sistem în întreaga Uniune. Acest fapt ar însemna
oferirea unei pătrunderi rapide pentru imigranții foarte calificați, un permis de ședere
recunoscut pe întregul teritoriu al UE (EU Blue Card, Cardul albastru al UE), condiții de
ședere favorabile și posibilitatea de a circula dintr-o țară UE în alta după o ședere inițială de
doi ani.
Educația și formarea sunt instrumente esențiale pentru a ajuta imigranții să își utilizeze
pe deplin potențialul profesional și să devină participanți activi în societate. Acest fapt este
recunoscut de programele educaționale și de formare ale UE. Copiii imigranți și tinerii au
adesea tendința de a avea rezultate mai puțin bune la școală decât alți copii. Eforturi
suplimentare sunt așadar făcute în această direcție. De asemenea, există inițiative care au ca
scop sprijinirea tinerilor dezavantajați din comunitățile de imigranți pentru a se integra mai
ușor în societate și în mediul de lucru. Acest fapt este realizat prin activități educative,
sportive și culturale.
Scopul esențial al integrării este clădirea de respect și toleranță reciproce, astfel încât să
ajute la crearea unei societăți coerente, între limitele clar stabilite prin lege și pe baza
valorilor comune ale Uniunii Europene.
Una dintre modalitățile de a ajunge la acest rezultat este sensibilizarea comunităților
locale cu privire la cât de mult contribuie imigranții la dezvoltarea economică și socială a UE
și la diversitatea sa culturală. De exemplu, întreprinzătorii imigranți creează locuri de muncă
și oferă adesea idei noi de produse, flexibilitate și cunoștințe reale privind grupurile de
consumatori pe o piață din ce în ce mai diversă. Multe țări din UE au programe de sprijin
pentru întreprinzătorii din cadrul comunităților de imigranți și de minorități etnice.
Reducerea imigrației fără forme legale în Uniunea Europeană reprezintă o sarcină
prioritară. Având în vedere natura fenomenului, nu sunt disponibile cifre exacte. Comisia
Europeană estimează că există cel puțin 4,5 milioane de imigranți ilegali pe întregul teritoriu
al UE. Alte surse sugerează cifre mai mari.
Construcțiile, agricultura, munca domestică, serviciile de curățenie și de alimentație
reprezintă sectoare economice în care găsesc de lucru imigranții ilegali. Țările din UE au
convenit asupra unor norme care să contracareze efectul de atracție pe care îl exercită
posibilitatea muncii fără forme legale asupra imigranților ilegali. Aceste norme includ măsuri
preventive, sancțiuni împotriva angajatorilor și obligarea autorităților naționale să își
amelioreze inspecțiile de muncă.
~ 927 ~
În fiecare an, autoritățile din țările UE rețin în jur de 500 000 de imigranți ilegali pe
teritoriul lor. Aproximativ 40 % dintre aceștia sunt trimiși înapoi în țara lor de origine sau în
țara din care au venit în UE. Imaginile cu imigranți clandestini înghesuiți în ambarcațiuni
nesigure în călătorii periculoase din Africa spre Europa fac senzație în presă și au ajuns să
simbolizeze acest fenomen. Deși aceste călătorii reprezintă o minoritate a celor care pătrund
ilegal în UE, ele impun un efort comun major al pazei de coastă și al serviciilor navale ale
țărilor UE pentru a opri fluxul și, în anumite cazuri, pentru a salva viețile aflate în pericol.
Comisia Europeană finanțează centre de primire pentru imigranții care sosesc ilegal în
Grecia, Malta, Italia și Spania.
Majoritatea imigranților ilegali stabiliți sunt persoane din țări care nu fac parte din UE și
care au pătruns pe teritoriul UE în mod legal, cu vize pentru șederi scurte, însă care au rămas
în UE din motive economice la expirarea vizei pe care o aveau1. Cel mai bun loc pentru a opri
imigrația ilegală este așadar la granițele externe ale UE. Acestea au căpătat o dublă
importanță odată cu abolirea frontierelor interne – și a controalelor la frontieră – în interiorul
UE. Odată ajunși în UE, imigranții ilegali pot circula fără a fi verificați, către alte țări din UE.
Soluția evidentă o reprezintă controalele mai severe la punctele de intrare oficiale. Acest
lucru este mai ușor în teorie decât în practică. Unui număr de aproximativ 300 000 de
persoane din țări care nu fac parte din UE li se refuză deja trecerea de frontierele externe ale
UE în fiecare an, pe baza suspiciunii că sunt viitori imigranți ilegali. O finanțare UE este
disponibilă pentru acele țări din UE, din sudul și estul Europei, care dețin răspunderea
principală pentru frontierele terestre și maritime ale Uniunii, pentru a garanta controale la
frontieră cât mai eficiente și mai eficace.
Scopul UE este de a elabora o strategie integrată de gestionare a granițelor, care să
faciliteze intrarea turiștilor sau a altor vizitatori pe termen scurt legitimi. De asemenea, se iau
măsuri pentru a face mai dificilă pătrunderea imigranților pe teritoriul UE în mod ilegal,
utilizând tehnologia informațiilor și elemente biometrice (de exemplu, amprente) pentru
identificare. Totuși, acestea sunt proiecte pe termen lung.
Repatrierea imigranților care s-au stabilit ilegal către țările lor de origine reprezintă o
preocupare majoră. Uniunea a negociat acorduri de transfer cu diferite țări-sursă sau țări de
tranzit. O politică fermă, însă corectă, este un element esențial pentru strategia UE în vederea
tratării problematicii imigrației ilegale. Aceasta preferă plecările voluntare repatrierilor
forțate ori de câte ori este posibil. Atunci când trimit persoane înapoi, în țările lor de origine,
statele membre ale UE trebuie să garanteze că procedurile legale sunt respectate și că
drepturile omului nu sunt încălcate cu privire la cei repatriați. Dreptul la apel este inclus. UE
dorește, de asemenea, să coopereze cu anumite țări-sursă pentru a crea o bază mai ordonată și
mai stabilă pentru migrația legală către Uniunea Europeană.
Imigranții care pătrund pe teritoriul UE pe rute terestre și marine clandestine sau aceia
care au obținut documente de călătorie false ajung adesea în mâinile unor grupări care
practică crima organizată. Acestea includ călăuzele, bande care practică extorcarea,
intermediari cu legături cu economia neagră și traficanți de persoane. În anumite cazuri,
imigranții continuă să depindă de acești delincvenți după ce ajung în UE.
Țările din UE își sporesc cooperarea cu poliția pentru a lupta împotriva acestor
delincvenți. De asemenea, încearcă, prin diverse mijloace, să facă imigrările ilegale mai puțin
1
Se refera la persoanele care eu deposit termenul legal de sedere.
~ 928 ~
atrăgătoare.
Imigrația este și va rămâne una dintre primele 10 preocupări ale cetățenilor europeni.
Prin urmare, este în interesul UE și al țărilor sale membre să arate că dezvoltă o strategie
generală de a gestiona imigrația în beneficiul tuturor părților implicate – UE, cetățenii săi,
migranții și țările-sursă – în timp ce abordează ferm aspectele sale negative, în principal
fluxurile ilegale. Guvernele din anumite țări ale UE trebuie uneori să îndeplinească sarcini în
beneficiul tuturor celorlalte state membre. De exemplu, ca urmare a poziției lor geografice,
țările din sud și din est trebuie, de asemenea, să protejeze granițele în numele țărilor din UE
mai nordice și vestice.
Uniunea va încerca să stabilească parteneriate cu țările de origine și de tranzit pentru a
promova beneficii de ambele părți din imigrație (pentru a evita ca emigrația specialiștilor să
aibă efecte economice negative, pentru organizarea migrației circulare controlate și pentru a
lărgi asistența pentru dezvoltarea economică în aceste țări).
Bibliografie:
Pagina de internet a Comisiei Europene oferă informații privind imigrația și azilul la:
• ec.europa.eu/justice_home/index_en.htm și
• http://europa.eu/pol/justice/index_ro.htm
Manual privind integrarea pentru factorii de decizie politică și practicieni:
ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/immigration/integration/doc/2007/handbook_2007_en.
pdf
Pagina de internet a Frontex: frontex.europa.eu.
~ 929 ~
~ 930 ~
SECȚIUNEA
„DREPT”
~ 931 ~
~ 932 ~
NOI AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE A
ROMÂNIEI – TĂIERILE ILEGALE DE ARBORI
NEW THRETS TO THE NATIONAL SECURITY OF ROMANIA – ILLEGAL

CUTTING OF TREES
Drd. BENȚA Anca Elena

Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Şcoala doctorală Drept
ancabenta@yahoo.com
Abstract:
The current security environment is subject to changes and new chanllenges. The
evolution of society requires the appearance of new risks, threats and vulnerabilities to
national security. EU states are makeing concerted efforts to counter these challenges.
National security is concerned before the end of the Cold War to the military dimension, and
after this time, the concept was extended to economic, political, social, cultural, ecological,
because the society is in a constant change and continuous transformation. The main
categories of threats to national security are political threats, economic threats, military
threats, cyber threats, social threats, threats of cultural, ecological threats. The deforestation
and illegal cutting of trees is a new threat to nation al security but also the internal security
of the European Union. Besides the extremely high value of material damages, illegal cutting
of trees have serious consequences and ecological point of view, not just immediate and long-
lasting, such as ill health of the population, increased risk of natural disasters, landslides,
floods, desertification and soil erosion, pollution, etc. Considering the transboundary effects
of deforestation and illegal cutting of trees, it needs urgent action to counter these negative
phenomena with devastating impact. Protecting the environment should be a priority for
every Member State of the European Union.
Rezumat:
Actualul mediu de securitate este supus unor transformări şi noi provocări. Evoluţia
societăţii presupune apariţia unor noi riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa
securităţii naţionale. Statele UE depun eforturi concertate pentru contracararea acestor
provocări. Securitatea națională se referea înainte de sfârșitul Războiului Rece la
dimensiunea militară, iar după acest moment, conceptul a fost extins şi la dimensiunea
economică, politică, socială, culturală, ecologică, datorită faptului că societatea este într-o
permanentă schimbare şi o continuă transformare. Principalele categorii de amenințări la
adresa securității naționale sunt amenințările politice, amenințările economice, amenințările
militare, amenințările cibernetice, amenințările sociale, amenințările culturale, amenințările
ecologice. Defrişarea pădurilor şi tăierile ilegale de arbori constituie o nouă ameninţare la
adresa securităţii naţionale, dar şi a securităţii interne a Uniunii Europene. Pe lângă
valoarea extrem de mare a pagubelor materiale produse, tăierile ilegale de arbori au urmări
grave şi din punct de vedere ecologic, nu doar imediate, dar şi cu efecte îndelungate,
precum: afectarea stării de sănătate a populaţiei, risc crescut de calamităţi naturale,
alunecări de teren, inundaţii, deşertificare şi eroziunea solului, poluare etc. Având în vedere
~ 933 ~
caracterul transfrontalier al efectelor defrişării pădurilor şi al tăierilor ilegale de arbori,
este nevoie de adoptarea unor măsuri urgente în contracarea acestor fenomene negative cu
impact devastator. Protejarea mediului înconjurător trebuie să constituie o prioritate pentru
fiecare stat membru al Uniunii Europene.
Keywords: threats, vulnerabilities, risks, national security, illegal cutting of trees.
Cuvinte cheie: ameninţări, vulnerabilităţi, riscuri, securitate naţională, tăieri ilegale de

arbori.
1. Introducere
Mediul de securitate contemporan este supus unor transformări și noi provocări generate,
atât de fenomene majore precum globalizarea, cât şi de fenomene clasice, cum sunt
ameninţările, riscurile şi vulnerabilităţile. Dinamismul accentuat al mediului de securitate a
determinat o concertare a eforturilor tuturor statelor de a găsi soluțiile cele mai eficiente în
contracararea acestor provocări.
„Strategia Națională de Apărare a Țării pentru Perioada 2015-2019. O Românie
puternică în Europa şi în lume”1 defineşte mediul de securitate ca fiind „ansamblu de
condiţii, procese şi fenomene politice, diplomatice, informaţionale, militare, economice,
administrative, sociale, culturale, ecologice etc. interne şi internaţionale care
condiţionează nivelul de protecţie a cetăţeanului, comunităţii, statului, zonei sau
regiunii în raport cu provocările şi oportunităţile cu care naţiunea se confruntă la un
moment dat în demersurile de apărare şi promovare a principiilor şi valorilor şi de
realizare a obiectivelor şi intereselor sale naţionale de securitate”.
Noile amenințări, riscuri şi vulnerabilități cu care lumea de astăzi se confruntă determină
modificări esenţiale ale conceptului de „securitate”. Acest lucru a fost susţinut de către Barry
Buzan în lucrarea sa „Popoarele, statele şi teama” , autorul subliniind dificultatea formulării
unui enunţ al conceptului de securitate, sens în care citează o serie de autori, astfel:
„Securitatea, în sens obiectiv, se referă la absenţa ameninţărilor la adresa valorilor
dobândite, iar în sens subiectiv, la absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate”
(Arnold Wolfers)2; „Securitatea este absenţa relativă a ameninţărilor cu distrugerea” (John
E. Nroz)3;: „Securitatea naţională poate fi definită drept capacitatea de a se opune
agresiunii din exterior” (Giacomo Luciani)4.
Dicţionarului explicativ al limbii române defineşte termenul de „securitate” ca fiind
„faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă
cuiva absența oricărui pericol”.
Pentru o perioadă lungă de timp, până la Sfârşitul Războiului Rece, conceptul de
securitate naţională se referea la dimensiunea militară, în contextul în care, războaiele
constituiau principala ameninţare la adresa suveranităţii. Însă, odată cu sfârşitul Războiului
1
Preşedinţia României, Strategia Națională de Apărare a Țării pentru Perioada 2015-2019. O Românie
puternică în Europa şi în lume” ; Strategia a fost aprobată prin Hotărârea Parlamentului nr.33/2015 şi publicată în
Monitorul Oficial nr. 450 din 23 iunie 2015.
2
Barry Buzan, „Popoarele, statele şi teama”, Ediţia a doua, Editura Cartier, Chişinău, 2000, p.29.
3
Idem, p.28.
4
Idem.
~ 934 ~
Rece şi ridicarea Cortinei de fier, acest concept a fost extins şi la dimensiunea economică,
politică, socială, culturală, ecologică, datorită faptului că societatea este într-o permanentă
schimbare şi o continuă transformare.
În literatura de specialitate, „securitatea naţională” a fost definită "ca o stare, o situaţie
în care un stat, în urma adoptării unor măsuri specifice, capătă certitudinea că existenţa,
integritatea şi interesele sale fundamentale nu sunt primejduite. Dar securitatea naţională ar
fi definită şi ca un proces pe care îl parcurge şi îl gestionează un stat, pentru a atinge acea
stare definită anterior".1 Securitatea naţională poate fi asigurată prin diminuarea şi
reducerea vulnerabilităţilor ori prin prevenirea ameninţărilor.
În contextul actual, România traversează o perioadă caracterizată de multiple riscuri,
ameninţări, pericole şi vulnerabilităţi la adresa securităţii naţionale a României.
Literatura din domeniul studiilor de securitate defineşte conceptul de „ameninţare” ca
fiind „un pericol potenţial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv şi
o ţintă”2. Pericolul reprezintă „o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave”3 sau o
„caracteristică a unei acţiuni sau inacţiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăţi,
persoanelor sau bunurilor acestora”4.
„Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru Perioada 2015-2019. O Românie
puternică în Europa şi în lume” defineşte ameninţările ca fiind „capacități, strategii, intenţii
ori planuri ce pot afecta valorile, interesele şi obiectivele naţionale de securitate.” Potrivit
aceluiași document riscurile reprezintă „probabilitatea de manifestare a unui eveniment
incert, cu impact direct sau indirect asupra securităţii naţionale”, iar vulnerabilităţile sunt
„consecinţe ale unor disfuncţii ori deficienţe sistemice, care pot fi exploatate sau pot
contribui la materializarea unei ameninţări sau a unui risc”.
2. Categorii de amenințări
Cadrul legal în materie, Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României5,
arată că securitatea naţională a României este acea „starea de legalitate, de echilibru şi de
stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional
român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum
şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin
Constituţie”(art.1).
Actuala Strategie Națională de Apărare a Țării promovează un nou concept, şi anume
conceptul de „securitate naţională extinsă”6, justificat de „asigurarea convergenței cu
principiile europene de securitate”7. În viziunea Strategiei, securitatea națională extinsă este
1
Constantin-Gheorghe Balaban,, "Strategia securitatii nationale", Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucuresti, 2001, p.8.
2
Alexandrescu Grigore, „Ameninţări la adresa securităţii”, Editura Universităţi Naţionale de Apărare,
CSSAS, Bucureşti, 2004, p.7.
3
Idem.
4
Nicolae Dolghin, Alexandra Sarcinschi, Mihai-Ştefan DINU, „Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii
României. Actualitate şi perspectivă”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, CSSAS, Bucureşti, 2004, p.6.
5
Republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014.
6
Ghidul „Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării pentru Perioada 2015-2019” a fost aprobat prin Hotărârea
CSAT nr.128/10 decembrie 2015.
7
Aceste principii sunt dezvoltate în dezvoltate în „Strategia de Securitate Europeană. O Europă sigură într-
~ 935 ~
„starea de normalitate a naţiunii, asigurată prin protejarea şi promovarea principiilor
constituţionale, a stabilităţii sociale, economice şi politice, menţinerea ordinii de drept,
precum şi prin exercitarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor”.
Principalele categorii de ameninţări la adresa securităţii naţionale sunt:
a)Ameninţări politice – determinate de acţiuni menite să încalce ordinea de drept.
Dimensiunea politică a securităţii priveşte nu doar relaţiile dintre stat şi cetăţenii săi, dar şi
relaţiile internaţionale ale respectivului stat1. Analiza dimensiunii politice se realizează atât
pe plan intern, de bună sau de proastă guvernare, cât şi pe plan extern raportat la securitatea
internaţională, precum şi la dreptul internaţional2.
Dinamica mediului internaţional are ecou şi în cadrul acestei categorii de ameninţări,
amenințări ce sunt într-o continuă transformare astfel încât pot da naştere la noi forme. În
vederea contracarării acestor tipuri de ameninţări, statul trebuie să respecte principiile unei
guvernări democratice, pentru a avea credibilitate nu numai în interiorul său, dar şi în relaţiile
politice cu alte state3.
b)Ameninţări economice – pot îmbrăca forme diferite, precum incapacitatea statului de
a gestiona probleme privind şomajul, inflaţia, calitatea vieţii cetăţenilor, lipsa oportunităţilor
economice, monopolul asupra unor resurse, aplicarea unor politici economice nerealiste etc.
Cea mai importantă problemă rămâne, însă, sărăcia care ia amploare pe zone din ce în ce mai
largi. Aprecierea gradul de periculozitate a ameninţărilor de natură economică la adresa
securităţii naţionale revine însă puterii politice.
c)Ameninţări militare – până la sfârşitul Războiului Rece acestea erau considerate
principale ameninţări la adresa securităţii. Prin reglementări speciale, războiul este oficial
interzis, ca metodă de soluţionare a crizelor şi conflictelor. În ciuda acestui fapt, asistăm
însă, la o relansare a cursei înarmărilor, dezvoltarea puterii militare a statelor şi grupărilor de
state, la proliferarea lentă a armelor de distrugere în masă, la amplificarea terorismului sub
toate formele sale, a crimei organizate şi criminalităţii transfrontaliere etc. La începutul
secolului XXI puterea militară cunoaşte o reconfigurare astfel că, noile repere constau în
avantajul tehnologic, supremaţia informaţională, noile generaţii de arme şi războiul bazat pe
reţea, forţele expediţionare şi mijloace superspecializate4.
Statutul României de ţară membră NATO presupune că, orice ameninţare la adresa unui stat
al Alianţei Nord-Atlantice înseamnă o ameninţare la adresa României. În ultima perioadă, în
contextul crizei din Ucraina, al extinderii sistemului antirachetă al Statelor Unite în Europa de Est,
ameninţările militare ale Rusiei sunt nu numai la adresa NATO, dar direct la adresa României.
d)Ameninţări cibernetice – au luat amploare în ultimii ani o dată cu dezvoltarea sistemului
informatic, a tehnologiilor digitale. Acest proges rapid a codus la facilitarea muncii de birou,
o lume mai bună” din 2009 şi în „Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene. Către un model european
de securitate” din martie 2010.
1
Alexandra Sarcinschi, „Dimensiunile nonmilitare ale securităţii”, Editura Universităţi Naţionale de
Apărare, CSSAS, Bucureşti, 2005, p.13.
2
Alexandra Sarcinschi, op.cit., p.14; A se vedea în acest sens şi Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian (coord).,
„Lumea 2007. Enciclopedie politică şi militară. Studii strategice şi de securitate”, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, Bucureşti, 2007, p.86.
3
Mădălina Daniela Ghiba, „Noi ameninţări la adresa securităţii globale”, Buletinul Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I” nr.3/2015, p.109.
4
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, op.cit., p.95
~ 936 ~
sistemul informatic fiind utilizat nu numai la nivel instituţional, dar chiar la nivel strategic. Cu
toate beneficiile pe care informatizarea le presupune, ea a introdus şi numeroase vulnerabilităţi,
astfel că securitatea spaţiului cibernetic trebuie să constituie o preocupare majoră1. Cel mai
puternic atac cibernetic la adresa României a fost „Octombrie Roşu” la nivelul anului 2013,
fiind vizate reţelele unor instituţii guvernamentale, dar şi private.
e)Ameninţări sociale – nemulţumirile, insatisfacţiile sociale pot constitui o provocare la
adresa securităţii naţionale, iar nesoluţionarea sau întârzierea soluţionării unor conflicte de
ordin etnic, religios, de asigurări sociale, de muncă şi nu în ultimul rând, degradarea mediului
educaţional,sărăcia, fenomenul migraţiei ilegale, pot constitui factori de instabilitate şi
insecuritate.
f)Ameninţări culturale – inovaţiile tehnico-ştiinţifice pot constitui deopotrivă mijloace
pentru creşterea gradului de realizare a stării de securitate, dar şi factori de risc, în funcţie de
interesele umane şi de utilizarea lor2. De asemenea, religia, etnia reprezintă elemente
esenţiale ale dimensiunii culturale, deţinând o poziţie însemnată atât în prevenirea dar şi în
provocarea unor forme de conflict. Dimensiunea culturală înseamnă „prevenirea poluării
mediului cultural cu elemente de subcultură”3.
g)Ameninţări ecologice – dintre problemele ecologice cele mai importante, care de altfel
conturează dimensiunea ecologică a securităţii la nivel mondial, menţionăm: poluarea,
distrugerea stratului de ozon, distrugerea ecosistemelor, pierderea biodiversităţii, încălzirea
climei, epuizarea resurselor naturale, distrugerea pădurilor etc. De asemenea, menţionăm
catastrofele naturale de intensitate mare, amplificarea infracţiunilor la adresa mediului ş.a.
Distrugerea mediului determină disfuncţionalităţi majore de natură să amplifice vulnerabilităţile
la adresa securităţii. Însă semnalul de alarmă tras de specialiştii în domeniu, este că, în
următorii 30-50 de ani ameninţarea cea mai mare pentru umanitate va fi lipsa resurselor de
hrană, ca urmare a afectării solului, producerea hranei prin agricultură fiind pusă în pericol4.
3.Tăierile ilegale de masă lemnoasă – o nouă ameninţare la adresa securităţii

naţionale
În ultimii 25 de ani am asistat la distrugerea pădurilor din România fără a lua măsuri sau
a avea vreo reacţie promptă împotriva acestui fenomen. Infracţiunile din domeniul silvic au
înregistrat creşteri alarmante. În multe cazuri acestea au fost săvârşite cu aportul unor
reprezentanţi ai organelor judiciare, autorităţilor sau instituţiilor publice ale statului.
Tăierile ilegale de arbori, defrişările ilegale, şi nu în ultimul rând, retrocedările ilegale
converg spre un dezastru ecologic. Pe lângă valoarea extrem de mare a pagubelor materiale
produse, infracţiunile silvice au urmări grave şi din punct de vedere ecologic, nu doar
imediate, dar şi cu efecte îndelungate, precum: afectarea stării de sănătate a populaţiei, risc
crescut de calamităţi naturale, alunecări de teren, inundaţii, deşertificare şi eroziunea solului,
poluare etc.
Din datele furnizate de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice Bucureşti - Serviciul
inventarul forestier naţional5, în perioada 2008-2014, tăierile ilegale de masă lemnoasă din
1
Mădălina Daniela Ghiba, op.cit., p.110.
2
Alexandra Sarcinschi, op.cit., p.31.
3
Ioan Bidu, Cristian Troncotă, „Coordonate de securitate”, Editura ANI, Bucureşti, 2005, p.13.
4
Mădălina Daniela Ghiba, op.cit., p.110.
5
www.icas.ro
~ 937 ~
fondul forestier naţional şi din vegetaţia forestieră de pe terenurile din afara acestuia, sunt în
volum mediu anual de circa 8,8 milioane mc. Potrivit unui raport din 2013 al Curţii de
Conturi 1, în perioada 1990-2011 tăierile ilegale de arbori s-au ridicat la peste 80 milioane mc
de lemn, prejudiciul estimându-se la peste 5 miliarde de euro.
În contextul amplificării fenomenului infracţional, tăierile ilegale de arbori au făcut
obiectul analizei şedinţei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din data de 9 iunie 2015,
unde s-a dispus soluţionarea acestei problematici în regim de urgenţă.
Astfel, una dintre direcțiile principale de acțiune a fost urgentarea implementării
Sistemului informaţional integrat de urmărire a materialelor lemnoase, denumit SUMAL,
sistem ce constă practic în monitorizarea masei lemnoase, în timp real, încă din momentul
marcării arborilor din pădure în vederea tăierii şi până la beneficiarul final.
În acest context, H.G.nr.470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la
provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de
depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum şi a
unor măsuri de aplicare a Regulamentului (UE) nr.995/2010 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care
introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn, respectiv Ordinul nr.837/2014 pentru aprobarea
Metodologiei privind organizarea şi funcţionarea SUMAL, obligaţiile utilizatorilor SUMAL,
precum şi structura şi modalitatea de transmitere a informaţiilor standardizate, au făcut
obiectul unor modificări şi completări în acest sens.
O altă direcţie de acţiune în soluţionarea problematicii tăierilor ilegale de arbori a fost
înfiinţarea Gărzilor Forestiere, potrivit O.U.G.nr.32/2015 privind înfiinţarea Gărzilor
Forestiere2 , în vederea îmbunătăţirii activităţii de implementare, monitorizare şi control în
domeniul silviculturii, precum şi a îndeplinirii obiectivelor asumate de România, legate de
implementarea Regulamentului (UE) nr.995/2010 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor care revin operatorilor care
introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn3.
Nu în ultimul rând, ca direcţie de acţiune în stoparea tăierilor ilegale de masă lemnoasă o
constituie adoptarea Legii nr.2/20016 pentru completarea art.3 din Legea nr.51/1991 privind
securitatea naţională a României4, conform căreia distrugerea mediului înconjurător ca
urmare a tăierilor ilegale de masă lemnoasă şi a defrişărilor masive constituie o nouă
ameninţare la adresa României.
Art.3 din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată,
prevede situațiile concrete ce constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României.
Dispozițiile menționate au fost completate cu o nouă amenințare, și anume: „m) orice acţiuni
sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect
periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor
forestier, cinegetic şi piscicol, apelor şi altor asemenea resurse, precum şi monopolizarea ori
blocarea accesului la acestea, cu consecinţe la nivel naţional sau regional”.
Prin această măsură, au fost responsabilizate instituţii publice ale statului cu atribuţii în
1
Raport de audit privind ”Situația patrimonială a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”
2
publicată în Monitorul Oficial nr. 474 din 30 iunie 2015.
3
Regulamentul UE privind lemnul (EUTR) - adoptat la 20 octombrie 2010 şi aplicat începând cu 3 martie
2013 de statele membre ale Uniunii Europene.
4
publicată în Monitorul Oficial nr.27 din 14 ianuarie 2016.
~ 938 ~
domeniul securităţii naţionale în vederea contracarării fenomenului tăierilor ilegale de pădure.
Fenomenul tăierilor ilegale de arbori nu este singular în Uniunea Europeană, doar la
nivelul ţării noastre, ci el se manifestată şi în alte state membre. Însă în ţara noastră acest
fenomen se manifestă în modul cel mai agresiv, motiv pentru care, Comisia Europeană a
atras atenţia ţării noastre cu privire la tăierile ilegale şi a pus în vedere României, să ia de
urgenţă măsurile necesare pentru stoparea tăierilor ilegale şi aplicarea Regulamentului UE
privind lemnul (EUTR) nr.995/2010, mergând până la a da în judecată România în cazul în
care nu se constată îmbunătăţiri cu privire la aspectele sesizate.
Având în vedere faptul că România este pasibilă de amenzi uriaşe pentru neaplicarea
Regulamentului EUTR, ca o măsură imediată în stoparea degradării pădurilor ar fi
interzicerea defrişărilor tăierilor de arbori şi a exportului de lemn pentru o anumită perioadă
de timp de câţiva ani. 1
De asemenea, concomitent cu stoparea tăierii arborilor, România ar trebui să întreprindă
acţiuni de reîmpăduriri masive şi reale, precum şi o înăsprire a pedepselor prevăzute pentru
infracţiunile din domeniul silvic, menite să descurajeze orice acţiune contrară legii, ţinând cont
de faptul că, tăierile ilegale de arbori au fost declarate ameninţări la adresa securităţii naţionale.
Dimensiunii ecologice a securităţii naţionale trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită
deaoarece are cel mai complex aspect, subliniind, totodată, caracterul transnaţional al
acesteia, având în vedere faptul că, efectele acesteia nu au graniţe, ele resimţindu-se şi în
ţările vecine, iar în unele situaţii, cum sunt catastrofele naturale, poluarea etc., efectele apar
pe zone mult mai întinse.
De altfel, dimensiunea ecologică se află în strânsă legătură cu celelalte dimensiuni ale
securităţii, economică, socială, culturală. Mai mult, degradarea mediului înconjurător presupune
o serie întreagă de disfuncţionalităţi care au drept consecinţă amplificarea riscurilor,
vulnerabilităţilor şi ameninţărilor, nu numai la adresa României, dar chiar la adresa securităţii
interne a Uniunii Europene, astfel cum reiese şi din „Strategia de securitate internă a Uniunii
Europene”2 ale cărei principale obiective sunt prevenirea și anticiparea infracţiunilor, a
dezastrelor naturale, a celor provocate de om, precum și atenuarea impactului lor potenţial.
Concluzii
Protejarea mediului înconjurător trebuie să constituie o prioritate pentru fiecare stat
membru al Uniunii Europene. Despăduririle şi exploatarea necorespunzătoare a pădurilor pot
avea consecinţe deosebit de grave, precum: distrugerea ecosistemelor, schimbarea climei,
deşertificarea şi eroziunea solului, diverse forme de poluare, sărăcie, scăderea rezervelor de
hrană ale populaţiei, apariţia unor boli etc., ceea ce determină disfucţionalităţi menite să
sporească riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile la adresa securităţii naţionale.
Având în vedere caracterul transfrontalier al efectelor defrişării pădurilor şi al tăierilor
ilegale de arbori putem afirma că toate aceste fenomene sunt o ameninţare şi la adresa
securităţii interne a Uniunii Europene, context în care, este nevoie de adoptarea unor măsuri
1
A se vedea exemplul Albaniei, singura ţară din UE în care Parlamentul a adoptat o lege prin care se
interzice tăierea arborilor pe o perioadă de 10 ani în vederea protejării pădurilor.
2
www.european-council.europa.eu; Această Strategie a fost aprobată de Consiliul European din 25 și 26
martie 2010, şi, totodată, concepută concepută pentru a preveni infracţiunile și a spori capacitatea de a oferi o
reacţie rapidă şi corespunzătoare, atât dezastrelor naturale, cât și celor provocate de om, prin dezvoltarea și
gestionarea eficiente a unor instrumente adecvate.
~ 939 ~
urgente în contracarea acestor fenomene negative cu impact devastator.
Bibliografie:
I.Tratate, cursuri
Alexandrescu, Grigore, „Ameninţări la adresa securităţii”, Editura Universităţi
Naţionale de Apărare, CSSAS, Bucureşti, 2004.
BALABAN, Constantin-Gheorghe, "Strategia securitatii nationale", Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, Bucuresti, 2001.
BIDU, Ioan, TRONCOTĂ, Cristian, „Coordonate de securitate”, Editura ANI,
Bucureşti, 2005.
BUZAN, Barry, „Popoarele, statele şi teama”, Ediţia a doua, Editura Cartier, Chişinău,
2000.
DOLGHIN, Nicolae, SARCINSCHI, Alexandra, DINU, Mihai-Ştefan, „Riscuri şi
ameninţări la adresa securităţii României. Actualitate şi perspectivă”, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, CSSAS, Bucureşti, 2004.
FRUNZETI, Teodor, ZODIAN,Vladimir (coord)., „Lumea 2007. Enciclopedie politică
şi militară. Studii strategice şi de securitate”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti, 2007.
GHIBA, Mădălina Daniela, „Noi ameninţări la adresa securităţii globale”, Buletinul
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” nr.3/2015.
SARCINSCHI, Alexandra, „Dimensiunile nonmilitare ale securităţii”, Editura
Universităţi Naţionale de Apărare, CSSAS, Bucureşti, 2005.
II.Legislaţie
Legea nr.46/2008 Codul Silvic, republicată, (MO nr.611 din 12 august 2015);
Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată (MO nr. 190 din
18 martie 2014);
H.G.nr.470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi
comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor
lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum şi a unor măsuri de aplicare a
Regulamentului (UE) nr.995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20
octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi
produse din lemn, cu modificările şi completările ulterioare, (MO nr.426 din 10 iunie 2014);
Ordin nr.837/2014 pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi funcţionarea
SUMAL, obligaţiile utilizatorilor SUMAL, precum şi structura şi modalitatea de transmitere
a informaţiilor standardizate, (MO nr. 761 din 21 octombrie 2014);
Hotărârea Parlamentului nr.33/2015 pentru aprobarea „Strategiei Naționale de Apărare a
Țării pentru Perioada 2015-2019. O Românie puternică în Europa şi în lume”;
Hotărârea CSAT nr.128/2015 pentru aprobarea Ghidului „Strategiei Naţionale de
Apărare a Ţării pentru Perioada 2015-2019”.
Regulamentul (UE) nr.995/2010 de stabilire a obligaţiilor care revin operatorilor care
introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn.
III.Alte surse
www.cssas.unap.ro/studii
www.mapn.ro/strategiasecuritate
www.mpublic.ro
~ 940 ~
http://www.just.ro/
www.mai.gov.ro
www.europe.org.ro
www.presidency.ro
www.geopolitic.ro
http://legislatie.just.ro
http://www.europarl.europa.eu
http://eur-lex.europa.eu
~ 941 ~
POLITICI ȘI STRATEGII PRIVIND SECURITATEA INTERNĂ
IN CADRUL UE
POLICIES AND STRATEGIES IN THE EU ON INTERNAL SECURITY
Drd. Cj. CAZAN – BĂLAȘA Mădălina

Academia de Poliție “Al. I. Cuza”
Consilier Juridic Sc Kruk România Srl
mcazanbalasa@yahoo.com
Abstract:
EU involvement in the affairs of states and the success they have in crisis management,
are phenomena known both nationally and internationally. From the point of view of military
and civilian capabilities available both at Union and Member State level and in terms of
crisis management, military and civil, the European Union is the most inportant entity of the
international scene, and this it is highlighted especially by the wide range of roles fulfilled in
the military, political, social, economic and environmental materialized all over the world.
European Security and Defence Policy is an "intergovernmental process," political
control is exercised either by the heads of state or governments of member states and
financial control being exercised by national parliaments. Among the areas where they
operate ESDP missions include establishing peace, conflict prevention missions and military
advice and assistance.
The attitude of the EU Member States on crisis management in the field of military and
civilian is revealed by the fact that Member States contribute both financial resources, human
or otherwise, the actions led by the European Union directly and in partnership with ONU
and / or NATO to stabilize the world.
Strong involvement of our country is confirmed by placing one of the top spots of EU
members in terms of both experts employed or seconded to EU missions and by contributing
CSDP. The contribution of Romania along with other Member States envelops both the
civilian and military.
Rezumat:
Implicarea Uniunii Europene în problemele statelor și succesul pe care îl are în gestionarea
crizelor, sunt fenomene cunoscute atât pe plan național cât și pe plan internațional. Din punctul
de vedere al capacităţilor militare şi civile existente atât la nivelul Uniunii cât şi la nivelul
statelor membre, cât şi din punct de vedere al gestionării crizelor din domeniul militar şi civil,
Uniunea Europeană reprezintă cea mai inportantă entitate a scenei internaţionale, iar acest lucru
este pus în valoare mai ales prin paleta largă a rolurilor îndeplinite în domeniul militar, politic,
social, economic şi de mediu materializate peste tot în lume.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare reprezintă un “proces
interguvernamental”, controlul politic fiind exercitat fie de şefii de stat, fie de guvernele
statelor membre iar controlul financiar fiind exercitat de parlamentele naţionale. Printre
domeniile în care activează PESA se numără misiuni de stabilire a păcii, de prevenire a
conflictelor şi misiuni de consiliere şi asistenţă militară.
~ 942 ~
Atitudinea statelor membre UE cu privire la gestionarea crizelor din domeniul militar şi
civil este relevată prin faptul că statele membre participă atât cu resurse financiare, umane
sau de altă natură, la actiunile conduse de Uniunea Europeană direct dar şi în parteneriate
cu ONU şi/sau NATO pentru stabilizarea lumii.
Implicarea solidă a ţării noastre este confirmată prin situarea pe unul din locurile
fruntaşe ai membrilor UE atât din punct de vedere al experţilor angajaţi sau detaşaţi în
misiunile UE, cât şi prin contribuţia adusă în domeniul PSAC. Contribuţia adusă de
România alături de celelalte state membre învăluie atât domeniul civil, dar şi cel militar.
Keywords: EU, NATO, ONU, Kosovo, crisis, military action, mission.
Cuvinte cheie: UE, NATO, ONU, Kosovo, crize, actiuni militare, misiune.
“Analiza afirmării de către UE a statutului de actor internaţional important trebuie făcută

luând în calcul, următoarele dimensiuni: economică, demografică, politică, militară şi civilă,
atitudinea statelor membre UE faţă de gestionarea crizelor”.1
Dimensiunea politică face referire la faptul că Uniunea Europeană se implică activ,
constant şi responsabil in gestionarea crizelor atât pe continentul European cât și în întreaga
lume. Prin tratatul de la Lisabona au fost aduse elemente de noutate în plan politic şi anume:
crearea funcţiei de Inalt Reprezentant pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate,
acordarea personalitaţii jurideice UE, clauza de solidaritate şi crearea Serviciului European de
Asistenţă Externă.
Dimensiunea economică reflectă puterea economică a UE, evidenţiind faptul ca Europa
ramâne cea mai mare putere comercială şi economică a lumii înaintea SUA, Chinei sau
Japoniei. Având în vedere aceste considerente putem afirma ca UE este în masură sa asigure
resursele economice, materiale şi financiare solicitate prin implicarea sa activă şi directă în
gestionarea crizelor din domeniul militar şi civil.
Dimensiunea militară şi civilă reflectă capacitatea Uniunii Europene de a se implica activ
în gestionarea crizelor din domeniul militar şi civil. În temeiul acestor capacităţi se dovedeşte
nivelul înalt de ambiţie dar si experienţa în materie de gestionare a crizelor din lume.
Dimensiunea demografică demonstrează că din punct de vedere demografic, UE este o
forţă demnă de luat în seamă, fiind al treilea colos al lumii după China si India. Toate acestea
demonstrază că Uniunea Europeană dispune de toate resursele umane necesare pentru a
activa în structurile civile si militare in sarcini de gestionare a crizelor.
Atitudinea statelor membre UE cu privire la gestionarea crizelor din domeniul militar şi
civil este relevată prin faptul că statele membre participă atât cu resurse financiare, umane sau
de altă natură, la actiunile conduse de Uniunea Europeană direct dar şi în parteneriate cu
ONU şi/sau NATO pentru stabilizarea lumii.
O parte importantă a politicii de securitate a Uniunii Europene o constituie gestionarea
civilă a crizelor.Aceasta reprezintă o mare provocare pentru UE deoarece eficacitatea multor
misiuni este limitată “ceea ce reflectă, pe de o parte, criza actuală de resurse pentru derularea
misiunilor de construcţie a statelor („state-building”) şi pe de altă parte, prin deficitele UE ca
1
Irina Tătaru, Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar şi civil. Prezent Şi
Perspective, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2012, p. 105.
~ 943 ~
absenţă din cadrul strategic al intervenţiilor”.1
Dimensiunea civilă a Politicii de Securitate şi Aparare Comună a evoluat foarte mult în
ultimii ani, în sensul că au fost create instituţii specifice pentru realizarea sau planificarea
misiunilor civile. Raza de acţiune a acestora s-a mărit continuu, acum UE realizând misiuni
civile în Africa, Asia, Orientul Apropiat şi Balcanii Occidentali.” Personalul destinat
misiunilor civile ale UE a crescut pe de o parte: astfel, acum în Kosovo circa 1700 experţi
internaţionali sunt în activitate pentru misiuni de poliţie şi justiţie. Misiunile din Georgia şi
Afganistan numără 300 de experţi internaţionali.”2
În ciuda acestei evoluţii dinamice, UE se confruntă totuşi cu provocări mari în domeniul
gestionării civile a crizelor. Se pot distinge deficite delicate cantitative şi calitative în punerea
la dispoziţie a capacităţilor”.3 În ceea ce priveşte deficitele de competenţe acestea ar putea fi
urmatoarele:
Recrutarea dificilă a experţilor pentru sarcini în cadrul consrtucţiei statelor unde lipsesc,
mai ales funcţionarii în justiţie si poliţie. Această problemă apare deoarece sistemul de selecţie
al UE se bazeză in cea mai mare parte pe detaşamente naţionale. Funcţionarii civili sunt din ce
în ce mai rari şi mai solicitaţi în statele membre ale UE, iar guvernele ezită să îi trimită în
misiuni internaţionale.Potenţialii experţi renunta sa mearga în misiuni internaţionale deoarece
acest lucru presupune un angajament dificil faţă de activitatea lor obişnuită.
Implicarea mai multor ministere naţionale în gestionarea civilă a crizelor reprezintă un
deficit deoarece Ministerele Justiţiei, Afacerilor Externe sau Interne, sau de Finanţe, au
prioritaţi diferite şi nu reuşesc de fiecare data să se pună de accord asupra unui subiect, ceea
ce reprezină o dificultate suplimentară.
Absenţa cadrului strategic scoate in evidenţă faptul ca UE a avut mereu o problemă cu
dezvoltarea strategiilor de conflict. “În acest sens, EULEX Kosovo este un exemplu
revelator. Lansată iniţial cu scopul de a demonstra capacitatea UE de a proteja stabilitatea în
Balcani, misiune ce astăzi suportă disensiunea între statele membre în ceea ce priveşte
independenţa Kosovo. Constituirea unei poliţii, a unei justiţii şi a unei administraţii kosovare
fără mandat pentru a promova suveranitatea se dovedeşte extrem de dificilă. Chiar dacă
EULEX îndeplineşte sarcini executive limitate, teme politice şi domenii spinoase ca lupta
împotriva crimei organizate sunt mult excluse în practică”.4
Baza obiectivelor UE pentru a-şi îmbunataţi planificarea şi conducerea operaţiunilor de
managementul crizelor o reprezintă celula civili-militari. Pentru conducerea şi planificarea
efectivă a operaţiunilor militare UE are la dispoziţie două variante: prin cele 5 comandamente
puse la dispoziţie de unele state membre (Franţa, Germania, Marea Britanie, Grecia şi Italia)
şi prin recurs la mijloacele şi capabilitaţile NATO.
Exemple de state membre UE care gestioneaza crizele economice, politice si militare
si contributia acestora la misiunile civile ale UE
Fiind stat al Uniunii Europene, România se alatură celorlale state membre la gestionarea
crizelor. “România este pe locul al treilea în UE în ceea ce priveşte contribuţia la misiunile
civile ale Uniunii, la care participă cu poliţişti, jandarmi, militari, diplomaţi, judecători sau
1
Tătaru, Capacitatea Uniunii europene de gestionare a crizelor în domeniul militar şi civil, p. 108.
2
Tătaru, op. cit., p. 109.
3
4
Tătaru, Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar şi civil, p. 113.
~ 944 ~
experţi în drepturile omului”.1
Implicarea solidă a ţării noastre este confirmată prin situarea pe unul din locurile
fruntaşe ai membrilor UE atât din punct de vedere al experţilor angajaţi sau detaşaţi în
misiunile UE, cât şi prin contribuţia adusă în domeniul PSAC. Contribuţia adusă de România
alături de celelalte state membre învăluie atât domeniul civil, dar şi cel militar.
Romănia participă la misiuni sub egida PSAC pe trei continente şi anume: “EUPM
(misiune civilă în Bosnia şi Herţegovina), EUFOR Althea (misiune militară în Bosnia şi
Herţegovina), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremaţiei legii în Kosovo), EUPOL
Afghanistan (misiune civilă în Afganistan), EUJUST LEX (misiune integrată în domeniul
statului de drept pentru Irak), EUMM Georgia (misiune de monitorizare), EUPOL Afganistan
(misiune civilă în Afganistan), EUPOL COPPS (misiune de poliţie în Teritoriile Palestiniene),
şi EUNAVFOR ATLANTA (misiune navală de combatere a pirateriei în Golful Aden)”.2
Armata României s-a implicat în acest sens, într-un mod activ, permanent şi responsabil în toate
acţiunile UE, cu scopul de a-şi dezvolta valorile civile de gestionare a crizelor.
“Se pare că, până acum, România s-a mulţumit cu rolul de executant în toate misiunile
militare şi civile de gestionare a crizelor conduse de UE. Prin urmare, ar fi necesar ca, pe
viitor, România să contribuie în mod activ atât la elaborarea, cât şi la implementarea Politicii
de Securitate şi Apărare Comună (PSAC)”.3 . “În acest sens, ar fi necesar ca experţii români
să îşi asume responsabilităţi sporite prin obţinerea unor funcţii de conducere şi coordonare,
atât în teatre, cât şi în structurile de planificare şi conducere de la Bruxelles”.4
Referitor la provocarile care au aparut de-a lungul timpului, putem considera Kosovo o
sursă inepuizabilă de conflicte între etniile albaneză şi sârbă, conflicte apărute cu mult
înaintea războiului declanşat între 1991 şi 1995, dat fiind fapul că importanţa acestei
provincii este la fel de mare pentru ambele popoare.
Sârbii considerau provincia Kosovo, fiiind „Pământul lor sfânt”, acest teritoriu aflându-se
în mijlocul imperiului lor medieval, loc unde a avut loc marea bătălie de la Kosovo Polje din
anul 1389. Mai mult principalele repere religioase care au dovedit identitatea sârbilor, se află tot
pe acest teritoriu, în special fiind vorba de mănastiri ridicate în perioada medievală. Un
cunoscut scriitor sârb, foarte apreciat şi cu o mare influenţă asupra opiniei publice, Dobrica
Cosic, spune: „Kosovo este sursa marii poezii epice şi este preţiosul incipient al identităţii
spirituale a sârbilor. Nu este doar o bucată de pământ, reprezintă însăşi identitatea sârbă. O dată
cu pierderea Kosovo, poporul sârb a fost mutilat spiritual”.5 Însă, trebuie recunoscut şi
evidenţiat fapul că statutul privilegiat de care are parte provincia Kosovo, este unul recent în
mintea sârbilor deoarece a apărut în secolul al XIX-lea, când regiunile amestecate etnic, precum
zona Balcanilor, trebuiau să îşi justifice istoric stăpânirea oricărui teritoriu.
Pe de altă parte pretenţiile albanezilor în ceea ce priveşte provincia Kosovo sunt fondate
pe faptul că sunt descendenţi ai ilirilor, unul din cele mai vechi popoare ale Balcanilor. Drept
1
2
Tătaru, Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar şi civil. p. 115.
3
Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Priorităţi în arhitextura de securitate a României în noul climat al
globalizării şi apartenenţei la tratate zonale sau regionale, Editura UNAp, Bucureşti, 2012, p. 68.
4
România este pe podium la misiuni civile în UE, http://www.f lagrantct.ro/romania-este-pe-podium-la-
misiuni-civile-in-ue/, apud Irina Tătaru, Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar
şi civil, p. 115.
5
Dobrica Ćosić apud Tom Gallagher, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Războiului şi a Păcii, Bucureşti,
Humanitas, 2006, p. 86.
~ 945 ~
urmare, ei consideră că erau deja stabiliţi în regiunea Kosovo, când triburile slave s-au asezat
pe acest teritoriu.
În 1683, când turcii ai fost nimiciţi la porţile Vienei, sârbii ortodocşi şi albanezii catolici,
au început să se revolte la fel ca toate popoarele din Balcani, pentru a scăpa de sub dominaţia
turcă. Însă avansul habsburgilor spre Balcani a fost în zadar, turcii punând stăpânire pe
provincia Kosovo. Relaţiile dintre sârbi şi albanezi au cedat în toamna anului 1912, odată cu
începerea primului razboi balcanic, când provincia Kosovo intra sub dominaţia Serbiei, iar
Turcia a pierdut majoritatea teritoriilor europene.
La acea vreme Joseph Swire, expert în probleme albaneze spunea: „În inima peninsulei
balcanice a rămas un ulcer care otrăveşte sistemul european şi care face inevitabilă o operaţie
sângeroasă.”1
Pentru a avea o imagine de ansamblu a situaţiei actuale din Kosovo, este necesară o
scurtă prezentare a celor mai importante evenimente care au precedat şi au condus la
declararea unilaterală a independenţei din 17 februarie 2008.”2
„Slavii şi albanezii au co-existat în Kosovo încă din secolul al VIII-lea. Regiunea a
reprezentat centrul Imperiului Sârb până la mijlocul secolului al XIV-lea, iar sârbii consideră
Kosovo leagănul civilizaţiei lor. Bătălia de la Câmpia Mierlei (Kosovo Polje) din 1389, când
sârbii au fost învinşi de turci, a reprezentat un nou început pentru regiune, care a trecut sub
dominaţia Imperiului Otoman. Controlul asupra provinciei Kosovo a fost recâştigat de sârbi
abia în 1913 prin Tratatul de la Bucureşti. “3
Constituţia iugoslavă din anul 1974, ofera regiunii Kosovo statutul de provincie
autonomă, însă, după ce preşedintele iugoslav Tito a murit la începutul anilor ’80, şi
Slobodan Milosevic a devent preşedinte, Kosovo şi-a pierdut statutul de stat autonom. În
urma unui referendum secret ce a avut loc în anul 1992, albanezii proclamă independenţa
provinciei Kososvo şi îl aleg pe Ibrahim Rugova preşedinte. În 1996, mişcarea unei trupe
numită Armata de Eliberare din Kosovo au pornit o serie de atacuri asupra sîrbilor şi
obiectivelor sîrbeşti. Atacurile ofensive din partea adversarilor s-au dovedit a fi extem de
dure şi sângeroase.
„Până în vara anului 1998, aproximativ două sute de mii de kosovari au devenit refugiaţi,
reprezentând 10% din populaţia provinciei. Până în 24 martie 1999, UNHCR a estimat că mai
mult de 250.00 de albanezi au fost forţaţi să-şi părăsească locuinţele din Kosovo şi alţi
200.000 au căutat refugiul în ţările vecine. În următoarele trei luni, aproape un milion de
kosovari s-au alăturat acestei mulţimi de refugiaţi.”4
Pe data de 6 februarie 1999 se organizează conferinţa de pace de la castelul Rambuillet,
Paris, pentru a gasi o soluţie, însă delegaţia sîrbă decide să se retragă de la discuţii şi să
continuie campania din Kosovo. „După săptămâni de bombardamente, forţele sârbe s-au
retras din Kosovo, mai exact pe 10 iunie 1999, lăsând loc pentru o misiune internaţională de
stabilire a păcii, alcătuită din KFOR, forţa armată NATO, şi UNMIK, misiune civilă ONU,
1
Tom Gallagher, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Războiului şi a Păcii, Bucureşti, Humanitas, 2006, p.
91.
2
Constantin Moştoflei, Politici şi Strategii în gestionarea conflictualităţii, editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008, p. 41.
3
Moştoflei, op. cit., p. 41.
4
Managementul conflictului interetnic, http://www.juridice.ro/wpcontent/uploads/2014/09/rezumat_
teza_brebenel.pdf
~ 946 ~
care urma să administreze provincia până când o soluţie avea să fie găsită.”1
Oficiul Uniunii Europene joacă un rol foarte important în realizarea agendei europene
în Kosovo, cu scopul de a promova apropierea Kosovo la UE.
“Identificarea unei soluţii practice şi viabile pentru rezolvarea conflictului din Kosovo a
determinat implicarea mai multor organizatii internaţionale, deşi Rusia a susţinut şi susţine în
continuare ca aceasta este o afacere internă a Belgradului.”2
În aprilie 2006 a fost înfiinţată misiunea PESA în Kosovo şi anume EUPT Kosovo ce era
formată dintr-o echipă de planificare a UE pentru Kosovo (EU Planning Team for Kosovo –
EUPT Kosovo), însă mandatul acesteia a expirat pe data de 15 iunie 2008 odată cu intrarea în
vigoare a Constituţiei din Kosovo.
“Pe 16 februarie 2008, UE a aprobat desfăşurarea misiunii civile EULEX în Kosovo.
Aceasta avea 1800 de de membri şi urma sa fie responsabilă pentru îndrumarea şi consilierea
instituţiilor kosovare în toate domeniile legate de instituirea unei justiţii independente şi
multietnice precum şi a unei forţe de poliţie multietnice. Peter Feith a fost numit în mod oficial
reprezentant special al UE în Kosovo, iar locotenentul Yves de Kermabon, fostul comandant al
KFOR, urma sa conduca misiunea.”3 Aceasta misiune a avut trei domenii de activitate prioritare
şi anume în domeniul justiţiei, poliţiei şi în domeniul vamal. Din punct de vedere numeric, dar
şi al mandatului, EULEX Kosovo, reprezintă cea mai importantă şi cea mai complexă misiune
civilă a Uniunii Europene. Aceasta a fost concepută cu scopul de a ajuta instituţiile juridice
kosovare în aplicarea corectă a legii, având puterea de a face investigaţii sau de a pune sub
acuzare cazuri de crime de război, crimă organizată sau corupţie.
Însă misiunea Uniunii Europene nu a fost agreată de Serbia, aceasta protestând oficial cu
un document, adresa ambasadorului slovean de la Belgrad, a cărui ţară detinea prin rotaţie
preşedinţia UE la vremea respectivă. Conform acestui document decizia a fost catalogată
ilegală, deoarece nu a fost adoptată în cadrul Consiliului de Securitate al ONU.
“În luna august, UNMIK şi misiunea civilă europeană din Kosovo, EULEX au semnat
un protocol care reglementează relaţiile dintre cele două organizaţii în domeniul justiţiei,
poliţiei şi serviciului vamal. Protocolul defineşte, de asemenea, rolul EULEX în Kosovo, în
contextul reconfigurării UNMIK. Comandantul EULEX şi-a exprimat speranţa că misiunea
va fi desfăşurată pe tot teritoriul Kosovo până la sfârşitul iernii şi că depăşirea nemulţumirii
comunităţii sârbe kosovare faţă de ideea desfăşurării misiunii judiciare şi de poliţie a UE în
nordul Kosovo este totuşi posibilă.”4
Satele Unite şi Uniune Europeană s-au unit şi au semnat un acord prin care SUA putea
participa la misiunea EUREX din Kosovo. Prin urmare 80 de judecători, procurori şi poliţişti
americani, au fost trimişi pentru prima dată într-o misiune UE.
Peste 1600 de soldaţi americani au fost dispuşi în zona estică a Kosovo, insumând
aproximativ 10% din trupele NATO aflate în acea regiune. „Vom continua să ne îndeplinim
obligaţiile în această zonă”, a spus Gates la sfârşitul întâlnirii cu preşedintele Kosovo, Fatmir
Sejdiu şi cu premierul Hashim Thaci. De asemenea, Gates a întărit promisiunea făcută de
preşedintele American din acea perioadă, George W. Bush făcută partenerilor NATO
1
Societatea civila element esenţial al procesului de reconstrucţie,
http://www.cmi.interculturel.org/files/No%201%20%285%29%20%202008/buzec.stefania.societatea.civila.pdf
2
Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, p. 42.
3
4
~ 947 ~
conform căreia „am venit împreună, şi vom pleca împreună”. Totodată, acesta a promis şi că
ţara sa va oferi statului Kosovo instruire, servicii şi echipament militar. La Conferinţa
Internaţională a donatorilor, ce a avut loc in Bruxelles, Statele Unite ale Americii au promis
că vor acorda peste 290 de milioane de euro pentru reconstruirea statului Kosovo.
Din punctul de vedere al capacităţilor militare şi civile existente atât la nivelul Uniunii cât şi
la nivelul statelor membre, cât şi din punct de vedere al gestionării crizelor din dimeniul militar şi
civil, Uniunea Europeană reprezintă cea mai inportantă entitate a scenei internaţionale, iar acest
luctru este pus în valoare mai ales prin paleta largă a rolurilor îndeplinite mai ales în domeniul
militar, politic, social, economic şi de mediu materializate peste tot în lume.
Pentru consolidarea acţiunilor din domeniul militar şi civil ale Uniunii Europene, statele
membre s-au alăturat unei politici externe şi de securitate comună (PESC), care avea ca scop
prevenirea conflictelor dar şi gestionarea crizelor din domeniul militar şi civil. Aceasta a fost
instituită în titlul V al Tratatului Uniunii Europene, constituind al doilea pilon al Uniunii, pe
langă Comunităţile Europene (CE) ce formează primul pilon şi Cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală (JAI), ce reprezintă al treilea pilon.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare reprezintă un “proces interguvernamental”,
controlul politic fiind exercitat fie de şefii de stat, fie de guvernele statelor membre iar
controlul financiar fiind exercitat de parlamentele naţionale. Printre domeniile în care
activează PESA se numără misiuni de stabilire a păcii, de prevenire a conflictelor şi misiuni
de consiliere şi asistenţă militară.
Procesul de caracterizare şi structurare a PESA este unul continuu, urmarind
consolidarea capacitaţilor Uniunii Europene şi clarificarea unor aspecte cu privire la relaţiile
transatlantice dar şi a relaţiilor dintre instituţiile europene şi cele euro-atlantice.
În ceea ce priveşte implicarea României în Politica Externă de Securitate Comună,
aceasta este cosiderată un factor important mai ales prin prisma resurselor umane şi logistice de
care dispune, dar şi prin prisma experienţei acumulate în cadrul misiunilor de menţinere a păcii
la care aceasta a luat parte. Participarea semnificativă a României la misiunile sub îndrumarea
PESA stârneşte aprecierea şi admiraţia celorlalte state membre la adresa ţării noastre.
Prin adoptarea Strategiei Europene de Securitate, Uniunea Europeană si-a asumat
vehement rolul de „actor global” demonstrând astfel că este în masură sa facă faţă tuturor
„responsabilităţilor globale”.
Misiunea Uniunii Europene în Kosovo şi anume EULEX, a fost una din cele mai
importante misiuni pe care aceasta le-a desfaşurat vreodată, având ca scop sprijinirea statului
Kosovo în luarea deciziilor cu privire la domeniul justiţiei, vamal şi poliţienesc. La început
Serbia s-a opus începerii misiunii pe motiv că aceasta nu a primit aprobarea din partea
Consiliului de Securitate al ONU, şi cu ajutorul Rusiei care avea drept de veto în Consiliul de
Securitate au încercat să blocheze iniţiativa UE.
În ceea ce priveşte recunoaşterea provinciei Kosovo, România, alături de încă partu state
membre UE au rămas încă reticente, fiind foarte prudentă, trecând cu uşurinţă peste febra
momentului, luând în calcul faptul că recunoaşterea independenţei Kosovo ar putea crea un
pretext pentru etnicii maghiari de la noi din ţară. Acum după aproximativ şapte ani, acest
lucru nu mai reprezintă un pericol pentru România iar liderii ţării au îneput deja demersurile
pentru recunoaşterea provinciei, primul pas fiind recunoaşterea paşapoartelor emise de
Kosovo.
~ 948 ~
Bibliografie:
Comment se définit l’Union européenne?, http://www.viepublique.fr/decouverte-
institutions/union-europeenne/ue-citoyennete/definition/qu-est-ce-que-union-
europeenne.html apud. TATARU Irina, Capacitatea Uniunii Europene de Gestionare a
Crizelor in Domeniul Militar si Civil. Prezent si Perspective, Bucuresti 2012
Dăncău Marin, Conflictul din Kosovo. Implicaţii asupra mediului de securitate regional,
Buletinul Universităţii Naţionale De Apărare „Carol I“
Dobrica Ćosić apud Tom Gallagher, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Războiului şi a
Păcii, Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 86.
Duţu Petre, Ştefan Dinu, Politica europeană de securitate şi aparare, Bucureşti 2007
Duţu Petre, Mihai-Ştefan Dinu, Politica Europeană De Securitate Şi Apărare – Cadrul
De Manifestare Şi Dezvoltare A Intereselor De Securitate Naţională APAUD Adaptat după
Federico SANTOPINTO
Duţu Petre, Cristina Bogzeanu, Priorităţi în arhitextura de securitate a României în noul
climat al globalizării şi apartenenţei la tratate zonale sau regionale, Editura UNAp,
Bucureşti, 2012
Gallagher Tom, Balcanii în Noul Mileniu în Umbra Războiului şi a Păcii, Bucureşti,
Humanitas, 2006
L’Union européenne: pourquoi?, http://europa.eu/abc/12lessons/lesson_1/ index_fr.htm,
p. 1. Apud TATARU Irina, Capacitatea Uniunii Europene De Gestionare A Crizelor În
Domeniul Militar Şi Civil. Prezent Şi Perspective, Bucuresti 2012
Marin Gheorghe, Exigenţe Ale Pesa Asupra Securităţii Şi Apărării României, editura
Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I” Bucureşti, 2007
Moştoflei Constantin, Politici Şi Strategii În Gestionarea Conflictualităţii, Editura
Universităţii Naţionale De Apărare „Carol I” Bucureşti, 2008
Moştoflei Constantin, Sesiunea Anuală De Comunicări Ştiinţifice Cu Participare
Internaţională, Bucureşti, 17-18 aprilie 2008
Moştoflei Constantin, Exigenţe ale PESA asupra securitaţii şi apărării României,
Bucureşti 2007.
Mureşan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeana de securitate si aparare,
Bucuresti 2004
Tătaru Irina, Capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor în domeniul militar
şi civil. Prezent şi perspective, Bucuresti, 2012
Articole-legi
“Formare iniţială în afaceri europene pentru funcţionarii publici din administraţia publică
central”, Politica europeana de securitate si apărare, Lucrarea elaborată în cadrul proiectului
Phare RO-2002/000-586.03.01.04.02 , Bucureşti 2005
Rex/347 Rolul Societăţii Civile În Relaţiile Ue-Kosovo, Bruxelles, 28 Martie 2012,
Raportor: Dl Ionuţ Sibian
~ 949 ~
ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN RESPECTAREA NORMELOR
INTERNAȚIONALE DE DREPT
ROLE OF DIPLOMACY IN THE INTERNATIONAL LAW COMPLIANCE
Drd. Cj. CAZAN – BĂLAȘA Mădălina

Academia de Poliție “Al. I. Cuza”
Consilier Juridic Sc Kruk România Srl
mcazanbalasa@yahoo.com
Abstract:
Promoting peace is a matter of utmost importance in the current international context.
The right to peace is imposed increasingly in international discourse. Only in a climate of
peace can be realized all other fundamental human rights. If we want the world to be saved
from violence and war, misunderstandings and ignorance on the culture of other peoples to
determine designing policies of subordination to other states and is one of the primary causes
of wars, there is an urgent need to increase awareness of the need to maintain peace.
Current international formulation requires new ways to understand and achieve
stability, as an element of strategic importance. It can not be based on the logic of
confrontation, but must be the result of positive cooperation, a partnership for peace and for
peace dezvoltare.Educaţia the surest way to eliminate bullying, violence, terrorism and
conflict between communities. It is a factor able to contribute to a democratic society.
International cooperation and international legalization is a way of ensuring
predictability, pacification and stabilization. In this regard, states are still accountable to
their national interests and individual and inter-state cooperation remains strongly
influenced by international individuale.Societatea interests require a degree of cultural unity
among members and requires global form of identification, to establish a new feeling group.
States can pursue welfare group, regardless of their own interests. States remain rational, but
the unit on which they estimate their usefulness is the system of their own actions.
Rezumat:
Promovarea păcii reprezintă o problemă de maximă importanţă în contextul
internaţional actual. Dreptul la pace se impune tot mai mult în discursul internaţional.
Numai într-un climat de pace pot fi realizate toate celelalte drepturi fundamentale ale
omului. Dacă dorim ca lumea să fie salvată de violenţă şi război, neînţelegerile şi ignoranţa
privind cultura celorlalte popoare care să determine conceperea unor politici de
subordonare a altor state şi care reprezintă una din cauzele primare ale războaielor, este
imperios necesară o creştere a conştientizării necesităţii menţinerii păcii.
Actuala configuraţie internaţională impune formularea unor noi modalităţi de a înţelege şi
a realiza stabilitatea, ca un element de importanţă strategică. Aceasta nu mai poate fi bazată
pe logica confruntării, dar trebuie să fie rezultatul unei cooperări pozitive, al unui parteneriat
pentru pace şi dezvoltare.Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de
eliminare a agresivităţii, a violenţei, a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi. Ea
reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi democratice.
~ 950 ~
Cooperarea internaţională şi legiferarea internaţională reprezintă un mijloc de a
asigura predictibilitatea, pacificarea şi stabilizarea. În acest sens, statele au încă
responsabilitate faţă de interesele lor naţionale şi individuale, iar cooperarea interstatală
rămâne puternic influenţată de interesele lor individuale.Societatea internaţională necesită
un grad de unitate culturală între membrii si presupune forma de identificare globală,
sentimentul de a constitui un nou grup. Statele pot urmări bunăstarea grupului, indiferent de
propriile lor interese. Statele rămân raţionale, dar unitatea pe baza căreia ele îşi estimează
utilitatea propriilor lor acţiuni este sistemul.
Keywords: international cooperation, peace, diplomacy, war, international public order.
Cuvinte cheie: cooperare internațională, pace, diplomație, război, ordine publică

internațională.
Obiectivele diplomației la nivel mondial

Dreptul la pace al statelor şi al popoarelor este un drept fundamental şi imperativ, iar
realizarea lui în practica relaţiilor internaţionale presupune încetarea cursei înarmărilor,
crearea unei pieţe unice controlabile de armament, respectarea drepturilor economice,
precum şi educarea oamenilor şi popoarelor în spiritul păcii, toleranţei şi respectului
reciproc, al colaborării şi solidarităţii umane .
Trăsăturile diplomaţiei epocii contemporane, dominate de competiţie şi concurenţă,
impune diplomaţilor să încerce valorificarea la maxim a oricărui contact, canal de comunicare
sau mijloc de lobby pentru a aduce în atenţia partenerilor interesele propriei naţiuni.
„Succesul diplomaţiei este în directă proporţie cu capacitatea de negociere a unor politici
aflate în competiţie”.1
Fundamentul juridic al diplomaţiei trebuie să fie reprezentat în primul rând de normele şi
principiile dreptului internaţional.2 Pe termen lung, diplomaţia contribuie la construcţia
ordinii internaţionale care să ducă la o rezolvarea disputelor dintre state şi va duce la bună
cooperare dintre actorii internaţionali.3
Când mijloacele diplomatice încetează a fi utilizate în rezolvarea diferendelor, expunerea
forţei nu va întârzia să apară, distrugând bunul cel mai de preţ al oricărei naţiuni şi al nostru
comun - Pacea. „Pacea este un fenomen viu de mişcare, înfăptuit treptat, un scop, o direcţie şi
nici vorbă de odihnă şi delăsare”, definea Nicolae Titulescu pacea prin prisma diplomatică.
„Atunci când glasul diplomaţilor nu se mai aude, intră în acţiune glasul tunurilor” şi „când
diplomaţia reintră în funcţiune, încetează confruntarea armată”.4
Promovarea păcii reprezintă o problemă de maximă importanţă în contextul internaţional
actual. Dreptul la pace se impune tot mai mult în discursul internaţional. Numai într-un climat
de pace pot fi realizate toate celelalte drepturi fundamentale ale omului. Dacă dorim ca lumea
să fie salvată de violenţă şi război, neînţelegerile şi ignoranţa privind cultura celorlalte
popoare care să determine conceperea unor politici de subordonare a altor state şi care
1
R. Deutsch, N. Titulescu - Discursuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967: 89.
2
V. Duculescu, Diplomaţia păcii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985: 54.
3
G. R. Berridge, Diplomacy:… , op.cit., p. 149.
4
D. Mazilu, Diplomaţie Europeană, Momente memorabile de confruntare şi afirmare a naţiunilor, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2008: 6.
~ 951 ~
reprezintă una din cauzele primare ale războaielor, este imperios necesară o creştere a
conştientizării necesităţii menţinerii păcii.
Actuala configuraţie internaţională impune formularea unor noi modalităţi de a înţelege
şi a realiza stabilitatea, ca un element de importanţă strategică. Aceasta nu mai poate fi bazată
pe logica confruntării, dar trebuie să fie rezultatul unei cooperări pozitive, al unui parteneriat
pentru pace şi dezvoltare.
Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură modalitate de eliminare a agresivităţii, a
violenţei, a terorismului şi a conflictelor dintre comunităţi. Ea reprezintă un factor capabil de
a contribui la crearea unei societăţi democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor, un
imperativ fundamental al epocii noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de
mâine. Pentru atingerea acestui deziderat, politica statelor ar trebui să se concentreze pe
configurarea unei păci durabile, în care diplomaţia, interculturalitatea, studiile privind pacea
şi dreptul internaţional să fie principalele puncte ce guvernează peste interesele statelor.
Unul dintre cele mai grave conflicte existente în epoca contemporană este cel al
civilizaţiilor sau al culturilor diferite. S-a afirmat că există o „ciocnire a civilizaţiilor”, iar
„dimensiunea centrală şi cea mai periculoasă a politicii globale pe cale de apariţie va fi
conflictul între grupuri ce aparţin de civilizaţii diferite”.1
Problemele globale ale omenirii atrag atenţia opiniei publice mondiale asupra decalajelor
existente în dezvoltarea dintre state. Decalajele economice ale statelor sunt o principală cauză
a tensiunilor actuale.
Diferendele rezultate din dimensiunea decalajelor dintre state par a fi cauza principală a
neînţelegerilor dar şi un impediment în egalitatea în şanse a exprimării şi implicit a
promovării intereselor naţionale.2 Existenţa unor inegalităţi în dezvoltarea economică a
diferitelor ţări sau în cadrul aceleiaşi ţări între diferitele sale regiuni reprezintă o realitate
cunoscută, în mare parte explicată şi doar parţial remediată.
Într-o lume globalizată din punct de vedere economic, unele probleme nu mai pot fi
gestionate la nivel naţional, şi sunt transferate la nivel internaţional către unele organizaţii
(UE, NATO), sau agenţii internaţionale. În acest context rolul statului trebuie reanalizat,
având în vedere faptul că societăţile transnaţionale “delegitimizează” rolul tradiţional al
statului. 3
Analiştii relaţiilor internaţionale „au analizat lumea în termeni de Orient şi Occident,
Nord şi Sud, centru şi periferie”.4 Pe de altă parte, musulmanii au împărţit în mod tradiţional
lumea în Dar – al Islam şi Dar – al Harb, locuinţa păcii şi locuinţa războiului”.5 Ulterior
această distincţie a fost inversată la sfârşitul Războiului Rece de către savanţii americani care
au divizat lumea în zone de pace şi zone de turbulenţă. Zonele de pace „includeau Occidentul
şi Japonia, cu aproape 15% din populaţia lumii, iar cea din urmă se refera la restul lumii.”6
Adevăratele graniţe din ziua de azi nu sunt acelea dintre naţiuni, ci dintre cei puternici şi
1
S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1997: 11.
2
I. D. Adumitrăcesei, G. Niculescu, E. Niculescu, Economie Politică III -Decalaje economice N-S, Editura
Polirom, Bucureşti 1999: 23
3
Ş. Mâşu, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial, Ed. RAO, 2011: 376.
4
Ibidem, p.43
5
Ibidem, p.43
6
M. Singer, A. Wildavski, The real world order: Zones of peace, Zones of Turmoil, Chatam House, New
Jersey, 1993: 46.
~ 952 ~
cei lipsiti de putere, cei liberi şi cei încătuşaţi, cei privilegiaţi şi cei umiliţi. Plecând de la
idealul zilei de azi în care prezentăm toata lumea ca vecină cu toată lumea, putem considera
că nu există pereţi care să separe crizele umanitare sau ale drepturilor omului dintr-o parte a
lumii, de crizele care ameninţă securitatea naţională în altă parte.
Dreptul fundamental al popoarelor de a trăi în pace se realizează printr-o diplomaţie
deschisă, bazată pe dezvăluirea cauzelor diferendelor existente şi prin căutarea celor mai
potrivite soluţii pentru depăşirea stărilor conflictuale şi restabilirea păcii.
Fiecare cultură şi tradiţie conţine în sine valorile toleranţei şi ale înţelegerii reciproce ca
unic mijloc al existenţei noastre. Realizarea unei păci durabile este un proces care necesită
constanţă şi implicare din partea tuturor participanţilor la viaţa politicii externe. O educaţie
pentru pace trebuie să conducă la formarea unei diplomaţii pentru pace, eficientă şi care să
reprezinte un instrument puternic la naţiunilor în lupta pentru pace.
Interesele societății internaționale în soluţionarea diferendelor

Dezvoltarea proceselor de integrare şi globalizare aduc schimbări majore nu doar în
planul vieţii economice şi politice internaţionale ci şi asupra relaţiilor diplomatice desfăşurate
de toţi actorii comunităţii internaţionale.
Datorita rolului diplomaţiei în soluţionarea problemelor societatii contemporane,
factorii de decizie au alocat mijloace pentru pregătirea diplomaţilor, iar investiţia făcută
pentru instrucţia lor şi-a manifestat efectul.1
Tactul diplomatic trebuie să însoţească în toate acţiunile unui diplomat având în vedere
că statele nu au relaţii dezinteresate, ci doar au politici guvernate de interese. Un diplomat
instruit se va retrage la momentul oportun sau va insista asupra soluţiei pentru care are
mandat, atunci când intuieşte că sunt şanse de reuşită. In prezent, societatea internaţională se
confruntă cu aspecte noi pe care trebuie să le gestioneze, aspecte influenţate de aprofundarea
fenomenului globalizării mondiale.
Conceptul de societate internaţională nu apare explicit în dreptul internaţional, care
protejează doar noţiunea de comunitate internaţională – introdusă pentru prima dată de I.
Kant şi preluată mai târziu de mulţi cercetători. În consecinţă, lucrările de specialitate nu ne
oferă analize aprofundate privind conceptul de societate internaţională.
Diverşi autori specializaţi în relaţii internaţionale au abordat conceptul de societate
internaţională: Hedley Bull, E. H. Carr, C. A. W. Manning, Martin Wright, Gerrit Gong sau
Adam Watson.
Pornind de la ideea că promovarea unui interes global presupune existenţa unei societăţi,
noi susţinem că dreptul internaţional nu ar putea avea ca obiect problemele societăţii
internaţionale dacă o atare societate nu ar exista. Promovarea unui interes global este, în
consecinţă, o trăsătură a epocii postcoloniale.
Cooperarea internaţională şi legiferarea internaţională reprezintă un mijloc de a asigura
predictibilitatea, pacificarea şi stabilizarea. În acest sens, statele au încă responsabilitate faţă
de interesele lor naţionale şi individuale, iar cooperarea interstatală rămâne puternic
influenţată de interesele lor individuale.
Societatea internaţională necesită un grad de unitate culturală între membrii si presupune
forma de identificare globală, sentimentul de a constitui un nou grup. Statele pot urmări
1
D. Mazilu, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, ed. 3, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008: 56-57.
~ 953 ~
bunăstarea grupului, indiferent de propriile lor interese. Statele rămân raţionale, dar unitatea
pe baza căreia ele îşi estimează utilitatea propriilor lor acţiuni este sistemul.
Determinarea intereselor societății internaționale

Promovarea intereselor globale se realizează prin izvoarele dreptului internaţional. B.
Simma a abordat această problemă atunci când a afirmat că " reglementarea prin
intermediul cutumelor este incapabilă să satisfacă interesul general, făcând aluzie la faptul că
interesul comunităţii nu poate fi deservit decât prin intermediul tratatelor. În mod similar,
reglementările privind Drepturile Omului au apărut iniţial ca urmare a tratatului de lege
înainte de a se cristaliza parţial în dreptul internaţional cutumiar. " 1
Motivul pentru care dreptul internaţional cutumiar nu este potrivit pentru promovarea
intereselor globale are la bază principalele caracteristici ale surselor acestui tip de drept. Ideea
de la care pornim este aceea că " dreptul internaţional cutumiar nu reprezintă un instrument
pentru nimic. " 2
Interesele globale care pot determina legiferarea internaţională nu sunt strict identice cu
un interes legal în sensul responsabilităţii legii statale. Există, totuşi, unele aspecte comune.
Conform responsabilităţii legii statale, interesul legal în îndeplinirea unei anumite obligaţii
este standardul care determină acele state care sunt afectate de încălcarea sa. Gradul în care
un comportament greşit încălcă un interes legal al altor state determină genul de reacţie la
care este îndreptăţit fiecare din aceste state.
O reglementare în îndeplinirea căreia toate statele au un interes legal din punct de vedere
al responsabilităţii statale este îndreptată, în majoritatea cazurilor, către interesul global.
Opusul raţionamentului nu este valabil, în sensul că nu toate obligaţiile care vizează interesul
global au un caracter erga omnes.
Normele internaţionale pot fi generate şi de organizaţii internaţionale. În această privinţă,
trebuie formulate unele comentarii la adresa puterii de legiferare a Consiliului de Securitate. Atunci
când acţionează, activitatea Consiliului urmează să fie îndreptată spre pace şi securitate
internaţională. În acest sens, Consiliul de Securitate urmăreşte un interes global, cu alte cuvinte,
pacea şi securitatea. Nu există nici o îndoială că în ziua de azi conceptul de pace şi securitate s-a
extins cu mult dincolo de ceea ce a fost prevăzut iniţial, sfera sa cuprinzând încălcarea drepturilor
omului, încălcarea autodeterminării, răsturnările prin violenţă a unor guverne împreună cu
consecinţele destabilizante care îi urmează, proliferarea şi traficul de arme sau armele de distrugere
în masă, terorismul. Aceste fenomene sunt percepute ca ameninţări la adresa păcii mondiale.
Consiliul poate dovedi că acţionează pentru promovarea unui interes global în dauna
altui interes global, aşa cum este ilustrat de măsurile sale privitoare la terorism şi la cele care
impun sancţiuni unor indivizi. Incompatibilitatea diferitelor interese globale nu este un
fenomen rar, căci orice organism de legiferare este nevoit să facă unele concesii privind
diferitele pericole, iar Consiliul de Securitate nu diferă cu nimic în această privinţă.
Impactul intereselor societății internaționale asupra ordinii publice internaționale

Promovarea unui interes global poate avea efecte directe asupra existenţei ordinii publice
internaţionale. În orice ordine de drept există reguli cu caracter de politică publică. Aceste
1
P. G. Lauren, The Evolution of International Human Rights: Visions Seen, University of Pennsylvania
Press, 2003: 59.
2
W. M. Reisman, The Cult of Custom on the Late 20th Century, 1987: 134.
~ 954 ~
reguli conţin, de obicei, unele principii fundamentale care stau la baza ordinii de drept
respective. Aceste reguli nu pot fi supuse nici unei derogări. Ordinea de drept internaţională
nu diferă cu nimic în această privinţă, conţinând reguli cu caracter de politică publică.
Acestea sunt regulile jus cogens de la care nu se permit nici un fel de derogări convenţionale.1
Trebuie să subliniem aici că regulile care vizează un interes global nu sunt neapărat
norme de drept de la care nu se admit nici un fel de derogări. Un stat poate consimţi la o
anumită reglementare pentru deservirea interesului global fără a fi pregătit să-i confere un
statut de nederogabilitate. Reglementările care au un caracter de jus cogens sunt de obicei
reglementări care vizează un interes global.
" O reglementare are caracter de jus cogens datorită faptului că statele consideră aceasta
ca fiind singurul mod de a se asigura că un interes global nu este înlocuit de un interes special
ulterior. " 2 " Încălcarea unor obligaţii internaţionale care aveau caracter de jus cogens, sunt
considerate nereguli ale căror comitere ar atrage consecinţe. " 3
Existenţa reglementărilor cu caracter de jus cogens este relevantă pentru determinarea
reglementărilor care vizează interese globale. Cu toate acestea, reglementările cu caracter de
jus cogens şi reglementările care vizează interese globale nu sunt perfect asimilabile.
Rolul diplomației în promovarea intereselor globale

Comunitatea internaţională a conştientizat că rezolvarea diferendelor internaţionale prin
mijloace paşnice constituie o normă imperativă a dreptului internaţional. Un număr de norme
juridice sunt dedicate reglementării disputelor prin mijlocele politico-diplomatice.
Reglementarea unei dispute serveşte interesului statelor implicate în disputa respectivă, dar
acest mod de soluţioare serveşte unor interese globale, având în vedere interdependenţele
dintre actorii internaţionali.
Justiţia, care la nivel internaţional trebuie administrată în primul rând în interesul
statelor, nu trebuie împiedicată să deservească şi interesele societăţii internaţionale.
Disputele internaţionale pot pune în primejdie stabilitatea mondială şi pot avea
consecinţe extinse foarte grave asupra binelui omenirii. Experienţa acumulată au determinat
statele să îmbrăţişeze în mod evident această idee. În acest sens, mecanismele de
reglementare a disputelor sunt percepute ca vizând pericolele la adresa societăţii
internaţionale ca un tot unitar. Putem spune că mecanismele de reglementare a conflictelor
urmăresc un interes global chiar şi atunci când sunt limitate la o comunitate de state. În ciuda
caracterului său neuniversal, un mecanism de reglementare a disputelor continuă să
deservească interesul tuturor statelor. Pacea şi prosperitatea dintr-o regiune contribuie la
pacea şi bunăstarea globală, fiind o preocupare pentru întreaga societate internaţională.
Situaţia mecanismelor de reglementare a disputelor mixte care oferă o anumită poziţie
unor persoane individuale este diferită. Acestea cu siguranţă promovează un interes global.
Organisme de monitorizare cum ar fi Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau
Comitetul pentru Drepturile Omului nu au ca prim scop menţinerea păcii, ci asigurarea
respectului pentru drepturile omului, iar ca mecanisme pentru asigurarea respectării
drepturilor omului, este evident că urmăresc un interes global. Acelaşi lucru poate fi spus şi
1
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, art. 53
2
C. Tomuschat, General Course on Public International Law, p. 281.
3
G. Gilbert, The Criminal Responsibility of States, 1990: 345.
~ 955 ~
despre mecanismele de aplicare a dreptului internaţional penal. Aceste mecanisme asigură
respectarea dreptului internaţional penal, care serveşte în sine un interes global.1
Rolul diplomației în secolul XXI pentru eradicarea problematicilor globale

existente
Diplomaţia demonstreaza colaborarea între state si lanseaza propuneri de acţiune ale statelor
care s-au materializat prin măsuri pentru eradicarea problematicilor globale existente. Acest lucru a
fost dovedit şi de cooperarea diplomaţilor la conferinţa mondială de la Paris, din 1981, cu privire la
ţările cel mai puţin dezvoltate ce a condus la consacrarea categoriei strategice, ca reper în acţiunile
organismelor mondiale dar în special a ONU. Începând din anii 1960, solidaritatea între ţările sărace
a devenit un reper în formularea unor idei privind dezvoltarea economică şi socială.
Dezvoltarea socială s-a afirmat ca un subiect aparte şi special pentru diplomaţiile lumii, în
contextul creat după dispariţia confruntării dintre cele două blocuri ideologice ale războiului rece.
Conferinţa mondială privind dezvoltarea socială de la Copenhaga a confirmat
conceptul de securitate umană asociat ameninţărilor globalizării neîngrădite, dar nu a
abordat direct cauzele structurale ale sărăciei, şomajului şi dezintegrării sociale.
Conferinţele globale internaţionale nu sunt locuri de luare a unor decizii obligatorii.
Rolul definitoriu al acestor întruniri diplomatice este de a acţiona în numele comunităţii
internaţionale, de a aduce în atenţie idei aflate în competiţie, politici sau acţiuni ale
participanţilor la procesele politice internaţionale, dar şi ca o sursă de legitimare.
Împărtăşirea de cunoştinţe, alerta timpurie, monitorizarea şi tot ce este cunoscut ca făcând
parte din agenda internaţională sunt elemente interconectate care derivă din funcţia diplomaţiei
colective. Astfel, putem remarca rolul conferinţelor globale ca principal integrator al unor
strategii sociale şi economice la nivel naţional şi internaţional si anume: au trezit interesul
politic şi al opiniei publice asupra noilor probleme globale şi au influenţat politica şi acţiunea de
la nivelul comunităţilor locale, la cel planetar; au adus pe agenda dezvoltării dimensiunile
actualităţii, semnalând probleme noi şi necesitatea unui nou tip de reacţie concertată la nivel
global; au facilitat rolul unor participanţi noi şi au contribuit în acest fel atât la diversificarea
conceptelor alternative, cât şi la multiplicarea mijloacelor de acţiune.
Impactul conferintelor mondiale nu se poate măsura cu precizie, asupra programelor şi
politicilor naţionale. Declaraţiile şi planurile de acţiune adoptate de către diplomati,
cercetatori, şefi de state sau alţi delegaţi prezenţi reprezintă aspiraţii şi proiecţii ideale,
însoţite de mijloacele de punere în practică.2
Cu toate acestea, recomandările lor au produs efecte şi au contribuit enorm la reaşezarea
priorităţilor şi reformularea politicilor la nivel intern şi internaţional. Conferinţele
diplomaţilor obtine o formă instituţională, cum ar fi crearea unor ministere sau a unor
departamente speciale în ţările lor de origine.
In concluzie,diplomaţia îşi aduce o contribuţie importantă cu privire la următoarele aspecte
ale societăţii contemporane: ajută la dezvoltarea şi promovarea intereselor economice;
contribuie la îmbunătăţirea nivelului de trai a ţărilor sărace; contribuie la promovarea relaţiilor
de politică externă şi securitate globală;contribuie la promovarea intereselor şi drepturilor
statelor. contribuie la aplicarea practică a principiilor dreptului internaţional public.
1
N. Diaconu, N. Purdă, C. Andruş, D. Ungureanu, Instanţe judecătoreşti internaţionale, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2008: 256.
2
A. Marmor, Law and Interpretation: Essays in Legal Philosophy, Clarendon Press, Oxford
~ 956 ~
Bibliografie:
C. Rousseau, Droit international public, 1970
D. Mazilu, Tratatul privind Dreptul Păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
D. Mazilu, Diplomaţie Europeană, Momente memorabile de confruntare şi afirmare a
naţiunilor Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008
D. Mazilu, Diplomaţia. Drept diplomatic şi consular, ediţia a-iii-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2008
D. Popescu, Drept internaţional public, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005
G. Gilbert, The Criminal Responsibility of States, 1990
H. Bull, The Anarchical Society, Macmillan, London, 1977
I. Diaconu, Drept internaţional public, Casa de editura Şansa SRL, 1995
I. Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007
I. D. Adumitrăcesei, G. Niculescu, E. Niculescu, Economie Politică III - Decalaje
economice N-S, Editura Polirom, Bucureşti 1999
M. Singer, A. Wildavski, The real world order: Zones of peace, Zones of Turmoil,
Chatam House, New Jersey, 1993
M. Niciu, Drept Internaţional Public, Editura Servosat, Arad, 1999
M. Stănciulescu, M. Floroiu, Drept internaţional public, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2006
N. Diaconu, Teoria conflictelor de legi în materie civilă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005
N. Diaconu, N. Purdă, C. Andruş, D. Ungureanu, Instanţe judecătoreşti internaţionale,
Ed. Universitară, Bucureşti, 2008
N. Purdă, N. Diaconu, Drept Internaţional Public, Pro Universitaria, Bucuresti, 2011
P. G. Lauren, The Evolution of International Human Rights: Visions Seen, University of
Pennsylvania Press, 2003
R. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All,
Bucureşti, 1998
R. Deutsch, N. Titulescu - Discursuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967
S. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet,
Bucureşti, 1997
Ş. Mâşu, Omenirea secolului al XXI-lea şi guvernul mondial, Ed. RAO, 2011
Ş.Moţăţăianu, Teorii privind „constituţionalismul” în dreptul internaţional, Analele
Universităţii “Constantin Brâncuşi” , Târgu Jiu, 2014
V. Duculescu, Diplomaţia păcii, Editura Albatros, Bucureşti, 1985
W. M. Reisman, The Cult of Custom on the Late 20th Century,1987
~ 957 ~
DETERMINĂRI JURIDICE ACTUALE ALE VIOLENȚEI
DOMESTICE ÎN CONTEXTUL EVOLUȚIEI SOCIO-
CULTURALE A FENOMENULUI
CURRENT LEGAL DETERMINATIONS OF DOMESTIC VIOLENCE IN THE

SOCIO - CULTURAL EVOLUTION OF THE PHENOMENON
dr. COJANU Toma - Cosmin

cosmin_cojanu@yahoo.com
Abstract:
Domestic violence has its origins in the social structure, traditions, habits and mentalities
which assume the superiority of men over women. There are a number of factors which aggravate
domestic violence, such as communicative, emotionally and financially mutations in intra-familial
relations, the emergence of gaps in relations between partners, stress, alcohol, infidelity and
jealousy. An important factor fuelling this phenomenon is the proliferation of violence through
mass media and the indifferent attitude of the public towards the commission of domestic violence
acts. This kind of behaviour leads to isolation, distrust, anxiety, low productivity, psychological
and emotional problems, as well as to abuse of alcohol and drugs. A series of negative effects
have impact on society, in general, because the wellbeing of each individual depends on that of
the society, resulting in an unsafe social climate generated by antisocial actions, the perpetuation
of violence from generation to generation, broken families, numerous divorces, etc.
Sociologically, violence is an abuse of power, being mostly related to a position of power
and the imposition of this power on others. The multiplicity of forms of violence that occur
within the family (partner maltreatment, child abuse, incest, marital rape, etc.) plus the tide
of aggression exercised outside the family contributes to the generalization of a social
climate dominated by fear, anxiety and conflict.
Rezumat:
Violenţa în familie îşi are originea în structura socială, în tradiţii, obiceiuri şi
mentalităţi care subînţeleg superioritatea bărbatului asupra femeii. Există o serie de factori
agravanţi ai manifestărilor violente în familie, cum ar fi: mutaţiile intervenite la nivelul
relaţiilor intrafamiliale de ordin comunicativ, afectiv și financiar, apariţia unor sincope în
relațiile dintre parteneri, starea de stres, consumul de alcool, infidelitatea, gelozia. Un factor
important care alimentează acest fenomen îl reprezintă proliferarea violenţei prin mijloace
mass-media, precum şi atitudinea de indiferenţă a opiniei publice faţă de comiterea actelor
de violenţă în familie. Efectele acestor manifestări conduc la izolare, neîncredere, nelinişte,
productivitate scăzută, probleme de ordin psihic, emoţional, consum abuziv de alcool,
droguri etc. Se pot observa o serie de efecte negative şi asupra societăţii, în general, pentru
că de bunăstarea fiecărui individ în parte depinde bunăstarea societăţii, rezultând un climat
social nesigur produs de faptele antisociale, perpetuarea violenţei din generaţie în generaţie,
familii destrămate, divorţuri numeroase.
~ 958 ~
Sociologic, violenţa este un abuz de putere, fiind legată de cele mai multe ori de o poziţie
de putere şi de impunerea acestei puteri asupra celorlalţi. Existenţa unei multitudini de forme
de violenţă care se manifestă în cadrul familial (maltratarea partenerului de cuplu, abuzul
asupra copiilor, incestul, violul marital etc.) la care se adaugă valul de agresiuni exercitate
în afara familiei, contribuie la generalizarea unui climat social dominat de teamă, anxietate
şi conflicte.
Keywords: domestic violence, victim protection, gender-based violence, offender, gender

equality, social rights.
Cuvinte cheie: violență domestică, protecția victimelor, violența pe motive de gen,

infractor, egalitate de gen, drepturi sociale.
I. Repere diacronice privind evoluția fenomenului

Violenţa domestică este un fenomen social periculos, în continuă dezvoltare ținând cont
de formele variate de abuz fizic, sexual sau emoțional utilizate de agresor în relația directă cu
partenerul de viață și modalitățile de acțiune diferențiate de la caz la caz. Plecând de la
premiza că fiecare persoană are dreptul să-şi trăiască viaţa la adăpost de violenţă, teamă sau
abuz, putem considera că încălcarea acestui drept aduce atingere vieții, integrității fizice și
psihice a persoanei, fapt ce trebuie sancționat prompt prin utilizarea instrumentelor juridice
de coerciție. Violenţa domestică este un fenomen cu profunde conotaţii sociale, morale,
psihologice, economice care nu afectează doar cei doi parteneri de viaţă ci se răsfrânge și
asupra copiilor, cu riscul de a fi interiorizate o serie de comportamente negative şi de a
perpetua violenţa ca mod de relaţionare. Ca amploare, putem afirma că suntem pe locurile
fruntașe din Europa în statistica nefastă a infracţionalităţii domestice.
În contextul unei societăţi generatoare de nemulţumiri şi frustrări ce oferă premisele unui
comportament violent, violenţa domestică a crescut alarmant. Comportamentul agresiv a fost
studiat îndelung, încercându-se să se găsească cauzele generatoare şi chiar să se prevină
diferitele stări cauzatoare de agresivitate. Conform definiţiei date de dicţionarul explicativ al
limbii romane, agresivitatea este „un comportament distructiv şi violent orientat spre
persoane, obiecte sau spre sine”. Nu întotdeauna agresivitatea este privită ca atac, ofensivă,
ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere. Există şi o agresivitate calmă, nonviolentă,
dirijată prin exercițiu și autocontrol. Există opinii potrivit cărora agresivitatea are o origine
ereditară sau instinctivă, ca rezultat al învăţării, al modelării comportamentului în funcţie de
mediul de dezvoltare.
Motivul pentru care violenţa domestică constituie subiect de analiză este creşterea
frecvenţei acestor cazuri apărute în societatea românească și multiplicarea formelor de
constrângere și abuz manifestate față de victimă. Conform afirmaţiei făcute de Richard J.
Gelles şi Murray A. Straus1 „este mult mai probabil ca o persoană să fie lovită sau ucisă în
propria familie, de un alt membru al familiei, decât oriunde altundeva, de oricine altcineva”.
Violenţa domestică se poate manifesta împotriva oricui, însă, de cele mai multe ori,
bărbaţii abuzează de partenerele lor de viaţă. Tot mai multe femei sunt atacate verbal fiindu-
le inoculate opresiunea, mania, teama şi lipsa de încredere în sine. Numărul bărbaţilor
1
Pop, Luana Miruna, „Dicţionar de Politici Sociale”, Editura Expert, Bucureşti, 2002
~ 959 ~
agresaţi verbal reprezintă o mică fracţiune comparativ cu numărul femeilor. Femeile sunt
expuse violenţei în permanenţă, indiferent că e vorba de familie, de locul de muncă sau de o
banală activitate desfășurată în timpul liber. Violenţa nu ţine numai de statistici, este un fapt
real care se desfăşoară într-o societate ce este încă axată pe dominația bărbaţilor asupra
femeilor.
Securitatea personală este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe,
în spațiul public și cel privat. Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic
calitatea vieţii oricărui individ, dar diferite grupuri - femeile, copiii şi persoanele vârstnice -
sunt de obicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.1
Violenţa domestică este una dintre formele de violenţă cel mai frecvent întâlnite, dar şi
una din cele mai îngrijorătoare, pentru că este prea puţin vizibilă. În cele mai multe dintre
cazuri, actele de violenţă au loc în spatele uşilor închise şi sunt ascunse de către victimă, din
cauza sentimentului de teamă faţă de agresor şi de jenă faţă de societate. Mai mult, un
obstacol îl reprezintă şi reticenţa statului şi a organelor sale de a interveni într-o sferă
considerată încă „privată”. Fiind o problemă socială extrem de gravă, specialiştii o consideră
o formă de tortură2 datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenţei în familie este
extins, deoarece aceasta afectează nu numai victimele, dar şi persoanele care sunt martore sau
au cunoştinţă de situaţii de violenţă în familie.
Ştiinţele socio-umane abordează violenţa familială ca problemă socială, caracterizată de o
condiţie obiectivă, constând în conţinutul său real, măsurabil, ilustrat în statisticile oficiale şi de
una subiectivă, determinată de efectele pe care le produce unui număr semnificativ de indivizi,
grupuri şi comunităţi. În esenţa ei, violenţa familială constituie orice formă de agresiune, abuz
sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge
sau contra altor persoane din mediul familial. Persoanele cele mai frecvent agresate sunt
minorii şi adolescenţii împotriva cărora se utilizează o gamă largă de mijloace, de la maltratare,
la abuz psihic, sexual, neglijare materială şi afectivă, abandon, exploatare etc.
În practica medico-legală se poate constata faptul că victimele din dorința de a identifica
o rezolvare juridică a problemelor nu au încă o rezolvare socială şi psihologică a acestora,
pentru propriile stări conflictuale generate de abuzul fizic la care au fost supuse.
Violenţa în familie reprezintă cea mai întâlnită formă de încălcare a drepturilor omului la
nivel european, aceasta fiind caracterizată de agresivitate sub diferite forme: fizică, sexuală
sau psihologică şi se bazează, de multe ori, pe dependenţa financiară, după cum susţin unii
specialişti din domeniu. Preocupările la nivel internaţional cu privire la fenomenul violenţei
domestice s-au accentuat în ultima perioadă, deoarece, în ciuda evoluţiilor pozitive ale
dreptului, ale politicilor şi practicilor judiciare aplicabile, violenţa în familie persistă la toate
nivelurile societăţii şi în toate statele membre ale Uniunii Europene3.
În România, violenţa domestică s-a impus datorită preocupării privind statutul femeii,
criticilor aduse sexismului, manifestat în societatea românească în diferite domenii ale vieţii
1
Violenţa domestică şi criminalitatea feminină (studiu), Institutul Naţional de Criminologie, Bucureşti, 2004.
2
V. Coomaraswamy, Radhika (raportorul special al Naţiunilor Unite pe problema violenţei împotriva
femeilor în perioada 1994-2003), „Lupta împotriva violenţei domestice: obligaţiile statului”, 6 Innocenti Digest
10, 2000.
3
Carol, Hagemann - White, CDEG nr.3/2006, Studiu al bilanţului măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru
combaterea violenţei împotriva femeilor în statele membre ale Consiliului Europei, Universitatea din Osnabruck,
Germania, Direcţia generală a drepturilor omului, Strasbourg, 2006
~ 960 ~
politice, sociale şi culturale. Secundar, ea a inclus şi problemele legate de statutul copilului,
de problematica socială a copilului - abandon, copii străzii, absenteism şcolar, abuzul şi
exploatarea copilului, situaţia copilului instituţionalizat, consumul de droguri etc., conturând
un conţinut în care femeile şi copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor.
Violenţa în familie constituie, în prezent, una din problemele sociale majore cu care se
confruntă societatea românească (potrivit unui raport al Inspectoratului General al Poliţiei
Române privind acest fenomen, o femeie moare în urma actelor de violenţă domestică o dată
la trei zile). Prin urmare, determinarea implicării eficiente a autorităţilor centrale şi locale în
soluţionarea acestui fenomen social este absolut necesară şi firească în condiţiile unui stat
care garantează drepturile individuale ale cetăţenilor săi.
Deşi conform statisticilor, incidenţa violenţei domestice nu pare să fie mai ridicată în
România decât în alte ţări membre ale Uniunii Europene, cauzele sunt de altă natură, factorii
determinanţi ai fenomenului fiind în ţara noastră sărăcia, consumul de alcool, modelele
sociale violente şi modelul patriarhal de relaţionare. Familia, care constituie un teren de
manifestare a violenţei domestice, devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social
imediat – vecinii, prietenii, colegii, fiind evidentă izolarea socială a acesteia.
II. Conceptul de violenţă domestică

Complexitatea acestui fenomen face să fie prezent în activitățile noastre cotidiene, mai
aproape sau mai departe de spațiul conjugal, de valorile morale și sociale, de obiceiurile avute
în rezolvarea conflictelor şi de cele privind autocontrolul. Evantaiul formelor de violenţă este
larg, cuprinzând constrângeri de ordin fizic, psihic (emoţional), moral şi sexual.
Consiliul Europei defineşte grupul familial ca fiind „un cuplu căsătorit sau necăsătorit,
descendenţii acestuia, familiile de origine, descendenţii sau rudele oricărui dintre fiii
cuplului, cu condiţia ca aceştia să continue să locuiască împreună sau să continue relaţiile
determinate de o coabitare anterioară”1. În consecinţă, prin familie trebuie să se înţeleagă
mai mult decât am fi tentaţi să credem, sub condiţiile date. Acelaşi organism defineşte
violenţa în familie ca fiind „orice act sau omisiune a unui act în contextul relaţiilor de
familie de către unul dintre membrii familiei, prin care este subminată viaţa, integritatea
corporală sau psihică sau libertatea unui alt membru al familiei, sau care afectează în mod
grav dezvoltarea personalităţii acestuia”2. Consiliul Europei apreciază că, prin violenţă
domestică sunt încălcate trei drepturi fundamentale ale omului: dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică şi psihică şi dreptul la securitatea persoanei. În sens larg, violenţa domestică
înseamnă îndreptarea agresivităţii către un membru de familie, de obicei soţia, dar uneori şi
copiii sau persoanele vârstnice, uneori bărbaţi, respectiv orice persoane aflate dintr-un anumit
motiv în inferioritate, în stare de dependenţă3.
Potrivit Legii nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie, cu modificările și completările ulterioare, violența în familie reprezintă „orice
acțiune sau inacțiune intenționată, cu excepția acțiunilor de autoapărare ori de apărare,
manifestată fizic sau verbal, săvârșită de către un membru de familie împotriva altui membru
1
Recomandarea Nr. R (85) cu privire la violenţa în familie a Consiliului Europei, adoptată la 26.03.1985,
(www.social.coe.int/en/cohesion/fompol/recomm/family/R(85)4.htm#FN1)
2
Ibidem
3
Maria, Roth - Szamoskozi, Copii şi femei victime ale violentei, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2005.
~ 961 ~
al aceleiași familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice,
sexuale, emoționale ori psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte, constrângerea
sau privarea arbitrară de libertate” și „împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile fundamentale”. Legea definește clar violența în familie și extinde în mod expres
formele prin care pot fi săvârșite actele materiale asupra victimei. De asemenea, definește
concubinajul şi incriminează violenţele produse între concubini, astfel efectele legii se
răsfrâng și asupra persoanelor „care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc”.
Un rol important îl reprezintă comunitatea locală prin organele reprezentative (primării,
consilii locale) în sprijinirea acţiunilor de prevenţie şi combatere a violenţei în familie,
precum şi echipele constituite în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, cu rol
consultativ. În componenţa acestor echipe intră reprezentanți din partea poliţiei, jandarmeriei,
direcţiei de sănătate publică, direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, ca
instituții publice cu responsabilități în domeniu dar și organizaţii neguvernamentale active în
domeniu. Fără a limita, mai pot face parte şi reprezentanţii serviciilor de probaţiune, ai
unităţilor de medicină legală, precum şi ai altor instituţii cu atribuţii în domeniu,
particularizând de la caz la caz. Gradual, ca alternativă la măsurile juridice, legea stabilește în
cazul conflictelor de mică amploare posibilitatea părților implicate într-un conflict de a se
îndrepta spre mediere. În același sens, stabilește instituţiile cu atribuţii în prevenirea şi
combaterea violenţei în familie și înfiinţează unităţile pentru prevenirea şi combaterea
violenţei în familie. Mai mult, oferă posibilitatea organelor judiciare de a fi instituită măsura
de evacuare temporară a agresorului din locuinţă, indiferent dacă acesta este titularul
dreptului de proprietate ca instrument de coerciţie împotriva agresorului, la îndemâna Poliţiei
şi Parchetului, pentru scoaterea acestuia din locuinţa comună. Este avută în vedere și latura
formativă a personalului, astfel că legea instituie pregătirea angajaţilor din instituţiile de stat
precum: Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi
Persoanelor Vârstnice, Ministerul Justiţiei, care au obligativitatea să instrumenteze cazurile
de violenţă domestică.
Din punct de vedere clinic, conceptul de violență domestică acceptat la scară largă este
cel formulat de Evan Stark şi Anne Flitcraft, fiind considerat „o ameninţare sau provocare,
petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii
sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit
de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de
prieteni, familie au alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor
persoane, semnificative pentru victime, inclusiv a copiilor; furtul; controlul asupra banilor,
lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de
îngrijire şi protecţie”1. Această definire a violenţei este cuprinzătoare şi sub aspectul
potenţialelor manifestări ale ei în cadrul familiei.
Adunarea Generală a ONU, la recomandarea Comisiei pentru statutul femeii, a adoptat
Declaraţia asupra violenţei împotriva femeilor (Rezoluţia Adunării Generale 40/104 din 20
decembrie 1993). Declaraţia subliniază faptul că violenţa împotriva femeilor este o violare a
drepturilor omului şi recomandă strategii care să fie folosite de către statele membre şi de
către agenţiile specializate ale ONU, pentru eliminarea acestei probleme. Acest document
1
Evan, Stark, Anne, Flitcraft, Women at risk: domestic violence & women’s health, Sage Publication, 1996
~ 962 ~
defineşte violenţa împotriva femeilor ca „orice act de violenţă bazat pe sex, care are drept
rezultat rănirea sau suferinţa fizică, sexuală sau psihologică a femeii, inclusiv ameninţarea
cu asemenea acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertate, fie în public sau în viaţa
privată”. Modalitățile de exercitare a violenței pot îmbrăca mai multe forme de tipul
agresiunilor fizice, sexuale și psihologice, manifestate prin violență excesivă, bătaie, abuz
sexual, viol marital, mutilarea genitală a femeilor şi alte practici tradiţionale care produc răni
severe, violenţă cauzată de soţ şi violenţă cauzată de exploatare, manipularea și dependența
financiară, punerea în imposibilitatea de a-și procura anumite produse.
Aşadar, forme ale violenţei sunt întâlnite la toate nivelurile de organizare: în familie, în
comunitate şi chiar la nivel statal, iar multe dintre cazurile produse rămân necunoscute
autorităţilor abilitate să ia măsuri.
La Conferinţă Mondială asupra Condiţiei Femeii, de la Beijing, din 1995, s-a afirmat că:
„violenţa împotriva femeilor este o problemă globală, legată de puterea bărbaţilor, ca
privilegiu şi control, accentuată de ignoranţă, de lipsa unor legi potrivite şi a eforturilor
adecvate din partea autorităţilor publice pentru întărirea legilor existente. Violenţa faţă de
femei desemnează toate actele agresive îndreptate împotriva femeilor, cauzatoare sau posibil
cauzatoare de prejudicii sau suferinţe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv ameninţarea
cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate”1.
Definirea unanimă a violenţei domestice, ca fenomen social, reprezintă un demers destul
de dificil, întrucât, în funcţie de domeniul de activitate, specialiştii formulează sub alţi
termeni noțiunea, acceptând formele de manifestare și impactul acestui fenomen la nivel
micro și macrosocial.
III. Amploarea violenţei domestice în Europa

La nivelul statelor membre au fost efectuate, din ce în ce mai des, sondaje de mari
dimensiuni, pentru a evalua amploarea violenţei în familie împotriva femeilor. Așa cum
reiese din analizele efectuate2, cifrele obţinute (adică procentajul femeilor care au fost supuse
violenţei din totalul populaţiei) variază în funcţie de metodologia utilizată, însă o analiză
globală arată că, în orice ţară, de la o cincime până la un sfert din femei sunt supuse
violenţelor fizice cel puţin odată în timpul vieţii lor de adult şi mai mult de o zecime din
femei au trăit experienţe sexuale prin utilizarea forţei. Majoritatea actelor de violenţă sunt
comise de bărbaţi care fac parte din anturajul intim al femeilor, cel mai des fiind chiar
parteneri sau foşti parteneri. Un număr semnificativ de femei sunt supuse abuzurilor în
familie, definite ca un ansamblu de violenţe fizice, psihice şi sexuale repetate, riscând să
cauzeze un sentiment de teamă sau disperare şi, foarte adesea, tulburări de sănătate. Conform
studiilor efectuate în mai multe ţări, între 12% şi 15% dintre femei au fost supuse abuzurilor
în familie după ce au împlinit 16 ani. Cazurile de violenţă fizică şi sexuală comise de un fost
partener după o despărţire sunt vizibil mai frecvente, ceea ce demonstrează că nu se
1
Platforma de acţiune de la Beijing, cap. violenţă împotriva femeilor, paragraful 1, 1995
2
Colectiv de autori, Competența profesională și utilizarea eficientă a resurselor umane – cheia creșterii
capacității de accesare a fondurilor nerambursabile la nivelul administrației publice locale. Sinteză programe de
instruire profesională, material realizat în cadrul proiectului cu titlul „Competenţa profesională şi utilizarea
eficientă a resurselor umane – cheia creşterii capacităţii de accesare a fondurilor nerambursabile la nivelul
administraţiei publice locale”, cod SMIS 16031, Contract 276 / 22.06.2011, proiect cofinanţat din Fondul Social
European prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative
~ 963 ~
garantează protecţia femeilor, chiar dacă acestea pun capăt unei relaţii abuzive1. Trebuie notat
faptul că, din nefericire, aceste cifre nu reflectă întreaga realitate care priveşte violenţa
domestică asupra femeilor şi nu reprezintă decât partea vizibilă a aisberg-ului.
IV. Tipologia violenței domestice

Majoritatea cazurilor de violenţă împotriva femeilor se prezintă ca o combinaţie de
violenţă fizică, psihologică şi sexuală, susţinută de o violenţă de origine relaţională (socială)
incluzând uneori o violenţă economică şi morală.
Violenţa fizică este caracterizată de actele fizice care se produc cu intenţia de a răni sau
de a face rău unei persoane și constă în „îmbrânceli, palme, pumni, lovituri cu picioarele,
ştrangulare, lovituri cu diverse obiecte, fracturi, alungarea din cămin, abandon şi crimă”2.
Conform unei Cercetări Naţionale privind violenţa domestică, dintre victimele violenţei
fizice (93%) au recunoscut că au fost pălmuite, lovite cu piciorul iar jumătate dintre ele au
fost trântite de perete sau podea; în 16% din totalul cazurilor de violenţă fizică victima a fost
rănită cu un cuţit sau cu un alt obiect.
Doar 6,8% din populaţia adultă a ţării raportează violenţa fizică în familie, ea fiind
răspândită fără deosebire în mediul urban şi în cel rural, precum şi în toate regiunile ţării.
Violenţa fizică este aproape de patru ori mai frecventă la femei (10,5%) decât la bărbaţi
(2,5%), indiferent de vârstă sau etnie.
În ceea ce priveşte relaţia dintre victimă şi agresor, fără diferenţe în funcţie de vârstă,
nivel de educaţie sau mediu de rezidenţă, 60% dintre femeile victime locuiesc împreună cu
agresorul, 25% pentru că vor (pondere care creşte la 33% pentru femeile căsătorite) şi 35%
pentru că nu au unde să plece3.
Principalele motive pentru care femeile agresate fizic nu pot pleca din locuinţa pe care o
împart cu agresorul sunt lipsa banilor, lipsa unui adăpost alternativ şi copiii. Motive de genul
„nu am banii necesari” şi „nu am unde merge” nu sunt specifice unei anumite categorii de
vârstă, nivelului de educaţie sau mediului din care provine victima. În schimb „nu vreau să
aibă copiii de suferit”, „mi-e teamă de ce ar zice lumea” şi „mi-e teamă să nu fiu atacată”
sunt argumente utilizate cel mai des de femeile căsătorite. Alte motive precum pierderea
slujbei, schimbarea şcolii pentru copii, despărţirea de prieteni, teama de a fi răpiţi copiii sunt
menţionate într-un număr nesemnificativ de cazuri.
Toleranţa populaţiei faţă de violenţa fizică în familie este măsurată cu ajutorul unui
indice care porneşte de la aprecierile populaţiei asupra diferitelor comportamente agresive. În
România, populaţia are o atitudine semnificativ îngăduitoare faţă de violenţa fizică,
informaţie extrasă din aceeaşi cercetare.
Violenţa sexuală desemnează actul sexual sau de exploatare sexuală, fără acordul
persoanei, manifestată prin determinarea victimei prin constrângere sau forță să întreţină un
raport sexual contrar voinței acesteia. Modalitatea des întâlnită în practica judiciară este dată
de încercarea de a submina sexualitatea unei persoane în sensul criticării sau prezentării într-o
manieră defavorabilă a performanţelor sale sexuale.
1
Carol, Hagemann - White, op. cit.
2
Sorin, Rădulescu, „Sociologia Violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001
3
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Cercetarea Naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă -
România, 2003
~ 964 ~
Sunt considerate acte de violenţă sexuală expunerea unei persoane la un material
pornografic, violul, agresare sexuală cu un obiect, violul conjugal sau într-o relaţie, hărţuirea
sexuală, folosirea unei persoane pentru satisfacerea propriei plăceri, etc. Violenţa sexuală se
manifestă atât în rândul persoanelor divorţate, cât şi căsătorite, puţine dintre ele recunoscând
că au fost violate de către partenerii lor, indiferent dacă există sau nu un document care să
ateste relația dintre parteneri.
Aşa cum este definită de S. Rădulescu, violenţa sexuală „constă în obligarea forţată la
gesturi nedorite sau raporturi sexuale, cererea ca victima (partenera de cuplu) să îmbrace
haine mai mult sau dimpotrivă, mai puţin provocatoare, obligarea acesteia să facă sex cu
obiectele, animalele sau prietenii, de a pune în aplicare fantezii pornografice, negarea sau
denigrarea sexualităţii partenerei. În ceea ce priveşte abuzul sexual împotriva copiilor,
acesta include forţarea acestora de a asista sau a lua parte la activităţi sexuale, de a-i
exploata în scopuri de prostituţie sau pornografie”1.
De regulă, violenţa sexuală se manifestă împreună cu alte trei sau patru forme de violenţă
în familie, agresorul utilizând combinat factori de constrângere de ordin fizic, psihic și
economic. Spre deosebire de violenţa psihologică sau socială care se poate manifesta şi
separat, violenţa sexuală apare obligatoriu însoțită de manifestări agresive, constrângeri fizice
și psihice ale victimei și uneori chiar limitarea posibilităților financiare ale acesteia. Factori
precum nivelul de trai, alcoolismul, gradul de instruire și mediul social devin factori
semnificativi în ceea ce priveşte violenţa sexuală. Efectele violenţei sexuale se referă la
sănătate, stare de spirit, stima de sine, nivel de informare și cunoaștere precum şi stabilirea
relaţiilor de familie.
În România atât violenţa sexuală cât și violenţa fizică, reprezintă formele de violenţă
domestică faţă de care populaţia are cea mai puternică atitudine de respingere.
Violenţa socială este considerată în literatura de specialitate, violenţa psihologică pasivă.
Distincţia ştiinţifică între violenţa psihologică şi violenţa socială este dată de rezultatele
obținute în cercetarea fenomenului de violenţă domestică şi la locul de muncă. O analiză
atentă arată că acuzele nefondate ale partenerului de infidelitate se subscriu teoretic, ambelor
tipuri de violenţă. Aceste acuze, utilizate în mod frecvent, creează un disconfort psihic pentru
persoana în cauză putând duce la izolare și restrângerea relaţiilor sociale între persoanele de
sex opus (mă feresc de teama partenerului). Dintre persoanele care au suportat violenţa
socială în familie, 45% au trebuit să facă faţă la o singură formă, în timp ce restul, 55%, au
fost abuzate social sub multiple forme.
Violenţa socială este întâlnită cu o frecvență mai mare în Bucureşti (11%) raportată la
celelalte regiuni ale ţării, iar 7,1% din populaţia adultă a ţării raportează violenţa socială în
familie. De asemenea, situația comparativă pe sexe arată că violenţa socială este de aproape 2
ori mai frecventă la femei (9,3%) decât la bărbaţi (4,6%), indiferent de vârstă, nivel de
educaţie, etnie sau religie.
Grupul persoanelor care raportează violenţa socială în familie se împarte în 3 categorii.
Prima categorie este formată din tinerii care pe perioada copilăriei şi adolescenţei s-au simţit
controlaţi în mod excesiv de către părinţi. Altă categorie, mult mai numeroasă decât prima,
include persoanele, majoritatea de peste 30 ani, căsătorite, care în primii 5 ani de căsnicie au
simţit comportamentul partenerului atât de încărcat de gelozie încât le-a restrâns libertatea.
1
Sorin, Rădulescu, op. cit.
~ 965 ~
Ultima categorie, restrânsă, include persoane de toate vârstele, care resimt comportamentul
partenerului drept abuziv, rezultând o insuficienţă a relaţiilor sociale.
Caracterul predominant temporar, localizat la nivelul anumitor cicluri de viaţă al
violenţei sociale în familiile din România, este susţinut şi de faptul că o pondere mai mare a
victimelor consideră că odată ce aceasta a luat sfârşit nu vor mai exista abuzuri în acest sens.
Violenţa psihologică se manifestă sub diferite forme, cu interferențe de ordin verbal și
fizic, de genul înjurături, ameninţări repetate cu despărţirea, violenţă fizică, bătaie şi, în cel mai
sumbru caz, moartea. Modalitățile de acțiune ale agresorului pot fi diversificate „prin
ridiculizare, intimidare, luare în batjocoră a sistemului de convingeri culturale sau religioase
ale victimei, şantaj, ameninţarea că îi va lua copii, că o va interna sau o va ucide, distrugerea
patrimoniului familial, manifestarea unui comportament posesiv, de control exagerat asupra
timpului, vorbelor şi actelor victimei, negarea dreptului acesteia de a avea prieteni ori contacte
sociale, aplicarea unor interogatorii permanente”1. Studiile au arătat că violenţa psihologică
are în vedere: insulte sau înjurături frecvente, ameninţări repetate cu bătaia, ameninţări cu
moartea. Dintre persoanele care au suportat acest tip de violenţă, doar 29% au trebuit să facă
faţă la o singură formă din cele de mai sus, 28% la două forme, în timp ce restul de 43% au fost
abuzaţi psihologic sub multiple forme. Violenţa psihologică nu apare izolat ci aproape
întotdeauna completată de abuzuri fizice, sociale sau economice. În ceea ce priveşte relaţia
dintre victimă şi agresor, 62% dintre femeile victime locuiesc împreună cu agresorul dintre
care, 25% pentru că nu pot să plece, 35% pentru că vor, iar 2% nu doresc să răspundă2.
Teoriile explicative ale violenţei în familie pun în discuţie o serie întreagă de cauze şi factori
determinanţi ai violenţei psihologice. Violenţa psihologică nu este determinată de o singură cauză,
ci reprezintă un efect de interacţiune într-o serie întreagă de factori. Factorii semnificativi ai
violenţei psihologice împotriva femeii sunt: alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu
familial marcat de violenţă, distribuţia asimetrică a puterii în spațiul conjugal. Violenţa
psihologică este determinată de o serie de factori mai puţini semnificativi, dar importanți în
analiza tipologiei: vârsta, educaţie, şomajul, supraaglomerarea locuinţei, mediul de rezidenţă.
Violența economică este în strânsă legătură cu violenţa socială, astfel dezvoltarea unei
familii este limitată prin accesul la veniturile familiei. Relațiile personale pot fi afectate de
lipsa banilor, fiind restrâns accesul la prieteni și la bunurile necesare pentru uzul personal.
Așa cum reiese din Cercetarea Naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă,
61% din persoanele care au suportat violenţa economică în familie au trebuit să facă faţă şi
celorlalte forme ale violenţei domestice. Cel mai frecvent victima este deposedată de bani chiar de
către membrii familiei, fără acordul acesteia, sau mai grav nu i se permite acesteia să aibă proprii
bani. Dintre victime, femeile reprezintă 72,5% dintre cazurile de violenţă economică în familie.
Nu putem vorbi de un complex cauzal al violenţei economice, dar putem considera sărăcia ca
unul din factorii principali care o determină (45% dintre femeile victime ale abuzurilor multiple,
printre care şi cele economice, provin din familii sărace). În analiza violenţei economice un factor
important îl reprezintă raportul de putere existent între cei doi soți. Legislația aplicabilă este destul
de tolerantă față de violența economică iar jurisprudența nu oferă o cazuistică în acest domeniu, în
condițiile în care, într-o familie violența economică exercitată de soț împotriva soției este
percepută de majoritatea populației ca un subiect tabu atâta timp cât societatea consideră
1
Sorin, Rădulescu, op. cit.
2
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, op. cit.
~ 966 ~
importanți membrii săi încadrați în muncă, generatori de venituri.
Considerată spaţiul celor mai profunde relaţii afective, familia rămâne totuși cel mai
activ centru de agresivitate, în condițiile în care fiecare membru al său îşi poate arăta
adevărata faţă a personalităţii sale. Cu alte cuvinte, familia poate fi o sursă de confort şi
securitate dar, la fel de bine, un focar de violenţă.
V. Obligaţia statelor de a lupta împotriva violenţei domestice1

Statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenţia Naţiunilor Unite pentru
eliminarea oricărei forme de discriminare faţă de femei. În contextul care a urmat punerii în
aplicare a acestei convenţii, Comitetul pentru eliminarea discriminărilor cu privire la femei,
în Recomandarea sa generală nr. 12 din 6 martie 1989 privind violenţa în familie, a amintit că
dispoziţiile convenţiei obligă statele părţi să ia măsuri pentru protejarea femeilor de toate
formele de violenţă care se pot manifesta în familie.
De asemenea, în Recomandarea generală nr. 19 din 29 ianuarie 1992, comitetul
aminteşte faptul că, „în virtutea normelor de drept internaţional în general, şi a tratatelor
privind drepturile omului, statele pot fi în egală măsură responsabile de actele din sfera
privată dacă nu depun toate eforturile pentru prevenirea încălcării drepturilor sau pentru
cercetarea, pedepsirea şi eliminarea actelor de violenţă”. Astfel, comitetul recomandă „ca
statele membre să ia măsurile necesare şi eficiente pentru eliminarea oricărei forme de
violenţă generată de sex, fie că este vorba de un act comis în spaţiul public ori cel privat”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte în mod constant statelor membre ale
Consiliului Europei faptul că, în virtutea dispoziţiilor Convenţiei europene pentru drepturile
omului, acestora le revine obligaţia de a adopta legi şi de a le aplica efectiv, pentru a respecta
drepturile prevăzute de Convenţie, inclusiv adoptând „măsuri care vizează respectarea vieţii
private până la relaţiile particulare dintre indivizi”2.
Participanţii la cea de-a treia Conferinţă europeană pentru egalitatea între femei şi bărbaţi
(Roma, 21 – 22 octombrie 1993), organizată de Consiliul Europei, au adoptat o declaraţie, în care
au subliniat faptul că „responsabilitatea statelor este asumată când este vorba de acte de violenţă
săvârşite de actori publici şi trebuie invocată, dacă este vorba de acte de violenţă personale, în
cazul în care statul nu ia măsuri rapide pentru prevenirea încălcării drepturilor, anchetarea
actelor în cauză şi sancţionarea acestora, furnizarea de ajutor victimelor”.
VI. Violenţa domestică asupra femeilor – cost mare pentru societate3

Violenţa bazată pe apartenenţa sexuală afectează nu numai fiecare victimă în parte, ci şi întreaga
societate. Costul ridicat de violenţa bazată pe apartenenţa sexuală nu mai este o problemă privată, ci
una socială, publică şi implică rezolvarea de urgenţă a acesteia, deoarece acest cost apasă pe umerii
întregii societăţi, a guvernului, a indivizilor, organizaţiilor şi întreprinderilor. În unele state membre ale
Consiliului Europei au fost făcute nişte calcule estimative. Majoritatea acestor studii sunt centrate în
principal pe violenţa domestică asupra femeilor, definită ca violenţă fizică, psihologică şi sexuală
exercitată de bărbaţi împotriva femeilor. Costul violenţei se face resimţit într-o serie de domenii:
serviciile de sănătate, cele sociale, rezultate economice, poliţie, justiţie penală şi civilă, locuinţe. Este
1
Colectiv de autori, cod SMIS 16031, op. cit.
2
CEDH, Affaire X et Y c. Ţările de Jos, nr. 8978/98
3
Colectiv de autori, cod SMIS 16031, op. cit.
~ 967 ~
dificil de formulat concluzii generale plecând de la aceste studii, date fiind cele trei mari diferenţe de
metodologie şi zona de aplicare. Dacă reţinem indicatorul costului anual pe cap de locuitor şi dacă
luăm în considerare, provizoriu, valoarea medie de 40 de euro ca şi cea mai probabilă estimare de care
dispunem la acest moment, încărcătura financiară pe care o presupune violenţa asupra femeilor în
familie într-o ţară de 10 milioane de locuitori, în condiţiile intervenirii în activităţile poliţieneşti, de
servicii de îngrijire şi de sănătate, va ajunge la valoarea de 400 de milioane de euro pe an1.
VII. Concluzii
Violenţa domestică este o problemă globală, cu care se confruntă toate ţările lumii, bine
camuflată şi deghizată prin intermediul multor reprezentări greşite despre rolul tradiţional al
bărbatului şi al femeii în familie şi în societate. Sociologii, bunăoară, sunt tentaţi să găsească
răspunsul la reacții și atitudini în tradiţiile socio-culturale din societate. Însă violenţa domestică apare
ca urmare a lipsei de cultură, a perceperii eronate a valorilor familiale şi sociale, fie a neglijării lor.
Imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general defavorizată, bărbaţii, mai ales cei
căsătoriţi, având drepturi depline de aplicare a sancţiunilor asupra partenerelor de viață.
Mai grav este că, de cele mai multe ori, violenţa manifestată în cadrul familiei are origini
arhaice, transmise din generație în generație, fapt ce poate conduce la exercitarea unor
comportamente indezirabile față de partenerul de viață. Procesul de corectare presupune din partea
agresorului un efort emoţional considerabil, necesar pentru rezolvarea conflictelor interioare.
Victimele violenţei domestice pot fi traumatizate atât fizic, cât şi emoţional nu numai în timpul
actului de violenţă, dar şi în perioada ce urmează, astfel modificările de ordin psihic și intelectiv
neîntârziind să apară. S-a constatat științific faptul că femeile supuse violenţei domestice au un grad
mai înalt de anxietate şi depresie decât cele care nu au fost supuse acestui fenomen. În aceste
condiții, este necesară o protecţie a statului prin instituirea unui control adecvat și șanse egale pe
piața muncii, stabilitate politică și pachete de legi care să protejeze victimele dar să corijeze și
agresorul, promovarea egalităţii de gen şi a non violenţei în societate.
Concluzionăm astfel că violenţa în familie se află la originea celor mai dificile probleme
sociale ale comunităţilor. Pare de necrezut faptul că atenţia publică şi a specialiştilor pentru
această maladie socială datează de puţin timp, deși izvoarele sale își au origini cu mult mai
vechi. Atâta vreme cât violenţa domestică e ignorată, lăsată să îşi continue existenţa secretă şi
devastatoare, nu putem vorbi de o strategie socială, care să tindă spre îmbunătățirea calității
vieții individului şi a familiei.
Bibliografie:
Acte normative
Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 767 din 31
octombrie 2003
Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal al României, publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 510 din 24 iulie 2009
Legea nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
republicată în Monitorul Oficial al României, nr. 205 din 24 martie 2014
Hotărârea de Guvern nr. 1.156 din 27 noiembrie 2012 privind aprobarea Strategiei
naţionale pentru prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada
1
Carol, Hagemann - White, op. cit.
~ 968 ~
2013-2017 şi a Planului operaţional pentru implementarea Strategiei naţionale pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului violenţei în familie pentru perioada 2013-2017,
publicată în Monitorul Oficial nr. 819 din 6 decembrie 2012
Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 326 din 05 iunie 2013
Legea nr.211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor
infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 505 din 04 iunie 2004
Ordinul nr. 384/306/993 din 12 iulie 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în
prevenirea şi monitorizarea cazurilor de violenţă în familie, publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 745 din 17 august 2004.
Monografii, tratate, cursuri

Hagemann-White Carol, CDEG nr.3/2006, Studiu al bilanţului măsurilor şi acţiunilor
întreprinse pentru combaterea violenţei împotriva femeilor în statele membre ale Consiliului
Europei, Universitatea din Osnabruck, Germania, Direcţia generală a drepturilor omului,
Strasbourg, 2006
Pop Luana Miruna - Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002
Roth-Szamoskozi Maria - Copii şi femei victime ale violenţei, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2005
Rădulescu Sorin - Sociologia Violenţei (intra) familiale: victime şi agresori în familie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Stark Evan, Flitcraft Anne - Women at risk: domestic violence & women’s health, Sage
Publication, 1996
V. Coomaraswamy Radhika (raportorul special al Naţiunilor Unite pe problema violenţei
împotriva femeilor în perioada 1994-2003) - „Lupta împotriva violenţei domestice: obligaţiile
statului”, Innocenti Digest 10, 2000.
Publicaţii de specialitate
Centrul Parteneriat pentru Egalitate - Cercetarea Naţională privind violenţa în familie şi
la locul de muncă – România, 2003
Institutul Naţional de Criminologie - Violenţa domestică şi criminalitatea feminină
(studiu), Bucureşti, 2004
Recomandarea Nr. R (85) cu privire la violenţa în familie a Consiliului Europei,
adoptată la 26.03.1985, (www.social.coe.int/en/cohesion/fompol/recomm/family/R(85)4.htm)
Platforma de acţiune de la Beijing 1995, Cap. Violenţa împotriva femeilor, Paragraful 1
Colectiv de autori, Competența profesională și utilizarea eficientă a resurselor umane –
cheia creșterii capacității de accesare a fondurilor nerambursabile la nivelul administrației
publice locale. Sinteză programe de instruire profesională, material realizat în cadrul
proiectului cu titlul „Competenţa profesională şi utilizarea eficientă a resurselor umane –
cheia creşterii capacităţii de accesare a fondurilor nerambursabile la nivelul administraţiei
publice locale”, cod SMIS 16031, Contract 276 / 22.06.2011, proiect cofinanţat din Fondul
Social European prin Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative.
~ 969 ~
CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA INFRACŢIUNEA DE
NEGLIJENŢĂ ÎN SERVICIU REŢINUTĂ ÎN SARCINA
NOTARILOR PUBLICI
CONSIDERATIONS REGARDING THE OFFENCE OF NEGLIGENCE

INCRIMINATING THE PUBLIC NOTARIES
Drd. DOBRICAN Oana – Maria

Societate Profesională Notarială - Biroul Notarial
Gh. Dobrican, G. Dan şi O. M. Dobrican
gdobrican@gmail.com
Abstract:
In practice it is sometimes wrongly withheld, that the public notaries are held responsible for
committing the offense of negligence provided by the art.298 of the Criminal Code, if it is
considered that a document which is authenticated by them is incorrect, although according to
the Article 157 paragraph 1 of the republished Law no.36/1995 it is provided that notarial
documents can be challenged by parties or by any interested party by action for annulment at the
court of justice in accordance to the provisions of the Code of civil procedure.
In the case of other public officials, if it is considered that the issued document is
incorrect, any interested person may challenge it at the court of justice, asking for its
annulment or dissolution.
If it considered, contrary to the law, that the only public official - the Notary Public who
is assimilated to the public officials – is held criminally responsible for the incorrect
documents, while the other public officials are not held responsible, it is made a
discrimination contrary to the article 16 paragraph 1 of the Constitution which states that
"All citizens are equal before the law and public authorities without privileges and without
discrimination".
In French law, where our legislator inspired from, it was pointed out that in the case of
the notary public „... the criminal sanction is firstly reserved to the worst acts and especially
to the intentional illegal facts" and in no circumstances to the unintentional illegal facts.
Rezumat:
În practică se reţine, uneori, în mod eronat, în sarcina notarilor publici, săvârşirea
infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art.298 din Codul penal, dacă se apreciază
că un act autentificat de aceştia este greşit, cu toate că potrivit art.157 alin.1 din Legea
nr.36/1995, republicată, se prevede că actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice
persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească în conformitate cu
prevederile Codului de procedură civilă.
În cazul altor funcţionari publici dacă se apreciază că actul emis este greşit orice
persoană interesată îl poate ataca la instanţa judecătorească, cerând anularea sau
desfiinţarea lui.
Dacă se consideră, contrar legii, că singurul funcţionar public – notarul public care este
asimilat cu funcţionarul public – răspunde penal pentru actele greşite, în timp ce ceilalţi
~ 970 ~
funcţionari publici nu răspund, se face o discriminare contrar art.16 alin.1 din Constituţie
care prevede că „Cetăţenii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor publice, fără privilegii
şi fără discriminări”.
În dreptul francez, din care s-a inspirat legiuitorul nostru, s-a subliniat că în cazul
notarului public”...sancţiunea penală este rezervată în primul rând actelor celor mai grave şi
mai ales faptelor ilicite intenţionate”1 şi nicidecum faptelor ilicite neintenţionate.
Keywords: the public notaries, the public officials, the offense of negligence, the notarial
document, the law.
Cuvinte cheie: notari publici, funcţionari publici, neglijenţă în serviciu, act notarial, lege.
Infracţiunea de neglijenţă în serviciu face parte din categoria infracţiunilor de serviciu şi

este reglementată de art.298 din Codul penal potrivit căruia “Încălcarea din culpă de către un
funcţionar public a unei îndatori de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea
defectuoasă dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unor persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau amendă”.
În codul penal anterior, infracţiunea de neglijenţă în serviciu era considerată tot o
infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciu, fiind incriminată prin art.249 din Codul
penal potrivit căruia “(1) Încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri
de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o
tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte
unităţi din cele la care se referă art.145 sau o pagubă patrimonială acesteia ori o vătămare
importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 1 lună la 2
ani sau cu amendă. (2) Fapta prevăzută în alineatul 1 dacă a avut consecinţe deosebit de grave
se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.”
Din conţinutul reglementărilor arătate mai sus rezultă că în Codul penal în vigoare,
pentru reţinerea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nu se mai cere să se fi cauzat o tulburare
însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi
publice ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, deoarece legiuitorul a
extins incriminarea pentru orice faptă din culpă chiar dacă nu s-a produs o tulburare
însemnată sau o vătămare importantă.
În practică, atât sub imperiul reglementării din Codul penal anterior, cât şi sub imperiul
reglementării din noul Cod penal în vigoare, s-a reţinut în mod greşit, în unele cauze, în
sarcina notarilor publici infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
Aşa, spre exemplu, într-o cauză a fost trimisă în judecată inculpata P.D.2, notar public, pentru
săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art.2481 raportat la
art.246 şi infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art.289 din Codul penal anterior.
În sarcina inculpatei s-a reţinut că prin nerespectarea normelor legale privind procedura
succesorală notarială a dezbătut la scurt timp după intervenirea decesului succesiunea
1
Fr.Gonthier, Les Fonctions de la responsabilite civile du notaire face a ses responsabilites penale et
disciplinaire, dans Travaux de L’Institut de Sciences Criminelles et de la Justice de Bordeaux.
2
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, rechizitoriul din data de 06.11.2013 (nepublicat).
~ 971 ~
numitelor V.C.M. şi P.E.C., deşi decesul acestora a fost în condiţii suspecte, motiv pentru
care condiţiile decesului au fost cercetate în dosarul nr.3856/P/2011 a Parchetului de pe lângă
Tribunalul Bucureşti. Aceasta cu încălcarea normelor civile de stabilire a moştenitorilor
îndreptăţiţi legal în cadrul dezbaterii succesiunilor defunctelor, a eliberat certificatele de
calitate sau de moştenitor nr.7/2011, nr.8/2011, nr.11/2011 şi nr.13/2011 în cuprinsul cărora a
certificat în mod fraudulos faptul că de pe urma defunctelor V.C.M. şi P.E.C. a rămas ca
moştenitor unic numitul P.S., văr primar al defunctei V.C.M., deşi din actele care privesc
bunurile din masa succesorală, respectiv sentinţa civilă nr.11183/13.09.2001 a Judecătoriei
Sector 6 Bucureşti depusă în dosarul succesoral, reieşea existenţa unui moştenitor legal
îndreptăţit din clasa a II-a de moştenire, respectiv sora de tată (P.D.A.).
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a Penală a achitat-o pe inculpata P.D., notar
public, prin sentinţa penală nr.284/F/09.10.20141, în baza art.396 alin.5 din Codul de
procedură penală raportat la art.16 alin.1 lit.b teza a II-a din Codul de procedură penală sub
aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.2481 din Codul penal din 1969, raportat la
art.246 din Codul penal din 1969 şi art.289 din Codul penal din 1969.
În motivarea sentinţei Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că la scurt timp după decesul
celor două persoane fostul soţ al numitei V.C.M. inculpatul V.M.R. a luat legătură cu
inculpatul P.S. nepot de frate al numitei P.E.C. şi văr al decedatei V.C.M. pentru a discuta de
succesiunea celor două.
La data de 18.08.2012 au fost audiaţi martorii V.M.R. fostul soţ al defunctei V.C.M. şi
B.M. fost coleg al acesteia, care au declarat că defunctele nu mai au alte rude în afară de P.S.
Inculpata P.D., notar public, a făcut toate formalităţile către INFONOT şi C.N.P.B. în
vederea dezbaterii moştenirii defunctelor.
Curtea de Apel Bucureşti mai reţine că inculpata P.D., notar public, a considerat că
inculpatul P.S. avea vocaţie generală de a moşteni ambele defuncte, fiind nepotul de frate al
defunctei, P.E.C. şi vărul defunctei V.C.M., aflându-se în eroare cu privire la faptul că
defunctele ar mai avea vreun moştenitor, respectiv pe P.D.A, sora defunctei P.E.C..
În ce priveşte omisiunea de citare a părţii civile P.D.A., sora defunctei P.E.C., se reţine
că inculpata P.D. a efectuat toate demersurile legale în dezbaterea succesiunii, a verificat dacă
există alţi moştenitori acceptanţi ori renunţători la moştenirea defunctelor, răspunsul fiind
negativ, aspecte de natură să contribuie, o dată în plus, că aceasta s-a aflat într-o eroare.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că partea civilă P.D.A. a făcut primele demersuri din
care a rezultat acceptarea tacită a succesiunii după mai mult de 1 an de la decesul surorii sale,
deşi dreptul de opţiune se prescria în termen de 6 luni, invocând diferite aspecte pentru a-şi
motiva pasivitatea, nefăcând dovada că a fost împiedicată să-şi exercite opţiunea succesorală.
Partea civilă P.D.A. a introdus acţiune în anulare a certificatelor de moştenitor,
înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr.21500/4/2010, acţiune care a
fost suspendată prin încheierea din data de 07.10.2013 în temeiul art.244 alin.1, pct.1 Cod
procedură civilă.
Apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost admis de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.235/A/2015 din 23.06.20152 care, în temeiul
art.386 alin.(1) Cod procedură penală, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reţinute în
1
Nepublicată.
2
Disponibilă pe Detalii jurisprudenţă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
~ 972 ~
sarcina inculpatei P.D., notar public, din infracţiunea prevăzută de art.2481 din Codul penal
anterior raportat la art.246 din Codul penal anterior în infracţiunea prevăzută de art.249 Cod
penal anterior cu aplicarea art.5 din Codul penal, texte legale în baza cărora aceasta a fost
condamnată la 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, Curtea de Apel Bucureşti a indicat corect
textele ce puteau fi incidente în cazul procedurii notariale şi a textelor ce obligau notarul
public la stabilirea corectă a succesibililor şi a masei succesorale, aspecte neobservate însă de
acesta, deoarece nu a lecturat sentinţa civilă nr.11183/13.09.2001 a Judecătoriei Sector 6
Bucureşti care a statuat o ieşire din indiviziune între defuncta P.E.C. şi o altă persoană cu
privire la proprietatea unui apartament situat în strada P.Ţ. pentru că o interesa numai
aspectul ca imobilul să se afle în proprietatea exclusivă a defunctei şi să nu aibă sarcini pe rol,
ceea ce ar fi determinat un pasiv succesoral - situaţie verificată printr-un extras de Carte
funciară care atestă inexistenţa unor sarcini, precum şi o cotă de proprietate de 1/1 pentru
defuncta P.E.C. şi în consecinţă nu a mai procedat la alte măsuri suplimentare.
Speţa enunţată mai sus ridică o multitudine de probleme de drept care pot fi rezolvate în
mod corect numai printr-o cercetare interdisciplinară.
Notarul public este asimilat funcţionarului public prin art.175 alin.2 din Codul penal
potrivit căruia „De asemenea, este considerat funcţionar public în sensul legii penale
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost investit de autorităţile
publice sau care este supus controlului ori supravegherii acestuia cu privire la îndeplinirea
serviciului public”.
Activitatea notarului public este desfăşurată prin îndeplinirea unor proceduri notariale, în
care sens exemplificăm: autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală notarială,
certificarea unor fapte în cazurile prevăzute de lege, legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri,
a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor, darea de dată certă, etc..
În cazul procedurii autentificării înscrisurilor, notarul public autentifică contracte de
vânzare-cumpărare, de schimb, ipoteci, donaţii, etc., iar în cadrul procedurii succesorale
notariale dezbate şi succesiunile şi eliberează certificatele de moştenitor.
Potrivit art.156 alin.1 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
republicată1, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condiţiile art.157, care
prevede în alin.1 că „Actele notariale pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată
prin acţiune în anulare la instanţa judecătorescă, în conformitate cu prevederile Codului de
procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare”.
În cazul funcţionarilor publici, care emit acte juridice, potrivit art.76 alin.1 din Legea
nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată2 „Orice persoană care se
consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa instanţei
judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul
sau care a refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes
legitim”.
De asemenea, prin art.1, prima parte, din Legea nr.554/2004 a contenciosului
administrativ, se prevede că „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un
interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la
1
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.444/18.06.2014.
2
În Monitorul Oficial al României; Partea I, nr.365 din 29 mai 2007.
~ 973 ~
plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut de art.2,
alin.(1), lit.h) (în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, adăugirea noastră O.M.D.)
poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea în tot
sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi eventual, reparaţii pentru daune morale”.
Faţă de reglementările din Legea nr.188/1999 şi Legea nr.554/2004 în cazul în care
funcţionarii publici au emis un act juridic greşit, acesta va fi anulat de către instanţa de
contencios administrativ.
Hotărârile judecătoreşti, care sunt tot acte juridice, ce se pronunţă de către judecători,
care au calitatea de funcţionari publici, pot fi atacate de părţile nemulţumite de acestea prin
intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare la instanţa superioară.
Împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de procurori, care
la fel sunt funcţionari publici, persoana a cărei plângere a fost respinsă, poate face plângere în
termen de 20 de zile de la comunicare la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece în primă instanţă (art.340 din Codul de
procedură penală).
Actele îndeplinite de executorii judecătoreşti în cadrul activităţii de executare silită, în
temeiul Legii nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată1, pot fi atacate de către
cei interesaţi sau vătămaţi, prin contestaţie la executare, potrivit art.711 din Codul de
procedură civilă.
Din păcate, multe acte juridice emise de funcţionarii publici arătaţi mai sus sau de alţi
funcţionari publici sunt anulate sau modificate în totalitate sau în parte, fiind considerate
greşite în raport de unele prevederi legale.
Problema fundamentală care se pune este dacă interpretarea şi aplicarea greşită a legii de
către funcţionarii publici, cu prilejul emiterii unui act juridic întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu.
În raport de reglementările legale, anularea unor acte juridice emise de funcţionarii
publici arătaţi mai sus sau de către orice funcţionar public, se face pe calea acţiunii civile de
către instanţele judecătoreşti de drept comun sau de contencios administrativ în urma
cererilor promovate de cei care se consideră interesaţi sau vătămaţi prin actele juridice
respective.
În cazul actelor autentificate de notarii publici, care sunt considerate greşite, de regulă
părţile sau persoanele interesate respectă prevederile art.157 din Legea nr.36/1995,
republicată, formulând acţiune în anularea acestora la instanţele judecătoreşti în conformitate
cu prevederile Codului de procedură civilă.
Uneori, când părţile sau apărătorii lor apreciază că nu au şanse pentru a obţine anularea
actului notarial pe cale civilă, recurg la calea plângerii penale, culmea, pentru rezolvarea unor
probleme civile pe cale penală.
Chiar în speţă, partea vătămată P.D.A. a introdus iniţial acţiune în anularea certificatelor
de moştenitor la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, înregistrată sub nr.21500/4/2010, care a
fost suspendată prin încheierea din data de 07.10.2013 în temeiul art.244, alin.1, pct.1 din
Codul de procedură civilă, deoarece punându-se în discuţie problema acceptării succesiunilor
în termen legal, aceasta nu a făcut o asemenea dovadă, situaţie în care a recurs la calea
plângerii penale, unde atât în cursul urmăririi penale, cât şi la Înalta Curte de Casaţie şi
1
În Monitorul Oficial al României; Partea I, nr.738 din 20 octombrie 2011.
~ 974 ~
Justiţie, această problemă a trecut neobservată.
Dacă se adoptă interpretarea în sensul că actele juridice greşite întocmite de către
funcţionarii publici atrag răspunderea penală pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu,
care în mod evident este contrară legii, înseamnă că funcţionarii arătaţi de noi mai sus sau
orice funcţionar trebuie să răspundă penal pentru această infracţiune şi nicidecum numai
notarii publici.
În cazul în care se dovedeşte că funcţionarul public a întocmit cu intenţie actul greşit în
urma pretinderii sau primirii de foloase care nu i se cuvin, acesta va răspunde pentru
infracţiunea de luare de mită prevăzută de art.289 din Codul penal şi nicidecum pentru
infracţiunea de neglijenţă în serviciu.
O altă problemă care se ridică în speţă este referitoare la practica judiciară neunitară,
deoarece prima instanţă, respectiv Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a achitat-o
pe inculpata P.D., notar public, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a condamnat-o în baza
aceloraşi probe.
În ce ne priveşte, faţă de motivarea judicioasă şi convingătoare a senţinţei pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, pe baza probelor administrate în cauză, considerăm că aceasta este
temeinică şi legală.
Bibliografie:
Fr. Gonthier, Les Fonctions de la responsabilite civile du notaire face a ses
responsabilites penale et disciplinaire, dans Travaux de L’Institut de Sciences Criminelles et
de la Justice de Bordeaux;
Rechizitoriul din data de 06.11.2013, (nepublicat), Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti;
Sentinţa penală nr.284/F/09.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală;
Decizia nr.235/A/2015 din 23.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată;
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată;
Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ;
Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată.
~ 975 ~
IMIGRAȚIA, FACTOR PERTURBATOR PENTRU ORDINEA
JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE
IMMIGRATION, DISTURBING FACTOR FOR THE EUROPEAN UNION LEGAL

ORDER
Drd. DUMITRU Ilie

Avocat, Baroul București
ilie.dumitru@gmail.com
Abstract:
European Union and whole Europe faces a very large migratory phenomenon, with so
profound social effects, that managed to produce de facto changes and generated proposals
for de jure changes to the European and international law.
This legal instability is one of the main factors that negatively influence the EU's internal
security. Add to this the effect of insecurity felt in European society and which is caused by
the many differences between Western civilization and Oriental (Islamic) land: cultural and
religious differences, differences about family organization and relations among its members,
differences about acces to information etc.
On the other hand, the European Union has been and still is devoid of legal mechanisms
of reaction to the large number of immigrants arriving in member States. This led to making
hasty decisions by some Member States, which not only meant inapplicability of the law of
the European Union, but some of these decisions and measures taken by Member States and
the European Union as a whole have it was in contradiction even with provisions of
international agreements and treaties.
Rezumat:
Uniunea Europeană şi Europa în ansamblul ei se confruntă cu un fenomen migrator deosebit
de amplu şi cu efecte sociale atât de profunde încât a reuşit să producă modificări de facto şi să
genereze propuneri de modificări de jure la nivelul dreptului european şi internaţional.
Această instabilitate juridică este unul din factorii principali care influenţează negativ
securitatea internă a Uniunii Europene. La aceasta se adaugă şi efectul de insecuritate resimţit la
nivelul societaţii europene şi care este cauzat de multiplele diferenţe dintre civilizaţia occidentală
şi cea orientală (islamică): diferenţe culturale, religioase, diferenţe sociale, de organizare a
familiei şi de relaţionare între membrii ei, diferenţe de ordin informaţional etc.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană a fost şi este în continuare lipsită de mecanisme
juridice de reacţie faţă de numărul foarte mare de imigranţi sosiţi în statele membre. Această
situaţie a dus la luarea unor decizii pripite de către unele state membre, care nu doar că au
însemnat inaplicabilitatea de facto a dreptului intern al Uniunii Europene, dar unele dintre aceste
decizii şi măsuri luate atât de statele membre cât şi de Uniunea Europeană în ansamblul ei au
fost şi în contradicţie chiar cu prevederi ale unor acorduri şi tratate internaţionale.
Keywords: insecurity, law, European Union, the refugee crisis, international law.
Cuvinte cheie: insecuritate, ordinea juridică, Uniunea Europeană, criza refugiaţilor,

drept internaţional.
~ 976 ~
I. Fenomenul migrator de-a lungul istoriei
Chiar dacă anul 2015 şi probabil şi 2016 vor fi ani „de vârf” pentru fenomenul migrator
în Europa, aceasta fiind direct afectată de masele mari de oameni care au fugit din faţa
violenţelor şi a conflictelor armate din ţările de origine, o astfel de deplasare de populaţii nu
este decât un nou episod, chiar dacă la dimensiuni mult mai mari, dintr-un proces foarte
vechi. Aproape la fel de vechi ca şi omul inteligent.
Chiar istoria umanităţii însăşi începe cu migraţia lui homo sapiens, omul primordial care a
pornit în cucerirea lumii din exact aceleaşi nevoi fundamentale ca şi oamenii care sunt antrenaţi în
fenomenul migrator contemporan: supravieţuirea şi găsirea unor condiţii mai bune de viaţă.
Şi istoria mai recentă consemnează migraţii deosebit de ample în perioada antichităţii.
Triburile doriene au pornit din Peloponez la mijlocul secolului VIII i.e.n. şi au ocupat sudul
Italiei şi estul Siciliei, fiind atrase de zăcămintele importante de fier din această regiune.
Un secol mai târziu se desfăşoară Marea colonizare greacă, pe parcursul căreia triburile
ioniene, pornind din Atena şi insulele Marii Egee au migrat atât către est înfiinţând cetăţi pe
ţărmurile Mării Negre, cât şi către vest, populând coastele ligurice, spaniole, africane.
Mai apoi, popoarele barbare venite din Asia (huni, vizigoţi, ostrogoţi, vandali, bulgari, slavi
etc.) spre Europa în secolele IV-VII e.n. au constituit o veritabilă invazie din perspectiva numărului
imens de populaţie şi a duratei îndelungate în care s-a produs. Migraţiile târzii, produse până prin
secolul XI e.n. au avut ca actori arabii, ungurii, maurii, turcii şi mongolii, toţi aceştia lăsând urme
semnificative în Nordul Africii, în Peninsula Iberică, Asia Mică şi Europa centrală şi răsăriteană.
Este de remarcat că dintre toţi aceştia arabii au reuşit să ocupe şi să se instaleze pe un
teritoriu vast, care se întinde din peninsula Iberică, trecând prin tot nordul Africii, peninsula
Arabică, Orientul Mijlociu, până în centrul şi sudul Asiei. Explicaţia acestei extinderi uriaşe
are la bază unificarea triburilor arabice sub noua religie monoteistă musulmană, fondată de
Mahomed începând din anul 610 e.n.
După descoperirea Americii în secolul XVI, o lungă perioadă de timp coloniştii spanioli şi
portughezi au practicat un comerţ cu sclavi peste Oceanul Atlantic, care a însemnat mutarea
unei întregi populaţii din Africa în teritoriile nou descoperite (America de Nord şi de Sud).
Revoluţia industrială, începând cu secolul XVIII, a determinat o migraţie internaţională
care a căpătat noi dimensiuni. Trecerea de la vaporul cu pânze la vaporul cu aburi a însemnat
o escaladare a transportului de sclavi către sudul Americii de Nord, Brazilia şi toate insulele
”de zahar” sau ”de bumbac”.
Puţin mai târziu, după fondarea Statelor Unite ale Americii, a urmat o migraţie însemnată
dinspre Europa spre America. Spre exemplu, pe durata a numai 100 de ani (între 1860 si
1960), aproximativ 31 de milioane de italieni au părăsit ţara lor spre a se stabili în SUA.
Primul razboi mondial a produs şi el consecinţe importante, ca urmare a prăbuşirii marilor
imperii (otoman, austro-ungar, ţarist), a populaţiilor strămutate ca efect al înfiinţării noilor state, a
exilaţilor şi apatrizilor, a penuriei de forţă de muncă generată de milioanele de morţi.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial au urmat alte mutări de populaţii dintr-
un teritoriu în altul, atât în mod natural1, cât şi forţat2.
1
După războiul în urma căruia Algeria şi-a câştigat independenţa, a urmat o deplasare de populaţie algeriană către
Franţa (se estimeaza un numar de 2 milioane de algerieni). Un schimb masiv de populaţie a urmat decolonizării Indiei în
1947, odată cu plecarea a milioane de musulmani către Pakistan, concomitent cu crearea statului indian.
2
Avem în vedere transferul de către URSS de populaţii ruseşti şi slave dinspre Siberia spre teritoriile
încorporate în URSS după cel de-al doilea război mondial, respectiv Basarabia, Bucovina şi Maramureşul de
~ 977 ~
Aşadar, migraţia nu este nicidecum un fenomen nou, ci el precede chiar apariţia statului,
a cărui existenţă presupune raporturi fixe, stabilite între o comunitate şi un teritoriu. După
extinderea globalizarii, fenomenul migrator s-a accentuat şi mai mult dat fiind creşterea
gradului de permeabilitate a graniţelor, în ciuda introducerii paşapoartelor, vizelor şi a altor
instrumente de formalizare a trecerii frontierelor naţionale sau de stabilire în altă ţară.
Revenind la fenomenul migrator cu care se confruntă în prezent Europa, sau « invazia
musulmană », cum a mai fost denumit acest fenomen, trebuie să spunem că, în anumite
cercuri, el fusese previzionat de mai mulţi ani, iar valul de imigranţi era aşteptat de multă
vreme.
După cum arată şi profesorul Tasin Gemil1 într-un interviu din octombrie 20152, în
diverse organisme de lucru ale NATO circulau încă din perioada 1991-1992 diferite raporte
care arătau că descreşterea populaţiei Europei va oferi posibilitatea ca 50 de milioane de
oameni să emigreze spre ţările Europei occidentale, provenind în primul rând din ţările
răsăritene.
Cu alte cuvinte, depopularea Europei Occidentale a fost elementul care a creat premizele
fenomenului migrator la care asistăm în prezent.
Această criză cauzată de migraţie a început în momentul în care în Europa a început
descreşterea demografică. În prezent, în Uniunea Europeană, rata de creştere a populaţiei este
în medie de 1,38. Însă sociologii şi studiile demografice arată clar că sub un procent de 2,1 un
popor şi, respectiv, cultura acestuia vor dispărea în mai puţin de un secol.
Spre comparaţie, în lumea arabă, prin excelenţă musulmană, rata creşterii demografice
este de 8,1!
În ţările musulmane, inclusiv Turcia, creşterea demografică este invers proporţională cu
dezvoltarea economică. Deci, oamenii din generaţiile tinere din lumea arabă nu-şi găsesc
rostul acolo, nu au locuri de muncă, iar calitatea vieţii lor este precară sau, oricum, mult
inferioară celei a Europei occidentale.
Toate acestea converg spre o singură concluzie : 2015-2016 nu înseamna sfarşitul
fenomenului migrator dinspre lumea musulmană spre Europa. El va continua în anii ce vor
urma şi va deveni o obisnuinţă pentru vechii locuitori ai Occidentului.
II. Efecte ale migraţiei

Migraţia produce efecte3 pe 3 planuri: asupra ţării de origine, asupra ţării de destinaţie şi
asupra migranţilor înşişi. Efectele economice şi sociale sunt dintre cele mai însemnate şi au
atât o componentă pozitivă, cât şi una negativă. Cu alte cuvinte, migraţia poate fi privită atât
ca o cauză, cât şi ca un efect al dezvoltării economice a unor state. Nevoia unor ţări de forţă
de muncă sau pur şi simplu de populaţie nouă, care să compenseze declinul demografic, este,
după cum am arătat şi mai sus, o cauză a migraţiei, iar pe de altă parte bunăstarea şi nivelul
Nord, estul şi sudul Poloniei, ţările baltice. URSS a făcut mutări de populaţii şi în celălalt sens, ducând în Siberia
şi Caucaz români, polonezi, unguri.
1
Tasin Gemil este istoric, profesor universitar, fost deputat şi fost ambasador al României în Azerbaijan
(1998-2003) şi în Turkmenistan (2004-2008). În prezent, este directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central
Asiatice din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
2
Interviul a fost publicat de Revista Sinteza şi poate fi gasit aici: http://revistasinteza.ro/asediul-fortaretei-
europa/ (accesat 20.05.2016)
3
Efectele migraţiilor sunt analizate în detaliu în teoriile sociologice, însă nu vom dezvolta în materialul de
faţă această latură.
~ 978 ~
ridicat de dezvoltare economică a unor state constituie o atracţie pentru populaţii predispuse
la emigrare, aflate în ţări slab dezvoltate economic.
Migraţia economică are în ţara de origine, în principal, un impact negativ, determinând o
scădere a calităţii vieţii ca urmare a declinului economiei naţionale din cauza emigrării forţei de
muncă calificate și înalt calificate, a lipsei forţei de muncă în anumite sectoare de activitate etc.
Se generează însă şi un efect pozitiv, care îl compensează într-o oarecare măsura pe cel
negativ. Acest efect pozitiv se exprimă în introducerea în economia naţională a statului de
origine a migraţiei a unui capital nou, respectiv a unor sume considerabile de bani pe care
emigranţii le trimit celor rămaşi acasă.
Aceleaşi efecte biunivoce se manifestă şi în ţara de destinaţie, unde imigranţii sunt doriţi
întrucât reprezintă o forţă de muncă ieftină şi uneori înalt calificată. Pe de altă parte, ei devin
şi o povară economică și socială, generând probleme legate de inadaptarea lor la comunitatea
locală (inadaptare cu atât mai accentuată cu cât intervin și diferențe majore de cultură și nivel
de civilizație) şi alterând sistemele de asigurări sociale.
Migranţii schimbă totodată coordonatele demografice : în ţara de destinaţie creşte
numărul populaţiei şi scade vârsta persoanelor apte de muncă, iar în ţara de origine scade
numărul, iar populaţia îmbătrâneşte.
În legatură cu acest fenomen migrator manifestat dinspre ţări musulmane din Orientul
Mijlociu, Africa şi Asia spre ţările bogate ale Europei, mai trebuie reţinute şi următoarele
elemente: toate ţările de origine au un PIB/locuitor redus, iar în unele din acestea sunt în
desfăşurare războaie (Siria, Irak), conflicte armate (Libia, Ciad); pe de alta parte, din ţările
europene fie au fost transmise semnale în sensul disponibilităţii acestora de a primi migranţi1,
fie dimensiunile economiei subterane şi amploarea ”muncii la negru” constituiau un mediu
atractiv pentru migranţi2.
În acest context larg, migraţia cauzată de razboaie, conflicte, tratamente inumane,
regimuri dictatoriale etc., merită o analiză detaliată, spre a se evidenția impactul pe care il are
asupra ordinii juridice din ţările şi regiunea de destinaţie, precum şi pentru a vedea în ce
masură au fost aplicate acordurile internaţionale referitoare la azil şi refugiaţi.
III. Acorduri internaţionale referitoare la refugiaţi

1. Preocuparea pentru protecţia drepturilor omului generată după cel de-al doilea război
mondial a dus la accelerarea proceselor şi dezvoltarea legislaţiei internaţionale in acest
1
Ne referim la declaratiile constante ale Cancelarului Germaniei Angela Markel care, chiar si in octombrie
2015 dupa ce cateva sute de mii de refugiati deja ajunsesera in Germania, declara că este ”mândră” de ”fața
prietenoasă” arătată de Germania în raport cu refugiații. Angela Merkel a spus că ”nu face promisiuni false” și a
recunoscut că integrarea noilor veniți ”nu va fi ușoară” și că mai este ”încă de lucru”. A se vedea
http://www.agerpres.ro/externe/2015/10/08/angela-merkel-primirea-de-refugiati-cea-mai-dificila-sarcina-de-la-
reunificare--08-31-23 (accesat la 27.03.2016). S-a mai remarcat pe drept cuvant ca desi Germania limitase anterior
intrarea imigrantilor in tara, o noua lege intrata in vigoare la 1 ianuarie 2005 a modificat intr-o oarecare masura
procedurile si restrictiile de imigrare, stabilind conditii mult mai permisive, in special pentru munca inalt calificata
din tarile nonUE. A se vedea pentru acest argument, Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii
naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, pag. 35.
2
Avem in vedere, spre exemplu, Italia, care este privită, în principal, ca un instrument pentru regularizarea
statutului imigrantilor deja prezenti pe teritoriul ţării, şi nu pentru a controla intrările. A se vedea Giuseppe De
Bartolo, Immigration in Italy: the Great Emergency, University of Calabria, Italy, 2007, la care face trimitere şi
Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, pag.36.
~ 979 ~
domeniu.
Astfel a apărut în peisajul dreptului internaţional Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. Adoptat de Organizatia Naţiunilor Unite pe 10 decembrie 1948, acest document
stabileşte pentru prima dată drepturi fundamentale la care toţi oamenii sunt îndreptăţiţi.
In cele treizeci de articole ale sale sunt definite libertăţi primordiale, drepturi şi principii.
Printre aceste drepturi se numara şi dreptul la azil, care permite oricărei persoane să
caute protecţie în altă ţară dacă este supusă persecuţiei în ţara de origine.
Articolul 14 al Declaraţiei menţionează că „În caz de persecuţie, orice persoană are
dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în alte ţări. Acest drept nu poate fi invocat în
caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acţiuni contrare
scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.”
Asa cum deja s-a subliniat1, multe constituţii naţionale reiterează principiile prezentate în
Declaraţie şi numeroase tratate internaţionale, instituţii regionale, naţionale şi internaţionale
ce au drept obiectiv protecţia drepturilor omului fac apel la acest document.
2. A urmat apoi Convenţia privind Statutul Refugiaţilor, semnată la Geneva în 19512,
amendată apoi de Protocolul privind Statutul Refugiaţilor, semnat la New York in 19673.
Ambele documente definesc două noţiuni fundamentale care trebuie avute în vedere în
orice analiză privitoare la dreptul la azil: definitia refugiatului şi consacrarea juridică a
interdicţiei de expulzare şi returnare ("non-refoulement").
Potrivit chiar primului articol din Convenţia de la Geneva, refugiatul este acea persoană
„care din cauza unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei,
naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în
afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte
protecţia acestei ţări; sau care, neavând nicio cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care
avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită
respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.”
Interdicţia de expulzare şi returnare4 împiedică orice stat care acordă azil să expulzeze
sau să returneze un refugiat unui stat în care „viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe
motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii
politice.”
3. La nivelul Uniunii Europene, s-a acordat o mai mare atenţie politicii în domeniul
azilului în contextul cooperării în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.
Legislaţia în domeniul azilului, aflată sub auspiciile cooperării interguvernamentale, a
aparţinut iniţial fiecărui stat membru. Odată cu intrarea în vigoare în 1999 a Tratatului de la
Amsterdam5 domeniul azilului s-a transferat către cel dintâi pilon al Comunităţii.
1
Diana Zanoschi, Dreptul la azil în Uniunea Europeană. Distopia supranaţionalismului, in Sfera politicii,
nr.4 (186) din oct.-dec. 2015
2
Conventia a fost adoptată pe 28 iulie 1951 de către Conferinţa plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite asupra
statutului refugiaţilor şi apatrizilor, si a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. România a ratificat Convenţia la 4 iulie
1991 prin Legea nr. 46, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991.
3
A se veda http://www.ohchr.org/Documents/ProfessionalInterest/protocolrefugees.pdf (accesat la
20.05.2016)
4
Aceasta interdictie se regaseste in art. 33 din Conventie.
5
Tratatul de la Amsterdam prevede dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie care include si
măsuri pentru controlul frontierelor externe, azil şi imigrare, introducand noul Titlu IV referitor la „vize, azil,
imigrare şi alte politici legate de libertatea de circulaţie a persoanelor”.
~ 980 ~
Consiliul European a adoptat, ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam,
mai multe programe care au ca scop crearea unei zone de liberate, securitate şi justiţie în
cadrul Uniunii Europene: Programul de la Tampere1 (1999), Programul de la Haga2 (2004) şi
Programul de la Stockholm3 (2009).
Prin acestea se defineşte sistemul european comun de azil4, ca parte a zonei de libertate,
securitate şi justiţie, iar construirea acestuia este programata a se face în două faze. Prima
faza (1999-2005) a inclus armonizarea legislaţiei în interiorul Uniunii Europene, iar cea de-a
doua (2005-2010) instituirea unor proceduri comune de azil şi a unui statut uniform, valabil
pe tot cuprinsul Uniunii, pentru persoanele care au nevoie de protecţie internaţională.
Sistemul european comun de azil (SECA) a fost finalizat în 2013 şi cuprinde 5
documente cheie:
- Directiva revizuită privind procedurile de azil5 – vizează decizii mai echitabile, mai
rapide şi de o mai bună calitate în materie de azil.
- Directiva revizuită privind condiţiile de primire6 – asigură existenta condiţiilor
materiale adecvate de primire (de exemplu, cazare) pentru solicitanţii de azil din întreaga
Uniune Europeană.
- Directiva revizuită privind standardele minime7 – aduce clarificări cu privire la
motivele de acordare a protecţiei internaţionale, contribuind astfel la consolidarea deciziilor
în materie de azil la nivel european.
- Regulamentul Dublin revizuit8 – consolidează protecţia acordată solicitanţilor de azil
pe parcursul procesului de determinare a statului responsabil de examinarea cererii și aduce
clarificări cu privire la normele care reglementează relaţiile dintre state.
- Regulamentul EURODAC revizuit9 – permite accesul autorităţilor responsabile cu
1
Tampere, 15-16 October 1999, textul aici: http://www.europarl.europa.eu/summits/tam_en.htm#
2
Publicat in Jurnalul Oficial C 53 din 03.03.2005, p. 1–14 accesibil aici http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/?uri=CELEX%3A52005XG0303%2801%29 (accesat la 20.05.2016).
3
Publicat in Jurnalul Oficial C 285E din 21.10.2010, p. 12–35 accesibil aici http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/EN/TXT/?qid=1459195761349&uri=CELEX:52009IP0090%2801%29 (accesat la 20.05.2016).
4
Pentru o prezentare detaliata a prevederilor europene si internationale legate de dreptul la azil si statutul
refugiatilor, a se vedea Gheorghe Iancu, Vlad Alexandru Iancu, Dreptul la azil. Privire comparativa cu statutul
juridic al refugiatului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015.
5
Directiva 2013/32/UE din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a
protecției internaționale (reformare), publicata in Jurnalul Oficial L 180/60 din 29.06.2013.
6
Directiva 2013/33/UE din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de
protecție internațională (reformare), publicata in Jurnalul Oficial L 180/96 din 29.06.2013
7
Directiva 2011/95/UE din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care
trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție
internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de
protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (reformare), publicata in Jurnalul Oficial L 337/9 din
20.12.2011
8
Regulamentul UE nr. 604/2013 din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de
determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională
prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid
(reformare), publicat in Jurnalul Oficial L180/31 din 29.06.2013
9
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea
sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr.
604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei
cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de
către un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor
~ 981 ~
aplicarea legii la baza de date a UE, care conţine amprentele digitale ale solicitanţilor de azil,
în condiţii foarte stricte, în vederea prevenirii, detectării sau investigării celor mai grave
infracţiuni, precum crimele şi actele de terorism.
4. Principiul nereturnării este de asemenea codificat în instrumentele dreptului regional
al refugiaţilor1, inclusiv în Articolul 19(2) al Cartei UE şi constituie în egală măsură și
regula dreptului internaţional cutumiar.
Carta drepturilor fundamentale a UE, adoptata de Consiliul european de la Nisa din
decembrie 2000, afirma la art. 18 ca ”dreptul de azil este garantat in conformitate cu regulile
prevazute in Conventia de la Geneva din 28 iulie 1951”.
Principiul nereturnării nu este supus restricţiilor teritoriale; acesta se aplică
indiferent de locul unde statul în cauză îşi exercită jurisdicţia2.
IV. Probleme în aplicarea dreptului internaţional şi al Uniunii Europene

Este de remarcat mai întâi, din păcate, nerespectarea de către unele state membre şi de
Uniunea Europeana în ansamblul ei, ca subiect de drept internaţional, a dreptului tratatelor.
Potrivit acestuia3, tratatele şi convenţiile internaţionale prevăd obligaţii pentru state,
producând efecte în ordinea lor juridică internă. Convenţia de la Viena4 prevede că un stat
parte nu poate invoca prevederile dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea
unui tratat sau nerespectarea prevederilor lui.
Pe de altă parte, respectarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu
dreptul internaţional este unul din principiile de drept internaţional cele mai vechi şi mai
importante.
Cu toate acestea, în contextul migraţiei masive cu care s-a confruntat statele europene
în ultimul an şi se mai confruntă şi în prezent, trebuie observat că, deşi toate cele 28 de state
Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire
a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate,
securitate și justiție, publicat in Jurnalul Oficial nr. L 180 din 29.06.2013.
1
Declaraţia de la Cartagena privind refugiaţii, Colocviul pe tema protecţiei internaţionale a refugiaţilor în Africa
Centrală, Mexic şi Panama, 22 noiembrie 1984, la paginile 190-193, disponibil la:
http://www.unhcr.org/refworld/docid/3ae6b36ec.html („Declaraţia de la Cartagena”). Obligaţia de a respecta principiul
nereturnării este reflectatăşi în Articolul 3 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului (Consiliul Europei,
Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, 3 septembrie 1953, Seria de tratate a
Naţiunilor Unite, vol. 213, pagina 222, disponibil la: http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/Html/005.htm )
(„CoEDO“), precum şi în Articolul 3 al Convenţiei împotriva Torturii, altor Tratamente sau Pedepse cu Cruzime,
Inumane sau Degradante, 10 decembrie 1984, Seria de tratate a Naţiunilor Unite, vol. 1465, pag. 85, disponibil la:
http://www.unhcr.org/refworld/docid/3ae6b3a94.html) („CAT”)
2
Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei, Cererea nr. 27765/09, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(„CEDO“), 23.02.2012, disponibil la: http://www.unhcr.org/refworld/docid/4f4507942.html; UNHCR, Opinia
consultativă privind aplicarea extrateritorială a obligaţiilor de nereturnare prin Convenţia privind statutul
refugiaţilor din 1951 şi Protocolul la aceasta din 1967, 26 ianuarie 2007, la alin. 24, 26, 32-43, disponibil la:
http://www.unhcr.org/refworld/docid/45f17a1a4.html; UNHCR, Opinia Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite
pentru Refugiaţi în cazul Hirsi şi alţii împotriva Italiei, martie 2010, la alin. 4.1.1-4.2.3, disponibil la:
http://www.unhcr.org/refworld/docid/4b97778d2.html .
3
Ansamblul de norme juridice internaţionale, pe baza cărora se formează tratatele în virtutea cărora ele
există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de „drept al tratatelor" este folosită, aproape în mod constant,
pentru a desemna acea ramură a dreptului internaţional care se ocupă de tratate. A se vedea in acest sens, Dumitra
Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti 1997, p. 219.
4
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, prevede la art. 26 ca ” „Orice tratat în vigoare obligă
părţile şi trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credinţă.”
~ 982 ~
membre UE sunt state care au ratificat Convenţia de le Geneva privind refugiaţii1, unele
dintre acestea au încălcat flagrant prevederile ei.
Reglementările adoptate la nivelul UE în privinţa azilului, care oricum sunt acte juridice
cu o valoare inferioară tratatelor internaţionale, au generat o aplicare neunitară a dreptului
internaţional referitor la refugiaţi şi la obţinerea dreptului la azil2.
Comisia Europeană a anunţat în octombrie 2015 că a declanşat nu mai putin de 75 de
proceduri împotriva statelor membre pentru încălcarea legislaţiei referitoare la azil.
Mai mult decât atât, chiar la nivelul organismelor decizionale ale Uniunii Europene s-au
exprimat opinii şi s-au propus măsuri care nu concordă cu principiul de acţiune impus de
Convenţia de la Geneva, care interzice expulzarea şi returnarea unui refugiat într-un stat în
care „viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate,
apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice.” (articolul 33 alin.1 al Convenţiei
din 1951).
Principiul nereturnării se situează în centrul exercitării dreptului la azil,
reprezentând piatra de temelie a protecţiei internaţionale a refugiaţilor. El se aplică oricărei
actiuni care are ca rezultat îndepărtarea de pe teritoriu, deportarea, returnarea, extrădarea,
respingerea la frontieră sau refuzarea admiterii, etc. şi, în consecinţă, expunerea
refugiaţilor la un risc.
Apoi, este de subliniat și că, în ciuda tuturor prevederilor enumerate la pct.III de mai sus,
care se găsesc stipulate în tratate şi convenţii internaţionale, statele UE au tratat în mod
neunitar cererile de azil formulate de refugiaţii emigraţi din Siria şi alte state în care se
manifestă conflicte sau în care sunt ameninţaţi din diverse considerente.
La nivelul întregii Uniuni Europene, în 2014 din totalul cererilor de azil au primit un
răspuns favorabil numai 45%. Însă, dacă analizăm situaţia în cazul fiecărui stat constatăm că,
spre exemplu, în Franţa acest procent este de numai 30%, în Italia de 58%, în Germania de
49%, pe când în Suedia este de 82%!
În acest context, cum oare poate fi calificată (juridic, dar nu numai) acţiunea Ungariei,
care a ridicat garduri de-a lungul frontierelor proprii pentru a interzice persoanelor emigrate
din zonele de conflict din Orientul Mijlociu să solicite azil?!
Sau a Germaniei, care în septembrie 2015 a decis să închidă temporar frontiera cu
Austria?!
Sau a Uniunii Europene care, în ansamblul ei, ca subiect de drept internaţional, a
negociat și agreat cu Turcia returnarea refugiaţilor ?!!!
Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care, din perspectiva Inaltului Comisariat ONU
pentru Refugiaţi, dreptul la azil prevăzut în Articolul 18 al Cartei UE conţine
următoarele elemente:
(i) protecţia împotriva returnării, inclusiv nerespingerea la frontieră;
(ii) accesul pe teritorii în scopul includerii în procese echitabile şi efective de
determinare a statutului şi a nevoilor de protecţie internaţională;
(iii) evaluarea unei solicitări de azil în cadrul unor proces echitabile şi eficace de azil
1
Pentru cele din ultimele două valuri ratificarea Convenţiei de la Geneva privind refugiatii a fost chiar o
condiţie esenţiala pentru aderarea la UE.
2
În Franţa, un solicitant de azil nu are dreptul să muncească, în schimb în Germania are acest drept.
~ 983 ~
(cu asistenţă din partea unor interpreţi calificaţi şi reprezentanţi bine pregătiţi ai
autorităţilor responsabile şi acces la reprezentare legală şi la alte organizaţii care oferi
informaţii şi sprijin), precum şi o cale de atac efectivă (cu asistenţă juridică gratuită
adecvată) în statul care îi primeşte;
(iv) accesul la UNHCR (sau la organizaţiile partenere ale acestuia);
(v) tratament în conformitate cu condiţiile adecvate de primire;
(vi) acordarea statutului de refugiat sau a statutului de protecţie subsidiară atunci când
criteriile sunt îndeplinite;
(vii) asigurarea exercitării de către refugiaţi şi solicitanţii de azil a drepturilor
fundamentale şi libertăţilor; şi
(viii) ajungerea la un statut sigur.
Deasemenea, trebuie să constatăm şi că propunerea, aflată în dezbaterea organismelor
decizionale ale Uniunii Europene, de a se înfiinţa un corp poliţienesc al UE, care să patruleze
în Marea Mediterana spre a împedica bărcile cu care vin refugiaţii să se apropie de coastele
Greciei, Italiei sau altor state membre, este în contradicţie flagrantă cu toate cele de mai sus.
În al treilea rând, trebuie amintite și problemele majore de aplicare a prevederilor
dreptului UE în contextul crizei refuziaţilor.
1. Regulamentul Dublin revizuit consacră principiul conform căruia un singur stat
membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil, şi acela este statul în care
solicitantul de azil a pătruns ilegal prima dată.
Scopul principal al sistemului Dublin este de a rezolva două probleme: „asylum
shopping” (când un solicitant de azil depune cereri de azil în mai multe state europene pentru
a-şi creşte şansele de a primi protecţie) şi „burden-sharing” (responsabilitatea pentru
procesarea cererilor de azil să fie distribuită în mod egal între statele membre, astfel încât
statele care primesc cel mai mare număr de cereri de azil - Germania, Franţa, Suedia- să nu
fie împovărate de acestea).
Ori, aşa cum am arătat pe larg şi într-o altă lucrare1, Regulamentul Dublin a fost încălcat
de multe state membre: Grecia, Italia, Ungaria, Austria etc.
Germania a încălcat și ea regulile Dublin fiindcă a primit fără limitări refugiaţi şi
solicitanţi de azil care traversaseră anterior mai multe alte state membre UE.
Şi mai grav de atât este că prin decizia luată în chiar întrunirea extraordinară a
Consiliului JAI din 22 septembrie 20152 au fost ignorate obligaţiile statelor membre impuse
prin Regulamentul Dublin II şi s-a decis atribuirea unor „cote obligatorii” de refugiaţi pentru
fiecare stat membru.
Aceasta este cea mai bună dovadă a eșecului politicii europene referitoare la azil.
2. O a doua mare problemă de aplicare a dreptului UE, cauzată de numărul imens al
refugiaţilor intraţi în Uniunea Europeană într-un interval de timp foarte scurt, constă în
încetarea de facto a aplicării de către unele ţări membre a Acordului Schengen.
1
Ilie Dumitru, Discriminarea lucrătorilor pe criterii religioase şi de credinţă – problemă actuală a Uniunii
Europene, în contextul migraţiei refugiaţilor musulmani, lucrare prezentata in cadrul Conferintei Internationale a
Nediscriminarii si Egalitătii de Sanse – NEDES 2015, Palatul Parlamentului, 24-26 noiembrie 2015.
2
Potrivit paginii web oficiale a Consiliului Uniunii Europene, mecanismul se va aplica pentru 120 000 de
persoane care au în mod clar nevoie de protecţie internaţională şi care au sosit sau sosesc pe teritoriul Italiei şi
Greciei începând cu şase luni înainte de intrarea în vigoare până la doi ani de la intrarea în vigoare. A se vedea
http://www.consilium.europa.eu/ro/meetings/jha/2015/09/22/ accesată la 20.05.2016.
~ 984 ~
Mai întâi Austria a reintrodus controlul trenurilor şi camioanelor la graniţa cu Ungaria.
Apoi, începând cu 12 septembrie 2015, Germania a reluat “provizoriu“ controalele la
frontieră, suspendând astfel libera circulaţie prevăzută în Spaţiul Schengen. Imediat ulterior,
şi Cehia a anunţat aceeaşi măsură.
Toate acestea s-au produs în condiţiile în care Acordul Schengen, semnat în 1985 de 6
state membre şi la care ulterior au aderat şi altele, a fost încorporat în cadrul legislativ al
Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam din 1987, find astfel aplicabil în toate ţările
membre UE, cu excepţia României, Bulgariei şi Ciprului.
Spaţiul Schengen reprezintă un teritoriu în care este garantată libera circulaţie a
persoanelor.1 Statele semnatare ale acordului au desfiinţat toate frontierele interne, în locul
acestora existând o singură frontieră externă.2
Aceste obligaţii juridice asumate de state au încetat însă a mai fi respectate odată cu
escaladarea numărului de refugiaţi musulmani care se deplasau spre centrul Europei, în
special Germania, Franţa, Austria, Danemarca.
Mai mult decât atât, în ultima perioadă s-au făcut auzite şi luări de poziţii foarte ferme în
sensul încetării aplicării pe mai departe a Acordurilor Schengen. Sondajele efectuate în
ultimul an au arătat că 67% dintre francezi doresc reintroducerea controalelor la graniţe.
Pentru eliminarea Acordului Schengen s-au pronunţat şi 56% dintre italieni şi 53% dintre
germani.3
Statele care au reintrodus controalele la frontiere şi-au motivat juridic această măsură
invocând art. 23 din Codul Frontierelor Schengen4, care prevede că în cazul unei ameninţări
grave la adresa ordinii publice sau a siguranţei interne, statele din spaţiul Schengen pot, în
mod excepţional, să reintroducă controlul la frontierele lor interne pe o perioadă de maximum
30 de zile sau pe durata presupusă a ameninţării serioase.5
Evident că aceste dispoziţii din Acord servesc doar ca scuză pentru statele în culpă căci,
oricum, acestea au “omis“ să respecte procedura care trebuia urmată într-o astfel de situaţie.6
1
Despre drepturile resortisanţilor ţărilor terţe admişi într-un stat membru, a se vedea şi Louis Dubouis şi
Claude Blumann, Droit matériel de lÙnion européenne, editia a 4a, Ed. Montchrestien, Paris, 2006, pag. 60
2
Pentru detalii a se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:l33020 accesat la
20.05.2016
3
Conform http://www.euractiv.ro/extern/To-Schengen-or-not-to-Schengen-1260 accesat la 20.05.2016
4
Codul Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a persoanelor peste frontiere (Codul
Frontierelor Schengen) a fost adoptat prin Regulamentul CE nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 15 martie 2006
5
Textul integral aici:
http://www.schengen.mira.gov.ro/Documente/utile/catutil/codul%20frontierelor%20schengen.pdf
6
Art.24 din Codul Frontierelor Schengen prevede că la reintroducerea acestor controale, celelalte ţări ale UE
care fac parte din spaţiul Schengen şi Comisia Europeană trebuie informate fără întârziere şi fiindu-le furnizate o
serie de informaţii.
Informaţiile menţionate, precum şi orice aviz al Comisiei sau al unui stat membru fac obiectul unor
consultări, inclusiv, atunci când este cazul, al unor reuniuni comune, între statul membru care preconizează
reintroducerea controlului la frontierele interne, celelalte state membre, în special cele afectate în mod direct de
aceste măsuri, şi Comisie, în vederea organizării, atunci când este cazul, a unei cooperări reciproce între statele
membre şi a examinării proporţionalităţii măsurilor în raport cu evenimentele aflate la originea reintroducerii
controlului la frontiere, precum şi cu ameninţările la adresa ordinii publice sau a securităţii interne.
Aceste consultări trebuia să aibă loc, conform alin.5 al art. 24 din Cod, “cu cel puțin zece zile înainte de data
preconizată pentru reintroducerea controlului la frontiere ”.
Conform art. 25 din acelaţi Cod, ”atunci când, într-un stat membru, o ameninţare gravă la adresa ordinii
~ 985 ~
Concluzionând putem spune că Europa s-a dovedit incapabilă să facă faţă numărului
considerabil de refugiaţi sosiţi, în principal, din zonele de conflict din Orientul Mijlociu,
Africa si Asia, iar unele state au preferat să încalce prevederi ale unor acorduri şi tratate
internaţionale, invocând , printr-o interpretare forţată şi inexactă, prevederi cu valoare
juridică inferioară, respectiv acte nromative care fac parte din dreptul intern al Uniunii
Europene. Această situaţie a relevat deopotrivă o ineficacitate şi inconsistenţă a dreptului
Uniunii Europene în materie de azil.
Tot acest complex de factori şi de evenimente relevă necesitatea regândirii regulilor
dreptului internaţional referitor la refugiaţi şi la o armonizare a regulilor interne ale Uniunii
Europene cu aceste norme de drept internaţional spre a exista o rezolvare unitară a cererilor
de azil în statele membre, contribuind astfel la stabilitatea legislaţiei UE şi la reinstaurarea
sentimentului de securitate socială şi juridică.
Bibliografie:
Cursuri, tratate, monografii
Gheorghe Iancu, Vlad Alexandru Iancu, Dreptul la azil. Privire comparativa cu statutul
juridic al refugiatului, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2015
Louis Dubouis şi Claude Blumann, Droit matériel de lÙnion européenne, editia a 4a,
Ed. Montchrestien, Paris, 2006
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti
1997
Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005
Articole, studii, conferinte

Ilie Dumitru, Discriminarea lucrătorilor pe criterii religioase şi de credinţă – problemă
actuală a Uniunii Europene, în contextul migraţiei refugiaţilor musulmani, lucrare prezentata
in cadrul Conferintei Internationale a Nediscriminarii si Egalitătii de Sanse – NEDES 2015,
Palatul Parlamentului, 24-26 noiembrie 2015.
Diana Zanoschi, Dreptul la azil în Uniunea Europeană. Distopia supranaţionalismului,
in Sfera politicii, nr.4 (186) din oct.-dec. 2015
Internet
Jurisprudenta
publice sau a securităţii interne necesită o acţiune imediată, statul membru în cauză poate, în mod excepţional,
reintroduce imediat, controlul la frontierele interne, pentru o perioadă limitată de maximum zece zile. ” Această
perioadă poate fi prelungită cu alte perioade de maximum 20 de zile şi nu poate depasi în total două luni.
~ 986 ~
MUNCA PRIN AGENT DE MUNCĂ TEMPORARĂ
TEMPORARY EMPLOYMENT AGENCY WORK
Drd. LĂPUȘTE Marian

Academia de Politie Alexandru Ioan Cuza
marianlapuste@yahoo.com
Abstract:
In the context of Romania integration into the European Union and taking into account
the evolution of the economies of member countries requires a careful analysis of labor
relations in order to optimeze them. Although general legistative frame for successful and
fair conduct of free movement an labor thus the performance of labor relations in the
European Union was created, the evolution of economic relations in order to continuous
optimize of value creates a permanent pressure on the legislative framework. In such
conditions the temporary employment contract it tends to become incrisingly customary in
spite of the european recomandation it to be an exceptional normality wanting to keep in the
employment contract of indefinite duration that establishes a degree of predictability largest
greatest employee enabling it to build a development plan personal and professional time
and space that stretch of his life, but the evolution of the world, globalization and forced
relocation of industries in Asia and the labor market needs to reshape its offer in terms of
legislation although things are moving more slowly. In this context ample complexity the
need of flexibility in achieving production opened with achieving the European Union a labor
market giant that allows employers to recruit skilled labor force with diffrent costs to achieve
production needs here appears Temporary angent work doing nothing easier than meeting
demands of work with job offer in making this happend. This articol is intended as a brief
overview of the romanian legal framework and regulations on temporary employment work
and temporaty employment agency work pillar of the right for free movement of labor and
capital services within the European Union.
Rezumat:
In contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana si tininduse cont de evolutia
economiilor tarilor membre se impune o atenta analiza a relatiilor de munca in vederea
optimizarii acestora. Desi cadrul legislativ general necesar unei bune si corecte derulari a
liberei circulatii a fortei de munca si deci a derularii relatiilor de munca in Uniunea
Europeana a fost creat, evolutia raporturilor economice in vederea optimizarii permanente a
costurilor creaza o presiune permanenta asupra cadrului legislativ. in atari conditii
CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCA PE DURATA DETERMINATA tinde sa devina
tot mai uzitat in pofida recomandarii europene ca acesta sa reprezinte o exceptie starea de
normalitate dorinduse a se pastra in cadrul Contractului De Munca pe Durata
Nedeterminata contract care stabileste un grad de predictibilitate mai mare angajatului
permitindui acestuia sasi construiasca un plan de dezvoltare personala si profesionala ca
intindere in timp si spatiu al vieti sale Dar evolutia mondiala , globalizarea precum si
relocarea industriilor in Asia au obligat piata muncii sasi remodeleze nevoile la oferta
~ 987 ~
actuala desi din punct de vedere legislativ lucrurile se misca mult mai lent
In acest context de ampala complexitate nevoia de flexibilitate in realizarea productiei a
deschis odata cu realizarea Uniuni Europene o piata a muncii uriase care permite angatorului sa
recruteze forta de munca specializata si cu costuri de munca diferite pentru asi realiza nevoile de
productie aici apare Agentul de Munca Temporara care nu face altceva decit faciliteaza
intilnirea cereri de munca cu oferta de munca in realizarea acestui deziderat.
Prezentul articol se doreste a fi o scurta prezentare a cadrului general legislativ roman
si reglementarile acestuia cu privire la contractul individual de munca pe durata determinata
respectiv MUNCA PRIN AGENT DE MUNCA TEMPORARA pilon al dreptului la libera
circulatie a muncii capitalurilor si serviciilor in interiorul Uniunii Europene.
Keywords: the acquis communautaire, work, labor code, the rules of European law and
international labor law, the individual employment contract of limited duration, individual
employment contract for an indefinite duration, contract of mandate, civil contract,
employee, patron, angajator.
Cuvinte-cheie: acqiurisul comunitar, muncă, Codul Muncii, norme de drept european si

international al muncii, contract individual de munca pe durata determinata, contract
individual de munca pe durata nedeterminata, contract de mandat, contract civil, salariat,
owner, employer
Munca prin agent de muncă temporară1

Munca prin agent de muncă temporară este munca prestată de un salariat temporar
care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă temporară și care este
pus la dispoziția utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea
acestuia din urma
Salariatul temporar este persoana care a încheiat un contract de muncă temporară cu un
agent de muncă temporară, în vederea punerii sale la dispoziția unui utilizator pentru a lucra
temporar sub supravegherea și conducerea acestuia din urmă.
Agentul de muncă temporară este persoana juridică, autorizată de Ministerul Muncii,
care încheie contracte de muncă temporară cu salariați temporari, în condițiile strict prevăzute
de lege pentru a-i pune la dispoziția utilizatorului, pentru a lucra pe perioada stabilită de
1 1
Art. 94 – (1) Contractul de muncă temporară este un contract individual de muncă ce se încheie în scris
între agentul de muncă temporară și salariatul temporar pe durata unei misiuni.
(2) În contractul de muncă temporară se precizează, în afara elementelor prevăzute la art. 17 și art. 18 alin
(1), condițiile în care urmează să se desfășoare misiunea, durata misiunii, identitatea și sediul utilizatorului,
precum și cuantumul și modalitățile remunerației salariatului temporar.
Art. 95 – (1) Contractul de muncă temporară se poate încheia și pentru mai multe misiuni, cu respectarea
termenului prevăzut la art. 90 alin. (2).
(2) Agentul de muncă temporară poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată
nedeterminată, situație în care în perioada dintre două misiuni salariatul temporar se află la dispoziția agentului de
muncă temporară.
(3) Pentru fiecare nouă misiune între părți se încheie un contract de muncă temporară, în care vor fi precizate
toate elementele prevăzute la art. 94 alin (2).
(4) Contractul de muncă temporară încetează la terminarea misiunii pentru care a fost încheiat sau dacă
utilizatorul renunță la serviciile sale înainte de încheierea misiunii, în condițiile contractului de punere la
dispoziție.
~ 988 ~
contractul de punere la dispoziție sub supravegherea și conducerea acestuia. Condițiile de
funcționare a agentului de muncă temporară, precum și procedura de autorizare se stabilesc
prin Hotărârea Guvernului nr. 938/2004, actualizată Autorizarea de funcționare a agentului de
muncă temporară, persoana juridică eliberată de autoritatea națională competentă în materie ,
după verificarea dosarului de autorizare, este valabilă 2 ani, aceasta putând fi prelungită la
sfârșitul perioadei de valabilitate cu încă 2 ani.
Ministerul Muncii a înființat un Registru național de evidență a agenților de muncă
temporară unde sunt înregistrați toți agenții autorizați. Lista agenților de muncă temporară
autorizați și cei cărora li s-a retras sau care au depus autorizația se publică trimestrial în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, și se afișează pe pagina de internet a ministerului.
Fiecare agent de muncă temporară trebuie să creeze o garanție financiară prin depunerea într-
un cont distinct deschis la o bancă din România a unei sume care să acopere contravaloarea a 25
de salarii de bază minime brute pe țară, garantate în plată, la care se adaugă contribuțiile datorate
de către angajator bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru șomaj și
bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii. Garanția financiară
se poate utiliza numai pentru plata drepturilor de natură salarială, dacă fondurile proprii ale
agentului de muncă temporară nu acoperă aceste obligații.
Utilizatorul este persoana fizică sau juridică pentru care și sub supravegherea și
conducerea căreia muncește temporar un salariat temporar pus la dispoziție de agentul de
muncă temporară.
Misiunea de muncă temporară înseamnă acea perioadă în care salariatul temporar este
pus la dispoziția utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea
acestuia, pentru executarea unei sarcini precise și cu caracter temporar.
Un utilizator poate apela la agenți de muncă temporară doar pentru executarea unei
sarcini precise și cu caracter temporar, cu excepția situației în care utilizatorul urmărește să
înlocuiască, astfel, un salariat al său al cărui contract de muncă este suspendat ca urmare a
participării la grevă.
Contractul individual de muncă prin agent de muncă temporară este reglementat în art.
88 – 102 din Codul Muncii. Potrivit art. 88 alin (1), munca temporară „este munca prestată de
un salariat temporar care a încheiat un contract de muncă temporară cu un agent de muncă
temporară, care este pus la dispoziția utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea
și conducerea acestuia din urmă.”
Instituția muncii temporare se aseamănă cu instituția detașării deoarece în ambele cazuri
salariatul prestează muncă în favoarea unui terț (alt angajator) din dispoziția angajatorului său
inițial.
Prin reglementarea muncii temporare, legiuitorul s-a inspirat din dreptul altor state,
îndeosebi al celui francez care, la rândul său, a avut în vedere normele engleze și americane.
În scopul stabilirii unui cadru armonizat la nivelul Uniunii Europene pentru protecția
lucrătorilor temporari, a fost adoptată Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 19 noiembrie 2008.
Desigur că, drept consecință, legiuitorul național a fost obligat să ia act de aceste
recomandări și le-a transpus în legislația română prin intermediul Legii 40/2011. Dar, chiar
după modificarea din 2011 există anumite neconcordanțe între cele două categorii de norme.
Astfel, norma europeană agreând ca și persoanele fizice să poată exercita activități de agent
de muncă temporară pe teritoriul țărilor uniunii, ceea ce intră în contradicție cu legea
~ 989 ~
națională care stipulează clar că în România doar persoanele juridice pot fi autorizate și, deci,
pot realiza activități de acest tip.
Astfel, potrivit art. 88 alin. (3) din Codul muncii, agentul de muncă temporară este o
persoană juridică, autorizată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor
Vârstnice.
Norma europeană, însă, are un grad mai mare de cuprindere, putând fi agent de muncă
temporară și o persoană fizică.
Așa fiind, s-ar fi impus ca legea națională să fie adaptată corespunzător în sensul că
agentul de muncă temporară este orice persoană fizică sau juridică ce încheie contracte de
muncă sau raporturi de muncă cu lucrători temporari pentru a-i pune la dispoziția unor
întreprinderi utilizatoare, pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea și conducerea
acestora.1 (art. 3 alin. 1 lit b din directiva).
În timp ce în art. 88 alin (2) din Codul muncii se utilizează sintagma de salariat
temporar, norma europeană operează cu noțiunea de lucrător temporar.
Sunt deosebiri între cele două categorii de termeni, de vreme ce noțiunea de lucrător este
mai extinsă ca arie de aplicare decât aceea de salariat, ea cuprinzând nu doar pe cei ce încheie
contracte de muncă, dar și pe cei aflați în raporturi de muncă, care au un alt izvor decât un
astfel de contract.
Se știe, Curtea de Justiție de la Luxemburg a statuat că noțiunea de lucrător trebuie
interpretată în baza dreptului comunitar, într-un mod expresiv.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului 1256/2011, „pot fi încadrați la un angajator
agent de muncă temporară și cetățenii străini sau apatrizii cu domiciliul ori reședința în România,
în baza autorizației de muncă sau a permisului de ședere în scop de muncă”.
Întreprinderea utilizatoare este termenul cu care operează Directiva. Prin ea se înțelege
persoana fizică sau juridică care beneficiază de serviciile lucrătorului temporar.
În art. 88 alin. (4) din Codul muncii se folosește noțiunea de utilizator, acesta fiind
beneficiarul căruia agentul de muncă temporară îi pune la dispoziție un salariat temporar
pentru îndeplinirea unor anumite sarcini precise, pe o durată determinată.
Există diferențieri între modul de definire și de stabilire a conținutului misiunii de muncă
temporară între norma națională și cea europeană. În timp ce, potrivit Directivei, ea înseamnă
perioada în care lucrătorul temporar este pus la dispoziția întreprinderii utilizatoare pentru a
desfășura o activitate cu caracter temporar sub supravegherea și conducerea acesteia din
urmă, conform art. 892 din Codul muncii, misiunea de muncă temporară este restrânsă la o
sarcină precisă și cu caracter temporar ce urmează a fi executată de salariatul temporar, cu
excepția cazului de înlocuire a unui salariat participant la grevă.
Durata misiunii de muncă temporară este reglementată de art. 903 din Codul muncii, așa
1
Art. 3 alin. (1) lit. b) „agent de muncă temporară” înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce, în
conformitate cu legislația națională, încheie contracte de muncă sau raporturi de muncă cu lucrători temporari
pentru a-i pune la dispoziția unori întreprinderi utilizatoare, pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea și
conducerea acestora.”
2
Art. 89 „ Un utilizator poate apela la agenți de muncă temporară pentru executarea unei sarcini precise și cu
caracter temporar, cu excepția cazului prevazut la art. 93.”
3
Art. 90 – (1) Misiunea de muncă temporară se stabilește pentru un termen care nu poate fi mai mare de 24
de luni.
(2) Durata misiunii de muncă temporară poate fi prelungită pe perioade succesive care, adăugate la durata
inițială a misiunii, nu poate duce la depășirea unei perioada de 36 de luni.
~ 990 ~
cum a fost modificat prin Legea 40/2011.
Aceasta se stabilește pentru un termen care nu poate fi mai mare de 24 de luni. Ea poate
fi prelungită pe perioade succesive care, adăugate la durata inițială a misiunii, nu poate
conduce la depășirea unei perioade de 36 de luni. Condițiile în care durata unei misiuni de
muncă temporară poate fi prelungită sunt prevăzute în contractul de muncă temporară sau pot
face obiectul unui act adițional la acest contract.
Munca temporară presupune o relație triunghiulară și încheierea a două contracte, diferite
ca natură juridică:
a) contractul de muncă temporară, încheiat între agentul de muncă temporară și salariat;
b) contractul de punere la dispoziție, încheiat între agentul de muncă temporară și utilizator.
Potrivit art. 941 din Codul muncii, contractul de muncă temporară este un contract
individual de muncă ce se încheie pe durata unei misiuni. Conținutul său este alcătuit din trei
categorii de elemente:
- elementele cu caracter general prevăzute de art. 172 din Codul muncii ce formează
(3) Condițiile în care durata unei misiuni de muncă temporară poate fi prelungită sunt prevăzute in contractul
de muncă temporară sau pot face obiectul unui act adițional la acest contract.
1
Art. 94 – (1) Contractul de muncă temporară este un contract individual de muncă ce se încheie în scris
între agentul de muncă temporară și salariatul temporar, pe durata unei misiuni.
(2) În contractul de muncă temporară se precizează, în afară de elementele prevăzute la art. 17 și 18 alin. (1),
condițiile în care urmează să se desfășoare misiunea, durata misiunii, identitatea și sediul utilizatorului, precum si
cuantumul si modalitățile remunerației salariatului temporar.
2
Art. 17. [informarea cu privire la clauzele contractului de munca]
(1) Anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, angajatorul are obligația de a
informa persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele esențiale pe care
intenționează să le înscrie în contract sau să le modifice.
(2) Obligația de informare a persoanei selectate în vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de
către angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau a actului adițional, după caz.
(3) Persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, va fi informată cu privire la cel puțin
următoarele elemente:
a) identitatea părților;
b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să muncească în diverse
locuri;
c) sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;
d) funcția/ocupația conform specificației Clasificării ocupațiilor din România sau altor acte normative,
precum și fișa postului, cu specificarea atribuțiilor postului;
e) criteriile de evaluare a activității profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului;
f) riscurile specifice postului;
g) data de la care contractul urmează să își producă efectele;
h) în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract de muncă temporară, durata
acestora;
i) durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
j) condițiile de acordare a preavizului de către părțile contractante și durata acestuia;
k) salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum și periodicitatea plății
salariului la care salariatul are dreptul;
l) durata normală a muncii, exprimată în ore/zi și ore/săptămână;
m) indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condițiile de muncă ale salariatului;
n) durata perioadei de probă.
(4) Elementele din informarea prevăzuta la alin. (3) trebuie să se regăsească și în conținutul contractului
individual de muncă.
(5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin. (3) în timpul executării contractului
individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la
~ 991 ~
conținutul oricărui contract de muncă;
- elementele enumerate de art. 18 alin. (1)1 din același Cod care vizează activitatea
desfășurată în străinătate;
- elementele strict specific care individualizează contractul de muncă temporară și
anume:
o condițiile în care urmează să se desfășoare misiunea;
o durata misiunii;
o identitatea și sediul utilizatorului;
o cuantumul și modalitățile remunerației salariatului temporar.
În contractul în discuție este interzis să fie înscrise eventualele taxe plătite de către
salariat în schimbul demersurilor făcute de agentul de muncă temporară, în vederea recrutării
celui în cauză de către utilizator sau pentru încheierea acelui contract2.
Contractul de muncă temporară se poate încheia și pentru mai multe misiuni, cu condiția
respectării termenului maxim de 36 de luni, prevazut la art. 90 alin. (2) din Codul muncii.
Între părți (angajat, angajator) poate interveni și un contract individual de muncă pe
durată nedeterminată, situație în care în perioada dintre două misiuni, salariatul se află la
dispoziția agentului de muncă temporară, acesta având obligația respectării termenelor
contractului. Dar pentru fiecare misiune se va încheia un nou contract de muncă temporară.
Contractul pe durată nedeterminată este privit ca un ”contract cadru care se concretizează
pentru fiecare misiune, pe o perioadă nedeterminată”. Este o aplicare a normelor Directivei
nr. 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind
munca prin agent de muncă temporară care menționează durata nedeterminată a contractului
individual de muncă încheiat cu agentul de muncă temporară, acesta fiind forma generală
agreată a raportului de muncă.
Așadar, este posibil ca între aceleași părți să fie încheiate două contracte individuale de
muncă: unul temporar pentru fiecare misiune; altul pe durată nedeterminată, ce își produce
efectele între două misiuni.
Evident că ambele contracte sunt valide, iar contractul de muncă temporară nu este un
act adițional al contractului individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată. Încheierea
data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută în mod expres de
lege.
(6) La negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, oricare dintre părți poate fi
asistată de terți, conform propriei opțiuni, cu respectarea prevederilor alin. (7).
(7) Cu privire la informațiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncă, între
părți poate interveni un contract de confidențialitate.
1
(1) În cazul în care persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, urmează să își desfășoare
activitatea în străinătate, angajatorul are obligația de a-i comunica în timp util, înainte de plecare, informațiile
prevăzute la art. 17 alin. (3), precum și informații referitoare la:
a) durata perioadei de muncă ce urmeaza să fie prestată în străinătate;
b) moneda în care vor fi plătite drepturile salariale, precum și modalitățile de plată;
c) prestațiile în bani și/sau în natură aferente desfășurării activității în străinătate;
d) condițiile de climă;
e) reglementările principale din legislația muncii din acea țară;
f) obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viața, libertatea sau siguranța personală;
g) condițiile de repatriere a lucrătorului, după caz.
2
Art. 102 Agenţii de muncă temporară nu percep nicio taxă salariaţilor temporari în schimbul demersurilor
în vederea recrutării acestora de către utilizator sau pentru încheierea unui contract de muncă temporară.
~ 992 ~
contractului din urmă poate avea un dublu scop.
Pe de o parte, agentul de muncă temporară are nevoie direct de serviciile acelui salariat
(între două misiuni).
Pe de altă parte, îl are la dispoziție, astfel încât, în mod operativ, la solicitarea unui
utilizator, să-l repartizeze acestuia, încheind contractul de muncă temporară. Pe durata acestui
contract, raportul de muncă pe perioadă nedeterminată va fi suspendat (prin acordul părților –
posibilitate oferită implicit de art. 95 din Codul muncii). Daca între două misiuni, agentul de
muncă temporară (în calitate de angajator) nu are nevoie de serviciile salariatului său, dar
acesta, rămânând la dispoziția angajatorului său, are dreptul (prin asimilare) la o indemnizație
ce nu poate fi mai mică de 75 % din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat1.
În această situație, poate fi asimilată unei întreruperi temporare a activității.
Contractul de muncă temporară, din punct de vedere al naturii lui juridice, este tot un
contract individual de muncă pe durată determinată, dar de tip special, deoarece salariatul
prestează o muncă, realizează o activitate, nu în folosul angajatorului său, ci în beneficiul
unei terțe persoane, adică al utilizatorului său. Agentul de muncă temporară, în derularea
acestui contract, are și el un folos deoarece în temeiul contractului încheiat cu utilizatorul,
utilizatorul îi plătește acestuia o anumită sumă de bani pentru serviciul realizat, acela de
punere la dispoziție, în cadrul misiunii, a angajatului.
Contractul de muncă temporară are următoarele caracteristici estențiale: el este un
contract de muncă individual pe perioadă determinată care nu poate depăși 24 de luni, fiind
posibilă, însă, prelungirea acestuia până la o perioadă totală de maxim 36 de luni. Salariatul
își desfășoară activitatea, adică prestează munca pentru care a fost angajat, la utilizatorul
căruia el este alocat de către angajatorul său pe o perioadă determinată de timp numită
”misiune de muncă temporară”, adică perioada temporară convenită cu angajatorul său și care
poate coincide ca perioadă cu perioada stabilită de angajatorul său și utilizator. Contractul de
muncă temporară poate fi încheiat de salariat cu angajatorul său pentru una sau mai multe
perioade (misiuni) care pot fi puse în practică la unul sau mai mulți beneficiari, însă fără a
depăși termenul maxim de 36 de luni prevăzut în lege. Contractul de muncă prin agent de
muncă temporar se încheie strict în formă scrisă, fie pe durata unei misiuni, fie pentru durata
mai multor misiuni.
Iata in doar citeva cuvinte cit de importanta este munca prin agentul de munca temporara
parte a sistemului de flexosecuritate sociala in piata muncii la nivel national si european.
Bibliografie:
Dima Luminița, Codul Muncii și legile conexe, Editura C.H. Beck București 2008 ISBN
978-973-115-335-3;
Universul Juridic București 2013 ISBAN 978-973-127-980-0;
Țiclea Alexandru, Tratat de Dreptul Muncii Ediția a III-a, Editura Universul Juridic
1
Art. 53. [întreruperea sau reducerea activității angajatorului]
(1) Pe durata reducerii și/sau a întreruperii temporare a activității, salariații implicați în activitatea redusă sau
întreruptă, care nu mai desfășoară activitate, beneficiază de o indemnizație, plătită din fondul de salarii, ce nu
poate fi mai mică de 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat, cu excepția situațiilor
prevăzute la art. 52 alin. (3).
(2) Pe durata reducerii și/sau a întreruperii temporare prevăzute la alin. (1), salariații se vor afla la dispoziția
angajatorului, acesta având oricând posibilitatea să dispună reînceperea activității.
~ 993 ~
Țiclea Alexandru, Concedierea - Teorie și Jurisprudență, Editura Universul Juridic
București 2013 ISBN-978-606-673-225-3;
Țiclea Alexandru, Dreptul securității sociale – curs universitar, Editura Universul
Juridic București 2009 ISBN-978-973-127-139-1;
Țiclea Alexandru, Laura Georgescu, Vlad Barbu, Dreptul Public al Muncii, Editura
Wolters Kiuwer București 2010 ISBN 973-191-166-9;
Țiclea Alexandru, Răspunderea pentru daune în raporturile de muncă teorie și
jurisprudență, Editura Universul Juridic București 2014 ISBN 606-673-363-3;
Autor colectiv, Labour Policy on fixed-term employment contracts, The Japan Institute
for Labour Policy and Training;
Studiu al Comisiei Europene, Condițiile de lucru flexibile sunt utile și angajatorului și
angajatului 26-10-2010, www.flexinon.ro;
Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Regimul juridic al raporturilor de muncă în
reglementarea noului cod al muncii, Pandectele Române nr. 2/2003;
Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 44/2008, Revista Română de Dreptul Muncii
nr. 1/2009;
Constituția României, publicat în Monitorul Oficial nr. 767/2003;
Codul Muncii - Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii 53/2003
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 225 din 20-03-2011;
Directiva cadru europeană nr. 89/391/CEE privind securitatea și sănătatea în muncă
Publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene;
Directiva cadru europeană nr. 2003/88/EC privind reglementarea timpului de lucru și al
celui de repaus, Publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene;
Directiva cadru europeană nr. 94/33/EC privind protecția tinerilor lucrători, Publicat în
Jurnalul oficial al Uniunii Europene;
Directiva cadru europeană nr. 91/533/CEE privind obligația angajatorului de a informa
lucrătorii asupra condițiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă, Publicat în
Jurnalul oficial al Uniunii Europene;
Directiva cadru europeană nr. 2008/104/CE privind munca prin agent de muncă
temporară, Publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene, seria legislație nr. 327 din 05-08-
2008 p. 9-14;
Directiva 1999/70/CE privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată
încheiat între CES, UCIPE SI CEP din 28 iunie 1999;
Directiva 2008/ 104/2008 privind munca prin agent de muncă temporară din 19
noiembrie 2008;
Raport al comisiei către Parlamentul European, Consiliul Comitetului Economic și
Social European și Comitetul Regiunilor cu privire la Directiva 2008/104/CE privind munca
prin agent de muncă temporară;
SURSE INTERNET:
www.access-nl.org;
www.avocatnet.ro;
www.encopian.ca;
www.flexinov.ro;
ww.labour.gc.ca;
~ 994 ~
CRIMINOLOGIE ȘI ALTE CONSIDERENTE ÎN
INVESTIGAREA INFRACȚIUNII DE DELAPIDARE
SĂVÂRŞITĂ DE MILITARI
CRIMINOLOGY AND OTHER CONSIDERATIONS

IN THE CRIME EMBEZZLEMENT INVESTIGATION
COMMITTED BY MILITARY
Drd. LĂZĂU Athanasie-Marin

Ministerul Apărării Naţionale
armyylaw@gmail.com
Abstract:
Any human behaviour has at its basics immediate or somewhat further purposes, besides
necesities regarding survival and biological reproduction. Thus crime appears as a getaway,
refuge from social activity lawfulness, the generated purposes being illicit. Human
behaviour, as a result of the two ways as accomplishment( licit and illicit ), determines two
actional purposes, in close relations: licit and illicit.
On this realm, any defiance of military order and discipline brings prejudice to the good
functionality of military units, and, implicitly, national defense capabilities. In certain
conditions, these antisocial behaviours acquire crime status as it is named and sanctioned by
penal law. The implication of individual psychic in social life can be known, partially,
through its own observation and generally, by studying individual reaction to external
stimuli. These acts are studyied starting from actual events, backwards, seeking special and
abstract interactions, until material and actual meenings who generated.
Also, intrisical to human beings, oscilating between licit and illicit, extended to military
society, affected in some parts by daily social life, constitutes risk agents on state internal
security concerning integration and consolidation in euro-atlantic structures.
Rezumat:
Orice comportament uman are ca esenţă satisfacerea unor scopuri imediate sau
îndepărtate, pe lângă necesităţile privind supravieţuirea şi reproducerea biologică. Delictul
apare astfel ca o modalitate de evadare, de refugiu din legitatea activităţii sociale, scopurile
pe care le generează fiind ilicite. In comportamentul uman, ca urmare a existenţei celor două
modalităţi de realizare (licit şi ilicit), se determină şi două scopuri acţionale, aflate în
strânsă unitate: licit şi ilicit.
Pe acest tărâm, orice încălcare a ordinii şi disciplinei militare aduce atingere bunei
desfăşurări a activităţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şi, implicit, capacităţii de apărare
a ţării. În unele condiţii, aceste manifestări antisociale capătă caracterul unor infracţiuni
prevăzute şi sancţionate de legea penală. Implicarea psihicului individual în viaţa socială,
poate fi cunoscut, în mod parţial, prin observaţia proprie şi la modul general, prin studiul
reacţiei individuale la stimulii externi. Aceste acte sunt studiate pornind de la evenimentul
concret, în sens invers, căutând condiţionările abstracte şi pe cele speciale, până la
identificarea semnificațiilor materiale şi subiective care le-au generat.
~ 995 ~
Deci, mutații intrinseci ființei umane, cu oscilații între licit și ilicit, cu extindere către
mediul militar, afectat pe alocuri de cotidianul vieții sociale, pot să se constituie în factori de
risc și perturbatori la adresa securității interne a statului în contextul integrării și
consolidării acestuia în structurile euro-atlantice.
Keywords: behavior, military, service, embezzlement, discipline, law, criminal.
Cuvinte cheie: comportament, militar, serviciu, delapidare, disciplină, lege, penal.
Fundamentul demersului într-o asemenea analiză îl constituie existența unui mediu

adecvat din punct de vedere socio-psihologic, a cărui analiză a fost efectuată de reputați
sociologi militari1; de aceea, textul este presărat cu considerații de natură să evidențieze și un
altfel de comportament specific militarilor, în concret atunci când aceștia, ca excepție, sunt
confruntați cu fenomenul infracțional.
În acest sens se cercetează originea, certitudinea, întinderea şi consecinţele actelor
prejudiciabile luând în considerare natura şi semnificaţia socială a acestora, pentru a se
dobândi motivația de ocrotire a relaţiilor sociale vătămate2.
În explicațiile înțelesului şi aplicării sintagmei „infracţiuni săvârşite de militari”, în sens
general, nu este nevoie de altă lămurire în afara articolului 174 Cod penal; ”prin săvârşirea
unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele
pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea
la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.”
Raportând norma de drept procesual penal la dispoziţiile art. 174 Cod penal, reiese că
persoana care deține calitatea de militar3 a săvârşit o infracţiune când, în sens material,
acţiunile sau inacţiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă
consumată sau tentată şi când, în sens personal, militarul a avut o contribuţie care se poate
încadra în definiţiile legale ale noţiunilor de “autor”, “coautor”, “instigator” sau “complice”,
atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală4.
Dat fiind subiectul studiului destinat grupei infracțiunilor de corupție și de serviciu, în
concret, fiind vorba despre faptele de serviciu, în conținutul cărora, mai nou, i s-a acordat un
loc de sine infracțiunii de delapidare; apreciem că ar fi utilă o analiză a cărui subiect calificat
al infracțiunii este militarul, în dubla sa calitate (militar și funcționar public).
1
Arădăvoaicei, Gheorghe, Liderul militar, realități și deziderate; Editura Militară, București, 2011, pp.345-
354, (…cu referire la aspectele aferente caracteristicilor disciplinei militare ca bază de pornire în analiza
infracțiunilor specifice militarilor);Truică Paul, Evoluţia sferei infracţiunilor la ordinea şi disciplina militară,
articol publicat, http://www.arduph.ro/domenii/jurisdictie-penala-internationala/evolutia-sferei-infractiunilor-la-
ordinea-sidisciplinamilitara, accesat la 06.04 2016.
2
Tănăsescu Camil, Criminologie, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.131.
3
Conform definiţiei din Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul de „militar” este aplicabil oricărei
persoane care face parte din cadrele armatei sau care își face stagiul militar. Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 80/1995 actualizată, prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li
s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în
condiţiile prevăzute de lege, și gradul de soldat gradat profesionist, conform dipozițiilor Legii nr. 384 din 10
octombrie 2006 (*actualizată*) privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti**), modificată prin Legea nr.
270 din 10 noiembrie 2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari, în vigoare de la 01 ianuarie 2017.
4
Antoniu, George, (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol.II. Articolele 53 – 187,
Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 505.
~ 996 ~
Am considerat să ne oprim asupra unor noțiuni generale cu rol integrator, în scopul
bunei înțelegeri și aprofundări a cadrului general premergător săvârșirii acestei infracțiuni,
precum și a cauzelor generatoare genului de fapte, având la origine încălcarea regulilor
instituționale de conduită internă și afectarea relației sociale de serviciu.
Aprobarea și respectul ordinii sociale implică o conduită potrivit normelor morale si juridice,
din partea tuturor membrilor societății, pentru asigurarea desfășurării normale a relațiilor sociale.
Față de cei care nu-si adaptează conduita in conformitate cu prevederile legii si tulbură bunul
mers al relațiilor sociale prin fapte ilegale, este necesar sa se aplice forța statului prin
constrângerea juridica, întrucât prin acțiunile sau omisiunile lor, ei lezează interesul public.
Orice societate cuprinde o serie de componente umane, astfel ființa umană este silită să
acționeze și să relaționeze respectând obiectivele vieții sociale, dar răspunzând în același timp
și propriilor nevoi și necesități. Buna armonizare a celor două chestiuni reprezintă embrionul
bunei funcționări a societății. Atunci când comportamentul uman este unul conform cu tiparul
dezirabil social, el este apreciat ca fiind unul acceptabil pentru societate și grupul social, iar
ori de câte ori conduita umană depășește, încalcă sau înfrânge acest tipar, ea va fi apreciată ca
drept neconvenabilă și sancționată ca atare.1
În cadrul acestor mecanisme sociale complexe, regăsim locul ocupat de profesia militară
sub forma unui corp militar profesionist2 de tip special și modern, alături de alte profesii cu
funcțiuni specifice (cele din domeniul artistic, sculptura, pictura, scenografie, etc.) dar
niciuna dintre ele nu este de natură profesională, de aceea profesionalismul este o
caracteristică a militarului modern, în același timp cu cel al medicului sau juristului. Ce
distinge militarul de azi de luptătorul epocilor din trecut este pregătirea deosebită,
profesionalismul, ceea ce oferă o perspectivă complexă asupra problemei contemporane și tot
mai necesar a fi valorificată, relația militari-civili.
Natura profesiei militare este una larg discutată, chiar în anumite opinii, uneori și
oamenii de știință3, au tendințe de a nu recunoaște și de a nu acorda respectul în comparare cu
profesionistul civil. Conceptul de ”armată profesionistă” și ”militar profesionist” au făcut
dificilă realizarea distincției dintre militarul de carieră înrolat, care este profesionist în sens că
muncește pentru bani, sau că este profesionist pentru faptul că deține o înaltă calificare și prin
vocația deosebită se pune în slujba societății.
Conformarea neabătută a Constituţiei şi a legilor ţării, a regulamentelor militare şi
ordinelor comandanţilor, combaterea oricăror încălcări ale legii şi ordinii de drept constituie
pentru toţi militarii forţelor armate o datorie de onoare şi o obligaţie, ca un deziderat ce
rezultă din litera și spiritul Jurământului militar.4
Ordinea de drept și interesul public, prezente ca reglementate de lege sunt incompatibile
cu avansarea ideii ca funcționarii publici ar fi coruptibili, ca ar putea fi influențați in modul
de exercitare a atribuțiilor de serviciu de persoane din afara, sau prin oferirea unor foloase ce
nu li se cuvin după lege.
1
Dongoroz, Vintilă, Drept penal, reeditat în 1939, Asociația Romană de Științe Penale, București, 2000, p.7.
(termenii sunt preluați când se vorbește despre acțiunea convenabilă și acțiunea neconvenabilă).
2
Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 (*actualizată*) privind pregătirea populaţiei pentru apărare, art.10;
” Sunt consideraţi în serviciu ca militari profesionişti ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate; art.
11,”Calitatea de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate se obţine în condiţiile prevăzute de lege.”
3
Samuel, Huntinghton, The soldier and the State, Belknap Press, New York, 1957. p. 11.
4
Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 (*actualizată*) privind pregătirea populaţiei pentru apărare, art.9.
~ 997 ~
Faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu săvârșite chiar și de militari ca specie a
categoriei funcționarilor publici, care, pot prejudicia grav prin consecințele lor activitatea de
serviciu, ca și interesele legale ale persoanelor, prezentând pericol pentru societate, au fost
incriminate anterior in categoria infracțiunilor de serviciu sau in legătura cu serviciul1, iar
actualmente prin aceiași lege penală într-un capitol special destinat2.
Asigurarea legalităţii şi ordinii de drept în armată trebuie să se bazeze pe o atitudine
intransigentă faţă de orice încălcare a legilor, pe creşterea vigilenţei faţă de manifestările
incompatibile cu normele de convieţuire sociale din societatea noastră.
În prevenirea şi combaterea abaterilor de orice natură şi încălcărilor legii, respectarea cu
stricteţe a disciplinei militare, a normelor de convieţuire socială, ca etape cu caracter
preventiv infracțional, un rol important revine comandanţilor de la toate eșaloanele militare,
organelor de urmărire penală, precum şi organelor de cercetare penală speciale.
Activitatea comandanților militari și a acestor organe (reglementată în timp de Codul de
procedură penală) are drept scop investigarea infracţiunilor, identificarea şi prinderea
infractorilor, strângerea şi administrarea probelor, în vederea aplicării cu fermitate a noilor
principii adoptate de legea penală3, ca nimeni să nu se poată sustrage răspunderii pentru
încălcarea legilor şi, deci, să nu rămână nesancționat, dar, totodată, nimeni să nu fie pedepsit
pe nedrept.
Din această perspectivă, așteptările din partea corpului special statutar al militarilor, în
ceea ce privește comportamentul social și profesional sunt mult mai pronunțate, de aceea
situațiile în care militarii săvârșesc diferite infracțiuni sunt mai aspru judecați de către
societate în general, tocmai datorită așteptărilor și încrederii pe care societatea civilă o are în
armată, ca pilon de bază al societății.
De-a lungul vremurilor acest grup social – armata - și-a păstrat o anumită personalitate ca
expresie socio-juridică a organismului specializat, a cărei destinație este ducerea războiului.
În limbajul comun, personalitatea lor precum și a structurilor specifice armatei sunt
sinonime cu individualitatea funcţională proprie, pentru că, începând cu Constituția, legea
organică le-a atribuit funcţiuni speciale de putere publică, cu rol în apărarea țării, prin
moştenirea unor tradiţii, prin ocuparea unor poziţii în sistemul autorităţilor statului, evoluate
și dobândite în timp.
De mai bine de un secol de existență a structurilor juridice speciale de tipul organismelor
ori instanțelor militare, s-au pus bazele unui sistem judiciar propriu, prin care
comportamentul obișnuit al militarilor în cadrul profesiei, dar și cel deviant de tip
infracțional, cauzele acestuia erau definite și analizate corelativ cu rolul și locul într-o ierarhie
militară precum și cu funcția pe care o îndeplineau în structura militară.
Materia cercetării investigării criminalistice ne duce cu gândirea în studiul și analiza
elementului psihologic, al personalității militarului, ca un ansamblu coerent şi constant de
trăsături şi manifestări prin care se evidenţiază ca persoană – militarul -, iar în unele contexte
1
Art 253, Codul penal din anul 1968, actualizat, Legea nr. 278/2006 - pentru modificarea şi completarea
Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi din 4 iulie 2006, Monitorul Oficial
601/2006;
2
Codul penal, Capitolul al II- lea din Partea Speciala, cuprinde incriminari cu privire la faptele de serviciu,
savarsite fie numai de functionari, fie de catre acestia si de catre persoane fizice care exercita o profesie de interes
public.
3
Art. 1-13 Codul de procedură penală.
~ 998 ~
înţelegem prin personalitate acele trăsături remarcabile într-un anume domeniu, dar ca un
revers al medaliei, și în cazurile în care aceleași trăsături fac obiectul studiului și
instrumentării cu sprijinul psihologiei judiciare.
Din considerentele enunțate, ca orice proces de cunoaștere a realității obiective, metoda
criminalisticii utilizează, pe lângă categoriile fundamentale de ordin filosofic (identitate,
mișcare, interacțiune, etc.) și o serie de metode de investigație de ordin general inerente
oricărei cercetări științifice cum ar fi: observația, descrierea, experimentul și comparația.
Investigațiile criminalistice necesită utilizarea unor metode particulare de examinare a
probelor materiale preluate din domeniul altor științe și adaptate necesităților lămuritoare
situațiilor cercetate1.
Pe timpul investigării faptelor săvârșite în mediul militar, în procesul de identificare a
trăsăturilor persoanelor ori în cazul bunurilor, de exemplu folosirea metodei dominante a
comparării devine esențială, având în vedere trăsăturile fizice și de comportament ale
militarilor, rapiditatea în acțiune transpusă în actul infracțional, pe de o parte, iar pe de altă
parte, unicitatea și caracteristicile bunurilor delapidate, acestea pot fi mult mai ușor
identificate datorită detaliilor ori a specificului militar.
Totodată, în această situație, fiind de o evidență fără de tăgadă, metoda comparării nu se
mai impune a fi folosită, fiind chiar inutilă, iar dacă este folosită, poate fi subclasată de
metode nou apărute.
Iată deci, necesitatea abordării în vederea identificării criminalistice a unor metode
speciale2, aplicabile genurilor de expertiză, cum ar fi de exemplu expertiza chimică în
vederea determinării produșilor chimici ori a substanțelor cu proprietăți speciale folosite în
fabricarea bunurilor și materialelor cu caracter militar, dar și expertiza merceologică specifică
mărfurilor.
Continuând, în planul relațiilor umane, profesorul Paul Neveanu3 scria: „personalitatea
este subiectul uman considerat ca unitatea bio-psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epis-
temice, pragmatice şi axiologice” iar Charles Schwab aprecia că „personalitatea este pentru
om ceea ce este parfumul pentru floare”.
Din perspectiva enunțului anterior, în relația de natură etică dintre persoana militarului și
obligațiilor/atribuțiilor aferente profesiei, acesta, se poate poziționa în postura de lider ( de
cele mai multe ori dominantă ), sau într-una de executant, de subordonat, aflat într-o relație
ierarhică militară, încununată de spiritul disciplinei .
Relațiile de serviciu implică exercitarea profesiei corespunzător funcției deținute, atât de
către lider (șef, comandant), cât și de către militarii ce nu au această calitate, dar care prin
natura conjuncturii permanente sau ocazionale intră în sfera îndeplinirii acestor tip de relații
și de o anumită conduită. Liderul militar, la fel ca orice lider autentic, este prin atitudinile,
comportament şi convingerile sale o personalitate puternică, conducător sau manager
performant întrucât se dovedeşte a fi: competent, cu o solidă cultură profesională şi generală,
cu priceperi şi deprinderi în actul de conducere.
In orice colectivitate umană, cu precădere în sistemul militar, funcţionalitatea relaţiei
șef/comandat – subordonaţi reprezintă un subsistem social cu o componentă psihosocială
1
Iancu (Nechita) Ana-Elena, Criminalistica, tehnică și tactică criminalistică, ediția a II-a revăzută și
adăugată, Editura Pro Universitaria, 2009, p.20.
2
Iancu (Nechita) Ana-Elena, op.cit.,p.20.
3
Popescu-Neveanu Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978, pp.533-535.
~ 999 ~
complexă şi cu caracteristici atitudinale formale (oficializate) și informale (neoficializate),
ambele apărute spontan. Regulamentele, ordinele, instrucţiunile structurează în mod clar
conținutul şi forma raporturilor de serviciu în plan atât vertical (comandă – subordonare), cât
şi orizontal (cooperare-colaborare). Sunt stabilite drepturile şi obligaţiile cadrelor de
conducere – comandanţi) şi ale subordonaţilor, normele care trebuie să guverneze relațiile
intre şefi şi subalterni, dintre egali în funcţie şi grad, precum şi forma de exteriorizare, cu
luarea în considerare a limitelor în care acestea pot să fie exteriorizate sau practicate1
Cele două categorii de raporturi, nu se derulează independent una de alta, ci se află într-o
strânsă interacțiune. Raporturile corecte dintre militarii de orice grad, dintre şefi şi
subordonaţi, exercită o înrâurire multiplă asupra activităţi militare, direcţionează şi
mobilizează energiile colective, creează o ambianţă profesională propice raportului de
serviciu, în realizarea managementului profesiei și al coeziunii structurilor și
microstructurilor.
Locul central pe care îi ocupă raporturile dintre comandanți și subordonaţi, în ansamblul
relaţiilor militare, derivă din faptul că această interacţiune fundamentală dă expresie funcţiei
de conducere socială concretizând atribuţiile comenzii militare, principiul unităţii de
comandă. Pe baza şi prin intermediul acestor relaţii cu caracter obiectiv are loc procesul
complex de interdependenţe, de cooperare impusă de necesitatea îndeplinirii în comun a
misiunilor ce revin armatei.
Raporturile comandant-subordonaţi, riguros reglementate prin normele ierarhiei, ale
autorităţii şi disciplinei militare, ale subordonării şi executării ordinelor, ale respectării
gradului funcției şi eşalonului, îşi dezvăluie utilitatea şi efectele în buna practicare a
activităţilor în orice structură militară.2
Prin urmare, statutul de persoană fizică care a optat pentru profesia militară, întemeiată
pe raporturi de subordonare și respectul sacru față de lege și necondiționat în structurile
armatei, constituie un fel de interfață pentru funcţionalismul și existența instanţelor militare.
Semnificativ de observat este faptul că, vocaţia istorică și rolul justiției militare a
cunoscut treptat un proces de transformare către o profesiune de utilitate publică și practică,
prin acte și jurisprudență, din care se pot extrage lecții învățate, chiar nuanţe privind utilitatea
şi adâncimea noţiunilor de disciplină, datorie, ordine militară și socială.
De când există organismele militare, disciplina a fost considerată liantul existenţei puterii
armate. Constituie o paradigmă universală ideea că fără disciplină, o organizaţie militară nu
este altceva decât o simplă aglomerare de indivizi, incapabilă să acţioneze unitar şi hotărât,
chiar dacă între cei ce o alcătuiesc se află luptători profesioniști.
Disciplina militară constituia valoarea ocrotită prin dreptul penal militar, ca știință
(pentru că a existat și o asemenea ramură a dreptului), se ocupa de determinarea infracțiunilor
comise de militari, ca justițiabili ai instanțelor militare, și cu stabilirea sancțiunilor aplicate
acestor tip de infracțiuni3.
Norma penală militară a fost adoptată în sistemele armate organizate indiferent de forma
codificării, în structura unei legi penale distincte sau în aceea a unui cod penal, într-un capitol
special. Astfel, în Franţa anului 1857, a fost adoptat primul Cod al justiţiei militare, care a
1
Ase vedea prevederile Codului Justiției Militare USA, cu referire la relațiile de apropiere și fraternizare
între militarii armatei USA, respectiv, grade inferioare/grade superioare sau chiar unele interdicții la căsătorie.
2
Ordinul ministrului apărării nr. M-64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei militare.
3
Chiru Vasile, Drept penal militar. Infracțiunile, vol. I. , Editura Ancora, București, 1924, pp.1-2.
~ 1000 ~
fost în vigoare până în anul 1928, când a fost adoptat un nou Cod al justiţiei militare franceze,
iar în anul 1938 a fost adoptat un Cod al justiţiei militare special pentru marină, coduri
preluate și de sistemul românesc de justiție.
Aceste reglementări au fost în vigoare până în anul 1965, când s-a adoptat Codul francez
al justiţiei militare, unic pentru toate categoriile de arme ale forţelor armate, acest cod este în
vigoare şi azi. O structură similară au şi legile penale militare din Italia, Spania, Portugalia1.
Apropiată ca structură şi conţinut este şi legea penală militară germană din 1979. Aceasta
incriminează faptele contra datoriei de serviciu a militarilor (absenţa nejustificată, dezertarea,
automutilarea, sustragerea de la serviciul militar prin înşelăciune, etc.), faptele contrare
obligaţiilor de serviciu care revin subordonaţilor (insubordonarea, nesupunerea la ordin şi
altele), faptele săvârşite de comandanţi cu privire la îndatoririle lor de serviciu, precum şi alte
fapte cu privire la îndatoririle militare generale.
În ţările din centrul şi estul Europei s-a adoptat sistemul reglementării infracţiunilor
contra capacităţii de apărare în cadrul Codului penal, în titluri şi capitole distincte.
De exemplu, Codul penal al Poloniei cuprinde trei capitole rezervate infracţiunilor contra
capacităţii de apărare şi anume: cap. 37 – infracţiuni militare; cap. 38 – infracţiuni contra
obligaţiei executării serviciului militar; cap. 39 – infracţiuni contra disciplinei militare.
Codul penal al Ungariei cuprinde infracţiunile militare în cap. XVII. (art. 312-339).
Similar, sunt incriminate infracţiunile militare şi în codurile penale ale Bulgariei, Federaţiei
Ruse şi altele.
Ramura dreptului penal militar, ca ramură a dreptului penal comun, cuprindea pe lângă
infracțiunile determinate de acest drept, toate infracțiunile cu un caracter special militar
precum și sancțiunile lor. Dreptul penal militar era înscris în Codul Justiției Militare, și în
legile speciale pentru completarea acestuia, primul cod a intrat în vigoare în anul 1873, a fost
preluat de la francezi, fiind tradus codul din 1857.
Codul justiției militare de la 1873 a fost refăcut în anul 1881, iar în anul 1894 a mai fost
modificat, toate aceste succesive transformări de conținut au fost determinate de preluarea
aproape identică, iar realitățile vremii au impus aceste adaptări.
Aceste coduri și anexele lor cuprindeau toate prevederile pentru determinarea
infracțiunilor și stabilirea sancțiunilor precum și toate dispozițiile privitoare la” Procedura
penală militară”, ca știință ce se ocupa cu organizarea tribunalelor militare, cu competența și
modalitatea de judecată, pe baza acestora se aprecia gradul de vinovăție.
Noua codificare cuprindea 270 de articole, grupate pe cărţi, titluri, capitole şi secţiuni.
Primele trei cărţi tratează organizarea, competenţa şi procedura înaintea tribunalelor militare,
iar cea de-a patra vorbeşte despre crime, delicte şi pedepse.
Legiuitorul defineşte crimele şi delictele contra datoriei militare, stabilind pedeapsa cu
moartea şi degradarea militară pentru comandantul care capitulează în faţa inamicului şi
predă postul ce îi era încredinţat, fără să fi întrebuinţat înainte, toate mijloacele de apărare de
care dispunea şi fără să fi făcut tot ce-i prescria datoria şi onoarea apoi orice militar care
părăsea postul său, în prezenţa inamicului sau a rebelilor înarmaţi, era pedepsit cu moartea.2
Ne dăm seama așadar, că sancţiunile erau extrem de severe pentru neîndeplinirea
1
www.arduph.ro, accesat la 02.04 2016.
2
Codului Justiției Militare din 1881, cap. II, în Codul general al României – Culegere de legi uzuale în
vigoare 1860-1903; http://digitool.dc.bmms.ro/, accesat la 04. 02 2016.
~ 1001 ~
misiunii, iar ordinul trebuia executat necondiţionat, mergând până la sacrificiul suprem.
Pe timpul stării de asediu, ne aflam în fața unor agravate pentru unele infracțiuni cu
specific și prevăzute de Codul Justiţiei Militare , precum dezertarea, călcarea de consemn, sau
refuzul de a executa ordinul. De asemenea, judecarea unor infracţiuni prevăzute în cod, dar
săvârşite de civili, intrau în competenţa instanţelor militare, aspecte menținute și ulterior.
Prevederile capitolului III se refereau la revoltă, insubordonare şi rebeliune. Revolta,
definită în articolul 210 şi pedepsită cu moartea în timp de război şi cu muncă silnică pe viaţă
în timp de pace, se referea la refuzul în grup al militarilor aflaţi sub arme, de a îndeplini un
ordin. Însă, în toate situaţiile, aceste sancţiuni se aplicau numai instigatorilor sau şefilor
rebelilor şi militarului celui mai mare în grad, ceilalţi participanţi la revoltă fiind pedepsiţi cu
închisoare. Acelaşi sistem se aplică militarilor potrivit articolului 218 şi în materia de
rebeliune, contra altor autorităţi.
Exista o agravantă rezultată din calitatea persoanei, și în cazul infracțiunii ce avea să fie
denumită ulterior - delapidare, astfel militarul gestionar, mânuitor de fonduri publice, când
săvârşea sustragerile prevăzute de art. 256 Codul justiţiei militare, dacă este comptabil supus
jurisdicției Înaltei Curţi de Compturi, numit în funcţiune prin decizie ministerială, va primi o
pedeapsă mai aspră, decât militarul ce nu a fost ”întărit” de minister, în funcţia de contabil,
tocmai datorită încrederii pe care un organ central de stat i-a acordat-o, atribuindu-i calitatea
de funcționar public, și la care acest militar a răspuns prin infracțiune1.
Principiul respectului persoanei în general, dar mai ales față de comandanții militari, față
de ordine și ierarhie era asigurat prin prevederile articolelor 214 la art. 216. Astfel, lovirea
superiorului determina pedeapsa cu moartea pentru vinovat, în timp de război şi muncă silnică
pe viaţă în timp de pace, iar insulta ori ofensa adusă superiorului, se pedepsea cu închisoare.
Reversul medaliei l-a constituit, autoritatea şefilor asupra subordonaţilor2, așa numitele
”teoria supunerii pasive”, ”teoria baionetelor inteligente” acestea trebuind să se manifeste
strict în limitele ordinelor primite de la superiorii lor, era calificată ca abuz de autoritate, şi se
pedepsea cu moartea, fapta şefilor militari care, în exercitarea actului de comandă, fără a fi
provocaţi şi fără să fi primit un ordin în acest sens, ordonau un atac armat împotriva altor
trupe sau rebeli, sau care continuau ostilităţile3 după primirea ordinului de încetare a luptei.
In materia contenciosului administrativ am spune azi, instituția ”actelor de
comandament” comportă eventual o discuție în ceea ce privește actualizarea inventarului
acestor acte, sediul prevederii era precizat în ultimul aliniat de la art. 78 al Constituției
”Carol al II-lea”, unde se dispune că: ”Puterea judecătorească nu are cădere să judece actele
de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar"4.
Codul justiţiei militare, după abrogare, prin Codul penal din 1969, a fost introdus un grup
distinct de infracţiuni, denumite contra capacităţii de apărare (Titlul X), sistematizate în
cadrul a trei capitole distincte: infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare, infracţiuni pe
câmpul de luptă şi infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare, prevăzute în art. 331 la
art.347 Cod penal.
1
Chiru Vasile, Drept penal militar. Infracțiunile, vol. I., Editura Ancora, București, 1924, pp.44-45.
2
Voinescu Ion, Disciplină ierarhie și administrație militară, Imprimeria Școlii Superioare de război,
București, 1939, pp.7-9.
3
Toma Gabriel, Terorismul internațional. Reacții ale actorilor regionali și globali, Editura Institutul
European, 2013, p.122, p.130, anexa nr.5, pct.3.
4
Voinescu Ion, op.cit. p.15.
~ 1002 ~
În literatura juridică, acestea sunt cunoscute sub denumirea de infracţiuni militare, deoarece
se pot săvârşi de persoane cu o calitate calificată, numai de militari şi, în plus, lezează numai
valori sociale specifice armatei, componente ale capacităţii de apărare a ţării ca valoare socială
fundamentală, în această categorie includem: infracţiuni săvârşite de militari sau civili, prevăzute
în art. 348 la art.352 Cod penal; infracţiuni săvârşite numai de civili, cuprinse în art. 353 la art.354
Cod penal, cu menţiunea că ultimele două subcategorii de infracţiuni vizau îndeplinirea unor
îndatoriri în legătură cu armata şi cu serviciul militar obligatoriu.
La o simplă lecturare a textului legii aferent incriminării faptelor penale atribuite
militarilor, observăm invocarea repetitivă a termenilor ”serviciu” și ”disciplină”.
Personalul militar în afara faptului că, se pot constitui ca subiect al infracțiunilor cu specific
militar1, în contextul exercitării puterii funcției publice și îndeplinirii atribuțiilor de serviciu pot
săvârși oricare dintre faptele penale ce aparțin categoriei infracțiunilor de serviciu, deci nu numai
cele a căror subiect activ este unul specializat de o anumită calitate, în cazul de față aceea de militar.
Potrivit regulii de drept, activităţile de interes public, ca şi celelalte activităţi
reglementate de lege, se realizează prin intermediul funcţionarilor publici. De aceea, este
necesar ca funcţionarii publici (inclusiv militarii) să-şi îndeplinească corect şi conştiincios
îndatoririle de serviciu, să nu şi le exercite în mod abuziv sau neglijent, să nu facă din
exercitarea acestor îndatoriri o sursă de venituri necuvenite și de îmbogățire fără just temei.
Pe bună dreptate, desfăşurare a activităţilor de interes public, ca şi a celorlalte activităţi
reglementate de lege este incompatibilă cu acreditarea ideii că funcţionarii publici ar fi
coruptibili, că ar putea fi influenţaţi în modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu de
persoane din afară, care ar avea trecere asupra lor sau prin oferirea unor foloase ce nu li se
cuvin după lege, acest crez fiind suplinit de obligația respectării jurământului depus2 de către
fiecare militar la primirea în rândul forțelor armate.
Faptele de încălcare a îndatoririlor de serviciu săvârşite de funcţionari publici care pot
prejudicia grav, prin consecinţele lor activitatea de serviciu, ca şi interesele legale ale persoanelor,
precum şi faptele săvârşite de particulari în legătură cu atribuţiile de serviciu ale celor dintâi, fapte
care pot aduce şi ele grave prejudicii activităţii de serviciu, prezentând pericol pentru societate, au
fost incriminate şi incluse de legiuitor cu ocazia noii codificări, în categoria infracţiunilor de
corupție și de serviciu, cu acordarea unui capitol distinct3 numit simplu ”infracțiuni de serviciu”.
Studiul consacrat acestui tip de acțiuni, conține incriminarea legală cu privire la faptele de
serviciu, săvârșite fie numai de funcționari publici, fie de către aceștia si funcționari sau si de
către persoane fizice, singure sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat,
atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia, ori care exercita controlul.
În concluzie, consider că, atunci când militarii prin acțiunile lor ies uneori din sfera
convențională din punct de vedere social, chiar săvârșind unele infracțiuni cu grad scăzut de
periculozitate, analiza circumstanțială a faptelor ar trebui să se producă cu luarea în
considerare a caracteristicilor psiho-sociale a profesiei lor, cu nuanțarea din punct de
vedere a statutului militarilor, a ceea ce li se oferă, dar și cu determinările impuse de
privațiunilor serviciului militar.
1
Art. 431 la art. 437 Cod penal.
2
Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 (*actualizată*) privind pregătirea populaţiei pentru apărare, art.9 ” (1)
Cetăţenii români care îndeplinesc serviciul militar depun un jurământ.
3
Titlul V, Cap.2 din Codul penal.
~ 1003 ~
Bibliografie:
Acte normative:
Constituția României.
Codul penal, al României.
Codul de procedură penală al României.
Codul penal din anul 1968.
Codului Justiției Militare al S.U.A.
Codului Justiției Militare din 1881.
Legea nr. 80/1995 privind Satatutul cadrelor militare, actualizată.
Legii nr. 384 din 10 octombrie 2006 (*actualizată*) privind statutul soldaţilor şi
gradaţilor profesionişti, modificată prin Legea nr. 270 din 10 noiembrie 2015 privind
Statutul rezerviştilor voluntari, în vigoare de la 01 ianuarie 2017.
Legea nr. 446 din 30 noiembrie 2006 (*actualizată*) privind pregătirea populaţiei pentru
apărare.
Ordinul ministrului apărării nr. M-64/2013 pentru aprobarea Regulamentului disciplinei
militare.
Lucrări științifice:
Antoniu George, (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol.II.
Articolele 53 – 187, Editura Universul Juridic, București, 2011.
Arădăvoaicei Gheorghe, Liderul militar, realități și deziderate; Editura Militară,
București, 2011.
Chiru, Vasile, Drept penal militar. Infracțiunile, vol. I. , Editura Ancora, București, 1924.
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române.
Dongoroz Vintilă, Drept penal, reeditat în 1939, Asociația Romană de Științe Penale,
București, 2000.
Iancu (Nechita) Ana-Elena, Criminalistica, tehnică și tactică criminalistică, ediția a II-a
revăzută și adăugată, Editura Pro Universitaria, 2009.
Popescu-Neveanu Paul, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978.
Samuel Huntinghton, The soldier and the State, Belknap Press, New York, 1957.
Tănăsescu Camil, Criminologie, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Toma Gabriel, Terorismul internațional. Reacții ale actorilor regionali și globali,
Editura Institutul European, 2013.
Voinescu Ion, Disciplină ierarhie și administrație militară, Imprimeria Școlii Superioare
de război, București, 1939.
Site-uri:
http://www.arduph.ro/domenii/jurisdictie-penala-internationala/evolutia-sferei-
infractiunilor-la-ordinea-si disciplina-militara.
http://digitool.dc.bmms.ro/.
http://www.stiucum.com/drept/drept-general/Infractiuni-de-serviciu-sau-in95945.php.
http://www.juridice.ro/335384/aspecte-privind-competenta-procurorului-militar.html.
~ 1004 ~
DREPTURILE ȘI OBLIGATIILE CONSILIERILOR JURIDICI –
PRIVIRE COMPARATIVĂ CU DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE
EXECUTORILOR JUDECĂTOREȘTI
RIGHTS AND OBLIGATIONS OF THE LEGAL ADVISERS

VERSUS RIGHTS AND OBLIGATIONS OF THE JUDICIAL EXECUTORS
Prof. univ. dr. BARBU Vlad

vlad_apr@yahoo.com
MERGEANE Naciu-Costin
consilier juridic
nmergeane@yahoo.com
Abstract:
Legal adviser is a legal sciences category practitioners who had some dynamic in the
last 25 years. Often, however, there is collectively a certain ambiguity regarding the legal
rights and obligations of councilors compared to other practitioners of law.
This article makes a comparison with judicial executors by the fact that in both
professions need a better understanding by the public of the particularities of each.
Thus, the legal advisor is an individual with legal background and having Romanian
citizenship or nationality of another Member State of the European Union (or the European
Economic Area), which defends the rights and interests of the state, central government and local,
public institutions and public interest, the other legal entities of public and private legal persons.
The judicial executors is the organ vested with the authority of the state to meet the
pleadings and taking legal measures to ensure enforcement of judgments and other
Enforceable.
Rezumat:
Funcția de consilier juridic reprezintă o categorie a practicanților științelor juridice
care a avut o oarecare dinamică în ultimii 25 ani. De multe ori, însă, există la nivel colectiv
o anumită ambiguitate în ceea ce privește drepturile și obligațiile consilierilor juridici
comparativ cu alți practicanți ai dreptului.
Articolul de față face o comparație cu executorii judecătorești prin prisma faptului că, în
cazul ambelor profesii, este necesară o mai bună cunoaștere de către public a
particularităților fiecăreia.
Astfel, consilierul juridic este o persoană fizică, cu studii juridice superioare şi având
cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene (ori al Spaţiului
Economic European), care asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale
autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale
celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat1.
1
Http://legeaz.net/dictionar-juridic/consilier-juridic
~ 1005 ~
Executorul judecătoresc este organ învestit cu autoritatea de stat pentru a îndeplini
actele de procedură şi a lua măsurile legale în vederea asigurării executării silite a
hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii1.
Keywords: legal adviser, judicial executors , rights,obligations.
Cuvinte cheie: consilier juridic,executor judecatoresc,drepturi,obligatii
o Introducere
Crearea spatiului de libertate, securitate si justitie statuat prin dispozitiile Tratatului de la
Lisabona2 din 2007 a insemnat ,intre altele, ca profesiile juridice care functioneza in tarile
europene sa isi armonizeze statutul cu politicile europene consacrate in recomandari,
directive sau alte acte normative europene.
Tratatul de la Lisabona intareste Europol3 si Eurojust4 ,pentru a putea raspunde intr-un
mod mai operativ actelor de criminalitate organizata,retelelor de trafic de persoane sau
infractiunilor de spalare de bani.
In esenta sa,Uniunea Europeana se autodefineste ca spatiu de libertate ,securitate si
justitie.Noul tratat creste eficienta procesului decizional prin extinderea votului cu majoritate
calificata si transformarea acestei proceduri in modaliatatea obisnuita de vot,cu numar limitat
de exceptii.
Astfel,statutul fiecarei profesii juridice care functioneaza la nivelul unui stat european devine
deosebit de important,acesta fiind in mod imperativ armonizat cu noile cerinte europene.
De aceea, institutiile fundamentale ale Uniunii Europene care impun asemenea politici sunt :
- Parlamentul European,care prin tratatul de la Lisabona si-a extins prerogativele avand
co-decizie cu Consiliul European in ceea ce priveste Spatiul de Libertate,Securitate si
Justitie”5 intrebuintand procedura legislativa ordinara in peste 40 de domenii,intre care cel al
justitiei si afacerilor interne reprezinta o importanata deosebita,acesta participand activ la
elaborarea dreptului comunitar prin cooperare legislativa;
- Comisia Europeana,care are intre atributii functia de supraveghere legislativa si functia
de initiativa legislativa ;
- Consiliul Europei – cu precadere prin Comisia pentru eficientizarea justitiei - care :
1
Http://legeaz.net/dictionar-juridic/executor-judecatoresc
2
Semnarea acestui tratat a venit pe fondul nevoii de a reforma cadrul institutional al Uniunii Europene
ajunsa la 27 de membri si a neratificarii de catre toate statele Uniunii Europene a Constitutiei Europene, al carei
text final a fost agreat de statele membre in iunie 2004.Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană (TUE) și a Tratatului de instituire .Dreptul de a participa la simpozioane,colocvii,cursuri de
pregatire si formate profesionala a Comunității Europene (TCE) (JO C 306, 17.12.2007), intrat în vigoare la 1
decembrie 2009.
3
Oficiul European de Politie (EUROPOL) este un corp alcatuit de ofiteri de politie din statele membre si se
ocupa de criminalitatea organizata transnationala (schimb de informatii intre serviciile statelor membre privind
infractiuni precum terorismul,traficul de fiinte umane etc.)
4
Corp alcatuit din procurori,magistrati sau ofiteri de politie ,detasati de statele membre in vederea intaririi
cooperarii judiciare in domeniul penal si a coordonarii anchetelor si a urmaririlor penale intre autoritatile
competente din statele membre.
5
A se vedea Tratatul de la Lisabona, titlu IV, cu denumirea „SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE
ŞI JUSTIŢIE” care înlocuieşte titlul IV privind vizele, dreptul de azil, imigrarea şi alte politici referitoare la libera
circulaţie a persoanelor
~ 1006 ~
promoveaza punerea eficienta în aplicare a instrumentelor Consiliului Europei
existente în domeniul organizării judiciare;
se asigură de faptului că politicile publice în materie judiciară ţin cont de nevoile
utilizatorilor sistemului judiciar;
contribuie la degrevarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin faptul că oferă
statelor soluţii eficiente înainte de depunerea cererii la Curte, şi previne încălcările articolului
6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Fata de aceste aspecte, in continutul prezentului referat am dorit sa relev cele mai
importante aspecte privind drepturile si obligatiile consilierilor juridici1 - privire comparativa
cu drepturile si obligatiile executorilor judecatoresti .
Acest subiect este unul deosebit de important deoarece prezinta drepturile si indatoririle
unor profesii juridice importante care functioneaza in toate statele membre ale Uniunii
Europene2 si care in indeplinirea atributiilor sale trebuie sa aiba in vedere respectarea
drepturilor si libertatilor fundamentale statuate in acte normative sau politici publice
europene.
o Drepturile consilierilor juridici comparativ cu drepturile executorilor

judecatoresti
Ambele categorii de profesionisti au si drepturi similare ,intre care putem enumera:
Dreptul sa fie inscris in Tablou consilierilor judidici cu drept de exercitare a
profesiei in conditiile Legii nr. 514/2003 si ale statutului profesiei de consilier juridic.La
fel,executorii judecatoresti ,odata ce au obtinut accesul in profesie au dreptul de a si inscrisi
in tabloul executorilor judecatoresti,conform Legii188/2000 si statutului profesiei.
Asa cum vedem ,legile si statutele care reglementaza ambele profesii prevad aceasta
inscriere in tablou,acestea fiind printre putinele forme de publicitate recunoscute de lege.
Dreptul de a alege si de a fi alesi in organele de conducere ale colegiilor si
U.N.C.C.J in conditiile prevazute de statutele acestor organizatii profesionale, sau camerelor
din care fac parte ori U.N.E.J in conditiile prevazute de regulamentul de aplicare a Legii
188/2000 privind executorii judecatoresti si statutul3 acestei organizatii profesionale.
Dupa cum stim,sursa acestui drept o constituie cateva principii stabilite in dispozitii ale
Constitutiei Romaniei.Astfel,potrivit art.16 cetatenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor
publice,fara privilegii si fara discriminari; art. 36 le recunoaste dreptul acestora la vot ,iar
art,37 dreptul de a fi alesi.
Raportul dintre consilierul juridic si persoana pe care o asista sau reprezinta nu
1
Legea nr. 514/2003 , publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003 ,
modificata de Legea nr. 246/2006 pentru completarea Legii nr. 514/2003 privind organizarea si exercitarea
profesiei de consilier juridic.
2
Legea nr. 200/2004 privind recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesii
reglementate in Romania completeaza art.8 din Legea nr.514/2003 privind organizarea si exercitarea profesiei de
consilier juridic.
3
Textul acestui act a fost publicat pentru prima data in Monitorul Oficial al Romaniei nr.311 din 12 iunie
2001.Ultimele actualizari ale acestui text au fost efectuate prin urmatoarele documente : Hotararea Congresului
UNEJ nr.1/2011,publicata in Monitorul Oficial al Romaniei Of. nr. 369 din 26 mai 2011 si prin Hotararea
Congresului UNEJ nr.1/2012,publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr.365 din 30 mai 2012,modificat prin
Hotararea Congresului Extraordinar al UNEJ privind modificarea si completarea Statutului UNEJ si al profesiei de
executor judecatoresc publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 25/14.01.2016.
~ 1007 ~
poate fi stanjenit sau controlat.La fel,executorul judecatoresc are dreptul de a exercita o
activitate independenta si autonoma fara nici o ingerinta in activitatea desfasurata.
Legat de acest aspect, consilierul juridic manifesta independenta in opinie juridica in
relatia cu organele de conducere ale persoanei juridice unde exercita profesia,precum si cu
orice alte persoane din cadrul acesteia ,fara a putea fi supus vreunei presiuni din partea
persoanei juridice unde isi exercita profesia sau din partea oricarei alte persoane juridice de
drept public sau privat.
In ceea ce priveste executorii judecatoresti,dispozitiile art.36 din Legea1 privind
executorii judecatoresti evidentiaza principiul conform caruia executorii judecatoresti isi
exercita personal atributiile si se bucura de stabilitate in functie,neputand fi transferati in alta
localitate,fara acordul lor,cu exceptia cazurilor prevazute de lege.
Spre deosebire de drepturile comune ,consilierii juridici au urmatoarele drepturi
distincte prevazute atat in Legea nr. 514/2003 cat si in statutul2 propriu :
Exercitarea profesiei prin consultanta juridica,sa redacteze ,sa contrasemneze ,sa
avizeze pentru legalitate acte juridice ,sa asiste si sa reprezinte orice institutie , autoritate
publica,persoana juridica sau entitate interesata in toate domeniile de drept in conditiile
Legii nr.514/2003 si ale Statutului consilierilor juridici completat si modificat in 2015.
Consilierul juridic definitiv poate pune concluzii la instantele judecatoresti de toate
gradele, la organele de urmarire penala, precum si la toate autoritatile si organele
administrative cu atributii jurisdictionale.
Poate pune concluzii ,ca si consilier juridic stagiar,la judecatorii si tribunale ca
institutii de fond ,la organele de urmarire penala,precum si la celelalte organe administrative
cu atributii jurisdictionale.
Consilierii juridici nu raspund penal,material,administrativ sau disciplinar pentru
sustinerile facute oral sau in scris in fata instantei de judecata sau a altor organe daca
acestea sunt in legatura cu apararea si necesare cauzei ce i-a fost incredintata.
De asemenea , conform art.60 alin (1) din statut „Pentru activitatea sa profesionala
consilierul juridic are dreptul la o remuneratie de baza, stabilita prin negociere pentru
consilierul juridic ce are statut de salariat, sau conform legilor speciale pentru cel numit in
functie” ,iar alin(2 ) da posibilitatea consilierului juridic de a negocia prestatii suplimentare
de bani pentru confidentialitate si mobilitate.
Spre deosebire de consilierii juridici,executorii judecatoresti au urmatoarele drepturi
specifice prevazute in articolul 53 literele a) - i) din Statutul executorilor judecatoresti 3 :
Dreptul de a beneficia de sprijinul prompt si efectiv din partea agentilor fortei publice in
exercitarea atributiilor de serviciu.
Aceasta colaborare prompta si efectiva intre executorul judecatoresc si agentii fortei
1
Legea nr.188/2000 privind executorii judecatoresti,republicata,cu modificarile si completarile ulterioare
2
În temeiul Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 5 decembrie 2003, al prevederilor art. 9, 40, 41 şi 45 din
Constituţie, republicată, Congresul Extraordinar al Colegiilor Consilierilor Juridici din România a adoptat
”Statutul profesiei de consilier juridic” din 06.03.2004,text publicat în Monitorul Oficial al României in vigoare de
la 06.03.2004.
3
Statut din 03.09.2010 al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor
judecătoresc, modificat prin Hotararea Congresului Extraordinar al UNEJ privind modificarea si completarea
Statutului UNEJ si al profesiei de executor judecatoresc publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.
25/14.01.2016.
~ 1008 ~
publice in cadrul unor activitati de executare silita este necesara cu precadere pentru
restabilirea ordinii publice incalcate de acele persoane care refuza indeplinirea obligatiei
stabilite in sarcina lor de dispozitiile unui titlu executoriu,respectiv materializarea prompta si
efectiva a dreptului subiectiv recunoscut in continutul titlului executoriu1.
Dreptul de a beneficia de informatiile necesare din partea tertilor detinatori pentru
efectuarea executarii silite.
In dispozitiile comunitare se remarca posibilitatea conferita de stat executorului
judecatorescde a avea un acces rapid si direct la informatiile necesare derularii procedurilor
de executare silita(pct.40 si 41 din Liniile directoare) ..
Dreptul de a beneficia de onorariu si alte cheltuieli de executare pentru activitatile
prestate.
Potrivit dispozitiilor legale,pentru serviciul prestat,executorii judecatoresti au dreptul
la onorarii minimale si maximale,stabilite prin ordin2al ministrului justitiei,cu consultarea
Consiliului Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti.
Dreptul de a fi protejat de lege
Natura contencioasa a executarii silite impune legiuitorului sa stabileasca norme care sa
le confere practicienilor acestei activitati o protectie juridica confortabila.Astfel,in exercitarea
profesiei executorii judecatoresti sunt ocrotiti de lege.Aceasta protectie scoate in evidenta
cazurile de lovire,bruscare,jignire sau alte acte de violenta savarsite de anumite persoane
impotriva executorului judecatoresc in timpul exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta.
Dreptul de concediu de odihna
Dreptul de a beneficia de asigurari sociale
Dreptul de a formula si adresa petitii
In acest sens,,dispozitiile art.53 lit.c) din Statutul profesiei stabilesc ca membrii UNEJ au
dreptul sa se adreseze nemijlocit tuturor organelor Uniunii si ale Camerelor si sa primeasca
informatiile solicitate.De asemenea,executorul judecatoresc isi poate exprima opiniile scrise
atunci cand ii sunt solicitate de diferite organe sau autoritati.
Dreptul de a-si angaja personal auxiliar necesar desfasurarii activitatii de executare
silita
Pentru indeplinirea activitatii de executare silita,executorul judecatoresc poate angaja
executori judecatoresti stagiari,alt personal de specialitate-spre exemplu,consilieri juridici-
precum si personal auxiliar corespunzator,incheind cu acestia contracte de munca sau avand
posibilitatea de a incheia contracte civile cu colaboratori externi.
Dreptul de a utiliza insemnele profesiei
Insemnele profesiei prin care se identifica executorul judecatoresc sunt
legitimatia,sigiliul personal,stema Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti care este
aplicata pe toate actele de executare silita intocmite in exercitarea atributiilor,precum si sigla
exterioara a biroului.
1
A. Stoica, Executorii judecatoresti. Evolutie istorica-Norme si valori contemporane, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2013, pag.86
2
A se vedea Ordinul ministrului justitiei nr.2.550/2006 din 14 noiembrie 2006 privind aprobarea onorariilor
minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecatoresti,publicat in Monitoril Oficial al
Romaniei. nr.936 din 20 noiembrie 2006,modificat prin ordinul ministrului justitiei nr.2561 din 30 iulie 2012,
publicat in Monitorul Oficial al Romaniei nr.569 din 10 august 2012.
~ 1009 ~
o Obligatiile consilierilor juridici comparativ cu obligatiile executorilor
judecatoresti
Ca si in cazul drepturilor, exista si indatoriri comune celor doua profesii. Astfel:
Consilierii juridici sunt obligati sa respecte solemnitatea sedintelor de judecata si sa
nu foloseasca expresii jignitoare fata de completul de judecata ,fata de ceilalti consilieri
juridici,avocati sau fata de partile din proces. Executorii judecatoresti au de asemena
obligatia de respectare a normelor de etica si deontologie profesionala.
Consilierii juridici, ca si executorii judecatoresti, sunt obligati sa participe la
sedintele convocate de Consiliul sau Camera,la activitatile si cursurile profesionale ,precum
si la sedintele organelor de conducere din care fac parte.Absentarea repetata si in mod
nejustificabil constituie abatere disciplinara.
Consilierii juridici sunt obligati sa tina evidentele cerute de lege si pe cele prevazute
in regulamentele corpului profesional,adoptate de Consiliul C.U.C.J.R cu privire la clauzele
la care asista sau reprezinta si sa avizeze pentru legalitate actele juridice . De asemenea,
executorii judecatoresti au obligatia pastrarii documentelor necesare desfasurarii activitatii
in conditii optime,arhiva executorilor judecatoresti fiind proprietatea statului ,existand
ovligatia de a fi pastrata,conservata si predata in conditiile legii.1
Consilierii juridici au obligatia sa achite cu regularitate taxele si contributiile
stabilite pentru formarea Colegiului si bugetului U.C.C.J.R..La fel, executorii judecatoresti
au obligatia de a achita cu regularitate cotele de contributii si cotizatiile stabilite de
Uniune,Camere si de Casa de Asigurari a Executorilor Judecatoresti.
Obligatia de a pastra secretul profesional ,prevazuta la articolul 16 din Legea nr.
514/2003 este absoluta si limitata in timp,conform clauzei de confidentialitate.Ea se extinde
asupra tuturor activitatilor consilierului juridic , acesta neputand fi obligat in nici o
circumstanta si de catre nici o persoana fizica sau juridica sa divulge secretul profesional.
Obligatia pastrarii secretului profesional este imperativa si in cazul executorului
judecatoresc.In acest sens,dispozitiile art.659 alin.(4) din Noul Cod de Procedura Penala
releva obligatia executorului judecatoresc de a asigura secretul informatiilor necesarepentru
efectuarea executarii,primite din partea tertilor care au o astfel de indatorire,cu exceptia
situatiilor cand sunt solicitati de catre autoritati si in conditiile legii .Incalcarea cu buna-stiinta
a acestei obligatii poate constitui infractiune in sensul art. 196 din Codul2 penal.
Pe langa obligatiile comune ambelor profesii,consilierii juridici au urmatoarele obligatii
specifice prevazute in articolele 40-46 din Statutul elaborat in 2004 cu modificarile
ulterioare3
Apara drepturile si interesele legitime ale institutiei ,persoanei juridice,autoritatii
sau entitatii pentru care exercita profesia,asigura consultanta si reprezentarea
juridica,avizeaza si contrasemneaza actele cu caracter juridic emise de acestea.
1
A.Stoica, Executorii…,op.citata,pag.94
2
Codul penal al Romaniei a fost republicat in temeiul art.III din Legea nr. 140/1996 in Monitorul Oficial al
Romaniei. nr.65 din 16 aprilie 1997.Ultima actualizare a acestui act a avut loc prin Legea nr.63/2012 pentru
modificarea si completarea Codului penal al Romaniei si a Legii nr. 286/2009 privind Cpdul penal,publicata in
M.Of.nr.258 din 19 aprilie 2012.
3
Statutul profesiei de consilier juridic a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 684 in 29
iulie 2004 si modificat prin Hotararea Congresului Ordinar al Ordinului Consilierilor Juridici din Romania nr. 4
din 17 martie 2012 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 452 din 20 iunie 2014.
~ 1010 ~
Acorda consultanta cu caracter consultativ,punctul sau de vedere fiind potrivit
prevederilor legale si crezului sau,manifestand independenta in opinie juridica in relatia cu
organele de conducere ale persoanei juridice unde exercita profesia,precum si cu orice alte
persoane din cadrul acesteia ,fara a putea fi supus vreunei presiuni din partea persoanei
juridice unde isi exercita profesia sau din partea oricarei alte persoane juridice de drept
public sau privat.
Consilierul juridic va aviza si va semna acte cu caracter juridic,avizul pozitiv sau
negativ , precum si semnatura sa fiind aplicabile numai pentru aspectele stric juridice ale
documentului respectiv,fara alta incidenta asupra aspectelor economice,tehnice sau de alta
natura cuprinse in documentul avizat sau semnat de acesta.
Consilierii juridici sunt datori sa studieze temeinic cauzele in care asista sau
reprezinta institutiile,autoritatile ori entitatile interesate,sa se prezinte la termene la
instantele de judecata sau la organele de urmarire penala ori alte institutii ,sa manifeste
constiintiozitate si probitate profesionala,sa pledeze cu demnitate fata de judecator si de
partile din proces,sa depuna concluzii orale sau note de sedinta ori de cate ori considera
necesar acest lucru sau instanta de judecata dispune in acest sens.
Consilierii juridici sunt obligati sa restituie actele ce le-au fost incredintate
institutiei,autoritatii sau entitatii interesate de la care le-au primit.
Consilierii juridici sunt obligati sa poate roba in fata tuturor instantelor
judecatoresti.Caracteristicile robei sunt cele identice cu cele ce privesc exercitarea profesiei
de avocat,diferentiindu-se prin insemnele proprii corpului profesional si prin combinatiile
culorilor negru cu galben.Purtarea robei in afara incintei judecatoresti este interzisa.
Spre deosebire de consilierii juridici,executorii judecatoresti au urmatoarele obligatii

specifice prevazute in articolul 54 literele a) – i) din Statutul executorilor judecatoresti :
Obligatia de a redacta actele in limba romana si de a se asigura ca persoanele care
nu vorbesc sau nu inteleg limba romana iau la cunostinta cuprinsul actului printr-un
interpret sau traducator.
Este stabililit prin lege ,in mod imperativ ,ca toate actele efectuate de executorul
judecatoresc se redacteaza in limba romana.
Obligatia de a nu refuza in mod nejustificat intocmirea actelor de executare sau de a
efectua executarea silita
Executorii judecatoresti nu pot refuza indeplinirea unui act dat in competenta lor decat in
cazurile si conditiile prevazute de lege,in caz contrar partea interesata putand introduce
plangere.
Obligatia respectarii timpului in care se efectueaza executarea silita.
Art.683 din ulCod de Procedura Penala reglementeaza ,ca regula generala ,ca executarea
silita nu se poate efectua inainte de ora 6.00 si nici dupa ora 20.00 si doar in zilele
lucratoare,stabilind totodata in mod expres situatiile exceptionale in care se poate deroga de
la aceasta perioada.
Obligatia de a nu-si face reclama
In exercitarea profesiei,executorilor judecatoresti le este interzis sa-si faca reclama prin
orice alte mijloace,cu exceptia celor permise de lege,respectiv anunturi referitoare la existenta
~ 1011 ~
si sediul biroului,programul de lucru si continutul activitatii.1
Obligatia de a nu dobandi bunuri care au facut obiectul executarii silite
Obligatia de a participa in calitate de martor in cadrul proceselor unde este citat
Executorul judecatoresc nu are nici o interdictie legala de a avea calitatea de martor in
cadrul unui proces daca are cunostinta despre vreo fapta sau imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului,motiv pentru care poate fi scutit de pastrarea secretului
profesional in conditiile legii.
Obligatia de a inainta documentele solicitate de autoritatile judiciare sau
jurisdictionale.
Obligatia incheierii unei asigurari civile
Rapunderea civila2 a executorului judecatoresc poate fi angajata ,in conditiile legii
civile,pentru cauzarea de prejudicii prin incalcarea obligatiilor sale profesionale.
o Concluzii
In incheierea acestui studiu, dorim sa precizam faptul ca obiectul sau ar fi putut fi total
diferit punand in termeni comparativi alte profesii juridice.
Am dorit sa ilustram drepturile si obligatiile consilierilor juridici in opozitie cu drepturile
si obligatiile executorilor judecatoresti deoarece statutul consilierului juridic in actuala
reglementare nu recunoaste o profesie independenta,acestia fiind in toate cazurile personal
angajat in temeiul unor relatii de munca specifice institutiei sau organizatiei in care isi
desfasoare activitatea.
Foarte bine am fi putut evidentia drepturile si obligatiile avocatilor in opozitie cu
drepturile si obligatiile executorilor judecatoresti,insa aceasta profesie juridica reglementata
prin dispozitiile Legii nr 51/19953 este una mult prea independenta neavand nici un fel de
element comun cu drepturile si obligatiile executorilor judecatoresti.
Fata de aceste aspect, consideram ca statutul consilierului juridic in actuala reglementare
ar trebui sa se bucure de dipozitii care sa consacre drepturi specifice acestora care sa tinda
catre exercitare profesiei in conditii poate similare cu cele ale avocatilor ,dat fiind faptul ca
aceste doua profesii in esenta lor au scopuri comune,si anume : reprezentare si asistenta
juridica4.In practica,de multe ori deciziile luate de consilierul juridic sunt impuse de catre
superiorii ierarhici consilierilor juridici ,acestia dorind sa interpreteze dispozitii normative in
interes propriu sau fara respectarea metodelor de interpretare specifice pe care le adopta un
specialist al dreptului.
1
Aceasta obligatie este consacrata de art.57 din Regulamentul de aplicare al Legii nr.188/2000 privind
executorii judecatoresti care stabileste ca prestigiul profesional ii impune executorului judecatoresc interdictia de
a-si face reclama prin orice mijloace,in afara cazurilor in care se recurge la anunturi referitoare exclusiv la
existenta biroului,programul de lucru si continutul activitatilor indeplinite.
2
Pentru acest tip de raspundere,a se vedea si urmatoarele dispozitiile ale Codul Civil : art. 1.357 – Conditiile
raspunderii si art.1.358 – Criterii particulare de apreciere a vinovatiei.
3
Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.116 din 9 iunie 1995 şi a
mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.85/1997 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.378 din 29 decembrie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 246/1998, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.495 din 22 decembrie 1998, şi ulterior abrogată prin Ordonanţa
Guvernului nr.73/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.419 din 31 august 1999) şi prin
Legea nr. 231/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.635 din 7 decembrie 2000.
4
Art 3.din Legea nr. 51/1995 ,cu modificarile si completarile ulterioare
~ 1012 ~
Profesia de consilier juridic in actualele reglementari este una care trebuie sa respecte
raportul ierarhic al institutiei sau organizatiei in care acesta functioneaza.
In aceste conditii, am prezentat drepturile si obligatiile executorilor judecatoresti
deoarece aceasta profesie juridica,chiar daca este una independenta se bucura de un control
profesional atat intern ,prin organe speciale,cat si extern prin inspectorii judiociari ai
Ministerului de Justitie, dar in acelasi timp si cu ocazia solutionarii unor contestatii de catre
instantele de judecata.
Bibliografie:
Codul civil, aprobat prin Legea nr. 287 din 2009
Codul penal al Romaniei,aprobat prin Legea nr.286 din 2009
Tratatul de la Lisabona din 2007 , intrat în vigoare la 1 decembrie 2009
Statutul profesiei de consilier juridic din martie 2006, cu modificarile si completarile
ulterioare
Statut Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor
judecătoresc din 2010,cu modificarile si completarile ulterioare
Regulamentul de aplicare al Legii nr.188/2000 privind executorii judecatoresti
Ordinul ministrului justitiei nr.2.550/2006 din 14 noiembrie 2006 privind aprobarea
onorariilor minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecatoresti
Legea nr.200/2004 privind recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru
profesii reglementate in Romania
Legea nr. 514/2003 , privind organizarea si exercitarea profesiei de consilier juridic,cu
completarile si modificarile ulterioare
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecatoresti,republicata,cu completarile si
modificarile ulterioare
Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,cu completarile
si modificarile ulterioare
A.Stoica, Executorii judecatoresti.Evolutie istorica-Norme si valori
contemporane,Editura Universul Juridic, Bucuresti,2013
http://legeaz.net/dictionar-juridic
http://eu-lex.europa.eu
http://procuror.ro
~ 1013 ~
DREPTUL LA MOȘTENIRE AL SOȚULUI SUPRAVIEȚUITOR
THE RIGHT OF INHERITANCE TO THE SURVIVING SPOUSE
MERGEANE Naciu-Costin
consilier juridic
nmergeane@yahoo.com
Abstract:
The right of inheritance of the surviving spouse is a topic of debate which has proven to
be over time, of continuous interest. Both the provisions of previous legislation, as well as the
current legislation, have shown it is of the utmost importance to clarify the legal issues
related to this law, article below highlighting the main benefits provided by the surviving
spouse the right to inheritance.
Civil Code, which entered into force on 1 October 2011, the succession rights of the
surviving spouse are covered in art. 970-974 (Section I entitled surviving spouse) of Chapter
III - The legal successors of Title II - legal heritage. It is noted that the legislature has kept in
principle configuration known surviving spouse inheritance rights established by Law no.
319/1944, only that they were incorporated into the new Civil Code. Basically, the
succession rights of the surviving spouse make up a whole, not just about a single law to
collect a part of the inheritance, but also other rights, adjacent and ancillary, the surviving
spouse benefit by virtue of his status as husband and heir.
Rezumat:
Dreptul la moștenire al sotului supravietuitor reprezintă o temă de dezbatere care s-a
dovedit a fi, de-a lungul timpului, de interes continuu. Atât prevederile legislației anterioare,
cât si cele din actuala legislatie, au arătat că este de importanță maximă clarificarea
aspectelor juridice referitoare la acest drept, articolul de mai jos scoțând în evidență
principalele beneficii prevăzute de dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor.
În Codul Civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 20111 , drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor sunt reglementate în art. 970-974 (Secţiunea I intitulată Soţul supravieţuitor) din
Capitolul III - Moştenitorii legali din Titlul II - Moştenirea legală. Se remarcă faptul că legiuitorul a
păstrat, în principiu, configuraţia drepturilor succesorale recunoscute soţului supravieţuitor
consacrată prin Legea nr.319/1944, doar că acestea au fost încorporate în noul Cod civil.Practic,
drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor alcătuiesc un ansamblu, nefiind vorba numai de un
singur drept de a culege o parte a moştenirii, ci şi de alte drepturi, adiacente şi accesorii acestuia,
de care soţul supravieţuitor beneficiază în virtutea statutului său de soţ şi moştenitor.
Keywords: surviving spouse, inheritance, law.
Cuvinte cheie: soț supraviețuitor, moștenire, drept.
1
Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511
din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 si publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 427 din 17 iunie 2011 şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011
~ 1014 ~
o Conţinutul dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor
Actuala reglementare abordează în mod complex şi complet drepturilor soţului
supravieţuitor asupra moştenirii lăsate de consortul său defunct.Norma legală nu numai că
recunoaşte posibilitatea dobândirii unei cote din patrimonial succesoral în concurs cu toate
clasele de moştenitori, ci acoperă şi nevoile locative sau de confort şi siguranţă spiritual ale
celui care, se presupune, este cel mai puternic afectat de moartea defunctului.
Codul civil actual operează o adevărată repunere în drepturile cuvenite moral soţului
supravieţuitor, acordându-i acestuia un statut şi o demnitate juridică pe care nu le-a avut
niciodată.
Practic, drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor alcătuiesc un ansamblu, nefiind
vorba numai de un singur drept de a culege o parte a moştenirii, ci şi de alte drepturi,
adiacente şi accesorii acestuia, de care soţul supravieţuitor beneficiază în virtutea statutului
său de soţ şi moştenitor,respectiv:
- dreptul de a culege o cotă-parte din patrimonial succesoral, în concurs cu oricare
dintre cele 4 clase de moştenitorisau de a primi întrega avere a defunctului în lipsa
moştenitorilor legali sau testamentar;
- dreptul de abitaţie asupra casei de locuit.
- dreptul de moştenire special asupra mobilierului şi bunurilor de uz casnic afectate
folosinţei comune a soţilor.
- dreptul de a beneficia de clauza de preciput prevăzută de convenţia matrimonială
(art.333 C.Civil prevede că: “Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul
supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre
bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau coproprietate”).
Primele trei drepturi reprezintă atribute ale statutului de moştenitor al soţului
supravieţuitor. Ele se nasc odată cu acceptarea moştenirii şi ca efect al acesteia. Practic,
aceste trei drepturi se nasc sau se pierd prin exercitarea dreptului de opţiune succesorală: dacă
soţul supravieţuitor accesptă moştenirea, el beneficiază de toate cele trei drepturi; dacă
renunţă la moştenire, opţiunea sa se extinde asupra tuturor celor trei drepturi pe care le pierde
în totalitate.
În ceea ce priveşte clauza de preciput, aceasta funcţionează indiferent de acceptarea sau
renunţarea la moştenire a soţului supravieţuitor, ca un drept stabilit prin convenţia
matrimonială. Legătura cu dreptul la moştenire stă în aceea că devine operaţională odată cu
deschiderea moştenirii şi ca efect al acesteia, conferind soţului supravieţuitor anumite
drepturi “…înainte de partajul moştenirii…”.
Clauza de preciput nu mai este subordonată acceptării moştenirii, dar este dependent de
existenţa calităţii de soţ supravieţuitor şi de existenţa în masa succesorală a unor bunuri
deţinute de foştii soţi “în devălmăşie sau coproprietate”.
o Condiţiile dreptului de moştenire a soţului supravieţuitor

Pentru ca soţul supravieţuitor să vină la moştenirea defunctului, pe lângă condiţiile
generale impuse oricărui moştenitor, acesta trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială,
respectiv aceea de a avea calitatea de soţ la data decesului soţului său1.
1
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p.112; M. Eliescu,
Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p.130.
~ 1015 ~
Pe cale de consecinţă, condiţiile impuse de lege pentru ca soţul supravieţuitor să vină la
moştenire sunt următoarele:
- la data deschiderii moştenirii soţul să fie în viaţă (supraviţuitor), chiar dacă
supravieţuirea lui este foarte scurtă. Dacă nu se va putea stabili momentul exact al decesului
celor doi soţi şi faptul supravieţuirii unia dintre ei faţă de celălalt, ei vor fi consideraţi
codecedaţi sau comorienţi, după caz şi, prin alicarea art. 957 alin. 2 C. Civ., nu vor avea
capacitatea de a se moşteni reciproc1;
- să nu fie nedemn faţă de defunct, nedemnitatea fiind acea sancţiune civilă care
determină decăderea succesibilului din dreptul de a-l moşteni pe defunct, întrucât a săvârşit o
faptă de care legea leagă obligativitatea sau posibilitatea înlăturării respectivului succesibil de
la moştenire, atât de la cea legală cât şi de la cea testamentară. Există două tipuri de
nedemnitate: de drept şi judiciară. Sediul materiei îl reprezintă art. 958-961 Cod civil;
- să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii, adică la data deschiderii
moştenirii trebuie să existe o căsătorie valabil încheiată, care să nu fi fost desfăcută prin
divorţ sau o căsătorie care să nu fi fost anulată sau declarată nulă printr-o hotărâre rămasă
definitivă anterior sau ulterior deschiderii moştenirii.
Astfel, căsătoria va fi considerată în fiinţă dacă nu a intervenit o hotărâre de divorţ
definitivă sau dacă nu a fost desfăcută prin emiterea unui certificat de divorţ în condiţiile art.
375 şi urm.C.Civ.
Deşi textul art. 970 Cod civil prevede că soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe
soţuldecedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă,
având în vedere reglementările cu caracter special ale desfacerii căsătoriei prin acordul
soţilor, pe calea procedurii notariale sau administrative, termenul dehotărâre judecătorească,
la care se referă textul legal, vizează atât actul jurisdicţional al instanţei, dar şi actul final al
ofiţerului de stare civilă şi al notarului public, prin care se desface căsătoria părţilor, respectiv
certificatul de divorţ.
Nulitatea relativă sau absolută a căsătoriei determină desfiinţarea cu efect retroactiv a
acesteia, ceea ce înseamnă că nu se pune problema existenţei unor drepturi succesorale în
această situaţie, chiar dacă hotărârea de constatare/declarare a nulităţii s-a pronunţat sau a
rămas definitivă ulterior decesului.
În mod excepţional, în cazul căsătoriei putative, instituţie reglementată prin dispoziţiile art
304 Cod Civil, se conferă soţului care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei, până la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
Prin urmare, dacă soţul care a fost de rea credinţă la încheierea căsătoriei a decedat
anterior rămânerii definitive a hotărârii de constatare/declarare a nulităţii, soţul de bună
credinţă îşi va păstra statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă, având dreptul să-l moştenească
de defunct. Dacă, însă, hotărârea de constatare/declarare a nulităţii căsătoriei a rămas
definitivă anterior decesului soţului de rea credinţă, soţul de bună credinţă nu va mai avea
dreptul la moştenirea acestuia.
o Reguli speciale privind vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor

Art. 971 Cod Civil stabileşte regulile fundamentale ale dreptului la moştenire al soţului
supravieţuitor . În analiza lor vom avea în vedere prevederile art 972 alin 1 2 Cod Civil,
1
G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.552.
~ 1016 ~
după cum urmează :
- Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali (art 971 alin 1).
Aceasta înseamnă, practic, faptul că, din întreaga masă succesorală, cota soţului
supravieţuitor se va calcula cu precădere, iar cotele cuvenite fiecărei clase de moştenitori cu
care soţul vine în concurs vor reprezenta numai partea rămasă după scăderea cotei ce s-a
atribuit soţului supravieţuitor.
Cota soţului supravieţuitor se va calcula în funcţie de moştenitorii cu care vine împreună
şi efectiv la moştenire, fără a se lua în considerare succesibilii renunţatori.
Orice cauză de înlăturare de la moştenire a unui moştenitor legal aparţinând unei clase de
moştenitori va profita şi va mări cota comoştenitorilor din aceeaşi clasă, dacă aceştia vin la
moştenire, sau din clasa subsecventă, dacă ea există si dacă moştenitorii ce o compun au la
rândul lor vocaţie la moştenire. Soţul supravieţuitor va putea profita de înlăturarea de la
moştenire a unui moştenitor aparţinând unei clase de moştenitori legali şi va beneficia de o
majorare a cotei sale numai dacă acel moştenitor era singurul din clasa sa, iar înlăturarea lui
de la moştenire a determinat concursul cu o altă clasă ( ceea ce indirect determina o sporire a
cotei soţului supravieţuitor) sau rămânerea fără concurs de moştenitori legali ( caz în care
"partea" cuvenită soţului supravieţuitor va fi de fapt întreaga masă succesorală ).
- Dacă nu există nici un moştenitor legal sau testamentar soţul supravieţuitor culege
întreaga moştenire (art 971 alin 2).
De fapt, redactarea textului alin. 2 al art. 971, se referă expres la situaţia în care nu există
moştenitori aparţinând vreuneia dintre clasele prezentate anterior sau dacă aceştia nu vor sau
nu pot veni la moştenire. Condiţia se completează însă corespunzător avându-se în vedere
toate normele legale referitoare la modul de atribuie a unei moşteniri, atât în baza legii cât în
baza voinţei celui care a decedat .
Astfel, dacă defunctul nu are moştenitori legali şi nu a lăsat testament valabil,
patrimoniul succesoral se va atribui integral soţului supravieţuitor. Însă, în cazul în care nu
există moştenitori legali, dar defunctul a lăsat un testament valabil, atunci soţul supravieţuitor
va beneficia de rezerva pe care legea i-o acordă, urmând ca restul averii defunctului să se
împartă conform voinţei acestuia.
Vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor şi modul în care el va culege moştenirea în
situaţii speciale, trebuie să suporte următoarele precizări:
a. În cazul căsătoriei putative, atunci când două sau mai multe persoane au calitatea de
soţ supravieţuitor, în temeiul art.972 alin. 3, cota stabilită în beneficiul soţului supravieţuitor
se va împărţi în mod egal între cei care au situaţia unui soţ supravieţuitor, în conformitate cu
prevederile legale.
b. În cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu clase de moştenitori diferite, în
temeiul art. 972 alin. 2, cota soţului supravieţuitor se va stabili ca şi cum acesta ar fi venit
în concurs numai cu cea mai apropriată dintre ele.
Astfel de situaţii se pot întâlni în practică atunci când defunctul a dezmoştenit o întreagă
clasă de moştenitori rezervatari care, în temeiul legii, au însă dreptul să culeagă rezerva lor
succesorală sau când defunctul a dispus prin testament ca un moştenitor, rezervatar sau nu, să
culeagă o cotă mai mică decât cota sa legală, dar fără a încălca rezerva atunci când ea este
stabilită imperative de lege.
~ 1017 ~
o Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
În temeiul art. 973 Cod Civil soţul supravieţuitor mai are şi un drept de abitaţie asupra
casei în care a locuit până la data deschiderii moştenirii,cu condiţia ca aceasta să facă parte
din masa succesorală şi cu condiţia ca soţul supravieţuitor să nu fie titular al niciunui drept
real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale.
A. Condiţiile dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor sunt urmatoarele:
- soţul supravieţuitor să fi locuit în respectivul imobil la data deschiderii moştenirii;
- casa care face obiectul dreptului de abitaţie să facă parte din bunurile moştenirii;
- soţul supravieţuitor să nu fie titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă
corespunzătoare nevoilor sale;
- soţul supravieţuitor să devină, ca urmare a transmisiunii moştenirii, proprietar
exclusiv al casei respective;
- defunctul să nu fi dispus altfel prin testament, întrucât soţul nu este rezervatar în
privinţa dreptului de abitaţie1.
B. Conţinutul şi modul de exercitare a dreptului de abitaţie al soţului
supravieţuitor
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor este un drept cu caracter special.
El este instituit strict în considerarea calităţii de soţ al defunctului.
Sub aspectul modului de constituire, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor există
prin efectul legii.
Sub aspectul exerciţiului dreptului, el se naşte din momentul deschiderii moştenirii, iar
acceptarea acesteia de către soţul supravieţuitor determină şi consolidarea dreptului său de
abitaţie asupra casei în care a locuit până la momentul deschiderii moştenirii.
Renunţarea soţului supravieţuitor la moştenire va determina şi pierderea dreptului de
abitaţie conferit în temeiul art.973 C.Civ.
Soţul supravieţuitor are dreptul de a locui în respectivul imobil, singur sau împreună cu
copiii săi, cu părinţii sau cu alte persoane aflate în întreţinere.Recăsătorirea soţului
supravieţuitor determină stingerea dreptului de abitaţie.
Folosinţa locuinţei va fi atributul exclusiv al soţului supravieţuitor. Deci, locuinţa nu va
putea fi închiriată, iar dreptul de abitaţie nu va putea fi cedat.
Titularul dreptului de abitaţie va suporta toate cheltuielile aferente dreptului său locativ,
precum şi toate cheltuielile de întreţinere ale bunului imobil pe care îl foloseşte.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se extinde asupra a tot ce se uneşte şi se
încorporează cu bunul, precum şi asupra tuturor accesoriilor acestuia.
C. Restrângerea şi schimbarea obiectului dreptului de abitaţie
Oricare dintre moştenitori, în temeiul art.973 alin.3 C.civ.poate să ceară restrângerea
dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor, în cazul în care locuinţa nu-i este necesară
acestuia în întregime.
În temeiul prevederilor aceluiaşi articol, oricare dintre moştenitori poate să ceară
schimbarea obiectului dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor, cu condiţia să pună la
dispoziţia acestuia o locuinţă corespunzătoare.
1
A se vedea Fr. Deak, R.Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p.272.
~ 1018 ~
D. Stingerea dreptului de abitaţie
Art.973 alin 4 C.civ. reglementează expres două posibilităţi de stingere a dreptului de
abitaţie al soţului supravieţuitor: prin partaj şi prin recăsătorire.
În plus, cazuri generale de stingere a dreptului: renunţarea titularului la drept, neuzul,
precum şi decesul titularului dreptului.
În cazul stingerii dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor prin partaj legea impune
un termen minim pentru durata dreptului de abitaţie: un an de la data deschiderii moştenirii.
E. Caracterele juridice ale dreptului de abitaţie al soţului supravieţuitor sunt :
- este un drept real, deoarece are ca obiect o casă de locuit;
- este un drept temporar, a cărui durată este limitată prin lege până la efectuarea
partajului sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;
- este un drept gratuit;
- este un drept inalienabil şi insesizabil.
o Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor

Acest drept este reglementat de art. 974 Cod Civil într-un mod asemănător reglementării
anterioare, cea a Legii nr. 319/1944, cu principal deosebire că s-au înlăturat din obiectul
acestui drept darurile de nuntă.
Condiţia principală a existenţei dreptului special de moştenire al soţului supravieţuitor
este că el intervine în beneficiar acestuia atunci când nu vine în concurs cu descendenţii
defunctului. Este un drept cu aplicare limitată numai cu privire la clasele II-IV de moştenitori
legali şi cu privire la toate categoriile de moştenitori testamentari.
Obiectul dreptului special îl reprezintă mobilierul şi obiectele de uz casnic, care se
atribuie soţului supravieţuitor peste cota la care ar avea dreptul în condiţiile prevăzute de
art.972 Cod Civil.
Vechiul Cod Civil includea în acest drept special bunurile mobile şi obiectele aparţinând
gospodăriei casnice, precum şi darurile de nunta. Acestea din urmă nu se mai regăsesc în
actuala reglemanetare1.
Condiţii pentru ca dreptul special la moştenire al soţului supravieţuitor să
funcţioneze:
- sunt avute in vedere de bunuri mobile, imobilele nefiind cuprinse în această categorie;
- bunurile să fi fost afectate folosinţei comune a soţilor;
- bunurile trebuie să fi fost folosite în cadrul gospodăriei casnice;
- valoarea bunurilor să fie una normal, uzuală, în raport cu nivelul de viaţă obişnuită al
soţilor;
- defunctul să nu fi dispus de respectivele bunuri prin liberalităţi, soţul nefiind rezervatar
în privinţa acestor bunuri2.
Natura juridică a dreptului special de moştenire a soţului supravieţuitor
Dreptul special de moştenire a soţului supravieţuitor asupra mobilierului şi obiectelor de
uz casnic este un drept legal de moştenire, derivat din lege, născut odată cu deschiderea
moştenirii şi devenit operaţional ca efect al acceptării acesteia.
1
D. Negrilă, Moştenirea în noul Cod civil, Studii teoretice şi practice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p.210
2
A se vedea Fr. Deak, R.Popescu, op.cit., p.262.
~ 1019 ~
Totodata,clauza de preciput este reglementată în materia convenţiilor matrimoniale şi
trebuie tratată ca un beneficiu pe care soţii şi-l pot acorda, unilateral sau reciproc, prin
încheierea de convenţii matrimoniale.
Clauza de preciput are o existenţă independentă, nefiind legată de acceptarea sau
renunţarea soţului supravieţuitor la moştenirea defunctului.
Sediul materiei îl reprezintă art.333 Cod Civil şi art. 367 lit. d Cod Civil.
Clauza de preciput constă în aceea că soţul supravieţuitor poate prelua, fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
devălmăşie sau coproprietate.
Această clauză:
− poate fi stipulată în beneficiul ambilor soţi sau numai al unuia dintre ei, sub acest
aspect libertatea soţilor de a decide fiind deplină;
− nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii;
− nu aduce atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări bunurile ce fac obiectul
clauzei, chiar înainte de încetarea comunităţii;
− executarea clauzei se face în natură sau, dacă nu este posibil, prin echivalent, din
valoarea activului net al comunităţii;
− devine caducă în caz de încetare a comunităţii în timpul vieţii soţilor, dacă aceştia au
murit împreună (comorienţi/codecedaţi), dacă soţul beneficiar a decedat înaintea soţului
dispunător sau dacă bunurile au fost executate de creditorii comuni ai soţilor.
Clauza de preciput:
− îşi găseşte aplicabilitatea în concursul soţului supravieţuitor cu toate clasele de
moştenitori legali, precum şi în concurs cu legatarii defunctului;
− prin instituirea acestei clauze nu se va putea aduce atingere devoluţiunii succesorale
legale;
− nu va influenţa cota pe care o va primi soţul supravieţuitor din bunurile moştenirii, ea
rămânând neschimbată, conform celor stabilite de prevederile art. 972 C.civ.;
− nu va fi supusă reducţiunii;
− dacă beneficiază soţului supravieţuitor venit în concurs cu moştenitorii rezervatari,
aceştia vor putea cere reducţiunea în măsura în care bunurile ce fac obiectul clauzei depăşesc
cotitatea disponibilă;
− dacă beneficiază soţului supravieţuitor venit în concurs cu moştenitori nerezervatari,
aceştia din urmă vor suporta o diminuare a valorii părţii lor de moştenire sau vor fi, practice,
înlăturaţi de la moştenire prin faptul că soţul supravieţuitor primeşte anumite bunuri, iar
aceste bunuri depăşesc ca valoare cota care li s-ar cuveni conform legii.
Avantajul pe care îl conferă clauza de preciput soţului supravieţuitor se relevă, în primul
rând, în privinţa momentului la care clauza se poate executa. Astfel, preluarea anumitor
bunuri se va putea face înainte de efectuarea partajului moştenirii.
De asemenea, avantajul pe care clauza de preciput îl conferă soţului supravieţuitor se
relevă în privinţa modului în care se va efectua partajul bunurilor moştenirii. Astfel, nu se va
mai pune problema unei alegeri făcute de moştenitori, după cum nu se va mai pune problema
stabilirii de către instanţă a modului de împărţire a bunurilor, decât în ceea ce priveşte
atribuirea bunurilor către ceilalţi moştenitori.
Obiectul clauzei de preciput îl pot constitui orice fel de bunuri, mobile sau imobile,
~ 1020 ~
corporale sau incorporale. Singura condiţie este ca aceste bunuri să reprezinte bunuri comune
ale soţilor, deţinute în devalmăşie sau în coproprietate. Bunurile proprii ale soţului defunct nu
pot face obiectul clauzei de preciput.
Clauza de preciput este o stipulaţie pentru cauză de moarte, drepturile conferite de
existenţa acestei clauze luând naştere la momentul decesului unuia dintre soţi.
Pentru ca această clauză să producă efecte, este necesar să nu se întâmple niciunul dintre
evenimentele prevăzute de alin. 4 al art. 333 Cod Civil. Astfel, clauza va deveni caducă dacă
a încetat comunitatea în timpul vieţii soţilor, dacă soţul beneficiar a decedat anterior
dispunătorului sau dacă bunurile au fost vândute la cererea creditorilor comuni.Existenţa
clauzei de preciput dă dreptul soţului supravieţuitor să intre în posesia bunurilor respective
anterior partajului moştenirii, ceea ce nu înseamnă că acest partaj nu va mai trebui încheiat în
forma şi în condiţiile legale pentru ca el să producă efectul constitutive de drepturi pe care
legea i-l conferă.
Bibliografie:
Codul civil, aprobat prin Legea nr. 287 din 2009
Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. Îndrumar
notarial, Ed. Monitorul Oficial al Romaniei, Bucureşti, 2011.
D. Negrilă, Moştenirea în noul Cod civil, Studii teoretice şi practice, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015;
Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, vol. II, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014;
G. Boroi, L.Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012:
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1966.
~ 1021 ~
ÎNCOTRO, PĂDURI ALE ROMÂNIEI?
WHERE, ROMANIA'S FORESTS?
Drd. MOHOREA Ana-Roxana

consilier juridic în cadrul R.N.P.-
ROMSILVA - Direcția Silvică Vrancea
manaroxana@yahoo.com
BUTNARU Viorel
inginer silvic în cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – ROMSILVA
butnaru.viorel@gmail.com
Abstract:
By functions that forests perform are considered a national asset.
To implement the principle of sustainable management in any European state ownership
of forests is not considered to be an absolute right. He can only be exercised within the law.
Therefore, the balance between the general interest of society and the private interest of the
owner shall be determined by law or by a set of laws / regulations. The company perceives
forests - as a general benefit (biodiversity, climate, soil protection, water protection etc.),
while the owner - is interested in exploitability.
Finding a balance between the general interest of society and the private interest of the
owner, it is a problem / issue difficult and depends entirely on the development of society,
while assuming and State takeover of management costs.
Without analyzing figures, only going through the mountains of Romania, especially
areas under forests of conifers, or viewing on your computer photographic material obtained
by satellite without holding training forestry reveals that Romania's forests are in a great and
real decline.
It appears also, that in the forests managed by the National Forest - Kerslake, the
phenomenon of destruction by cutting uncontrolled is less obvious than in the forests with the
proposed administrative or private, but the aspects of degradation and de-structuring of
stands after cases submitted above are common and the situation is worrying in that it took
no enforcement action necessary, even where were noted such situations.
Rezumat:
Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, pădurile sunt considerate un bun național.
Pentru a se pune în practică principiul gestiunii durabile, în niciun stat european dreptul de
proprietate asupra pădurilor nu este considerat a fi un drept absolut. El poate fi exercitat numai
în limitele legii. Prin urmare, echilibrul între interesul general al societății şi interesul particular
al proprietarului se stabilește prin lege sau printr-un ansamblu de legi / acte normative.
Societatea percepe pădurile - ca pe un beneficiul general (biodiversitate, climă, protecția solului,
protecția apelor etc.), în timp ce proprietarul - este interesat de exploatabilitate.
Găsirea unui echilibru între interesul general al societății şi interesul particular al
proprietarului, este o problemă/chestiune dificilă și depinde întru totul de dezvoltarea
~ 1022 ~
societății, presupunând în același timp și preluarea de către stat a unor costuri de
administrare.
Fără a analiza cifre, ci doar parcurgând munții României, în special zonele ocupate cu
păduri de rășinoase, sau vizualizând pe calculator materialul fotografic obținut prin satelit,
fără a deține pregătire silvică, se constată faptul că, pădurile României se află într-un mare
și real declin.
Se constată deasemenea, faptul că, în pădurile administrate de Regia Națională a
Pădurilor – Romsilva, fenomenul de distrugere prin tăieri necontrolate este mai puțin evident
decât în pădurile cu administrație propie sau privată, dar, aspectele de degradare și
destructurare a arboretelor, după cauzele prezentate mai sus, sunt frecvente, iar situația este
îngrijorătoare prin faptul că nu s-au luat măsurile coercitive necesare, nici măcar acolo
unde, au fost constatate astfel de situații.
Keywords: forests, a national asset; ownership of forests; forests; forests generally

benefit; Managing Forests returned.
Cuvinte cheie: pădurile - un bun național; dreptul de proprietate asupra pădurilor;

pădurile - beneficiu general; administrarea pădurilor retrocedate.
Prin funcțiile pe care le îndeplinesc, pădurile sunt considerate un bun național. După
Conferința Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro din 1992 care a impus conceptul dezvoltări
durabile, pădurile sunt percepute ca un bun al umanității, statele fiind invitate să-si asume
obligația adoptării principiilor gestionării durabile în beneficiul generațiilor prezente și viitoare.
Pentru a se pune în practică principiul gestiunii durabile, în niciun stat european dreptul de
proprietate asupra pădurilor nu este considerat a fi un drept absolut. El poate fi exercitat numai
în limitele legii. Prin urmare, echilibrul între interesul general al societății şi interesul particular
al proprietarului se stabilește prin lege sau printr-un ansamblu de legi / acte normative.
Societatea percepe pădurile - ca pe un beneficiul general (biodiversitate, climă, protecția
solului, protecția apelor etc.), în timp ce proprietarul - este interesat de exploatabilitate. Găsirea
unui echilibru între interesul general al societății şi interesul particular al proprietarului, este o
problemă/chestiune dificilă și depinde întru totul de dezvoltarea societății, presupunând în
același timp și preluarea de către stat a unor costuri de administrare.
Administrarea pădurilor în condiţii de rentabilitate şi cu respectarea regimului silvic este
anevoioasă, în condițiile fărâmițării proprietăţii. În funcţie de tradiţie şi modele culturale, în
ţările europene s-au dezvoltat diferite sisteme de administrare menite să compatibilizeze
interesele generale ale societății şi interesele proprietarilor, fiind adoptate sisteme de
administrare bazate pe asociere (cu titlu de exemplu, Finlanda) ori, sisteme în care statul,
preia asupra sa funcţia administrării (cu titlu de exemplu: administrarea pădurilor prin
ocoalele de regim silvic).
Fostele țări comuniste, cu fonduri forestiere semnificative au pornit raţional de la
datumul istoric al proprietăţii publice asupra pădurilor, optând pentru menţinerea unui sector
public semnificativ şi văzând prin aceasta o oportunitate pentru gestionarea durabilă a
pădurilor - în interes general. Aceste foste țări comuniste (mai puțin România), care au
constituit / reconstituit drepturi de proprietate asupra pădurilor, au făcut-o selectiv, și, mai
ales, către comunităţi și instituţii.
~ 1023 ~
În anul 1800, suprafaţa împădurită din provinciile istorice românești era de 8.500.000 ha
pădure, adică 36% din teritoriu, suprafaţă care s-a redus continuu, în principal, ca urmare a
reformei agrare din 1864 şi a legii privind înfiinţarea izlazurilor comunale din anul 1920.
Astfel, peste un milion de hectare de păduri au fost scoase din fondul forestier, mare parte din
ele fiind defrişate, în vederea transformării în păşuni.
Suprafaţa forestieră la nivelul anului 1948, pe natură de proprietari, era după cum
urmează1:
Tabel 1 - cuprinzând suprafaţa forestieră totală a României - de 6.486.471.100 ha,

astfel:
Păduri aparținând statului 1.942.000 ha;
Păduri aparţinând "Coroanei Regale" 66.492 ha;
Păduri comunale şi orăşeneşti 681.197 ha;
Biserici şi mănăstiri 467.605 ha;
Eforii şi fundaţii 125.628 ha;
Composesorate 655.707 ha;
Moşneni și răzeşi 450.566 ha;
Persoane fizice şi societăţi anonime 2.097.276 ha:
La data de 31.12.19902 suprafața fondului forestier era de 6.367.660 ha, din care
suprafața pădurilor era 6.248.990 ha și alte terenuri 118.670 ha.
La nivel european, România ocupă locul 13 din punct de vedere al procentului de
împădurire, situându-se cu 5,1 % sub media europeană de 32,4%. Din punct de vedere al
suprafeţei de pădure raportată la numărul de locuitori, România se situează pe locul 10 la
nivel european, cu 0,30 ha/locuitor, primele locuri fiind ocupate de ţările nordice (cu titlu de
exemplu: Finlanda, Suedia şi Norvegia).
I. Situația actuală a pădurilor din România

Fără a analiza cifre, ci doar parcurgând munții României, în special zonele ocupate cu
păduri de rășinoase, sau vizualizând pe calculator materialul fotografic obținut prin satelit, fără
a deține pregătire silvică, se constată faptul că, pădurile României se află într-un mare și real
declin. Din punct de vedere silvic, se poate aprecia că, față de situația văzută din satelit, care
evedențiază doar suprafețele de pădure distruse prin tăieri necontrolate, situația la sol este mult
mai gravă. Pe lângă suprafețele de pădure tăiate abuziv, se remarcă importante suprafețe de
păduri degradate și destructurate prin/datorită unor cauze, precum: extragerea selectivă a
1
Situația Statistică a Pădurilor din România 1948 - Ministerul Agriculturii și Domeniilor (M.A.D.)
2
Anuarul Statistic al României - 1990;
~ 1024 ~
arborilor de mare valoare economică și genetică; regenerări naturale cu specii pionere
nevaloroase sau neadecvate tipului natural de pădure; plantații nereușite sau a căror întreținere a
fost abandonată; regenerări compromise din cauza neefectuării lucrărilor de întreținere;
efectuarea defectuoasă sau neefectuarea tăierilor de îngrijire în arboretele tinere; etc.
Toate aceste constatări, conduc la concretizarea unui factor comun al cuzelor ce au generat
această stare de lucruri, și anume: implicare unei părți a personalului silvic cu responsabilități
în administrație și execuție, de la cel mai înalt nivel de conducere, la cel de canton silvic,
indiferent de sistemul de administrație al pădurilor, personal pervertit de influența oamenilor
din spectrul politic, care s-au perindat în ultimii 25 de ani la dregătoriile țării.
Se mai poate constata că în pădurile administrate de Regia Națională a Pădurilor –
Romsilva, fenomenul de distrugere prin tăieri necontrolate este mai puțin evident decât în
pădurile cu administrație propie sau privată, dar, aspectele de degradare și destructurare a
arboretelor, după cauzele prezentate mai sus, sunt frecvente, iar situația este îngrijorătoare
prin faptul că nu s-au luat măsurile coercitive necesare, nici măcar acolo unde, au fost
constatate astfel de situații.
II. Cauzele distrugerii/degradării pădurilor

Declinul / dezastrul pădurilor din România a început din anul 1991, fiind determinat de
legile de retrocedare / reconstituire a pădurilor, dar și de legislația silvică (nearmonizată, ori
prea blândă) elaborată de atunci și până în prezent.
Primul pas catrastofal s-a realizat prin adoptarea Legii nr. 26/1996 – Codul Silvic,
culminând cu Legea nr. 46/2008 – Codul Silvic. Prin aceste legi organice s-a ”legiferat”
distrugerea pădurilor prin adoptarea administrării acestora, prin structuri private și
gospodăririi pe bază de studii de amenajament sau amenajamente sumare, practic
translatându-ne în timp, cu modele de legislație și administrație silvică, spre evul mediu.
Toate actele normative, cu referire la păduri și economia forestieră, apărute după 1990,
au o caracteristică comună: sunt stufoase, cu conținut contradictoriu, greu/imposibil de pus în
practică, având ca bază două coduri silvice ce au în conținut multe prevederi
anticonstituționale și antiforestiere.
Consecința acestor legi se reflectă în situația actuală dezastruoasă a pădurilor din
România, fără precedent în istoria acestor ținuturi.
Cauzele stării actuale a pădurilor din România, pot fi sintetizate ca făcând parte dintr-un
lanț de corupție generalizată prin verigile principale, cum ar fi: retrocedări fără respectarea
cadrului legal de importante suprafețe de terenuri forestiere; crearea de sisteme de
administrație privată a pădurilor retrocedate; întocmirea de amenajamente sumare, făcute la
comanda proprietarului; existența unui cadru legislativ neadecvat apărării și conservării
pădurilor; politizarea excesivă a resursei umane, în special a celei cu funcții de decizie, la
toate instituțiile responsabile cu administrare și gospodărirea fondului forestier național.
Toate aceste elemente au condus la un regim de ”legalizare” a tăierilor abuzive a
pădurilor și de „albire” a lemnului procesat de agenții economici sau exportat ca bușteni.
În afara acestora, pe ultimul loc s-ar situa tăierile ilegale de arbori din păduri, care
privesc în cea mai mare parte lemnul de foc și se înregistrează în preajma localităților cu
populație săracă. Acestea, fac de regulă obiectul raportărilor statistice care reflectă la nivel
oficial agresiunea asupra fondului forestier, prin tăieri ilegale de arbori.
Rezultă așadar, că aceste cauze se regăsesc în aplicarea legilor de fond funciar, urmate de
~ 1025 ~
administrare pădurilor și de gospodărirea acestora pe bază de amenajamente silvice cu
prevederi contrare conservării pădurilor, de către funcționari înregimentați politic, vulnerabili
în luarea actului de decizie.
III. Reconstituirea dreptului de proprietate pentru păduri și

retrocedarea/constituirea și/sau reconstituirea acestora, către persoanele fizice sau
juridice - solicitante
În perioada 1990-2012, suprafața fondului forestier - proprietate publică a statului s-a
redus cu 3.083.175 ha, prin retrocedări către persoane fizice și juridice, urmare aplicării
legilor speciale de reparație.
Procesul de retrocedare/reconstituire a terenurilor forestiere, din proprietatea publică a
statului către/în beneficiul foştilor proprietari, respectiv către urmaşii/moștenitorii acestora,
este încă în desfăşurare. Se apreciază că o suprafață de peste 700.000 ha s-a retrocedat sau se
află în diferite faze ale procesului administrativ sau juridic de retrocedare, fără a fi îndeplinite
condițiile prevăzute de lege, fiind considerate cazuri litigioase.1
Modificarea regimului de proprietate prezintă interes prin raportare la problema
integrităţii şi dezvoltării fondului forestier, motivat de faptul că noile categorii de proprietari
manifestă atitudini diferite în legătură cu menţinerea folosinţei pădurii şi cu o eventuală
extindere a acesteia.
Într-o societate aflată în tranziţie, care nu-şi găsește echilibrul material şi moral,
reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor a reprezentat fără îndoială, un factor
de agresiune major asupra sistemului forestier.
Avalanșa solicitărilor de reconstituire a dreptului de proprietate nu a ținut seama de
obligația și necesitatea de a proteja mediul înconjurător, de a conserva biodiversitatea, de a
prevenii încălzirea globală, etc. şi nici de satisfacţia reparării unor abuzuri săvârșite înainte de
1990. Mobilul, a fost câştigul imediat - prin dobândirea drepturilor litigioase asupra
terenurilor forestiere și valorificarea acestora prin exploatarea arboretului.
Legile speciale de reparație, elaborate în/pe trepte, confuze şi lipsite de viziune, au
facilitat /determinat abuzurile, conflictele, litigiile etc. şi au prelungit nepermis de mult
procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, afectând stabilitatea sistemului forestier şi
a pieţei lemnului.
Legislaţia administrării şi controlului pădurii a fost decuplată de cea a reconstituirii
dreptului de proprietate, cu efecte iremediabile în pădurile proprietate privată.
Confuziile, carențele și slăbiciunile/neajunsurile din legislația legilor speciale de
reparație au fost speculate prompt în favoarea lor, de către entități, forme asociative și
persoane fizice care nu aveau nici un drept / calitatea cerută de lege, inducând astfel în eroare
unele instanțe judecătorești.
Proprietatea publică a statului asupra pădurilor/fondului forestier, s-a diminuat prin
constituiri / reconstituiri, ori, mai bine zis, de cele mai multe ori, prin constituiri / reconstituiri
abuzive, nelegale, nejustificate - instituțiile cu atribuții în acest sens (comisiile locale și/sau
județene) manifestând adeseori o inexplicabilă indiferenţă și chiar pasivitate.
După aproximativ 25 de ani de aplicare a legilor speciale de reparație privind terenurile
1
CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI - Sinteza Raportului de audit privind ”Situația patrimonială a
fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”
~ 1026 ~
cu vegetaţie forestieră (și nu numai), reconstituirea drepturilor de proprietate este încă în
desfășurare, în diverse faze de aplicare. Solicitările formulate de către persoanele fizice,
formele asociative de proprietari, persoanele juridice, unitățle de cult și altele, depășesc cu
mult suprafața fondului forestier avută în proprietate, la nivelul anului 1948.
Judecând după mărimea acestor solicitări, ar însemna că statul nu va mai rămâne nici
măcar cu suprafața de pădure deţinută în proprietate în anul 1948, cu toate că, presupunând că
reconstituirea s-ar face în condiţiile legii, această proprietate ar trebui să fie cu mult mai
mare, cel puţin din următoarele motive / considerente:
- legea limitează categoriile de persoane îndreptăţite la reconstituire;
- reconstituirea dreptului de proprietate persoanelor îndreptăţite se face la cerere, ceea ce
înseamnă şi acceptarea moştenirii, ori unele persoane nu au formulat astfel de cereri;
- o serie de moşteniri au rămas inevitabil, succesiuni vacante;
- nu toate pădurile au fost preluate abuziv; din datele existente în evidențele arhivistice
rezultă, fără dubiu, că unele proprietăţi erau grevate de sarcini în favoarea statului român;
- formele asociative nu mai puteau fi reconstituite în totalitatea
membrilor/moştenitorilor;
- activele forestiere ale unor societăţi comerciale nu erau retrocedabile potrivit legile de
fond funciar;
- suprafeţe întinse de pădure făceau parte din categoria „bunurilor inamice” intrând în
proprietatea statului ca urmare a legilor de armistiţiu, apărute în anii 1944 și 1945.
Din această cauză, opiniile des auzite/exprimate, conform cărora retrocedările pot
continua fără grijă, deoarece suprafaţa de pădure retrocedată până în prezent este departe de
nivelul la care ar afecta proprietatea publică a statului din 1948, sunt iresponsabile.
Atitudinea de îngăduinţă faţa de abuzuri, motivată de asemenea justificări, riscă să
înlocuiască abuzurile statului din 1948 cu abuzurile asupra proprietăţii statului, în special din
perioada de după anul 2000.
Din analiza situațiilor cunoscute1 rezultă că s-au făcut solicitări de reconstituire a
dreptului de proprietate,
a) Pentru:
· suprafeţe mult mai mari decât cele deţinute în mod real în anul 1948 de către autorii
deposedaţi;
· păduri grevate de sarcini în favoarea statului şi care fuseseră preluate de acesta în contul
unor creanţe, în special credite contractate de la instituţii de credit deţinute de statul român;
· terenuri forestiere ce constituiau active ale unor societăţi comerciale (multe din acestea
cu acţionariat străin) fără ca legile de fond funciar să se refere la astfel de retrocedări;
· păduri proprietate publică administrate de fundaţii de drept public;
· suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră expropriate de stat prin legile de reformă
agrară sau pentru care statul a plătit despăgubiri sume uriaşe în raport cu valoarea reală a
terenurilor expropriate (problema optanților);
· terenuri forestiere incluse prin legile de armistiţiu în categoria „bunurilor inamice”;
· terenuri forestiere, păşuni împădurite şi fâneţe care nu au fost niciodată ale statului dar
care se solicită a fi reconstituite din proprietatea publică a statului etc.
1
CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI - Sinteza Raportului de audit privind ”Situația patrimonială a
fondului forestier din România, în perioada 1990-2012”
~ 1027 ~
b) De către:
· persoane fără vocaţie succesorală;
· reprezentanţi nelegali sau contestaţi ai unor forme asociative de proprietate;
· forme asociative care nu sunt sau nu pot fi continuatoare în drepturi şi obligaţii a
persoanelor juridice – societăţi comerciale;
· împuterniciţi prin procuri a căror autenticitate nu poate fi verificată întrucât sunt emise
în străinătate etc.
· instituții de cult care au avut terenuri forestiere în folosință și nu în proprietate,
c) În baza:
· unor cereri nesusţinute de documente din care să rezulte drepturi de proprietate
propunându-se proba cu martori şi expertize extrajudiciare;
· unor înscrisuri care nu constituiau titluri de proprietate (cărţi funciare, documente
eliberate de arhivele statului în care, de foarte multe ori, informaţiile erau extrem de relative
sau chiar eronate);
· documente vechi (chiar înainte de 1920) a căror relevanţă este mai mult decât discutabilă
deoarece proprietăţile, în majoritatea cazurilor, au suferit modificări semnificative (exproprieri,
vânzări făcute de proprietari, partaje etc.) astfel încât la nivelul anului 1948 suprafeţele de
pădure deţinute de autorii deposedaţi erau mult mai mici sau nu mai existau deloc.
În anul 1991 a apărut Legea nr. 18/1991, care reglementa reconstituirea dreptului de
proprietate în limita a un hectar, persoanelor fizice (autori deposedaţi/moştenitori ai acestora)
care au deţinut în proprietate terenuri forestiere sau cu vegetaţie forestieră, retrocedările
urmând a se face din trupuri izolate de pădure sau la liziera acestora.
Regia Națională a Pădurilor - Romsilva avea obligaţia să predea terenurile comisiilor
locale în baza unor procese verbale (acte de scădere din gestiune/evidență/administrare),
urmând ca acestea din urmă, după validare, să realizeze punerile în posesie a beneficiarilor.
Beneficiarul devenit proprietar, era obligat să respecte regimul silvic. Prevederea era fără
suport, deoarece la acea dată nu exista o legislaţie silvică adaptată acestei situaţii.
A urmat Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere a avut următoarele caracteristici:
- s-a mărit limita suprafeței reconstituite, la 10 ha/ persoană,
- a crescut numărul formelor asociative arhaice de proprietate: composesorate, obşti și
pădurile grănicereşti;
- reconstituirea dreptului de proprietate în limita a 30 ha teren forestier se va face din
fondurile bisericeşti ale cultelor cărora le aparţin dacă acestea au avut în proprietate terenuri
forestiere.
Efectele aplicării Legii nr. 18/1991 au determinat inserarea în Legea nr. 1/2000 (care a
modificat-o și completat-o pe prima) a unor prevederi conform cărora, trecerea din proprietatea
publică a statului în cea privată a pădurilor pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate se
va realiza, efectiv, în/la momentul punerii în posesie1, iar punerea în posesie se va face numai
după „crearea în teritoriu a structurilor de control şi de aplicare a regimului silvic şi numai
după promulgarea legilor privind contravenţiile silvice, regimul silvic şi administrarea
fondului forestier proprietate privată şi de stat, precum şi statutul personalului silvic”.
După 15 ani de aplicare a legilor speciale de reparație, s-a adoptat și Legea nr.
1
Art.24, alin.4 - teza finală din Legea nr.1/2000, cu modificările și completările ulterioare;
~ 1028 ~
247/19.07.2005 prin care practic, s-a reluat constituirea / reconstituirea dreptului de
proprietate asupra pădurilor de la început, dar pe baza altor principii, însă.
Ulterior promulgării legilor pentru reconstituirea dreptului de proprietate privind terenurile
forestiere deţinute anterior confiscării abuzive de către regimul comunist, în special după
apariţia Legii nr.247/2005 “restitutio in integrum”, interesul mercantil în jurul marilor masive
forestiere din România, a crescut în mod evident. Acest lucru a fost posibil în special datorită
faptului că înainte de punerea în aplicare a respectivei legi, autorităţile statului au trimis-o spre
aplicare fără a anticipa ce efecte se vor produce, fiind vorba de privatizarea a peste 3 milioane
hectare de pădure, care în mod firesc au condus la consecinţe mult diferite de cele privind
privatizarea unor societăţi comerciale (cum ar fi de exemplu SIDEX sau PETROM).
Din situaţiile cunoscute în ţară, se poate face afirmaţia că nu există zonă păduroasă în
care să nu se fi manifestat un interes obscur, atât în ceea ce priveşte dobândirea unui drept
nelegitim de proprietate cât şi dobândirea unui amplasament mult mai valoros decât vechiul
amplasament, avut în proprietate înainte de confiscarea abuzivă de către statul comunist.
Interesul crescut faţă de aceste valori imense privind suprafeţele forestiere, grevat de o
necunoaştere concretă a elementelor invocate mai sus, a creat practic o stare de confuzie,
ducând atât la discriminarea unor persoane efectiv îndreptăţite, cât şi la afectarea statului, prin
retrocedări abuzive, nelegale.
Situaţia s-a acutizat în ultimii ani prin tendinţa tot mai insistentă a unor investitori străini
de a cumpăra aceste mari proprietăţi forestiere. Pe fondul inflaţiei de oferte, al legalităţii
discutabile privind reconstituirea dreptului de proprietate, fireşte că, şi preţul cumpărării este
pe măsură.
În ansamblu, prin modul de aplicare a Legii nr. 247/2005, care în cea mai mare parte
priveşte marile proprietăţi forestiere, nu se poate vorbi de o reparaţie morală şi materială, aşa
cum derivă din sensul și spiritul legii, ci în cele mai multe cazuri de o sursă de corupţie
instituţionalizată, de care profită unele persoane implicate în actul de decizie al reconstituirii
dreptului de proprietate, în dauna statului şi a unor persoane efectiv îndreptăţite.
Pentru a preîntâmpina consecinţele unei constituiri / reconstituiri nelegale, nejustificate
persoanele cu atribuții în acest sens ar fi trebuit şi ar trebui ca, anterior validării și/sau
reconstituirii dreptului de proprietate privată, să analizeze şi să determine cu exactitate patru
elemente, esențiale.
Aceste elemente determinate în întregime (cumulativ), pot conduce la reconstituirea
dreptului de proprietate pentru terenuri forestiere, în litera şi spiritul acestor legi speciale.
Cele patru elemente sunt: autorul (fostul proprietar) care să facă dovada că a fost
deposedat abuziv de regimul comunist; persoana îndreptăţită, care trebuie să demonstreze cu
acte de stare civilă vocaţia succesorală după autorul deposedat abuziv; mărimea dreptului de
proprietate, dovedită cu acte de proprietate care stau la baza solicitării; amplasamentul
proprietăţii, dovedit cu acte de proprietate şi schiţe.
Pentru o corectă aplicare a legilor speciale de reparație - s-ar fi impus ca anterior punerii în
practică a Legii nr.247/2005 să se facă o analiză la nivel naţional pe bază de documente
arhivistice (există astfel de documente în centrele arhivistice) privind: structura şi mărimea
proprietăţilor forestiere pe categorii de proprietari la nivelul sfârşitului anului 1948; existenţa
sau inexistenţa persoanelor îndreptăţite să solicite reconstituirea dreptului de proprietate, având
în vedere cetăţenia şi vocaţia succesorală (se impunea cu deosebire pentru marile proprietăţi,
care nu au fost chiar multe şi care fac obiectul abuzului actual privind fondul funciar).
~ 1029 ~
IV. Administrarea pădurilor retrocedate
Distrugerea pădurilor a început când, prin legile de restituire a proprietăților forestiere,
ocoalele silvice de stat, din structura cărora au fost transferate suprafețele de pădure la noii
propritari, au încetat activitatea de pază și gospodărire a aceastor păduri private.
„Legea Lupu”, respectiv Legea nr.1/2000, la art. 35 prevede că „odată cu restituirele de
păduri persoanelor private și juridice, încetează obligațiile Ocoalelor Silvice ale Regiei
Naționale a Pădurilor de a asigura paza și asistența tehnică pentru aceste păduri.” Prin
aplicarea acestei prevederi, practic s-a legalizat distrugerea pădurilor. Atunci s-a promovat
conceptul că „paza pădurii se asigură de administratorii pădurilor și organele de poliție și
jandarmerie”.
Grupurile de interese și-au creat ocoale silvice private, ce au avut și au ca principal
obiectiv exploatarea irațională a pădurilor și comercilizarea lemnului. S-a dovedit, în timpul
scurs de la înființarea acestora, că ocoalele silvice private nu pot constitui instituții prin care
statul român să apere pădurile, mediul înconjurător și populația. Deținerea sigiliului de stat –
ciocanul silvic pentru marcarea arborilor, eliberarea documentelor de transport și proveniență
ale lemnului, sunt atribuții ale organului statului și încredințarea acestora personalului
ocolului silvic privat, încalcă principiul conflictului de interese. Declararea ocolului silvic
privat ca persoană juridică de interes public prin simpla înscriere în registru întocmit la
nivelul ministerului de care depind pădurile, este ilegală, creând un regim discriminatoriu față
de toate celelalte societăți comerciale.
Încălcare acestor principii, a avut drept consecință - degradarea iremediabilă a fondului
forestier național. S-au generalizat tăieri rase pe suprafețe mari, în special în arboretele de
rășinoase, s-au extins răriturile abuzive, s-au legalizat extragerile abuzive ale speciilor
valoroase pentru bușteni de sortimente superioare. Suprafețe imense de păduri au fost
distruse, degradate, brăcuite. Înființarea ocoalelor silvice private, cu drepturile, atribuțiile și
structură administrativă s-a făcut cu încălcarea normelor legislative interne și internaționale și
s-a definitivat prin Lege nr. 46/2008 – Codul Silvic. Prin acest act normativ, ocoalele silvice
private sunt declarate „persoane juridice de interes public ” acordându-li-se dreptul de a
aplica și controla respectarea normelor de regim silvic, prin care se garanteză existența și
sănătatea pădurilor.
Mai mult decât atât, constituirea acestor ocoale silvice private este făcută total haotic, fără
respectarea principiului teritorialității, așa cum prevede Codul Silvic. În contradicție cu aceste
prevederi, AUTORITATEA DE STAT PENTRU SILVICULTURĂ, a aprobat și aprobă
înființarea unor astfel de structuri. În funcție de interesul celor care administrează astfel de ocoale,
importante suprafețe de pădure, indiferent în ce parte a țării se află, sunt preluate în pază sau
administrație de ocoale private doar pentru ,,legalizarea” exploatării pădurii. Prin acest sistem,
mulți proprietari de pădure sunt convinși cu ușurință, să renunțe la contractele de administrare ce
le au cu ocoalele de stat și să treacă la ocoalele private pentru a încasa cât mai rapid, o parte din
valoarea materialului lemnos din propria pădure. Se înțelege că cea mai mare parte revine
administratorului ocolului, care a comandat întocmirea unui amenajament silvic sumar, a întocmit
actele de punere în valoare și s-a ocupat de exploatarea și valorificarea materialului lemnos. Prin
acest mod s-a ,,legalizat” distrugerea a zeci de mii de hectare de pădure.
Legea nr. 46/2008 – Codul Silvic, a fost adoptată prin proceduri de urgență, din interese
politice și de grup. Acest cod de legi silvice a fost aprobat de Camera Deputaților fără a se
respecta unele prevederi constituționale și cu încălcarea unor legi în vigoare și norme
~ 1030 ~
europene. Astfel, se impune a preciza faptul că - CODUL SILVIC, trebuia să fie avizat de
Consiliul Suprem de Apărare a Țării1, fiind lege fundamentală prin care se hotărăște soarta a
cca.30% din teritoriul țării și a celei mai valoroase bogății naționale. Pădurile constituie
factor de securitate internă și europeană.
Prin înființarea de ocoale silvice private și „structuri silvice private de rang superior”, s-a
ajuns la situația ca statul român să nu mai poată garanta că este capabil să administreze
pădurile, indiferent de natura proprietății, astfel ca acestea să îndeplinească funcțiile de
protecție a mediului și a climei, obiective prioritare potrivit politicii europene.
AUTORITATEA DE STAT PENTRU SILVICULTURĂ a dispus de fonduri importante
de bani, europene și de la buget, pentru studii și programe pentru îmbunătățirea structurilor de
administrare a pădurilor, a legislației, pentru formarea conștiinței forestiere, crearea unui
sistem informațional, bazat pe aerofotogrametrie, necesar cunoașterii fenomenelor care se
întâmplă în păduri. Or, cauza principală a distrugerii pădurilor au fost tocmai actele
legislative promovate și structurile de administrație a pădurilor adoptate.
Este de remarcat printre aceste acte normative – Sistemul Informațional Integrat de
Urmărire a Materialelor Lemnoase – SUMAL, pentru care s-au cheltuit sume de bani
importante, și care s-a dovedit a fi un eșec, dacă ne raportăm la starea actuală a pădurilor,
agravată după implementare acestui sistem de control.
Mai grav este faptul că pe baza acestui sistem SUMAL s-a promovat cu mare publicitate,
în anul 2014, așa zisul „Radarul Pădurii”, ca soluție de salvare a pădurilor patriei. Acest
concept de control al mișcării lemnului, care se bazează pe un Sistem Informatic – SUMAL,
dovedit în timp a fi un eșec, nu este decât o fumigenă, în spatele căruia, grupurile celor
interesați de obținere de profituri mari din prelucrarea lemnului, își desfășoară activitate fără
nici o disfuncționalitate determinată de criza aprovizionării cu bușteni.
Dacă aceste sisteme de control ar fi răspuns modului pretențios după care sunt numite -
„trasabilitatea lemnului”, cum se explica faptul că în anul 2014, numai SC
SCHWEIGHOFER, a achiziționat pentru procesare un volum de 3,5 milioane de mc bușteni
de rășinoase, cu mult peste posibilitatea reală, actuală, a pădurilor de rășinoase din România.
Din datele preluate din Anuarul Statistic al României, rezultă că în anul 1990, an în care
structura pădurilor din România era normală din punct de vedere silvicultural, iar industria de
prelucrare a lemnului încă nu fusese afectată de consecințele privatizărilor cu orice preț, a fost
pus în circuitul economic un volum de 5,813 mil. mc rășinoase, din care a fost prelucrat în
fabricile de chereste un volum de 2,224 mil. mc bușteni gater.
V. Măsuri ce se justifică - pentru stoparea fenomenului de degradare a fondului

forestier național
Pe termen mediu și lung se impun măsuri de reorganizare a sectorului silvic/forestier, în
sensul ca în arcul guvernamental, acesta să fie foarte bine reprezentat, având în vedere că
totuși, în ceasul al doisprezecelea, factorii de decizie ai țării au descoperit că starea actuală a
pădurii este o problemă de siguranță națională. Dacă în anul 1983, conducerea de la acea
vreme, a decis ca gospodărirea pădurilor să se facă printr-un Minister al Silviculturii,
obținându-se rezultate notabile în acest sens, în perioada actuală, în care existența pădurii nu
mai reprezintă doar un interes național, apare mai mult decât imperios necesară reînființarea
1
A se vedea în acest sens art.119 din Constituția României;
~ 1031 ~
unui astfel de minister, sau acordarea unei importanțe sporite pădurilor, în actualul minister.
Legislația și administrația, sunt esențiale în gospodărirea pădurilor. Gospodărirea
pădurilor, atât în perioada interbelică cât și în perioada 1948 – 1990, s-a făcut pe sisteme
legislative simple, suple, ușor de aplicat și foarte eficiente. Din păcate, după anul 1990, s-au
elaborat legi greoaie, intenționat confuze, greu depus în practică. Ar fi necesară constituirea
unui grup de lucru (nu comisie), din oameni pasionați, care să analizeze și să pătrundă sensul
legilor românești care au guvernat pădurea și care i-au conferit calitatea de cea mai valoroasă
din Europa, atât prin calitatea intrisecă a lemnului, cât și prin biodiversitate (situație la nivelul
anilor 1990)..
Un model românesc de legislație silvică, modernizat după cerințele actuale, poate renaște
un model românesc de administrație silvică, pliat pe condițiile socio - economice din țara
noastră, cu beneficiul în contul pădurii și locuitorilor din prejma ei.
Reformarea și formarea conștiinței forestiere ar fi un deziderat cu caracter permanent.
Pentru a avea rezultate, se impune în primul rând, ca oamenii din sfera politicului și a
administrației, care pot influența prin deciziile lor soarta pădurii, să fie conștientizați că „rolul
uman al pădurii nu începe după tăierea copacilor”, temă opusă față de cea care le-a dominat
conștiința în ultimii 25 de ani. Adoptarea măsurilor care sunt necesare pentru redresarea stării
pădurilor din România este vastă și poate fi elaborată numai prin efortul colectiv al unor
specialiști, cunoscători ai realității forestiere din țară.
Conchidem, dorind să aducem în actualitate, un crâmpei din gândirea unui mare înaintaș
din administrația silvică, care era conștient de fragilitatea acestui ecosistem - pădurea - și de
răul pe care îl poate face omul fără o minimă cunoștință și conștiință forestieră.
„Pădurea, care de secole a dat bunuri națiunii, fără a primi compensații, are acum nevoie
de masive investiții de capital, muncă și inteligență creatoare, pentru a reveni la splendoarea
de odinioară”1. Această meditație este mult mai actuală în zilele noastre, starea pădurilor
obligându-ne să ne întrebăm continuu: Încotro, Păduri ale României?
Bibliografie:
Constituția României;
Anuarul Statistic al României, 1990;
Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000, Legea nr. 247/19.07.2005;
H.G. nr. 890/2005 privind Regulamentul de aplicare a legilor fondului funciar, cu
modificările și completările ulterioare;
Sinteza Raportului de audit privind ”Situația patrimonială a fondului forestier din
România, în perioada 1990-2012” întocmit de CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI;
Situația Statistică a Pădurilor din România 1948 - Ministerul Agriculturii și Domeniilor
(M.A.D.)
Valeriu Dinu, Politica Forestieră Națională, Editura Viața Forestieră, 1939
1
Valeriu Dinu – Politica Forestieră Națională – Editura Viața Forestieră, 1939.
~ 1032 ~
ISTORICUL ADMINISTRAȚIEI ȘI LEGISLAȚIEI SILVICE
PÂNĂ LA TRECEREA PĂDURILOR ÎN PROPRIETATEA
PUBLICĂ A STATULUI
HISTORY OF FORESTRY ADMINISTRATION AND LEGISLATION

TO FORESTS IN PASSING STATE OWNERSHIP
Drd. MOHOREA Ana-Roxana

consilier juridic în cadrul R.N.P.-
ROMSILVA - Direcția Silvică Vrancea
manaroxana@yahoo.com
Abstract:
State Forestry Administration is one of the oldest government in the country. It evolved
under different names and forms, adapting flexibly, development times and requirements
imposed by the state.
Forests organized forest service house on the base unit giving the same rules of
administration for the whole country, and in 1923 extended the Forest Code (the 1910)
throughout the country, to be one forestry legislation. Forests house functioned as such and
stepped achieving the goals set in 1910 until 1930.
New economic conceptions of time, the system of state forest logging, data in contracting
foreign capital, with adverse consequences for their stability, have resulted in the need for
new concepts such public wealth. New Economic Policy introduced by the "Law for the
organization and management of public enterprises on a commercial basis ", imposed and
changing forestry practices obsolete household of the State.
Urge of administrative reforms in the forestry sector has led to profound legal and
administrative changes.
The legislative reform was inaugurated by the "Law for forest management ", April 25,
1930, which was abolished house Forests have brought significant changes to the Forest
Code of 1910 and its subsequent laws.
Rezumat:
Administrația Pădurilor Statului este una din cele mai vechi administrații publice din
țară. A evoluat sub forme și denumiri diferite, adaptându-se cu suplețe, timpurilor și
necesităților impuse de dezvoltarea statului.
Casa Pădurilor a organizat serviciul silvic pe baze unitare, dând aceleași norme de
administrație pentru întreg teritoriul, iar în anul 1923 a extins Codul Silvic (cel din anul
1910) pe tot cuprinsul țării, spre a fi o singură legislație silvică.
Casa Pădurilor a funcționat sub această formă și a pășit către țelurile propuse din anul
1910 până în anul 1930.
Concepțiile economice noi ale timpului, sistemul de exploatare a pădurilor statului, date
în antrepriza capitalului străin, cu consecințe defavorabile stabilității acestora, au dus la
necesitatea administrării acestor avuții publice după noi concepte. Noua politică economică
introdusă prin „Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a
~ 1033 ~
intreprinderilor publice”, a impus și modificarea practicilor desuete din gospodăria
forestieră a Statului.
Nevoia imperioasă a unei reforme administrative în sectorul forestier a condus la
modificări legislative și administrative profunde.
În domeniul legislativ, reforma s-a inaugurat prin „Legea pentru administrarea
pădurilor”, din 25 aprilie 1930, prin care s-a desființat Casa Pădurilor, s-au adus modificări
importante Codului Silvic din anul 1910 și legilor subsecvente acestuia.
Keywords: State Forestry Administration; State forest logging system; Forest Law
reform; Forestry legislation.
Cuvinte cheie: Administrația Pădurilor Statului; sistemul de exploatare a pădurilor

statului; reforma legislativă silvică; legislația silvică.
I. Administrația pădurilor
După realizarea Unirii Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, au urmat mari
reforme. Plină de consecințe pentru evoluția legislației și administrației forestiere a fost
Legea de secularizare a averilor mănăstirești din anul 1863. Consecințele acestei importante
reforme a fost că statul a intrat în posesia unei avuții imense, în care pădurile formau partea
cea mai importantă.
Până la 1863 Principatele Române stăpâneau un domeniu forestier compus din fosta
moșie domnească Târgu – Ocna, afectată salinelor și cele trei domeniii obținute prin efectul
Tratatului de la Adrianopol (1829): fostele raiele turcești: Brăila, Giurgiu și Turnu. În total,
Statul deținea 18.892 ha pădure, suprafață de la care, după secularizare, va ajunge la 724.673
ha.
Administrația Pădurilor Statului este una din cele mai vechi administrații publice din
țară. A evoluat sub forme și denumiri diferite, adaptându-se cu suplețe, timpurilor și
necesităților impuse de dezvoltarea statului.
Trecând prin stadiu de Serviciu și mai apoi de Direcție a Pădurilor, inițial în Ministerul
Cultelor, ulterior în Ministerul de Finanțe, această administrație a căpătat în anul 1910, în
Ministerul Agriculturii și Domeniilor, sub denumirea de Casa Pădurilor, o organizare proprie,
bine conturată și cu țeluri precise, care pot fi rezumate astfel:
- sporirea patrimoniului forestier al statului;
- conservarea și ameliorarea domeniului forestier al țării, prin aplicarea rațională a
culturii forestiere, conform dispozițiilor cuprinse în legile silvice;
- regenerarea pădurilor statului și îndrumarea celorlalte categorii de proprietari, pe
calea unei gospodăriri raționale a pădurilor lor.
De la înființare și până la izbucnirea primului război mondial, Casa Pădurilor a
desfășurat o intensă activitate, făcând lucrări de ridicări în plan, amenajarea și exploatarea în
parte a pădurilor Statului, punând sub regim silvic pădurile particulare ce cădeau în
prevederile Codului Silvic și supraveghind de aproape exploatarea și regenerarea tuturor
pădurilor, indiferent de natura proprietății.
O evoluție istorică mai puțin tulburată decât cea a provinciilor românești, sud și est
carpatice, a permis în provinciile Transilvania și Bucovina, dezvoltare unei economii
forestiere mult mai stabilă din punct de vedere legislativ și administrativ, în corelație cu
~ 1034 ~
stabilitatea proprietății forestiere.
Prin înfăptuirea României Mari, suprafața pădurilor s-a triplat și greutățile de
administrare, control și supraveghere a pădurilor au crescut considerabil din cauza lipsei de
personal, a mijloacelor financiare reduse și a legiuirilor forestiere proprii fiecărei provincii
din care au venit pădurile în momentul unirii.
Casa Pădurilor a organizat serviciul silvic pe baze unitare, dând aceleași norme de
administrație pentru întreg teritoriul, iar în anul 1923 a extins Codul Silvic (cel din anul 1910)
pe tot cuprinsul țării, spre a fi o singură legislație silvică.
Din legiuirile silvice ale Ardealului și Bucovinei s-a păstrat principiul administrării de
către stat a pădurilor comunale, composesorale, bisericești, etc. (Ardeal) și obști de răzeși și
moșneni (Bucovina).
Casa Pădurilor a funcționat sub această formă și a pășit către țelurile propuse din anul
1910 până în anul 1930.
Concepțiile economice noi ale timpului, sistemul de exploatare a pădurilor statului, date
în antrepriza capitalului străin, cu consecințe defavorabile stabilității acestora, au dus la
necesitatea administrării acestor avuții publice după noi concepte. Noua politică economică
introdusă prin „Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a
intreprinderilor publice”, a impus și modificarea practicilor desuete din gospodăria forestieră
a Statului.
Nevoia imperioasă a unei reforme administrative în sectorul forestier a condus la
modificări legislative și administrative profunde.
În domeniul legislativ, reforma s-a inaugurat prin „Legea pentru administrarea
pădurilor”, din 25 aprilie 1930, prin care s-a desființat Casa Pădurilor, s-au adus modificări
importante Codului Silvic din anul 1910 și legilor subsecvente acestuia.
Gospodăria forestieră a pădurilor statului a fost separată și încadrată într-o instituție
dotată cu autonomie tehnică, administrativă și financiară, spre a putea valorifica în spirit
comercial domeniul primit în administrare.
Astfel, a luat ființă Casa Autonomă a Pădurilor Statului (C.A.P.S.), regie publică
comercială, condusă de un director general, având ca organe centrale de administrație: un
consiliul de administrație format din 11 membri și un comitet de direcție alcătuit din doi
membri ai consiliului de administrație și directorul general.
Tutela coercitivă a statului, controlul aplicării Codului Silvic și a întregii legislații
forestiere, la toate pădurile, indiferent de categoria de proprietate, s-a trecut asupra Direcției
Regimului Silvic, instituție nou creată pe lângă Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Acestei
direcții i s-au dat și atribuții referitoare la aplicarea Legii vânatului și a pescuitului în apele de
munte. Din sarcinile conferite prin lege, rezultă că Direcția Regimului Silvic era prin
excelență organul suprem al poliție și politicii forestiere românești. În organizarea
administrativă ce i s-a dat, Direcția Regimului Silvic și-a constituit trei servicii: Tehnic,
Administrativ și al Politicii Forestiere.
S-a mai creat o nouă instituție: Consiliul Superior Silvic, conceput ca un organ
consultativ, menit să armonizeze politica silvică cu celelalte ramuri ale economiei, acest
consiliul însemnând un adevărat parlament corporativ al economiei forestiere.
Prin Legea din 1930 s-a mai instituit posibilitatea numirii unui Consilier ministerial
silvic, care să ajute ministrul de agricultură și domenii.
Reforma legislativă silvică din anul 1930 a avut o valoare deosebită datorită principiile
~ 1035 ~
noi impuse economiei forestiere și în mod deosebit a ridicat prestigiul specialiștilor silvici
prin posibilitatea de reprezentare în cele patru instituții nou create privind administrarea
pădurilor.
Prin Legea pentru organizarea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, din anul 1936, s-
a creat Direcția Ameliorărilor și a Pădurilor Administrate de Stat, care pe lângă activitatea de
ameliorare a terenurilor degradate, avea sub administrare și control, un vast domeniu forestier
– 1.965.551 ha – format din pădurile proprietate comunală, composesorate, obști, biserici,
școli, fundații.
Consiliul Tehnic al Pădurilor, desprins din Casa Pădurilor, a devenit un organ suprem al
ministerului, menit să vegheze la salvgardarea intereselor forestiere, devenind prin autoritatea
căpătată, un pivot important pentru progresul economiei forestiere.
Dacă la instituțiile nominalizate mai sus (Direcția Regimului Silvic, Direcția
Ameliorărilor și a Pădurilor Administrate de Stat, Consiliul Tehnic al Pădurilor Casa
Autonomă a Pădurilor Statului), se mai adugă Institutul de Cercetări și Expermentație
Forestieră, înființat în anul 1933, Facultatea de Silvicultură de pe lângă Școala Politehnică
București și Societatea Progresul Silvic, avem imaginea completă a instituțiilor centrale cu
rol în gospodărirea pădurilor, în perioada anilor 1930 – 1940, considerată ca fiind cea mai
eficientă și stabilă administrație silvică a fondului forestier românesc.
Din lucrarea „Politica Forestieră Națională” – editura Viața Forestieră 1939 – autor ing.
Valeriu Dinu, rezultă că în perioada 1930 – 1937, s-au împădurit prin Direcția de Regim
Silvic suprafața de 113.541 ha (medie anuală de 14.192 ha), iar prin C.A.P.S. suprafața de
125.371 ha (medie anuală de 15.671 ha). Anul 1937 se încheie cu 40.401 ha împădurite de
ambele mari unități administrative de păduri, de 7 ori mai mult decât ultimul an de existență a
Casei Pădurilor. Activitate de împăduriri a fost condiționtă de existența materialului de
plantat, fapt care a condus la dezvoltarea intesă a lucrărilor de pepinieră. În perioada
menționată mai sus, s-au cultivat anual, puieți forestieri pe o suprafață medie de 505 ha
pepiniere aparținând Direcției de Regim Silvic și 364 ha, aparținând C.A.P.S. Numărul(
mediu) puieților obținuți din pepiniere și apți de a fi utilizați la plantare în primăvara fiecărui
an, în periaoda 1930 – 1937, a fost de 839 milioane la D.R.S.și 659 milioane la C.A.P.S.
Proprietarii particulari au realizat în intervalul 1933 – 1937, împăduriri sub formă de
perdele de protecție și pâlcuri în regiunea de stepă o suprafață de 5.780 ha, utilizând 35,6 mil.
puieți acordaț de către Direcția de Regim Silvic.
Tot în această perioadă s-au împădurit terenuri degradate pe o suprafață de 28.518 ha.
C.A.P.S.-ul, pe baza prevederilor Legii din 1930, a obținut atribuții largi și complete în
ceea ce privește autonomia financiară, comercială, juridică și administrativă.
Pe lângă o gospodărire corectă a pădurilor avute în administrație (1.884.298 ha în anul
1937; 1.942.000 ha la sfârșitul anului 1948), C.A.P.S.- ul a dezvoltat exploatarea, prelucrarea
și comercializarea lemnului de pe aceste suprafețe, în regie, construind logistica necesară
acestor activități. A construit, sau achiziționat peste 1100 km căi ferate forestiere, 18 fabrici
de cherestea, având în dotare peste 2130 de clădiri administrative și de producție. C.A.P.S.-ul
asigura aproape în întregime necesarul de lemn de foc pentru instituțiile statului și în mare
parte necesarul de lemn pentru populația din județele sărace în păduri, inclusiv orașul
București, unde avea înființate depozite permanente de comercializare a lemnului. În același
timp este de notat o extindere a comercializării produselor, C.A.P.S, ajungând o firmă
~ 1036 ~
internațională cu reprezentanțe în țară și străinătate.1
Activitate C.A.P.S-ului era asigurată de cca 5.000 de funcționari, din care cca. 500
ingineri silvici (conform Anuarului Inginerilor Silvici pe 1932 - 1933, lucrarea de
promovare din gradul de inginer silvic stagiar în gradul de inginer silvic a ing. Popescu
Zeletin, în administrația C.A.P.S. lucrau 416 ingineri silvici, iar în lucrările de exploatare în
regie lucrau 76 ingineri silvici). Pe lângă aceștia mai activau 17.000 lucrători în pădure, 5.500
lucrători în fabrici și 12.500 de cărăuși.
Atât Direcția de Regim Silvic cât și Casa Autonomă a Pădurilor Statului, au tratat cu
maximă responsabilitate administrarea fondului forestier, au creat o conștiință forestieră
solidă, care a persistat până la începutul anilor 2000, când încă, în mentalul colectiv al
funcționarilor silvici mai în vârstă, există corelația dintre un arboret în vârstă și valoros, cu
adiministrarea acestuia de către C.A.P.S.2
II. Legislația silvică

Constituirea României Mari, după primul Război Mondial, a găsit în Vechiul Regat o
singură lege silvică: Codul Silvic din anul 1910. Acesta era urmașul primului Cod Silvic
Românesc, cel din anul 1881.
Provinciile ardelene își aveau încadrată economia forestieră în legile ungare, Bucovina se
conducea după codul forestier austriac, iar Basarabia revenea în comunitatea națională cu
legislația Rusiei țariste.
Această diversitate de legi nu putea dăinui fără a perturba interesele statului în economia
forestieră. Nu mult după unirea provinciilor românești, problema legislativă a economiei
forestiere a fost rezolvată prin extinderea Codului Silvic din anul 1910 asupra întregului
teritoriu național, promulgată ca lege în data de 17 iunie 1923. Un articol unic prevede, odată
cu extinderea Codului Silvic și următoarele dispoziții: majorarea de 10 ori a tuturor
amenzilor, despăgubirilor și valorilor pentru materialele prevăzute în codul silvic, trecerea
în Administrația Statului a tuturor pădurilor composesorale, urbariale și cele aparținând
foștilor nobili, veniturile lor urmând să fie trecute proprietarilor de drept.
În perioada interbelică, au apărut 24 de legi cu caracter silvic, grefate pe axa Codului
Silvic din 1910, căruia i s-au adus completări și îmbunătățiri necesare, menite să-l facă
corespunzător timpului. Perioada cea mai favorabilă în evoluția concepțiilor interbelice
despre pădure a fost anul 1930, când s-au elaborat legi moderne privind administrarea
domeniului silvic și valorificare produselor pădurii în spiritul respectării regimului silvic.
Atunci s-a legiferat faptul că indiferent de natura proprietății, pădurea va fi administrată de
către instituții ale statului, prin ocoale silvice de stat, pentru pădurile proprietaea publică a
statului, sau prin ocoale de regim silvic, pentru celelalte categorii de proprietate, unde
salariații erau încadrați ca funcționari publici. Finanțarea acestor ocoale de regim silvic se
asigura din impozitele pe păduri, pe care proprietarii trebuiau să le plătească statului.
Modernitatea și eficiența legilor din perioada înterbelică au constat, pe lăngă impunerea
administrării pădurilor prin instituții ale statului, și în inpunerea gospodăririi pădurilor pe
bază de amenajamente silvice. Toate aceste principii s-au regăsit în „Legea pentru
administrare pădurilor” din 25 aprilie 1930, care a reformat radical, în folosul pădurii,
1
Statistica Pădurilor din România 1924 - Ministerul Agriculturii și Domeniilor (M.A.D.) - Casa Pădurilor;
2
Ibidem;
~ 1037 ~
administrarea și gospodărirea pădurilor.
Tot în anul 1930 a fost adoptată „Legea pentru ameliorarea terenurilor degradate”,
apărută ca o necesitate de interes general de protejare a solului și de regularizare a regimului
apelor, dublată de un interes strict de natură economică: punerea în valoare a unor întinse
suprafețe de terenuri degradate, mare parte din ele ca efect al defrișării pădurilor pentru
înființare de islazuri comunale, prevăzute în legile de reformă agrară anterioare.
Cele două legi din anul 1930 reprezintă un moment axial în evoluția economiei forestiere
românești, în jurul cărora s-au dezvoltat și alte legi și regulamente silvice ce au avut menirea
de a crea arborete valoroase, cu cea mai bogată biodiversitate din Europa.
Gama largă a legislației forestiere din perioada interbelică s-a remarcat prin moderna
încadrare juridică a problemelor vânătorești, a pisciculturii în apele de munte și marile
progrese făcute în domeniul pădurilor de protecție, în special cu privire la protecția
monumentelor naturii.
Anul 19471 reprezintă un moment important în legiferarea gospodăririi fondului
forestier,
prin adoptarea „Legii nr. 204 privind apăraea și conservarea patrimoniului forestier”.
Modernitatea acestei legi, promovată de reputatul doctor în dendrometrie și amenajarea
pădurilor, Ion Popescu Zeletin, consta în faptul că, principiul asigurarării continuității pădurii
într-o structură optimă pe clase de vârste, nu putea fi realizat, decât prin elaborarea de
amenajamente silvice pe bazinete forestiere, indiferent de natura proprietății (la timpul
elaborării acestei legi, structura proprietății forestiere era apropiată de cea din prezent).
Amenajarea pădurilor, pe principiile elaborate prin această lege, a început încă din anul
1947, când s-a procedat la constituirea acelor M.U.F.- uri (Mari Unităț Forestiere). După zece
ani, România era prima țară din Euorpa, unde toate pădurile aveau întocmite amenajamente
silvice, concepute după cele mai moderne principii referitoare la aplicarea regimului silvic.
În perioada anilor 1948 – 1990, gospodărirea pădurilor s-a făcut pe baza Codului Silvic din
1910, (modificat cu întreaga gamă de legi apărute după 1930), Legii nr. 204/1947 și a Codului
Silvic din anul 1962, cu complectarea actelor normative impuse de evoluția politică a vremii. Se
constată că în această perioada, grija față de gospodărirea pădurilor a fost în favoare conservării
și extinderii fondului forestier național. Stau mărturie în acest sens, cele peste un milion de
hectare de pădure distruse în timpul războilui și după, și refăcute prin împăduriri în anii de după
1950, cât și sutele de mii de hectare de terenuri degradate împădurite, prin programe speciale
elaborate și puse în practică în perioada anilor 1950 – 1989.
Din punct de vedere administrativ, începând cu anul 1948, pădurile au fost gospodărite
prin Ministerul Silviculturii, nou creat, ulterior prin mai multe ministere în care era înglobată
întraga economie forestieră. Importanța deosebită a pădurii, a determinat conducerea statului,
ca în anul 1983 să înființeze Ministerul Silviculturii, care a funcționat pănă în anul 1990. În
această perioadă, gospodărirea pădurilor și în special împădurirea terenurilor degradate au
fost activități prioritare, realizările fiind determinate de pregătirea profesională și disciplina
întregului corp silvic aflat în activitate.
1
Legea nr.204/1947 privind apărarea și conservarea patrimoniului forestier;
~ 1038 ~
Bibliografie:
Constituția României;
Statistica Pădurilor din România 1924 - Ministerul Agriculturii și Domeniilor (M.A.D.) -
Casa Pădurilor;
Legea pentru administrarea pădurilor din 25.04.1930;
Anuarul Inginerilor silvici la nivelul anului 1932 - Ing. POPESCU Zeletin;
Legea pentru organizarea Ministerului Agriculturii și Domeniilor din anul 1936;
Valeriu Dinu – Politica Forestieră Națională – Editura Viața Forestieră, 1939;
Legea nr.204/1947 privind apărarea și conservarea patrimoniului forestier;
Situația Statistică a Pădurilor din România 1948 - Ministerul Agriculturii și Domeniilor
(MA.D.)
~ 1039 ~
RĂSPUNDEREREA CIVILĂ A MAGISTRAȚILOR ÎN CAZUL
ERORILOR JUDICIARE
CIVIL COURT OF MAGISTRATES IN CASE OF ERRORS
Drd. DEDIU (NICOLAU) Ilinca

Academia de Politie ”Alexandru Ioan Cuza”
Școala Doctorală Drept
Avocat, Baroul Vrancea,
avocatnicolau@gmail.com
Abstract:
In this article we discuss the emergence and effects of judicial error that has always
come along justice from ancient times. Currently, two issues are striking us: the high
number of judicial errors (convicted unjustly and deprivation unlawful liberty) and the
extraordinary delay and enormous difficulties that victims encounter when trying to obtain
from the guilty State a possible monetary compensation. In the first part of this article we
present the legal liability of the magistrates for the judicial errors, in the second part we
recall the definition and the content of judicial error and, finally, we detail the substance of
involvement liability for judicial errors.
In the current round of infăpturii of justice , striking two aspects , the number of judicial
errors , double legal action in the term : on conviction unjust and unlawful deprivation of
liberty. This number is high. " Marcel 's case is far Ţundrea not singular. After an unjust
conviction for first degree murder and 12 years for ruthless prison , it was found he was
innocent . The man did not live to see this last irrevocable verdict and was gone. The poet , to
die a little. In his case , only a lawyer extraordinary tenacity and professionalism never paid
prosecutor wanted to know the truth even moved things in place. The media has also
contributed , through the media , a belated and incomplete achieving justice."
Complex procedural safeguards accompanying criminal justice in our state ensures
achieving the goal criminal procedure, which, according to art. 5² of the former Code of
Criminal Procedure state that "every person is presumed innocent until proven guilty by a
final criminal judgment " text that is repeated in identical form of art. 4 of the New Code of
Criminal Procedure and finds , among others, not punishing innocent people. Achieving the
purpose of criminal proceedings ensure respect for legality and legal order.
In acest articol discutam manifestarea și efectele erorii judiciare, care insoțește
infăptuirea justiției din cele mai vechi timpuri. In etapa actuală a infăpturii actului de
justiție, frapează două aspecte: numărul mare al erorilor judiciare (condamnări pe nedrept
și privări nelegale de libertate) si extraordinara întârziere si enormele dificultăți pe care
victimile le întâmpină atunci când încearcă să obțină de la statul vinovat o posibilă
compensație bănească. In prima parte a acestui articol prezentam cadrul legislativ al
răspunderii magistratilor pentru erori judiciare, in a doua parte amintim definiția si
continutul erorii judiciare, iar apoi detaliem conditiile de fond ale antrenării răspunderii
pentru erori judiciare.
~ 1040 ~
Rezumat:
În etapa actuală a infăpturii actului de justiție,frapează două aspecte, numărul erorilor
judiciare, in dubla acțiune legală a termenului: condamnări pe nedrept și privări nelegale de
libertate. Acest număr este mare. ″Cazul lui Marcel Țundrea nu este nici pe departe singular.
După o condamnare nedreaptă pentru omor deosebit de grav și 12 ani crânceni de
închisoare, s-a constatat că era nevinovat. Omul nu a mai apucat să vadă irevocabil acest
ultim verdict și s-a dus. Vorba poetului, să moară puțin. În cazul lui, doar tenacitatea
extraordinară a unei avocate niciodată plătite și profesionalismul procurorului care chiar
voia să afle adevărul au mișcat lucrurile din loc. Presa a contribuit și ea, prin mediatizare, la
o tardivă și incompletă infăptuire a dreptății. ″
Complexul de garanții procesuale care insoțesc infăptuirea justiției penale în statul
nostru asigură atingerea scopului procesual penal, care , potrivit art. 5² din vechiul Cod de
procedură penală preciza că, ″ orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă″ , text care este reluat in formă
identică de art. 4 din Noul Cod de Procedură Penală și care constată, intre altele,
nepedepsirea persoanelor nevinovate. Realizarea scopului procesului penal asigură
respectarea legalității și a ordinei de drept.
Keywords: ECHR miscarriage of justice, civil liability state, negligence, gross

negligence, bad faith, unlawful detention, the right to liberty and security, repairing damage,
magistrate.
Cuvinte cheie: CEDO, eroare judiciară, răspundere civilă, răspundererea statului,

culpă, gravă neglijență, rea-credință, detenție nelegală, dreptul la liberate și siguranță,
repararea pagubei, magistrat.
Articolul se vrea ″un demers″1 privind manifestarea și efectele erorii judiciare, care
insoțește infăptuirea justiției din cele mai vechi timpuri.
In etapa actuală a infăpturii actului de justiție,frapează două aspecte, numărul erorilor
judiciare, in dubla acțiune legală a termenului: condamnări pe nedrept și privări nelegale de
libertate. Acest număr este mare. ″Cazul lui Marcel Țundrea nu este nici pe departe singular.
După o condamnare nedreaptă pentru omor deosebit de grav și 12 ani crânceni de închisoare,
s-a constatat că era nevinovat. Omul nu a mai apucat să vadă irevocabil acest ultim verdict și
s-a dus. Vorba poetului, să moară puțin. În cazul lui, doar tenacitatea extraordinară a unei
avocate niciodată plătite și profesionalismul procurorului care chiar voia să afle adevărul au
mișcat lucrurile din loc. Presa a contribuit și ea, prin mediatizare, la o tardivă și incompletă
infăptuire a dreptății. ″2
O a doua constatare privește extraordinara întârziere, piedicile, enormele dificultăți pe
care victimile le întâmpină atunci când încearcă să obțină, de la statul vinovat o posibilă
compensație bănească, care nu va fi niciodată in măsură să acopere, indiferent de sumă,
chinul, suferințele, traumele fizice și psihice, frustările, umilințile la care au fost supuse, in
1
Florin Costiniu, ″Răspunderea statului pentru erori judiciare. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O.″, Editura
Hamangiu, 2011, din ″ În loc de prefață
2
ibidem
~ 1041 ~
procese, care le-au frânt viețile, le-a mutilat destinele afirmă: ‹‹ suma solicitată e prea mare,
reclamantul nu a dovedit cuantumul daunelor morale; este adevărat că inculpatul a fost arestat
preventiv in mod nelegal, timp de 8 luni, insă faptul că a fost până la urmă achitat constituie o
suficientă reparație; despăgubirile trebuie să fie simbolice, nu se pune problema reparării
prejudiciului››1. Afirmațiile le întâlnim la tot pasul in hotărârile care privesc erorile judiciare
și intre aceste apărări, justiția se află intr-o reformă permanentă, care sperăm să reprezinte
drumul spre normalitate in statul de drept.
1. Cadrul legislativ al răspunderii magistratilor pentru erori judiciare

Complexul de garanții procesuale care insoțesc infăptuirea justiției penale în statul nostru
asigură atingerea scopului procesual penal, care , potrivit art. 5²2 din vechiul Cod de
procedură penală preciza că, ″ orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă″ , text care este reluat in formă identică de
art. 4 din Noul Cod de Procedură Penală și care constată, intre altele, nepedepsirea
persoanelor nevinovate.3 Realizarea scopului procesului penal asigură respectarea legalității
și a ordinei de drept.4
Având in vedere că actul de justiție este opera unor oameni și că orice activitate umană
poate fi supusă greșelii, este posibil ca și în înfăptuirea justiției penale să se producă, uneori,
anumite erori judiciare.
Dreptul persoanei față de care autoritățile statului au comis erori judiciare și, prin
aceasta, i-au cauzat vătămări ale exercițiului dreptului la liberate a fost reglementat în
legislația română, pentru prima dată, in Codul de procedură penală din anul 1936, in Cartea a
IV-a, Titlul III, Secțiunea a II-a intitulată ″ Daunele cuvenite victimelor erorilor judiciare″
(art. 431 și 432), precum și in Cartea a VI-a, Titlul II, capitolul III, intitulat ″Despăgubirea
persoanelor deținute in prevenție pe nedrept″ (art. 556- 571).
In Codul de procedură penală din anul 1968 a fost reglemetată in Partea specială, Titlul
IV, Capitolul IV, Procedura reparării pagubei in cazul condamnării sau al luării unei
măsuri preventive pe nedrept. In Noul Cod de Procedură Penală (NCPP) este reglementată in
Titlul IV, Capitolul VI având denumirea ″Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei
morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri″
(art. 538 – 542).5
Constituția României din 1991 a prevăzut expres, în art. 48 alin. 3) , faptul că statul
răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale. Se
prevede, ca și garanție dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite
in urma erorilor judiciare, care a devenit un drept constituțional fundamental.
In prezent, Constituția României, revizuită in anul 2003, consacră exercitarea acestui
drept de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate. Astfel, art. 52 alin. 1)
1
Hamangiu, 2011, din ″ În loc de prefață″, pag. 2.
2
Articolul 5² din ″Codul de procedură penală″ de la 1968 a fost introdus prin art. 1, pct. 2 din Legea
281/2003
3
Ștefan A. Tulbure, ″ Erori judiciare. Repararea pagubei ″, in R.D.P. nr. 4/2000, pg. 35 -38.
4
Ion Neagu, ″Drept procesual penal, partea specială, Tratat″, editura Global Lex, 2007, pag. 503.
5
Legea 135/2010 Noul Cod de Procedură Penală, publicată in M.O. nr. 486 din 15 iulie 2010, in vigoare de
la 1 februarie 2014.
~ 1042 ~
stabileste că ″ Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a
unei cereri, este indreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului
legitim, anularea actului și repararea pagubei.″ Alineatul 2) al articolului precizează că
limitele și conditiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică, iar in alin.. 3) este
mentionat că ″ statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților
care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență ″.
In ceea ce priveste alin. 3) al art. 52 care reglementează raspunderea patrimonială a
statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, odată cu revizuirea Constituției,
această răspundere nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite in cauzele penale,
ci se referă acum la toate posibilele erori judiciare, indiferent de natura cauzelor in care ele au
fost comise. De asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, textul actual pune
accentul pe răspundererea profesională și juridică a magistraților, prevăzând răspundererea
magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, in subsidiar față
de răspundererea statului, asumată in condițiile legii. Se oferă astfel, posibilitatea statului ca
și in cazul magistraților să dispună de o acțiune in regres pentru a putea recupera prejudiciile
cauzate lui prin asumarea răspunderii patrimoniale pentru erorile judiciare.1
Răspunderea obiectivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este
dublată astfel, de o răspundere subsidiară a magistratilor, reglementată prin legi organice.
Art. 1 al Legii 303/2004 prevede că magistratura este activitatea judiciară desfășurată de
judecători în scopul înfăptuirii justitiei și de procurori in scopul apărării intereselor generale
ale societății, a ordinei de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.
″Judecătorii și procurorii sunt obligați să se abțină de la orice activitate legată de actul de
justiție în cazuri care presupun existența unui conflic între interesele lor și interesul public de
infăptuire a justiției sau de apărare a intereselor generale ale societății, cu excepția cazurilor
în care conflictul de interese a fost adus la cunoștință, in scris, colegiului de conducere al
instanței sau conducătorului parchetului și s-a considerat că existența conflictului de interese
nu afectează indeplinirea imparțială a atribuțiilor de serviciu.″2
Formarea profesională continuă a judecătorilor și procurorilor constituie garanția
independenței și imparțialității în exercitarea funcției.
Legiutorul a introdus norme pentru verificarea indeplinirii criteriilor de competență
profesională și de performanță pentru judecători si procurori, stabilite atât prin legea cadru,
cât și prin hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii.3
Conform Titlului IV din Legea, privind statului judecătorilor și procurorilor, judecătorii
1
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, ″ C onstituția României
revizuită- comentarii și explicații- ″, Editura Allbeck, 2004, pag. 107 -109.
2
Capitolul II, art. 5, Alin. 2) al Legii 303/2004 modificată privind Statutul judecătorilor și procurorilor,
republicată in O.Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu ultime modificări aduse prin Legea 138/2014 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind CPC, precum și pentru modificarea și completarea unor
acte normative conexe (M.Of. nr. 753 din 16 octombrie 2014).
3
HCSM nr. 345/2008 (WWW.csm1909.ro), HCSM nr. 597/2014(WWW.csm1909.ro) ″ Art. 1. Data de la
care operează reinvestirea membrilor comisiilor de evaluare a activității profesionale a judecătorilor/procurorilor o
reprezintă data de la care a expirat mandatul pentru care a fost investit in calitate de membru al comisiei de
evaluare″,
~ 1043 ~
și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, art. 94, prevede:1
″(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită in conditiile legii și nu înlătură răspundererea
judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
(3) Cazurile in care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin
erori judiciare săvârșite in procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori
judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul in
care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspundererea penală sau
disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul
judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
(5) Nu este indreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului , a
contribuit în orice mod la săvîrșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(6) Pentru repararea prejudiciului , persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai
impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu
repectarea prevederilor alin. (6), statul se poate indrepta cu o acțiune in despăgubiri impotriva
judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea
judiciară cauzatoare de prejudicii.
(8) Termenul de prescripție a dreptului la actiune in toate cazurile prevăzute de prezentul
articol este de un an.″2
Orice persoană poate sesiza, Consiliul Superior al Magistraturii in legătură cu activitatea
sau conduita necorespunzătoare a juudecătorilor sau procurorilor, incălcarea obligațiilor
profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvîrșirea de către aceștia a unor abateri
disciplinbare.3
″In toate țările in care sintagma ″stat de drept″ are acoperire in realitate și nu este doar o
formulă lipsită de conținut, răspunsurile sunt simple: statul este garantul puterii
judecătorești. El despăgubește victima. În anumite situații, expres și limitativ prevăzute de
lege, statul are un drept de regres impotriva magistratului care, exercitându-și atribuțiile cu
rea-credință, uneori săvârșind infracțiuni, a comis grave incălcări ale drepturilor omului.″4
Dispozițiile Constituției României, ale Legii 303/2004 privind statului judecătorilor și
procurorilor și ale Legii 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se înscriu in
coordonatele mentionate.
În simetrie cu art. 5 CEDO , Codul de procedură penală consacră in art. 9, același drept,
și anume, dreptul la libertate și siguranță, iar in alineatul 5) consacră dreptul la reparațiune .″
Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură
privativă de libertate, are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de
lege ″ .
1
Art. 94.
2
Art. 96, Cap. I, Titlul IV Raspunderea judecătorilor si procurorilor din Legea 303/2004 modificată și
republicată.
3
Art. 97, Cap. I, Titlul IV Raspunderea judecătorilor si procurorilor din Legea 303/2004 modificată și
republicată.
4
Hamangiu, 2011, din ″ În loc de prefață″, pag. 491.
~ 1044 ~
Totodată, dispozitiile art. 539 din Noul Cod de procedură penală prevede că ″ (1) Are
dreptul la repararea pagubei și persoana care, in cursul procesului penal, a fost privată
nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a
procurorului, prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a
judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea
definitivă a instanței de judecată investită cu judecarea cauzei″ Norma are o aplicare
particulară a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 C.pr.pen., reglementând exclusiv dreptul
la repararea pagubei pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârșită in
cursul procesului penal, independent de modul in care se finalizează procesul, prin achitare
sau condamnare.
Din analiza normelor interne si europene ce reglementează dreptul la reparațiune pentru
prejudiciile produse prin erori judiciare, rezultă și este pus in evidență, concepțul de eroare
judiciară, in sens juridic.
2. Definiția si continutul erorii judiciare

Alineatul 3) al art. 52 din Constituție nu defineste eroarea judiciară, după cum aceasta nu
este definită nici de dispozițiile art. 94 si urmatoarele din din Legea 303/2004 privind statului
judecătorilor .
Doctrina juridică, desi a tratat in ultima perioada despre erorile judiciare, nu a dat o
definitiție a acesteia.
Astfel, in sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului (Convenția) și în
jurisprudența dezvoltată pe marginea sa, noțiunea de eroare judiciară, ca regulă generală este
asociată materiei penale. Ea decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care,
fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea
unei persoane nevinovate.
Conform jurisprudenței constante, Convenția nu garantează dreptul la revizuirea unui
proces încheiat printr-o decizie definitivă- decizie investită cu autoritate de lucru judecat-
acest lucru fiind valabil atât in materie penală, cât și in materie civilă. In penal, în cazul in
care hotărârea definitivă este anulată- de regulă, ca urmare a unei revizuiri, intrucât
descoperirea unei situații de fapt nou dovedește că s-a produs o eroare judiciară, cel interesat
are dreptul la despăgubiri.1
Apreciem că suntem in prezența erorii judiciare, ori de câte ori o persoană a fost
condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infractiune, indiferent dacă
pedeapsa aplicată, ori măsura educativă privativă de libertate a fost pusă sau nu in aplicare,
sub condiția ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată prin intermediul
căilor extraordinare de atac (revizuirea), iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă
de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că
s-a produc o eroare judiciară2
Normele impun, pentru nașterea dreptului la reparațiune in caz de eroare judiciară ca
persoana în cauză să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase sau in orice
1
Legeaz.net/dictionar-juridic/eroare-judiciara-in-procesele-civile-cedo
2
Lidia Barac, ″Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în
caz de eroare judiciară sau in caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri″,25 iunie 2015,
www.juridice.ro/382615/
~ 1045 ~
alt fel, în afara cazurilor in care a fost obligată să procedeze astfel, pe de o parte, iar , pe de
altă parte, normele impun ca persoanei condamnate să nu-i fie imputabilă în tot sau in parte
nedescoperirea în timpu util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care dovedește
eroarea judiciară1.
3. Conditiile de fond ale antrenării răspunderii pentru erori judiciare

In Capitolul VI al Titlului din Noul Cod de procedură penală sunt prevăzute cazurile
privind procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară
sau in caz de privare nelegală de libertate ori in alte cazuri.
A). Eroarea judiciară. Conditii
Conditiile ce se cer a fi intrunite pentru existența erorii judiciare, astfel cum rezultă din
economia textului art. 538 N.C.P.P. sunt:
a.1.) Preexistența unei hotărâri definitive de condamnare
Principala condiție de fond necesară pentru a activa dispozițiile art. 538 C.proc.pen. și
respectiv a prevederilor art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Conventia CEDO o constituie
preexistența unei hotărâri definitive de condamnare. Normele mentionate nu sunt incidente
in cazurile in care se dispune încetarea urmăririi penale sau in cazul achitării persoanei
trimise in judecată penală, indiferent dacă soluția achitării a fost pronunțată în primă instanță
prin hotărâre rămasă definitivă. Exemplu: hătărârile de achitare pronunțate la judecata in
fond și neapelate, sau hotărârile pronunțate in apel, astfel cum a statuat Curtea Europeană in
cazurile2
Pentru existența dreptului la repararea pagubei in caz de eroare judiciară nu are
importanță dacă, pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu
pusă in executare.
a.2.) Cerinta faptului nou sau recent descoperit
Are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, in cazul rejudecării
cauzei, hotărârea de condamnare a fost anulată sau desființată pentru un fapt nou sau recent
descoperit, care dovedeste că s-a produs o eroare judiciară.
Curtea Europeana a statuat că dispozițiile art. 3 din Protocolul 7, ce au corespondent pe
cele ale art. 538 din N.C.P.P. nu-și găsesc aplicarea atunci când hotărârea de condamnare nu
a fost desființată, anulată pentru ″descoperirea unor faptei noi″, ci pentru o nouă calificare a
faptelor făcută de instanța superioară, pe baza probelor existente la dosar.3 Subliniem astfel,
cea de a doua conditie care caracterizează eroarea judiciară vizată de dispozitiile art. 538
N.C.P.P.
Cerința faptului nou sau recent descoperit, constă in aptitudinea acestuia de a
demonstra eroarea judiciară, subliniată in doctrina europeană4, potrivit căreia ″când
anularea/desființarea hotărârii de condamnare s-a intemeiat pe alte motive, spre exemplu,
pe o greșită interpretare a legii sau pe motive umanitare, persoana in cauză nu poate invoca
dreptul la idemnizare, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7, cu corespondent in dispozitiile
1
C. Voicu, A.S. Uzlău, G.Tudor, V. Văduva, citați de N. Volociu, Andreea Simona Uzlău și colaboratorii,
in Noul Cod de procedură penală – comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p.1288; și C. Bîrsan, Conventia Europeană a
Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 1855-1856
2
CEDH, decizia din 10 februarie 2009, evocată de C. Bîrsan, in op. Cit., p. 1855.
3
CEDH, decizia din 3 iulie 2008, Matveyev c. Rusiei, citată de C. Bîrsan, op. Cit., p. 1856.
4
J. Velu și R. Ergec, citați de C. Bîrsan, op. Cit. , p. 1956.
~ 1046 ~
art. 538 N.C.P.P.
Art. 3 din Protocolul nr. 7 nu recunoaste dreptul la indemnizare în situația in care se
probează că nerelevanța faptului necunoscut la momentul pronunțării condamnării este
imputabilă in tot sau in parte persoanei condamnate1.
Persoana condamnată definitiv, dacă a fost judecată in lipsă, poate solicita
redeschidererea procesului penal și dacă, după rejudecarea cauzei s-a pronunțat o hotărâre
definitivă de achitare se inscrie in prevederile alin. 1) ale art. 538 N.C.P.P. având dreptul de a
solicita repararea pagubelor materiale și morale in caz de eroare judiciară.
Legiutorul a prevăzut imperativ conditia ca in urma rejudecării cauzei, după anularea sau
desființarea hotărârii de condamnare pentru faptul nou sau recent descoperit, să fie dovedită
eraorea judiciară și să se pronunțe o hotărâre de achitare a persoanei condamnate.
″In ceea ce privește natura procedurii ce urmează a fi urmată pentru a se stabili
existența erorii judiciare, care deschide dreptul victimei la indemnizare, aceasta ține de
legislația și practica existentă sau care ar trebui să exite in fiecare stat parte contractant.2
In România, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi desființată decât prin
intermediul căilor extraordinare de atac, respectiv prin revizuirea reglementată de
dispozitiile art. 452 – 453 lit. a) N.C.P.P., cu referire la art. 460- 461 N.CP.P., care conțin
norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire.3″
Constatăm că semnificația juridică a noțiunii de eroare judiciară diferă de înțelesul atribuit
acestei sintagme, în limbajul comun, căci, de exemplu, în limbajul comun deseori susținem că,
dacă o persoană a fost condamnată penal în primă instanță, însă a fost achitată in calea de atac,
hotarârea de achitare fiind definitivă, spunem că s-ar fi produs o ″eroare judiciară″.
a.3.) Achitarea definitivă in rejudecare
O altă condiție constă în achitarea definitivă în rejudecare.
″În măsura în care conceptului de eroare judiciară nu i se modifică conținutul său
juridic, astfel cum deja s-a arătat, constatăm că pentru atragerea răspunderii statului, ca efect
al achitării definitive, în rejudecare, a persoanei condamnate inițial definitiv nu contează
temeiul achitării acesteia, sens in care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia
nr. 45/19984, in raport cu temeiurile de achitare prevăzute de Codul de procedură penală in
1
C. Bîrsan , op. Cit. P. 1856
2
C. Bârsan, op. cit. , p. 1856.
3
Art. 460 N.C.P.P. Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii in principiu
(1) Odată cu admiterea in principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, instanța poate suspenda
motivat, în tot sau in parte, executarea hotărârii supuse revizuirii și poate dispune respectarea de către condamnat a
unora dintre obligațiile prevăzute de art. 215 alin. (1) și (20.
(2) Impotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse revizuirii, prevăzută la alin. (1),
procurorul sau persoana interesată poate formula contestație în termen de 48 ore de la pronunțare pentru cei
prezenți și de la comunicare pentru cei lipsa. Co0ntestația formulată de procuror este suspensivă de executare.
Dispozițiile art. 597 alin. (2)-(5) se aplică in mod corespunzător.
(3) În cazul in care persoana condamnată nu respectă obligațiile stabilite prin încheiere, instanța, din oficiu
sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluării executării pedepsei.
4
″Conform dispozitiilor art. 48 alin. (3) din Constitutie, "statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare savarsite in procesele penale".
Rezulta din acest text ca principiul responsabilitatii statului fata de persoanele care au suferit din cauza unei
erori judiciare savarsite in procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
Circumstantierea, "potrivit legii", nu priveste posibilitatea legiuitorului de a restrange raspunderea statului doar la
unele erori judiciare, ci stabilirea modalitatilor si conditiilor in care angajarea acestei raspunderi urmeaza a se face
~ 1047 ~
art. 16 C.proc. pen. în vigoare ( art. 11 C. Proc. Pen. anterior)″1.
B). Privarea nelegală de libertate
pentru plata despagubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constitutionale mentionate, organul legislativ
nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta.
Solutia constitutionala este in concordanta cu reglementarile prevazute in art. 3 din Protocolul nr. 7 la
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr. 30/1994,
potrivit carora, in cazul anularii unei condamnari definitive, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste
ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita
conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea
in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila. Decizia 45/1998 a C.C.R. , pronunțată la data de 10 martie
1998, privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 504 alin. 1) din Codul de procedură penală,″
publicată in M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998.
Opinia separată a d-lui judecător, profesor univ. Dr. Costică Bulai la Dec. C.C.R. 45/1998: ″ Conform
dispozitiilor art. 48 alin. (3) din Constitutie, "statul raspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate
prin erorile judiciare savarsite in procesele penale".
Rezulta din acest text ca principiul responsabilitatii statului fata de persoanele care au suferit din cauza unei
erori judiciare savarsite in procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori.
Circumstantierea, "potrivit legii", nu priveste posibilitatea legiuitorului de a restrange raspunderea statului doar la
unele erori judiciare, ci stabilirea modalitatilor si conditiilor in care angajarea acestei raspunderi urmeaza a se face
pentru plata despagubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constitutionale mentionate, organul legislativ
nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta.
Solutia constitutionala este in concordanta cu reglementarile prevazute in art. 3 din Protocolul nr. 7 la
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr. 30/1994,
potrivit carora, in cazul anularii unei condamnari definitive, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedeste
ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnari este despagubita
conform legii ori practicii in vigoare in statul respectiv, cu exceptia cazului in care se dovedeste ca nedescoperirea
in timp util a faptului necunoscut ii este imputabila.
Prevederile art. 504 din Codul de procedura penala, ce fac obiectul exceptiei, instituie doua cauze care
antreneaza raspunderea statului pentru erorile judiciare savarsite in procesele penale, si anume cand persoana
condamnata nu a savarsit fapta ori fapta imputata nu exista. Pe cale de consecinta, rezulta ca aceasta dispozitie
legala exclude angajarea raspunderii statului pentru oricare alta eroare judiciara ce nu ar fi imputabila victimei. Or,
o asemenea limitare este neconstitutionala, intrucat art. 48 alin. (3) din Constitutie instituie numai competenta
legiuitorului de a reglementa despagubirea si nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie sa raspunda.
Daca pana la adoptarea Constitutiei raspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
savarsite in procesele penale a constituit numai un principiu legal, adica reglementat exclusiv prin lege, prin
Constitutia actuala el devine un principiu constitutional, reglementand astfel insasi competenta legiuitorului in
determinarea conditiilor de aplicare. Concluzia este aceeasi si in interpretarea prevederilor art. 3 din protocolul
sus-mentionat, care, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constitutie, este aplicabil in caz de conflict cu
reglementarile interne existente.
Prin urmare, se constata ca organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedura
penala cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constitutie. Daca ar fi facut-o, s-ar fi putut, concretizandu-se dispozitia
constitutionala, sa se reglementeze atat conditiile specifice de acordare de despagubiri, cat si cele privind
calificarea unei solutii juridice ca fiind o eroare judiciara.
Curtea Constitutionala nu se poate substitui organului legislativ pentru a stabili aceste aspecte, care ar
depasi statutul sau constitutional, afectand rolul de legislator pozitiv al Parlamentului Romaniei, ca unica
autoritate legiuitoare a tarii, potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie. De aceea, avand in vedere rolul si atributiile
Curtii Constitutionale, potrivit art. 144 din Constitutie si prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea
se poate pronunta numai asupra caracterului constitutional al reglementarii ce face obiectul exceptiei.
In consecinta, tinand seama ca art. 504 din Codul de procedura penala instituie numai doua cazuri posibile de
angajare a raspunderii statului pentru erorile judiciare savarsite in procesele penale, rezulta ca aceasta limitare este
neconstitutionala fata de prevederile art. 48 alin. (3) din Constitutie, care nu permit o asemenea restrangere.″
1
www.juridice.ro/382615/cateva-consideratii-cu-privire-la- procedura-repararii-pagubei-materiale-sau-a-
daunei-morale-incaz-de-eroare-judiciara
~ 1048 ~
Privarea nelegală de libertate, e al doilea caz de antrenare a raspunderii statului in care
este reglementată procedura repararii pagubei materiale si a daunei morale, prevăzut de
dispozițiile art. 539 N.C.P.P.
Cu privire la a doua ipoteză, obiect al studiului de față, dispozițiile art. 539 Cod
procedură penală, stabilesc un drept la despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv
daune morale, in cazul: privare nelegală de libertate săvârșită in cursul procesului penal. S-
a prevăzut că, în anumite condiții, expres prevăzute de lege, să fie dezdăunat și cel care a fost
definitiv achitat sau condamnat prin hotărâre judecătorească pronunțată in cursul procesului
penal in care persoana in cauză are calitatea de inculpat.
Norma prevăzută de art. 539 C.proc.pen. este in strânsă corelare cu dispozițiile art. 5 din
Convenție, precum și cu cele ale art. 9 C. Proc. Pen, care reia textul art. 5 din Convenție.
Dreptul la libertate şi la siguranţă şi celelalte drepturi apărate prin Convenţie au fost
obiect de stdiu pentru străluciți juristi, care și-au exprimat opinii pertinente, importante in
apărarea libertății și a siguranței persoanelor.
Curtea Europeana, in jurisprudența sa, a statuat că statelor contractante nu le este interzisă
condiționarea acordării unei despăgubiri ″indemnizații″1, în situația dată, a dovezii ce trebuie
făcută de cel interesat, a suferirii unui prejudiciu rezultat din această incălcare, întrucât, in
domeniul art. 5 paragraf 5, calitatea de victimă este de conceput chiar in absența unui prejudiciu,
dar nu există obligația de reparare, fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat.2
Exigențele art. 5 condiționează dreptul la reparare de absența unei baze legale in dreptul
intern, care să legitimeze detenția, arestarea în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de
necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, privită din perspectiva art. 5, paragrafele 1-4, care
consacră detenția legitimă. In acest context, dispozițiile art. 5 paragraf 5) ale Convenției
CEDO reprezintă regula de fond, ceea ce inseamnă că , Curtea Europeană a Drepturilor
Omului și respectiv, instanțele naționale pot constata deopotrivă incălcarea a mai multor
paragrafe ale art. 5 (paragrafele 1-4), caz in care Curtea, respectiv instanțele naționale sunt
abilitate să acorde și alte reparațiuni, nu doar reparațiunea vizată de regula de fond, inscrisă
in art. 5 paragraf 5) din Convenție. Astfel, intr-o speță s-a constatat atât incălcarea art. 5
paragraf 1 (arestare fără existența unor rațiuni plauzibile ca s-ar fi sustras de la urmărirea
penală), și deopotrivă incălcarea dispozițiilor art. 5 paragraf 3), dar si a art. 5 paragraf 5
(pentru a nu fi obținut reparație pentru detenție ilegală în dreptul intern), sens in care
mentionăm cauza: Rupa Vili c. României3.
Bibliografie:
Andreieș Viorel-Virgil și alții, Buletinul Jurisprodenței Culegere de practică judiciară in
materie penală pe anul 2007, Editura Universul Juridic, 2007
Antoniu George, Vlășceanu A. și Alina Barbu, Codul de procedură penală
texte.jurisprudență.hotărâri C. E..D.O., ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008
Bîrsan,Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, 2010
1
Lidia Barac, ″Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale
in caz de eroare judiciară, publicat in www.juridice.ro
2
CEDEH, 3 DECEMBRIE 1997, NR. 2683/1995, XCV. Suisse, citată de C. Bîrsan, în op. cit.p. 347.
3
Hotărârea CEDO in cauza Rupa Vili impotriva României a fost publicatră in M.O.F. nr. 562, partea I, din
10.08.2010. Hotararea a fost pronunțată la data de 16 decembrie 2008 si a rămas definitivă la data de 16 martie 2009.
~ 1049 ~
Călin Dragoș – coordonator si un colectiv de judecători din țară, Hotărârile CEDO in
cauzele impotriva României 2013, vol. IX, Analiză, consecințe, autorități potențial
responsabile, Editura Universitară, București, 2013
Chiriţă, R., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. 2,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Costiniu Florin, Răspunderea statului pentru erori judiciare- Practică judiciară.
Hotărâri C.E.D.O., Editura Hamangiu, 2011
Călin Dragoș și Cioponea Irina, Reflectarea jurisprudenței CJUE în hotărârile
judecătorești interne pronunțate in materia dreptului social-culegere de jurisprudență,
Editura Universitară, 2015, București
Călin Dragoș – coordonator si un colectiv de judecători din țară, Hotărârile CEDO in
cauzele impotriva României 2014, vol. X, Analiză, consecințe, autorități potențial
responsabile, Editura Universitară, București, 2014.
Lupașcu Dan, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, București,
2015,
Pop Liviu, Popa Ionuț si Vidu Stelian Ioan, Tratat Elementar de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, 2012,
Pop Liviu, Răspundererea civilă, Editura Alma Mater Timisiensis Mirton;
Udroiu Mihail, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Volonciu, Nicolae, Uzlău Andreea Simona și colaboratorii, în Noul Cod de Procedură
Penală- comentat, Editura Hamangiu, 2014.
~ 1050 ~
NATURA JURIDICĂ A ACȚIUNII ÎN DESPĂGUBIRI
LEGAL NATURE OF THE ACTION FOR DAMAGES
Drd. DEDIU (NICOLAU) Ilinca

Academia de Politie ”Alexandru Ioan Cuza”
Școala Doctorală Drept
Avocat, Baroul Vrancea,
avocatnicolau@gmail.com
Abstract:
"Access to justice " is fullness right to sue.
The principles set out are reproduced in art. 6 para (1) and (2) of Law no. 304/2004.
Incidentally, in all civilized societies justice organs were created precisely to defend
subjective rights and values recognized by law. Free access to competent bodies to resolve
disagreements between citizens and state is achieved through procedural middle of the
action.
Without guaranteed access to justice very idea of law often subjective constitute a mere"
college " lawful, without adequate safeguards. But the action is not the only legal guarantee
of repturilor subjective. But it is undoubtedly the primary means of proteguire of such rights
and the legal system in general.
Action can not be reduced but the document instituting the judicial body. It is a
procedural means to maintain and justify the overall activity of the court seised of a claim.
The first practical manifestation of action appear together with the notification of the
court. But this is only the first step in the full exercise of the civil action.
The legal notion of civil proceedings was constituted as the concept of subjective right,
gradually and progressively, being a young concept that is not fully consolidated, despite
concerns oldest to define it.
New Code of Civil Procedure defines the art. 29 civil action as a set of procedural means
provided by law to protect the subjective right claimed by one party or another legal
situations and for defense in litigation.
Rezumat:
„Accesul liber la justiţie” reprezintă plenitudinea dreptului de a acţiona în justiţie.
Principiile enunţate sunt reluate şi în art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004. De
altfel, în toate societăţile civilizate au fost create organe de justiţie tocmai în scopul apărării
drepturilor subiective şi a valorilor recunoscute de lege. Accesul liber la organele
competente a soluţiona neînţelegerile dintre cetăţeni şi stat se realizează prin mijlocul
procesual al acțiunii.
Fără garantarea accesului liber la justiţie însăşi ideea de drept subiectiv ar constitui
adeseori o simplă „facultate” legală, lipsită de garanţii corespunzătoare. Acţiunea nu
reprezintă însă singura garanţie juridică a repturilor subiective. Dar ea constituie, fără
îndoială, principalul mijloc de proteguire a unor asemenea drepturi şi în general a ordinii
juridice.
~ 1051 ~
Acţiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare al organului judiciar. Ea constituie
un mijloc procesual care întreţine şi justifică întreaga activitate a instanţei sesizate cu o
pretenţie. Prima manifestare practică a actiunii apare o dată cu sesizarea instanţei. Dar
aceasta reprezintă doar prima etapă în exerciţiul deplin al acțiunii civile.
Noţiunea juridică de acţiune civilă s-a constituit, ca şi noţiunea de drept subiectiv, în
mod treptat şi progresiv, fiind un concept tânăr, ce nu este pe deplin consolidat, în ciuda
preocupărilor mai vechi pentru definirea acestuia.
Noul Cod de procedură civilă definește in art. 29 acțiunea civilă ca fiind un ansamblu al
mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către
una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării
părților in proces.
Keywords: civil action, legal, liability, state, negligence, gross negligence, bad faith,
unlawful detention, ECHR, repair damage, magistrate.
Cuvinte cheie: acțiune civilă, natură juridică, răspundere civilă, răspundererea statului,
culpă, gravă neglijență, rea-credință, detenție nelegală, CEDO, repararea pagubei,
magistrat.
1. Noţiunea şi importanţa acțiunii civile

Potrivit art. 21 din Constituţia României: „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate
îngrădi exercitarea acestui drept”1.
„Accesul liber la justiţie”reprezintă plenitudinea dreptului de a acţiona în justiţie si este
sugestiv accentuată de legiuitor şi în alin. (2) al textului constituțional.
Principiile enunţate sunt reluate şi în art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004. De
altfel, în toate societăţile civilizate au fost create organe de justiţie tocmai în scopul apărării
drepturilor subiective şi a valorilor recunoscute de lege. Accesul liber la organele competente
a soluţiona neînţelegerile dintre cetăţeni şi stat se realizează prin mijlocul procesual al
acțiunii .
Fără garantarea accesului liber la justiţie însăşi ideea de drept subiectiv ar constitui
adeseori o simplă „facultate” legală, lipsită de garanţii corespunzătoare. Acţiunea nu reprezintă
însă singura garanţie juridică a repturilor subiective. Dar ea constituie, fără îndoială, principalul
mijloc de proteguire a unor asemenea drepturi şi în general a ordinii juridice.
Termenul de acţiune este folosit în mai multe accepţiuni. În limbajul obişnuit, prin
acţiune se desemnează „faptul de a face ceva, desfăşurarea unei activităţi pentru atingerea
unui scop2 sau chiar „exercitarea unei puteri”3. De altfel, termenul analizat provine din
latinescul actio care însemna tocmai a realiza sau a îndeplini un act ori chiar posibilitatea de a
1
A se vedea pentru o discuţie asupra caracterului absolut al dispoziţiilor constituţionale menţionate în
text, T. Drăganu, O prevedere greşită a Constituţiei din 1991 care trebuie remediată cu ocazia revizuirii acesteia,
C.J. nr. 4/2003, p. 1-4.
2
Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti,
1978, p. 10.
3
Diccionario manual e ilustrado de la lengua espanola, Real Academia Espaola, Madrid, 1950, p. 15;
Pequeno Larousse Ilustrado, Librairie Larousse, Paris, 1964, p. 11.
~ 1052 ~
face un anumit lucru. Limbajul juridic conferă de asemenea accepţiuni diferite termenului de
acţiune. Într-o primă accepţiune, folosită mai ales de practicienii dreptului, acţiunea semnifică
însăşi cererea adresată unui organ de jurisdicţie în vederea apărării unui drept sau interes
legal. Adeseori, în limbajul juridic curent, cele două noţiuni se folosesc cu o semnificaţie de
egală valoare. În dreptul penal conceptul de acţiune se foloseşte şi pentru a desemna
săvârşirea unui fapt penal. În limbajul procesual, termenul de acţiune se utilizează şi pentru
identificarea diferitelor categorii de acţiuni. În acest sens se vorbeşte de acţiune penală, civilă,
comercială etc. Alteori, termenul de acţiune face referire la dreptul subiectiv a cărui ocrotire
se urmăreşte, sens în care putem enunţa acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie sau unele
acţiuni personale.
Acţiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare al organului judiciar. Ea constituie
un mijloc procesual care întreţine şi justifică întreaga activitate a instanţei sesizate cu o
pretenţie. Prima manifestare practică a actiunii apare o dată cu sesizarea instanţei. Dar
aceasta reprezintă doar prima etapă în exerciţiul deplin al acțiunii civile.
Având în vedere aceste considerente, acţiunea civilă este definită în literatura de
specialitate ca fiind „mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie
recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în
exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”1. Această
definiţie este generală, dar are neîndoielnic meritul de a determina scopul şi obiectul acțiunii
civile ca instituţie juridică. De altfel, aşa cum remarcă aceiaşi autori, într-o expresie de
sinteză, preluată din dreptul roman, acţiunea reprezintă „dreptul de a urmări în justiţie ceea
ce ţi se datorează” (ius persequendi in iudicio quod sibi debetur)2.
În dreptul francez există şi o definiţie legală a acțiunii civile. Scopul legiuitorului francez a
fost tocmai acela de a înlătura inepuizabilele controverse cu privire la natura juridică a acțiunii
civile.
Potrivit art. 30 C.proc.civ. fr.: „Acţiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenţii, de a
fi ascultat asupra fondului acesteia, pentru ca judecătorul să se pronunţe asupra temeiniciei
sau netemeiniciei sale.” Semnificativ este şi cel de al doilea alineat al textului citat şi conform
căruia: „Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenţii”.
Doi autori francezi au remarcat că aceste dispoziţii procedurale „disting în mod categoric
acţiunea în justiţie de dreptul care constituie obiectul litigiului”3.
Legislaţia portugheză, in art. 2 C.proc.civ. intitulat chiar „garantarea accesului la
tribunale”. Potrivit acestui text, „protecţia judiciară prin intermediul tribunalelor implică dreptul
de a obţine, într-un termen rezonabil, o decizie judiciară care să statueze, cu forţa lucrului
judecat, asupra pretenţiei legal dedusă în justiţie, precum şi posibilitatea de a o executa”.
Din cele expuse mai sus, rezultă că, ori de câte ori un drept subiectiv este contestat sau
încălcat, titularul său poate recurge, prin intermediul acțiunii civile, la protecţia judiciară
organizată de stat. Acţiunea civilă cuprinde în conţinutul său totalitatea mijloacelor formale
organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de drept4.
Datorită acestei realităţi, unii autori au apreciat că procesul civil „reprezintă organizarea
practică a a acțiunii, materializarea şi dezvoltarea ei, forma sa de viaţă şi realizare a
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 229.
2
Ibidem
3
L. Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 197.
4
E. Herovanu, op. cit., p. 138.
~ 1053 ~
scopurilor pe care le urmăreşte”1.
2. Definiția acțiunii civile, condiții de existență, trăsături

2.1. Noţiunea juridică de acţiune civilă s-a constituit, ca şi noţiunea de drept
subiectiv, în mod treptat şi progresiv, fiind un concept tânăr, ce nu este pe deplin consolidat,
în ciuda preocupărilor mai vechi pentru definirea acestuia.2
Doctrina, prin autori de mare prestigiu ai dreptului românesc, a conturat mai multe
definiții ale acțiunii civile până la definirea ei in lege.
2.2. Definitie: Cea mai elocventă dintre definiţiile exprimate în doctrină s-a
dovedit a fi cea dată de V.M. Ciobanu, încă din anul 1985, definiţie care a fost adoptată şi de
legiuitorul Noului Cod de procedură civilă.
Adoptarea unei definiţii în chiar Codul de procedură civilă, deşi s-a afirmat că nu se
justifică o atare reglementare, scopul unei reglementări de factură procesuală trebuie să fie,
între altele, şi acela de a înlătura controversele din domeniul respectiv, mai ales în condiţiile
unui îndelungat şi sinuos proces de politică legislativă ce a parcurs diferite legislaturi.
Noul Cod de procedură civilă definește in art. 29 acțiunea civilă ca fiind un ansamblu al
mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către
una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării
părților in proces.
Definiția acțiunii civile prevăzută de art. 29 C.proc.civ. este in strâmsă corelaţie cu
legislaţia în vigoare: art. 6 CEDO3; art. 21 din Constituţia României; art. 64, 75, 101, art. 63
1
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 106.
2
Elisabeta Roşu, judecător la Curtea de Apel Bucureşti, ″ Era necesară o definiţie a acțiunii civile în Noul
Cod de procedură civilă?″, articol publicat in Legalis.ro, 30 octombrie 2012
3
Art. 6. CEDO
″1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a
cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari fie asupra incalcarii
drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala
indreptate impotriva sa. Hotarirea trebuie sa fie pronuntata in mod public, dar accesul in sala de sedinte poate fi
interzis presei si publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia in interesul moralitatii, al
oridinii publice ori al securitatii nationale intr-o societate democratica, atunci cind interesele minorilor sau
protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau in masura considerata absolut necesara de catre instanta
atunci cind, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.
2. Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pina ce vinovatia va fi legal stabilita.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
a) sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amanuntit, asupra
naturii si cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale;
c) sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un aparator ales de el si, daca nu dispune de mijloacele necesare
pentru a plati un aparator, sa poata fi asistat in mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cind interesele justitiei
o cer;
d) sa intrebe daca sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor
apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii;
e) sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeste limba folosita la audiere.″
4
Art. 6. Din Legea 304/2004 modificată ″(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.
(2) Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit.″
5
Art. 7. Din Legea 304/2004 modificată ″ (1) Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără
discriminări. (2) Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
~ 1054 ~
alin. (2)2 din Legea nr. 304/2004; art. 5, 6, 9, 12, 13, 30-40, art. 92 alin. (1), art. 192, 193,
359, 527, art. 579 alin. (2) şi (3), art. 594, 608, 861, 925 NCPC; art. 2500 şi urm. NCC
2.3.Trăsăturile actiunii civile

Din conținutul definiției rezultă următoarele trăsături ale acțiunii civile:
- acțiunea civilă este in strânsă legătură cu protecția judiciară a dreptului subiectiv
civil, precum și a altor situații juridice ( în materie posesorie, filiație, material divorțului etc),
cu apărările părților in proces;
- acțiunea civilă cuprinde toate mijloacele procesuale puse la dispoziție de legiuitor
pentru protejarea drepturilor subiective și a altor situații juridice, pentru asigurarea apărării
părților in proces (fiecare dintre aceste mijloace procesuale reprezentând forme de
manifestare a acțiunii civile: cereri, apărări de fond, excepții procesuale, căi de atac);
- acțiunea civilă este uniformă3, cuprinde aceleași mijloace juridice indiferent de
dreptul care se valorifică, dar in timpul exercitării ei, acțiunea este influențată de dreptul
subiectiv sau de situația juridică protejată de lege, acțiunea primind din natura si caracterul
juridic al dreptului subiectiv cu privire la care a fost promovată actiunea civilă.
- Din momentul apelării la acțiune, aceasta se individualizează și devine proces.
Noțiunea de acțiune civile este utilizată și cu sensul de a desemna cererea de chemare in
judecată, fără insă a pune semnul egalității intre acțiunea civilă și cererea de chemare in judecată,
deoarece aceasta din urmă reprezintă numai una dintre formule concrete de manifestare a acțiunii
civile, desemnând actul prin care se pune in mișcare acțiunea civilă, acțiune care există mai
inainte de cerere4, chiar și atunci când titularul dreptului nu sesizează instanța.
3. Condițiile de exercitare a acțiunii civile

Potrivit art. 32 alin. 1) Cod procedură civilă , condițiile de exercitare a acțiunii civile
sunt: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea pretenției și existența
interesului. Acestea sunt condiții generale de exercitare a acțiunii civile. Ele trebuie
indeplinite obligatoriu pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte intr-un proces.
Indeplinirea condițiilor generale se cere nu numai la declanșarea procesului, a acțiunii
civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare in judecată, ci și ″pentru punerea in
mișcarea oricărei dintre formele procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile ″ 5. Art. 32
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau
de orice alte criterii discriminatorii.″
1
Art. 10. Din Legea 304/2004 modificată ″ Toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit
legii.″
2
Art. 63. Din Legea 304/2004 modificată ″ Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii:
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;″
3
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a , revizuită și adăugită, Editura Hamangiu,
2015, pag. 33. Trasătura uniformității acțiunii civile fiind exprimată pentru prima detă de dl. Profesor Boroi in
tratatul de față.
4
idem
5
G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, vol. II, Iași, 1889, p. 29; I. Stoenescu , S. Zilberstein, Teoria
generală, p. 279; V. M. Ciobanu, Tratat, 1996, vol. I., p. 319-320; G. Boroi, Codul 2001, p. 167. Intr-o altă
concepția s-a susținut că nu există o suprapunere perfectă întrre condițiile pentru a fi parte în procesul civil și
condițiile pentru exercitarea acțiunii civile( condițiile pentru a fi parte in proces: capacitatea procesuală de
folosință, calitatea procesuală și interesul, iar condițiile pentru exercitarea acțiunii civile ar fi: capacitatea
~ 1055 ~
alin. 2) C.proc. civ. dispunând in mod expres că aceste condiții se aplică, trebuie indeplinite și
în cazul apărărilor ( atât de fond cât și de procedură).
4. Natura juridică a actiunii civile in despăgubiri ca urmare a erorilor judiciare

Determinarea naturii juridice a acțiunii civile reprezintă o problemă cu implicaţii
profunde în teoria şi practica dreptului. Natura actiunii civile in despăgubiri pentru erori
judiciare trebuie analizată esenţialmente în strânsă legătură cu dreptul la acţiune.
Problema supusă analizei este aceea a raportului dintre acţiune, ca prerogativă legală, şi
dreptul subiectiv dedus în justiţie.
In legătură cu aceasta , dea lungul timpului s-au conturat mai multe opinii.
O primă concepţie a fost promovată în dreptul roman a fost aceea că acţiunea preexistă
dreptului. Conform acestei conceptii numai titularul dreptului subiectiv poate solicita
protecţie judiciară. ”Cu alte cuvinte, în dreptul roman, elementul procedural îl precede pe cel
substanţial, acţiunea având rolul dea a crea drepturi subiective1. De aceea, s-a spus, pe drept
cuvânt, că dreptul roman a fost „un drept al acţiunilor”2. Teza expusă îşi are originea în
dreptul roman, este cunoscută în doctrină ca teoria clasică cu privire la acţiune sau teoria
civilistă.
În dreptul contemporan, din majoritatea statelor occidentale, teza potrivit căreia acţiunea
constituie un drept autonom este majoritară, teza civilistă fiind abandonată. Astfel, după A
Weil şi F. Terre „acţiunea nu se confundă nici cu libertatea de a accede la justiţie (libertate
publică) şi nici cu cererea de chemare în judecată”3. Aceiaşi autori remarcă că acţiunea se
manifestă nu doar în materie contencioasă, ci şi în procedura graţioasă4Autori francezi de
prestigiu susţin de asemenea teza autonomiei acțiunii faţă de dreptul substanţial. Se
recunoaşte însă legătura intimă care există între „acţiune şi dreptul substanţial, legătură care
realizează joncţiunea dintre dreptul substanţial şi procedura care-i asigură sancţiunea”5.
În ţara noastră, timp de mai multe decenii, majoritatea autorilor de drept civil şi drept
procesual civil au promovat unele teze de inspiraţie sovietică6 şi care făceau distincţie între
dreptul la acţiune în sens material şi dreptul la acţiune în sens procesual7. Din păcate,
consecinţele şi reflecţiile unor asemenea concepţii au ecou şi în literatura juridică actuală.
Mai recent, un atare ecou s-a manifestat, din păcate, chiar pe plan legislativ. Astfel, de pildă,
art. 4051alin. (1) C.proc.civ. se referă în mod expres la „suspendarea termenului de prescripţie
a dreptului material la acţiune”8.
procesuală de folosință și de exercițiu, afirmarea unui drept, calitatea procesuală și interesul) citați in Gabriel
Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a , revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, pag. 34.
1
A se vedea V. Hanga, Drept privat roman, E.D.P., Bucureşti, 1978, p. 138.
2
Totuşi, la romani, sensul conceptului de acţiune nu era identic cu cel atribuit în dreptul modern. A se vedea
în acest sens W.J. Habscheid, op. cit., p. 231-232.
3
:A.Weil, F. Terre, op. cit., p. 449.
4
: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 68. A se vedea de asemenea S. Guinchard, Megacode. Nouveau
Code de procédure civile, Dalloz, Paris, 1999, p. 87..
5
ibidem
6
S.N. Abramov, Procesul civil sovietic, Bucureşti, Editura de Stat, Literatura juridică, 1950, p. 77-78.
7
Pentru o amplă dezbatere în literatura noastră juridică, a se vedea: I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile şi
a prescripţiei extinctive, p. 321-327; V.M. Ciobanu, Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul la acţiune,
S.C.J. nr. 4/1985, p. 327-335; Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, S.C.J. nr. 4/1985, p. 335-341.
8
Curtea Constituţională s-a referit şi ea recent la faptul că prescripţia este o sancţiune ce are ca efect
~ 1056 ~
Dreptul la acţiune în sens procesual se concretizează în posibilitatea recunoscută
reclamantului de a se adresa instanţei sprea hotărî asupra cererii sale. În sens material, dreptul
la acţiune ar semnifica posibilitatea reclamantului de a solicita de la pârât, prin mijlocirea
instanţei, executarea obligaţiilor sale1 Totuşi, se cuvine a se sublinia că în ultimele două
decenii susţinătorii tezei anterior menţionate au căutat să sublinieze autonomia acțiunii civile
de dreptul subiectiv. Astfel, reputaţi procedurişti români au remarcat că „oricare ar fi obiectul
dreptului subiectiv (o prestaţie, o abstenţiune), acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia
acestui drept2. Dar, aceiaşi autori ţin să adauge că în pofida deosebirilor existente
„independenţa acțiunii faţă de drept nu poate fi exagerată”, apreciind deopotrivă, referindu-se
la literatura juridică occidentală, că ar fi „cu totul excesiv” să prezentăm acţiunea ca o putere
obiectivă, abstractă generală şi impersonală3
Dl.prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, remarcă că „unul din elementele dreptului
subiectiv civil este dreptul la acţiune, adică dreptul de a recurge la acţiune”4. Definind
acţiunea civilă însă, acelaşi autor se referă la „ansamblul mijloacelor procesuale” prin care se
asigură protecţia dreptului subiectiv şi, pentru a înlătura orice îndoială, subliniază că
noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă „sunt noţiuni independente, aparţinând unor
ramuri de drept distincte5.
Semnificativă este şi opinia dlui Prof.univ.dr. Ion Deleanu, care, într-un studiu recent
consacrat competenţei de atribuţiune după criteriul valoric, apreciază că „dreptul la acţiune
este un drept subiectiv autonom, un drept fundamental procesual-civil, care, în pofida
„împrumutării” caracteristicilor dreptului subiectiv substanţial, nu-şi pierde astfel
individualitatea proprie, implicând un tratament juridic specific, procesual-civil6
Distincţia dintre dreptul la acţiune în sens procesual şi material a fost criticată în
literatura noastră de specialitate de către unii autori. Mulţi ani, asemenea opinii au fost
respinse în general în literatura de specialitate. Astfel, dl. profesorul Dumitru Radu în
lucrarea „Acţiunea în procesul civil”a susţinut că acţiunea reprezintă „posibilitatea sau
dreptul persoanei interesate de a sesiza, pretinde şi obţine din partea organului jurisdicţional
competent apărarea unui drept subiectiv încălcat sau nerecunoscut, sau a unui alt interes
recunoscut sau proteguit de lege”7. Autorul citat remarcă, în termeni lipsiţi de orice echivoc,
că acţiunea civilă se prezintă ca un „drept subiectiv de sine stătător, a cărui existenţă şi
exerciţiu nu este legată de existenţa unui drept subiectiv material sau a unui alt interes juridic
stingerea dreptului la acţiune în sens material, Curtea Constituţională, Decizia nr. 3/2005 (M.Of. nr. 208 din 11
martie 2005). Interesant de remarcat, faptul că şi Codul de procedură fiscală se referă la instituţia suspendării (şi a
întreruperii) termenului de prescripţie, însă textele în discuţie vizează, in terminis, suspendarea şi întreruperea
„termenului de prescripţie a dreptului la acţiune”, fără nicio altă distincţie (art. 128-129 C.proc.fisc.).
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 231. A se vedea şi P. Cosmovici, Tratat de drept civil. Partea Generală, vol.
I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 306-309. A se vedea, de asemenea,A.
Tăbârcă, op. cit., p. 121-122.
2
:I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 235.
3
Ibidem. A se vedea pentru o opinie similară şi cu o argumentare amplă: I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, Ed. C.H. Beck, 2007, vol. I, p. 156-171; V.M. Ciucă, op. cit., p. 62-66.
4
V.M. Ciobanu, vol. I, p. 252.
5
Ibidem, p. 250.
6
I. Deleanu, Observaţii cu privire la criteriul valoric de determinare a competenţei de atribuţiune a
instanţelor judecătoreşti în cazul unor categorii de acţiuni, R.R.D.P. nr. 6/2008, p. 61.
7
D. Radu, Acţiunea în procesul civil, p. 88.
~ 1057 ~
proteguit de lege”1. Concluzia la care ajunge cunoscutul profesor ieşean este aceea că
acţiunea este un drept autonom faţă de dreptul subiectiv dedus în justiţie.
În opinia dlui profesor universitar doctor Ioan Leș, ”dreptul la acţiune trebuie privit ca un
drept complex de natură procesuală ” 2şi al cărui conţinut este format dintr-o pluralitate de
prerogative. Toate aceste prerogative se situează însă în spaţiul de acţiune al dreptului
procesual civil. Distincţia dintre dreptul la acţiune în sens procesual şi material este făcută în
literatura de specialitate doar pentru a justifica mecanismul prescripţiei dreptului la acţiune.
Acţiunea civilă include în conţinutul său, astfel cum au subliniat şi alţi autori3, sesizarea
instanţei, administrarea probelor, apărările, excepţiile, căile de atac etc. Prin urmare, apreciem
că nu se impune cu necesitate distincţia dintre două componente ale dreptului la acţiune, spre
a le plasa apoi în ramuri diferite de drept. Două din atributele dreptului la acţiune sunt însă
esenţiale în determinarea naturii juridice a acțiunii civile: dreptul de a sesiza instanţa şi
dreptul la admiterea acțiunii.
Conform opiniei ilustrului profesor I. Leș, acţiunea civilă nu trebuie totuşi redusă la
prerogativele analizate succint în cele ce au precedat, întrucât ea are un caracter complex, în
sensul că include în conţinutul său o multitudine de prerogative. Totodată, acţiunea civilă se
poate exercita în forme specifice şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv
prin exercitarea căilor legale de atac sau prin iniţierea executării silite.
De aceea, acţiunea civilă nu trebuie totuşi redusă la prerogativele analizate succint în cele
ce au precedat, întrucât ea are un caracter complex, în sensul că include în conţinutul său o
multitudine de prerogative. Totodată, acţiunea civilă se poate exercita în forme specifice şi
după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv prin exercitarea căilor legale de atac
sau prin iniţierea executării silite. Unii autorii latino-americani, în termeni foarte sugestivi,
precizează că acţiunea „are ca obiect realizarea unui proces”. Astfel, Azula Camacho
subliniază că din acest punct de vedere „nu interesează dacă procesul s-a terminat în mod
normal sau nu. În ambele cazuri s-a realizat exerciţiul acțiunii”4.
Concluzionăm prin a spune că, accesul la justiţie este o garanţie fundamentală, o
exigenţă a egalităţii civile şi chiar „un principiu fundamental al dreptului unanim
recunoscut”5. Constituţia României nu este desigur singura lege fundamentală care consacră
accesul liber la justiţie6. Accesul liber la justiţie este recunoscut chiar şi în lipsa unei
consacrări constituţionale exprese7.
1
Ibidem, p. 89. A se vedea de asemenea:D. Radu, Gh. Durac, op.cit., p. 170-171; V.M. Ciucă, Procedura
partajului succesoral, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 63-64.
2
I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, ediţia a III-a revizuită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p.
246-263; I. Leş, Natura juridică a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive, p. 323-326. A se vedea pentru o atare
calificare:L. Cadiet, op. cit., p. 338; Baca, Diccionario de derecho Procesal Civil Venezolano, Comentado y
Concordato, Ediciones Libra, Caracas, 1986, p. 22-23.
3
D. Radu, Cu privire la natura juridică şi locul reglementării prescripţiei extinctive într-o viitoare legiferare,
Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza”, secţiunea a III-a, Ştiinţe juridice, tom. XXII, anul 1976, p. 20; Al.
Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 114;Gh. Durac, op. cit., p. 25.
4
A. Camacho, op. cit., p. 110.
5
G. Cornu, J. Foyer, p. 322. Autorii citează în acelaşi sens şi decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului
din 21 februarie 1975, nr. 1, Golder.
6
art. 24 din Constituţia Spaniei. A se vedea de asemenea art. 229 din Constituţia Columbiei, text potrivit
căruia: „Se garantează dreptul fiecărei persoane de a accede la administrarea justiţiei”.
7
pentru amănunte, în dreptul francez, şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, J. Vincent, S. Guinchard, op.
cit., p. 59-64.
~ 1058 ~
Bibliografie:
I. CĂRTI, TRATATE, MONOGRAFII:
Adam Ioan, Drept civil. Obligaţiile. Faptul juridic, ediţia 1, ed. C. H. Beck, an 2013
Andreieș Viorel-Virgil și alții, Buletinul Jurisprudenței Culegere de practică judiciară in
materie penală pe anul 2007, Editura Universul Juridic, 2007.
Antoniu George, Vlășceanu A. și Alina Barbu, Codul de procedură penală
texte.jurisprudență.hotărâri C. E..D.O.ediția a 2-a, Editura Hamangiu, 2008.
Bîrsan,Corneliu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ediția a 2-a, Editura
C.H.Beck, 2010,
Boroi Gabriel, Stancu Mirela, Drept procesual civil, Ediția a 2-a , revizuită și adăugită,
Editura Hamangiu, 2015.
Buneci Petre -coordonator echipei, Noul Cod de procedură penală
Note.corelatii.explicatii, Editura C.H. Beck, 2014,
Viorel Mihai Ciobanu, Nicolae Marian, Noul Cod de Procedură Civilă comentat si
adnotat, Editura Universul Juridic, 2015
D. Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Bucureşti, 2008;
Călin Dragoș –coordonator si un colectiv de judecători din țară, Hotărârile CEDO in
cauzele impotriva României 2013, vol. IX, Analiză, consecințe, autorități potențial
Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie , Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina,
Constituția României revizuită- comentarii și explicații- ″, Editura Allbeck, 2004
Chiriţă, R., Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. 2,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Costiniu Florin, Răspunderea statului pentru erori judiciare- Practică judiciară. Hotărâri
C.E.D.O., Editura Hamangiu, 2011.
Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, vol I, Editura Universul Juridic, 2013
Călin Dragoș și Cioponea Irina, Reflectarea jurisprudenței CJUE în hotărârile
judecătorești interne pronunțate in materia dreptului social-culegere de jurisprudență, Editura
Universitară, 2015, București
Călin Dragoș –coordonator si un colectiv de judecători din țară, Hotărârile CEDO in
cauzele impotriva României 2014, vol. X, Analiză, consecințe, autorități potențial
Grigoraș Nina Ecaterina, Buna – credință. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor
Omului, vol. II, Editura Hamangiu, 2007.
Lupașcu Dan, Codul organizării judiciare 2015, Editura Universul Juridic, București,
2015,
Malaurie Philippe Alexandru, Stoffel-Munck Philippe si Aynes Larent, Drept civil.
Obligațiile, traducere Diana Dănișor, București, Editura Wolters Kluwer Romania, 2009.
Neagu Ion, Drept procesual penal partea specială. Tratat, Editura Global Lex, 2007,
București
Pop Liviu, Popa Ionuț si Vidu Stelian Ioan, Tratat Elementar de drept civil. Obligațiile,
Editura Universul Juridic, 2012,
Pop Liviu, Răspundererea civilă, Editura Alma Mater Timisiensis Mirton;
Romașcanu Beatrice, Jurisprudența CEDO în cauzele impotriva României, Editura
~ 1059 ~
Hamangiu, 2008.
Renucci, J.F., Traité de droit européen des droits de l’homme, L.G.D.J., Paris, 2007;
Renucci, J.F., Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009.;
Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil Teoria generală a obligațiilor, Ediția a
IX-a revizuită si adăugită, Editura Hamangiu, 2008.
Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii- Legislație.Doctrină.Jurisprudență, ediția a
VIII-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, 2014.
Udroiu Mihail, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal
român. Tratat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
Volonciu, Nicolae, Uzlău Andreea Simona și colaboratorii, în Noul Cod de Procedură
Penală- comentat, Editura Hamangiu, 2014,
II. STUDII, ARTICOLE, NOTE ȘI COMENTARII
Barac, Lidia ″Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei materiale sau
a daunei morale in caz de eroare judiciară, publicat in www.juridice.ro
Popa, Nicolae Despre recentele initiative legislative pentru accelerarea judecilor, articol
publicat in revista Curierul Judiciar,
Pop, Liviu Rezumat la teza de doctorat Rspundererea civilă a statului in cazul erorilor
judiciare.
Lt. col. Magistrat Jurcă, Ilie Virgil ″ Politist care are calitatea de organ de cercetare
penală. Neglijență in serviciu. Elemente constitutive″, Revista ″DREPTUL″, nr. 3/2000,
Carlier, J.-J. , Čonka c/Belgique (Cour européenne des droits de l’homme): observations,
R.T.D.H., nr. 53, 2003,; J.L. Charrier,
Code de la Convention européenne des droits de l’homme, Litec, Paris, 2000, p. 48 şi
urm.;
J.-F. Flauss, Le „délai raisonable” au sens de l’article 5 §3 et 6 §1 de la Convention
européenne des droits de l’homme dans la jurisprudence française, R.T.D.H., 1991,
D.J. Harris, M. O’Boyle & C. Warbrick, Law of the European Convention on Human
Rights, Second Edition, Oxford University Press, Oxford, 2009; N. Kazatchkine, Le maintien
dans la zone internationale d’un aéroport. Observations. Cour européenne des droits de
l’homme. Amuur c/France, 25.6.1996, R.T.D.H., nr. 32, 1997,
L. Marzano, La protection offerte par la Convention européenne des droits de l’homme
aux demandeurs d’asile et aux réfugiés, R.U.D.H., nr. 5–6, 2002, p. 176-189;
J. McBride, Analyse revisée des réponses au questionnaire sur la loi et la pratique des
Etats membres (du Conseil de l’Europe) concernant le placement en détention provisoire,
Conseil de l’Europe, Comité européen pour les problèmes criminels (CDPC), Comité
d’experts sur la détention provisoire et ses conséquences pour la gestion des établissements
pénitenciaires (PC – DP), Strasbourg, 15 decembre 2003.
~ 1060 ~
COMPETENŢA TRIBUNALULUI ÎN MATERIA
CONFLICTELOR/LITIGIILOR DE MUNCĂ
COURT JURISDICTION IN THE MATTER OF CONFLICTS OF WORK
PETREAN Adrian Cornel

Academia de Poliţie „A. I. Cuza”
adi.petrean@yahoo.com
Abstract:
In the matter of labor jurisdiction we are in the presence of a real conflict of laws, given that
there are two laws, Law no.53 / 2003 Labour Code and Law No.62 / 2011 of the social dialogue,
which regulate the same matters. However, in this article will show that the two laws are not in
the position of preeminence and they complement the provisions of the Code of Civil Procedure.
However, the article will show the fullness of jurisdiction of the court to resolve labor disputes,
particularly those concerning the conclusion, performance, modification, suspension and
termination of individual or collective labor contracts. The object of individual labor conflict is
the exercise of rights or fulfillment of obligations under individual contracts and collective
bargaining agreements or collective bargaining and labor relations of the civil servants, or the
law or other regulations. Collective labor conflict occurs between employers and employees and
his object is the start, conduct or completion of negotiations on contracts or collective
agreements. Lastly, given the fact that the national legislation can be found two terms for labor
dispute, I wanted to show that they haven't different meaning but it refers to the same situation
arising in the normal course of labor relations.
Rezumat:
În materia jurisdicţiei muncii ne aflăm în prezenţa unui real conflict de legi, având în vedere
faptul că există două acte normative, respectiv Legea nr.53 /2003 Codul muncii şi Legea nr.62/2011
a dialogului social, care reglementează aceeaşi materie. Cu toate acestea, prin prezentul articol se
va arăta faptul că cele două legi nu se află pe poziţie de preeminenţă una faţă de cealaltă, iar
dispoziţiile cuprinse în acestea se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
Totodată, articolul va arăta plenitudinea de competenţă a tribunalului pentru soluţionarea
conflictelor de muncă, în special a celor referitoare la încheierea, executarea, modificarea,
suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau colective de muncă. Conflictul individual de
muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din
contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de
serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative în timp ce
conflictul colectiv de muncă intervine între angajaţi şi angajatori şi are ca obiect începerea,
desfăşurarea sau încheierea negocierilor privind contractele ori acordurile colective de muncă. Nu
în ultimul rând, având în vedere faptul că în legislaţia naţională se regăseşte atât termenul de
conflict de muncă cât şi termenul de litigiu de muncă, am dorit să arăt că acestea nu au înţeles
diferit ci se referă la aceleaşi situaţii apărute în desfăşurarea firească a relaţiilor de muncă.
Keywords: court jurisdiction, competence, conflict, court, Labour code, social dialogue.
Cuvinte cheie: jurisdictie, competeţă, conflict, Codul muncii, dialog social.

~ 1061 ~
1. Notiunea şi reglementarea competenţei
Competenţa civilă este definită ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe
judecătoreşti sau altui organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională de a judeca un
litigiu civil.1
Înfăptuirea justiţiei aparţine statului, însă organele prin care acesta o exercită nu deţin,
fiecare, decât o parte din ea, determinată după anumite criterii. Aşadar, competenţa unui organ
de judecată reprezintă ceea ce legea determină că acesta poate şi trebuie să facă, în calitatea în
care este învestit, reprezintă limita pâna la care se poate întinde activitatea lui regulată şi
normală, este aptitudinea sa legală de a face anumite acte şi, în special, de a exercita o anumite
porţiune din funcţia jurisdicţională.2 În limbaj juridic şi mai cu seama în drept procesual civil,
folosirea conceptului de competeţă îsi găseşte o largă utilizare şi trebuie privit ca aptitudinea de
soluţionare a anumitor cereri şi litigii, ce revine unei instanţe de judecată, unei autorităţi a
statului sau altor organe, altele decât instanţele judecătoreşti. Literatura de specialitate recentă3
defineşte competenţa ca fiind un ansamblu de puteri şi îndatoriri atribuite sau impuse unui agent
pentru a-i permite acestuia îndeplinirea funcţiei sale.
Competenţa îşi are temeiul doar în normele legale care o reglementează, chiar dacă
competenţa unei instanţe este detrminată de circumstanţele specifice fiecarei cauze deduse
judecăţii, cum ar fi domiciliul pârâtului, locul situării bunului, obiectul, valoarea, etc., adică natura
cauzei reprezintă numai unul dintre criteriile de care se ţine cont la detrminarea competenţei. De
asemenea, competenţa se raportează la instanţa judecatorească sau la un alt organ cu activitate
jurisdicţională, iar nu la judecător şi nici la secţiile sau completele specializate ale unei instanţe4.
Aşadar, nu reprezintă norme de competenţă criteriile avute în vedere la repartizarea pricinii în
cadrul aceleiaşi instanţe, între secţii sau complete specializate.
Principalul act normativ în care se regăsesc normele referitoare la competenţa instanţelor
este Codul de procedură civilă. Competenţa materială şi competenţa teritorială, precum şi
incidentele procedurale referitoare la competenţa instanţei se regăsesc în Titlul III
“Competenţa instanţelor judecătoreşti” din Cartea I a Codului de procedură civilă. Art.122
C.pr.civ. prevede că reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor
Codului de procedură civilă. Această dispoziţie nu trebuie interpretată restrictiv, în sensul în
care legile speciale nu ar mai putea cuprinde reguli de competenţă, ci în sensul că instituirea
unor noi norme de competenţă prin legi speciale trebuie să se facă prin acte normative de
aceeaşi forţă juridică cu Codul de procedura civilă5.
2. Conflictele de muncă şi litigiile de muncă

În legislaţia naţională în vigoare regăsim utilizarea atât a terminologiei de “conflict de
muncă” cât si a sintagmei “litigii de muncă”. Prima terminologie se regăseşte atât în Titlul
IX, Capitolul I, art.231 din Codul muncii cât şi în debutul Legii dialogului social nr. 62/2011
1
V.M.CIOBANU , Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol.I, editura Naţional, Bucureşti, 1998, p 371
2
G.BOROI, M.STANCU, Drept procesual civil, editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p 156
3
A se vedea I.DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p
592-593
4
5
a se vedea şi G.I.ZIDARU, în V.M.CIOBANU, M.NICOLAE (coordonator), Noul cod , editura Universul
Juridic, vol I, p 351
~ 1062 ~
cu modificările ulterioare, în art.1 lit.n, făcâdu-se distincţie la lit.o şi lit.p între conflictul
colectiv de muncă şi conflictul individual de muncă. Constatăm aşadar că potrivit
reglementărilor actuale nu se mai face distincţia între conflicte de drepturi şi conflictele de
interes, aşa cum se făcea în vechea reglementare, respectiv Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă, ci doar distincţia între conflicte de muncă colective şi
conflicte de muncă individuale.
Utilizări ale sintagmei “litigii de muncă” regasim în art. 116 din Legea nr. 188/1999
privind Statutul funcţionarilor publici: Cauzele având ca obiect litigii de muncă în care una
dintre părti are calitatea de funcţionar public, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la data
intrării în vigoare a prezentului statut, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în
momentul sesizării instanţei.
Având în vedere faptul că, în sens larg, litigiile sunt neînţelegeri ivite între membrii
colectivităţii sau conflicte ce se nasc în decursul raporturilor intersubiective, Constatăm astfel
că cele două terminologii folosite, respectiv “conflict de muncă” şi “litigiu de muncă” fac
trimitere către aceleaşi situaţii anormale survenite în desfăşurarea firească a relatiilor de muncă.
3. Competenţa materială și teritorială a tribunalului în soluționarea conflictelor de

muncă
Conflictele de muncă în discuţie sunt cele prevăzute de art. 1 lit. p din Legea nr. 62/2011
a dialogului social, respectiv conflictele individuale de muncă, acele conflicte ce au ca obiect
exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele
individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de
serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. Totodată
sunt considerate conflicte individuale de muncă şi conflictele în legătură cu plata unor
despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori
raportul de serviciu, conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale de
muncă ori a unor clauze ale acestora sau conflictele în legătură cu constatarea încetării
raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora.
Competenţa tribunalului de a soluţiona litigiile privind conflictele de muncă, cu excepţia
celor date în competenţa altor instanţe, era stabilita in mod expres în prevederile art. 2 pct. 1
lit. c din vechiului Cod de procedură civilă1. Odată cu intrarea in vigoare a Legii nr. 76/2012
pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de Procedură civilă, instanţa
competentă să solutioneze conflictele de muncă nu mai este prevăzută în mod expres,
legiuitorul renunţând la enumerarea materiilor în care tribunalul are competenta, soluţie ce ar
putea duce la unele dificultăţi de interpretare. Cu toate acestea, un prim pas în determinarea
instanţei competente să judece conflictele de muncă se face prin analizarea prevederilor art.
94-96 din Codul de procedură civilă, putând desprinde din textul acestora concluzia că
tribunalul este instanţă de drept comun în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă,
deoarece va judecata toate cererile care nu sunt date prin lege, spre soluţionare, altor instanţe.
Trebuie sa determinăm astfel cui îi sunt încredinţate prin lege, spre soluţionare,
conflictele de muncă, de aceea ne îndreptăm mai întâi ateţia spre Legea nr. 304/2004 privind
1
în vigoare până la data de 15 februarie 2013
~ 1063 ~
organizarea judiciară, aflând din prevederile art. 36 alin.31 că în cadrul tribunalelor
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale. Totodată, dispoziţiile art. 269 alin. (1)2 din Codul muncii statuează
că: ,,judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite
potrivit legii”. Comparativ cu varianta de dinainte de modificare, observăm că se renunţă la
formularea prin care se statua că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa
instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă, întrucât, în materia conflictelor de
muncă, instanţele competente sunt stabilite nu numai prin Codul de procedură civilă, ci şi
prin alte acte normative speciale , la care face trimitere Codul de procedură civilă. Acest text
din Codul muncii este completat cu dispoziţiile art. 208 din Legea dialogului social nr.
62/2011 ,care stipulează expres faptul că conflictele individuale de muncă se soluţionează în
primă instanţă de tribunal, şi dispoziţiile art.210 care prevăd că cererile referitoare la
soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Desprindem astfel
concluzia că tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte soluţionarea
conflictelor de muncă în primă instanţă, iar celelalte instanţe pot soluţiona astfel de litigii
numai în măsura în care o astfel de competenţă le este atribuită în mod derogatoriu prin lege.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici republicată, conferă prin art
3
109 competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în privinţa
cererilor având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor
pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe. Trebuie să se ţină seama
şi de prevederile art. 10 alin. (1)4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
potrivit cărora, competenţa tribunalului vizează litigiile privind actele administrative emise
sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi
impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000
lei.
In materia competenţei teritoriale, regula generală de drept comun este statuată în Cartea
I, Titlul III, Capitolul II din noul Cod de procedură civilă, care prevede la art. 107 că cererea
de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi
are sediul pârâtul , dacă legea nu prevede altfel. Chiar dacă, ulterior introducerii cererii de
chemare în judecată, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul, instanţa sesizată rămâne
competentă să judece procesul.
Trebuie remarcat faptul că în materia soluţionării conflictelor de muncă, în ceea ce
priveşte competenţa teritorială, sunt in vigoare două texte de lege, respectiv Legea 53/2003 –
Codul muncii şi Legea 62/2003 – Legea dialogului social, texte care derogă de la regula
generala de drept comun în materia competenţei teritoriale. Derogarea este justificată având
în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se astfel o
1
aşa cum a fost modificat prin art.51 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedura civila. Lege nr. 76/2012
2
Text modificat prin Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti,
precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013)
3
astfel cum acest articol a fost modificat prin Legea nr. 2/2013
4
astfel cum acest articol a fost modificat prin art. 54 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a
noului Cod de procedură civilă
~ 1064 ~
facilitate, ca măsură de protecţie a lui. Chiar si atunci cand angajatorul este reclamant se dă
satisfacţie cerinţei apropierii justiţiei de locul de muncă1. Potrivit art. 269 alin. 2 din Codul
muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a
cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, text
completat cu dispoziţia prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit căreia cererile
referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Putem observa că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 face referire nu la instanţa în a
cărei circumscripţie îşi are sediul reclamantul, după cum prevăd dispoziţiile art. 269 alin.(2)
din Codul muncii, ci la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă reclamantul.
În art. 210 din Legea nr. 62/2011 se regăseşte o terminologie diferită de cea utilizată prin
Codul muncii, însă este evident că instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă
reclamantul este, de regulă, instanţa de la sediul angajatorului. Rezultă faptul că în ipoteza în
care calitatea de reclamant o are salariatul, competenţa teritorială este alternativă2, acesta
putând să introducă cererea ori la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau
reşedinţa, ori la instanţa în a cărei circumscripţie îşi are locul de muncă, care, de regulă, este
sediul angajatorului. Dacă însă calitatea de reclamant o are angajatorul, din textul aceluiaşi
art. 269, alin.(2) se desprinde concluzia că, aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate,
competenţa teritorială aparţine instanţei de la sediul său.
Atunci când funcţionarii publici sunt cei care formulează cereri, devin aplicabile
dispoziţiile art. 111 din noul Cod de procedură civilă, în sensul cărora cererile îndreptate
împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane
de drept public, pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la
instanţa de la sediul pârâtului, precum şi dispoziţiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, care prevăd că reclamantul se poate adresa instanţei de la
domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa
de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale, dispoziţii
necorelate cu dispoziţiile art. 111 din noul Cod de procedură civilă, deşi Legea nr. 554/2004
a fost modificată prin Legea nr. 76/2012. Instituirea unei competenţe teritoriale alternative
pentru situaţia în care reclamantul cheamă în judecată o persoana juridică de drept public este
o măsură de protecţie a reclamantului. În acelaşi timp, prin această dispoziţie legală se
urmăreşte evitarea aglomerării instanţei de la sediul persoanei juridice respective3.
Bibliografie:
Acte normative:
Constituţia României
Legea nr.134/2010 Noul cod de procedură civilă
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Lg.134/2010
Legea nr. 53/2003 Codul muncii
Legea nr. 62/2011 a Dialogului social
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ
1
A.ŢICLEA, Codul muncii comentat, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013
2
A.ŢICLEA, Tratat de dreptul muncii, ediţia a VIII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 1021
3
~ 1065 ~
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti,
precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Lg.134/2010
Tratate, cursuri, monografii:

A.ŢICLEA, Tratat de dreptul muncii, ediţia a VIII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2014
A.ŢICLEA, Tratat de dreptul muncii - Legislaţie. Doctrină. Jurisprudenţă - Ediţia a VI-a,
revizuită şi adăugită, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
A.ŢICLEA, Tratat de jurisprudenţă în materia dreptului muncii, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011
A.ŢICLEA, Codul muncii comentat, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, editura Universul
V.M.CIOBANU, Tratat teoretic si practic de procedură civilă, vol.I, editura Naţional,
Bucureşti, 1998
V.M.CIOBANU, M.NICOLAE (coordonatori), Noul cod de procedura civilă comentat şi
adnotat, vol I, editura Universul Juridic, Bucureşti 2013
G.BOROI, M.STANCU, Drept procesual civil, editura Hamangiu, Bucureşti, 2015
I.DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2013
I. LEŞ, Tratat de drept procesual civil, ediţia IV, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008
~ 1066 ~
CODECESUL ŞI COMORIENŢA – ASPECTE DE DREPT
COMPARAT
SIMULTANEOUS DEATH AN COMMORIENTES - COMPARATIVE LAW
Avocat PREOTU Cătălin-Nardi

Avocat la C.A. „Preotu Catalin Nardi”
catalin.preotu@preotulawyers.ro
Abstract:
The creation of the European Union has generated a large migration of the population
between the member states in general and between Romania and other member states in
particular, thus earning some properties used as secondary residences.This reality has
certainly determined a growth in extraneity inheritances.
The lack of unitary rules regarding inheritances creates significant difficulties in the
cases with an element of extraneity as well as for the inheritants.
The theme of the juridic situations of the commorientes has a practical importance for
the inheritance law as well as for the special juridic situation of life insurance. Of a great
importance is the fact that there cannot be determined exactly the order of the deceased,
therefore it cannot be determined whether a person inherits the other.
In this matter the laws of the member states have evolved differently in the way that some
have establiashed the presumption of simultaneous death while others have established the
presumption of survival depending on age or gender.
Rezumat:
Crearea Uniunii Europene a generat o spectaculoasă mişcare a polulaţiei între state în
general şi între România şi celelalte state memebre în particular, situaţie ce a condus implicit şi
la dobândirea unor proprietăţi ce sunt folosite ca reşedinţe secundare. Această realitate a
determinat în mod cert şi o creştere a numărului succesiunilor cu element de extraneitate.
Lipsa unor reguli uniforme în materie succesorală creează dificultăţi semnificative în
cazurile cu elelement de extraneitate atât pentru deţinătorii cât şi pentru dobânditorii de
bunuri succesorale.
Tema situaţiei juridice a codecedaţilor şi comorienţilor are importanţă practică atât în ceea
ce priveşte dreptul succesoral cât şi în ceea ce priveşte situaţia juridică specială a asigurărilor de
viaţă. O problemă de o deosebită importanţă este aceea că nu se poate stabili exact care este
ordinea deceselor, practic nu se poate stabili dacă o persoana o moşteneşte pe cealaltă.
În această privinţă legislaţiile statelor au evoluat în mod diferit în sensul că unele au
instituit prezumţia morţii concomitente, iar altele au instituit prezumţia supravieţuirii în
funcţie de vârstă sau sex.
Legislaţiile moderne au instituit prezumţia morţii concomitente ca fiind indiscutabil cea
mai justă apreciindu-se că este irelevantă puterea de a supravieţui în funcţie de vârstă, sex
sau antecedente psihologice, prezumţia de supravieţuire conducând la arbitrariu.
Keywords: commorientes, succesion, civil Code, simultaneously, circumstances, presumption.
Cuvinte cheie: comorienţi, succesiune, Cod civil, simultan, circumstanţe, prezumţie.

~ 1067 ~
Consideraţii introductive, clarificări conceptuale privind noţiunile de comorient şi
codecedat
Crearea Uniunii Europene a generat o spectaculoasă mişcare a polulaţiei între statele
europene în general şi între România şi celelalte state memebre în particular, situaţie ce a
condus implicit şi la dobândirea unor proprietăţi ce sunt folosite ca reşedinţe secundare.
Această realitate a determinat în mod cert şi o creştere a numărului succesiunilor cu element
de extraneitate.
Lipsa unor reguli uniforme în materie succesorală creează dificultăţi semnificative în
cazurile cu elelement de extraneitate atât pentru deţinătorii cât şi pentru dobânditorii de
bunuri succesorale.
Problematica dezbatută în continuare, are importanţă practică atât în ceea ce priveşte
dreptul succesoral cât şi în ceea ce priveşte situaţia juridică specială a asigurărilor de viaţă.
Cauza deschiderii succesiunii este întotdeauna decesul unei persoane fizice, iar data
deschiderii coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.
Data deschiderii succesiunii prezintă o mare importanţă pentru că în raport cu aceasta se
stabilesc persoanele care au capacitatea de a moşteni.
În ceea ce priveşte persoanele fizice, au capacitate succesorală doar cele care sunt în
viaţă la data deschiderii moştenirii.
În acest context o problemă juridică specială apare în situaţia decesului a două sau mai
multor persoane fizice cu vocaţie succesorală reciprocă1 sau în unele situaţii numai
unilaterală2, deces survenit în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a
supravieţuit alteia.
Situaţia juridică de mai sus este denumită în doctrină codecedaţi, persoane fizice
decedate în acelaşi timp fără deci a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia. Subliniem
că prin codecedaţi înţelegem două sau mai multe persoane decedate în astfel de condiţii în
care nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.
O altă situaţie juridică definită în doctrină comorienţi (comuritori3) este aceea în care
decesul a două sau mai multe persoane fizice cu vocaţie succesorală reciprocă sau în unele
situaţii numai unilaterală, survine în aceeaşi împrejurare şi fără a se putea demonstra că una a
supravieţuit alteia. Rezultă că prin comorienţi înţelegem, ca şi în cazul codecedaţilor, două
sau mai multe persoane decedate în astfel de condiţii în care nu se poate stabili dacă una a
supravieţuit alteia cu particularitatea ca decesul să fi survenit în aceeaşi împrejurare.
Apreciem că această distincţie terminologică nu mai prezintă mare importanţă practică
având în vedere că situaţia juridică a codecedaţilor acoperă şi situaţia juridică particulară a
comorienţilor.
De altfel, în doctrină, există autori ce folosesc ambii termeni ca având acelaşi înţeles şi
anume două sau mai multe persoane decedate în astfel de condiţii în care nu se poate stabili
dacă una a supravieţuit alteia4.
1
A se vedea Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, ed. Actami, Bucureşti, 1999, pag.52-53.
2
A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral,Vol I Moştenirea legală,, ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag.89.
3
A se vedea Gh. Beleiu, ediţia a VII-a revizuită şi adăugită de M. Nicolae şi P. Trusca, Drept civil roman,
ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, pag.337.
4
A se vedea Fl.A.Baias, E Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil
Comentariu pe articole, art.1-2664, ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, pag.1005.
~ 1068 ~
În opinia noastră, faţă de conţinutul celor două noţiuni apreciem că între cei doi termeni
există o relaţie de parte/întreg, situaţia juridică în cazul comorienţilor fiind acoperită de cea
din cazul codecedaţilor.
O problemă de o deosebită importanţă, în cazul situaţiei juridice a codecedaţilor şi
comorienţilor, mai ales în materie succesorală, este aceea că nu se poate stabili exact care este
ordinea deceselor. Practic nu se poate stabili dacă o persoana o moşteneşte pe cealaltă.
În această privinţă legislaţiile statelor au evoluat în mod diferit în sensul că unele au
instituit prezumţia morţii concomitente, iar altele au instituit prezumţia supravieţuirii în
funcţie de vârstă sau sex.
Dispoziţii legale din dreptul intern privind codecedaţii şi comorienţii

În reglementarea anterioară Noului Cod Civil, sediul materiei se afla la art.21 din
Decretul nr.31/19541, potrivit căruia „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi
împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată”.
Situaţia reglementată de dispoziţia mai sus redată a fost denumită în doctrină comorienţi.
Rezultă că prin comorienţi înţelegem două sau mai multe persoane decedate în aceeaşi
împrejurare fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.
Este de remarcat că art.21 din Decretul nr.31/1954 instituie prezumţia morţii
concomitente, cu consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, soluţie
apreciată de doctrina juridică ca fiind cea mai justă şi de cele mai multe ori echitabilă faţă de
de sistemul care a instituit prezumţia supravieţuirii în funcţie de vârstă sau sex.
În aceeaşi măsură practica judiciară a apreciat că prezumţia morţii concomitente este
indiscutabil cea mai justă, câtă vreme este irelevantă puterea de a supravieţui în funcţie de
vârstă, sex sau antecedente psihologice, ce ar putea conduce la arbitrariu2.
Un alt aspect important ce rezultă din textul indicat este acela că situaţia juridică a
comorienţilor presupune doar ipoteza în care mai multe persoane mor în aceeaşi
împrejurare, astfel că pe bună dreptate, literatura de specialitate a evocat situaţia
codecedaţilor în care două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală decedează în acelaşi timp dar nu şi în aceeaşi împrejurare3.
S-a apreciat că şi pentru această din urmă situaţie singura soluţie posibilă este tot cea a
morţii concomitente prevăzută de art.21 din Decretul nr.31/1954, cu aceeaşi consecinţă a
lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale4.
Potrivit noii reglementari, sediul materiei privind situaţia juridică a persoanelor decedate
în acelaşi timp este la art.957 alin. (2) Cod civil5, potrivit căruia „dacă, în cazul morţii mai
multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a
se moşteni una pe alta”.
Se observă în primul rând că prin noua reglementare s-a eliminat condiţia ca decesul să fi
1
Publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954 abrogat prin Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10/06/2011).
2
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă, decizia nr.419A/2004, www.Jurisprudenta.com.
3
A se vedea Francisc Deak, op.cit., pag.55.
4
A se vedea Francisc Deak, op.cit., pag.55-56; Gh. Beleiu, op. cit., pag.337-338.
5
Legea nr. 287/2009(r1) privind Codul civil Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din
15/07/2011, cu modificările ulterioare.
~ 1069 ~
survenit în „aceeaşi împrejurare” textul acoperind practic atât situaţia juridică a codecedaţilor
cât şi a comorienţilor.
De altfel, în acest sens au formulat propuneri de lege ferenda apreciaţi teoreticieni ai
dreptului care au propus şi variante de text ce diferă doar ca formulare de reglementarea mai
sus amintită.1
Rezultă că potrivit noii reglementări prin noţiunea juridică de codecedaţi înţelegem cazul
în care două sau mai multe persoane mor în aceeaşi imprejurare fără a se putea stabili dacă
una a supravieţuit alteia, situaţie în care acele persoane sunt prezumate a fi decedat în acelaşi
timp, cu consecinţa practică a lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale2.
Iată deci că prevederile Noului Cod civil acoperă acum ambele situaţii juridice, atât cea a
comorienţilor cât şi a codecedaţilor, menţinând prezumţia de morţi concomitente care aşa
după cum am arătat mai sus reprezintă soluţia cea mai justă.
Această soluţie este în deplină concordanţă cu prevederile art.957 alin. (1) Cod civil
potrivit căruia pentru ca o persoana să poată avea capacitate succesorală condiţia esenţială
este ca aceasta să existe la data deschiderii moştenirii, sigur dovada existenţei putând fi facută
cu orice mijloc de probă admis de lege.
Dispoziţii legale din dreptul altor state privind codecedaţii şi comorienţii

În dreptul roman în cazul comorienţilor se distingeau două situaţii:
- în cazul comorienţilor între care exista o legătură de sânge se prezuma că cel mai tânăr
supravieţuia celui mai în vârstă şi că persoanele de sex masculin supravieţuiau celor de sex
feminin, şi
- în cazul în care între comorienţi nu exista o legătură de sânge, se prezuma că au murit
deodată.
Pornind se pare de la aceste distincţii din dreptul roman, statele au reglementat diferit
problema juridică a codecedaţilor şi comorienţilor.
Astfel, există reglementări în majoritate, în care se prezumă că decesul a survenit în
acelaşi timp sau dimpotrivă, există sisteme de drept care instituie prezumţia că cel mai tânăr
supravieţuieşte celui mai în vârstă.
În ceea ce priveşte această a doua abordare, s-a apreciat că este improbabil ca două sau
mai multe persoane să moară în acelaşi moment chiar şi în aceeaşi împrejurare, persoanele
mai tinere fiind socotite mai în putere şi deci supravieţuind celor mai în vârstă.
Reglementări care instituie prezumţia decesului simultan
Italia
Art. 4 din Codul civil italian3 defineşte comorienţa astfel: „atunci când un efect juridic
depinde de supravieţuirea unei persoane alteia şi nu se cunoaşte care a decedat prima, se
consideră că ambele au murit în acelaşi timp.”4
1
A se vedea Francisc Deak, op.cit., pag.56.
2
A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, op. cit., pag.91-92.
3
Codice civile, Regio Decreto, 16 marzo 1942, n.262.
4
Art. 4 “Commorienza.Quando un effetto giuridico dipende dalla sopravvivenza di una persona a un'altra e
non consta quale di esse sia morta prima, tutte si considerano morte nello stesso momento”.
~ 1070 ~
Germania
Codul civil german1 prevede la art. 4:2 că „în cazul în care două sau mai multe persoane
și-au pierdut viața într-o nenorocire comună sau într-un alt astfel de mod, în același timp şi
nu se cunoaşte care a murit mai întâi, se prezumă că nici unul nu a supravieţuit altuia”2.
Spania
Codul civil spaniol3 dispune la art. 33 astfel: „dacă aveți dubii între două sau mai multe
persoane chemate să succeadă, care dintre ele a murit prima, care a supravieţuit alteia, trebuie
administrate probe; în lipsă de probe, se prezumă că au murit în același timp și nu va avea loc
transferul de drepturi de la unul la altul”4.
Portugalia
Potrivit Codului civil Portughez5, art. 68 alin.2, „când un anumit efect juridic depinde de
supraviețuirea unei persoane faţă de alta, se presupune, în caz de dubiu, că acele persoane au
murit în același timp”6.
Benelux7
La data de 29 decembrie 1972, ţările care fac parte din cadrul Uniunii economice
Benelux au semnat Convenţia privind decesele simultane8. Obiectivul acestei convenţii a fost
acela ca statele semnatare să-și unifice legislaţiile în ceea ce privește decesele simultane,
apreciindu-se că forma cea mai adecvată este următoarea: „în cazul în care nu se poate
determina ordinea în care două sau mai multe persoane au murit, se prezumă că aceste
persoane au murit simultan” art. 4 din Anexa la convenţie. În consecinţă:
Belgia
Art. 721 din Cod civil belgian9 dispune că „în cazul în care nu se poate determina
ordinea în care două sau mai multe persoane au murit, se prezumă că aceste persoane au
murit simultan”10.
1
German Civil Code in the version promulgated on January 2002.
2
Art.39. “Wenn zwey oder mehrere Menschen ihr Leben in einem gemeinsamen Unglück, oder sonst
dergestalt zu gleicher Zeit verloren haben, daß nicht ausgemittelt werden kann, welcher zuerst verstorben sey, so
soll angenommen werden, daß keiner den andern überlebt habe”.
3
Publicado en Gaceta de 25 de Julio de 1889. esta revision vigente desde 15 de Octubre de 2015 hasata 30
de Junio de 2017.
4
Art. 33 “Si se duda, entre dos o más personas llamadas a sucederse, quién de ellas ha muerto primero, el
que sostenga la muerte anterior de una o de otra, debe probarla; a falta de prueba, se presumen muertas al mismo
tiempo y no tiene lugar la transmisión de derechos de uno a otro”.
5
Código Civil DL 344/1966.
6
Art.º 68º nº 2 “Quando certo efeito jurídico depender da sobrevivência de uma a outra pessoa, presume-se,
em caso de dúvida, que uma e outra faleceram ao mesmo tempo”.
7
Benelux este o uniune economică în Europa de Vest, compusă din trei monarhii vecine: Belgia, Nederland
(Țările de Jos) și Luxemburg.
8
Convention Benelux relatives aux comourants signée a Bruxelles, le 29 décembre 1972.
9
Code civil L 19-09-1977.
10
Art. 721 cod civil “Lorsque l'ordre dans lequel deux ou plusieurs personnes sont décédées ne peut être
déterminé, ces personnes sont censées être décédées simultanément”.
~ 1071 ~
Olanda
Codul civil olandez1 prevede la art. 4:2 că „atunci când este imposibil să se determine
ordinea de deces a două sau mai multe persoane, aceste persoane sunt considerate a fi murit
în același timp, astfel încât nici una dintre ele nu va beneficia din averea celeilalte”2.
Luxemburg
Potrivit Codului civil luxemburghez3, art. 720 „când există mai multe persoane care sunt
decedate fără a se putea stabili care dintre ele a murit prima, şi când una este chemată la
succesiunea alteia, se prezumă că toate erau moarte la momentul respectiv”4.
Franţa
Şi Codul civil francez, în reglementarea modernă, instituie prezumţia morţii
concomitente la art. 725 alin.(1)5. Anterior acestei reglementări, dreptul francez fidel
dreptului roman, instituia prezumţia de supravieţuire bazată pe gradul de rezistenţă raportat
la vârsta şi sex.
Reglementări care instituie prezumţia de supravieţuire

Marea Britanie
Potrivit secţiunii 124 din Legea proprietăţii 19256 „regula privind comorienții se aplică în
scopul de a determina titlul de proprietate. Aceasta prevede că (sub rezerva oricărui ordin
judecătoresc) în cazul în care două sau mai multe persoane mor în circumstanțe în care nu
este posibil să spunem care a murit prima, se presupune că decesele s-au produs în ordinea
vârstei, astfel încât se consideră că cei tineri vor supraviețui celor mai in vârstă”7.
Spre exemplu dacă doi soţi, mor în acelaşi accident şi fără a se putea stabili care dintre ei
a decedat primul, se prezumă că acela dintre ei care este mai tânar i-a supravieţuit celui mai
în vârstă.
Concluzii
În primul rând este de observat că dreptul ţărilor analizate în prima secţiune
reglementează unitar situaţia juridică a comorienţilor şi codecedaţilor, instituind prezumţia
morţii concomitente în cazul în care două sau mai multe persoane decedează în astfel de
condiţii în care nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia. Deşi există diferenţe de
formulare, dispoziţiile arătate produc efecte juridice identice.
1
Dutch civil code.
2
Art. 4:2 “When it is impossible to determine the order of death of two or more persons, those persons are
considered to have died at the same time, so that none of them shall benefit from the estate of the other”.
3
Code civil en vigueur dans le Grand-Duche De a jour ou 1/08/2015.
4
Art. 720. (L. 25 février 1977) “Lorsque plusieurs personnes, dont l'une est appelée à la succession de l'autre,
sont décédées sans que l'on puisse établir laquelle est décédée la première, elles sont présumées décédées au même
moment”.
5
Art. 175 Code civil “Lorsque deux personnes, dont l'une avait vocation à succéder à l'autre, périssent dans
un même événement, l'ordre des décès est établi par tous moyens. Si cet ordre ne peut être déterminé, la
succession de chacune d'elles est dévolue sans que l'autre y soit appelée”.
6
Law of Property Act 1925.
7
Section 124 “The commorientes rule applies for the purpose of determining title to property. It states that
(subject to any court order) if two or more people die in circumstances where it is not possible to tell who died
first, the deaths are presumed to have occurred in order of seniority, so the younger is deemed to survive to elder”.
~ 1072 ~
În al doilea rând, legislaţiile care au instituit prezumţia morţii concomitente sunt legislaţii
moderne care au adoptat această soluţie deşi în trecut în dreptul uora se adoptase prezumţia
de supravieţuire.
În al treilea rând soluţia instituirii prezumţiei de supravieţuire a fost pe bună dreptate
criticată ca fiind arbitrară1 şi fără vreo bază ştiinţifică.
Bibliografie:
Fl.A.Baias, E Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil
Comentariu pe articole, art.1-2664, ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012;
Gh. Beleiu, ediţia a VII-a revizuită şi adăugită de M. Nicolae şi P. Trusca, Drept civil
roman, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001;
Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral,Vol I Moştenirea legală,, ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, ed. Actami, Bucureşti, 1999;
Decretul nr.31/1954 publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954 abrogat prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil (Publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10/06/2011);
Legea nr. 287/2009(r1) privind Codul civil Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.
505 din 15/07/2011, cu modificările ulterioare;
Codice civile, Regio Decreto, 16 marzo 1942, n.262 ;
German Civil Code in the version promulgated on January 2002;
Código Civil publicado en Gaceta de 25 de Julio de 1889. esta revision vigente desde 15
de Octubre de 2015 hasata 30 de Junio de 2017;
Código Civil DL 344/1966;
Convention Benelux relatives aux comourants signée a Bruxelles, le 29 décembre 1972;
Code civil L 19-09-1977;
Dutch civil code;
Law of Property Act 1925;
www.Jurisprudenta.com.
1
A se vedea Francisc Deak, Romeo Popescu, op. cit., pag.91.
~ 1073 ~
FENOMENUL LUPTĂTORILOR STRĂINI PROVOCARE LA
ADRESA SECURITĂȚII INTERNE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
FOREIGN FIGHTERS PHENOMENON

INTERNAL EUROPEAN UNION SECURITY CHALLENGE
RUSU Ioana-Raluca
rusu.ioanaraluca@yahoo.co.uk
Abstract:
This article tries to capture and present the worsening of <<foreign fighters>>
phenomenon which experienced a remarkable revival captured by military or political
experts and analysts even from the beginning of the third millennium.
Although the phenomenon of <<foreign fighters>> is not new, following the years after
the removal of some leaders who imposed a totalitarian regime in countries in Asia or
Northern Africa the phenomenon has escalated and led to offering increased attention and of
course a careful analysis in order to offer Member States and not only the possibility of a
pertinent response to the effective and real threat that the phenomenon of <<foreign
fighters>> presents, response that would not violate human rights.
In this regards, in the first part of the article one can observe a short presentation of the
measures taken in order to counter terrorist activity as well as some aspects related to the
description of the conflict areas where the phenomenon of <<foreign fighters>> is mainly
registered, the trends at regional level of the terrorist threat and some of the policies
adopted, particularly by EU Member States.
The article also points some conclusions and joint recommendations on combating
terrorism in general and the phenomenon of <<foreign fighters>> in particular, the options
of some specialists related to highlighting measures to be implemented as soon as possible by
the Member States in order to reduce the terrorist threats, and finally presents the personal
opinion regarding the way that the phenomenon of <<foreign fighters>> should be
addressed and controlled in order to be minimize.
Rezumat:
Prezentul articol încearcă să surprindă și să prezinte acutizarea fenomenului
<<luptătorilor străini>> care a cunoscut o revigorare remarcată de specialiștii și analiștii
militari sau politici de la începutul mileniului al treilea.
Cu toate că acest fenomen al <<luptătorilor străini>> nu este nou, începând cu anii de
după înlăturarea unor lideri care impuneau un regim totalitar în state din Asia sau nordul
Africii fenomenul a luat amploare și a condus la acordarea unei atenții sporite și bineînțeles
la o analiză amănunțită a acestuia pentru posibilitatea oferirii unui răspuns pertinent al
statelor membre UE și nu numai, la amenințarea efectivă și reală pe care o prezintă
fenomenul <<luptătorilor străini>> dar care să nu încalce drepturile omului.
Astfel, în prima parte din articol sunt prezentate, pe scurt, pe lângă zonele de conflict în
care se manifestă cu preponderență fenomenul <<luptătorilor străini>>, tendințele la nivel
~ 1074 ~
regional a amenințării teroriste și unele dintre politicile adoptate, în special, de către statele
membre UE, măsurile dispuse și luate pentru contracararea activității teroriste.
În articol sunt surprinse și prezentate, de asemenea, câteva concluzii și recomandări
comune cu privire la combaterea fenomenului terorist în general și a fenomenului
<<luptătorilor străini>> în particular, opțiunile unor specialiști în ceea ce privește
evidențierea unor măsuri care trebuie aplicate în cel mai scurt timp de către statele membre
pentru reducerea amenințării teroriste, iar în final este prezentată opinia personală în ceea
ce privește modul în care trebuie abordat și combătut în vederea minimalizării fenomenul
<<luptătorilor străini>>.
Keywords – foreign fighters, terrorism, combating terrorism, PNR (Passenger Name

Records), ISIS, Frontex, Europol.
Cuvinte cheie – luptători străini, terorism, combatere terorism, PNR (Passenger Name
Records), ISIS, Frontex, Europol.
1. Introducere
Escaladarea acţiunilor teroriste din zilele noastre este alimentată de intensificarea și
cultivarea fanatismului religios coroborat cu o evoluție negativă în ceea ce privește toleranța
etnică şi bineînțeles cu acutizarea unor probleme de natură politică, economică sau socială
din regiuni în care sărăcia, educația deficitară, nivel intelectual scăzut în rândul majorității
populației și ignoranța sunt preponderente. După îndepărtarea de la putere a lui Sadam
Husein în anul 2003, mișcările de protest de la sfârșitul anului 2010 cunoscute ca ”Primăvara
Arabă1” şi revoltele din Siria care s-au transformat într-un război civil în această țară au
condus implicit la exacerbarea activități teroriste la nivel mondial și apariția unor noi grupări
teroriste (Statul Islamic al Irakului și al Levantului sau Califatul Islamic - prescurtat ISIS sau
Daash). Totodată, s-a conturat din ce în ce mai mult fenomenul <<luptătorilor străini>>, prin
care cetățeni ai unor state se alătură grupărilor armate din străinătate și participă activ la
activitățile teroriste, motivația principală fiind de ordin ideologic sau religios în detrimentul
motivației financiare2, dar având la bază lipsa unor valori cum ar fi educația, incluziunea
socială pe un fond de depresie și ură. Se estimează că, numai în lumea arabă, din anul 1980
până la jumătatea anului 2010 între 10.000 și 30.000 de ”luptători străini” au luat parte la
conflicte armate3. Aceste cifre îngrijorătoare sunt confirmate din mai multe surse, iar în
articolul ”Aproape 30.000 de luptători străini s-au alăturat ISIS în Siria şi Irak”4 este
evidențiat faptul că în anul 2015 față de anul 2014 s-a dublat numărul recruților străini care s-
au alăturat grupării ISIS în Irak și Siria. Dacă putem afirma că fenomenul în sine nu este nou,
amploarea acestuia a dobândit cu siguranță o dimensiune cu totul nouă și astfel se explică
1
Primăvara Arabă - mișcări de protest împotriva guvernării în țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord
unde conducerea statului era asigurată print-un regim autoritar sau totalitar .
2
Definiție propusă de Thomas Hegghamer în lucrarea Foreign Fighters under International Law / Geneva
Academy of International Humanitarian Law and Human Rights, 2014, pg. 5−6.
3
The Rise of Muslim Foreign Fighters: Islam and the Globalization of Jihad / T. Hegghammer, International
Security, vol. 35, no. 3, pg. 53, Winter 2010/2011.
4
Autor: Gabriela Popescu apărut duminică, 27 septembrie 2015 în ediția electronică a publicației
EVZ.ro
~ 1075 ~
percepția largă în rândul comunității internaționale pe care acești indivizi o reprezintă ca o
amenințare serioasă la adresa securităţii statelor lumii în ansamblu, a statelor membre UE în
caz particular dar și a statelor de origine a persoanelor respective. Acest nou val al
jihadismului și fenomenul în sine al <<luptătorilor străini>> nu se limitează la Siria și Irak,
activitățile Boko Haram din Nigeria fiind un exemplu în acest sens.
Constatăm că războiul civil din Siria a atras mai mulți <<luptători străini>> decât orice
alt conflict armat din trecut sau prezent. Numărul exact al acestor forțe combatante nu a fost
stabilit și nu poate fi stabilit cu exectitate, în acest sens estimările disponibile variază destul
de semnificativ. Potrivit The International Centre for the Study of Radicalisation and Political
Violence (ICSR)1 în a doua jumătate a anului 2014 numărul total de al combatanților
proveniți din alte state din Siria și Irak au depășit 20.000. Dintre aceștia, aproximativ 3.850
de <<luptători străini>>, reprezentând 19% din totalul combatanților proveneau din state UE
(vezi fig.1).
Figura 12
Numărul estimat de <<luptători străini>> din Siria și Irak pe țări de origine în anul
2014
În ianuarie 2015, Rob Wainwright, directorul Europol, menționa o cifra cuprinsă între
3.000 și 5.000 de <<luptători străini>>. Tot despre 5.000 de cetățeni UE majoritatea tineri
care s-au alăturat grupărilor extremiste din Siria și Irak face referire și un articol publicat la
data de 27.11.2015 pe YOUth Parlamentor. Problema a fost abordată în cadrul forurilor
internaționale, inclusiv în cadrul întâlnirilor de la Națiunile Unite unde au fost adoptate
rezoluții cu caracter obligatoriu, prin care să se abordeze în mod specific problema
<<luptătorilor străini>>.
1
ICSR / centru de cercetare cu sediul la Londra.
2
Piotr Bąkowski and Laura Puccio - European Parliamentary Research Service - Briefing February 2015 -
'Foreign fighters' Member States'responses and EU actionin an international context, pg. 2.
~ 1076 ~
De asemenea, în statele membre UE, pentru reducerea sentimentului legat de insecuritate
în urma atacurilor teroriste recente, s-au intensificat și s-au consolidat activitățile în ceea ce
privește prevenirea radicalizării fenomenelor cu implicații în sfera terorismului, identificarea
persoanelor suspecte cu accent pe identificarea persoanelor care călătoresc în traficul
internațional, cooperarea dintre statele membre UE cu țările terțe ş.a.
În acest sens statele membre UE și-au intensificat eforturile de a aborda problema
folosind instrumente de drept penal și măsuri administrative pentru:
”- elaborarea unor politici şi strategii coerente;
- dezvoltarea şi implementarea unor programe de modernizare a capabilităţilor existente
în vederea adaptării la cerinţele abordării noilor tipuri de terorism;
- organizarea şi desfăşurarea unor operaţiuni de combatere a terorismului, vizând
inclusiv crearea condiţiilor pentru limitarea factorilor generatori şi de susţinere a unor astfel
de activităţi.”1
2. Zone de conflict și politicile privind combaterea terorismului

Dificultatea abordării și identificarea concentrării într-o anumită zonă a fenomenului
<<luptătorilor străini>> și implicit a amenințării teroriste reprezintă principala problemă cu
care se confruntă astăzi omenirea. Facilitarea deplasării persoanelor suspecte, a infiltării lor în
anumite zone și ușurința propagării ideiilor și ideologiilor extremiste are la bază, în primul
rând, libertatea de mișcare a persoanelor și în mod special a cetățenilor UE în Europa dar și în
alte state vizate de elementele teroriste, tehnologia avansată în domeniul comunicațiilor,
reducerea timpului de deplasare între localități prin folosirea unor mijloace de transport
moderne etc.
Urmarea evenimentelor teroriste de la începutul anilor 2000 (atentatele din 11 septembrie
2001 din SUA, atentatele din 11 martie 2004 în trei gări din capitala Spaniei, atentatele din 7
iulie 2005 la Londra în Marea Britanie etc), îngrijorarea posibilității răspândirii și înființării
ori dezvoltării unor baze sau refugii sigure care ar permite elementelor teroriste camparea
într-o anumită zonă de unde să acționeze nestingherite sau constituirea cu ușurință a
grupurilor teroriste atât în state terțe cât și pe teritoriul național al statelor membre UE a
determinat aceste state să acorde o nouă viziune terorismului și extremismului și să adopte,
cu prioritate, legi anti-terorism. De asemenea, datorită vidului de putere apărut în special
după îndepărtarea regimurilor totalitare și declanșarea unor lupte interne atât politice cât mai
ales armate a devenit sigur faptul că unele state din nordul Africii și Orientul Mijlociu nu mai
au capacitatea de a monitoriza și controla în mod eficient pe teritoriul lor amenințarea
teroristă. Astfel, statele membre UE au căutat și caută în permanență să ofere consultanță
acestor țări în care grupările teroriste au înființat baze în regiuni mai puțin stabile din punct
de vedere economic, politc și militar. În prezent principalele zone unde cele mai active
elemente teroriste au înființat baze se regăsesc în regiuni din Libia, Siria, Irak și Afganistan,
dar nu trebuie neglijate nici regiuni mai puțin stabile din Yemen, Pakistan, Somalia, Sudan și
Mali.
Atacul terorist împotriva infrastructurii și mijloacelor de transport nu poate fi catalogat
ca un fenomen nou și reprezintă practic un atac la adresa demoncrației, a ordinii de drept, a
1
Preluare din articolul ” Strategii ale Uniunii Europene şi ale Alianţei Nord-Atlantice în prevenirea şi
combaterea fenomenului terorist” publicat sub egida SRI, pg. 1 - www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf
~ 1077 ~
vieții persoanelor. Chiar dacă comunitatea internațională rămâne divizată în ceea ce privește
acceptarea într-o definiție universal valabilă a terorismului, ”Convenția privind infracțiunile
și alte acte comise la bordul aeronavelor, semnată la Tokyo la 14 septembrie 1963 a fost
prima convenție internațională prin care au fost abordate actele de terorism în aer. Cu toate
acestea, între anii 1970 și 2014, au fost înregistrate de 5 ori mai puține acte de terorism
împotriva aeroporturilor și companiilor aeriene, decât atacuri comise împotriva altor
infrastructuri de transport (autobuze, metrou, trenuri etc.). Potrivit datelor statistice oficiale,
în perioada respectivă, au existat 5977 acte de terorism împotriva infrastructurii de transport
terestru și 1275 acțiuni teroriste împotriva aeroporturilor sau aeronavelor din care 409 atacuri
împotriva aeronavelor, cu 259 de cazuri de deturnări și 100 de cazuri cu utilizarea
explozibililor.”1
Escaladarea terorismului în lume (vezi fig. 2) a condus implicit pe plan internațional la
accelerarea abordării problemei prevenirii și combaterii fenomenului <<luptătorilor străini>>
și bineînțeles la adoptarea unor documente care conțin bune practici pentru combaterea
acestui fenomen.
Figura 22
Situația generală și regională a atacurilor teroriste în 2013 și 2014
În anul 2013, Gilles de Kerchove, coordonatorul pentru lupta împotriva terorismului a

propus 22 de măsuri pentru abordarea problemei în mai multe domenii prioritare și anume:
o mai bună înțelegere a fenomenului,
prevenirea radicalizării fenomenului,
detectarea călătoriilor suspecte,
cercetarea și urmărirea penală,
1
Traducere și adaptare după ”The New Old Face Of Terrorism, Written by Patryk Pawlak, Graphics by
Christian Dietrich – 09.11.2015.”
2
Prelucrare din articolul ”The New Old Face Of Terrorism, Written by Patryk Pawlak, Graphics by
Christian Dietrich – 09.11.2015.”
~ 1078 ~
repatrierea și cooperarea cu țările terțe,
aceste măsuri fiind aprobate de Consiliul Justiție și Afaceri interne (JAI) în iunie 2013.
În iunie 2014, Consiliul European a definit orientările strategice în domeniul legislativ și
planificării operaționale pentru următorii ani în spațiul de libertate, securitate și justiție
(Programul post-Stockholm). Liniile directoare ale programului subliniază necesitatea de a
mobiliza toate instrumentele disponibile pentru cooperarea judiciară și polițienească, cu o
coordonare și un rol consolidat pentru Europol și Eurojust, inclusiv acțiuni pentru a aborda
fenomenul de <<luptătorilor străini>>.
În concluziile sale din 30 august 2014, Consiliul European a solicitat accelerarea punerii
în aplicare a celor 22 de măsuri pentru combaterea terorismului. Recunoașterea ISIS ca o
amenințare majoră la adresa securității europene a condus la adoptarea unei strategii specifice
de combatere a terorismului pentru Siria și Irak a UE (14479/14 UE), cu accent special pe
fenomenul <<luptătorilor străini>>, care a fost pusă la dispoziția publicului larg. De
asemenea, în septembrie 2014, Consiliul de Securitate ONU, în urma abordării problemei
<<luptătorilor străini>> a adoptat o rezoluție (Rezoluția 2178) prin care statele sunt
îndemnate să se asigure că prin legile lor interne sunt prevăzute sacțiuni pentru comiterea
unor infracțiuni grave în ceea ce privește călătoria, încercarea de a călători, facilitarea unei
astfel de călătorii în scopul comiterii, planificării, pregătirii, sau participării la acte de
terorism, ori participarea la antrenamente în scopul comiterii unor acțiuni teroriste.
În octombrie 2014, Consiliul JAI a adoptat măsuri suplimentare privind <<luptătorii
străini>> și a decis că verificările la frontierele externe ar trebui să fie îmbunătățite în cadrul
juridic existent. În acest sens s-a reiterat apelul pentru adoptarea rapidă în cadrul controalelor
din UE a implementării mecanismului privind folosirea înregistrării numelor pasagerilor de
pe cursele aeriene (PNR).
La Consiliul JAI din decembrie 2014 discuțiile s-au axat pe două domenii de interes și
anume:
• răspuns judiciar (inclusiv necesitatea de a actualiza Decizia-cadru a Consiliului din 13
iunie 2002 privind combaterea terorismului, având în vedere adoptarea recentă a Rezoluției
CSONU nr. 2178 din 2014;
• intensificarea schimbului de informații în care Europol și Eurojust să primească un rol
sporit.
”Imediat în urma atacurilor teroriste de la Paris din ianuarie 2015, miniștrii de justiție și
afaceri interne au adoptat, pe 12 ianuarie la Riga, o declarație comună privind combaterea
terorismului prin care au solicitat:
• adoptarea unui cadru UE pentru PNR;
• utilizarea deplină a cadrului Schengen existent, inclusiv controale sistematice ale
cetățenilor UE la frontierele externe;
• îmbunătățirea schimbului de informații prin Europol și Eurojust ;
• combaterea traficului ilegal de arme de foc și finanțării terorismului;
• cooperarea cu industria de Internet pentru a elimina conținutul extremist din unele site-
uri.
În luna mai 2015, Consiliul și Parlamentul European a adoptat noi reguli pentru a preveni
spălarea banilor și finanțarea terorismului. Aceste norme vizează să protejeze cetățenii și de
salvgardare privind piața internă a UE, prin garantarea faptului că sistemele financiare ale UE
nu sunt utilizate în scopuri teroriste și de spălare de bani.
~ 1079 ~
În urma atacurilor teroriste de la Paris din 13 noiembrie 2015, miniștrii de justiție și
afacerilor interne din statele membre s-au întâlnit la data de 20 noiembrie pentru a discuta
despre modalitățile de consolidare de răspuns al UE la terorism. Au adoptat un set de
concluzii, cu accent pe:
• finalizarea mecanismului de control şi gestionare a trecerii frontierei pe teritoriul
statelor membre (PNR) - directivă UE;
• combaterea traficului de arme de foc;
• consolidarea controalelor la frontierele externe ale UE;
• îmbunătățirea schimbului de informații și cooperarea judiciară.
Miniștrii au adoptat, de asemenea, concluzii privind îmbunătățirea răspunsului justiției
penale la radicalizarea terorismului și extremismului violent.”1
Tot în acest context Comisia, a elaborat un GHID prin care a stabilit profilul şi
indicatorii de risc la nivelul UE, care trebuie urmăriţi.
Mai mult, GHIDUL face recomandări şi în privinţa managementului serviciilor de
informaţii. Astfel, GHIDUL recomandă „Consolidarea unui cadru instituţional clar definit
prin eficientizarea managementului instituţiilor de securitate pe un tipar suplu, flexibil,
profesionist şi responsabil în faţa autorităţilor civile legitime (pentru eliminarea oricărui
posibil abuz împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului)”.
La data de 04.03.2016, la Bruxelles, coordonatorul UE pentru lupta împotriva
terorismului prezintă într-un raport progresele obținute în lupta împotriva terorismului și
totodată face unele recomandări pentru îmbunătățirea activității pe această linie prin
accelerarea unor instrumente specifice la nivel național, stabilirea legăturilor operaționale și
intensificarea schimbului de informații între statele membre și instituțiile specializate din UE
pentru combaterea actelor de terorism și a infracțiunilor grave, îmbunătățirea tehnologiei,
dacă este cazul, pentru securizarea frontierelor etc.
Întrucât, la nivel european, responsabilitatea principală pentru abordarea aspectelor
legate de terorism revine Statelor membre, UE a jucat un rol de susținere și de coordonare și
consolidare în ceea ce privește abordarea unitară a acestei politici deosebit de sensibile.
Potrivit lui Gilles de Kerchove, coordonator pentru lupta împotriva terorismului, de la
jumătatea anului 2013 problema <<luptătorilor străini>> a fost principala prioritate a UE
privind combaterea terorismului.2
3. Opinii şi concluzii
Vom încerca să prezentăm câteva dintre concluziile rezultate în urma întâlnirilor dintre
reprezentanții statelor membre și instituțiilor europene cu competențe în prevenirea și
combaterea actelor de terorism și a acțiunilor prin care este sprijinit acest flagel al zilelor
noastre, întâlniri care au avut loc atât la nivel de experți cât și la nivel înalt.
Fară a fi limitative, concluziile vor fi grupe pe următoarele domenii majore de interes:
Schimbul de informații și cooperarea internațională;
Securitatea integrată a frontierei;
Combaterea finanțării terorismului.
1
Adaptare după articolul - Response to foreign terrorist fighters and recent terrorist attacks in Europe.
2
Report on the implementation of the EU Counter-Terrorism Strategy / EU Counter-Terrorism Coordinator,
2014.
~ 1080 ~
3.1. Schimbul de informații și cooperarea internațională
În ceea ce privește cooperarea internațională pe componenta operațională, experții și alți
factori de decizie din UE consideră că s-au înregistrat progrese evidente prin conectarea
”majorității statelor membre la configurația de combatere a terorismului a rețelei SIENA din
cadrul Europol”1, dar și prin asigurarea coordonării între instituțiile executive și de
management responsabile de combatere a terorismului.
Intensificarea schimbului de informații între autoritățile de aplicare a legii din statele
membre și structurile specializate din cadrul UE precum și sporirea rolului acestor structuri în
combaterea infracționalității nu este doar un deziderat, este clar o necesitate acută a zilelor
noastre. Astfel, statele membre UE sunt încurajate să-și sporească contribuția la sistemul
informațional Europol și Eurojust, pentru a sprijini Centrul european de combatere a
terorismului (ECTC), înființat în cadrul Europol la data de 01.01.2016. ECTC este ”o
platformă prin care statele membre pot intensifica schimbul de informații și cooperarea
operațională în ceea ce privește: monitorizarea și investigarea luptătorilor teroriști străini;
traficul cu arme de foc ilegale; precum și finanțarea terorismului și identificarea unor direcții
suplimentare de investigare.2”
Tot în cadrul diverselor întâlniri și conferințe, care au avut loc începând cu anul 2015, s-a
desprins cu prioritate necesitatea urgentării adoptării la nivel european a unui program,
complementar celui existent, de urmărire a finanțării activităților teroriste.
De asemenea ”autoritățile de aplicare a legii din statele membre și Europol ar trebui să se
conecteze pe deplin la Eurodac și să fie în măsură să efectueze căutări în Eurodac în vederea
prevenirii, a depistării și a investigării infracțiunilor grave și a infracțiunilor de terorism3”
prin acasta consolidându-se eficacitatea investigărilor și implicit a urmăririlor penale din
statele membre.
3.2. Securitatea integrată a frontierei

Securitatea integrată a frontierei vizează întărirea supravegherii şi a controlului la
frontieră, cu participarea tuturor instituţiilor cu competenţe în acest domeniu, pe baza
managementului participativ şi a cooperării interinstituţionale, naţionale şi internaţionale, un
rol important în acest domeniu revenindu-i Agenției Frontex.
Prin semnarea în decembrie 2015 a unui acord operațional între Agenția Frontex și
Europol, s-a intrat într-o nouă etapă în ceea ce privește planificarea comună a unor activități
specifice de combatere a infracționalității la frontiera externă, prelucrarea datelor cu caracter
personal în cadrul unor operațiuni comune Frontex.
Prin folosirea judicioasă a pârghiilor juridice, organizaționale, relaționale, precum și a
resurselor umane, tehnologice, informaționale, logistice, financiare și a altora asemenea
instrumente, prioritatea în scopul realizării controalelor de securitate în statele membre UE, o
reprezintă interoperabilitatea bazelor de date relevante care trebuie să permită verificări
sistematice în linia a doua de control din cadrul Punctelor de Trecere a Frontierei.
1
Nota 6785/16 - Bruxelles, 4 martie 2016 (OR. en), prezentată Consiliului de către Coordonatorul UE
pentru lupta împotriva terorismului (Situația actuală privind punerea în aplicare a declarației membrilor
Consiliului European din 12 februarie 2015, a concluziilor Consiliului JAI din 20 noiembrie 2015 și a concluziilor
Consiliului European din 18 decembrie 2015.), pg. 5
2
Nota 6785/16 - vezi nota de subsol 12, pg 13.
3
Nota 6785/16 - vezi nota de subsol 12, pg. 3
~ 1081 ~
Un alt instrument în domeniul securității frontierei și nu numai, îl constituie folosirea
unor indicatori comuni de risc, acest fapt facilitând îmbunătățirea analizei de risc care va
constitui fundamentul dispunerii unor măsuri manageriale privind resursele umane, logistice,
financiare și de pregătire a personalului care să conducă la creșterea calitativă a acțiunilor
operaționale desfășurate sub egida Agenției Frontex.
Una dintre principalele solicitări făcute, la data de 15 decembrie 2015 pentru creșterea
securității frontierei, face referire la modificarea Codului frontierelor Schengen prin
introducerea obligativității controalelor la frontierele externe, indiferent de tipul acestora
(terestre, maritime sau aeriene) prin verificarea în baze de date relevante atât pentru pentru
cetățenii statelor membre UE cât și cetățeni terți sau persoane care beneficiază de dreptul la
liberă circulație. Totodată, trebuie dispuse măsuri astfel încât aceste controale să afecteze
”într-o măsură foarte limitată, justificată prin obiectivele de securitate”1drepturile privind
prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor respective.
3.3. Combaterea finanțării terorismului

O prioritate discutată în cadrul întâlnirilor care au avut loc până acum a fost, bineînțeles și
combaterea finanțării terorismului care este una dintre metodele cele mai eficiente de combatere
a infracțiunilor circumscrise terorismului. Astfel, toate statele sunt încurajate să adopte măsuri
pentru asanarea acestui fenomen fără de care terorismul nu s-ar putea manifesta. Prin urmare,
cooperarea dintre toate instituțiile, agențiile și alte organizații care gestionează active și
informații financiare a devenit o realitate, iar conectarea la o agenție europeană care să
prelucreze date în sensul combaterii finanțării terorismului a devenit o necesitate.
Totodată trebuie să fie încurajate și activitățile privind ”îngheţarea şi confiscarea
activelor provenite din săvârşirea de infracţiuni şi trebuie susţinute iniţiativele Comisiei
Europene în combaterea finanţării terorismului.”2
”În aceste condiții, la data de 20 mai 2015 a fost adoptată cea de a patra Directivă în
domeniul combaterii spălării banilor, iar la data de 17 decembrie 2015 a fost adoptată Rezoluția
2253 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru a consolida lupta
împotriva finanțării terorismului, în special împotriva Daesh. Prin acestă Rezoluție se încurajează
intensificarea și continuarea implicării și cooperării dintre statele membre și Europol cu sectorul
privat în vederea combaterii în mod eficient a finanțării terorismului la nivel operațional.
Continuând demersurile pe această linie, la data de 02 februarie 2016, la nivelul Comisiei
Europene s-a emis un plan de acțiune în vederea consolidării luptei împotriva finanțării
terorismului care cuprinde 20 de măsuri care trebuie adoptate până la sfârșitul acestui an, inclusiv
propuneri de acte legislative și măsuri fără caracter legislativ. Consiliul a solicitat înființarea unei
platforme a UE vizând persoanele și entitățile cu privire la care anumite state membre au impus,
în conformitate cu legislația lor națională, înghețări de active pe motive de terorism.3”
În final putem concluziona că progresele înregistrate în toate domeniile nu trebuie să ne
mulțumească și din această cauză este necesară, în continuare, o abordare coerentă și
pragmatică care trebuie să ocupe un rol principal pentru îmbunătățirea și dezvoltarea
1
Nota 6785/16 - vezi nota de subsol 12, pg. 20
2
PARLAMENTUL ROMÂNIEI SENATUL, Hotărârea nr. 63 din, 12 octombrie 2015 privind Comunicarea
Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic şi social şi Comitetul Regiunilor— „O
Agendă europeană privind securitatea” — COM (2015) 185 - art1, pct 27
3
Nota 6785/16 - vezi nota de subsol 12 - Prelucrarea pct 6. Combaterea finanțării terorismului, pg. 30
~ 1082 ~
instrumentelor și metodelor de combatere a terorismului în special și a fenomenului
<<luptătorilor străini>> în mod particular.
Bibliografie:
Thomas Hegghamer, Fighters under International Law / Geneva Academy of
International Humanitarian Law and Human Rights, 2014.
Thomas Hegghamer, The Rise of Muslim Foreign Fighters: Islam and the Globalization
of Jihad / International Security, vol. 35, no. 3, Winter 2010/2011.
Gabriela Popescu, EVZ.ro, publicație electronică, 27 septembrie 2015.
Piotr Bąkowski și Laura Puccio Members' Research Service EN PE 548.980EPRS |
European Parliamentary Research Service - Briefing February 2015 - 'Foreign fighters'
Member States'responses and EU actionin an international context.
Articol publicat sub egida SRI - Strategii ale Uniunii Europene şi ale Alianţei
Nord-Atlantice în prevenirea şi combaterea fenomenului terorist.
Articol scris de Patryk Pawlak, grafica de Christian Dietrich - The new old face of terrorism.
Extras din conferința de presă a coordonatorului European pentru luptă împotriva
terorismului ca urmare a Consiliului Justiție și Afaceri Interne din 20.11.2015 - Response to
foreign terrorist fighters and recent terrorist attacks in Europe.
Coordonatorului European pentru luptă împotriva terorismului - Report on the
implementation of the EU Counter-Terrorism Strategy, 2014.
Nota 6785/16 - Bruxelles, 4 martie 2016 (OR. en), prezentată Consiliului de către
Coordonatorul UE pentru lupta împotriva terorismului (Situația actuală privind punerea în aplicare a
declarației membrilor Consiliului European din 12 februarie 2015, a concluziilor Consiliului JAI din
20 noiembrie 2015 și a concluziilor Consiliului European din 18 decembrie 2015).
PARLAMENTUL ROMÂNIEI SENATUL, Hotărârea nr. 63 din, 12 octombrie 2015
privind Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul economic şi
social şi Comitetul Regiunilor— „O Agendă europeană privind securitatea” — COM (2015) 185
Site-uri internet folosite pentru documentare:

http://epthinktank.eu/2015/11/09/the-new-old-face-of-terrorism/
eprs@ep.europa.eu
http://www.europarl.europa.eu/thinktank
https://www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf
http://epthinktank.eu/category/publications/page/2/
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/fight-against-terrorism/counter-terrorism-
coordinator/
http://www.consilium.europa.eu/en/policies/fight-against-terrorism/foreign-fighters/
http://www.parlamentor.ro/youth-parlamentor/de-ce-aleg-tinerii-calea-radicalizarii-
marturia-unei-adolescente-racolate-de-isis
https://secure.edps.europa.eu/EDPSWEB/webdav/site/mySite/shared/Documents/EDPS/
Press News/Press/2015/EDPS-2015-08-EDPS_PNR_EN.pdf
https://www.sri.ro/fisiere/studii/strategieue.pdf
~ 1083 ~
STRATEGIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE, CADRUL JURIDIC
NECESAR UNEI BUNE GUVERNĂRI
THE NATIONAL ANTI-CORRUPTION STRATEGY SEEN AS THE NECESSARY

JURIDICAL FRAME REQUIRED BY AN ADEQUATE GOVERNANCE
Drd. STĂNCULESCU Daniela

Primăria Municipiului București,
Consilier - Șef birou Educație, Sport
stanculescud@yahoo.com
Abstract:
In order to take successful actions towards the aims of preventing and/or striving against
corruption, thereby reducing the area within which this phenomenon does manifest itself
while simultaneously limiting the risks that ought to be assumed due to this initiative, since
2001 Romania has created the necessary juridical frame enabling our country to reach for
these objectives, through the enforcement of some documents that bear a strategical value
and which are meant to be applied at the national extent.
In the circumstantial context of an adequate governance, the evolution of the Romanian
society has increasingly depended upon the political willingness of instituting a coordinated
practical applying of the legislative frame which had previously been created through the
reforming movements which afterwards have led on one side towards the purpose of
preventing and/or striving against corruption and, on the other side, towards the necessity of
accurately respecting the commitments taken by our country during the negotiation process
which has concerned its adhesion to the E.U. as well as the actions which ought to be taken
during the time period posterior to its moment.
In Romania, the Government's practice has greatly benefitted from adopting the
strategies concerning the domain of preventing and/or striving against corruption as well as
from applying them at the national extent. Thus, our country has come to consolidate its own
administrative performance, through the improvement of the making decisions'processes, an
effective strengthening in the legislation's implementing and applying actions, a more
efficient functioning of the legislation's internal regulation mechanisms, but, simultaneously,
through providing for the specialized authorities the amount of resources that are urgently
necessary in order to maximize their respective activities'efficiency. The principles of an
adequate governance have, therefore, come to be considered as objectives to be fulfilled:
transparency in the decision making processes, efficiency, effectiveness, ethics, responsibility
and celerity in providing the public services.
The National Anti-corruption Strategy, which by now has come to acquire the asset of
being multidisciplinary, is addressed towards all of the public institutions which do
represent, respectively, the legislative, executive and judicial powers, as well as the local
public authorities, the business profile and the civil society.
~ 1084 ~
Rezumat:
Pentru a acţiona cu succes în direcţia prevenirii şi combaterii corupţiei şi a reduce aria
de manifestare a acestui fenomen, limitând în acelaşi timp şi riscurile asumate, începând cu
anul 2001 România a creat cadrul juridic necesar atingerii acestor obiective prin adoptarea
unor documente strategice aplicabile la nivel naţional.
Evoluţia societăţii româneşti, în contextul bunei guvernări, a depins în mare măsură de
voinţa politică de aplicare coordonată a cadrului legislativ creat în cadrul reformelor care
au condus la prevenirea şi combaterea corupţiei, pe de o parte, şi la necesitatea respectării
angajamentelor luate de ţara noastră în contextul negocierilor de aderare şi post aderare, pe
de altă parte.
Guvernarea din România a avut mari beneficii prin adoptarea strategiilor aplicabile la
nivel naţional în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei. Astfel, ţara noastră şi-a
consolidat capacitatea administrativă prin îmbunătăţirea proceselor de luare a deciziilor,
asigurarea unei implementări şi aplicări mai bune a legislaţiei, îmbunătăţirea mecanismelor
de reglementare asigurarea unei stabilităţi a acesteia, dar şi prin alocarea resurselor
necesare autorităţile specializate pentru a-şi eficientiza activitatea. Transparenţa
decizională, eficienţa, eficacitatea, etica, responsabilitatea şi operativitatea în asigurarea
serviciilor publice, ca principii ale bunei guvernări, au devenit obiective tangibile.
Strategia Naţională Anticorupţie, care are în prezent un caracter multidisciplinary, este
adresată tuturor instituţiilor publice care reprezintă puterea executivă, legislativă şi
judecătorească, autorităţilor publice locale, mediului de afaceri şi societăţii civile.
Keywords: adequate governance, corruption, integrity, national strategy, transparency.
Cuvinte cheie: buna guvernare, corupţie, integritate, strategie naţională, transparenţă.
1. Evoluţia elaborării şi aprobării documentelor strategice în domeniul prevenirii

şi combaterii corupţiei în România
Conform Barometrului1 opiniei publice din mai 2001, la nivelul percepţiei publice,
perioada de tranziţie a jucat rol de stimulator pentru fenomenul de corupţie. După revoluţia
din decembrie 1989, România a promovat permanent o politică publică integrată în materia
consolidării integrităţii instituţionale, care are la bază o atitudine proactivă orientată spre
reducerea costurilor corupţiei, dezvoltarea mediului de afaceri bazat pe concurenţă, creşterea
încrederii publicului în justiţie şi administraţie, precum şi implicarea societăţii civile în
procesele decizionale. În scopul identificarii cauzelor care genereazã corupţia şi a combaterii
fenomenului de corupţie, precum şi a faptelor de aceasta natura în care sunt implicate
autoritãţi şi pentru elucidarea cauzelor de corupţie prezentate prin mass-media, s-a constituit
în anul 1993 Comisia parlamentarã de ancheta privind actele de corupţie2. Un an mai târziu,
Camera Deputaţilor şi Senatul, întrunite în şedinţe comune în zilele de 28-29 septembrie
1994, au luat în dezbatere Raportul Comisiei parlamentare de ancheta privind actele de
corupţie, instituitã prin Hotãrîrea Parlamentului României nr. 29 din 9 iunie 1993.
1
Transparency International, http://www.transparency.org.ro/publicatii/biblioteca/cercetari_si_sinteze/index.html,
accesat la 12.03.2016
2
HOTARARE nr. 29 din 9 iunie 1993 pentru constituirea unei comisii parlamentare de ancheta privind
actele de Coruptie, Emitent Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 14 iunie 1993
~ 1085 ~
Parlamentul României, la acea dată, a denunţat şi a condamnat acele acţiuni sau inacţiuni în
domeniul vieţii politice, economice, sociale care s-au constituit în premise sau cauze ale
proliferarii şi adincirii fenomenului de corupţie. Parlamentul României şi-a manifestat
hotãrîrea de a adopta proiectele de legi necesare în vederea completãrii cadrului legislativ de
combatere a actelor de corupţie1. În perioada 1996-2000 începe să fie abordată puternic de
către guvernanţi problema corupţiei. Lupta anticorupţie s-a dus în această perioadă pe două
planuri: al declaraţiilor politice şi al acţiunilor întreprinse de către stat. Elaborarea şi aplicarea
unor documente strategice la nivel naţional în domeniul anticorupţiei începând cu anul 2001 a
adus schimbări majore în societatea românească.
1.1. Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune

împotriva corupţiei elaborate şi aprobate în anul 2001
Guvernul României2 a înscris printre priorităţile Programului de guvernare din anul 2001
combaterea corupţiei prin măsuri radicale care să determine o reducere efectivă a ariei de
manifestare a acestui fenomen. Astfel, în anul 2001, prin HG nr. 1065/2001 s-au aprobat
Programul naţional de prevenire a corupţiei şi Planul naţional de acţiune împotriva corupţiei.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 763/2001 s-a înfiinţat şi s-a aprobat organizarea şi
funcţionarea Consiliului Naţional de Prevenire a Criminalităţii care avea rolul de a coordona
şi monitoriza implementarea Programului naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului
naţional de acţiune împotriva corupţiei. Comitetul Naţional de Prevenire a Criminalităţii
exprima, la acea dată, voinţa politică de aplicare coordonată a reformelor care conduc la
prevenirea corupţiei, pe de o parte, şi necesitatea parteneriatului cu grupurile sociale
interesate în aplicarea şi monitorizarea acestor reforme, pe de altă parte.
Programul de prevenire a corupţiei urmărea lărgirea preocupărilor pentru limitarea
acestui fenomen fără a afecta politica penală represivă în domeniu. Proritatea era controlul
corupţiei prin prevenţie, abordând în primul rând baza piramidei fenomenului, faptele la
nivelul corupţiei mici, dar care au un impact puternic pentru percepţia publică. Totodată, se
dorea răspândirea fenomenului şi refacerea încrederii cetăţenilor în eforturile Guvernului
pentru controlul fenomenului corupţiei, promovând un parteneriat cu societatea civilă.
La acea dată, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de
descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie şi a infracţiunilor asimilate acestora, s-
au luat o serie de măsuri pentru combaterea corupţiei, creandu-se o serie de structuri
specializate în cadrul autorităţilor şi instituţiilor existente la acea dată3.
În perioada ianuarie-martie 2005, Auditul independent al Strategiei Naţionale
Anticorupţie 2001-20044 care a fost realizat de Freedom House Washington Inc. arată că „În
perioada 2000 – 2004 România a creat un impresionant arsenal de instrumente legale pentru
transparenţă, responsabilitate şi anticorupţie, dintre care unele par să fi generat rezultate
pozitive”. În acelaşi timp însă au fost identificate ca principale obstacole în calea eficienţei
luptei împotriva corupţiei: implementarea deficitară a legislaţiei anticorupţie; utilizarea
1
HOTARARE Nr. 22 din 5 octombrie 1994 privind unele masuri pentru combaterea corupţiei, Emitent
Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr. 290 din 12 octombrie 1994
2
Ministerul Justiţiei, http://sna.just.ro/sna/sna20012010/sna20012004.aspx, accesat la 12.03.2016
3
Ministerul Justiţiei, http://sna.just.ro, accesat la 16.03.2016
4
Strategia Naţională Anticorupţie, http://sna.just.ro/sna/sna20012010/sna20052007.aspx, accesat la
26.04.2016
~ 1086 ~
restrânsă a instrumentelor administrative de combatere a corupţiei; coordonarea insuficienta
între structurile de control şi organele de anchetă penală în domeniul corupţiei; lipsa de
autonomie reală a procurorilor; inflaţia legislativă şi instituţională în domeniu.
Totodată, atât Auditul independent menţionat, cât şi ultimul Raport Naţional asupra
Corupţiei al Asociaţiei Române pentru Transparenţă precizau că sunt necesare îmbunătăţiri în
legislaţia anticorupţie, indicând necesitatea adoptării unor clarificări legislative, în ceea ce
priveşte conflictul de interese, mecanismele de verificare a declaraţiilor de avere şi interese,
precum şi regimul incompatibilităţilor1.
Rapoartele asupra corupţiei din România care au fost realizate în timp de către
Transparency International, Banca Mondială sau Freedom House Washington Inc. converg în
a arăta că bunele practici nu sunt încă instituţionalizate la nivelul funcţionării de zi cu zi a
aparatului administrativ de stat, la nivelul justiţiei, al poliţiei sau al vămii2. Acest lucru face
ca, prin politicile adoptate, să fie în permanenţă necesare două abordări simultane, deopotrivă
importante, în efortul anticorupţie. Prima se bazează pe construcţia normalităţii prin
instituirea de standarde şi stabilirea de bune practici la nivelul administraţiei şi a altor
sectoare cheie, cum ar fi educaţia, sistemul sanitar, organele de menţinere a ordinii publice,
justiţia. Această abordare cuprinde toate activităţile referitoare la prevenirea corupţiei, la
crearea unei societăţi care pune preţ pe integritate, şi care funcţionează pe baza unor
standarde recunoscute de integritate. Cealaltă abordare vizează reprimarea comportamentelor
deviante de la aceste standarde şi norme, şi cuprinde activităţile de combatere a corupţiei
propriu-zise, precum şi completarea cadrului instituţional care să permită o activitate de
combatere eficientă. Cele două se constituie în domenii prioritare de acţiune în cadrul acestei
strategii. În sfârşit, realizarea activităţilor din aceste două domenii necesită consolidarea
cooperării interne şi internaţionale în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, ceea ce se
constituie în al treilea domeniu de activitate.
1.2. Strategia naţională anticorupţie pe perioada 2005 - 2007 şi Planului de acţiune

pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005 – 2007
Prin Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 s-a aprobat Strategia naţională anticorupţie pe
perioada 2005 - 2007 şi Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2005 – 2007. Acest document strategic a dat o nouă definiţie a
corupţiei ca fiind „devierea sistematică de la principiile de imparţialitate şi echitate, care
trebuie să stea la baza funcţionării administraţiei publice, şi care presupun ca bunurile
publice să fie distribuite în mod universal, echitabil şi egal, precum şi substituirea lor cu
practici care conduc la atribuirea către indivizi sau grupuri a unei părţi disproporţionate a
bunurilor publice, în raport cu contribuţia lor”3.
Domeniul prioritare stabilite la acea dată au fost: Prevenire, Transparenţă, Educaţie
(cu obiective Creşterea transparenţei şi integrităţii în administraţia public, Prevenirea
1
Auditul independent al rezultatelor şi impactului generate de Strategia Naţională Anticorupţie realizat de
Freedom House şi Raportului Naţional asupra corupţiei – ediţia 2005, realizat de Asociaţia Română pentru
Transparenţă, http://transparency.org.ro/politici_si_studii/studii/national_coruptie/index.html, accesat la 30.03.2016
2
Strategia Naţională Anticorupţie, http://sna.just.ro/sna/sna20012010/sna20052007.aspx#_Toc100121787,
3
Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 a aprobat Strategia naţională anticorupţie pe perioada 2005 - 2007 şi
Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005 – 2007
~ 1087 ~
corupţiei în mediul de afaceri, Campanii de informare şi măsuri educative); Combaterea
Corupţiei (Creşterea integrităţii şi a rezistenţei la corupţie a sistemului judiciar, Reducerea
numărului de structuri cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei, Întărirea capacităţii
instituţionale a Parchetului Naţional Anticorupţie (PNA), Creşterea celerităţii în urmărirea
penală şi în procesul penal, Combaterea corupţiei prin mijloace administrative); Cooperare
Internă şi Coordonare Internaţională (Coordonarea şi monitorizarea implementării
Strategiei şi a Planului de acţiune, Implementarea completă a tuturor instrumentelor
anticorupţie ale UE, ONU, CoE şi OECD)
Consiliul pentru coordonarea implementării SNA 2005-2007, sub autoritatea primului
ministru şi în coordonarea ministrului justiţiei, a asigurat monitorizarea implementării
acesteia. Anual s-a realizat evaluarea progresului în implementare, conform termenelor şi
indicatorilor prevăzuţi în Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei Naţionale
Anticorupţie 2005-2007. Actualizarea Strategiei Naţionale Anticorupţie, s-a facut în funcţie
de cerinţele existente.
Concluziile monitorizării de către Comisia Europeană a angajamentelor luate de
România în contextul încheierii negocierilor de aderare, relevante pentru lupta împotriva
corupţiei au completat monitorizarea prin mecanismele şi măsurile propuse. Guvernul
României a informat semestrial Comisia Europeană cu privire la stadiul implementării
Strategiei.
Raportul de Monitorizare al Comisiei Europene din data de 26 septembrie 2006,
Raportul Comisiei Europene privind evoluţia măsurilor de acompaniere în România după
aderare, dat publicităţii în data de 27 iunie 2007, rapoarte Transparency International precum
şi rapoartele GRECO - Consiliul Europei, au creat un nou cadru pentru stabilirea, după data
aderării României la Uniunea Europeană, a unui mecanism de cooperare şi verificare a
evoluţiilor înregistrate în domeniile reformei sistemului judiciar şi a luptei anticorupţie.
În perioada 2005-2007 au fost elaborate, la nivelul administraţiei publice, şi o serie de
mecanisme şi instrumente care să contribuie la creşterea transparenţei activităţii autorităţilor,
în conformitate cu art.7, 9,10 şi 13 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, ratificată de
România prin Legea nr. 365/2004.
Problematica corupţiei a fost introdusă, alături de alte probleme sociale majore, în cadrul
unui modul distinct al programei şcolare la disciplina sociologie1. Asocierea problematicii
corupţiei celorlalte probleme sociale nominalizate, a avut în vedere faptul că numai o
abordare sistemică şi cauzală poate conduce la o înţelegere superioară a fenomenului şi
mecanismelor corupţiei.
Pornind de la o serie de recomandări şi de la decizia luată în cadrul reuniunii Consiliului
pentru Coordonarea Implementării Strategiei Naţionale Anticorupţie din acea perioadă,
Planul de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de
cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului
judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1346/2007,
prevedea evaluarea măsurilor anticorupţie luate în perioada 2005-2007 în sectoarele
considerate vulnerabile (serviciile de ordine şi siguranţă publică, controlul financiar, fiscal şi
vamal, educaţie, învăţământ, precum şi administraţia publică la nivel local), în vederea
1
Strategia Naţională Anticorupţie, http://sna.just.ro/sna/sna20012010/sna20052007.aspx, accesat la
12.05.2016
~ 1088 ~
elaborării unei noi strategii.
În Strategia Naţională Anticorupţie 2005-2007, Guvernul României a avut în vedere o
abordare de tip integrat.
1.3. Strategia Naţională Anticorupţie privind Sectoarele Vulnerabile şi

Administraţia Publică Locală (2008-2010)
Documentul aprobat la acea dată a luat în considerare concluziile unor evaluări
instituţionale, guvernamentale şi neguvernamentale, realizate în România, dar şi evaluari şi
rapoarte externe. Astfel, prin Decizia Comisiei nr. 2006/928/CE din 2006, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 354 din 14 decembrie 2006, au fost identificate patru
condiţionalităţi (benchmarks - BM) cu privire la care s-a realizat, în perioada post-aderare, o
monitorizare strictă. Condiţionalitatea 4 se referă la „Adoptarea unor măsuri suplimentare de
prevenire şi de luptă împotriva corupţiei, în special în administraţia locală”.
În acelaşi timp, Raportul Comisiei Europene, privind evoluţia măsurilor de acompaniere
în România după aderare, dat publicităţii în data de 27 iunie 2007, recomanda elaborarea unei
strategii anticorupţie coerente la nivel naţional care să vizeze cele mai vulnerabile sectoare şi
administraţia locală, precum şi monitorizarea punerii ei în aplicare.
În cadrul Strategiei Naţionale Anticorupţie 2008-2010, în cooperarea dintre MAI şi
Centrul Naţional pentru Integritate, au fost înfiinţate grupurile de acţiune anticorupţie, care
reuneau reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice locale şi ai serviciilor
descentralizate.
Această strategie prevedea măsuri doar în anumite sectoare selectate, a fost o strategie
proiectată cu o abordare bazată pe risc, deşi nu a fost foarte clar cum au fost selectate
sectoarele vizate şi de ce anumite sectoare nu au fost selectate.
Raportul Comisiei Europene privind progresele realizate de România în cadrul MCV, dat
publicităţii în luna iulie 2011, reitera recomandarea consolidării politicii generale
anticorupţie, în special prin îmbunătăţirea coordonării la cel mai înalt nivel şi elaborarea unei
noi strategii multianuale solide pentru a preveni şi a pedepsi actele de corupţie, ţinând seama
de recomandările făcute într-un studiu de impact independent1.
1.4. Strategia Naţională Anticorupţie (2012 – 2015)

Acest document strategic a fost aprobat prin HG nr. 215/2012 privind aprobarea SNA pe
perioada 2012-2015, a Inventarului măsurilor preventive anticorupţie şi a indicatorilor de
evaluare, precum şi a Planului naţional de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale
anticorupţie 2012-2015.
Această strategie asigură implementarea recomandărilor formulate de Comisia
Europeană, încorporând totodată recomandările specifice formulate în Evaluarea
independentă privind implementarea SNA 2005-2007 şi a Strategiei Naţionale Anticorupţie
privind Sectoarele Vulnerabile şi Administraţia Publică Locală pe perioada 2008-20102 în
1
Raportul Comisiei Europene COM(2011) 460 final privind progresele realizate de România în cadrul
mecanismului de cooperare şi verificare, dat publicităţii la 20 iulie 2011
2
Evaluarea independentă a fost realizată în perioada decembrie 2010-martie 2011, prin proiectul Sprijin
acordat Ministerului Justiţiei pentru implementarea recomandărilor CE din cadrul MCV, derulat de MJ şi PNUD.
Raportul de evaluare a fost publicat pe site-ul MJ în data de 14 aprilie 2011, moment ce a marcat totodată şi
lansarea procesului de consultare publică în vederea elaborării noii strategii naţionale anticorupţie.
~ 1089 ~
România. Noul document strategic anticorupţie, la acea dată, trebuia să fie unul
comprehensiv şi multidisciplinar, care să vizeze puterea executivă, legislativă şi
judecătorească, dar şi autorităţile publice locale, mediul de afaceri şi societatea civilă.
În cadrul mecanismului de Monitorizare a implementării Strategiei Naționale
Anticorupție (SNA), în luna februarie 2015, a fost organizată o rundă a platformelor de
cooperare (a autorităților independente și anticorupție, administrației publice centrale,
mediului de afaceri și societății civile). Platforma de cooperare cu autoritățile publice locale a
fost realizată în parteneriat cu MDRAP1;
Misiunea MCV în România din septembrie 2015, la care au participat reprezentanți ai
administrației publice centrale, reprezentanți ai administrației publice locale și reprezentanți
ai poliției locale și județene cu competențe în domeniul anticorupției a vizat nivelul de
implementare al SNA, măsuri de prevenire, proiecte derulate și bune practici, frauda și
corupția în achizițiile publice etc.. Au fost realizate 33 de misiuni tematice de evaluare la
nivelul autorităților publice locale în parteneriat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice.
Proiecte de success derulate ]n acea periodă ar fi ”Dezvoltarea unui mecanism de
monitorizare a implementării acțiunilor anticorupție din cadrul SNA 2012-2015 la nivelul
administrației publice locale, precum și promovarea acestuia în vederea cunoașterii de către toate
instituțiile implicate”, ”Politici anticorupție pentru cetățean , într-o administrație responsabilă”,
”Buna guvernare prin integritate și responsabilitate în sistemul de sănătate românesc”.
Au fost organizate întâlniri bilaterale cu reprezentanți ai instituțiilor de prevenire și
combatere a corupției din alte țări, prilej cu care au fost diseminate bunele practici și modul
de implementare al Strategiei Naţionale Anticorupţie, fapt benefic pentru evoluţia unei bune
guvernări.
1.5. Memorandum privind prelungirea perioadei de aplicare a Strategiei Naționale

Anticorupție 2012-20152
Guvernul a stabilit, printr-un Memorandum3, la data de 09 septembrie 2015, prelungirea
perioadei de aplicare a Strategiei Naționale Anticorupție 2012-2015 cu încă doi ani, respectiv
până la 31 decembrie 2017.
În acest sens, Hotărârea de Guvern nr. 215/2012 prin care a fost aprobată Strategia
Națională Anticorupție pentru perioada 2012-2015 va fi modificată și completată. Noul
proiect de Hotărâre va include aspecte privind: Prelungirea perioadei de aplicare a Strategiei
Naționale Anticorupție; Introducerea recomandărilor cu caracter general desprinse din
misiunile de evaluare realizate în administrația publică și a măsurilor prioritare din
perspectiva aplicării Strategiei Naționale Anticorupție în perioada 2016-2017; Instituirea
obligației instituțiilor publice de a actualiza planurile sectoriale anticorupție.
Printr-un Memorandum aprobat de guvern s-a stabilit, de asemenea, realizarea evaluării
ex-post a impactului Strategiei Naționale Anticorupție, până la sfârșitul anului 2016, prin
1
Ministerul Justiţiei, Raport anual de activitate 2015, http://www.just.ro/strategii-si-politici/rapoarte/,
2
Guvernul României, http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/uvernul-a-stabilit-prelungirea-strategiei-
nationale-anticoruptie-pana-la-31-decembrie-2017, accesat la 28.03.2016
3
~ 1090 ~
contractarea unui audit extern independent1.
Finanțarea aplicării Strategiei în perioada 2016-2017 se va face cu atragerea de finanțare
europeană și vor fi încheiate parteneriate cu alte instituții publice. Programul Operațional
Capacitate Administrativă 2014-2020 (POCA) este o oportunitate de accesare a fondurilor
europene în scopul consolidării mecanismelor de prevenire a corupției. Ministerul Justiției
pregătește un proiect care să asigure aplicabilitatea Strategiei Naționale Anticorupție pentru
perioada 2016-2020 având în vedere că în luna septembrie este așteptată lansarea unui apel de
proiecte în cadrul POCA.
Memorandumul aprobat de Guvernul României şi publicat pe site-ul guvernului a stabilit
continuarea misiunilor de evaluare tematică a gradului de implementare a măsurilor
anticorupție în cadrul instituțiilor publice (în cei trei ani și jumătate de aplicare a strategiei
2012-2015 au fost evaluate 17 instituții centrale și 66 din administrația publică locală),
precum și elaborarea proiectului viitoarei strategii anticorupție 2018-2020.
La această dată, în contextul unei bune guvernări, documentul strategic anticorupţie care
urmează să fie adoptat trebuie să fie unul “comprehensiv şi multidisciplinar”2, care să vizeze
puterea executivă, legislativă şi judecătorească, dar şi autorităţile publice locale, mediul de
afaceri şi societatea civilă.
2. Buna guvernare în contextul evoluţiei strategice la nivel naţional

Aderarea României la Uniunea Europeană a adus o schimbare majoră în politicile de
bună guvernare la nivel naţional. Atât în plan central cât şi în plan local, în ceea ce priveşte
lupta anticorupţie, s-au înregistrat schimbări remarcabile în toate domeniile. Au fost luate o
serie de măsuri atât în ceea ce priveşte combaterea corupţiei, dar, în egală măsură, o mare
concentrare a forţelor a fost şi în domeniul prevenirii faptelor de corupţie. În ultima perioadă
au fost evidenţiate şi soluţinate numeroase cazuri complexe privind fapte grave de corupție şi
o serie de fapte de corupție au fost intens mediatizate. Acestea au privit cauze finalizate prin
trimitere în judecată a unor demnitari, magistrați ori persoane cu funcții de conducere în
administrația publică centrală și locală. Toate acestea atestă că a fost intensificată activitatea
privind combaterea faptelor de corupţie în administrația publică central şi locală, sistemul
judiciar, instituțiile de control și executare a pedepselor, achiziții publice, în special în
domeniul sănătății și infrastructură, utilizarea fondurilor europene etc. Raportul Comisiei
Europene din ianuarie 2016 spune că „Rezultatele obținute ... în ceea ce privește combaterea
corupției la nivel înalt sunt în continuare impresionante” 3. Totodată, de remarcat este şi
procesul de reformă în justiţie, cu toate dezbaterile şi controversele pe care le-a generat, care
a contribuit şi va putea contribui la o mai mare eficienţă în lupta împotriva corupţiei.
Rezultatele tuturor acestor eforturi trebuie văzute şi evaluate periodic. Aceste rezultate
vor depinde în mare măsură şi de celelalte domenii în care România s-a angajat, faţă de
partenerii europeni, dar şi faţă de proprii cetăţeni, să facă progrese semnificative.
Corupţia la nivel înalt, dar şi la nivelul autorităţilor locale, este încă prezentă şi este
1
2
Strategia Naţională Anticorupţie aprobată prin HG. nr. 215/2012
3
Comisia Europeană (CE) a publicat, la 27 ianuarie 2016, Raportul anual privind Mecanismul de Cooperare
şi Verificare (MCV), care prezintă progresele făcute de România în domeniul Justiţiei şi Afacerilor interne, capitol
monitorizat de executivul european începând cu 2007.
~ 1091 ~
punct negativ major pentru România la ora actuală. Ea trebuie privită ca o „boala” a societăţii
româneşti de tranziţie care, dacă nu este tratată la timp, afectează eficienţa şi legitimitatea
instituţiiilor statului şi limitează dezvoltarea economică a ţării. În plus, se constată că
percepţia corupţiei la nivel înalt contribuie la decăderea nivelului şi aşa scăzut de încredere a
cetăţenilor faţă de instituţiile statului.
Pentru a putea vorbi de o bună guvernare, prevenirea şi combaterea corupţiei trebuie să
constituie, în continuare, un punct principal pe agenda publică a României. Pentru a menține
o dinamică remarcabilă, stabilirea ordinii de drept din punct de vedere politic, social şi
economic, dar şi armonizarea permanentă a practicilor societăţii româneşti cu practicile
internaţionale trebuie să stea la baza pricipalelor acțiuni întreprinse de instituțiile judiciare și
de autoritățile cu responsabilități în materie de integritate în vederea combaterii corupției.
Totodată, este nevoie de o campanie anticorupţie de amploare, finanţată prin proiecte
europene, dotată cu toate elementele conceptuale necesare oferirii unei imagini clare a
stadiului în care se află acţiunile de prevenire şi combatere a corupţiei întreprinse atât în
domeniul public cât şi în cel privat, dar şi de planuri operaţionale care să finalizeze acţiunile
întreprinse până în prezent.
3. Concluzii
Până în prezent, beneficiul major al aplicării Strategiei Naționale Anticorupție a fost
accentul pus pe implementarea standardelor de integritate şi măsurilor de prevenire.
Aproximativ 2500 de instituții publice, respectiv ministere, primării, autorități independente,
companii cu capital de stat, au lucrat împreună cu Ministerul Justiției pentru a găsi cele mai
eficiente mecanisme de aplicare a măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei.
Un alt beneficiu al aplicării Strategiei este crearea şi stabilitatea cadrului legislativ și la
nivel instituțional în domeniul anticorupției, dar şi alocarea resurselor bugetare necesare
autoritățile specializate cum ar fi: Direcţia Naţională Anticorupţie, Agenţia Naţională de
Integritate și Direcția Generală Anticorupție pentru a contribui la eficientizarea activităţii
acestor autorități. Modificarea legislației în vederea confiscării extinse este un alt progres
înregistrat în cadrul ultimei strategii aprobate, dublat de o creștere a indicatorilor înregistrați
de procurori și instanțe în materia recuperării prejudiciului.
La nivel local, urmare a unui parteneriat încheiat între Ministerul Justiției și Ministerul
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, s-a înregistrat o evoluție relevantă în
implementarea strategiei. Circa 70% (2273 de unități administrativ-teritoriale din totalul de
3228), începând cu 2013, au desemnat persoane care să coordoneze implementarea măsurilor
preventive din Strategia Națională Anticorupție şi o treime din ele au elaborat și transmis
planuri sectoriale privind implementarea Strategiei.
Prioritățile strategice pe termen scurt și mediu au rezultat din evaluarea reciprocă între
instituțiile publice. Acest mecanism a fost replicat la nivel național şi a relevat importanța
pârghiilor administrative manageriale în prevenirea corupției.
Au fost create structuri consolidate de control intern și de audit, precum și de specializare
a analizei de risc instituționale și promovarea integrității, cum ar fi: Direcția Generală
Anticorupție, Direcția de Integritate de la ANAF sau structuri similare din Ministerele
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Sănătății, Educației.
În prezent este nevoie, în continuare, de consolidarea structurilor de control și audit,
precum și a celor cu rol de prevenire a corupției. Trebuie continuate acțiunile privind educația
~ 1092 ~
anticorupție, dar educaţia trebuie să fie făcută, în opinia mea, cu practicieni în domeniu care
să pună accent pe aspecte practice concrete.
Legat de recuperarea prejudiciilor, în special în faza de gestiune a bunurilor sechestrate și
de valorificare a celor confiscate, proiectul de lege pentru înființarea unei agenții specializate
în administrarea bunurilor indisponibilizate se află în prezent în procedură parlamentară.
Trebuie să avem o implicare mai amplă a societăţii civile în etapa de consultare publică.
Operaționalizarea sistemului PREVENT al Agenţiei Naţionale de Integritate, care are ca
scop preîntâmpinarea situațiilor de conflict de interese în procedurile de achiziții publice, încă
nu s-a finalizat, dar este o măsură benefică pentru o bună guvernare.
La nivelul administraţiei publice locale din România, eforturile de reducere a corupţiei,
care au beneficiat şi de o puternică promovare şi mediatizare, nu au avut efectul scontat. Şi
asta pentru că s-a constatat în mod sistematic o complicitate cu infractorii, existentă la cel mai
înalt nivel. Arestările şi condamnările din ultima perioadă la nivel de primării şi consilii
judeţene demonstrează că autorităţile publice, cele care au responsabilitatea prin lege de a lua
măsuri de prevenire şi combatere în plan local, sunt direct implicate în săvârşirea faptelor de
corupţie. Scandalurile generate de cele mai mediatizate arestări din ultima perioadă la nivelul
autorităţilor locale au dat naştere la cele mai mari dezamăgiri la nivelul publicului.
Intensificarea interesului public poate duce la reducerea corupţiei într-o instituţie vizată. Dar
acest interes nu poate fi întotdeauna susţinut şi instituţionalizat. Reformele urmează o cale
ciclică. După o situaţie de criză poate apărea o îmbunătăţire. Dar după un timp, corupţia îşi
poate face din nou apariţia.
Implementarea Strategiei Naționale Anticorupție trebuie să beneficiaze în continuare de
o implicarea a tuturor entităților relevante pentru obiectul de reglementare al strategiei:
administrația publică centrală, administrația publică locală, agenții independente și autorități
anticorupție, mediul de afaceri și organizațiile non-guvernamentale.
Putem spune că Strategiile Naţionale Anticorupţie, oriunde în lume, nu au făcut
populaţia mai optimistă, dar au creat mai multă eficientă la nivelul la care au acţionat
autorităţile. Aceste strategii au jucat un rol foarte important în asigurarea unei bune guvernări
pentru administraţiile care le-au adoptat, aplicat şi monitorizat.
Bibliografie:
Auditul independent al rezultatelor şi impactului generate de Strategia Naţională
Anticorupţie realizat de Freedom House şi Raportului Naţional asupra corupţiei – ediţia
2005, realizat de Asociaţia Română pentru Transparenţă,
http://transparency.org.ro/politici_si_studii/ studii/national_coruptie/index.html
Evaluarea independentă realizată în perioada decembrie 2010-martie 2011, prin proiectul
Sprijin acordat Ministerului Justiţiei pentru implementarea recomandărilor CE din cadrul
MCV, derulat de MJ şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - Raport de evaluare
publicat pe site-ul MJ în data de 14 aprilie 2011, http://sna.just.ro
Guvernul României, http://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/uvernul-a-stabilit-
prelungirea-strategiei-nationale-anticoruptie-pana-la-31-decembrie-2017
Hotarâre Nr. 22 din 5 octombrie 1994 privind unele masuri pentru combaterea
corupţiei, Emitent Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr. 290 din 12 octombrie 1994
Hotarâre nr. 29 din 9 iunie 1993 pentru constituirea unei comisii parlamentare de
ancheta privind actele de Coruptie, Emitent Parlamentul, Publicat în Monitorul Oficial nr.
~ 1093 ~
126 din 14 iunie 1993
Hotărârea nr. 231 din 30 martie 2005 a aprobat Strategia naţională anticorupţie pe
perioada 2005 - 2007 şi Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei naţionale
anticorupţie pe perioada 2005 – 2007
Ministerul Justiţiei, http://sna.just.ro
Ministerul Justiţiei, Raport anual de activitate 2015, http://www.just.ro/strategii-si-
politici/rapoarte/
Raportul anual privind Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) al Comisiei
Europeane (CE) publicat la 27 ianuarie 2016, care prezintă progresele făcute de România în
domeniul Justiţiei şi Afacerilor interne, capitol monitorizat de executivul european începând
cu 2007
Raportul Comisiei Europene COM(2011) 460 final privind progresele realizate de
România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, dat publicităţii la 20 iulie 2011
Strategia Naţională Anticorupţie aprobată prin HG. nr. 215/2012, Monitorul Oficial nr.
202 din 27 martie 2012
Strategia Naţională Anticorupţie, http://sna.just.ro/sna/sna20012010/sna20052007.aspx,
Transparency International, http://www.transparency.org.ro/publicatii/biblioteca/
cercetari_si_sinteze/index.html
~ 1094 ~
ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ACTIVITATEA DE
INTERCEPTARE ȘI ÎNREGISTRARE A COMUNICAȚIILOR ȘI
COMUNICĂRII ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL
GENERAL ASPECTS REGARDING THE RECORDING AND THE

INTERCEPTION DURING THE PENAL PROCESS
Drd. STOICA (LIONTE) Crenguța Andreea

Academia de Poliţie„Alexandru Ioan Cuza”
crenguta_lionte@yahoo.com
Abstract:
This paper analyzes the provisions of the criminal proceedings law in the field of the
interception and recording of communication(s) within the criminal trial.
The first section addresses some introductory considerations which explain the need of
the states to develop technologically in the field of information and communication, to ensure
national security by countering crimes which most often exhibit some extraneity.
For this purpose we are comparing within the legislation and its application in the field
of surveillance and interception of communication in other states (the USA, France) several
draft laws which are also generated by the increase in terrorist threats; these draft laws have
been criticized for promoting security on the expense of limiting freedoms.
The second section presents the national legal framework of telephone tapping and the
European requirements in line with the jurisprudence of the European Court of Human
Rights and the Court of Justice of the European Union.
On this occasion we can determine that the state authorities signing the Convention wish
to fight crime and effectively combat threats by providing in their legislation the permission
to intercept telephone conversations if warrantees are offered to the persons under
investigation.
Rezumat:
Lucrarea prezintă o analiză a normelor de drept procesual penal naţionale cu privire la
activitatea de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor şi comunicării în cadrul
procesului penal.
Prima secţiune este consacrată unor consideraţii introductive care au ca scop
explicarea necesităţii statelor de a se dezvolta din punct de vedere tehnologic în domeniul
informaţiei şi comunicării, în vederea asigurării securităţii naţionale, prin contracararea
activităţilor infracţionale ce au, de cele mai multe ori, şi un element de extraneitate.
În acest sens, am invocat, prin comparaţie cu legislaţia şi practica în domeniul de
supraveghere şi interceptare a comunicaţiilor altor state ( Statele Unite ale Americii,
Franţa), mai multe proiecte de legi, generate şi de creşterea ameninţării teroriste, proiecte ce
au fost criticate deoarece pentru mai multă securitate se renunţa la unele libertăţi.
În a doua secţiune, a fost prezentat cadrul legal naţional în materia interceptărilor
telefonice şi exigenţele europene prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
~ 1095 ~
Cu acest prilej, am constat că în lupta împotriva criminalităţii, pentru a combate eficient
ameninţările, autorităţile statale semnatare al Convenţiei au în legislaţie prevăzută
posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice, cu respectarea garanţiilor conferite
persoanelor supuse unor astfel de măsuri.
Keywords: communication, threats, national security, infromations, interception.
Cuvinte cheie: comunicare, ameninţări, securitate naţională, informaţii, interceptare.
1. Considerent introductiv
A devenit aproape axiomatic faptul că omenirea a intrat, începând cu sfârșitul secolului
trecut, într-o nouă eră – era informațională. Realitatea ultimilor decenii a stat și stă sub
semnul ubicuității, al instantaneității și al schimbărilor grefate pe dezvoltarea tehnologiilor în
domeniile informației și comunicării, pe fondul globalizării accentuate.
Astfel, în acest context, se poate remarca faptul că orice activitate infracțională
presupune existența unei componente de comunicare, indiferent de mijloace (telefonice,
internet, corespondență etc), sens în care statul trebuie să se racordeze, prin legislație
specifică, la aceste instrumente de comunicație și transformarea acestora în probe în cadrul
procesului penal.
Exemplificativ este cazul atentatelor săvârșite în noiembrie 2015 la Paris, Franța, unde
legăturile de comunicare între atentatori au fost realizate prin intermediul mesajelor transmise
în cadrul unor jocuri electronice efectuate pe Xbox, acestea fiind aproape imposibil de
prevăzut și interceptat de către organele de cercetare si urmărire penală. Ulterior, în urma
perchezițiilor informatice efectuate au fost identificate astfel de urme de comunicație, care au
fost transformate în probe în cadrul proceselor penale ce vor urma asupra întregului grup
infracțional.
În acest sens, reprezentanții UE au încercat ,,importarea,, modelului american, dovedit
eficient după evenimentele teroriste din 2011, dar cu stabilirea unor criterii viabile care să
confere protecție pentru respectarea drepturile omului, care să modifice Directiva
2006/24/CE, privind cadrul legal de reținere a datelor (întărirea securității prin
interceptarea comunicațiilor nu trebuie să încalce drepturile omului).
În anul 2011, SUA a adoptat o lege denumită Patriot Act în scopul acordării Agenției
Naționale de Securitate a bazei legale de a înregistra convorbirile telefonice ale tuturor
cetățenilor americani, și pentru a colecta datele privind localizarea acestor dispozitive,
transformând astfel telefoanele mobile în dispozitive de urmărire 24 de ore din 24, să
colecteze chiar și informații despre cardurile de credit, datele medicale și financiare,
precum și cele legate de posesia de arme de foc a milioane de americani.
De asemenea, a fost implementat programul Prism, care permite colectarea
informațiilor legate de istoricul căutărilor pe Internet, conținutul e-mailurilor sau al
conversațiilor online, precum și înregistrarea convorbirilor din afara SUA. Patriot Act
permitea urmărirea suspecţilor printr-o simplă cerere a FBI, fără să mai fie nevoie de o
decizie judecătorească, sens în care s-a constatat că solicitările FBI sau alte agenții
guvernamentale au crescut exponențial, an de an, conducând în opinia organizațiilor civice,
printre care și Uniunea Americană pentru Drepturi Civile, la încălcări grosolane a drepturilor
consfințite prin constituție.
~ 1096 ~
Ulterior, sub presiunea organizațiilor civile Guvernul SUA a inițiat și aprobat proiectul
de lege numit USA Freedom Act în scopul de a limita puterile statului în materie de
colectare de informaţii confidenţiale private, în absenţa oricǎror criterii. De subliniat este
faptul că noul proiect prevede că SUA va putea sǎ colecteze în continuare date personale,
precum facturile detaliate ale convorbirilor telefonice sau schimburile de mesaje electronice,
dar stocarea acestor gigantice cantitǎţi de informaţii va fi asiguratǎ de companii private şi nu
de Agenţia Naţionalǎ de Securitate.
Această inițiativă este susținută și de către Marea Britanie, partener strategic al SUA, pe
al cărui teritoriu se află instalat sistemul ECHELON, realizat pentru interceptarea tuturor
comunicațiilor de pe teritoriul Europei (prin acest sistem au fost realizate interceptările
comunicațiilor senatorului Ionel Manțog, care împreună cu alte probe administrate au condus
la condamnarea acestuia).
Astfel, proiectul de lege denumit Investigatory Powers inițiat de Marea Britanie, privind
supravegherea utilizatorilor care folosesc internetul și telefonia mobilă, a fost criticat de către
organismele cu impact internațional cu atribuții în domeniu (Apple, Google, Facebook,
Twitter, Yahoo și Microsaft), deoarece riscurile de securitate națională nu justifică slăbirea
dreptului la viață privată și punerea în pericol a datelor aparținând unor milioane de utilizatori
(exemplu: autoritățile statale pot avea acces la istoricul navigării pe internet a cetățenilor
britanici, slăbind astfel instrumentele de asigurare a confidențialității datelor personale,
creându-se vulnerabilități care ar putea fi exploatate de persoane sau entități neautorizate).
2. Cadrul legal
Libertatea organelor judiciare în administrarea probelor trebuie cantonată în echilibrul
care trebuie să existe între principiul legalităţii, ce implică, în principal, respectarea legii
formale, al cărui câmp a fost extins în România o dată cu ratificarea Convenţiei europene a
drepturilor omului1 (integrată în mod direct în ordinea juridică internă) şi celelalte principii
fundamentale ale procesului penal, între care dreptul la un proces echitabil este de o
importanţă primordială. Într-o viziune mai largă, s-a evidenţiat, în literatura de specialitate, că
principiul dreptului la un proces echitabil presupune “dreptul învinuitului sau inculpatului la
a-i fi asigurate drepturile procesuale cu respectarea tuturor regulilor diriguitoare ale
procesului penal”.2
Ţinând cont de mijloacele tehnice moderne de investigaţie, în procesul penal,
respectarea intimităţii vieţii private a dobândit o importanţă crescândă, părțile invocând în
mod frecvent violarea art. 8 al Convenţiei europene a drepturilor omului în scopul solicitării
anulării unei probe produse de către o parte sau printr-un act de administrare a probei, în
sensul respectării vieții private a persoanei în administrarea probelor. Sub acest aspect, în art.
8 alin.2, Convenţia europeană a prevăzut, ca o excepţie de la principiu, facultatea pentru un
stat membru de a autoriza o „ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul acestui drept", sub
rezerva ca ea să fie necesară.
Aşa cum s-a remarcat în doctrină, protecţia intimităţii vieţii private este asigurată
1
Legea nr.30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai
1994, intrat în vigoare la 20.06.1994, prin depunerea instrumentului de ratificare la Secretarul General al
Consiliului Europei
2
I. Neagu, “Drept procesual penal. Tratat.”- Ed. Global Lex, 2004, p.103.
~ 1097 ~
suficient prin însăşi crearea cadrului legal de administrare a probelor, existând posibilitatea ca
o probă obţinută cu violarea intimităţii vieţii private să poată fi cenzurată prin prisma
principiului legalităţii.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la corespondenţă apare uneori
distinct, alteori fiind alăturat dreptului la viaţă privată şi/sau dreptului la viaţă familială.
Astfel, Curtea a decis că atunci când o comunicare între doi membri ai aceleiaşi familii este
interceptată ne aflăm în faţa unei duble ingerinţe în exerciţiul dreptului la viaţa de familie şi a
dreptului la corespondenţă1. Ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la
corespondenţă constă în interceptarea pe orice cale a comunicării de orice fel.
Cu privire la art. 8 din Convenţie, numeroase probleme s-au ivit în jurisprudenţa
organelor Convenţiei în materia interceptărilor telefonice de către autorităţile statale, cât și
corespondenţa electronică. Astfel, prin prima hotărâre pronunţată în materie – cauza Klass
contra Germania, Curtea a admis că şi comunicările prin telefon sunt cuprinse în noţiunea de
corespondenţă, indiferent dacă aceasta emană de la domiciliul unei persoane sau din mediul
profesional. În principiu, nu interesează locul de unde se interceptează convorbirile
telefonice, existând o ingerinţă a autorităţilor publice în exerciţiul dreptului la corespondenţă
prin faptul că ascultarea telefonului reclamantului, chiar dacă a fost operată pe linia telefonică
aparţinând unui terţ, a condus la interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor acestuia, ceea ce
a permis începerea urmăririi sale2.
Posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autorităţile statale este
prevăzută, practic, în legislaţiile tuturor statelor semnatare ale Convenţiei, fiind legată, în
general, de lupta împotriva criminalităţii3.
Pentru a combate eficient astfel de ameninţări, trebuie să se permită statelor să
supravegheze elementele subversive care acţionează pe teritoriul lor, Curtea a admis că
existenţa unor dispoziţii legale care să permită interceptarea comunicațiilor în situaţii
excepţionale este necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii
naţionale, apărării ordinii publice şi prevenirii săvârşirii de infracţiuni, însă realizarea unor
interceptări ale convorbirilor telefonice comportă nu doar riscul producerii de prejudicii unei
anumite persoane, ci poate avea consecinţe negative pentru societatea democratică în
ansamblul său. De aceea, garanţiile împotriva interceptărilor abuzive sunt indispensabile4.
Conform art. 8 part. 2 din Convenţie, ingerinţele autorităţilor publice trebuie să fie prevăzute
de lege şi să fie necesare într-o societate democratică pentru atingerea unui scop legitim. O a
treia condiţie – ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit – este o creaţie a
jurisprudenţei organelor Convenţiei, care a condus la formularea unui nou principiu în
materie – cel al proporţionalităţii. Acesta presupune determinarea existenţei unei nevoi
sociale imperioase care a impus ingerinţa în dreptul la corespondenţă5.
1
C.E.D.O. „Hot. din 25.02.1992, M. şi R. Andersen contra Suedia”.
2
C.E.D.O. , dosar nr.13274/1987, cauza D. contra Italia, Hot. din 06.09.1990, D.R., nr.66, p.164 şi urm.
3
Conform art. 190 din Noul Cod penal, se incriminează fapta ce constă în “încălcarea dreptului la viaţă
privată a unei persoane prin folosirea unor mijloace de interceptare de la distanţă de date, informaţii, imagini sau
sunete din locurile arătate în art.189 alin.1, fără consimţământul persoanei care le foloseşte sau fără permisiunea
legii şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi difuzarea datelor,
informaţiilor imaginilor sau sunetelor obţinute în modurile prevăzute în alin.1”.
4
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, p.407.
5
Marin Voicu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001, p.167.
~ 1098 ~
În acest sens, în două cauze împotriva Franţei, Kruslin şi Huvig, Curtea a apreciat că
sistemul francez de autorizare a interceptării convorbirilor telefonice nu oferă reclamanţilor
garanţii adecvate contra unor abuzuri ce puteau fi comise, deoarece nu erau definite
persoanele care puteau fi supuse interceptării convorbirilor telefonice în cadrul procedurii
judiciare, nici natura infracţiunilor care îndreptăţeau practicarea lor; nu erau prevăzute limite
cu privire la durata măsurii, dacă aceasta era dispusă de judecătorul de instrucţie; nu existau
prevederi cu privire la modalitatea de redactare a procesului-verbal privind conversaţiile
interceptate şi măsurile ce trebuiau avute în vedere pentru ca înregistrările realizate să fie
comunicate intact şi complet către judecător (care nu putea controla numărul şi lungimea
benzilor înregistrate originale) şi apărare; nu erau definite modalităţile în care benzile cu
înregistrările practicate puteau fi distruse1.
În ansamblul sistemului probator conturat de Codul român de procedură penală, ar putea
suscita discuţii privind respectarea exigenţelor art. 8 din Convenţia europeană, mijloacele de
probă cuprinse în Capitolul IV privind „ Metode speciale de supraveghere sau cercetare”.
Aceste aspecte au condus la racordarea sistemului probator român la exigenţele
europene, prin utilizarea metodelor oferite de mijloacele electronice și tehnologice, prin
adăugarea unor noi mijloace de probă, respectiv înregistrările audio şi cele video. Legislația
în domeniu a îmbogăţit conţinutul acestor mijloace de probă prin noile prevederi cuprinse în
secţiunea intitulată „Interceptările şi înregistrările audio sau video”, în sensul că
interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor
convorbiri ori comunicări se efectuează cu autorizarea motivată a instanţei, la cererea
procurorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute, dacă sunt date sau indicii temeinice
privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează
din oficiu, iar interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
De asemenea, sunt menţionate perioada până la care poate fi acordată autorizarea,
posibilitatea prelungirii acesteia pentru motive temeinic justificate, durata maximă fiind de 4
luni, iar fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.
Se poate evidenția faptul că în data de 08.04.2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene
a pronunțat o hotărâre prin care a invalidat Directiva europeană 2006/24/CE de modificare a
Directivei 2002/58/2002 reținând, printre altele, că reglementarea în cauză trebuie să prevadă
o serie de cerințe minime astfel încât persoanele ale căror date au fost păstrate să dispună de
garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a datelor cu caracter personal
împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a
acestor date.
De asemenea, în ceea ce privește accesul autorităților naționale competente la date și
utilizarea lor ulterioară, Curtea a subliniat că Directiva nu conține garanții materiale și
procedurale suficiente.
Pe acest fond, prin decizia nr. 440/2014, Curtea Constituțională a României a constatat
neconstituționalitatea dispozițiilor Legii nr. 82/2012 privind reținerea datelor generate sau
prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice destinate publicului,
precum și modificarea și completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu
1
Corneliu Bârsan, Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la domiciliu în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pandectele române – Supliment 2003, p.47-48; Vincent Berger, op.
cit., p.413-414.
~ 1099 ~
caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice,
argumentând prin aceleași lipsuri și vulnerabilități evidențiate de către Curtea europeană.
Prin urmare, autoritățile române au înaintat în Parlament un proiect de lege de
modificare și completare a Legii nr. 506/2004 prin care să se reglementeze cadrul legal al
accesului la datele deținute de furnizorii de servicii de comunicații electronice, răspunzând
astfel la criticile CCR și CJUE, precum și inserarea unor serii de clarificării necesare pentru
definirea unor termeni, sens în care în data de 23.09.2015, Parlamentul României a legiferat
legea, denumită neacademic “Legea Big Brother”, ulterior fiind promulgată de președintele
țării.
Spre exemplu: a fost introdusă noțiunea de “date de identificare a echipamentului” – prin
această nouă sintagmă s-a urmărit un plus de claritate în ceea ce privește diferența dintre
datele de trafic imperios necesare bunei desfășurări a activității specific a furnizorilor de
servicii de comunicații (aceea de identificare a echipamentului care deservește o comunicație
la un moment dat) și acele echipamente tehnice corespunzătoare terminalului utilizatorului
(care permit localizarea utilizatorului serviciului de comunicații / coordinate GPS).
Astfel, legiuitorul român a introdus garanții noi în cuprinsul legislației pentru a proteja
dreptul la viață intimă, familială și privată, sens în care au fost stabilite condițiile în are
furnizorii prelucrează datele cu caracter personal, după cum urmează:
- accesarea datelor poate fi realizată într-un cadru precis delimitat, de către instanța de
judecată sau cu autorizarea prealabilă a judecătorului;
- atunci când sunt transmise în format electronic, solicitările, respectiv răspunsurile, se
semnează cu semnătură electronică extinsă, bazat pe un certificat calificat, eliberat de un
furnizor de servicii de certificare acreditat, pentru asigurarea integrității datelor și pentru
stabilirea trasabilității acestora.
De asemenea, pentru evitarea confuziei în ceea ce privește momentul ștergerii datelor
deținute de către furnizori în cadrul activității acestora, a fost reglementat un termen în sensul
că “datele de trafic, datele de identificare a echipamentului și datele de localizare nu fac
obiectul ștergerii sau anonimizării de către furnizori, atâta timp cât subzistă motivele care au
stat la baza solicitării, dar nu mai mult de 5 ani de la data solicitării sau, după caz, până la
pronunțarea unei hotărâri definitive de către instanța de judecată”.
În context, având în vedere dispozițiile cuprinse în Codul de procedură penală pentru
realizarea în mod legal a interceptărilor și înregistrărilor audio și/sau video, sunt necesare
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: prevăzute în art. 139 NCPP:
1. să fie începută urmărirea penală in rem;
2. să existe o suspiciune rezonabilă privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni
grave, pentru care urmărirea penală se exercită din oficiu;
3.măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date
fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute
sau gravitatea infracţiunii;
4.infracţiunea pentru care se autorizează interceptarea comunicaţiilor şi a oricărui tip de
comunicare la distanţă, supravegherea video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau
urmărirea prin mijloace tehnice să fie din cele enumerate de art. 139 alin. (2) NCPP,
respectiv:
- infracţiuni contra securităţii naţionale, prevăzute în Codul penal sau în alte legi speciale;
- infracţiuni de trafic de droguri, trafic de persoane, şantaj, viol,
~ 1100 ~
lipsire de libertate, trofic de arme, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de moneda
sau alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică; ,
- infracţiuni contra patrimoniului, evaziune fiscală, infracţiuni contra intereselor
financiare ale Uniunii Europene;
- infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie;
- infracţiuni care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii
electronice;
- alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
întrucât legea nu distinge între limita minimă sau maximă de 5 ani închisoare, se poate
interpreta că legea s-a referit la limita maximă a pedepsei.
5.Potrivit art. 140 alin. (9) NCPP, în cazul în care partea vătămată cere procurorului să
solicite instanţei autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor ori comunicărilor
efectuate de către aceasta, prin telefon sau orice mijloc electronic de comunicare, nu mai este
necesară limitarea infracţiunilor ce fac obiectul cercetărilor, putând fi solicitată pentru orice
tip de infracţiune.
Interceptarea comunicaţiilor şi a oricărui tip de comunicare la distanţă, supravegherea
video, audio sau prin fotografiere, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice se impune
atunci când:
- probele nu ar putea fi obţinute în alt mod, sau
- obţinerea probelor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta, ori
- există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
6. să existe mandatul judecătorului de drepturi şi libertăţi« de la instanţa căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia« în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care efectuează urmărirea penală ţi care a solicitat supravegherea tehnică.
Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere
tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva
căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care
rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate
dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii
video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire
penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice
ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea
caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Cererea prin care se solicită încuviinţarea
supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de
supraveghere tehnică.
Mandatul de supraveghere tehnică se dă pentru durata necesară interceptării, dar nu mai
mult de 30 zile. Aceasta poate fi prelungită, în aceleași condiții, pentru motive temeinic
justificate, însă fiecare prelungire nu poate depăși 30 zile, iar durata totală nu poate depăși 6
luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private,
care nu poate depăşii120 zile.
În situația în care nu mai există motivele care au justificat emiterea autorizației,
procurorul este obligat să dispună încetarea imediată a interceptărilor înainte de expirarea
~ 1101 ~
duratei autorizației, informând despre acest lucru instanța care a emis acest act.
3. Oportunitatea și valorificarea înregistrărilor audio și/sau video obținute legal în

plan probator
Vom prezenta pe scurt utilitatea acestor procedee probatorii, astfel cum a fost evidenţiată
în literatura de specialitate.1 Prin punerea sub ascultare a telefonului fix, este posibilă aflarea
numerelor de telefon de la care se apelează, cele care se formează de la aparatul respectiv,
conţinutul convorbirilor, data, ora şi locul din care s-au efectuat. Ulterior, pot fi identificaţi
titularii celorlalte posturi telefonice care au intrat în legătură cu suspectul.
Supravegherea unui telefon mobil poate furniza, pe lângă informaţia furnizată prin
apeluri telefonice, şi informaţii referitoare la poziţia sau traseul în teritoriu al deţinătorului,
precum şi conţinutul mesajelor transmise.
Autorizarea supravegherii unui telefon public este posibilă dacă sunt date clare că
suspectul foloseşte în mod constant acel telefon şi dacă nu sunt posibile interceptarea şi
urmărirea altor telefoane. Se poate emite autorizaţie de supraveghere şi pentru un fax care
transmite sau care primeşte informaţia sau chiar pentru un fax care transmite copii după tot ce
a fost transmis de la şi către fax-ul în cauză.
Accesarea şi supravegherea computerelor oferă anchetatorilor posibilitatea de a afla
numeroase informaţii, computerul fiind atât un mijloc de comunicare, cât şi unul de stocare a
datelor. Prin urmărirea comunicaţiilor realizate prin e-mail este posibil să se cunoască
cuprinsul conversaţiei, data, ora şi locul din care s-a efectuat transmisia. Internetul este şi
gazda unor grupuri de discuţie – forumuri. Acestea permit utilizatorilor să afişeze mesaje care
pot fi citite de oricine. Teoretic, fiecare mesaj afişat este accesibil oricui navighează pe
Internet, putând fi copiate de oricare dintre utilizatori. Prin această metodă este posibil ca
suspecţii să îşi transmită mesaje codate cu privire la comiterea unor infracţiuni. Interceptarea
acestora este posibilă numai dacă se cunosc adresele de e-mail ale suspecţilor.
Viaţa privată este un termen general, nesusceptibil de o definiţie exhaustivă. Trebuie
analizat, de la caz la caz, dacă prin utilizarea interceptărilor audio şi video ca mijloace de
probă în procesul penal, se încalcă, per se, art. 8 din Convenţie.
În măsura în care unele probe au fost obţinute ilegal, Curtea trebuie să cerceteze dacă
procedura în ansamblul său a fost echitabilă.2 Ca o chestiune de principiu, art. 6 din
Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil, fără a conţine reguli privind
admisibilitatea probelor ca atare, problemă de drept intern. Dacă s-ar folosi ca mijloc de
probă înregistrările ilegal obţinute în procesul penal, s-ar putea ca drepturile apărării să nu fie
socotite, dacă partea interesată ar avea posibilitatea de a contesta autenticitatea înregistrărilor
şi a se opune la utilizarea lor, precum şi de a utiliza şi alte probe. Înregistrarea nu trebuie să
fie singura probă pe care să se bazeze condamnarea3.
Nivelul de protecţie a drepturilor omului, în cadrul căruia dreptul la respectarea vieţii
private şi a demnităţii persoanei şi-au conservat o poziţie fundamentală, reprezintă o
componentă majoră a condiţiei umane, un imperativ dictat de necesitatea de progres a
1
D. Ciuncan, Înregistrările audio si video, mijloace de probă, R.D.P. nr. 1/1997, p. 57, D. Ciuncan
Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, P.L. nr. 2/ 1998, p.30 ; Mihai Apetrei Înregistrările audio şi
video-mijloace de proba in procesul penal, R.D.P. nr. 3/1998, p.94 – 95
2
C.E.D.O., Hot. 12.7.1988 cauza Schenk c. Elveţia
3
C.E.D.O., Hot. 25.09.2001 cauza P.G. şi J. H. c. Regatul Unit
~ 1102 ~
societăţii contemporane, adevărata libertate fiind posibilă numai într-o orânduire în care sunt
create condiţiile de exercitare optimă a drepturilor intim legate de fiinţa umană şi de protecţie
a acesteia faţă de arbitrariul autorităţilor şi a pericolelor care o ameninţă.
Valorificarea înregistrărilor în plan probator presupune conform Codului de procedură
penală, întocmirea de către procuror a unui proces verbal de redare integrală a convorbirilor
sau a comunicărilor interceptate, sens în care “acest document reprezintă act de urmărire
penală, fiind parte componentă a dosarului de urmărire penală instrumentat”1.
Datorită faptului că procesul verbal reprezintă mijloc de probă scrisă cu privire la faptele
și împrejurările constatate cu ocazia interceptărilor, acesta poate fi contestat în faza de
urmărire penală în baza prevederilor art. 336 NCPP, sau prin alte mijloace specifice cercetării
judecătorești ori a căilor de atac, în faza de judecată.
La procesul verbal se va atașa copia suportului care conține înregistrarea convorbirilor, într-
un plic sigilat cu sigiliul organului de urmărire penală, cu specificația că suportul trebuie să
conțină toate convorbirile în întregime, fără a fi fragmentate, deoarece există posibilitatea
prelucrării acestora și ulterior, de a fi contestate și supuse unor expertizări de către partea acuzată.
De asemenea, procesul verbal va trebui să fie certificat pentru autenticitate, de către
procurorul de caz, sub sancțiunea înlăturării acestor probe de către judecător, sub argumentul
relei credințe asupra realității și exactității informațiilor, valoarea acestora ca probe în
procesul penal este dat tocmai de autenticitatea înregistrării evenimentelor prezentate.
Referitor la valorificarea interceptărilor în faza actelor premergătoare, au existat opinii
recente (susținute de către grupări de interese în protejarea propriilor “stăpâni” sic!!!)
conform cărora interceptările nu pot fi efectuate în mod legal înainte de începerea urmăririi
penale, consecința fiind lipsirea de orice valoare probatorie a acestora.
Am putea exemplifica prin evidențierea mandatelor de siguranță națională obținute de către
SRI, mai ales cele ce vizează fapte conexe activităților de corupție, acestea fiind ulterior
declasificate și folosite de către Direcția Națională Anticorupție în instrumentarea dosarelor
penale având ca suspecți tocmai persoanele pentru care au fost obținute mandate de supraveghere
tehnică emise de către Înalta Curte de Casație și Justiție (exemplul elocvent în acest sens fiind
cazul parlamentarilor, magistraților și funcționarilor implicați în restituirea de terenuri sau a
sumelor considerate drept despăgubire, prejudiciu calculat fiind de circa 3 miliarde euro).
Astfel, organele de urmărire penală au obligația să aprecieze valoarea probatorie a
interceptărilor, acestea având aptitudinea de a produce încredere, deoarece sunt obținute fără
ca cei înregistrările audio și/sau video să aibă cunoștință de această împrejurare.
De asemenea, se poate preciza că în cursul derulării unor mandate de siguranță națională
asupra unui grup de persoane, pot apărea date și informații care se referă la alte infracțiuni
săvârșite de cu totul alte persoane, fapt pentru care procurorul poate decide în conformitate cu
prevederile art. 142 alin. 5 NCPP ca înregistrările să fie folosite ca probe în altă cauză penală.
Pentru a fi folosită în altă cauză penală, o convorbire sau o comunicare interceptată și
înregistrată trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
- Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon
ori prin alt mijloc electronic trebuie realizată cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute la
art. 139 NCPP;
1
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2010, pag. 500.
~ 1103 ~
- Existența unei alte cauze penale, diferită de cea în care s-a dispus autorizarea
interceptărilor;
- Existența unor dat concludente și utile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei alte
infracțiuni strict prevăzute.
Legislația română prevede și faptul că o înregistrare prezentată de părți poate constitui mijloc
de probă în procesul penal, numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- Înregistrările audio sau video prezentate de părți să privească propriile convorbiri sau
comunicări pe care le-au purtat cu terții;
- Aceste înregistrări să nu fie interzise prin lege;
- Autentificarea acestor înregistrări – singura persoană care poate confirma sau infirma
autenticitatea este expertul în domeniu, care va fi solicitat de către procuror.
4. Propunere de lege ferenda

În prezent, există o lipsă de legislație în cazul posibil de interceptare a unui mijloc de
comunicații a unei persoane neidentificate concrete (terorist, cetățean străin care circulă sub
nume conspirat, refugiați arabi / în prezent, minorități / romi care nu dețin acte de identitate
etc.), în scopul identificării și localizării acestora în anumite cauze penale sau de siguranță
națională, cât și stabilirea prin lege a duratei de timp pentru care se poate emite mandat de
supraveghere tehnică, în contextul în care și aceste persoane neidentificate sunt apărate de
Convenția europeană a drepturilor omului.
Bibliografie:
Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie
publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994, intrat în vigoare la 20.06.1994, prin depunerea
instrumentului de ratificare la Secretarul General al Consiliului Europei;
Neagu, Ion - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004;
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român
pentru Drepturile Omului;
Marin Voicu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. “Lumina Lex”, Bucureşti,
2001;
Corneliu Bârsan, Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială, la corespondenţă şi la
domiciliu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pandectele române – Supliment 2003;
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a II-a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2010;
Dorin Ciuncan, Înregistrările audio si video, mijloace de probă, R.D.P. nr. 1/1997;
Dorin Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, P.L. nr. 2/ 1998;
Mihai Apetrei, Înregistrările audio şi video-mijloace de proba în procesul penal, R.D.P. nr.
3/1998;
C.E.D.O., Hotărârea din 12.7.1988, cauza Schenk contra Elveţia;
C.E.D.O., Hotărârea din 25.09.2001, cauza P.G. şi J. H. contra Regatul Unit;
C.E.D.O., Hotărârea din 25.02.1992, cauza M. şi R. Andersen contra Suedia;
C.E.D.O., Hot. din 06.09.1990, cauza D. contra Italia, dosar nr.13274/1987, D.R.
~ 1104 ~
ASPECTE JURIDICE RELATIV LA PROCEDURA EUTANASIEI
LEGAL ISSUES RELATED TO EUTHANASIA PROCEDURE
Drd. TICAU-SUDITU Aniela Flavia

Avocat,
Școala Doctorală a Academiei de Poliție, domeniul Drept
aniela.suditu@yahoo.com
Abstract:
The analysis of the opportunity of legalizing euthanasia in the European Union can be
achieved only by comparison with the axiologic system predominantly assumed by a
particular Member State. Given the socio-ethical context, we must take into consideration the
diversity of options for the acceptance of such a procedure.
Although the homogeneous approach of the issue of euthanasia was initially considered,
the ECHR found that such an action was clearly doomed to failure and could consist in an
institutional blockage determined by the Member States national feature.
Thus, the ECHR approach was the pragmatic policy of avoiding to impose a single
vision that would have been received as invasive, because it is mostly a national procedure.
On the other hand, by avoiding the acceptance of euthanasia procedure in an
unconditional manner, we might consider that the ECHR used an evasion to avoid a possible
infringement of the principle that punishes the homicide (in relation to assisted suicide) as
the principle was regulated in art. 2 of the Convention.
The interest in studying the issue of euthanasia attracted us mainly due to the problem of the
capability of inheritance for the person who assists or helps de cuius to benefit from this procedure.
We mention that this issue will be analyzed in a subsequent article, putting into balance valences of
committing the intentional criminal act in relation to fulfilling the will of the deceased.
Rezumat:
Analiza oportunitatii legalizarii eutanasiei la nivelul Uniunii Europene poate fi realizata
in mod coerent doar prin raportare la sistemul axiologic asumat in mod preponderent de un
anumit stat membru. Avand in vedere contextul etico-social, se constata diversitatea
optiunilor privind acceptarea unei astfel de proceduri.
Dorindu-se initial o abordare omogena a problematicii eutansiei, CEDO a constatat ca
in mod invariabil, un asemenea demers este sortit esecului, putandu-se ajunge la un blocaj
institutional generat de opozitia particular nationala a statelor membre.
Astfel, CEDO a abodat o politica pragmatica prin evitarea impunerii unei viziuni unitare
care ar fi fost receptata drept invaziva, fiind o procedura cu specific national.
Pe de alta parte, prin evitarea acceptarii neconditionate a procedurii eutanasiei, s-ar
putea opina ca CEDO a uzitat de un subterfugiu pentru a evita o eventuala incalcarea a
principiului sanctionarii in cazul uciderii intentionate (prin raportare la sinuciderea
asistata), astfel cum principiul a fost prevazut in art. 2 din Conventie.
Interesul studierii problematicii eutanasiei ne-a fost suscitat de problematica
nedemnitatii succesorale a celui care il asista sau il ajuta pe de cuius sa beneficieze de
~ 1105 ~
aceasta procedura. Precizam ca aceasta problematica va fi analizata intr-un articol
subsecvent, punandu-se in balanta valentele intentionale ale savarsirii faptei penale in raport
cu indeplinirea vointei lui de cuius.
Keywords: euthanasia, assisted suicide, case law on euthanasia.
Cuvinte cheie: eutanasie, sinucidere asistata, jurisprudenta eutanasie.
1. Preliminarii
Legalizarea eutanasiei a fost intotdeauna un subiect de dezbateri intense, in ciuda
perioadei indelungate de timp in care a fost practicata. In contextul actual, eutanasia (moartea
bună) semnifica in principiu terminarea activă si intenţionată a vieţii unui pacient de către un
cadru medical, in contextul intrunirii anumitor conditii sine qua non pentru aplicabilitatea
procedurii.
Eutanasia a fost practicata atat la populatiile primitive cat si la cele mai evoluate. Spre
exemplu, in Sparta copiii care prezentau malformatii sau diverse probleme de sanatate erau
ucisi1, acelasi lucru fiind uzual si in Roma, pana in secolul patru.
De altfel, atat in Grecia cat si in Roma Antica existau situatii prevazute de lege in care
sinuciderea asistata sau uciderea la cerere era incurajata. In acest sens, se putea vorbi despre o
obligatie de a muri corelativa dreptului de a muri, in contextul in care propria viata
devenea o povara fie pentru sine, fie pentru altii.
Eutanasia a devenit un subiect tabu ulterior instaurarii crestinismului ca religie
predominanta, religie care pune un accent precumpanitor pe faptul ca viata nu este doar
sfanta, dar nici nu apartine omului spre a se dispune de aceasta, viata fiind un bun prin
excelenta apropriat lui Dumnezeu.
Fiind asadar un subiect dificil de abordat, putini au mai avut curajul de a contrazice noile
principii morale instaurate. Cu toate acestea, filosoful Thomas Morus (1478-1535), vorbeste
despre beneficiile eutanasiei in lucrarea sa Utopia, viziunea sa fiind sustinuta de catre filozoful
Francis Bacon (1561-1625), care dezvolta conceptele de „eutanasia exterioara” cu referire la
aportul medicului in terminarea vietii pacientului, respectiv de „eutanasia interioara”, pentru a
evidentia insusirea psihica a ideei de moarte, in lucrarea Novum Organum.
In functie de maniera in care procedura este uzitata, aceasta imbraca mai multe forme.
Astfel, eutanasia poate fi activa, cand are loc la cererea pacientului, in contextul in care
medicul curant considera ca se intrunesc criteriile pentru admisibilitatea procedurii si se
decide terminarea vietii pacientului. In mod analog, eutanasia poate fi si pasiva sau prin
omisiune, caracterizata prin abtinerea de la anumite interventii medicale sau prin
retragerea tratamentului, astfel incat sa se instaureze moartea pacientului.
In functie de principiul autodeterminarii, eutanasia a fost grupata in trei categorii:
voluntara, solicitata sau consimtita de pacient, involuntară, contrara vointei pacientului,
respectiv non-voluntară, in cazul pacientilor care nu au discernamant. Pe langa aceste trei
categorii, in practica se gaseste o alta categorie strans legata de cele expuse, respectiv sinuciderea
asistată medical, care implica actiunea pacientului si aportul secundar al medicului.
1
In Politica VII, Aristotel considera aceasta practica salutara din considerente de utilitate publica; pe de alta
parte, Platon recomanda practica eutanasierii pentru batranii grav bolnavi, aspect consacrat in Republica.
~ 1106 ~
2. Scurta prezentare comparativa
In prezent, eutanasia a fost legalizata ( in context european, sub diferite denumiri) in
Olanda, Belgia, Luxemburg, Elveţia, Germania, Albania si, recent, in Franta. Cu toate
acestea, exista si tari in care pacientul poate refuza tratamentul, fiind asadar vorba despre o
eutanasie pasiva: Danemarca, Ungaria, Spania, Portugalia, Suedia, Anglia și Cehia
In ultima jumatate de secol, Olanda a fost teatrul de razboi in privinta dezbaterilor
privind eutanasia si sinuciderea asistata1. In aprilie 2002, Olanda a devenit prima tara care a
legalizat atat eutanasia, cat si sinuciderea asistata, prin promulgarea Legii relativ la “Sfarsitul
vietii la cerere si sinuciderea asistata”.
Pentru a fi eligibil intr-o asemenea procedura, trebuiau intrunite mai multe conditii
standard: pacientul trebuia sa aiba dureri ingrozitoare ( acesta fiind un factor relativ), boala sa
fie incurabila (caracter absolut) iar solicitarea de a accede la procedurile de eutanasiere
trebuia facuta in cunostinta de cauza, de un pacient in mod incontestabil constient.
In tandem a luat amploare si procedura “tratamentului paliativ”, care presupunea
inducerea unei stari comatoase pacientilor cu expectativa de viata mai redusa de 2 saptamani,
dublata de retragerea aportului nutritiv.2
In prezent, foarta discutata este acceptarea eutanasiei in cazul pruncilor si a persoanelor
lipsite de discernamant.
Belgia a legalizat eutanasia in anul 2002, ulterior Olandei, aceasta putand fi atat activa
cat si pasiva. Cu toate acestea, sinuciderea asistata nu este reglementata in Belgia. De altfel,
Belgia este prima țară din lume care a legalizat eutanasierea minorilor suferinzi de boli
incurabile și prezentand dureri insuportabile.
In Elvetia, sinuciderea asistata a fost practicata din 1942, aspect datorat unei lacune
legislative in Codul penal al Elvetiei. Potrivit reglementarilor respective, in lipsa asistarii din
“motive egoiste”, sinuciderea asistata nu era incriminata. Ulterior, in anul 2001, Consiliul
National Elvetian a confirmat legea privind sinuciderea asistata, pastrand insa o vaga
interdictie a eutanasiei voluntare.
In prezent, sunt reglementate legislativ atât eutanasia pasivă, cât și cea activă.
Sinuciderea asistata este de altfel o nisa extrem de profitabila pentru economia elvetiana,
avand in vedere “importul de muribunzi”. Acestia sunt in fapt pacienti carora li s-a refuzat in
propriile tari posibilitatea eutanasiei si aleg sa profite de legislatia elvetiana pentru a-si gasi
sfarsitul. Cu o atitudine proactiva, Elvetia a incurajat infiintarea de organizatii precum
Dignitas si Exit, care asigura sinuciderea asistata contracost.
Trebuie precizat ca o speta decisiva a constituit-o cauza Haas c. Elvetiei, in urma careia
au fost adaugate niste conditii suplimentare dreptului de a accesa sinuciderea asistata, intre
care si un discernamant neafectat, precum si capacitatea fizica de a indeplini procedura,
avand in vedere incriminarea eutanasiei voluntare si a uciderii la cerere de catre legislatia
elvetiana.
În Germania și Austria, eutanasia pasivă este tolerată, desi termenul este evitat din
cauza istoricului incarcat de practici eugeniste si asimilate eutanasiei. Astfel, pentru
1
Cazul Schoonheim, 1984, a fost piatra de temelie pentru legalizarea eutanasiei.
2
In perioada 2005-2015 s-a constatat o medie de mai mult de 15.000 de cazuri anual, conform declaratiei
Asociatiei Medicale Regale Olandeze.
~ 1107 ~
sinuciderea asistata terminolgia folosita este de beihilfe zum suizid, iar pentru sinucidere
asistata activ, aktive sterbehilfe.
In Franta au fost indelung considerate ilegale atat eutanasia activa cat si sinuciderea
asistata. In urma adoptarii legii Leonetti, in 2005, a fost introdusa notiunea de “drept de a fi
lasat sa mori”. Prin aceasta reforma legislativa, doctorii aveau posibilitatea conditionata de a
“decide limitarea sau stoparea oricarui tratament nefolositor, disproportionat sau care nu are
alt scop decat prelungirea artificiala a vietii”. Un corelativ al acestui drept era posibilitatea
utilizarii de analgezice puternice, cu efect secundar de scurtare a vietii.
In acest context legislativ, in 2015 s-a promulgat o lege prin care doctorii au primit
dreptul sa induca un somn adanc pacientilor bolnavi cronic, in stadiu final. In aceste conditii,
s-au iscat numeroase controverse asupra legalizarii totale a eutanasiei in Franta.
3. Jurisprudenta selectiva CEDO

Luand in considerare viziunile divergente ale diferitelor state membre raportat la
legalizarea eutanasiei, Curtea europeana a drepturilor omului are un rol extrem de dificil,
incercand o echilibristica intre autonomia legislativa a statelor si incercarea de unitate a
principiilor UE.
In cazul eutanasiei, trebuie luate in calcul existanta mai multor dimensiuni: raportul
individ-lege, individ-religie, individ-societate. Ultima dimensiune are multiple valente: atat
de acceptare de catre societate si moravuri, cat si de sanctionare in baza normelor penale in
caz de omor, ucidere la cerere sau determinarea sau inlesnirea sinuciderii.
Cele invederate mai sus sunt in fapt cauze ale conservatorismului manifestat de CEDO in
pronuntarea unor solutii, precum si a practicii abordate de aceasta institutie de a evita
eventuale ingerinte in politica nationala a statelor membre, indeosebi in contextul unor
probleme controversate1. Intre aceste principii, un rol esential au cele inglobate in Conventia
EDO.
In cele ce urmeaza vom expune succint cateva cauze notorii pentru a delimita maniera
principiala in care argumenteaza si decide curtea europeana a drepturilor omului.
3.1 Gross c. Elvetiei.

In anul 2013, Curtea EDO a primit o plangere din partea unei doamne in varsta de 80 de
ani, prin care aceasta solicita pronuntarea unei hotarari prin care sa se constate ca are dreptul
de a primi o doza letala de medicatie, in ciuda faptului ca aceasta nu prezenta nicio boala
incurabila si nici nu avea niciun fel de suferinta cauzata de o eventuala maladie.
Initial, Curtea a considerat ca guvernul elvetian i-a nesocotit dreptul la o viata privata
prin lacuna legislativa privind sinuciderea asistata, impunand astfel autoritatilor elvetiene
obligatia adoptarii unui cadru legal privind sinuciderea asistata. Curtea a opinat ca optiunea
pentru a accesa procedura de sinucidere asistata ar trebui sa fie prevazuta, inclusiv in
contextul in care persoana care solicita aplicarea procedurii nu are o stare de sanatate
degradata2.
Ulterior, Curtea a considerat ca doamna Gross a savarsit un abuz de drept prin faptul ca a
solicitat in continuare solutionarea demersului juridic, in contextul in care avea intentia de a-
1
http://www.hanselawreview.org/pdf3/Vol2No1Art04.pdf, p 12
2
http://www.adfmedia.org/files/switzerlandbrief.pdf, ECHR, GRAND CHAMBER APPLICATION NO.
67810/10 Alda GROSS Applicant v. SWITZERLAND, 2013
~ 1108 ~
si lua singura viata, lucru pe care l-a si facut, cu aproximativ doua saptamani inaintea
pronuntarii unei hotarari finale. Judecand astfel, curtea nu a mai analizat fondul cauzei deduse
judecatii, respingandu-o pentru motive procedurale.
3.2. Pretty c. Angliei

In cauza Pretty c. Angliei inregistrata pe rolul curtii in anul 2002, petenta suferea de
paralizie si de disfunctie neuronala, boli degenerative, progresive si incurabile. Intrucat
doamna Pretty se afla intr-o stare de sanatate mult prea degradata pentru a putea sa-si ridice
singura viata, a solicitat institutiilor engleze ca sotul ei sa nu fie tras la raspundere in
contextul in care ar ajuta-o sa se sinucida, avand in vedere ca in Anglia, inlesnirea sinuciderii
este incriminata.
Fiind refuzata de catre autoritatile engleze, aceasta a introdus o cerere pe rolul Curtii
EDO, considerand ca i-au fost incalcate drepturile la intimitate si la viata, reglementate in art.
3, respectiv art. 2 din Conventie. In motivarea in drept a cererii au fost mentionate si art. 8,9
si 14 din Conventie.
Astfel, a considerat ca refuzul de a muri intr-un mod demn este in fapt un tratament
degradant. A sustinut de asemenea ca sinuciderea asistata nu se circumscrie art. 2 din
Conventie, care are ca obiect nu viata insasi ci dreptul de a alege sau nu viata. Astfel,
argumentele in sprijinul acestei aparari se subsumau ideii ca dreptul la viata are o dubla
dimensiune: de a trai si de a alege daca sa traiesti sau nu.
Indicarea art. 2 din CEDO pentru solutionarea cauzei a suscitat o serie de nelamuriri.
Curtea a fost asadar nevoita sa se confrunte cu anumite intrebari pe care nu le-a avut in
vedere anterior solutionarii spetei, fiind de altfel o abordare filosofica a multiplelor
dimensiuni ale existentei.
Astfel, s-au avut in vedere anumite aspecte: limita pana la care viata si dreptul de a trai
sunt protejate de lege, respectiv aprecierea asura posibilitatii metamorfozarii dreptului la viata
in obligatia de a trai. In acest sens, s-a problematizat posibilitatea unui eventual drept la
moarte, prin contrast fata de posibilitatea legilor de a impune obligatia de a trai, prin protectia
dreptului de a trai dincolo de vointa pacientului1.
Ulterior analizei sistematice expuse in argumentatia hotararii, Curtea a respins cererea
introdusa de petenta, considerand ca incumba in mod exclusiv legislatiei nationale sa
delimiteze maniera de incriminare a sinuciderii asistate.
3.3. Nicklinson si Lamb c. Angliei

Cauzele Nicklinson si Lamb c. Angliei, inregistrate pe rolul Curtii in anul 2015, au
readus in lumina reflectoarelor problema eutanasiei voluntare si a sinuciderii asistate2.
Ambele cereri au fost intemeiate pe dispozitiile din Conventie privind dreptul la intimitate si
la viata de familie.
In prima cauza, dl. Nicklinson se afla intr-o pseudo-coma, aspect care a tereminat-o pe
sotia acestuia sa solicite ajutorul Curtii EDO. In cea de-a doua cauza, dl. Lamb, suferind de
1
http://www.humanrights.is/en/human-rights-education-project/comparative-analysis-of-selected-case-
law-achpr-iachr-echr-hrc/the-right-to-life/euthanasia-and-abortion
2
Legislatia engleza a interzis sinuciderea asistata prin promulgarea Legii Sinuciderii din anul 1961,
procedura fiind prohibita in partea a doua a acestei legi. Mentionam de asemenea ca eutanasie este incriminata in
legislatia engleza.
~ 1109 ~
paralizie, a solicitat permisiunea autorizarii unui volntar sa ii administreze o doza letala.
Curtea a considerat ambele cereri inadmisibila, pentru considerente de forma: fie pentru
abuzul de drept savarsit de dl. Nicklinson in formularea petitiei ( care de altfel a fost cercetata
pe fondul cauzei), fie pentru considerentul ca nu au fost epuizate alte demersuri la instantele
nationale de catre dl. Lamb.
3.4. Lambert si altii c. Frantei

In aceasta cauza solutionata in anul 2015 de catre Marea Camera a CEDO, aplicantii au
fost parintii, o sora si un frate al dlui. Lambert, un pacient tetraplegic de 6 ani. Acestia au
considerat nelegala decizia Consiliului de stat prin care s-a decis intreruperea nutritiei si
hidratarii artificiale. Cererea a fost intemeiata pe art 2 din Conventie, prin care se prevede
obligatia respectarii dreptului la viata de catre institutiile statului.
In ciuda argumentelor acestora, curtea a opinat statele membre se bucura de o libertate de
apreciere si de reglementare legislativa in ceea ce priveste terminarea vietii cetatenilor sai,
hotarand astfel sa pronunte legalitatea deciziei institutiilor nationale. 1 ulterior pronuntarii acestei
hotarari, Franta a adoptat o noua lege prin care se reglementeaza posibilitatea intreruperii nutritiei
si hidratarii artificiale in anumite situatii in care s-ar fi incadrat oricum si dl. Lambert.
3.5. Haas c. Elvetiei

In aceasta cauza cu care Curtea a fost investita in anul 2011, s-a dezbatut posibilitatea ca
statul sa reglementeze dreptul de acces la substante letale al persoanelor grav bolnave si care
doresc sa se sinucida. Cererea a fost intemeiata intre altele pe dispozitiile art. 8 din Conventie.
Haas era cetatean elvetian si considera ca are dreptul sa se sinucida intr-un mod “dulce”,
motivat de faptul ca sufera de sindrom bipolar, o afectiune psihica indeajuns de raspandita si
care nu se incadreaza categoriei de “incurabil si cauzator de suferinte”
Curtea a considerat ca tine de dreptul national politica prin care fiecare stat isi protejeaza
proprii cetateni impotriva abuzurilor provenite atat din partea tertilor cat si din cauze personale.
Curtea a statuat, pe de alta parte, ca statele membre pot decide implementarea art 2 al
Conventiei (si in acest sens pot personaliza modalitatea concreta de ocrotire a dreptului la viata a
cetatenilor proprii) prin raportare la art. 8 ( care prevede dreptul la intimitate si la viata de familie).
Pentru aceste considerente, cererea introdusa de Dl. Haas a fost respinsa, Curtea
nedorind nici de aceasta data sa pronunte o hotarare prin care sa aduca atingere autonomiei
legislative a statelor membre.
4. Concluzii
CEDO are o politica pragmatica in ceea ce priveste pronuntarea unor hotarari decisive
relativ la problema eutanasiei: in conditiile unei impuneri a legalizarii sau a interzicerii
procedurii eutanasiei statelor membre, impunere care ar putea asigura coeziunea principiala a
acestora, s-ar putea obtine un efect prin ricoseu, astfel incat statele membre semnatare sa
revoce autoritatea CEDO, ajungand-se astfel la un blocaj institutional.
Pornind de la aceasta viziune, hotararile pronuntate in cauzele deduse CEDO sunt de o
natura minim invaziva asupra autonomiei statelor membre.2
1
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf
2
J. Lucy Pridgeon, Euthanasia Legislation in the European Union: is a Universal Law Possible?, 2006
~ 1110 ~
Mai mult, o eventuala legalizare a eutanasiei ar contraveni principiului sanctionarii
uciderii intentionate, astfel cum acesta a fost definit in art. 2 din Conventia EDO. Din punctul
de vedere al legiuitorului, consimtamantul sau cererea victimei nu reprezinta o cauza care sa
justifice inaplicabilitatea art. 2 din Conventie1.
Consideram ca jurisprudenta CEDO infatiseaza o abordare optima a unui subiect
controversat. Decizia legalizarii eutanasiei este o problema cu incarcatura nationala, fiind un
aspect strans legat de specificul fiecarui popor2. In acest sens, obligativitatea legalizarii
eutanasiei este un proiect improbabil la acest moment, avand in vedere divergenta de viziune
socio-religioasa a statelor membre3.
Bibliografie:
Carti, Tratate:
Bârsan C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005
Lewy G., Assisted suicide in US and Europe. New York: Oxford University Press, Inc; 2011
Steve Peers, Dr. Angela Ward, The European Union Charter of Fundamental Rights, Haart
publishing, Oxford, 2004
Council of Europe, Euthanasia: Ethical and human aspects, Council of Europe
publishing, Strasbourg, 2003
Suresh Bada Math, Santosh K. Chaturvedi, Euthanasia: Right to life vs right to die,
Indian J Med Res. 2012 Dec; 136(6).
Bertrand Mathieu, The right to life in European constitutional and international case-
law, Council of Europe Publishing, Belgium, 2006
John Griffiths,Heleen Weyers,Maurice Adams, Euthanasia and Law in Europe, Haart
Publishing, Oxford, 2008;
Richard Huxtable, Euthanasia, Ethics and the Law: From Conflict to Compromise, ed.
Routledge, 2007
Site-uri Web:
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3612319/
http://www.hanselawreview.org/pdf3/Vol2No1Art04.pdf
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Euthanasia_ENG.pdf
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-155352
http://www.lawyer.ie/euthanasia-law#sthash.Iq5drftX.dpuf
http://www.humanrights.is/en/human-rights-education-project/comparative-analysis-of-
selected-case-law-achpr-iachr-echr-hrc/the-right-to-life/euthanasia-and-abortion
1
Bertrand Mathieu, The right to life in European constitutional and international case-law, Council of
Europe Publishing, Belgium, 2006, p 70 si urm.
2
Richard Huxtable , Euthanasia, Ethics and the Law: From Conflict to Compromise, ed. Routledge, 2007
3
In vederea reglementarii problematicii expuse mai sus a fost emisa si Recomandarea nr. 1419/1999 a
Consiliului Europei, in care se prevede ca dreptul la viaţă este garantat, o contrapondere a acestui principiu fiind
obligatia statelor de a proteja viata propriilor cetateni chiar impotriva propriilor optiuni, si indiferent cat de
intemeiate sunt acestea.
~ 1111 ~
ESTE JUST SĂ VINĂ LA SUCCESIUNE UCIGAȘUL LUI DE
CUIUS?
SHOULD THE DECEASED'S KILLER INHERIT?
“Heredis fletus sub persona risus est”
Drd. TICAU-SUDITU Aniela Flavia

Avocat,
Școala Doctorală a Academiei de Poliție, domeniul Drept
aniela.suditu@yahoo.com
Abstract:
This paper examines, through multiple jurisprudential and legislative references, the
issues caused by the inheritance vocation of the person who killed the deceased. Among
others, a key aspect on which we insist throughout the paper is committing the offense in
relation to the legal provisions and the testator's will, in the context of either intestate
succession or testamentary.
We notice throughout the article the heterogeneous manner of jurisprudential and legal
analysis related to the issues mentioned above. Thus, although some systems consider
appropriate the succession vocation of the deceased's killer, other legal systems believe it
represents an absolute impediment, without distinction. We mention that for the
jurisprudential analysis we used mainly cases settled by courts in the US, following to
analyze in a subsequent article different cases settled by European courts.
Our point of view, explained throughout the article, advocates towards finding a middle way
between the two legislative and jurisprudential directions. Thus, we believe the context of
committing the offense against the deceased and the abatement of the sanction, with particular
reference to the situation of killing on request ( mercy killing), assisted suicide and euthanasia,
should be clarified. In this case, we consider essential the explanation and regulation of the
sanctions applied to the person who commits the criminal act to fulfill the will of the deceased.
Rezumat:
Prezenta lucrare analizeaza prin multiple trimiteri jurisprudentiale si legislative,
problematica venirii la mostenire a celui care l-a ucis pe de cuius. Intre altele, un aspect
principal asupra caruia insistam pe parcursul lucrarii il reprezinta savarsirea faptei penale
prin raportare la prevederile legale si la vointa lui de cuius, fie in contextul succesiunii ab
intestat, fie al celei testamentare.
Se constata maniera eterogena de analiza jurisprudentiala si legislativa a problematicii
enuntate mai sus. Astfel, desi unele sisteme de drept considera oportuna venirea la
succesiune a ucigasului defunctului, alte sisteme de drept considera ca reprezinta un
impediment absolut savarsirea uciderea lui de cuius, in mod nediferentiat. Precizam ca
pentru analiza jurisprudentiala ne-am folosit preponderent de spete solutionate de catre
instantele din SUA, urmand ca intr-un articol subsecvent sa analizam preponderent spete
solutionate de instantele europene.
~ 1112 ~
Opinia noastra, sustinuta in cuprinsul prezentului articol, converge in sensul identificarii
unei cai de mijloc intre cele doua directii legislative si jurisprudentiale. Astfel, consideram ca
se impune clarificarea contextului savarsirii faptei impotriva lui de cuius si atenuarea
sanctiunii aplicate ucigasului in anumite circumstante, cu referire in special la situatia
uciderii la cerere, a sinuciderii asistate si a eutanasiei. Consideram esentiala explicitarea si
reglementarea sanctiunilor aplicate in acest caz celui care savarseste fapta penala pentru
indeplinirea vointei lui de cuius.
Keywords: Inheritance Rights, Mercy killing.
Cuvinte cheie: drepturi succesorale, ucidere la cerere.
1. Preliminarii
In dreptul romanesc, nedemnitatea succesorala determinata de savarsirea unei infractiuni
cu intentia de a-l ucide pe de cuius1 (art 958, lit a, Cod civil) prezinta caracterul juridic al unei
sanctiuni civile aplicate in personam, operand atat in cazul mostenirii legale cat si a celei
testamentare, potrivit art 960 alin 1 C. civil.
Argumentele pentru instituirea sanctiunii nedemnitatii sunt delimitate de doua directii:
astfel, dintr-o prima perspectiva, se considera imoral si inechitabil ca o persoana sa vina la o
mostenire deschisa prin uciderea sau tentativa de ucidere a lui de cuius, considerandu-se ca
nu se poate accede la o mostenire prin savarsirea unui omor.
Dintr-o a doua perspectiva, se considera ca atat vointa legiuitorului, in contextul
succesiunii ab intestat, cat si vointa lui de cuius, in cazul mostenirii testamentare, sunt grav
incalcate prin fapta nedemnului.
In dreptul roman era prevazuta regula de successio in locum. Potrivit acestei reguli,
puteau fi reprezentanti nu doar decedatii, ci si nedemnii si renuntatorii, punandu-se accent pe
vocatia succesorala personala a reprezentantului si nu pe pozitia detinuta de reprezentat.
Acest principiu a fost alterat ulterior sec. XV, cand in dreptul medieval s-a introdus conceptul
de “Representatio” ca o fictiune a legii, pierzandu-se printr-o interpretare defectuoasa sensul
initial avut in dreptul roman. Astfel, sensul originar a fost rasturnat, considerandu-se ca
primordial e locul util si subsidiara este vocatia succesorala a reprezentantului.
Concluzia acestui rationament contrazicea prevederile din dreptul roman, putand asadar
fi reprezentanti, in mod exclusiv, doar decedatii2, ajungandu-se la inegalitatea intre tulpini si
la dizolvarea caracterului in personam a pedepsei aplicate nedemnului, devenind in fapt o
sanctiune in rem prin extrapolarea acesteia si fata de eventualii descendenti ai nedemnului3.
Potrivit noului cod civil, descendentii nedemnului pot veni la succesiune fie in nume
propriu, potrivit principiului proximitatii, fie prin reprezentarea nedemnului, chiar daca acesta
1
Atat Codul Civil din 1864 cat si Codul civil adoptat in 2009, dupa modelul Codului civil din Quebec,
reglementeaza in mod aproximativ similar conceptul de nedemnitate succesorala, prezentand diferentieri in special
relativ la efecte: in noul cod civil nedemnul poate fi reprezentat; de asemenea, efectele nedemnitatii pot fi
inlaturate prin testament/act autentic notarial, prin manifestare expresa si ulterioara de vointa; clasificarea
nedemnitatii in judiciare si de drept se evidentiaza in noul cod; nedemnitatea poate opera si in lipsa unei
condamnari penale, in contextul constatarii faptelor de o instanta civila.
2
Aceasta conceptie a fost adoptata si de Codul civil de la 1864, pe filiera codului napolean, art 664 si urm.
3
Mircea Dan BOB, Propter veteris iuris imitationem: nou si vechi in materie succesorala in noul cod
civil, Studia Universitatis Babes-Bolyai, Iurisprudentia, 2011.
~ 1113 ~
nu este decedat.
In categoria efectelor nedemnităţii, distingem faptul ca titlul de moştenitor al nedemnului
este desfiinţat retroactiv, fiind considerat strain mostenirii. Dacă acesta a intrat în posesia
bunurilor succesiunii anterior constatarii nedemnităţii, va trebui să le restituie, impreuna cu
fructele naturale, industriale sau civile. In subsidiar, acesta va restitui valoarea lor, mai putin
o diferenta compusa din sumele avansate pentru efectuarea cheltuielilor necesare si utile,
respectiv pentru datoriile succesiunii.
Astfel, posesia exercitata asupra bunurilor mostenirii este de rea-credinta, potrivit art 960
alin 2 C. civ, fiind aplicabil principiul restitutio in integrum. In acest sens, actele subsecvente
încheiate de nedemn vor fi desfiinţate cu efect retroactiv1. In mod similar se aplica principiul
valabilitatii actelor de conservare sau de administrare care ii avantajeaza pe ceilalti
mostenitori. Principiul restitutio in integrum cunoaste de altfel o exceptie referitoare la
salvgardarea actelor de dispozitie incheiate intre nedemn si terti de buna-credinta, in
conditiile in care tespectivele acte sunt cu titlu oneros.
Desi efectele nedemnităţii pot fi înlăturate, se prevad anumite conditii. Astfel, inlaturarea
acestora trebuie facuta de catre de cuius fie prin testament sau printr‐un act autentic notarial,
in mod exclusiv prin indicarea expresa a absolvirii de vina. De altfel, Codul civil prevede ca
nu se pot inlatura efectele amintite anterior nici in contextul unei gratificari subsecvente
savarsirii faptei, nici prin alte proceduri juridice2.
Mai mult, in Noul Cod Civil, instantei civile i se acorda posibilitatea de a constata
nedemnitatea chiar si atunci cand nu intervine o hotarare de condamnare definitiva3. Astfel, in
cazurile prevazute de art. 10, lit. g) Codul de Procedura Penala, instanta poate, la cerere sau
din oficiu, sa constate nedemnitatea succesorala.
2. Reglementari ale nedemnitatii. Regula Ucigasului, astfel cum este reflectata in

sisteme de drept diverse
Atat pe cale jurisprudentiala cat si pe cale legislativa, anumite state au adoptat asa numita
“Regula a Ucigasului”( Slayer rule). Potrivit acestui concept, ucigasul nu poate veni la
succesiunea autorului pe care l-a ucis. Ucigasul va fi tratat in acest context ca strain de
mostenire, o mare parte din legislatiile statelor europene si americane optand sa-l considere
pe ucigas predecedat lui de cuius4.
Pentru a fi aplicabil un asemenea statut, omuciderea (inclusiv tentativa) trebuie sa fie
intentionata, nelegitima si sa nu existe cauze justificative.
O asemenea cauza justificativa o constituie lipsa discernamantului.
Spre exemplu, in conditile in care legatarul isi ucide testatorul, legatarul nu il poate
mosteni pe testator. Aceasta concluzie nu deriva din sanctionarea civila a legatarului, ci din
prezumtia ca testatorul l-ar fi dezmostenit pe legatar daca ar fi cunoscut ca acesta urma sa il
ucida. Aceasta prezumtie este insa rasturnata in contextul in care legatarul ar fi lipsit de
1
nemo dat quod non habet; resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis
2
“reabilitarea nedemnului, amnistia intervenită după condamnare, graţierea sau prescripţia executării
pedepsei penale” -art. 961 alin. 2 C. civ
3
spre deosebire de Codul civil de la 1864, unde constatrea nedemnitatii se putea face numai in contextul
existentei unei hotarari de condamnare penala definitiva.
4
Rhodes, Anne-Marie, Consequences of Heirs’ Misconduct: Moving from Rules to Discretion, 33 Ohio
N.U. L. Rev. 975, 2007
~ 1114 ~
discernamant sau ar avea dicernamantul diminuat, considerand-se ca nu ar fi responsabil nici
legal si nici moral1. Cu toate acestea, sunt numeroase cazuri in care, desi ucigasul a fost
achitat din cauza lipsei discernamantului, instantele au decis excluderea acestuia de la
succesiune2.
O situatie aparte o prezinta reglementarea lipsei de discernamant in sistemul de drept
englez. Ulterior anului 1800, legislatia engleza cu privire la raspunderea penala a persoanei
lipsite de discernamant, s-a schimbat in mod radical, cand parlamanetul englez a adoptat
”Criminal Lunatics Act”3, avansandu-se sintagma “Nevinovat din cauza nebuniei4”,
schimbata potrivit jurisprudentei ulterioare in “vinovat dar nebun5”.
Supranumita si regula M'Naghten, se prevedeau anumite criterii pentru aplicare: la data
comiterii faptei, faptuitorul fie nu putea sa-si dea seama de natura si calitatea faptelor sale din
cauza discernamantului diminuat de o afectiune mintala, fie putea sa realizeze natura si calitatea
faptelor sale dar nu intelegea valoarea morala ( negativa) a actiunilor sale, faptele fiind asadar
savariste fara intentie. Aceasta reglementare, desi modificata, se aplica si in prezent, fiind asadar
posibil ca ucigasul lipsit de discernamant sa nu fie indepartat de la succesiunea lui de cuius.
Statutele privind exheredarea de drept a ucigasilor raspund nevoii de a sanctiona
ingerintele nelegale savarsite de acestia fata de libertatea de a testa a defunctului 6. Ca o
conditie suplimentara, in anumite state se impune existenta unei condamnari definitive
pronuntate de o instanta penala.
Trebuie mentionat ca anumite legislatii prevad posibilitatea impacarii dintre victima si
faptuitor, sau a iertarii celui din urma, cauze care ar precumpani asupra rolului justitiar al
aplicarii statutelor prin respectarea principiului autonomiei de vointa a defunctului. Aceste
exceptii sunt deosebit de eficiente in cazul uciderii la cerere sau din mila, cand faptuitorul se
expune legii penale pentru a-l ajuta pe defunct, fiind superflua o sanctionare a drepturilor
civile a acestuia7.
Spre exemplu, in dreptul englez, in “Legea Confiscarii” 8-, se permite instantei sa
aprecieze asupra conduitei faptuitorului si a defunctului, asupra naturii si gravitatii faptei,
asupra eventualei vointe a defunctului, asupra vinovatiei faptuitorului, asupra starii materiale
a defunctului, respectiv a faptuitorului, precum si asupra altor aspecte relevante pentru a se
1
Laurel Sevier, Comment, Kooky Collects: How the Conflict between Law and Psychiatry Grants
Inheritance Rights to California's Mentally Ill Slayers, 47 Santa Clara L. Rev. 379 (2007).
2
Cu titlu exemplificativ, indicam urmatoarele spete: Congleton c. Sansom (Florida, 1995); Goldsmith c.
Pearce (Michigan, 1956); Garner c. Phillips (North Carolina, 1948); pentru detalii, a se accesa
http://www.lawreform.vic.gov.au/content/3-application-forfeiture-rule#sthash.F7DPPPx9.dpuf
3
In urma incercarii de ucidere a regeului George al III-lea de catre James Hadfield.
4
"not guilty by reason of insanity."
5
"guilty but insane".
6
Eike G. Hosemann, Protecting Freedom of Testation: A Proposal for Law Reform in the United States,
Max Planck Private Law Research Paper No. 13/24, Hamburg, 2013
http://www.law.harvard.edu/programs/about/privatelaw/related-content/2013-working-paper-
series/hosemann_protecting-freedom-of-testation.pdf
7
In unele sisteme de drept se considera ca inclusiv impactul pierderii mostenirii de catre ucigas este de
natura sa impiedice exheredarea acestuia ca urmare a nedemnitatii. De asemenea, in majoritatea statelor nu se
exheredeaza nedemnul in contextul in care crima a fost comisa din neglijenta sau din imprudenta ( statele in care
nedemnul se exheredeaza indiferent de intentia cu care a savarsit fapta, sunt, intre altele: Canada, Africa de Sud,
Kentucky si Columbia).
8
Forfeiture Act, 1982 (Eng.)
~ 1115 ~
stabili necesitatea exheredarii nedemnului1.
Pentru a accentua specificul divergentei regelementarilor nedemnitatii succesorale a
ucigasului, am selectat cateva sisteme de drept care reliefeaza abordari eterogene a
problematicii nedemnitatii.
In SUA, aspectele referitoare la nedemnitatea succesorala a ucigasului au pivotat in jurul
a doua teorii. Prima teorie, numita “Niciun castig2”, vizeaza primordial interpretarea
teleologica a dispozitiilor normative. Astfel, legea penala este suplinita de sanctiuni civile,
augumentate in spiritul legii, cu depasirea prevederilor strict textuale. Potrivit acestei teorii,
nu este absolut necesara reglementarea legislativa a nedemnitatii succesorale a ucigasului, in
contextul in care la acelasi rezultat se poate ajunge prin uzitarea rationamentelor analitice si a
interpretarii teleologice.
Cea de-a doua teorie, intitulata “Stricto Sensu3” se refera la interpretarea strict terminologica
a normelor legale, fiind astfel conceputa prin opozitie fata de interpretarea teleologica.
Acest tip de rationament a fost impus in jurisprudenta americana timpurie, cand se
considera ca dreptul penal prevede sanctiunile ce trebuie aplicate ucigasilor, fiind superflua si
incalcandu-se principiul non bis in idem prin stabilirea auxiliara a unei sanctiuni civile pentru
ucigasi. Astfel, se considera ca o asemenea sanctiune civila nu are un temei juridic,
nedemnitatea succesorala a ucigasului neputand fi constatata pe criterii etice, in contextul
unei lacune legislative.
In sistemul de drept englez s-a consacrat principiul conform caruia ucigasul nu poate
profita de fapta sa, acest principiu fiind dezvoltat in “Statutele pentru dezdaunare si
imbogatire fara justa cauza”. In aplicarea acestui principiu, jurisprudenta nu este unitara.
Astfel, se considera ca sunt nedemni inclusiv cei care ucid la cerere ( asa numita crima din
mila) sau cei reconfirmati ca mostenitori de catre de cuius, dupa comiterea faptei. In aceste
cazuri, se poate prezuma ca vointa autorului a fost de a fi mostenit de catre cei considerati
nedemni. Cu toate acestea, s-a considerat ca sunt demni sa vina la succesiune cei care ucid in
anumite circumstante: forta majora, autoaparare4, lipsa discernamant, etc.
In sistemul juridic islamic se prevede ca ucigasul nu isi mosteneste victima, avand in
vedere ca interesul public impune aceasta regula. In caz contrar, s-ar instaura haosul,
mostenitorii fiind predispusi sa-si ucida autorii pentru a intra cat mai curand in posesia
bunurilor succesiunii5. Se prezuma ca o omucidere care atrage dezmostenirea este fie una
care atrage legea razbunarii (qisas) sau a dezdaunarii (kaffara)6.
De la acest principiu se prevad insa si anumite exceptii. Astfel, cel care ucide pentru alte
1
Carla Spivack, KILLERS SHOULDN’T INHERIT FROM THEIR VICTIMS—OR SHOULD THEY?
Georgia Law review, 2013, http://georgialawreview.org/wp-content/uploads/2014/07/Download-PDF-V48-I1-
Spivack.pdf
2
“No profit theory”, lansata de savantul Adam D. Hansen si aplicata practic in US ulterior solutionarii
cazului “Mutual Life vs. Armstrong”, in urma caruia s-a statuat ca ucigasului nu ii este permis sa se indestuleze
din banii de asigurare platiti cu ocazia mortii lui de cuius.
3
“Strict Construction Theory”, lansata tot de Adam D. Hansen si emanata in urma solutionarii cazului
Riggs c. Palmer.
4
Spre exemplu, in caz de violenta domestica, exista teoria ca este moral ca un sot sau un copil sa se apere
prin uciderea membrului de familie care savarseste abuzuri- Jane Maslow Cohen, Regimes of Private Tyranny:
What Do They Mean to Morality and for the Criminal Law, 57 U. PITT. L. REV. 757, 786–87 (1996).
5
Hanafi Fiqh, Al-Fatawa al-Hindiyya, 6/454
6
Raj Bhala, Understanding Islamic Law, ed Lexis Nexis, 2011
~ 1116 ~
considerente decat cele care atrag razbunarea sau despagubirea victimelor colaterale, poate
veni la mostenire, considerandu-se ca a ucis intr-un mod indirect, astfel incat nu este
raspunzator de fapta sa1.
In India, se pune un accent deosebit pe opinia publica. Astfel, in argumentarea
exheredarii ucigasului, se ridica intrebarea daca exista vreun motiv pentru care succesorul sa
mosteneasca sau pentru care sa nu mosteneasca.
Un motiv afirmativ este cel al rudeniei apropiate, pe cand unul negativ il reprezinta
faptele criminale. Asemeni multor altor legislatii, si in dreptul indian ucigasul lipsit de
discernamant sau cu probleme psihice poate veni la mostenire2. Dreptul indian are propriile
reguli de hermeneutica textuala, astfel incat, chiar daca legea nu prevede, judecatorul poate
interpreta tacerea legii prin analogie.
In jurisprudenta anterioara adoptarii “Legii indiene a succesiunii”, uciderea de catre
succesibil a fost interpretata ca o infractiune de talharie in varianta agaravata: crima dublata
de furt. Astfel, avand in vedere ca nicio instanta nu ar fi permis talharului sa pastreze bunurile
sustrase, tot astfel nu ar trebui sa i se permita unui succesibil sa culeaga o succesiune pe care
a deschis-o prin propria fapta criminala3, potrivit principiului “nemo ex suo delicto meliorem
suam conditionem facere potest”
In prezent, in “Legea indiana a succesiunii” se prevad urmatoarele: “o persoana care
savarseste o crima sau care inlesneste savarsirea unei crime va fi descalificata de la
mostenirea persoanei astfel ucise”, statutul unui asemenea criminal in relatie cu mostenirea
fiind unul bine-definit: “se va considera ca aceasta persoana a decedat anterior deschiderii
succesiunii4”.
In sistemul de drept iudaic, ambiguitatile juridice sunt potentate de istoria sacra. Astfel,
exista doua istorisiri biblice invocate frecvent, intitulate sugestiv “Ucide si mosteneste.”
Prima istorisire ii are ca protagonisti pe regele David si pe sotia lui Uriah, frumoasa Bat-
Sheba. Intrucat o dorea, i-a ucis sotul pentru ca aceasta sa-i revina de drept. In a doua
istorisire, regele Ahab, dorindu-i via lui Naboth si vazand refuzul acestuia de a i-o oferi, l-a
ucis, devenind proprietarul viei in urma dezbaterii succesorale.
Statutul de mostenitor (in cazul succesiunii ab intestat) are o valenta aparte in dreptul
iudaic, fiind un statut inalienabil. Astfel, in ciuda sanctiunilor penale care se pot aplica
ucigasul, statul acestuia este nealterat, nefiind considerat in niciun caz nedemn. Aceasta
situatie este surprinzatoare potrivit mentalitatilor precumpanitoare a societatii moderne, dar
este o situatie de normalitate pentru o societate cu o istorie complexa, care se considera de
descendenta divina si care trebuie sa se foloseasca de orice remediu juridic pentru pastrarea
structurilor social-familiale5.
1
Astfel, sunt indepartati de la mostenire atat cei care ucid autorul intentionat, cu o unealta propice
uciderii (qatl amad), cu o unealta cu care de obicei nu se ucide (qatl shibh amad) sau care, din neglijenta, isi ucid
autorul (qatl khata’)
2
John Duncan, Martin Derrett, Essays in Classical and Modern Hindu Law: anglo-hindu legal problems,
Leiden, ed. E.J.Brill, 1977, p 300 si urm.
3
Ludo Rocher, Can a Murderer Inherit His Victim's Estate? British Responses to Troublesome Questions
in Hindu Law, Journal of the American Oriental Society,Vol. 107, No. 1 (Jan. - Mar., 1987), pp. 1-10
(http://www.jstor.org/stable/602947)
4
Hindu Succesion Act, Section 25-27
5
Cohen, Nili, The Slayer Rule, 92 Boston U L Rev 793-810, 2012
~ 1117 ~
3. Uciderea la cerere atrage nedemnitatea faptuitorului?
In dreptul romanesc, infractiunea de ucidere la cerere este reglementata in noul cod
penal1; in contextul lipsei unei reglementari similare in Codul penal anterior2. Printre
conditiile indicate de codul penal pentru retinerea acestei variante atenuate a infractiunii de
omor se regasesc urmatoarele: existenta unei cereri explicite, neechivoce, serioase, constiente
si repetate din partea victimei, faptuitorul actionand in scopul indeplinirii acestei cereri3.
Sunt multiple argumente pentru ca infractiunea de ucidere la cerere sa nu atraga
nedemnitatea. Acestea se clasifica in functie de patru coordonate majore: vointa defunctului,
scopul legiuitorului, jurisprudenta si scopul fapturitorului
Raportat la vointa defunctului, se poate opina ca uciderea reprezinta vointa victimei,
exprimata in anumite conditii limitativ prevazute de lege. Astfel, intentia faptuitorului este o
manifestare pe plan volitiv al lui de cuius.
Mai mult, noul cod civil pune un accent deosebit pe vointa autorului mostenirii. Astfel,
desi unele fapte ale succesibilului pot contraveni legii penale sau moralei traditionale, autorul
mostenirii este cel care decide sanctionarea succesibilului relativ la drepturile succesorale ale
acestuia, in masura in care are aceasta posibilitate. In conditiile in care uciderea lui de cuius a
fost facuta la cerere, cu atat mai mult consideram ca ar putea opera iertarea nedemnului de
catre autor.
Raportat la scopul legii civile, in doctrina de specialitate s-a opinat ca sanctiunea
nedemnitatii priveste nu omorul in sine ci intentia de a vatama, in sfidarea prevederilor legale
si a datoriei morale fata de autor4.
la criteriul jurisprudential, Curtea Constitutionala prin Decizia 530/2005, a statuat: “
autorul unei infracţiuni de omor nu poate pretinde un statut juridic egal cu al celorlalţi
cetăţeni, din rândul cărora s-a autoexclus prin fapta sa, astfel încât nedemnitatea instituită în
ceea ce îl priveşte nu contravine prevederilor art. 16 şi art. 20 din Constituţie”.
Potrivit deciziei, achiesam la opinia conform careia interpretarea trebuie facuta stricto
sensu, aceasta axandu-se unilateral pe infractiunea de “omor”, si nu pe cea de “ucidere la
cerere”
Scopul, respectiv motivatia faptuitorului, sunt criterii importante in functie de care se
poate constata inoportunitatea aplicarii institutiei nedemnitatii in cazul uciderii la cerere.
1
Art 190: “Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă, conştientă şi repetată a victimei care
suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi
greu de suportat, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani”; prezentul articol trebuie coroborat cu art. 22
alin. (2) “Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi
atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.”
2
Precizam insa ca a fost reglementata anterior in Codul penal de la 1936, Art 468: “(1) Acela care
ucide un om, în urma rugăminţei stăruitoare şi repetate a acestuia, comite crima de omor la rugăminte şi se
pedepseşte cu temniţă grea de la 3 la 8 ani. (2) Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia care determină pe altul să
se sinucidă, sau îi întăreşte hotărîrea de a se sinucide, ori îi înlesneşte, în orice mod, executarea, dacă
sinuciderea a avut loc”(3) Pedeapsa este închisoarea corecţională de la unu la 5 ani, atunci când faptul a fost
săvârşit, în condiţiile alineatelor precedente, sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile
fizice ale unei persoane care suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză.
3
Pentru diferentieri doctrinare, subliniem ca fapta medicului de a asista pacientul la sinucidere prin
diverse procedee medicale nu constituie ucidere la cererea victimei. Din contra, poate fi incadrata la infractiunea
prevazuta de art. subsecvent din codul penal, respectiv art. 191, determinarea sau inlesnirea sinuciderii.
4
“legea civila pedepseste nu faptul material al omorului, ci intentia vionvata de a omori” - Mihail
Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei, București, 1966, pag. 73.
~ 1118 ~
Astfel, in aceste cazuri, faptuitorii sunt motivati de dragoste si compasiune, de dorinta de
a usura suferinta autorului lor. Astfel, sanctionarea civila a faptuitorului este lipsita de orice
temei legal1.
In doctrina juridica a statelor preponderent crestine se fac constante referiri la
legitimitatea uciderii la cerere prin invocarea anumitor versete din Biblie. Astfel, in
Judecatori, 9:53-54, se vorbeste despre regele Abimelech, muribund in urma unei lovituri cu
o piatra, care isi roaga scutierul sa il ucida pentru a avea parte de o moarte demna. Fapta
scutierului a fost considerata justa, atragand lauda acestuia si nicidecum condamnarea lui. Tot
astfel, se fac referiri la refuzul de a ucide un profet, in urma rugamintii acestuia. Acest refuz a
fost considerat, in mod paradoxal, crima, fiind sanctionata cu uciderea pentru neascultare a
celui care a refuzat.
In orice caz, jurisprudenta internationala este divergenta, existand numeroase state care
nu sanctioneaza aceasta fapta penal sau civil2.
4. Jurisprudenta selectiva
Riggs c. Palmer. In aceasta speta, Elmer Palmer ( in varsta de 16 ani), nepotul lui Francis
Palmer, cunoscand ca este lagatarul principal al lui Francis si afland intentia acestuia de a-si
modifica testamentul, isi ucide bunicul. Fara a exista la acel moment o reglementare
legislativa a nedemnitatii succesorale derivate din uciderea lui de cuius( in anul 1889, statul
Maryland), instanta, valorificand principiile de echitate sociala, a considerat ca ucigasul nu
isi poate mosteni victima.
Cook c. Grierson. In aceasta speta recenta ( 2004), fiul si-a ucis tatal, devenind astfel
nedemn pentru a-l succede. Nepotul defunctului ( fiul ucigasului) a formulat o actiune in
justitie prin care a solicitat sa se constate ca are dreptul de a veni la succesiunea defunctului
sau bunic, fapta tatalui nedemn nefiindu-i opozabila.
Curtea de apel din Maryland, in solutionarea spetei, a pornit de la principiul ca doar
decedatii pot fi reprezentati. Cu alte cuvinte, nedemnii sunt exclusi de la reprezentare, copii
acestora neputand urca in locul lor. Astfel, fapta nedemnului atrage imposibilitatea venirii la
succesiunea ab intestat, prin reprezentare, a tuturor succesibililor acestuia.
Willingham C. Smith. Brandy si Joshua Williams erau casatoriti de 7 ani. Ulterior ivirii
unor neintelegeri, Joshua a ucis-o pe Brandy si s-a sinucis ulterior. Neavand testamente, se
aplica principiile succesiunii legale. Debora Willingham, mama vitimei, a introdus o actiune
in justitie prin care solicita ca mostenirea lui Joshua sa fie dezbatuta de catre familia victimei,
si nu de cea a calaului, pe principii de echitate3. Aceasta a argumentat de altfel ca, pe langa
faptul ca ucigasul nu isi poate mosteni victima, ar trebui ca familia victimei sa vina la
mostenirea ucigasului, fiind o exceptie echitabila de la mostenirea ab intestat. Cu toate
acestea, solicitarile mamei victimei au intampinat un refuz imuabil, considerandu-se ca
echitabilul nu reprezinta o conditie pentru venirea la mostenire4.
1
In anumite sisteme de drept, in cazul uciderii la cerere, desi incriminate, faptuitorii pot veni la
succesiune. In mod traditional, se face referire la BGB german si la statutele aplicabile in statul Wisconsin.
2
Spre exemplu, in Olanda, aceasta fapta este dezincriminata
3
Prezentei spete i se aplica Legea din Alabama, coform careia sotul supravietuitor care a ucis in mod
nelegitim si intentionat pe defunct, nu este indreptatit sa primeasca niciun beneficiu aferent succesiunii
defunctului, sotul supravietuitor fiind considerat predecedat victimei.
4
https://verdict.justia.com/2014/11/11/murder-suicide-fight-inheritance
~ 1119 ~
New York Mutual Life Insurance Co. c. Armstrong. In acest caz din anul 1886,
beneficiarul unei polite de asigurare l-a ucis pe asigurat, pentru a obtine suma pentru care s-a
incheiat asigurarea. Curtea Suprema a statuat, pe criterii de ordine publica si de echitate ca o
astfel de indestulare a beneficiarului ucigas este nelegala.
Garwols c. Bankers Trust Co. In aceasta speta, fiul vitreg si-a ucis mama adoptiva
pentru a-i utiliza averea lasata de aceasta, in scopuri egoiste (dorea sa-si persuadeze o amica
sa-i devina sotie). Instanta a constatat nedemnitatea succesorala a acestuia, considerand ca
este un factor suplimentar pentru instituirea nedemnitatii succesorale, savarsirea faptei pentru
interese materiale.
Velcea & Mazare c. Romaniei - CEDO (2009) 1Aceasta speta a fost solutionata prin
aplicarea art. 2 si 8 din Conventia EDO, cu referire la dreptul la viata, la intimitate si la viata
de familie, prin refuzul aplicarii institutiei nedemnitatii succesorale.
In aceasta cauza, victima a fost ucisa impreuna cu mama sa, de catre sotul sau victimei.
Desi potrivit art 655 C civil de la 1864 prevede, succesorul care a atentat la viata autorului
este considerat nedemn de a-l mosteni, aceste dispozitii nu au fost respectate, intrucat,
imediat dupa uciderea celor doua, ucigasul s-a sinucis.
In codul civil de la 1864, spre deosebire de actualul cod civil, nu era prevazuta
exheredarea nedemnului in contextul inexistentei unei hotarari penale definitive de
condamnare. Instantele romanesti au considerat legala solutia de a considera ca sotul ucigas
este indreptatit sa culeaga toata succesiunea, ulterior aceasta revenindu-i fratelui ucigasului,
in lipsa de alte rude mai apropiate.
Curtea europeana a drepturilor omului a considerat ca drepturile succesoarale reprezinta
un element esential pentru viata de familie. Mai mult, curtea a considerat ca desi nu poate
impune statelor membre sa legifereze prevederi relative la nedemnitate, in contextul in care
legislatia romana prevedea aceste norme, trebuiau aplicate intr-o maniera compatibila
scopului pentru care au fost reglementate.
5. Concluzii
Astfel cum s-a spus in mod ludic in repetate randuri, moartea poate fi o experienta
luminoasa, dar pentru mostenitori. In genere, interdictia legislativa impusa unui mostenitor de
a culege bunurile succesiunii a fost intampinata cu angoasa. In fapt, acesta a fost un mod de
manipulare eficienta a celor care doreau sa-si pastreze vocatia succesorala.
Spre exemplu, in Institutele lui Iustinian se sanctiona cu nedemnitatea succesorala fapta
celui care, fara acordul autorului sau, isi alegea profesia de gladiator. Mai tarziu, nedemni au
devenit cei care vatamau in vreun fel drepturile si interesele autorilor lor.
Cu toate acestea, vointa autorului a jucat, in cele mai multe sisteme de drept, un rol
crucial, fiind modul cel mai facil in care succesibilul putea fi iertat de nedemnitate.
Desi jurisprudenta romana nu este la fel de bogata ca in alte state cu traditie
jurisdictionala in acest domeniu, consideram oportun sa se insiste asupra excluderii celui care
savarseste infractiunea de ucidere la cerere din randul celor nedemni succesorali.
Consideram ca in contextul in care legea romana prevede calificarea faptei penale ca
“intentionate”, pentru a putea atrage nedemnitatea, aceasta “intentie” ar trebui raportata
scopului savarsirii faptei, nu numai pe plan penal, ci si pe plan civil.
1
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"dmdocnumber":["858930"],"itemid":["001-95878"]}
~ 1120 ~
Astfel, in conditiile in care ucigasul fara discernamant sau a celui care ucide din cauze de forta
majora nu este sanctionat cu nedemnitatea succesorala, un rationament similar ar trebui aplicat si
celui care savarseste fapta penala in urma rugamintii autorului, fata de care isi poate arata
compasiunea inclusiv prin savarsirea acestei fapte, in deplina concordanta cu vointa autorului.
Opinam asadar ca ar fi salutara o eventuala initiativa de explicitare a sferei de aplicare a
sanctiunii nedemnitatii, atat in contextul reglementarii penale a infractiunii uciderii la cerere,
cat si in contextul reglementarii tot mai frecvente a institutiilor eutanasiei si sinuciderii
asistate, avand in vedere raporturile stranse care se stabilesc in general intre faptuitor si
autorul succesiunii.
Intr-adevar, o astfel de propunere de lege ferenda este intampinata cu ostilitate, avand in
vedere indeosebi insuficientele de ordin probatoriu pentru diferentierea intre infractiunea de
omucidere si cea de ucidere la cerere, precum si dificultatea probarii scopului si motivatiei
faptuitorului. In ciuda acestor aspecte, consideram ca nu trebuie sa fie sanctionat in mod
similar un ucigas manat de motive egoiste si un faptuitor care actioneaza din compasiune.
Insuficienta probatorie generala nu trebuie asadar sa pericliteze interesele si drepturile pe care
le poate avea un succesibil considerat in mod abuziv nedemn.
Bibliografie:
Carti, tratate
BOB, Mircea Dan, PROPTER VETERIS IURIS IMITATIONEM: NOU ŞI VECHI ÎN
MATERIE SUCCESORALĂ ÎN NOUL COD CIVIL, Studia Universitatis Babes-Bolyai,
Iurisprudentia, 2011
Cohen, Nili, The Slayer Rule, 92 Boston U L Rev 793-810, 2012
Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Bucureşti, Ed. Actami, 1999
Eliescu, Mihail, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei,
București, 1966
Rhodes, Anne-Marie, Consequences of Heirs’ Misconduct: Moving from Rules to
Discretion, 33 Ohio N.U. L. Rev. 975, 2007
Sherman, Jeffrey, Mercy Killing and the Right to Inherit, 61 U. Cincinnati Law Review
803, 1993
Sevier, Laurel, Comment, Kooky Collects: How the Conflict between Law and Psychiatry
Grants Inheritance Rights to California's Mentally Ill Slayers, 47 Santa Clara L. Rev. 379,
2007
Spivack, Carla, KILLERS SHOULDN’T INHERIT FROM THEIR VICTIMS—OR
SHOULD THEY? Georgia Law review, 2013
Site-uri web:
http://scholarship.kentlaw.iit.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1558&context=fac_schol
https://verdict.justia.com/2014/11/11/murder-suicide-fight-inheritance
http://georgialawreview.org/wp-content/uploads/2014/07/Download-PDF-V48-I1-
Spivack.pdf
https://www.judiciary.gov.uk/wp-content/uploads/2014/09/chadwick-judgment.pdf---
http://digitalcommons.law.scu.edu/lawreview/vol47/iss2/4
~ 1121 ~
IMPORTANȚA UNEI COMUNICĂRI EFICIENTE ÎN CADRUL
UNIUNII EUROPENE
THE IMPORTANCE OF AN EFFICIENT COMMUNICATION

INSIDE THE EUROPEAN UNION
Drd. TACLIT Sabin Alexandru

sabin.taclit@gmail.com
Abstract:
Starting from a quote of the American philosopher John Dewey, I will try to present
some relevant aspects of the communication freedom inside the EU by pointing out some of
the rules governing this fundamental right. "People live in the community duet o the things
that they have in common, and the communication is the way they get to have these things
in common. Communication is a way of being of the community. "Inside the European
Union, Communication policy is not governed by specific legislation but derives directly from
the very foundation of the Union and the requirement of the European community to explain
to the citizens the Union operating mechanism, its policies and the whole concept of the
European integration. The necessity for an effective and democratic communication, is
based from the Charter of Fundamental Rights of the European Union, a document that
guarantees to the European citizens the right to be informed about all the European
community aspects , being guaranteed the freedom to express their own ideas and messages
without being limited by the intervention of any authority or any existing borders. After a
long period when Romania was under communist regime empire, citizens felt the need to
regain a fundamental human right: The right to communicate freely and to express their own
ideas. The right to express ourselves freely and unhindered were some of the most precious
things won after the revolution of December 1989, together with the idea of freedom itself
after a long period in which a person opinion, could be considered a crime.
Rezumat:
Pornind de la un citat al filozofului american John Dewey, voi încerca in continuare să
prezint câteva dintre aspectele relevante ale libertății de comunicare in cadrul Uniunii
Europene punctând totodată si câteva dintre normele care reglementează acest drept
fundamental. „Oamenii trăiesc in comunitate in virtutea lucrurilor pe care le au in comun,
iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung sa dețină in comun aceste lucruri.
Comunicarea este un mod de a exista al comunității.” În cadrul Uniunii Europene, politica
de comunicare nu este una reglementată de acte normative specifice, ci decurge în mod
direct din însăși fundamentul Uniunii, precum si din obligația comunității europene de a
explica cetățenilor mecanismul de funcționare, politicile sale, precum și întregul concept de
integrare europeană. Nevoia unei comunicări eficiente si democratice are drept izvor juridic
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, document care garantează cetățenilor
spațiului comunitar, dreptul de a fi informați cu privire la toate aspectele comunitare,
garantându-le acestora libertatea de a-si exprima propriile idei si mesaje, fără a putea fi
~ 1122 ~
limitați de intervenția vreunei autorități sau de existenta vreunei frontiere. După o lungă
perioadă în care Romania s-a aflat sub imperiul regimului comunist, cetățenii au simțit
nevoia recâștigării unui drept fundamental al omului: Dreptul de a comunica liber și de a-și
exprima propriile idei. Prin urmare, dreptul de a ne exprima liber și neîngrădit au fost unele
dintre lucrurile cele mai de preț câștigate după revoluția din decembrie 1989, alături de
ideea de libertate în sine, după o lungă perioadă în care propria opinie, putea fi considerata
o infracțiune.
Keywords: freedom, communications, rights, legislation.
Cuvinte cheie: libertate, comunicare, drepturi, legislatie.
1. Cadrul juridic care reglementează libertatea de comunicare

1.1. Reglementarea libertății de comunicare in cadrul Uniunii Europene
Deși din punct de vedere legislativ, nu putem vorbi despre o politică de comunicare a
Uniunii Europene, in realitate avem de-a face cu o multitudine de politici de comunicare ce se
desfășoară pe teritoriul tuturor statelor membre si care împreuna formează un aquis
comunitar al libertății de comunicare. Responsabilitatea principală asupra acestor politici o
au Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul, Curtea Europeană de Justiție,
Comitetul Regiunilor şi Agenţiile Uniunii Europene. Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene – elaborată în anii 1999-2000 de o Convenție și căreia Tratatul de la
Lisabona i-a conferit caracter obligatoriu și același statut juridic ca și tratatele Uniunii
Europene – prevede un cadru comun tuturor instituțiilor europene pentru conectarea
realizărilor și valorilor fundamentale ale Uniunii în comunicarea cu publicul larg. Principalele
articole ale Cartei drepturilor fundamentale referitoare la informare și comunicare sunt
articolul 11 (dreptul la informare și libertatea de exprimare, precum și libertatea și
pluralismul mijloacelor de informare în masă), articolul 41 (dreptul de a fi ascultat și dreptul
de acces la dosarul propriu), articolul 42 (dreptul de acces la documentele instituțiilor
europene) și articolul 44 (dreptul de a adresa petiții). Pentru acțiunile pentru care nu există
un temei juridic separat în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene este necesară o
trimitere la articolul 352 din acest Tratat (fostul articol 308 din Tratatul de instituire a
Comunității Europene).1 De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
1
(1) În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru
a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest
sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă
măsurile corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate cu o
procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European.
(2) Comisia, în cadrul procedurii de control al principiului subsidiarităţii menţionate la articolul 5 alineatul
(3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenţia parlamentelor naţionale asupra propunerilor întemeiate
pe prezentul articol.
(3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre în cazul în care tratatele exclud o astfel de armonizare.
(4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe şi de
securitate comună şi orice act adoptat în conformitate cu prezentul articol trebuie să respecte limitele prevăzute la
articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană.
~ 1123 ~
prevede la punctul 2 al articolului 10 că exercitarea libertății de exprimare a propriilor idei si
opinii ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții,
restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică,
apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau a drepturilor altora. Libertatea de comunicare reprezintă un obiectiv important
pentru Uniunea Europeană, dreptul comunitar impunând reglementari specifice pentru
realizarea acesteia. In acest scop a fost adoptata Directiva Consiliului 89/552/CEE din
03.10.19891, care vine in completarea Convenției Consiliului Europei semnat la 5 mai 1989
la Strasbourg, privind televiziunea transfrontalieră.
Această directivă cunoscută sub denumirea „televiziune fără frontiere”, afirmă principiul
libertății transmiterii emisiunilor televizate, dar si principiul conform căruia emisiunea
trebuie sa respecte legea statului membru care are competenta asupra instituției de
radiodifuziune sau care a acordat frecventa pentru utilizarea unui satelit.2 Fiind practic unul
dintre drepturile fundamentele promovate si protejate in cadrul Uniunii Europene, dreptul de
libera exprimare se regăsește reglementat in însăși Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, la articolul 10.3 Existând atât un interes intern si
comunitar, drepturile deținute de către cetățeni, sunt recunoscute în scopul de a satisface
interesele personale, materiale și culturale, în acord cu potrivit legii și regulilor de conviețuire
socială – în cazul persoanei fizice – sau în vederea asigurării creșterii neîncetate a bunăstării
materiale și spirituale a populației, prin dezvoltarea puterii economice a țării – în cazul
persoanelor juridice. Altfel spus, abuzul de drept presupune exercitarea drepturilor
recunoscute de lege fără a ține cont de limitele date si de scopul acestora fiind exercitate cu
nerespectarea totala a rațiunilor lor economice și sociale. Cu alte cuvinte, a invoca libertatea
de exprimare si comunicare a propriilor idei si opinii, conștientizând faptul ca prin
modalitatea si forma in care acestea sunt realizate se încalcă in mod irefutabil dreptul la
imagine, la demnitate ori alte drepturi ale unei alte persoane, poate fi considerat că fiind un
abuz de drept, ceea ce face că exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie
considerată ca fiind o faptă ce contravine dispozițiilor legale. Aplicând același raționament si
in cazul persoanelor juridice, putem concluziona că si modalitatea in care comunica
profesioniștii, in sensul Codului Civil, trebuie sa nu aducă atingere unei alte societăți si
implicit clienților acesteia. Existența unui interval juridic înăuntrul căruia se exercită
libertatea de exprimare atrage după sine şi răspunderea juridică pentru depășirea acestor
limite. Referitor la domeniul libertății de comunicare, a fost stabilit si cadrul legal pentru
1
Directiva 89/551/CEE a fost modificata prin Directiva 97/36/CEE a Consiliului din 1997.
2
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat ediția a II-a revizuita, editura Lumina Lex, București,
2011, pag. 400.
3
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și
libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau
de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități,
condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea
infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica
divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
~ 1124 ~
folosirea semnăturii electronice in scopul funcționării corespunzătoare a pieței interne.1
Semnătura electronică este utilizata si recunoscuta in cadrul Uniunii, statele membre având
obligația de a lua masurile necesare pentru protecția datelor personale.2 România a ratificat
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la 31 octombrie 1974 prin
Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20
noiembrie 1974.Articolul 19 alin. (3) al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, statuează că exercitarea libertăţii de exprimare comportă obligaţii şi răspunderi
speciale şi poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres stabilite prin lege şi
sunt necesare respectului drepturilor sau reputaţiei altora, apărării siguranţei naţionale, ordinii
publice, sănătăţii sau moralităţii publice. La articolul 20, Pactul statuează că legile trebuie să
interzică propaganda în favoarea războiului, îndemnurile la ura naţională, rasială sau
religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă. Şi Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului3, la art. 19, arată că orice om are dreptul la libertatea
opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară,
precum şi libertatea de a caută, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice
mijloace şi independent de frontierele de stat.Practic, prin toate aceste reglementari, tarile
democratice au agreeat importanța instituirii unei abordări unitare in legătură cu exercitarea
drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
1.2 Reglementarea libertății de comunicare in Romania.

O dată cu trecerea la democrație, a fost garantată libertatea de exprimare a gândurilor şi
opiniilor, cenzura fiind astfel abolită. O urmare imediată a instaurării regimului democratic a
fost apariția a sute de ziare şi reviste. 4Necesitatea alinierii legislației interne la dreptul
comunitar, prin recurgerea la principii generale ale dreptului ca şi izvoare juridice derivă mai
ales din „caracterul de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării
sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea
s-a sedimentat5.Astfel că, in prezent regăsim in Constituția României, ca fiind unul dintre
drepturile sacre si inviolabile ale cetățeanului, libertatea acestuia de a se exprima si de a
comunica in mod liber si neîngrădit.6Oarecum aceeași reglementare o regăsim si in actualul
1
In acest scop a fost adoptata Directiva comuna a Consiliului si Paralamentului European 99/93/CEE din
13.12.1999 referitoare la cadrul legal comunitar pentru semnatura electronica.
2
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, Bucuresti,
2011, pag. 400
3
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a aprobat și a proclamat
Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin acest act istoric, Ansamblul a cerut tuturor țărilor membre să
publice textul Declarației, ca după aceea să fie "distribuit, expus, citit și comentat în școli și alte instituții de
învățământ, fără deosebiri dependente de condiția politică a țărilor sau teritoriilor".
4
Dumitru Mazilu, Revoluţia Română - zile şi nopţi de dramatism şi speranţă, lucrare apărută în Colecţia
„Restituiri”, Bucuresti, 2011, pg. 79
5
Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 24
6
Art. 30. Libertatea de exprimare (Constituția Romaniei)
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin
viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.
~ 1125 ~
Cod Civil al României, la articolul 70, conform căruia: (1) Orice persoană are dreptul la
libera exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la
art. 75.
Limitarea prevăzută de articolul mai sus rubricat, este dată de dispozițiile articolului 75
din Codul Civil, conform căruia: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în
această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele
internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea
drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și
convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor
prevăzute în prezenta secțiune. De aici apare ca si sancțiune pentru exercitarea cu rea credința
a drepturilor oferite de lege si noțiunea de abuz de drept, expres reglementată de articolul 15
din Codul Civil al României:“Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Interpretarea
răuvoitoare a articolelor menționate anterior se poate face prin analiza acestora în abstract si
fără a se tine seama de rațiunea pentru care aceste texte de lege au fost create si ce anume
sunt ele menite sa protejeze. Astfel, libertatea de comunicare ar putea funcționa fără nicio
limită, putând ajunge chiar la încălcarea unor alte drepturi fundamentale ale cetățenilor,
prevăzute de lege.Tocmai aceste posibile conflicte de drepturi, delimitează oarecum și
limitele drepturilor în sine. Un cunoscut principiu de drept spune că „Dreptul tău se termină
acolo unde începe dreptul meu”. Practic, libertatea de exprimare/comunicare ar trebui să se
termine acolo unde începe o altă libertate a unei alte persoane. La aliniatul 6 al articolului 30
din Constituția României, se trasează limitele pana la care cetățeanul își poate exprima ideile
sau opiniile, respectiv pană la momentul la care sunt prejudiciate alte valori precum
demnitatea, onoarea, viața particulara a persoanei, precum si dreptul acesteia la propria
imagine. Aceeași rațiune este reglementata expres in dreptul intern prin Articolul 57 din
Constituția României, conform cu care: „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii
trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să
încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Complementar legii fundamentale a României,
vine Codul Penal și Codul Civil, acte normative care la rândul lor instituie unele sancțiuni, fie
penale, ori fie de altă natură pentru persoanele care își folosesc libertatea de exprimare si
comunicare în alte scopuri decât cele pentru care au fost create provocând prejudicii celorlalți
cetățeni. De aici apare ca si sancțiune pentru exercitarea cu rea credință a drepturilor oferite
de lege si noțiunea de abuz de drept, expres reglementata de articolul 15 din Codul Civil al
României: “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori
într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici
dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului
de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.
~ 1126 ~
2. Afirmarea drepturilor cetățenilor in cadrul Uniunii Europene
Având ca punct de pornire încheierea celui de-al doilea război mondial, Comunitatea
Europeană a fost privită ca începutul unei noi ere internaționale, caracterizată prin redefinirea
drepturilor omului. Imediat după constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite (în anul 1945) şi a
Consiliului Europei (în anul 1949), a luat naștere și Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului, având ca scop principal punerea în comun a producţiei franco-germane de cărbune şi
oţel. Ulterior a urmat înfiinţarea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice, având ca scop general o unitate economică şi socială între statele membre.
Sentimentul de stabilitate si prosperitate oferit de aceste comunități, au întărit ideea de
constituire a unei comunități europene puternice si consacrată legislativ. Afirmarea
conceptului de protecție a drepturilor omului la nivel internaţional, s-a realizat la data de 10
Decembrie 1948, odată cu elaborarea Declaraţiei Universală a Drepturilor Omului,1
document care înglobează o declaraţie de principiu, fără să conțină şi dispoziţii sancţionatorii
clare şi care „nu este un tratat internaţional, generator de drepturi şi obligaţii juridice”. 2
Protecția drepturilor si libertăților cetățenilor, au fost consolidate ulterior prin Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat şi deschis spre
semnare prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 2200 A (XXII)
din 16 decembrie 1966 si care a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976, precum si prin Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice3 (adoptat şi deschis spre semnare prin
Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 2200 A (XXII) din 16
decembrie 1966, a intrat în vigoare la 23 martie 1976). La 4 noiembrie 1950 a fost deschisa
spre semnare Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma,
convenție care a intrat în vigoare în septembrie 1953 si care cuprindea ingerințe legale
obligatorii cu privire la protecţia acordată drepturilor omului, fiind primul „instrument de
drept internaţional care a organizat apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i
drepturile şi libertăţile fundament”.4Pentru a consolida interesul economic al Comunităţilor
Europene, s-a decis consacrarea celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a
persoanelor, libera circulaţie a bunurilor sau a mărfurilor, libera circulaţie a serviciilor şi
libera circulaţie a capitalurilor. Prin hotărârile Stauder5 - un ”celebru obiter dictum”6 şi
1
Titus Corlăţean, O perspectivă diplomatică asupra libertăţii de religie şi credinţă, în ”Jurnalul Libertăţii de
Conştiinţă”, dr. Nelu Burcea, editor, dr. Thomas Schirrmacher, coeditor, Editura Universitară, 2013, p. 19:
”Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (...) constituie prima expresie mondială a recunoaşterii universale a
drepturilor inerente fiecărei fiinţe umane”.
2
Raluca Miga Beșteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Note de curs, Ed a
IV-a revizuită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 43. 
3
Acest izvor de drept internaţional public a fost invocat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în
jurisprudenţa sa, afirmând obligativitatea respectării sale (a se vedea, în acest sens, hotărârea CJCE din 17
februarie 1998, Lisa Jacqueline Grant împotriva South-West Trains Ltd, C-249/96, paragrafele 43 şi 44
4
Ovidiu Predescu, Mihail Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul procesual penal
român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 14. 
5— Sozialamt, 29/69. Roxana-Mariana Popescu, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 119: ”Poziţia Curţii este aceea de a rămâne în sfera dreptului comunitar, fără a lua în
considerare drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele protejate la nivel internaţional”- Hotărârea CJCE din 12
noiembrie 1969, Erich Stauder împotriva oraşului Ulm
6 Antonio Tizzano, Protecţia drepturilor fundamentale: principala contribuţie a Curţii Europene de Justiţie la
evoluţia constituţională a UE, în ”Revista Română de Drept European”, nr. 6/2011, p. 30. 
~ 1127 ~
Internaţionale Handelsgesellschaft1, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat că
„drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept, a căror
respectare este asigurată de către Curte. Ocrotirea acestor drepturi, care se inspiră din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, trebuie asigurată în cadrul structurii şi
obiectivelor Comunităţii”. Conform doctrinei la care si achiesăm, până în anul 1993 atunci
când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, „protecţia drepturilor omului în
Comunitatea Europeană şi în Uniunea Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială,
drepturile omului fiind protejate de către judecătorul comunitar ca şi principii generale ale
dreptului comunitar”7. Tratatul de la Maastricht reprezintă un pas important în consacrarea
legislativă, printr-un izvor primar de drept comunitar, a noţiunii de drepturi fundamentale,
reluată ulterior si aprofundată prin Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi Tratatul de la Lisabona.
Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene2 a fost
adoptată la Consiliul European de la Köln3, din 3 - 4 iunie 1999, cadru in care s-a considerat
că pentru dezvoltarea in mod democratic a Uniunii Europene este necesara securizarea într-o
Cartă, a drepturilor fundamentale consacrate până la acel moment în spaţiul european.
Adoptarea Cartei a avut drept consecință stabilirea importanţei drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor Uniunii Europene, inclusiv dreptul de a comunica liberi si neîngrădiți, precum
şi instaurarea unui sistem transparent şi garant al securității spațiului european. Mai mult,
”conținutul Cartei a fost descris ca fiind parte a acquis-ului comunitar”, adoptarea sa
reprezentând ”apogeul contribuţiei Curţii de la Luxemburg şi a influenţei sale asupra
protecţiei drepturilor fundamentale în UE”4. Articolul 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană statuează că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a
tratatelor”, devenind astfel obligatorie, pentru toate cele 28 de state membre, cu anumite
excepţii5, fără să conducă, în virtutea acestei forţe juridice, la modificarea competenţelor
Uniunii sau la dobândirea de noi competenţe, în raport cu cele stabilite prin Tratate6. Unul din
1
Hotărârea CJCE din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft mbH împotriva Einfuhr- und
Vorratsstelle für Getreide und Futtermittel, 11/70.
2
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia Europeană,
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene în cadrul Consiliului European de la Nisa , din 7 decembrie
2000, ceea ce arată importanta sa valoare politică . A fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria
C (care cuprinde documente fără forţă obligatorie) şi a fost modificată în data de 12 decembrie 2007, la
Strasbourg.
3
Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.
24. „Statele membre şi-au manifestat dorinţa de a elabora o veritabilă politică comunitară a drepturilor
fundamentale: este vorba de a umaniza Uniunea”.
4
TIZZANO, Antonio, „Protecţia drepturilor fundamentale: principala contribuţie a Curții Europene de
Justiție la evoluţia constituţională a UE‖, ” Revista română de drept european”, nr. 6/2011 
5
ex. Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia şi în
Regatul Unit, anexat Tratatului de la Lisabona. Prin acest Protocol, cele două state membre au căzut de acord să
acorde Cartei un statut mai degrabă simbolic decât efecte practic 
6
Declaraţia nr.1 la Tratat, statuează că: ”Prezenta Cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii
în afara competenţelor Uniunii, nici nu creează vreo competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică
competenţele şi sarcinile stabilite de tratate”; o prevedere asemănătoare a fost introdusă, după cum s-a putut
observa, şi în cazul reglementării aderării la Convenţia europeană a drepturilor omului.
~ 1128 ~
obiectivele majore ale Uniunii Europene, în ceea ce privește elementul cel mai important,
respectiv, cetăţeanul european, îl reprezintă crearea Spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie. În prezent, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, în mod clar, în
art. 67, că ”Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea
drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor
membre”. Analizând evolutiva normele de drept ale Uniunii Europene privind punerea în
aplicare a Spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie, 1, rezultă că sunt vizate, în mod
direct, de aceste norme atât individul, în general, cât şi cetăţeanul european sau resortisantul
unui stat terţ, urmărindu-se asigurarea respectării drepturilor sale, fie ca vorbim de drepturi
clasice sau chiar anumite drepturi speciale , ce rezida din noile provocări şi pericole la care
este supusă societatea internaţională, prin instituirea unor noi mecanisme de protecţie şi
sancţionarea unor noi infracţiuni, dar, mai ales, prin prevederea expresă, din art. 4 din TFUE,
a competenţei partajate a Uniunii Europene şi a statelor membre în domeniul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie şi stabilirea, implicită, a competenţei de judecată a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.2 Libertatea de gândire şi exprimare si exprimare libera, este
strâns legata de celelalte libertăți precum libertatea de circulație, libertăți fără de care spațiul
european nu ar mai detine atributul democratic. Interdependenta acestor libertăți, este una
lesne de dedus, întrucât îngrădirea unei ar face imposibila exercitarea celeilalte si uneori ar
lipsi de sens, deținerea unei alte libertăți. (ex. fără a putea circula liber, comunicarea ar fi
dificilă si uneori chiar inutilă, iar prestarea serviciilor in spațiul european ar fi imposibil de
realizat).Tratatul de la Maastricht, considerat piatra de căpătâi al protecţiei drepturilor
fundamentale in cadrul Uniunii Europene, a introdus un nou concept juridic3 respectiv cel de
cetățean al Uniunii Europene, fiind extins astfel dreptul la liberă circulaţie către toţi cetăţenii
Uniunii, fapt ce a susținut efortul de a trece de la o comunitate, în principal, economică la o
uniune politică. 4Libertatea de comunicare reprezintă un obiectiv important pentru Uniunea
Europeana, dreptul comunitar impunând reglementari specifice pentru realizarea acesteia. In
acest scop a fost adoptata Directiva Consiliului 89/552/CEE din 03.10.19895, care vine in
Declaraţia nr. 53 a Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reia
aceeaşi dispoziţie, în paragraful al doilea: ”Republica Cehă subliniază, de asemenea, faptul că această Cartă nu
extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii şi nu instituie noi competenţe ale Uniunii. Aceasta nu restrânge
domeniul de aplicare a dreptului naţional şi nu restrânge niciuna dintre competenţele existente ale autorităţilor
naţionale în acest domeniu”.
1
Idee afirmată şi de Irlanda în Declaraţia nr. 56 cu privire la articolul 3 din Protocolul privind poziţia
Regatului Unit şi a Irlandei referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie:‖Irlanda îşi afirmă angajamentul
faţă de Uniune ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin respectarea drepturilor fundamentale, a sistemelor
juridice şi a tradiţiilor diferite ale statelor membre, în care cetăţenii beneficiază de un grad sporit de siguranţă.
2
Hotărârea CJCE din 16 iunie 2005, Procedura penală împotriva Mariei Pupino, C-105/03. Această hotărâre
a consacrat competenţa Curţii de a interpreta deciziile-cadru adoptate în materie, dar şi modalitatea de interpretare,
la nivel naţional a unui astfel de act, statuând, în paragraful 59, că ”o decizie-cadru trebuie interpretată astfel încât
să se respecte drepturile fundamentale, printre care trebuie menţionat, în mod special, dreptul la un proces
echitabil, aşa cum acesta este enunţat în art. 6 din Convenţie şi interpretat de Curtea europeană a drepturilor
omului”.
3
Gabriel-Liviu Ispas, Uniunea Europeană. Evoluţie. Instituţii. Mecanisme, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012,
4
Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ed. a IV-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 1053 
5
Directiva 89/551/CEE a fost modificata prin Directiva 97/36/CEE a Consiliului din 1997.
~ 1129 ~
completarea Convenției Consiliului Europei semnata la 5 mai 1989 la Strasbourg, privind
televiziunea transfrontalieră.Această directivă cunoscută sub denumirea „televiziune fără
frontiere”, afirmă principiul libertății transmiterii emisiunilor televizate, dar si principiul
conform căruia emisiunea trebuie sa respecte legea statului membru care are competenta
asupra instituției de radiodifuziune sau care a acordat frecventa pentru utilizarea unui satelit.1
Fiind practic unul dintre drepturile fundamentele promovate si protejate in cadrul Uniunii
Europene, dreptul de libera exprimare se regăsește reglementat in însăși Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la articolul 10.2Existând atât
un interes intern si comunitar, drepturile deținute de către cetățeni, sunt recunoscute în scopul
de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu potrivit legii și regulilor
de conviețuire socială – în cazul persoanei fizice – sau în vederea asigurării creșterii
neîncetate a bunăstării materiale și spirituale a populației, prin dezvoltarea puterii economice
a țării – în cazul persoanelor juridice. Altfel spus, abuzul de drept presupune exercitarea
drepturilor recunoscute de lege fără a ține cont de limitele date si de scopul acestora fiind
exercitate cu nerespectarea totala a rațiunilor lor economice și sociale. Cu alte cuvinte, a
invoca libertatea de exprimare si comunicare a propriilor idei si opinii, conștientizând faptul
că prin modalitatea si forma in care acestea sunt realizate se încalcă in mod irefutabil dreptul
la imagine, la demnitate ori alte drepturi ale unei alte persoane, poate fi considerat că fiind un
abuz de drept, ceea ce face că exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie
considerată ca fiind o faptă ce contravine dispozițiilor legale.
3. Protecţia datelor cu caracter personal. Transpunere in legislația internă

Datorită nenumăratelor mijloace de comunicare folosite in prezent, cele mai multe dintre
ele presupunând diverse autentificări si prezentări ale datelor personale, necesitatea protejării
datelor cu caracter personal face subiectul unor dezbateri intense în rândul specialiștilor la
nivel global.
Această situație se datorează dezvoltării accelerate a comunicării, a capacității produselor
de stocare şi de prelucrare de date, inter-conectivităţii, ce caracterizează produsele
tehnologice, dar mai ales datorită modului în care toate acestea sunt utilizate. România a
adoptat prima lege cu privire la prelucrarea datelor personale în anul 2001, respectiv Legea
677/2001, ca urmare a obligațiilor asumate în vederea aderării la Uniunea Europeană în
legătură cu transpunerea în dreptul intern a acquis-ului comunitar. Resimțindu-se necesitatea
unei norme juridice cat mai clare si acoperitoare, prelucrarea datelor personale a fost
reglementată si în Noul Cod Civil la art. 77, în secţiunea dedicată drepturilor personalităţii.
La nivelul Uniunii Europene, acest domeniu este reglementat de Directiva 95/46/CE a
1
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat editia a II-a revizuita, editura Lumina Lex, Bucuresti,
2011, pag. 400.
2
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și
libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau
de televiziune unui regim de autorizare.2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități
poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică,
apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor
altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea
puterii judecătorești.
~ 1130 ~
Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 24 octombrie 2005 pentru
protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera
circulaţie a acestor date, completată de Decizia-cadru 2008/977/JAI, fiind îndelung analizata
şi de Grupul de Lucru pentru Protecţia Datelor Personale, un organ consultativ ale cărui
concluzii au fost cuprinse într-o serie de avize si declarații.La data de 2 Februarie 2016,
Grupul de Lucru al Uniunii Europene a adoptat un plan de acțiune pentru anul 2016 în
vederea stabilirii unor priorități pentru reformarea cadrului legal privind protecția datelor cu
caracter personal la nivelul Uniunii și, totodată, pentru a facilita tranziția către adoptarea
Pachetului privind protecția datelor. Acesta din urmă cuprinde două propuneri legislative: un
regulament general privind protecția datelor și o directivă privind protecția datelor cu caracter
personal prelucrate în scopul activității de aplicare a legii. Documentele ar putea să devină
aplicabile începând cu primăvara anului 2018. Ca și principiu, toate actele normative pornesc
de la premisa unei transparenţe informaţionale, in sensul ca pentru a-i putea fi prelucrate
datele personale, o persoana trebuie sa cunoasca faptul că informaţii despre sine sunt
colectate şi păstrate în diferite baze de date.Pe de altă parte, a fost exprimată în doctrină şi
opinia conform căreia „dreptul de acces constituie în mod consistent o povară semnificativă,
atât din punct de vedere administrativ, cât şi din punct de vedere financiar, pentru operatorii
de date”. Articolele 10, 11 şi 12 ale Directivei 95/46 prevăd că de fiecare dată când informaţii
personale sunt colectate, persoanele vizate trebuie să fie informate cu privire la detaliile
prelucrării datelor lor şi au dreptul să primească o copie a tuturor datelor prelucrate. Cele trei
articole din directivă au fost transpuse în Legea 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, în
articolele 12 şi 13, care sunt analizate în detaliu în acest capitol, din punct de vedere al
conţinutului şi al modalităţii de exercitare.
Prevederile Legii nr. 677/2001 cu privire la dreptul la informare şi dreptul de acces la
date reprezintă în mare parte o transpunere corectă a prevederilor directivei, inclusiv din
punctul de vedere al excepţiilor şi restricţiilor. Singura inadvertenţă se referă la omiterea
prevederii că accesul la date să fie făcut fără constrângere. Această condiţie, însă, deşi este
prevăzută în art. 12 alin. (1) al Directivei 95/46, nu este preluată în proiectul de Regulament.
Cu toate acestea, până la intrarea Regulamentului în vigoare, norma din directivă poate fi
invocată de către justiţiabil dacă acesta consideră că a fost constrâns să solicite acces la datele
sale. Trebuie subliniat şi că Legea nr. 677/2001 a întărit protecţia celor două drepturi prin
adăugarea unor detalii ale prelucrării care trebuie oferite în mod obligatoriu de către operator
persoanei vizate, faţă de normele din Directiva 95/46.
4. Concluzii
Multitudinea definițiilor date comunicării au un singur element comun: precizează
importanța ei în activitatea si relaționarea dintre oameni. Această mențiune are rolul de a
atrage atenția asupra legăturii indestructibile dintre activitatea omului și capacitatea acestuia
de a se exprima. În opinia subsemnatului, viitoarele politici de comunicare ale Uniunii
Europene trebuie să rezolve sau acolo unde este cazul sa simplifice, problemele si procedurile
esențiale ale comunicării dintre cetățean si instituțiile naționale si/sau europene. Uniunea
Europeană în care trăim astăzi este o platformă de oportunități multiple care trebuie sa
evolueze continuu, pentru a rezista in timp si pentru a clădi aceea unitate interstatală mult
visată. Acest lucru va putea fi realizat exclusiv printr-o comunicare transparentă si facilă, atât
~ 1131 ~
intre instituțiile europene si cetățean cat si direct intre cetățenii statelor membre. Astfel, prin
îmbunătățirea cadrului legislativ si prin încurajarea comunicării la toate nivelele sociale si
politice, se poate alimenta acel motor al cunoașterii si al propagării informației, reușindu-se
astfel consolidarea comunității numite, Uniunea Europeană. Prosperitatea si uniunea
interstatala, se poate consolida numai prin acces facil la informație, claritate in exprimare,
schimb de idei si argumente multiple.
Bibliografie:
BEŞTELIU, Raluca Miga, BRUMAR, Catrinel, Protecţia internaţională a drepturilor
omului, Note de curs, Ediţia a IV-a revizuită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008  
CORLĂŢEAN, Titus, Protecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012 
DIACONU Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, editia a II-a revizuita, editura
Lumina Lex, Bucuresti, 2011 
ISPAS Gabriel-Liviu, Uniunea Europeană. Evoluţie. Instituţii. Mecanisme, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2012
JEAN-FRANÇOIS Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009
MANOLACHE Octavian, Tratat de drept comunitar, ediţia a V-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006
MAZILU, Dumitru, Drepturile omului. Concept, Exigenţe şi Realităţi Contemporane,
Editura Lumina Lex, 2000
MAZILU Dumitru, Revoluţia Română - zile şi nopţi de dramatism şi speranţă, lucrare
apărută în Colecţia „Restituiri”, Bucuresti, 2011
POPESCU Roxana-Mariana, Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul
PAUL CRAIG, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudenţă
şi doctrină, Ed. a IV-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
PREDESCU Ovidiu, Mihail Udroiu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi
dreptul procesual penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
TIZZANO, Antonio, Protecţia drepturilor fundamentale: principala contribuţie a Curții
Europene de Justiție la evoluţia constituţională a UE, Revista română de drept european”, nr.
6/2011
~ 1132 ~
CLAUZELE ABUZIVE DIN CONTRACTELE DE CREDIT
BANCAR, O PROBLEMĂ DE ACTUALITATE ÎN ROMÂNIA
UNFAIR TERMS OF BANK CREDIT AGREEMENTS,

A TOPICAL ISSUE IN ROMANIA
VASILE Alexandra
consilier juridic, CEC Bank SA
alexandra.vasile 24@gmail.com
Abstract:
Unfair terms inserted in bank credit contracts are offering banks a prerogative to
unilaterally change the contract without a real negotiation of the new provisions, creating a
significant imbalance between the contracting parties. The Bank justifies these changes in
terms of market financial and credit policy of the bank, but these exceed the principle of
rebus sic standibus motivation and good faith, nay, kidnap consumer to terminate the
contract immediately.
Thus, following these misunderstandings related to the contractual terms, whether or not
they are unfair, conflicts arise between the consumer and banking institutions, conflicts that
load for some years courts nationwide.
If regarding clauses which affect the interest or the setting errands things are somewhat
arranged (do not understand that the practice was unified) occurred relatively recently, new types
of litigation, which concerned the payment obligations of borrowers in the case of loans in
foreign currency (francs). In these cases require that such obligations be calculated relative to the
exchange rate of the closing date of the contract, and not at the date of execution of the payment
obligation, or better said, calling for "freezing course" or "denomination" its.
Rezumat:
Clauzele abuzive inserate în contractele de credit bancar oferă instituției bancare
prerogativa de a modifica unilateral contractul, fără o negociere reală a noilor prevederi,
creând un dezechilibru semnificativ între părțile contractante. Băncile își justifică aceste
modificări prin prisma evoluției pieței financiare și a politicii de creditare a băncii, însă
aceste motivări exced principiului rebus sic standibus si bunei credințe, ba mai mult, răpesc
consumatorului posibilitatea de a rezilia contractul de îndată.
Astfel, în urma acestor neînțelegeri legate de clauzele contractuale, dacă ele sunt sau nu
abuzive, iau naștere conflicte între consumator și instituțiile bancare, conflicte ce încarcă
deja de câțiva ani instanțele judecătorești la nivel național.
Dacă în privința clauzelor care permit modificarea dobânzii sau a celor care instituie
diferite comisioane lucrurile sunt cât de cât așezate (a nu se înțelege faptul că practica s-a
unificat) au apărut, relativ recent, noi tipuri de litigii, acestea vizând obligațiile de plată ale
împrumutaților, în cazul creditelor în monedă străină (franci elvețieni). În aceste cazuri se
solicită ca aceste obligații să fie calculate prin raportare la cursul de schimb de la data
încheierii contractului, și nu cel de la data executării obligației de plată, sau mai bine-zis se
solicită „înghețarea cursului” sau „denominarea” acestuia.
~ 1133 ~
Keywords: unfair terms, the credit agreement, the consumer, negotiation, unilateral
modification, foreign currency, fees.
Cuvinte cheie: clauze abuzive, contract de credit, consumator, negociere, modificare

unilaterală, monedă străină, comisioane.
1. Premise legislative
În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva
1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele
încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru
consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE
privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. În anul
2014 a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor
pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48 şi 2013/36/UE şi a
Regulamentului UE nr. 1093/2010.
În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Ultima
modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării aşa-
numitor acţiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie
2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de
credit pentru consumatori. Recenta Directivă nr. 2014/17/CEE va trebui sa fie transpusă în
legislația internă de către statele membre, până la data de 21.03.2016, fiind aplicabilă, însă,
numai contractelor de credit existente înainte de această dată.1
2. Generalități
În ultimii ani asistăm la un val al cererilor de chemare în judecată formulate de
persoanele fizice – consumatori împotriva instituțiilor de credit – profesioniști, având ca
obiect fie constatarea nulității diferitelor clauze contractuale și restituirea sumelor deja
achitate, fie suspendarea efectelor clauzelor respective pe cale ordonanței președințiale.2
Cele mai frecvent contestate clauze ca fiind abuzive sunt clauzele care dau dreptul
profesionistului de a modifica unilateral dobânda, clauzele referitoare la perceperea
comisioanelor, clauzele referitoare la modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor și
dobânda majorată, dar și declararea unilaterală a exigibilității anticipate sau rambursarea
subsecventă a creditului, etc.
Clauzele abuzive au fost definite de Legea nr. 193/2000, modificată de Directiva
93/13/CEE ca și clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele
sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar
cerintelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Această amplă definiție a creat numeroase litigii prin care se solicită instanțelor să
constate nulitatea clauzelor abuzive din contractele de credit invocând lipsa de claritate și
echivocitatea clauzelor respective, precum și necesitatea cunoștințelor de specialitate pentru
1
M. Avram, Clauzele abuzive in contractele de credit – o temă incandescentă și în dreptul național și cel
european, www.juridice.ro, 2014
2
M. Avram, op.cit.
~ 1134 ~
înțelegerea acestora.
Se instituie astfel două condiții de fond pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă:
- să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
- acest lucru să se întâmple contrar cerințelor bunei-credințe.
Se consideră că o clauză nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele-
standard sau condițiile generale de vânzare practicate de profesionist pe piaţa produsului sau
serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una
dintre clauze s-au negociat direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legii
referitoare la clauzele abuzive la restul contractului, în cazul în care o evaluare globală
evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori, instituțiile bancare au avut obligația alinierii clauzelor contractelor de
credit încheiate cu consumatorii la prevederile acestui act normativ care transpune în
legislația românească prevederile Directivei Europene nr. 48/2008/CE.
În conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, „Pentru creditul
acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare
credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate,
costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de
terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.
Conform dispozițiilor art. 40 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2010, “Sunt interzise clauzele
contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără
încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator” însă, potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 3
din același act normativ ,“În cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către
consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. În
acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin
legislaţie. …..”
Chiar și în urma acestei revizuiri, conflictul dintre consumator și instituțiile bancare nu a
încetat, în prezent fiind înregistrate o serie de reclamații și litigii având ca obiect clauze
abuzive în contractele de credit la bănci, la ANPC sau pe rolul diferitelor instanțe de judecată.
Acest “duel judiciar” al consumatorului și instituțiilor bancare în fața instanțelor a luat
amploare datorită fenomenului intens de mediatizare1 atât în presa scrisă cât și în cea audio-
video sau în cea virtuală.
Referitor la cele mai frecvente argumente invocate de consumator în cererile de chemare
în judecată aflate pe rolul instanțelor, observăm ca se invocă caracterul de contract de
adeziune a contractului de credit, lipsa de claritate și echivocitatea clauzelor respective,
precum și necesitatea cunoștințelor de specialitate pentru înțelegerea acestora. 2
Dar odată informat de către instituțiile bancare cu privire la produsul ce se dorește a fi
achiziționat și cu privire la contractul ce urmează a fi semnat, cumpărătorul în genere și
consumatorul în particular nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înțelepte în raport
de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situația financiară proprie prezentă sau viitoare și
posibilitățile de respectare a obligațiilor de plată ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici
1
M. Avram, op.cit
2
G. Piperea, Despre clauzele abuzive in contractele de credit bancar, www.piperea.ro, 2014
~ 1135 ~
de alegerea unui produs cu un raport calitate-preț care să corespundă criteriilor personale ale
fiecaruia dintre consumatori. Prin urmare, observăm ca dispozițiile prevăzute de Legea
nr.193/2000 nu sunt menite a crea o nouă ordine de drept în care contractul să devină lipsit de
forță obligatorie, ci din contră, vin doar să particularizeze dispozițiile generale aplicabile in
rem și in personam.
Astfel că trebuie să ne raportăm prin urmare la consumatorul mediu, care la art.2 lit. m)
din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu
consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția
consumatorului este definit astfel: „consumatorul considerat ca fiind informat, atent și
precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali și lingvistici”. Prin urmare, deși protejat,
consumatorul nu poate invoca grava sa neglijență în încercarea de a obține foloase ce nu i se
cuvin, altminteri devenind aplicabil adagiul nemo auditurpropria turpitudinem allegans.„1
3. Clauze ce fac obiectul reclamațiilor și litigiilor

3.1. Clauza privind modalitatea de formare și de calcul a dobânzii în
contractele de credit și revizuirea unilaterală a nivelului dobânzilor și comisioanelor
În practica bancară se obișnuiește frecvent, mai ales în situația împrumuturilor cu termen
lung de restituire, ca dobânda să fie fixă o perioadă, de cele mai multe ori un an, după care ea
devine determinabilă, ori în funcție de anumite elemente obiective, ori în funcție de voința
instituției bancare, ori în funcție de ambele.
Cu această ocazie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a facut distincția
între dobânda fixă, dar revizuibilă și dobânda variabilă: ,,acestea nu trebuie confundate,
respectiv caracterul reviuzuibil înseamnă că rata dobânzii a fost stabilită la un cuantum fix,
dar care poate fi reviuzit ulterior, în funcție de anumite elemente, extrinseci voinței băncii,
dar care să fie precis definite și ușor identificabile, în timp ce prin caracter variabil se înțelege
altceva, respectiv fie că dobânda este compusă dintr-un procent fix, la care se adaugă un
element variabil în timp, dar această variabilitate trebuie definită ca o funcție matematică de
elemente extrinseci voinței băncii, fie numai din componenta variabilă, dar care să fie definite
în mod clar si precis ca funcție matematică raportată la elemente ale pieței financiare,
variabile, dar care nu țin de voința băncii”.2
Posibilitatea modificării ratei dobânzii în funcție de modificările intervenite în legislație
era prevazută și de Codul civil, prin art. 970 alin. 2, conform căruia convenția legal făcută
obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut ci la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau
legea dă obligației, după natura sa.
Față de posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, observăm dispozițiile
art.1 lit.a) din Anexa Legii nr.193/2000 care prevede că: „sunt considerate clauze abuzive
acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele
contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile
acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își
rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătite de către consumator or datorată acestuia
din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă
există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât
1
http://europa.eu/youreurope/citizens/consumers/unfair-treatment/unfair-contract-terms/index_ro.htm
2
L.M. Viorescu, Clauzele abuzive in contractele de credit, Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 211
~ 1136 ~
mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea
de a rezilia imediat contractul.”
Așadar, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a
modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă
în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract.
3.2. Clauza prin care se percepe comisionul de administrare – devenit

ulterior în temeiul OUG nr. 50/2010, comision de administrare
Comisionul de gestiune se percepe pentru operațiuni de plată, inclusiv tragerile din
credit, precum și pentru acoperirea altor costuri rezultând din administrarea și monitorizarea
creditului, respectiv pentru toate operațiunile privind gestionarea creditului pe parcursul
duratei de creditare, aferente emiterii graficelor de rambursare, stingerii sumelor datorate
lunar la scadență, monitorizarea creanțelor restante și notificarea clientului, etc.
Faptul că în cuprinsul convenției nu se regăsește o definiție a comisionului nu poate să
conducă la concluzia că acești consumatori nu înțeleg limbajul folosit, în condițiile în care
denumirea comisionului – gestiune – are semnificația din limbajul comun și nu presupune
explicitarea acestuia în cuprinsul convenției.
Odată cu alinierea clauzelor contractuale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, comisionul
de gestiune a fost înlocuit de comisionul de administrare, instituțiile bancare modificându-și
astfel contractele de credit încheiate cu consumatorii.
Astfel, comisionul de administrare nu este un comision nou introdus de instițuiile
bancare, el regăsindu-se, așa cum am arătat, și în contractele de credit încheiate cu
consumatorii anterior anului 2010, sub denumirea de comision de gestiune.
Acest comision a fost înlocuit cu comisionul de administrare, care se aplică pentru
aceleași operațiuni, fiind perceput de catre bănci pentru toate operațiunile privind gestionarea
creditului pe parcursul duratei de creditare, aferente modificărilor de dobânda deteminate de
modificarea periodică a indicelui de referință și emiterii graficelor de rambursare aferente,
stingerii sumelor datorate lunar la scadență, monitorizarea creantelor restante și notificarea
clientului, etc.
Mai mult decât atât, perceperea comisionului de administrare este permisă de dispozițiile art.
36 alin. 1 si 3 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, potrivit
cărora „comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de
operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În
cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al
creditului”.
În consecință, indiferent cum denumim acest comision: gestiune sau administrare credit,
acesta a fost perceput de către bănci pentru aceleași operațiuni, respectiv operațiunile privind
gestionarea/administrarea creditului pe parcursul duratei de creditare, în conformitate cu
prevederile legale în vigoare și având cuantumul stabilit încă de la data încheierii contractului
de credit inițial.
În altă ordine de idei, consumatorii nu pot totuși invoca un dezechilibru semnificativ
între obligațiile părților contractante, atât timp cât valoarea, dar și modalitatea de percepere a
comisionului au rămas neschimbate, fiind totodată prevazute și în O.U.G. nr. 50/2010.
3.3. Clauza privind perceperea comisionului de risc

~ 1137 ~
În ceea ce privește comisionul de risc, încasat de bănci anterior apariției O.U.G. nr.
50/2010, arătăm faptul că acesta a fost perceput de Bancă exclusiv în cazul creditelor
acordate pentru care consumatorul nu avea obligația de a constitui garanții materiale
imobiliare și/sau mobiliare, prin acest comision Banca acoperindu-și parțial riscul de neplată
de către clienți pentru astfel de credite.
Este evident că Banca și-a asumat un risc prin acordarea creditului fără garanții, respectiv
riscul de a nu putea să recupereze creditul acordat, în cazul în care consumatorul nu și-ar mai
fi achitat obligațiile de plată pe parcursul derulării creditului.
În aceste condiții este cert că consumatorul a înțeles atât necesitatea perceperii
comisionului de risc, cât și riscul acoperit, respectiv riscul de neplată a creditului.
Faptul că în cuprinsul contractelor de credit nu se regăsește o definiție a comisionului nu
poate să conducă la concluzia că consumatorul nu a înțeles limbajul folosit, mai ales că
denumirea comisionului „de risc” are semnificația din limbajul comun și nu presupune
explicitarea acestuia în cuprinsul convenției.
Ca atare, ambele părți contractuale (nu numai Banca), aveau obligația de a cunoaște
întregul cuprins al convenției, în sensul determinării întinderii obligațiilor asumate prin
încheierea contractului, înainte de semnarea acestuia.
Cu alte cuvinte, în conformitatea cu principiile Codului Civil nu este acceptabil ca o
singură parte să suporte riscurile, acestea trebuie în mod obligatoriu să fie suportate de
ambele părți, în caz contrar fiind creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților
contractuale.
Ori, cuantumul comisionului de risc a fost prevăzut expres prin contract, consumatorului
fiindu-i prezentate clar, fără echivoc toate clauzele contractuale.
Cu alte cuvinte, modul în care a fost redactată clauza care reglementează comisionul de
risc îndeplinea condițiile privind transparența și informarea corectă a consumatorului cu
privire la costurile asociate creditului.
4. Concluzii
Prin urmare, litigiile consumatorilor privind contestarea clauzelor abuzive din contractele
de credit au reprezentat o problemă controversată încă de la început. În prezent se află
numeroase litigii înregistrate pe rolul instanțelor de judecată naționale având ca obiect
constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Considerăm că acest așa-zis
„razboi‟ între consumator și instituțiile bancare nu se va sfârși brusc, ci se vor găsi alte
modalități pentru protecția consumatorului împotriva instituțiilor bancare, astfel cum s-a
întamplat deja prin intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 privind darea în plata a unor
imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite.
Bibliografie:
Legi și decizii
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti
şi consumatori
O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori
Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relatia cu
consumatorii
ICCJ, Secția a II-a Civilă, Decizia nr. 1453/2014, www.scj.ro
~ 1138 ~
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
Articole
Marieta Avram, Clauzele abuzive în contractele de credit – o temă incandescentă în
dreptul naţional şi cel european, www.juridice.ro , 2014
Gheorghe Piperea, Despre clauzele abuzive în contractele de credit bancar,
www.piperea.ro, 2014
http://europa.eu/youreurope/citizens/consumers/unfair-treatment/unfair-contract-terms/
index _ro.htm
Cărți
Lucian Mihali-Viorescu, Clauzele abuzive in contractele de credit, Ed. Hamangiu,
București, 2015
~ 1139 ~

Revista de Investigare A Criminalităţii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista de Investigare A Criminalităţii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REVISTA DE INVESTIGARE A CRIMINALITĂŢII

Anul IX / Numărul 1/2016

Revistă recunoscută în domeniul Ordine Publică şi Siguranţă Naţională

Revistă indexată EBSCO şi SSRN

Revista apare cu sprijinul Catedrei de Poliţie din cadrul

Conferinţa Știinţifică a Școlilor Doctorale

„NOI PROVOCĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII INTERNE ÎN

Vicepreședinți: Prof. univ. dr. Claudiu ȚUPULAN

Secretari: Inspector principal dr. Alexandru Petru ANTOFIE

CUVÂNT ÎNAINTE ........................................................................................................... 17

EXIGENŢE ŞI REALITĂŢI PRIVIND APLICAREA LEGISLAŢIEI NAŢIONALE

ACTUALITATEA DIPLOMAȚIEI DEZASTRELOR

ORDINE SOCIALĂ ȘI ORDINE PUBLICĂ

SUCCINTE CONSIDERAȚII ÎN LEGĂTURĂ CU CERTIFICATUL EUROPEAN

PIAȚA DROGURILOR DIN EUROPA ȘI INFLUENȚELE ASUPRA TRAFICULUI

CRIZA REFUGIAȚILOR ȘI EFECTUL EUROPEAN AL CĂLCÂIULUI LUI AHILE –

SISTEMUL SANITAR ROMÂNESC - PROVOCARE SAU ATENTAT

PROVOCĂRI ÎN MANAGEMENTUL SECURITĂȚII SISTEMELOR INFORMATICE

GLOBALIZAREA ÎN CONTEXTUL AGRAVĂRII CRIZELOR SOCIALE

ASPECTE PRIVIND SUVERANITATEA STATELOR MEMBRE

``PANAMA PAPERS`` – CUTREMUR PLANETAR

CONSIDERAȚII PRIVIND MANAGEMENTUL ACȚIUNILOR DE CĂUTARE – SALVARE

UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND EVOLUȚIA POLIȚIEI JUDICIARE

OPINII CRITICE ASUPRA ABORDĂRII DEFINIȚIEI TERORISMULUI

GESTIONAREA INCIDENTELOR CARE AFECTEAZĂ SECURITATEA INTERNĂ A UE

HACKTIVISM – MIJLOACE ȘI MOTIVAȚII

„ARMA ENERGETICĂ” ÎN POLITICA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

PROTECŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ȊN PROCESUL

MODELUL GLOBAL DE GESTIONARE A FRONTIERELOR EUROPENE

CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN DE AZIL ȘI DREPTURILE OMULUI

CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE GRUPUL INFRACŢIONAL ORGANIZAT

RESURSELE DE HRANĂ ALE ROMÂNIEI –

SECURITATEA ÎN ORGANIZAȚIE – REPERE

ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA DE ACŢIUNI POLIŢIENEŞTI

TRAFICUL DE PERSOANE - NOŢIUNE, CONSECINŢE, METODE

IMPLICAŢIILE PRIVIND TRECEREA LA MONEDA EURO

MIGRAȚIA – PROCEDURĂ COMPLEXĂ

INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE SPIONAJ DIN PERIOADA

ABUZUL LA PROCEDURA DE AZIL – UN IMPEDIMENT ÎN ACORDAREA

REGULAMENTUL DUBLIN – UN INSTRUMENT PENTRU

JANDARMERIA ROMÂNĂ - FORȚĂ DE ELITĂ ȘI PARTICIPANT ACTIV

MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIEI ȘI SISTEMUL MOTIVAȚIONAL

REZILIENȚA POPULAȚIEI ÎN FAȚA SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ

CONSIDERAȚII PRIVIND PREGĂTIREA POPULAȚIEI ÎN DOMENIUL

EVAZIUNEA FISCALĂ ȘI SPĂLAREA DE BANI - PREZENTARE GENERALĂ

TIPURI DE FRAUDE ÎN ALIMENTAȚIA PUBLICĂ ROMÂNESCĂ

IMPOZITUL PE VENIT DIN DIVIDENDE PERSOANE FIZICE, ELEMENT MATERIAL

ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE INTERVENŢIA MILITARĂ

AGENȚII EUROPENE DE APLICARE A LEGII, IMPLICATE

COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ IMPLICATĂ ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA

VULNERABILITĂȚILE LEGII NR. 360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIȚISTULUI

EVOLUȚIA ACTELOR NORMATIVE CE REGLEMENTEAZĂ RGANIZAREA

SUSPENDAREA CONTRACTULUI DE MUNCĂ CONFORM NOILOR

LEADERSHIP ȘI MANAGEMENT EFICIENT ÎN ORGANIZAȚIILE

INTEGRAREA INSTRUMENTELOR DE MODELARE/SIMULARE ÎN CADRUL

ELEMENTE DE NOUTATE ADUSE PROCEDURII SUCCESORALE

ABORDĂRI DE SECURITATE INTERNĂ ALE ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL

STATUTUL DE MAGISTRAT AL PROCURORULUI

COMBATEREA CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE TRANSNAȚIONALE

AUDITARE ȘI CONTROL ÎN UNELE POLIȚII EUROPENE

CONTROLUL TEHNIC ÎN ORGANIZAȚII

PERSPECTIVE ALE GEOPOLITICII UNIUNII EUROPENE

PERFECȚIONĂRI ÎN DOMENIUL TEHNICII OPERATIVE AFLATE