Sunteți pe pagina 1din 53

UNIVERSITATEA

FACULTATEA
SPECIALIZAREA

LUCRARE DE

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

2012
UNIVERSITATEA
FACULTATEA
SPECIALIZAREA

PROCEDURA FALIMENTULUI PRIVIND PRELUAREA BUNULUI


SOCIETĂŢII COMERCIALE FALITE ÎN CONTUL CREANŢEI,
SUPORTAREA CHELTUIELILOR DE PROCEDURĂ

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

2012

2
CUPRINS

REZUMAT………………………………………………………….….………….....4
CAPITOLUL I
PROCEDURA DE FALIMENT……………….……………………………………...5
1.1. Noţiuni introductive despre Procedura de Insolvenţă….………….........….…..5
1.2. Caracterele Juridice ale Procedurii de Insolvenţă..........................................…6
1.2. Caracterele Juridice ale Procedurii de Insolvenţă.............................................11
1.4. Organele competente pentru aplicarea procedurii de insolvenţă......................12
1.5. Aspecte procedurale privind deschiderea procedurii de insolvenţă...................16

CAPITOLUL II
PRELUAREA BUNURILOR SOCIETĂŢII ÎN CONTUL CREANŢEI….....…......17
2.1. Consideraţii generale………………………………………………........…...17
2.2. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau
restituirea..............................................................................................................................20
2.3. Organele de executare silită……………………………………..…………….21
2.4. Executorul fiscal…………………………………………………..…………..24
2.5. Titlul executoriu în cazul creanţelor fiscale………………………...........……25
2.6. Bunurile supuse executării……………………………………………...……..27
2.7. Preluarea bunurilor societăţii……………………………………………...…..29
2.8. Suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite………………...……30
2.9. Modalităţile de executare silită a titlul executoriu în cazul creanţelor
fiscale……………………………………………………………………………………....31
2.10. Valorificarea bunurilor sechestrate……………………………….………….39
2.11. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită……..……...44
2.12. Contestaţia la executare silită………………………………………......……46
2.13. Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi..............................................48
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ: PROCEDURA FALIMENTULUI PRIVIND PRELUAREA BUNULUI
SOCIETĂŢII COMERCIALE FALITE S.C. A.B.R. S.A..................................................49
Concluzii.....................................................................................................................53
Bibliografie.................................................................................................................54

3
INTRODUCERE

Cuvinte cheie: procedura falimentului, societate comercială, cheltuieli de procedură, insolvenţă.


Am ales să analizez procedura falimentului privind preluarea bunului societăţii, deoarece activez
în domeniul contabil, astfel am ocazia să asimilez noi cunoştinţe cu privire la tema analizată.
Abordarea temei proiectului a stârnit interesul multor economişti, dar şi magistraţi, de-a lungul
timpului. Totodată, trebuie menţionat că această temă prezintă un interes deosebit şi la nivel
macroeconomic, care se confruntată în prezent cu o criză profundă manifestată prin numeroase
companii care intră în falimemt.
Prin această lucrare îmi propun să analizez situaţia economico-financiară, atât în perioada pre-
falimentară, falimentară, dar şi procedura de preluare a bunurilor firmei, conform Legii 85/2006.
Lucrarea ”Procedura falimentului privind preluarea bunului societăţii comerciale falite în
contul creanţei, suportarea cheltuielilor de procedură” este structurată pe trei capitole, fiecare având
rolul de a evidenţia procedura falimentului privind preluarea bunului societăţii comerciale falite în contul
creanţei precum şi, suportarea cheltuielilor de procedură.
Lucrarea a fost realizată folosind ca metode de cercetare: studiul bibliografic, cercetare
analitică asupra societăţii în cauză.
În primul capitol, prin Procedura de faliment, am acordat o atenţie deosebită noţiunilor şi
caracteristicilor procedurii de faliment, evidenţiind toate elementele componente acestei proceduri.
Al doilea capitol, intitulat Preluarea bunurilor societăţii în contul creanţei am adus în prim
plan premisele preluării bunurilor societăţii în contul creanţei.
În al treilea capitol, Procedura falimentului privind preluarea bunului societăţii comerciale
falite S.C. A.B.R. S.A., este prezentat studiul de caz al lucrării, unde este exemplificată procedura de
faliment privind preluarea bunurilor şi suportarea cheltuielilor de procedură în cadrul S.C. A.B.R.
S.A.

4
CAPITOLUL I
PROCEDURA DE FALIMENT

1.1. Noţiuni introductive despre Procedura de Insolvenţă


Noţiunea de insolvenţă implică o situaţie patrimonială dificilă sau de criză a unui comerciant,
determinând imposibilitatea îndeplinirii de către acesta la termen şi în bune condiţii a obligaţiilor de plată
asumate.
Conform Legii 85/2006 privind Procedura de insolvenţă, insolvenţă este „acea stare a patrimoniului
debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani
disponibile” –Art1 alin (2) din Lege.
Afacerea, ca activitate, se defineşte prin risc. Riscul, adică şansa de câştig sau posibilitatea de
pierdere, este un atribut esenţial al economiei de piaţă liberă, funcţională, atribut care justifică libera
concurenţă. în această accepţiune, riscul defineşte:
- fapta de comerţ, care are această natură juridică întrucât este făcută în vederea obţinerii de profit;
fapta de comerţ este o afacere, întrucât are la bază ideea de risc, adică posibilitatea de câştig sau pierdere;
motivul determinant al încheierii actului de comerţ este acela al obţinerii de profit .1
Autorul apreciază că “speculaţiunea este caracterul esenţial al unei întreprinderi şi al tuturor
faptelor de comerţ, în general”;
- întreprinderea, care este un complex de acte, fapte sau operaţiuni comerciale, organizate de
întreprinzător în vederea obţinerii de profit, pe risc economic propriu; simplificat spus, întreprinderea
este o afacere pentru că presupune un risc;
- calitatea de comerciant, care se dobândeşte în momentul în care persoana în cauză începe să
desfăşoare în mod obişnuit operaţiuni de comerţ, în nume propriu şi pe risc economic propriu; o persoană
devine întreprinzător (comerciant) în momentul în care îşi asumă un risc;
- societatea comercială, care se constituie în vederea obţinerii de beneficii de către asociaţi sau a
împărţirii pierderilor ce ar putea rezulta; societatea comercială este o forma de organizare a unei
întreprinderi, deci a unui risc;
- concurenţa comercială, care este un joc al oportunităţilor de afaceri, în care hazardul este mai mult
sau mai puţin prezent; concurenţii câştigă sau pierd în defavoarea, respectiv, beneficiul celor cu care
concurează; concurenţa loială este cazul unic în care concurentul are un adevărat „drept de a-l prejudicia
”pe celălalt concurent;

1
Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, ed. Tiparul Românesc, Bucureşti, p.186

5
- insolvenţă, care este eşecul sau chiar catastrofa întreprinzătorului, starea, de cele mai multe ori
iremediabilă, pe care întreprinzătorul ar fi trebuit, dar nu a putut, să o evite; procedura insolvenţei este
modul în care legea şi tribunalele organizează eşecul în afaceri.

1.2. Caracterele Juridice ale Procedurii de Insolvenţă


Una dintre cele mai vechi activităţi umane o reprezintă comerţul, el prinzând contur o dată cu
apariţia ideii de proprietate2, când omul a conştientizat că anumite bunuri sunt ale sale şi că acestea se
delimitează de cele care aparţin altor persoane.
Deşi iniţial comerţul a fost practicat sub forma schimbului (troc) doar pentru satisfacerea
necesităţilor existenţiale de zi cu zi ale oamenilor, odată cu apariţia banilor trocul a fost înlocuit cu
vânzarea-cumpărarea, comerţul devenind o profesie practicată de un anumit grup specializat în această
activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor trebuinţe, ci satisfacerea nevoilor altora şi obţinerea
de profit3.
Profitul fiind determinat de caracterul speculativ al comerţului, realizarea lui presupune un anumit
risc, asumat de comercianţi, fără ca prin aceasta activitatea comercială să se transforme într-un joc al
hazardului, în care aleatoriul să domine. Totuşi, este posibil ca un comerciant, în decursul activităţii sale,
ca o consecinţă a unor afaceri nereuşite, să ajungă în situaţia de a nu mai putea face faţă datoriilor sale 4.
Angrenarea unui comerciant în relaţii complexe şi continue cu diverşi furnizori (creditori), pe de o
parte, şi cu clienţii (debitori) pe de altă parte, implică funcţionarea mecanismului de încasări şi plăţi dintre
aceştia. Dacă mecanismul se întrerupe, se blochează din cauza lipsei lichidităţilor la o verigă din acest
circuit, activitatea mai multor comercianţi, legaţi prin succesiunea operaţiilor lor, este ameninţată5.
Activitatea comercială se fundamentează atât pe promovarea creditului, cât şi pe securitatea şi
celeritatea operaţiilor comerciale, acestea reprezentând funcţii vitale ale mediului economic care sunt
grav afectate de declanşarea insolvenţei comerciale.
Insolvenţa comercială, definită ca fiind incapacitatea unui debitor de a face faţă datoriilor sale
exigibile cu sumele de bani disponibile, produce în mediul economic aceleaşi efecte devastatoare pe care
o maladie gravă le induce unui organism uman. Maladiile nu trebuie lăsate să prolifereze, şi aşa cum
prevenirea şi tratarea răului pe care ele îl reprezintă pentru om constituie o preocupare a societăţii, tot

2
Cărpenaru St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pag.
9;
3
Angheni S., Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag. 7;
4
Schiau I., Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001, pag. V-VI;
5
Bufan R., Drept falimentar român, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pag. 1;

6
astfel prevenirea şi remedierea efectelor insolvenţei comerciale constituie, în ţările civilizate, un domeniu
prioritar de acţiune6.
Buna funcţionare a economiei de piaţă liberă presupune, printre altele, şi existenţa unui cadru legal
aplicabil comercianţilor aflaţi în dificultăţi financiare, mecanismul continuu al încasărilor şi plăţilor în
activitatea comercială trebuind a fi menţinut în funcţiune. Acest lucru se realizează uneori cu preţul
eliminării din circuitul economic a celor care, cel mai adesea din cauza acumulării de pierderi, nu mai
pot face faţă datoriilor exigibile angajate, adică nu mai pot continua plăţile.
Într-o economie aşezată pe principiile pieţei, eliminarea comercianţilor care nu mai pot face faţă
obligaţiilor scadente asumate are loc printr-o procedură denumită generic „faliment”, organizată şi
condusă după reguli juridice stricte7.
De regulă, actele normative nu definesc instituţiile juridice pe care le reglementează, această sarcină
revenind literaturii de specialitate.
Cu toate că Legea nr. 85/2006, în conformitate cu tehnica legislativă modernă, cuprinde în partea sa
introductivă (art. 3) o serie de definiţii ale conceptelor pe care le utilizează (35 de termeni şi expresii au
primit o explicaţie din partea legiuitorului), în mod voit sau nu s-a omis definirea procedurii de
insolvenţă.
În doctrina recentă, aceasta a fost definită ca reprezentând un ansamblu de norme juridice, prin care
se urmăreşte obţinerea fondurilor băneşti pentru plata datoriilor debitorului aflat în insolvenţă faţă de
creditorii săi, în condiţiile stabilite diferenţiat pe categorii de debitori, prin reorganizare judiciară bazată
pe plan de reorganizare sau prin faliment8.
Din definiţia citată se poate deduce cu uşurinţă care sunt caracteristicile procedurii de insolvenţă, ele
fiind recunoscute ca atare de majoritatea doctrinarilor români9.
Apreciem că, în actuala reglementare, procedura insolvenţei are următoarele caractere: este o
procedură judiciară, colectivă şi concursuală, unitară şi generală, egalitară, precum şi de remediu sau,
după caz, de executare silită10.

1.2.1. Caracterul judiciar

6
Ibidem, pag. VI;
7
Bufan R., Reorganizarea judiciară şi falimentul, op. cit., pag. 13;
8
Cărpenaru St. D., op.cit., pag. 620;
9
Costin M. N., Miff A., Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 36-40; Cărpenaru St.
D., op.cit., pag. 621; Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 247-248;
Gheorghiu Gh., Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Rotaru C., Legea falimentului – doctrină, jurisprudenţă
şi legislaţie.
10
Cărpenaru St. D., op.cit., pag. 621; Angheni S., Volonciu M., C. Stoica, op. cit., pag. 248; Nasz B., Principiile procedurii
insolvenţei, în R.D.C. nr. 10/2008, pag. 53-84;

7
Acest caracter al procedurii de insolvenţă este dat de faptul că întreaga procedură se desfăşoară sub
controlul direct sau indirect al instanţei judecătoreşti, prin judecătorul-sindic desemnat să gestioneze
respectivul dosar de insolvenţă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia
recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul
debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole
sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător-sindic”. De asemenea,
legiuitorul a stabilit principalele atribuţii ale judecătorului-sindic şi căile de atac ce pot fi exercitate
împotriva hotărârilor acestuia, care sunt tot de competenţa organelor judecătoreşti.
Este adevărat că noua Lege a insolvenţei a mărit responsabilităţile administratorului judiciar şi ale
lichidatorului, precum şi prerogativele creditorilor prin creşterea rolului adunării creditorilor şi a
comitetului acestora, însă, în opinia mea, acest lucru nu alterează caracterul judiciar al procedurii în
condiţiile în care toate actele şi operaţiunile pe care le implică procedura de insolvenţă sunt reglementate
de lege şi au rămas în continuare sub supravegherea şi controlul de legalitate al organului judiciar
competent. De altfel, alineatul 1 al art. 5 statuează fără echivoc că „organele care aplică procedura sunt:
instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul”.

1.2.2. Caracterul colectiv şi concursual


Unii autori privesc cei doi termeni ca fiind sinonimi, vorbind astfel de caracterul colectiv (concursual)
al procedurii11. Din punctul meu de vedere, deşi cele două noţiuni sunt strâns legate una de alta, totuşi
nu putem să punem semnul de egalitate între ele, pentru că fiecare noţiune desemnează o anumită
trăsătură specifică distinctă a procedurii de insolvenţă.
Astfel, caracterul colectiv constă în faptul că, în urma deschiderii procedurii, fie la iniţiativa
debitorului, fie la solicitarea creditorilor, fie la cererea oricărei alte persoane sau instituţii prevăzute
expres de lege (Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Banca Naţională a României, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor), orice urmărire silită individuală încetează, ea nemaiputând continua. Altfel
spus, procedura insolvenţei este colectivă pentru că îi obligă pe toţi creditorii debitorului faţă de care s-a
dispus deschiderea acestei proceduri să se reunească într-o singură procedură comună.
În termenul stabilit de judecătorul-sindic şi fixat prin sentinţa de deschidere a procedurii, care nu
poate fi mai mare decât 60 de zile de la pronunţare (art. 62 alin. 1 lit. b), toţi creditorii ale căror creanţe

11
Cărpenaru St. D., Drept comercial. Procedura falimentului, Ed. Global Print, Bucureşti, 1998, pag. 19; Ibidem, Drept
comercial român, op.cit., pag. 621; Angheni S., Volonciu M., Stoica C., op. cit., pag. 247; Adam I., Savu C. N., Legea
procedurii insolvenţei. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 85;

8
sunt anterioare datei deschiderii procedurii trebuie să depună cererea de admitere a creanţelor, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanţei pe calea procedurii insolvenţei, excepţie făcând
doar salariaţii ale căror creanţe vor fi înregistrate de administratorul judiciar din oficiu conform
evidenţelor contabile ale debitorului (art. 64 alin. 1).
Legea nr. 85/2006 impune o serie întreagă de modalităţi de publicitate pentru a face cunoscut tuturor
creditorilor debitorului insolvent faptul deschiderii procedurii faţă de acesta, pentru a le da astfel
posibilitatea de a-şi declara creanţele deţinute şi a participa împreună la procedură. Acesta este sensul
avut în vedere de legiuitor atunci când prin pct. 3 al art. 3 a statuat că „procedura colectivă este
procedura în care creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea
creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de prezenta lege”.
Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei asigură o reparare echitabilă şi justă a prejudiciilor suferite
de creditori prin intrarea debitorului lor sub incidenţa Legii nr. 85/2006, în sensul că sumele realizate în
cadrul procedurii de executare colectivă vor fi repartizate către creditori proporţional cu ponderea pe care
o are creanţa deţinută în totalul masei credale. Procedura este concursuală pentru că interesul individual
al fiecărui creditor intră în concurenţă cu interesele celorlalţi.

1.2.3. Caracterul unitar şi general


În ceea ce priveşte acest caracter al procedurii de insolvenţă, unii autori apreciază că cele două
noţiuni desemnează aceeaşi caracteristică distinctă a procedurii – urmărirea tuturor bunurilor aflate în
patrimoniul debitorului falit, atât cele existente la data declanşării falimentului, cât şi cele ieşite în mod
fraudulos şi readuse în patrimoniul său12.
În opinia noastră, procedura insolvenţei se aplică „averii debitorului”, punctul 2 al art. 3 definind
această noţiune ca „reprezentând totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale – inclusiv
cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile
reglementate de Codul de Procedură Civilă”.
Caracterul unitar al procedurii de insolvenţă se păstrează şi în ipoteza în care un debitor este supus,
succesiv, atât procedurii de reorganizare judiciară, cât şi procedurii de faliment, fie în procedura
simplificată, fie în cea generală, pentru că împotriva aceluiaşi subiect nu pot fi deschise concomitent
două sau mai multe proceduri, ci doar una singură.
Este adevărat că Legea insolvenţei înglobează practic patru componente concretizate în cele două
regimuri juridice amintite – regimul general şi regimul simplificat – şi cele două proceduri prin care se

12
Gheorghiu Gh., Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, op. cit., pag. 9 ;

9
obiectivează acestea – procedura falimentului şi procedura reorganizării judiciare, însă, acest lucru nu
afectează caracterul unitar al procedurii de insolvenţă, trăsătura fiind conferită de concepţia care se află
la baza legiferării şi finalitatea pentru care a fost ea creată13.
1.2.4. Caracterul egalitar
Acest caracter al procedurii de insolvenţă decurge din caracterul colectiv şi concursual, întrucât toţi
creditorii interesaţi participă la procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 constituitu-se în masa
credală, urmând ca ei să fie satisfăcuţi deodată şi proporţional cu mărimea creanţelor deţinute, în ordinea
de prioritate stabilită de lege, indiferent de natura creanţelor şi de interesul public sau privat reprezentat
de creditori14. Altfel spus, această procedură reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor
creditorilor prin intermediul căreia se realizează acoperirea tuturor creanţelor direct proporţional cu
ponderea pe care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului15.
În acest sens, potrivit pct. 23 al art. 3, „prin procedura falimentului se înţelege procedura de
insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii
acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat”.
1.2.5. Caracterul de remediu sau de executare silită
Procedura insolvenţei are un caracter de remediu sau, după caz, de executare silită (chiar dacă este
o procedură execuţională colectivă), în sensul că Legea nr. 85/2006 pune la îndemâna creditorilor un
instrument eficace pentru a-şi putea recupera creanţele deţinute faţă de debitorul aflat în stare de
insolvenţă, fie prin procedura reorganizării judiciare, fie prin procedura falimentului, adică executarea
silită a bunurilor ce compun averea falitului prin intermediul forţei coercitive a statului.
Procedura reorganizării judiciare are caracter de remediu deoarece urmăreşte plata pasivului
debitorului prin reorganizarea acestuia. Cu alte cuvinte, în faza de redresare judiciară procedura este
astfel organizată încât să confere comerciantului debitor posibilitatea restructurării activităţii sale în
scopul creşterii performanţelor economice şi, în special, a celor financiare ale afacerii. De aceea, în
această etapă se consideră că procedura are un caracter de sprijin, de remediu, oferind termene de respiro,
posibilitatea denunţării unor contracte dezavantajoase etc.16.
Un alt autor a arătat că din formularea dată de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 64/1995 (în forma
iniţială) obiectului legii se poate desprinde dublul scop al acestei proceduri – redresarea debitorului şi

13
Miff A., Noua procedură a insolvenţei – actualitate, tradiţie şi perspective, în R.R.D.A. nr. 1/2007, pag. 57;
14
Avram A., Procedura insolvenţei. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 11;
15
I. Turcu, Tratat de insolvenţă, op. cit., pag. 4;
16
Ibidem, Drept falimentar român, op. cit., pag. 29;

10
plata datoriilor sale către creditori sau lichidarea averii debitorului17. Dublul scop al procedurii reflectă
nu numai două alternative, ci şi ordinea obişnuită a opţiunii, în sensul că numai dacă nu este posibilă
redresarea se va proceda la lichidare18.
În actuala reglementare, însă, credem noi, este evident că scopul principal al procedurii insolvenţei îl
reprezintă protecţia creditului şi apărarea intereselor creditorilor, pe bună dreptate doctrina afirmând că,
în concepţia noii legi, între menţinerea debitorului în circuitul comercial şi plata creanţelor, primordială
este aceasta din urmă, scopul legii reprezentând acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de
insolvenţă, iar nu salvarea acestuia19.

1.3. Condiţii generale privind aplicarea procedurii de insolvenţă


Procedura se aplică societăţilor comerciale, societăţilor cooperative, organizaţiilor cooperatiste,
societăţilor agricole, grupurilor de interes economic şi oricărei alte persoane juridice de drept privat care
desfăşoară activitatea economice, comercianţi care sunt în categoria debitorilor aflaţi în stare de
insolvenţă sau de insolvenţă iminentă.
Există şi comercianţi, ce fac parte din categoriile de mai sus, exceptaţi de la această procedură şi
anume cei care îndeplinesc una din următoarele condiţii:
- comercianţi nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
- actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
- administratorul nu poate fi găsit;
- sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
- debitori care nu au prezentat următoarele documente:
- o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
- o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie,
lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza şi
drepturile de preferinţă;
- o listă a activităţilor curente pe care intenţionează să le desfăşoare în perioada de observaţie şi;

17
Turcu I., Reorganizarea şi lichidarea judiciară, op. cit., pag. 78;
18
Ibidem, op. cit., pag. 82;
19
Cărpenaru St. D., Nemeş V., Hotca M. A., Noua lege a insolvenţei – Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Ed.
Hamangiu, 2006, pag. 25;

11
- o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de
reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a
averii, în vederea stingerii datoriilor sale.
Toate cheltuielile aferente acestei proceduri vor fi suportate din averea debitorului.

1.4. Organele competente pentru aplicarea procedurii de insolvenţă


Potrivit art.11 din Legea nr.85/200620, organele care aplică procedura de insolvenţă sunt:
instanţele judecătoreşti;
judecătorul sindic;
adunarea creditorilor;
comitetul creditorilor;
administratorul;
lichidatorul.
Instanţele judecătoreşti în procedura insolvenţei
Toate procedurile privind insolvenţă societăţilor comerciale sunt de competenţa tribunalului în a
cărui rază teritorială îşi are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv
în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un
judecător-sindic. Singura excepţie o reprezintă hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în cadrul
procedurii de insolvenţă, care sunt de competenta Curţii de Apel.
În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 11 alin 1, din Legea nr. 85 / 2006, principalele
atribuţii ale judecătorului-sindic, sunt:
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment
atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii; judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă
care au depus oferta de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu
sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea
sa de către adunarea creditorilor, stabilirea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite prin legea
de organizare a profesiei de practician în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru aceasta

20
Legea nr. 85 / 2006, art. 11, alin. 1, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului

12
perioadă. În vederea desemnării provizorii a administratorului judiciar, judecătorul-sindic va ţine cont de
toate ofertele de servicii depuse de practicieni, de cererile în acest sens depuse de creditori şi, după caz,
de debitor, dacă cererea introductivă îi aparţine;
- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat de adunarea
creditorilor, confirmarea onorariului negociat cu adunarea creditorilor;
- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a
lichidatorului;
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit
la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 138, sesizarea organelor de cercetare penală în legătură
cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 143-147;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor
acte frauduloase şi a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii
procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate
împotriva masurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator;
- admiterea şi confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de
către creditori;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a comitetului creditorilor de întrerupere a
procedurii de reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului şi la procesele şi cererile de natura judiciara aferente
procedurii insolentei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în
mod excepţional, debitorului, daca acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea.

Administratorul judiciar
Administratorul judiciar este persoana fizica sau juridica, practician în insolvenţă, autorizat în
condiţiile legii, desemnat să exercite atribuţiile prevăzute la art. 20 în perioada de observaţie şi pe durata
procedurii de reorganizare.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt:
13
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse conform prevederilor art.
28 şi 35 şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată,fie
continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport
judecătorului-sindic, intr-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 30 de zile de la
desemnarea administratorului judiciar;
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi
împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă, şi asupra existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, în condiţiile art.138, precum şi
asupra posibilităţii reale de reorganizare efectivă a activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit
reorganizarea şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care
nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
- întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit
obligaţia respectivă înăuntrul termenelor legale, precum şi verificarea, corectarea şi completarea
informaţiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului, în funcţie de cuprinsul raportului
prevăzut la lit. a) şi în condiţiile şi termenele prevăzute la art. 94;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului, în acest ultim caz cu
respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuţiile sale şi la
condiţiile de efectuare a plăţilor din contul averii debitorului;
- convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului şedinţelor adunării creditorilor sau ale
acţionarilor, asociaţilor ori membrilor debitorului persoana juridică;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale
încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
- sesizarea de urgenţă a judecătorului-sindic în cazul în care constată că nu există bunuri în averea
debitorului ori ca acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi
întocmirea tabelelor creanţelor;
- încasarea creanţelor; urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii;
14
formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
- cu condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii,
descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de
către acesta.

Lichidatorul
Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii,
desemnată să conducă activitatea debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul
procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea simplificată. Lichidatorul este desemnat
de către judecătorul-sindic.

Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt:


- examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu
situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării
răspunderii acestora în condiţiile art. 138, şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen
stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport
cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
- conducerea activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale
încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
- menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi
întocmirea tabelelor creanţelor;
- urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau desime
de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea
acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi;
15
- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
- vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi;
- încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunţarea la
garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
- sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta.

1.5. Aspecte procedurale privind deschiderea procedurii de insolvenţă


Procedura insolvenţei poate fi deschisă atât de creditor, cât şi de debitor, precum şi de orice alte
persoane sau instituţii prevăzute expres de lege.
Prin noua lege, s-a modificat termenul de comunicare a cererii şi anume, judecătorul-sindic are
obligaţia de a comunica debitorului cererea, în copie, în termen de 48 ore de la data înregistrării, iar
debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască existenţa stării de insolvenţă în termen de 10 zile de la
primirea copiei.
Un aspect nou şi interesant este faptul că la cererea debitorului, judecătorul-sindic îi poate obliga
pe creditorii care au introdus cererea, să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel
mult 10% din valoarea creanţelor. Cauţiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă.
Dacă cererea va fi respinsă, cauţiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitor. Dacă
cauţiunea nu este consemnată în termen, cererea introductivă va fi respinsă.
Datorită noii legi, dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul este în stare de insolvenţă, îi va
respinge contestaţia şi va deschide, printr-o sentinţă, procedura generală, situaţie în care un plan de
reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de către creditori ţinând
împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei credale şi numai dacă aceştia îşi exprimă intenţia
de a depune un plan. De asemenea, dacă judecătorul-sindic stabileşte că debitorul nu este în stare de
insolvenţă, respinge cererea creditorilor, care va fi considerată ca lipsită de orice efect chiar de la
înregistrarea ei. Din paragraful de mai sus se înţelege foarte uşor faptul că totul este lăsat la latitudinea
judecătorului, chiar dacă debitorul a plătit datoria şi nu se mai află în stare de insolvenţă, şi de aceea nu
este suficient ca debitorul a plătit debitul, ci va trebui să demonstreze cu multe probe faptul că nu se află
în stare de insolvenţă, altfel va risca ca judecătorul să considere că se află în stare de insolvenţă şi să
pronunţe sentinţa de deschidere a procedurii.
Dacă debitorul nu contestă, că ar fi în stare de insolvenţă şi îşi exprimă intenţia de a-şi reorganiza
activitatea, judecătorul-sindic va da o sentinţă de deschidere a procedurii generale.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar
sau lichidatorului, după caz, adică: dacă prin sentinţă s-a pronunţat deschiderea procedurii generale,
16
atunci judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii
simplificate va desemna un lichidator provizoriu.
De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. De asemenea prin sentinţa de
deschidere a procedurii judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia către instanţele judecătoreşti
în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la registrul comerţului şi tuturor băncilor unde
debitorul are deschise conturi, orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii
telefonice sau altele de asemenea nu are dreptul, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare,
să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea
debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator.

CAPITOLUL II
PRELUAREA BUNURILOR SOCIETĂŢII ÎN CONTUL CREANŢEI
17
2.1. Consideraţii Generale
Executarea silită, în general, înseamnă procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al
dreptului recunoscut printr-o, hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu
concursul organelor competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând
dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit21.
În vederea realizării efective a creanţei, creditorul trebuie ca, încă din etapa judecăţii în faţa
instanţei de fond, să solicite instanţei luarea unor măsuri asigurătorii, în vederea indisponibilizării
sumelor de bani, titlurilor de valoare ori a bunurilor mobile sau imobile ale debitorului pentru ca acesta
să nu devină insolvabil în perioada desfăşurării procesului, până la rămânerea definitivă sau irevocabilă
a hotărârii.
În literatura juridică de specialitate s-a afirmat că prin măsuri asigurătorii înţelegem posibilitatea
recunoscută de lege reclamantului de a solicita instanţei măsuri de indisponibilizare şi conservare, de
natură să împiedice pe pârât, în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie
obiectul litigiului sau diminuarea activului patrimonial22.
Măsurile asiguratorii în vederea satisfacerea creanţelor fiscale, sunt potrivit prevederilor art. 129
din Codul de Procedură Fiscală, poprirea şi sechestrul asigurător, măsuri care se dispun şi se duc la
îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale competente, prin decizie emisă de organul
fiscal competent23.
Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul
organului fiscal competent. În decizie organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei
garanţii la nivelul creanţei stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.
Măsura poate fi dispusă asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum
şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi

21
Pentru un examen amănunţit privind executarea silită, a se vedea: S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil.
Executarea silită, vol. I şi II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996; Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IX-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 582 şi urm.
22
Pentru un examen amănunţit privind măsurile asigurătorii, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civil, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 2004, p. 60-89; Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, ediţia a IX-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 293 şi urm.
23
Codul de Procedură Fiscală al României a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 513 din 31/07/2007. Codul
a fost completat şi modificat de mai multe ori, mai recent prin Ordonanţa nr. 47/2007 privind reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 603 din 31/08/2007, act ce a intrat în vigoare la data de 03
septembrie 2007 şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 19/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 163 din 03/03/2008 şi intrată în vigoare
la data de 03 martie 2008.

18
risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dacă valoarea
bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral creanţa fiscală a bugetului general consolidat,
măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor deţinute de către debitor în proprietate comună
cu terţe persoane, pentru cota-parte deţinută de acesta.
În momentul individualizării creanţei şi ajungeri acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile
asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Măsurile asigurătorii dispuse, se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la
executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.
Pentru a evita riscul nerealizării creanţei fiscale, măsurile asigurătorii pot fi luate şi înainte de
emiterea titlului de creanţă, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare.
Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de
alte organe competente, dacă nu au fost desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada
executării silite, fără îndeplinirea altor formalităţi.
Cu acordul organului de executare, bunurile perisabile şi/sau degradabile sechestrate asigurător
pot fi valorificate de către debitor, urmând ca sumele obţinute să fie consemnate la dispoziţia organului
de executare.
Dacă sechestrului asigurător se aplică asupra bunurilor imobile, un exemplar al procesului-verbal
întocmit de organul de executare se comunică pentru înscriere Biroului de carte funciară, înscriere ce
face opozabil sechestrul tuturor celor care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului
respectiv. Actele de dispoziţie realizate ulterior înscrierii, sunt lovite de nulitate absolută.
Eventualele nemulţumiri ale debitorului sau ale altor persoane interesate, cu privire la actele prin
care se dispun şi se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii, se pot invoca prin contestaţie, contestaţie ce
poate fi exercitată şi în cazul în care organele abilitate de lege refuză să îndeplinească un act de executare
în condiţiile legii.
Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită
executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ
jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de
urgenţă.

19
Măsurile asigurătorii menţionate pot fi ridicate, prin decizie motivată, la solicitarea creditorilor
fiscali, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau în cazul în care debitorul creanţei fiscale
a constituit garanţia24 care să acopere creanţa şi eventualele cheltuieli privind aplicarea acestor măsuri.
Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit
prevederilor Codului de Procedură Fiscală şi a normelor metodologice de aplicare a acestuia de organul
de executare competent în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris
care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

2.2. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere compensarea sau
restituirea
A Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.
Potrivit prevederilor art. 131 alin. 1 C. proc. fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor
fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere
acest drept, termenul de prescripţie care se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale25.
Dacă organul de executare constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere
executarea silită a creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea
acestora din evidenţa analitică pe plătitori.
Sumele achitate de debitor în contul unor creanţe fiscale, după împlinirea termenului de
prescripţie, nu se restituie întrucât debitorul a efectuat o plată datorată.
Termenul de prescripţie se suspendă:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzută de lege ori a fost
dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent, potrivit legii, cu menţiunea că dispoziţiile
privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin.
4 din Codul de Procedură Civilă nu sunt aplicabile26;
c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii;

24
Pentru garanţiile reale mobiliare, a se vedea: Fl. Măgureanu, G. Măgureanu Poptean, Consideraţii privind executarea
garanţiilor reale mobiliare, Revista de Executare Silită nr. 14/2008.
25
Pentru procedura de drept comun, a se vedea Fl. Măgureanu, Prescripţia dreptului de a cere executarea silită, Revista
de Executare Silită nr. 2/2006.
26
Art. 403 alin 4 C proc. civ. prevede că „În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune,
prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către
instanţă. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac. Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea
obiectului cererii sau de 5 milioane lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea
stabilită de instanţă, dacă este cazul”.

20
d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită.
Legiuitorul a prevăzut şi cazurile în care termenul de prescripţie se întrerupe, respectiv:
a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune;
b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia,
a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod
a datoriei;
c) pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.

B. Cu privire la prescripţia dreptului de a cere compensarea sau restituirea


Modul de calcul al termenului de prescripţie în acest caz este asemănător cu dreptul organelor
fiscale de a încasa creanţa datorată de debitor. Ca urmare, potrivit prevederilor art. 135 C. proc, fiscală,
dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de
5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau
restituire.

2.3. Organele de executare silită


Codul de Procedură Fiscală, a dat în competenţa organele fiscale care administrează creanţe
fiscale, îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, în cazul în care
debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate şi se impune procedura executării pentru
stingerea creanţelor respective.
Ca urmare, sunt competente material:
- organele fiscale care administrează creanţe fiscale;
- instituţiile publice pentru creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se
contabilizează şi se utilizează de aceste instituţii, provenite din venituri proprii şi cele rezultate din
raporturi juridice contractuale;
- organele proprii ale Băncii de Export - Import a României EXIMBANK - S.A, pentru creanţele
care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de Bancă, provenite din fondurile
alocate de la bugetul de stat.
Competenţa teritorială privind efectuarea procedurii de executare silită revine organului de
executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind
organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau organul de
21
executare competent, desemnat potrivit art. 33, după caz27. În cazul în care executarea silită se face prin
poprire, aplicarea măsurii de executare silită se face de către organul de executare coordonator, dacă este
cazul.
Dacă s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu
dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi pentru creanţe fiscale, prin
derogare de la prevederile art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită se efectuează de organul de
executare în condiţiile Codului de Procedură Fiscală, menţionate mai sus.
- organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului, pentru
indisponibilizarea şi executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, indiferent de
locul în care se găsesc bunurile, atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare,
substituire sau de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile aparţinând
debitorului.
Organul de executare coordonator va sesiza în scris celelalte organe prevăzute la alin. (5) al art.
136 din Codul de Procedură Fiscală, comunicându-le titlul executoriu în copie certificată, situaţia
debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate, precum şi orice alte date utile pentru identificarea
debitorului şi a bunurilor ori veniturilor urmăribile.
Dacă asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru
realizarea titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile
prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită se va face, potrivit dispoziţiilor din Codul de
Procedură Fiscală, de către organele de executare prevăzute de acesta.
Dacă domiciliul fiscal al debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul
executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înştiinţându-se, dacă este cazul, organul
de la care s-a primit titlul executoriu.

27
Potrivit prevederilor art. 33 din Codul de procedură fiscală, competenţa teritorială aparţine:
- pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, competenţa
revine acelui organ fiscal, judeţean, local sau al municipiului Bucureşti, stabilit prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale
de Administrare Fiscală, în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit, în
cazul impozitelor şi contribuţiilor realizate prin stopaj la sursă, în condiţiile legii.
- în cazul contribuabililor nerezidenţi care desfăşoară activităţi pe teritoriul României prin unul sau mai multe sedii
permanente, competenţa revine organului fiscal pe a cărui rază teritorială se află situat fiecare sediu permanent. În cazul în
care activitatea unui sediu permanent se desfăşoară pe raza teritorială a mai multor organe fiscale, competenţa revine acelui
organ fiscal în a cărui rază teritorială începe activitatea acelui sediu permanent.
- pentru administrarea de către organele fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a creanţelor
fiscale datorate de marii contribuabili, inclusiv de sediile secundare ale acestora, competenţa poate fi stabilită în sarcina altor
organe fiscale decât cele prevăzute la alin. (1) al art. 33 din lege, prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală.

22
- organul de executare coordonator în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui rază teritorială
îşi are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai multe venituri sau bunuri
urmăribile.
- coordonarea executării silite în cazul în care s-a dispus atragerea răspunderii solidare în
condiţiile art. 27 din Codul de Procedură Fiscală28 şi ale art. 28 din acelaşi Cod,29 revine organului de
executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul aflat în stare de insolvabilitate sau
insolvenţă sau organul de executare competent, desemnat potrivit art. 33 din Cod, după caz.
Sumele realizate în contul debitorului, vor fi comunicate organului de executare coordonator în
termen de 10 zile de la realizarea acestora, de către organele de executare sesizate, cărora li s-a comunicat
debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă nominală şi după luarea măsurilor de executare silită.
Organul de executare coordonator, care ţine evidenţa întregului debit, va cere în scris celorlalte
organe de executare, să înceteze de îndată executarea silită dacă constată că acesta a fost realizat prin
actele de executare silită făcute de el însuşi şi de celelalte organe.

28
Potrivit prevederilor art. 27 din Codul de procedură fiscală, cu privire la răspunderea solidară, Răspunderea
solidară, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile Codului, răspund solidar cu acesta
următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, dobândesc în
orice mod active de la debitorii care îşi provoacă astfel insolvabilitatea;
b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare
prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea-credinţă, sub orice formă, a bunurilor mobile şi imobile proprietatea acesteia.
Persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil în condiţiile Codului sau declarat insolvent dacă, direct
ori indirect, controlează, este controlată sau se află sub control comun cu debitorul, dacă desfăşoară efectiv aceeaşi activitate
sau aceleaşi activităţi ca şi debitorul şi dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) dobândeşte, cu orice titlu, dreptul de proprietate asupra unor active corporale de la debitor, iar valoarea contabilă a acestor
active reprezintă cel puţin jumătate din valoarea contabilă netă a tuturor activelor corporale ale dobânditorului;
b) are raporturi comerciale contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care, în proporţie de cel
puţin jumătate, au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul;
c) are raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai
debitorului.
În înţelesul prevederilor anterioare, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
a) control - majoritatea drepturilor de vot, fie în adunarea generală a asociaţilor unei societăţi comerciale ori a unei asociaţii
sau fundaţii, fie în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale ori consiliul director al unei asociaţii sau fundaţii;
b) control indirect - activitatea prin care o persoană exercită controlul prin una sau mai multe persoane.
29
Potrivit art. 28 din Codul de procedură fiscală, privind dispoziţiile speciale privind stabilirea răspunderii, în scopul atragerii
răspunderii persoanelor prevăzute la art. 27 din Cod, organul fiscal va întocmi o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt
şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei în cauză. Decizia se va supune spre aprobare conducerii organului
fiscal şi constituie titlu de creanţă privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare potrivit art. 27 şi va cuprinde, pe lângă
elementele prevăzute la art. 43 alin. (2) din Cod, şi următoarele menţiuni:
a) codul de identificare fiscală a persoanei răspunzătoare, obligată la plata obligaţiei debitorului principal, precum şi orice
alte date de identificare;
b) numele şi prenumele sau denumirea debitorului principal; codul de identificare fiscală; domiciliul sau sediul
acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
c) cuantumul şi natura sumelor datorate;
d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal;
e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii.
Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.
23
2.4. Executorul fiscal
Potrivit prevederilor art. 138 din Codul de Procedură Fiscală, executarea silită se face de organul
de executare competent prin intermediul executorilor fiscali, împuternicit în faţa debitorului şi a terţilor
prin legitimaţia de executor fiscal şi delegaţie emisă de organul de executare silită.
Instituţiile publice care nu au organe de executare proprii pot transmite titluri executorii privind
veniturile proprii, spre executare silită, organelor fiscale, în baza unei convenţii încheiate cu Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală sau cu autorităţile administraţiei publice locale, după caz.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, pentru aplicarea procedurilor de executare silită, executorii
fiscali pot:
a) să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică, sau în alte incinte unde
acesta îşi păstrează bunurile, în scopul identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit,
precum şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării terţilor care datorează sau
deţin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
b) să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale debitorului, persoană fizică,
precum şi să cerceteze toate locurile în care acesta îşi păstrează bunurile;
c) să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care poate constitui o probă în
determinarea bunurilor proprietate a debitorului.
În încăperile ce reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, executorul fiscal poate
intra cu consimţământul acesteia, iar în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea instanţei
judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de Procedură Civilă.
Accesul executorului fiscal în locuinţă, în incinta de afaceri sau în orice altă încăpere a
debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între orele 6,00 - 20,00, în orice zi lucrătoare.
Executarea începută va putea continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În cazuri temeinic justificate
de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele
menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare, în baza autorizaţiei instanţei de executare.
Dacă debitorul lipseşte sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre încăperi, executorul fiscal
poate să pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei sau a altui agent
al forţei publice şi a doi martori majori, fiind aplicabile prevederile menţionate mai sus privind
autorizarea instanţei judecătoreşti competente şi orele în care se poate realiza executarea.
Potrivit prevederilor art. 139 din C, proc. fiscală, impozitele, taxele, contribuţiile şi orice alte
venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de nici un creditor pentru nici o categorie de
creanţe în cadrul procedurii de executare silită.
24
Cu privire la executarea silită împotriva unei asocieri fără personalitate juridică, pentru
executarea silită a creanţelor fiscale datorate de aceasta, chiar dacă există un titlu executoriu pe numele
asocierii, pot fi executate silit atât bunurile mobile şi imobile ale asocierii, cât şi bunurile personale ale
membrilor acesteia.

2.5. Titlul executoriu în cazul creanţelor fiscale


Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit
prevederilor Codului e Procedură Fiscală, de către organul de executare competent în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu30.
În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare se înscriu toate creanţele fiscale
neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general
consolidat, precum şi accesoriile aferente acestora.
În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi să se arate natura şi
cuantumul debitului ce face obiectul executării.
Titlului executoriu va fi modificat în mod corespunzător dacă a fost modificat titlul de creanţă.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea
termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.
Titlul executoriu emis de organul de executare competent trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după
caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii. Dacă actul
administrativ fiscal este emis prin intermediul mijloacelor informatice, este valabil şi în cazul în care nu
poartă semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila organului

30
A se vedea şi Măgureanu Fl., Măgureanu G. Poptean, Titlurile executorii europene, Revista de Executare Silită nr. 11-
12/2007

25
emitent, dacă îndeplineşte cerinţele legale aplicabile în materie31. Actele care se emit în aceste condiţii
se stabilesc prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor;
h) ştampila organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului;
k) codul de identificare fiscală;
l) domiciliul fiscal al acestuia şi orice alte date de identificare;
m) cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
n) temeiul legal al puterii executorii a titlului.
Dacă titlurile executorii nu cuprind unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau
denumirea debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul,
cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada comunicării
acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile executorii organelor emitente, aceste fiind
elemente esenţiale ale titlului.
Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor fiscale se va întocmi un singur titlu
executoriu.
Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe fiscale, se transmit în
termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită, potrivit legii, organelor de executare
fiscală.
Netransmiterea titlurilor executorii provenite în urma sancţionării contravenţionale, în termen de
90 de zile de la emiterea de către organele competente, conduce la anularea acestora. Conducătorul
organului emitent al titlului executoriu are obligaţia emiterii deciziei de imputare a contravalorii
contravenţiei personalului care se face vinovat de întârziere. Termenul de 90 de zile se prelungeşte cu
perioada scursă în procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei.
Pentru realizarea creanţelor instituţiilor publice care nu au organe de executare proprii şi care
transmit titluri executorii privind veniturile proprii, spre executare silită, organelor fiscale, în baza unei
convenţii încheiate cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau cu autorităţile administraţiei
publice locale, după caz, ori în cazul în care prin legi speciale se stabilesc atribuţii de executare silită
pentru Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin unităţile sale subordonate şi pentru alte venituri

31
A se vedea: Măgurenu Fl., Înregistrările electronice, mijloace de probă admisibile în procesul civil, în Revista de drept
comercial, nr. 10/2003, p. 56-62 şi Semnătura electronică. Admisibilitatea ei ca mijloc de dovadă, în Revista de drept
comercial nr.11/2003, p. 137-141.

26
decât cele menţionate în Codul de Procedură Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau
autorităţile administraţiei publice locale, după caz, reţin o cotă de 15% din valoarea creanţelor fiscale
stinse. Sumele se utilizează de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau autorităţile administraţiei
publice locale, după caz, ca venituri proprii, în condiţiile legii, pentru finanţarea cheltuielilor necesare
îmbunătăţirii activităţii de administrare a creanţelor fiscale.

2.6. Bunurile supuse executării


Sunt supuse executării, veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii,
iar valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a
cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii,
se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanţelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de
executare.
Sunt supuse sechestrării şi valorificării bunurile urmăribile proprietate a debitorului, prezentate
de acesta şi/sau identificate de către organul de executare, în următoarea ordine:
a) bunurile mobile şi imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie principala
sursă de venit;
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii care constituie
principala sursă de venit;
c) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor
de arendă, de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
d) ansamblu de bunuri mobile şi/sau imobile, proprietate a debitorului, care pot fi valorificate
individual şi/sau în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea pot fi vândute în
condiţii mai avantajoase;
e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile, precum şi bunuri
imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;
f) produse finite
Ori de câte ori valorificarea nu este posibilă, organul fiscal poate proceda la sechestrarea
bunurilor respective.
Bunurile supuse unui regim special de circulaţie, cum ar fi cele cumpărate în rate, bunurile
minorilor, bunurile comune ale soţilor etc. pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege.
Executarea silită se desfăşoară până la stingerea creanţelor fiscale înscrise în titlul executoriu,
inclusiv a majorărilor de întârziere ori a altor sume, datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum
27
şi a cheltuielilor de executare, în cadrul procedurii de executare silită putând fi folosite succesiv sau
concomitent modalităţile de executare silită. Dacă prin titlul executoriu sunt prevăzute majorări de
întârziere sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de către organul de
executare şi consemnate într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu şi care se comunică şi
debitorului.
Executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un
grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare
dintre metodele prevăzute de lege.
Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului, invocând un drept de gaj, drept de
ipotecă sau un privilegiu. Terţul va participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului,
potrivit legii.
Pentru determinarea averii şi a venitului debitorului, în vederea începerii executării silite,
organul de executare competent se poate folosi de mijloacele de probă prevăzute de lege, respectiv:
a) solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane;
b) solicitarea de expertize;
c) folosirea înscrisurilor;
d) efectuarea de cercetări la faţa locului.
La cererea organului fiscal, debitorul este obligat să furnizeze în scris, pe propria răspundere,
informaţiile solicitate.
Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, însoţită de un exemplar al titlului executoriu.
Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somaţiei nu se stinge debitul, se continuă măsurile de
executare silită.
Pe lângă elementele cuprinse în actul administrativ fiscal, numărul dosarului de executare; suma
pentru care se începe executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma prevăzută
în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării acesteia.
Evaluarea bunurilor ce urmează a fi supuse procedurii de executare silită, se efectuează de
organul de executare prin experţi evaluatori proprii sau prin experţi evaluatori independenţi.
Organul de executare va actualiza preţul de evaluare ţinând cont de rata inflaţiei, ori va proceda
la o nouă evaluare când se consideră necesar.

2.7. Preluarea bunurilor societăţii

28
Dispoziţiile art.117. legea 86/2006, nu interzic preluarea bunurilor societăţii comerciale falite în
contul datoriilor:
(1) Lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport care va cuprinde evaluarea bunurilor
şi metoda de valorificare a acestora şi în care se va preciza dacă vânzarea se va face în bloc sau individual
ori o combinaţie a acestora, prin licitaţie publică sau negociere directă sau prin ambele metode.
(2) În cazul în care se propune vânzarea în bloc prin negociere directă, lichidatorul va putea
propune, în baza ofertelor primite, începerea negocierii cu unul sau mai mulţi cumpărători identificaţi,
cu precizarea condiţiilor de plată şi a preţului minim de pornire a negocierii, care nu poate fi inferior
preţului de evaluare.
(3) Lichidatorul va convoca adunarea generală a creditorilor în termen de maximum 20 de zile de
la data şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe creditori despre posibilitatea studierii raportului
şi a procesului-verbal al şedinţei comitetului creditorilor privind raportul.

În vederea preluării bunurilor societăţii falite se impune, doar clarificarea suportării cheltuielilor
de procedură, creditoarea datorând, cel puţin parţial, pe acelea care sunt înscrise la pct. 1 al art. 121 din
Legea nr. 85/2006:
Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului,
de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în
următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor
angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24;
11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea
planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel; creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de
deschiderea procedurii.
(2) În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în
întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care
29
vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art.
123, şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 41. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o diferenţă
în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului, în contul averii debitorului.
(3) Un creditor cu creanţă garantată este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută
înaintea vânzării bunului supus garanţiei lui. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din
cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului
supus garanţiei sale, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai
mult decât ar fi primit dacă bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii.

2.8. Suspendarea, întreruperea sau încetarea executării silite


Potrivit prevederilor art. 148 din Codul de Procedură Fiscală, executarea silită a creanţelor fiscale
se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, în cazurile expres prevăzute de lege.

A. Cazurile de suspendare a executării silite;


a) când suspendarea a fost dispusă de instanţă sau de creditor, în condiţiile legii;
b) la data comunicării aprobării înlesnirii la plată, în condiţiile legii;
c) în cazul prevăzut la art. 156;
d) pe o perioadă de cel mult 6 luni, în cazuri excepţionale, şi doar o singură dată pentru acelaşi
debitor, prin hotărâre a Guvernului;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
B. Cazurile de întrerupere a executării silite:
Executarea silită se întrerupe în cazurile prevăzute expres de lege. Executarea silită nu se
întrerupe pe perioada în care un contribuabil este declarat insolvabil.
C. Cazurile de încetarea executării silite;
Executarea silită încetează dacă:
a) s-au stins integral obligaţiile fiscale prevăzute în titlul executoriu, inclusiv obligaţiile de plată
accesorii, cheltuielile de executare şi orice alte sume stabilite în sarcina debitorului, potrivit legii;
b) a fost desfiinţat titlul executoriu;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
Măsurile de executare silită se ridică prin decizie întocmită în cel mult două zile de la data la care
a încetat executarea silită, de către organul de executare.
Atunci când creanţele fiscale înscrise în titluri executorii se sting prin plată, prin poprire sau prin
alte modalităţi prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, sechestrele aplicate pe acele titluri asupra
30
bunurilor, cu valoare mai mică sau egală cu suma creanţelor fiscale astfel stinse, se ridică, prin decizie
întocmită de organul de executare, în cel mult două zile de la data stingerii.

2.9. Modalităţile de executare silită a titlul executoriu în cazul creanţelor fiscale


Executarea silită prin poprire
Poprirea înseamnă indisponibilizarea sumelor urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi
băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate,
cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în
temeiul unor raporturi juridice existente, în vederea acoperirii creanţei înscrisă în titlul fiscal şi a
cheltuielilor de executare.
Nu sunt supuse executării silite prin poprire, sumele reprezentând credite nerambursabile sau
finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte,
în cazul în care împotriva beneficiarului acestora a fost pornită procedura executării silite.
Dacă sumele urmăribile reprezentă venituri şi disponibilităţi în valută, băncile sunt autorizate să
efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără consimţământul titularului de cont, la cursul de
schimb afişat de acestea pentru ziua respectivă.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică, realizate ca angajat, pensiile
de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în
condiţiile prevăzute de Codul de Procedură Civilă.
Ca urmare, salariul şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile asigurate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi alte asemenea sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării
mijloacelor de existenţă ale acestuia, pot fi urmărite:
- până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau
de alocaţie pentru copii;
- până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii.
Se bucură de această protecţie nu numai salariul, dar şi orice alte drepturi băneşti ce se cuvin
salariatului în temeiul contractului de muncă, indiferent de mărimea şi natura lor, de forma sau de felul
contractului de muncă (pe durată determinată sau nedeterminată).
Dispoziţiile de mai sus se aplică şi sumelor cuvenite în baza dreptului de autor, inventator sau
inovator, remuneraţiei cuvenite membrilor cooperativelor meşteşugăreşti, precum şi pensiilor de orice
fel.
Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul
lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel.
31
Potrivit prevederilor art. 409 alin. (3), veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc
periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt
mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce
depăşeşte jumătate din acest cuantum.
Alin. (4) al art. 409 prevede că „Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia
acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii
legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate
cu titlu de obligaţie de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin
vătămări corporale, dacă legea nu dispune altfel.
Urmărirea acestor drepturi se va putea face în limita a 1/2 din cuantumul acestora.
Alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav,
ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum
şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru
nici un fel de datorii.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane juridice se înfiinţează de către
organul de executare printr-o adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire,
terţului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată va fi înştiinţat şi debitorul
despre înfiinţarea popririi.
Pentru stingerea creanţelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare pot fi urmăriţi prin poprire
asupra sumelor din conturile bancare, prevederile alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător. În acest
caz, odată cu comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, făcută debitorului potrivit art. 44, o copie
certificată de pe acest titlu va fi comunicată băncii la care se află deschis contul debitorului. Despre
această măsură va fi înştiinţat şi debitorul.
În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data sesizării băncii, sumele
existente, precum şi cele viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt
indisponibilizate.
Din momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de înfiinţare a popririi
asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la decontarea documentelor de plată primite,
respectiv la debitarea conturilor debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la
achitarea integrală a obligaţiilor fiscale înscrise în adresa de înfiinţare a popririi, cu excepţia sumelor
necesare plăţii drepturilor salariale.
Nerespectarea prevederilor menţionate atrage nulitatea oricărei plăţi şi răspunderea solidară a
terţului poprit cu debitorul, în limita sumelor sustrase indisponibilizării. Organul fiscal va întocmi o
32
decizie în care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei
în cauză. Decizia organului de executare prin care este atrasă răspunderea în cazurile menţionate mai sus,
se va supune spre aprobare conducerii organului fiscal. Decizia aprobată constituie titlu de creanţă
privind obligaţia la plată a persoanei răspunzătoare.
În situaţia în care titlurile executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor urmări executarea
acestora din încasările zilnice realizate în contul debitorului, iar în cazul în care debitorul face plata în
termenul prevăzut în somaţie, organul de executare va înştiinţa de îndată în scris băncile pentru sistarea
totală sau parţială a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor.
Poprirea nu este supusă validării.
Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine executorie prin comunicarea copiei
certificate de pe titlul executoriu, făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
Poprirea se consideră înfiinţată din momentul primirii adresei de înfiinţare de către terţul poprit.
În acest sens, terţul poprit este obligat să înregistreze atât ziua, cât şi ora primirii adresei de înfiinţare a
popririi.
După înfiinţarea popririi, terţul poprit este obligat:
a) să plătească, de îndată sau după data la care creanţa devine exigibilă, organului fiscal, suma
reţinută şi cuvenită, în contul indicat de organul de executare;
b) să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite, înştiinţând despre aceasta organul
de executare.
În cazul în care sumele datorate debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va
anunţa în scris despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii de
preferinţă prevăzută de Codul de Procedură Fiscală, respectiv:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor
al căror preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru
incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii,
ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând
obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume
periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

33
d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit
legii, datorate bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice
prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau
executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
Dacă legea nu prevede altfel, pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă suma
realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
Dacă popririle înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi
continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul fiscal poate dispune, la cererea
debitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, fie suspendarea temporară totală, fie
suspendarea temporară parţială a executării silite prin poprire. Suspendarea se poate dispune pentru o
perioadă de cel mult 6 luni de la data comunicării către bancă sau alt terţ poprit a suspendării popririi de
către organul fiscal.
Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului
urmărit, precum şi în cazul în care se invocă alte neregularităţi privind înfiinţarea popririi, instanţa
judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul terţului poprit, la cererea organului
de executare ori a altei părţi interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau
desfiinţarea popririi.
Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
Pe baza hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de executare
poate începe executarea silită a terţului poprit, dacă acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor
privind executarea prin poprire.

Executarea silită a bunurilor mobile


Pentru realizarea titlul executoriu în cazul creanţelor fiscale, sunt supuse orice bunuri mobile ale
debitorului, cu excepţiile prevăzute de lege.
În cazul debitorului persoană fizică nu pot fi supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi
muncii debitorului, precum şi familiei sale:
34
a) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională,
precum şi cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele
necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi
animalele de producţie şi de lucru;
b) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale, precum şi
obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la noua recoltă;
d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei,
socotit pentru 3 luni de iarnă;
e) obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii persoanelor bolnave;
f) bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
Nu sunt exceptate de la executare silită, bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării
activităţii de comerţ.
Executarea începe printr-un proces-verbal de sechestru care va cuprinde:
a) denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei şi a orei când s-a făcut
sechestrul;
b) numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al
delegaţiei;
c) numărul dosarului de executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul
executoriu în baza căruia se face executarea silită;
d) temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;
e) sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul, inclusiv cele reprezentând
majorări de întârziere, menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost
stabilită obligaţia de plată;
f) numele, prenumele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale
persoanei majore ce locuieşte împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele,
prenumele şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului, precum şi
alte elemente de identificare a acestor persoane;
g) descrierea bunurilor mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după
aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea şi individualizarea acestora, menţionându-se starea de
uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui bun, precum şi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare,

35
cum sunt punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de administrare ori
conservare a acestora, după caz;
h) menţiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de valorificare, în cazul în
care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;
i) menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj, ipotecă ori
privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru bunurile sechestrate;
j) numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile, precum şi locul de
depozitare a acestora, după caz;
k) eventualele obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului;
l) menţiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de
sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile fiscale, se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
m) semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor persoanelor care au fost
de faţă la sechestrare. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul
fiscal va menţiona această împrejurare.
Un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului sub semnătură sau i se
comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi, atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă
semnând cu menţiunea de primire a bunurilor în păstrare, iar dacă se sechestrează şi bunuri gajate pentru
garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va trimite şi acestora câte un exemplar din
procesul-verbal de sechestru.
Dacă executorul fiscal constată că în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot
constitui infracţiuni va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru şi va sesiza de îndată organele
de urmărire penală competente.
Bunurilor mobile ale debitorului vor fi sechestrate chiar dacă acestea se află la un terţ.
Pentru bunurile mobile anterior sechestrate ca măsură asigurătoare nu este necesară o nouă
sechestrare, executorul fiscal, fiind obligat să verifice dacă bunurile prevăzute se găsesc la locul aplicării
sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să sechestreze alte bunuri ale
debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.
Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar putea acoperi decât
cheltuielile executării silite.
Prin sechestrul înfiinţat asupra bunurilor mobile, creditorul fiscal dobândeşte un drept de gaj care
conferă acestuia în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi dreptul de gaj în sensul prevederilor
dreptului comun.

36
De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate.
Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată,
potrivit legii, de organul competent.
Nerespectarea acestei interdicţii atrage răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă şi nulitate
absolută a actelor de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării.
Custode poate fi debitorul, creditorul sau a altei persoană desemnată de organul de executare sau
de executorul fiscal, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. Atunci când bunurile sunt
lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane desemnate conform legii şi când se constată că există
pericol de substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

Executarea silită a bunurilor imobile


Potrivit prevederilor art. 154 C. proc. fiscală, pentru executarea titlului privind creanţa fiscală,
sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului32.
Dacă debitorul deţine bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se va
întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei,
precum şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil, acestea nu pot fi însă
urmărite decât odată cu imobilul.
Pentru bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va solicita de
îndată biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare, anexând un exemplar al procesului-
verbal de sechestru, acesta urmând să comunice organelor de executare, la cererea acestora, în termen de
10 zile, celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care
vor fi înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului
imobil şi distribuirea preţului.
Dacă sunt şi alţi creditori ai debitorului, aceştia au obligaţia ca, în termen de 30 de zile de la
înscrierea procesului-verbal de sechestru al bunului imobil în evidenţele de publicitate imobiliară, să
comunice în scris organului de executare titlurile pe care le au pentru bunul imobil respectiv.
În cazul debitorului persoană fizică, nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de
debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare, cu excepţia situaţiei în care
executarea silită se face pentru stingerea creanţelor fiscale rezultate din săvârşirea de infracţiuni.
Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală.

32
A se vedea şi Măgureanu Fl., Aspecte privind concursul de urmăriri imobiliare. Natura juridică şi efectele
actului de adjudecare, Revista de Executare Silită nr. 5/2005.
37
Dreptul de ipotecă conferă creditorului fiscal în raport cu alţi creditori aceleaşi drepturi ca şi
dreptul de ipotecă, în sensul prevederilor dreptului comun.
La instituirea sechestrului şi în tot cursul executării silite, organul de executare poate numi un
administrator-sechestru, dacă această măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a
chiriilor, a arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru apărarea în litigii
privind imobilul respectiv.
Administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul ori altă persoană fizică sau juridică.
Dacă administrator-sechestru este numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul
de executare îi va fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
Debitorul poate solicita organului de executare, după primirea procesului-verbal de sechestru, în
termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a creanţelor fiscale să se facă din
veniturile bunului imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.
Pentru motive temeinice organul de executare poate relua executarea silită imobiliară înainte de
expirarea termenului de 6 luni, iar dacă debitorul persoană juridică căruia i s-a aprobat suspendarea se
sustrage ulterior de la executare silită sau îşi provoacă insolvabilitatea, se vor aplica în mod corespunzător
prevederile referitoare la atragerea răspunderii acesteia.

2.10. Valorificarea bunurilor sechestrate


În cazul în care creanţa fiscală nu este stinsă în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-
verbal de sechestru, se va proceda, fără efectuarea altei formalităţi, la valorificarea bunurilor sechestrate,
cu excepţia situaţiilor în care, potrivit legii, s-a dispus desfiinţarea sechestrului, suspendarea sau
amânarea executării silite.
Organul de executare competent va proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, ţinând seama
atât de interesul legitim şi imediat al creditorului, prin:
a) înţelegerea părţilor: vânzarea se poate face de debitorul însuşi, cu acordul organului de
executare, astfel încât să se asigure o recuperare corespunzătoare a creanţei fiscale. Debitorul este obligat
să prezinte în scris organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul de acoperire a creanţelor
fiscale, indicând numele şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă
va achita preţul propus. În acest caz, preţul propus de cumpărător şi acceptat de organul de executare nu
poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
b) vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
c) vânzare directă, în următoarele cazuri: a) pentru bunurile perisabile sau supuse
degradării; b) dacă se recuperează integral creanţa fiscală înaintea începerii procedurii de valorificare
38
prin licitaţie; c) după finalizarea unei licitaţii, dacă bunul/bunurile sechestrate nu au fost vândute şi se
oferă cel puţin preţul de evaluare.
Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care constituie titlu de
proprietate.
Dacă sunt mai multe cereri, bunul va fi vândut persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de
preţul de evaluare.
d) vânzare la licitaţie;
e) alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor prin case de licitaţii, agenţii
imobiliare sau societăţi de brokeraj, după caz.
Dacă au fost sechestrate bunuri perisabile sau supuse degradării, acestea pot fi vândute în regim
de urgenţă.
Vânzarea bunurilor sechestrate se face numai către persoane fizice sau juridice care nu au
obligaţii fiscale restante.
Potrivit prevederilor art. 162 C. proc. fiscală, pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin
vânzare la licitaţie organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin 10 zile
înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind vânzarea:
- la sediul organului de executare;
- la sediul primăriei în a cărei rază teritorială se află bunurile sechestrate;
- la sediul şi domiciliul debitorului;
- la locul vânzării, dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate;
- pe imobilul scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile;
- prin anunţuri într-un cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de
internet sau, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a;
- prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Despre data, ora şi locul licitaţiei vor fi înştiinţaţi şi debitorul, custodele, administratorul-
sechestru, precum şi titularii drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit.
Anunţul privind vânzarea cuprinde următoarele elemente:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis;
c) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, şi ştampila
organului fiscal emitent;
d) numărul dosarului de executare silită;
39
e) bunurile care se oferă spre vânzare şi descrierea lor sumară;
f) preţul de evaluare ori preţul de pornire a licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare
bun oferit spre vânzare;
g) indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează bunurile;
h) data, ora şi locul vânzării;
i) invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta
organul de executare înainte de data stabilită pentru vânzare;
j) invitaţia către toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare
la locul fixat în acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare;
k) menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună în cazul vânzării la licitaţie, până la termenul
prevăzut la art. 162 alin. (7) din Cod, o taxă de participare ori o scrisoare de garanţie bancară,
reprezentând 10% din preţul de pornire a licitaţiei;
l) menţiunea că toţi cei interesaţi în cumpărarea bunurilor trebuie să prezinte dovada emisă de
organele fiscale că nu au obligaţii fiscale restante;
m) data afişării publicaţiei de vânzare.
Licitaţia se ţine la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de
executare, după caz, debitorul fiind obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă
sunt adecvate acestui scop.
Cu cel puţin o zi înainte de data licitaţiei, ofertanţii trebuie să depună următoarele documente:
a) oferta de cumpărare;
b) dovada plăţii taxei de participare sau a constituirii garanţiei sub forma scrisorii de garanţie
bancară;
c) împuternicirea persoanei care îl reprezintă pe ofertant;
d) pentru persoanele juridice de naţionalitate română, copie de pe certificatul unic de
înregistrare eliberat de oficiul registrului comerţului;
e) pentru persoanele juridice străine, actul de înmatriculare tradus în limba română;
f) pentru persoanele fizice române, copie de pe actul de identitate;
g) pentru persoanele fizice străine, copie de pe paşaport;
h) dovada, emisă de organele fiscale, că nu are obligaţii fiscale restante faţă de acestea.
Taxa de participare la licitaţie reprezintă 10% din preţul de pornire a licitaţiei şi se plăteşte în lei
la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului. În termen de 5 zile de la data întocmirii procesului-verbal de
licitaţie.

40
Vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate este organizată de o comisie condusă de un
preşedinte, formată din 3 persoane desemnate de organul de conducere al creditorului bugetar, care
verifică şi analizează documentele de participare şi afişează la locul licitaţiei, cu cel puţin o oră înaintea
începerii acesteia, lista cuprinzând ofertanţii care au depus documentaţia completă de participare.
Preţul de pornire a licitaţiei este preţul de evaluare. Dacă la prima licitaţie bunul nu se vinde
întrucât nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel puţin preţul de pornire, organul de executare
va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de-a doua licitaţii urmând ca preţul să fie
diminuat cu 25% şi cu 50% pentru a treia licitaţie dacă nu s-a obţinut preţul de pornire nici la a doua
licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi. Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă publicitate a
vânzării.
La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţii nu pot să adjudece bunurile oferite spre
vânzare la un preţ mai mic de 50% din preţul de evaluare.
Licitaţia începe de la cel mai mare preţ din ofertele de cumpărare scrise, dacă acesta este superior
celui stabilit prin evaluarea făcută, iar în caz contrar va începe de la acest din urmă preţ.
Bunul va fi adjudecat de participantul care a oferit cel mai mare preţ, dar nu mai puţin decât
preţul de pornire. În cazul prezentării unui singur ofertant la licitaţie, comisia poate să îl declare
adjudecatar dacă acesta oferă cel puţin preţul de pornire a licitaţiei.
Organul fiscal va restitui taxa de participare participanţilor care au depus oferte de cumpărare şi
care nu au fost declaraţi adjudecatari, iar în cazul adjudecării, taxa se reţine în contul preţului.
Taxa de participare nu se restituie ofertanţilor care nu s-au prezentat la licitaţie, celui care a
refuzat încheierea procesului-verbal de adjudecare, precum şi adjudecatarului care nu a plătit preţul.
După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-verbal privind desfăşurarea şi rezultatul
licitaţiei care trebuie să cuprindă :
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după
caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) ştampila organului fiscal emitent;

41
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului ;
k) numele şi prenumele sau denumirea cumpărătorului, precum şi domiciliul fiscal al acestuia;
l) numărul dosarului de executare silită;
m) indicarea bunurilor adjudecate, a preţului la care bunul a fost adjudecat şi a taxei pe valoarea
adăugată, dacă este cazul;
n) toţi cei care au participat la licitaţie şi sumele oferite de fiecare participant;
o) dacă este cazul, menţionarea situaţiilor în care vânzarea nu s-a realizat.
Adjudecatarul este obligat să plătească preţul, diminuat cu contravaloarea taxei de participare, în
lei, în numerar la o unitate a Trezoreriei Statului sau prin decontare bancară, în cel mult 5 zile de la data
adjudecării. În caz contrar, licitaţia se va relua în termen de 10 zile de la data adjudecării, adjudecatarul
fiind obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie şi, în cazul în care preţul obţinut la noua
licitaţie este mai mic, diferenţa de preţ.
Dacă nici la următoarea licitaţie bunul nu a fost vândut, fostul adjudecatar este obligat să
plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea acestuia.
Dacă bunurile supuse executării silite nu au putut fi valorificate, vor fi restituite debitorului cu
menţinerea măsurii de indisponibilizare, până la împlinirea termenului de prescripţie. În cadrul acestui
termen organul de executare poate relua oricând procedura de valorificare şi va putea, după caz, să ia
măsura numirii, menţinerii ori schimbării administratorului-sechestru ori custodelui.
În cazul vânzării la licitaţie a bunurilor imobile cumpărătorii pot solicita plata preţului în rate, în
cel mult 12 rate lunare, cu un avans de minimum 50% din preţul de adjudecare a bunului imobil şi cu
plata unei majorări de întârziere stabilite conform prezentului cod. Organul de executare va stabili
condiţiile şi termenele de plată a preţului în rate. Cumpărătorul nu va putea înstrăina bunul imobil decât
după plata preţului în întregime şi a majorării de întârziere stabilite.
Dacă cumpărătorul căruia i s-a încuviinţat plata preţului în rate nu plăteşte restul de preţ în
condiţiile şi la termenele stabilite, el va putea fi executat silit pentru plata sumei datorate în temeiul
titlului executoriu emis de organul de executare competent pe baza procesului-verbal de adjudecare
Procesul-verbal de adjudecare, încheiat de organul de executare în termen de cel mult 5 zile de
la plata în întregime a preţului sau a avansului dacă bunul a fost vândut cu plata în rate.
Procesul-verbal de adjudecare constituie titlu de proprietate, transferul dreptului de proprietate
operând la data încheierii acestuia. Un exemplar al procesului-verbal de adjudecare a bunului imobil va
fi trimis, în cazul vânzării cu plata în rate, biroului de carte funciară pentru a înscrie interdicţia de
42
înstrăinare şi grevare a bunului până la plata integrală a preţului şi a majorării de întârziere stabilite pentru
imobilul transmis, pe baza căruia se face înscrierea în cartea funciară.
Procesul-verbal de adjudecare trebuie să cuprindă:
a) denumirea organului fiscal emitent;
b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele;
c) datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după
caz;
d) obiectul actului administrativ fiscal;
e) motivele de fapt;
f) temeiul de drept;
g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
h) ştampila organului fiscal emitent;
i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se
depune contestaţia;
j) menţiuni privind audierea contribuabilului.
k) numărul dosarului de executare silită;
l) numărul şi data procesului-verbal de desfăşurare a licitaţiei;
m) numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul cumpărătorului;
n) codul de identificare fiscală a debitorului şi cumpărătorului;
o) preţul la care s-a adjudecat bunul şi taxa pe valoarea adăugată, dacă este cazul;
p) modalitatea de plată a diferenţei de preţ în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate;
r) datele de identificare a bunului;
s) menţiunea că acest document constituie titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea
funciară;
ş) menţiunea că pentru creditor procesul-verbal de adjudecare constituie documentul pe baza
căruia se emite titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în
care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;
t) semnătura cumpărătorului sau a reprezentantului său legal, după caz.
Suma cheltuielilor cu executarea silită se stabileşte de organul de executare, prin proces-verbal,
care constituie titlu executoriu potrivit prezentului cod, care are la bază documente privind cheltuielile
efectuate şi cad în sarcina debitorului.

2.11. Eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin executare silită


43
Suma realizată în cursul procedurii de executare silită reprezintă totalitatea sumelor încasate prin
procedura de executare.
Creanţele fiscale înscrise în titlul executoriu se sting în ordinea vechimii, mai întâi creanţa
principală şi apoi accesoriile acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanţa fiscală, cât şi cheltuielile de
executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa se va proceda la
compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului.
Dacă executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori
distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi creditori titlurile lor, distribuirea sumei se va
face după următoarea ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor
al căror preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite
şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru
incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii,
ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând
obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume
periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit
legii, datorate bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat,
bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice
prin fapte ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau
executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
Eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după trecerea
unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de executare va proceda, după caz, la
eliberarea sau distribuirea sumei, cu înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel, suma
realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.
44
Creditorii fiscali care au un privilegiu prin efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate
sau posesie a bunului mobil au prioritate, la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori
care au garanţii reale asupra bunului respectiv.
Accesoriile creanţei principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a
creanţei principale.
Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi
reale, despre care organul de executare a luat cunoştinţă prin depunerea ulterioară a titlurilor lor, la
distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea altor creanţe. În
acest caz, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au
fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.
Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării
la distribuirea sumelor realizate prin executare silită, numai până la data întocmirii de către organele de
executare a procesului-verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume.
După întocmirea procesului-verbal, nici un creditor nu mai este în drept să ceară să participe la
distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

2.12. Contestaţia la executare silită


Împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie
de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
Activitatea privind executarea silită33 trebuie îndeplinită cu respectarea prevederilor legale, iar
atunci când aceste prevederi sunt încălcate, persoana interesată sau, procurorul are posibilitatea să
sesizeze instanţa de executare, urmărind să obţină anularea actelor de executare silită contrare legii34.
Prin contestaţia la executare se înţelege mijlocul procesual, specific fazei executării silite, prin
care persoana interesată solicită instanţei desfiinţarea actelor de executare nelegale, ori anihilarea
efectului executoriu al titlului pus în executare, sau clarificări cu privire la titlul executoriu în temeiul
căruia a fost pornită executarea.

33
Art. 399-405 C. proc. civ. au fost modificate/introduse prin O.U.G. nr. 138/2000, în actuala reglementare contestaţia
la executare fiind prevăzută la art. 399-404 C. proc. civ. (inclusiv întoarcerea executării şi prescripţia dreptului de a cere
executarea silită).
34
Pentru un examen mai amănunţit privind contestaţia la executare, a se vedea: Zilberstein S., Ciobanu V.M., Băcanu I.,
op. cit., vol. II, p. 229-269; Stoenescu I., Hilsenrad A., ZilbersteiS. n, op. cit., p. 417-443; Porumb Gr., op. cit., p. 337-402;
Măgureanu Fl., Drept procesual civil, ediţia a IX-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 672.

45
Potrivit prevederilor art. 173 C. proc. fiscală, persoanele interesate pot face contestaţie împotriva
oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor codului de către organele de executare,
precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii.
Pe timpul soluţionării contestaţiei la executare, dispoziţiile privind suspendarea provizorie a
executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de Procedură Civilă
nu sunt aplicabile.
Dacă titlul executoriu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ
jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege, contestaţia poate
fi făcută şi împotriva titlului respectiv.
Contestaţia se poate face în termen de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din
comunicarea somaţiei sau din altă înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării
silite sau în alt mod;
b) contestatorul a luat cunoştinţă de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de
executare;
c) cel interesat a luat cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor pe care le contestă.
Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real
asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării.
Neintroducerea contestaţiei în termenul menţionat, nu îl împiedică pe cel de-al treilea să îşi realizeze
dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă, care poate fi instanţa de
executare sau instanţa care a emis titlul şi se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea organul de
executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi
are sediul sau domiciliul terţul poprit.
La cererea părţii interesate instanţa poate decide, în cadrul contestaţiei la executare, asupra
împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate comună cu alte persoane.
Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, poate dispune anularea actului de
executare contestat sau îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau
lămurirea titlului executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi al anulării
titlului executoriu, instanţa poate dispune prin aceeaşi hotărâre întoarcerea executării prin restituirea
sumei ce i se cuvine celui îndreptăţit din valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.

46
În cazul respingerii contestaţiei contestatorul poate fi obligat, la cererea organului de executare,
la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată
cu rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 50 lei la 1.000 lei.

2.13. Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi


Creanţele fiscale se pot stinge şi prin:
- darea în plată - prin trecerea în proprietatea publică a statului sau, după caz, a unităţii
administrativ-teritoriale a bunurilor imobile, inclusiv a celor supuse executării silite, la cererea
debitorului, cu acordul creditorului fiscal, în cazul creanţelor fiscale administrate de Ministerul
Economiei şi Finanţelor prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu excepţia celor cu reţinere la
sursă şi a accesoriilor aferente acestora, precum şi creanţele bugetelor locale;
- cesiunea creanţelor fiscale administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală poate cesiona creanţele fiscale pe care le administrează, astfel
cum acestea sunt individualizate prin titlurile de creanţă şi confirmate prin certificate de atestare fiscală,
emise pentru data stabilită prin contractul de cesiune. Agenţia nu poate cesiona creanţele fiscale
principale şi accesorii pe care le administrează pentru un preţ mai mic decât valoarea nominală a acestora.
În situaţia în care există mai mulţi ofertanţi pentru preluarea creanţelor fiscale, cesiunea de creanţă se va
realiza ca urmare a unei licitaţii organizate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
- insolvabilitate - când debitorul ale cărui venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică
decât obligaţiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori bunuri urmăribile. Pentru creanţele fiscale
ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul
organului de executare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă
separată, cu obligaţia organelor fiscale ca cel puţin o dată pe an să efectueze o investigaţie asupra stării
acestor contribuabili, până la sfârşitul perioadei de prescripţie.
- anularea creanţelor fiscale - în situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind
comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite.

47
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ
PROCEDURA FALIMENTULUI PRIVIND PRELUAREA BUNULUI
SOCIETĂŢII COMERCIALE FALITE S.C. A.B.R. S.A.

Instanţa constată că prin încheierea judecătorului-sindic din 15 decembrie 2008 a fost respinsă
propunerea creditorului A.B.R. S.A. Bucureşti – Sucursala Piteşti, de preluare în contul creanţelor a
imobilelor debitoarei S.C. A.M.L. Company S.R.L., în condiţiile art. 509-510 Cod Procedură Civilă şi s-
a dispus ca lichidatorul să convoace din nou adunarea creditorilor care să-şi spună punctul de vedere
asupra vânzării bunurilor imobile în una din modalităţile prevăzute în art. 117 din legea insolvenţei, iar
în privinţa cheltuielilor de procedură acestea urmând să fie suportate din averea debitoarei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că, la 27 noiembrie 2008 s-a întocmit un proces-verbal în
care creditoarea A.B.R. a propus ca vânzarea la licitaţie să se facă potrivit Codului de Procedură Civilă,
prin preluarea imobilelor în contul creanţei, dar cu o reducere de 25% şi fără suportarea cheltuielilor de
procedură, aceste urmând sa fie achitate din restul averii debitoarei.
Judecătorul-sindic a apreciat astfel că procesul-verbal este în contradicţie cu prevederile art. 117
din Legea nr. 85/2006 şi de aceea s-a impus hotărârea adoptată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea A.B.R. S.A. Bucureşti _ Sucursala Piteşti,
criticând-o pentru motive încadrabile în motivele art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 Cod Procedură Civilă,
în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:
- la 27 noiembrie 2008, când a avut loc licitaţia şi s-a încheiat procesul-verbal, lichidatorul judiciar
a refuzat în mod nejustificat să încheie actul de adjudecare şi a decis să supună atenţiei judecătorului-
sindic solicitarea băncii de preluare a bunului imobil deşi, nu există nici un temei legal pentru o astfel de
măsura;
- adunarea creditorilor este aceea care decide asupra modalităţii de vânzare a bunurilor, hotărâre
adoptată de către acest organ, care nu a fost desfiinţată în nici un mod, iar judecătorul-sindic poate să
sancţioneze numai pentru nelegalizate procesul-verbal de licitaţie;
- codul de Procedură Civilă, în materie de executare silita, prevede posibilitatea preluării bunurilor
în contul creanţei, aşa incot hotărârea pronunţata de judecătorul-sindic este o manifestare de depăşire a

48
atribuţiilor sale, de înlăturare a unei decizii adoptate de adunarea creditorilor. Aceasta hotărâre a fost
pronunţata cu respectarea prevederilor art. 117 din Legea nr. 85/2006, neexistând nici o contradicţie între
procesul-verbal şi textul de lege, proces-verbal ce respecta atât condiţiile de fond cât şi pe cele de formă
şi trebuie să producă toate consecinţele pentru care a fost încheiat;
- hotărârea din 15 decembrie 2008 este nemotivata atât în fapt, cât şi în drept, cerinţe exprese ale
normelor de procedură, iar enumerarea unor texte legale nu este acoperitoare în condiţiile în care
atribuţiile judecătorului-sindic sunt expres şi limitativ prevăzute de lege .
Examinând criticile formulate se constată că ele sunt fondate pentru cele ce se vor arăta mai jos.
În conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Codul de Procedură Civilă urmează a se verifica cu
prioritate criticile ce ţin de incidenta unor excepţii ce ar putea face inutila cercetarea fondului.
O astfel de critica este aceea referitoare la nemotivarea hotărârii, motiv încadrabil în dispoziţiile
art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă.
Sub acest aspect urmează a se observa ca incidenta intr-o cauza a acestor prevederi legale este de
natura sa atragă modificarea hotărârii şi nu casarea ei, aşa cum rezulta din prevederile art. 312 alin. 3 ale
aceluiaşi act normativ. De aceea, instanţa de control judiciar poate, în funcţie de temeinicia tuturor
motivelor de recurs, să aibă în vedere modificarea sau suplinirea considerentelor hotărârii.
Este adevărat că singura motivare din încheierea din 15 decembrie 2008 este aceea potrivit căreia
procesul-verbal din 27 noiembrie 2008 este în contradicţie cu prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2006,
fără a se preciza în ce constau aceste contradicţii.
Se apreciază, aşadar, că un astfel de considerent ar fi rezultatul unui raţionament de inadmisibilitate
a pretenţiilor formulate de actuala recurenta şi înscrise în procesul-verbal din 27 noiembrie 2008.
În absenţa unei motivări în concret a elementelor din procesul-verbal şi din textul de lege enunţat,
care s-ar afla în contradicţie, se retine ca judecătorul-sindic a apreciat ca întreaga pretenţie a creditoarei-
recurente, care de altfel reprezintă şi manifestarea de voinţa a adunării creditorilor, este nelegala, deci
imposibil de valorificat în condiţiile Legii nr. 85/2006.
În esenţă, starea de fapt este următoarea:
La 12 noiembrie 2008, adunarea creditorilor a hotărât, cu majoritate de voturi, că vânzarea
bunurilor din averea debitoarei sa se facă potrivit normelor Codului de Procedură Civilă, iar şedinţele de
vânzare sa fie din 7 în 7 zile. Cu privire la patrimoniul debitoarei acesta se compune, potrivit raportului
de evaluare însuşit, din bunuri imobile "bloc funcţional" în valoare de 1.281.274 lei şi bunuri mobile de
269.850 lei.
La 27 noiembrie 2008, la cel de-al doilea termen de vânzare, recurenta-creditoare a solicitat ca în
condiţiile art. 509 şi art. 510 din Codul de Procedură Civilă să i se încuviinţeze preluarea imobilelor în
49
contul creanţei sale în valoare de 1.083.522,80 lei, aceasta în condiţiile în care a operat reducerea valorii
de vânzare pentru imobile şi este creditor garantat de rangul I. Cu aceeaşi ocazie aceasta a mai precizat
că nu înţelege să achite cauţiune şi să suporte cheltuielile de procedura, în special remuneraţia
practicianului în lichidare, întrucât aceasta nu s-ar datora de creditorul care adjudeca bunul, aspecte pe
care lichidatorul judiciar a interes sa le supună atenţiei judecătorului-sindic.
Aşa cum s-a arătat mai sus, singurul considerent al neacceptării propunerii de câtre tribunal a fost
acela ca pretenţiile creditoarei inculca dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2006, fără a se preciza în ce
consta inculcarea.
Potrivit art. 117 alin. 1 din aceeaşi lege lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport
care va cuprinde evaluarea bunurilor şi metoda de valorificare a acestora şi în care se va preciza daca
vânzarea se va face în bloc sau individual ori o combinaţie a acestora, prin licitaţie publica sau negociere
directa sau prin ambele metode.
Alin. 2, în cazul în care se propune vânzarea în bloc prin negociere directa, lichidatorul va putea
propune, în baza ofertelor primite, începerea negocierii cu unul sau mai mulţi comparatori identificaţi,
cu precizarea condiţiilor de plata şi a preţului minim de pornire a negocierii, care nu poate fi inferior
preţului de evaluare. Alin. 3, lichidatorul va convoca adunarea generala a creditorilor în termen de
maximum 20 de zile de la data şedinţei comitetului creditorilor, înştiinţându-i pe creditori despre
posibilitatea studierii raportului şi a procesului-verbal al şedinţei comitetului creditorilor privind raportul.
Textul reglementează, aşadar, posibilităţile pe care le are Comitetul Creditorilor de a dispune
asupra vânzării, a modalităţii în care sa se facă aceasta şi cum trebuie sa se adopte hotărârea.
În cauză, această decizie a fost luată la 12 noiembrie 2008, în sensul că vânzarea să se facă prin
licitaţie potrivit Codului de Procedură Civilă, deci inclusiv potrivit dispoziţiilor art. 506, art. 509-510 din
acest act normativ.
La 27 noiembrie 2008 nu a fost altceva decât o manifestare a hotărârii deja adoptate şi exprimarea
punctului de vedere al recurentei-creditoare, care numai parţial poate fi considerat ca nefiind conform cu
legea .
Astfel, textele de lege precizate nu interzic, de principiu, preluarea în contul unei creanţe a unui
bun, cu atât mai mult cu cat în cauza recurenta este creditoare garantata de rangul I, beneficiază aşadar
de scutire de cauţiune în condiţiile art. 506 alin. 2 din Codul de Procedură Civilă şi în funcţie de momentul
la care se face vânzarea imobilelor "bloc funcţional", creanţa acesteia înscrisă pe tabelul definitiv
consolidat poate fi îndestulătoare.

50
Singurul aspect pe care se impune ca judecătorul-sindic sa-l lămurească pe parcursul procedurii de
vânzare este acela al cheltuielilor, despre care, de altfel, în mod corect a reţinut ca se suporta din averea
debitoarei în condiţiile şi ordinea impuse de art. 121 din Legea nr. 85/2006.
În această ordine de idei se impune ca recurenta-creditoare sa precizeze daca este interesata sa preia
în aceste condiţii bunul, reţinând că ea datorează cel puţin parţial suportarea cheltuielilor de procedura
care sunt înscrise la pct. 1 din textul precizat. Evident ca întinderea acestei obligaţii nu poate fi
definitivata decât după vânzarea tuturor bunurilor, deci inclusiv a bunurilor mobile, urmând ca din totalul
sumelor obţinute sa se achite cheltuielile de procedura în care este inclusă şi remuneraţia lichidatorului.
Susţinerea recurentei privind ne datorarea acestor sume pentru ca ar prelua bunul în contul creanţei
este lipsita de suport şi în acest sens urmează a se observa şi dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 85/2006
care, chiar daca se refera la o alta instituţie, conţin raţiuni pe deplin aplicabile în prezenta cauză.
Astfel, se arată că în măsura în care s-ar încuviinţa ridicarea suspendării pentru un creditor cu
creanţa garantată cu ipotecă şi valorificarea imediată a bunului în cadrul procedurii, se datorează, din
preţ, cheltuielile prevăzute de art. 121 alin. 1 pct. 1 din lege.

CONCLUZII

Falimentul a fost şi rămâne o temă generoasă pentru scriitorii de toate genurile, dar pentru falit el
constituie o realitate contradictorie.
Unii o trăiesc la modul dramatic. Père Grandet îi spune fiicei sale: „Eugenie: Falimentul este un
furt pe care legea, din nefericire, îl ia sub protecţia sa.”
Alţii tind să găsească şi în faliment o ilustrare a zicalei: „În tot răul este şi un bine.” În secolul IV,
î. Chr., în Grecia antică, un bancher ca mulţi alţii din orăşelul Sinope, falimentează şi ca o consecinţă
directă, Diogene, fiul său refugiat la Atena, devine primul filosof european cinic şi primul homeless
celebru. Fără falimentul patern, s-ar fi pierdut în mediocritate.
În fine, sunt şi autori care consideră că falimentul este reconfortant şi profitabil. În secolul XVIII,
poetul britanic Charles Churcill, scria versurile: „Falimentul, tihnit şi sănătos, se scaldă în bogăţia din
vreme protejată.” Veşnic reîncarnatul Caţavencu, neobosit militant pentru atingerea standardelor
europene exclamă patetic: „Numai noi să n-avem faliţii noştri!” Care va să zică, în manejul perpetuu al
scrisorii pierdute, „falit” este un titlu de onoare. Aşa se face că istoria consemnează în ultimele două

51
secole numeroase falimente, de la cele mărunte, pe care încerca să le controleze proiectul de regulament
asupra bancruţilor din 1832, până la scandaloasele falimente bancare: 1858, Banca Naţională a Moldovei;
1929 Banca franco-română; 1932 Banca Marmorosch, Blank & Co.
Preluarea bunurilor societăţii comerciale în contul creanţei, precum şi suportarea cheltuielilor de
procedură este posibilă prin legea 86/2006 art.117.
În conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Codul de Procedură Civilă urmează a se verifica cu
prioritate criticile ce ţin de incidenţa unor excepţii ce ar putea face inutilă cercetarea fondului.
În concluzie se apreciază că, de principiu, pretenţiile creditoarei-recurente nu sunt în contradicţie
cu prevederile art. 117 din Legea insolvenţei, ele pot fi aşadar admisibile în condiţiile mai sus arătate, iar
judecătorul-sindic nu poate înlătura pe o cale implicită o hotărâre a adunării creditorilor, deci altfel decât
prevăd dispoziţiile art. 14 alin. 7 din acelaşi act normativ, observând şi că, potrivit art. 11 alin. 2, deciziile
manageriale se controlează sub aspectul oportunităţii de câtre creditori şi numai sub aspectul legalităţii,
de câtre judecătorul-sindic.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că pricina a fost soluţionată în temeiul unei excepţii de
inadmisibilitate, excepţie ce nu poate fi reţinută în cauză, urmează ca în baza art. 312 alin. 5 din Codul
de Procedură Civilă, să fie admis recursul, casată încheierea şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi
instanţe judecător-sindic.

BIBLIOGRAFIE

Cărţi
1. Angheni S., Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997;
2. Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Drept comercial, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Avram A., Procedura insolvenţei. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
4. Bufan R., Drept falimentar român, Ed. Mirton, Timişoara, 1998;
5. Cărpenaru St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;
6. Cărpenaru St. D., Nemeş V., Hotca M. A., Noua lege a insolvenţei – Legea nr. 85/2006.
Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2006;
7. Ciobanu V.M., Tratat teoretic şi practic de procedură civil, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti,
2004;
8. Costin M. N., Miff A., Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

52
9. Drăgan Jenică, Dreptul comerţului internaţional, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005;
10. Eftimie Antonescu, Codul comercial adnotat, vol. I, ed. Tiparul Românesc, Bucureşti, 2002;
11. Grigore Florescu, Drept comercial român I, ediţia a II-a revăzută, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005;
12. Măgureanu Fl., Aspecte privind concursul de urmăriri imobiliare. Natura juridică şi efectele
actului de adjudecare, Revista de Executare Silită nr. 5/2005;
13. Măgureanu Fl., Drept procesual civil, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
14. Măgureanu Fl., Măgureanu G. Poptean, Titlurile executorii europene, Revista de Executare
Silită nr. 11-12/2007;
15. Miff A., Noua procedură a insolvenţei – actualitate, tradiţie şi perspective, în R.R.D.A. nr.
1/2007;
16. Savu C. N., Legea procedurii insolvenţei. Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
17. Schiau I., Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2001;
18. Turcu Ion, Stan Mădălina, Compatibilitatea normelor Codului de procedură civilă cu
specificul procedurii insolvenţei, R.D.C. nr. 12/2005;
19. Zilberstein S., Ciobanu V.M., Drept procesual civil. Executarea silită, vol. I şi II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1996;

Legislaţie
1.*** - Codul de Procedură Fiscală al României a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I
nr. 513 din 31/07/2007;
2.*** - Legea nr. 85 / 2006, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului;
3.*** - Ordonanţa nr. 47/2007 privind reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în
Monitorul Oficial, 603 din 31/08/2007;
4.*** - Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală;

53